În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.

De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.

De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.

Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.

Salutări cordiale

Redacţia

Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg

Remarcă Der vergessene Reichtum Das Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns 742 pag. 24.90 € Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici. Comandă în olandeză: Dă click aici.

Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.

Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.

Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.

Werner Mücher

Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici

Teme:

• Tainele
• Planul veşnic
• Adunarea/Biserica
• Trupul lui Hristos
• Răpirea
• Nunta Mielului
• Venirea Domnului
• Speranţa lui Israel
• Israelul lui Dumnezeu
• Oferta Împărăţiei
• Evanghelia Împărăţiei
• Noul legământ
• Împărăţia cerurilor
• Chemarea cerească
• Învăţătura lui Pavel
• Măslinul
• Predestinarea
• Făgăduinţele
• Împărăţia păcii
• Noul Ierusalim
• Învierea
• Cele 70 de săptămâni-an
• Ziua Domnului
• Punerea la încercare a omului
• Hermeneutica

Verset călăuzitor: 1 Timotei 4.16

1 Timotei 4.16: Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele.

Nu este deja timpul pentru noi să luăm serios la inimă starea lucrurilor care stăpânesc peste „noi”? Dumnezeu ne-a dat înapoi în îndurarea şi harul Său multe adevăruri, care multe secole au fost pierdute din vedere. Ştim că păcatele noastre au fost acum iertate şi îndepărtate pentru totdeauna. Ştim că Dumnezeu ne-a îndreptăţit deplin. Ştim că avem viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Cât de mult ar fi dat nu puţini creştini din timpul nostru şi din trecut, ca să aibă siguranţa acestor binecuvântări şi a altora, care între noi sunt „cunoştinţe generale”?

Mai mult decât atât, noi ştim că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi prin aceasta noi suntem legaţi cu Domnul Isus Hristos ca mădulare ale trupului Său. Ştim de asemenea că favoarea actuală, de care avem parte, şi gloria viitoare, în care noi trebuie să fim introduşi în curând, pot fi măsurate numai prin bucuria  pe care Tatăl a găsit-o pentru inima Sa în Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit. În afară de aceasta ştim că Domnul Isus vine, ca să ne ia la Sine, şi atunci inima Lui va fi veşnic satisfăcută pe deplin şi bucuria noastră va fi veşnic deplină.

Spun, că noi ştim aceste lucruri; şi prin aceasta mă refer la faptul că ele aparţin temelor obişnuite ale slujirii şi că credincioşii le cunosc ca adevăruri doctrinare. Dar unde domină teama de Dumnezeu practică, râvna, dăruirea, vegherea şi viaţa de rugăciune, care ar trebui să fie rezultatul unei astfel de cunoaşteri mari şi al unei binecuvântări bogate?

Este prezentă vizibil multă despărţire de asemănarea cu lumea, dar motivul pentru aceasta nu este deseori teama că reputaţia noastră bună ar putea avea de suferit, în loc ca motivul să fie bucuria de Hristos? Nu ne strângem noi deseori laolaltă pentru citirea Cuvântului, pentru rugăciune şi chiar pentru frângerea pâinii într-un mod formal, rece, fără ca izvoarele adevărate ale laudei, ale dorinţei şi ale adorării să fi fost mişcate şi deschise în inimile noastre prin puterea Duhului Sfânt?

Cum stau lucrurile cu timpurile noastre pentru rugăciunea personală şi meditare? Nu decurg ele deseori reci şi fără putere, fără înflăcărare lăuntrică şi fără binecuvântare, chiar şi atunci când nu le neglijăm complet? Nu este la noi o indiferenţă îngrozitoare cu privire la interesele lui Hristos, care se vede clar prin lipsa rugăciunii – personale, comune şi publice?

Avem noi aceeaşi dorinţă pentru binecuvântarea altora, ca apostolul, care putea spune: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii”, şi: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui în totul pentru sufletele voastre, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin” (1 Corinteni 9.22; 2 Corinteni 12.15)?

Dacă vorbim cu alţi creştini, nu avem noi atunci mai mult intenţia să dovedim că ei sunt falşi şi noi suntem corecţi, în loc să le dăm ceva care îi va duce mai departe? Nu este deseori la noi o aroganţă de superioritate spirituală, care contrazice tot ce spunem noi? Vrem să ne lăsăm încă o dată atenţionaţi! Ce îngrozitor ar fi dacă am deveni nu mai mult decât o sectă cu o teologie frumoasă, corectă şi conform Scripturii, dar lipsită de viaţă şi rece!

Este „iscusinţa” diavolului în zilele noastre să degradeze revelarea voii Tatălui nostru la nivelul unei teologii, care discută, dezbate şi o face temă a controverselor. Nu uitaţi: cu toate că apostolul spune: „Ia seama la învăţătură”, el pune înainte atenţionarea serioasă: „Ia seama la tine însuţi” – o atenţionare care astăzi aproape că a fost dată uitării.

„Atunci, ce trebuie să fim sau ce să facem?” Aşa vor întreba probabil unii surprinşi, care nu au sesizat cu îngrijorare decăderea, care s-a strecurat încetul cu încetul pe parcursul multor ani şi care acum este foarte clară pentru orice inimă temătoare de Dumnezeu. Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru noi este exprimată prin cuvintele „Fiţi plini de Duhul”.

Dragi prieteni, voi care citiţi acum aceste rânduri, noi vrem să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Cunoaştem noi plinătatea bucuriei actuale, pacea care întrece orice înţelegere, puterea deplină pentru rugăciune, pentru adorare şi pentru mărturisire şi pentru nădejdea care se revarsă, care rezultă ca roade ale „a fi plin cu Duhul”?

Este pentru tine şi pentru mine o obişnuinţă să fim conduşi, călăuziţi, mânaţi şi umpluţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Sau este cel puţin aceasta dorinţa ta şi a mea cea mai profundă? Dacă aceasta este dorinţa noastră, nu ar trebui atunci să regretăm lipsa de putere şi sărăcia în binecuvântare, care se remarcă aşa de des în strângerile laolaltă pentru rugăciune, pentru vestirea Cuvântului şi pentru închinare? Nu vrem să intrăm în camera noastră cu inima zdrobită, ca acolo să ne revărsăm înaintea lui Dumnezeu inima, mărturisind starea spirituală joasă, care se vede pretutindeni, şi să-L rugăm să ne dăruiască o trezire reală în puterea Duhului Sfânt? Având în vedere revenirea în curând a Domnului, nu vrem noi să mergem pe drumul nostru în aşa fel ca să fim găsiţi ca creştini credincioşi care aşteaptă, veghează şi lucrează?

Dacă sufletul nostru nu este liber şi fericit în dragostea lui Hristos adânc simţită şi dacă în adâncul inimii noastre nu mergem pe drumul nostru prin puterea Duhului Sfânt în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, atunci nu vrem să permitem ca vrăjmaşul să ne înşele, prin aceea că ne face să gândim, că aceasta ar fi din cauză că noi avem o cunoaştere mare.

Probabil astăzi înţelegem unele „adevăruri referitoare la Adunare” mult mai bine decât acum cinci ani. Dar a devenit Hristos mult mai preţios? Avem noi mai multă bucurie reală, profundă, să ne gândim la El şi să vorbim despre El? Poate am făcut progrese în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, dar este sentimentul nostru mai profund şi mai fidel decât în momentul în care am aflat pentru prima dată că El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Arde inima noastră în râvna şi jarul „dragostei dintâi”? Este dragostea Lui şi dăruirea Lui şi astăzi la fel de importantă pentru mine, aşa cum a fost atunci?

Gândeşte la apelul Domnului adresat bisericii binecuvântate cu daruri şi avansată spiritual din Efes: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4). Ce câştig este o cantitate mare de cunoaştere referitoare la Persoana şi lucrarea Sa, dacă sentimentul sufletului scade, şi care totuşi este aşa mult preţuit de El?

Şi apoi – în ceea ce priveşte venirea Domnului, avem dorinţa să auzim strigarea Lui şi să vedem faţa Lui; o dorinţă care zi de zi devine tot mai profundă şi pătrunde tot mai mult viaţa noastră? Probabil ştim foarte exact, şi potrivit cu Scriptura, învăţătura despre venirea Domnului, dar vrem să ne întrebăm: este aceasta o speranţă în care trăim şi a cărei împlinire o aşteptăm în fiecare ceas? Este vorba numai de o învăţătură, la care ţinem cu tărie, sau este aşa, că puterea ei ne ţine tari, prin aceea că în practică ea ne desparte de veacul acesta rău şi preocupă gândurile noastre cu Persoana care revine?

Ce ar fi, dacă în acest moment serios, critic – indiferent de unele certuri, care conduc la despărţire, şi în mijlocul indiferenţei mult răspândite – s-ar putea auzi strigarea şi atunci vom fi cu adevărat impresionaţi: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (Matei 25.6)?

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 3.14-21

Apocalipsa 3.14-21: Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu: Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea. Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi. Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine. Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său».

Deoarece noi suntem legaţi cu alte mădulare, ar trebui să ne gândim la ele. În aceste ultime zile ar trebui să năzuim să cunoaştem gândurile Sale referitoare la Adunarea Sa ca întreg pe pământ. Domnul ne-a dat în cartea Apocalipsa o privire sinoptică a istoriei Adunării (Bisericii). Care au fost simţămintele noastre atunci când am citit cele şapte scrisori? (Apocalipsa 2-3). Nu au spus unii dintre noi, stăpâniţi de mândrie carnală: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, eu nu fac parte din Laodiceea, ci din Filadelfia”? Nu au spus unii dintre noi în inima lor: „Eu sunt bogat, am bogăţii spirituale, pe care fraţii mei de afară nu le au”?

Să citim scrisoarea adresată Bisericii din Laodiceea aşa ca şi cum ea ne-ar fi adresată nouă. Noi nu cunoaştem sărăcia noastră spirituală aşa cum o văd ochii Lui. Dacă am vrea să ne ocupăm locul nostru în praf şi cenuşă înaintea Lui, atunci El este gata să ne binecuvânteze. Sunt sigur că El va face aceasta.

Însă noi ar trebui să ne ocupăm locul ca aceia care au păcătuit împotriva Lui şi împotriva Cuvântului Său. Domnul ne-a dat Cuvântul Său, însă noi am neglijat să ascultăm de el şi să trăim corespunzător lui.

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles  este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39; Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24; Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă  înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.

Verset călăuzitor: 2 Timotei 2.19

2 Timotei 2.19: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne …

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul în 2 Timotei 2.19. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţături false se răspândeau rapid în acele zile şi mai târziu se vor înmulţi şi mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi să amintească lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ce este de la Dumnezeu rămâne neînfrânt, şi nimic nu-l poate leza.

Şi în timp ce acest caracter al statorniciei este adevărat cu privire la lucrurile Adunării, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu ţi-a revelat cu privire la adevăr nu se schimbă niciodată.

Asigură-te că ceea ce ai, este de la Dumnezeu. Lasă să fie ancorat cu desăvârşire în sufletul tău aşa ca înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce tu crezi şi cu care eşti legat este de la El. Nu-ţi însuşi convingerile spirituale ale altora; nici măcar convingerile tatălui tău şi ale mamei tale; ci primeşte-le de la Dumnezeu şi ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci vei putea fi liniştit cu o conştiinţă bună şi un duh plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne; şi ceea ce a fost tare cu cincizeci de ani în urmă, este şi astăzi tare; ce era tare în zilele apostolice, este şi astăzi tare şi sigur.

Versete călăuzitoare: Efeseni 1.16-23

Efeseni 1.16-23:[De aceea şi eu] … nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;

Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească

Este o tendinţă generală în practica duhului omenesc să despartă pe Hristos şi Biserica. Aceasta are loc în mod deosebit atunci când este vorba de acele relaţii ale unităţii intime, pe care Scriptura le arată şi pe care le accentuează ca însuşiri speciale ale chemării creştine.

Care din marile grupe din creştinătate este cu adevărat conştientă, că Biserica este aşa de mult legată cu Hristos în cer, că organizarea Bisericii primeşte un caracter esenţial tocmai prin acest fapt? Bisericile romane, anglicane, nonconformiste, ca să nu mai vorbim de cele greceşti, toate nu recunosc că legătura vie între Biserică şi Capul ei înviat aflat în cer nu numai că nu este o idee pur abstractă, pur teoretică şi total inactivă, ci este un principiu vital, care ar trebui să se vadă în orice activitate.

Este imposibil să se înţeleagă natura cerească a chemării Bisericii despărţită de Hristos. Dreptul la existenţă al Bisericii se bazează exclusiv pe Hristos. Prin aceasta nu vrem acum să ne referim la lucrarea de împăcare şi răscumpărare făcută de Mântuitorul. Fără îndoială această lucrare incomparabilă a oferit baza neschimbabilă pe care se întemeiază acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii. Arătând spre înainte sau spre înapoi, pentru toate timpurile moartea lui Hristos a pus baza unică pentru binecuvântarea copiilor credinţei. Însă din aceasta nu rezultă că binecuvântarea, care a fost oferită şi dăruită, a avut de la început acelaşi caracter. Dimpotrivă, acea binecuvântare s-a schimbat în caracterul ei şi în dimensiunea ei corespunzător ţelului lui Dumnezeu din fiecare perioadă, aşa cum s-a văzut din când în când în legătură cu diferitele glorii ale Fiului.

Diferenţa între binecuvântările cereşti şi cele pământeşti

Vorbind la modul general, Vechiul Testament se ocupă cu făgăduinţa şi profeţia venirii lui Mesia. Se vorbeşte despre faptul că El va veni la poporul ales Israel ca profet al lor, ca preot şi împărat, şi că El va înălţa sămânţa lui Avraam mai presus de toate naţiunile pământului. Binecuvântările, pe care credincioşii de atunci ar fi trebuit să le aştepte, aveau un caracter pământesc. Fiica Sionului trebuia să caute cu privirea după venirea Împăratului ei, care va domni în dreptate. Asupritorii trebuiau nimiciţi şi vrăjmaşii lor trebuiau determinaţi să lingă ţărâna. Pacea trebuia să curgă ca un râu şi pământul trebuia să fie plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Viaţa lungă şi bunăstarea trebuia să fie partea fericită a fiecărui supus în împărăţia minunată a Domnului venit din David. Spus pe scurt, în Vechiul Testament ne este prezentat Hristos ca Domnitor pământesc şi ca Acela care face judecata divină pe pământ, în mod cu totul deosebit în legătură cu poporul Israel. Drept urmare binecuvântările poporului au un caracter pământesc şi naţional, ceea ce este în concordanţă deplină cu aceste făgăduinţe.

Deci, aşa cum speranţele lui Israel îşi deduc însuşirile specifice din faptul că Mesia, Prinţul, va veni ca să domnească aici pe pământ, la fel şi speranţele şi chemarea Bisericii îşi primesc însuşirile specifice din poziţia pe care Hristos a ocupat-o acum sus în cer. Aceasta creează o diferenţă între Israel şi Biserică, cum nu poate fi mai mare. Diferenţa este între binecuvântarea pământească şi binecuvântarea cerească, între binecuvântarea carnală şi cea spirituală. Oriunde am privi în Vechiul Testament, întotdeauna găsim aceeaşi atitudine de aşteptare. În Egipt şi în pustie ei căută ţara făgăduită cu coşul plin şi cu provizii. În Canaan, când suspinau sub domnia idolatră a împăraţilor apostaţi sau când plângeau la râurile Babilonului, cei credincioşi doreau pe Răscumpărătorul, care trebuia să vină din Sion şi va binecuvânta pe orice om sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui.

Noul Testament dimpotrivă, nu sprijină astfel de aşteptări pentru creştin. Iudeul era îndreptăţit să se aştepte aici la o binecuvântare de natură pământească. Binecuvântările credinciosului dimpotrivă sunt cereşti şi spirituale şi sunt savurate numai prin credinţă. Ele îşi primesc caracterul lor, cum am spus, de la Hristos. Dar de la care Hristos? Nu ca Împărat al lui Israel şi Domnitor al naţiunilor, ci de la Capul glorificat al Bisericii.

Binecuvântarea cerească a Bisericii

Epistola către Efeseni prezintă taina binecuvântării cereşti a Bisericii într-un mod foarte detaliat, dar întotdeauna cu Hristos. Finalul primului capitol prezintă adevărul despre înălţarea actuală a lui Hristos sus în cer şi cu această realitate măreaţă leagă poziţia Bisericii în locurile cereşti în legătură cu El. Să privim felul în care este adusă această învăţătură.

Primele paisprezece versete din capitolul 1 conţin un rezumat al adevărurilor, care se referă la credincioşi. Ele arată locul credincioşilor în gândurile şi ţelul lui Dumnezeu. Este un principiu al Cuvântului lui Dumnezeu, ca binecuvântările personale şi responsabilităţile personale să fie prezentate fără excepţie înaintea binecuvântărilor şi relaţiilor comune. Şi niciunde aceasta nu este ilustrată mai clar ca în această epistolă, care întrece pe toate celelalte în plinătatea revelărilor divine în caracterul lor cel mai larg cu privire la Biserică. Căci Biserica este arătată aici în totalitatea ei: din veşnicie „ascunsă în Dumnezeu”, „făcută acum cunoscut” şi pe lângă aceasta, să fie prezentată în curând desăvârşită şi nevătămată înaintea lui Hristos (Efeseni 5). Cu toate acestea chiar şi în această epistolă nu este nici o excepţie de la regula generală, care se vede în toată schema descoperirii, şi anume că mai întâi se fac afirmaţii care se referă la fiecare în parte. Şi nu numai se relatează ceva despre alegerea şi moştenirea în Hristos, ci şi despre ceea ce pare a fi foarte elementar: despre iertarea păcatelor şi despre auzirea Evangheliei. Aceasta este foarte semnificativ. Individualitatea credinciosului nu trebuie ştearsă prin lucrurile generale ale Bisericii. Este de asemenea bine, nu, este chiar necesar, ca sufletul să fie conştient de relaţia lui personală cu Dumnezeu şi să fie sigur de ea, pentru ca el să fie capabil să înţeleagă mai bine locul lui în Biserică. În afară de aceasta preocuparea cu privilegiile Trupului lui Hristos nu trebuie să determine pe nimeni să uite sau să subevalueze ceea ce conţine prin har poziţia credinciosului ca individ.

Deci, după ce Pavel a prezentat credincioşilor din Efes locul lor binecuvântat, pe care fiecare din ei ca individ îl are înaintea lui Dumnezeu în Hristos, el le spune despre rugăciunile lui pentru ei, pentru ca ei să cunoască mai mult. El doreşte ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să le dea duhul înţelepciunii şi descoperirii în cunoaşterea Lui Însuşi, ca ochii inimilor lor să fie deschişi. Rugăciunea lor pentru ei este întreită. Ei ar trebui să ştie:

1. ce este speranţa chemării Lui , şi (Efeseni 1.18)
2. ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi (Efeseni 1.18)
3. ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, atunci când El (Efeseni 1.19)

• L-a înviat dintre cei morţi , şi (Efeseni 1.20)
• L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor şi (Efeseni 1.21)
• a supus toate lucrurile sub picioarele Lui şi (Efeseni 1.22)
• ca şi Cap peste toate lucrurile L-a dat Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1.23).

Aici avem dorinţa inspirată a apostolului pentru credincioşii din Efes. El voia ca ei să crească în cunoaştere divină (deplină cunoaştere).

1. “Speranţa chemării Lui”

Cu privire la punctul 1 al chemării lor: el le-a prezentat aceasta deja în versetele anterioare, dar au înţeles ei speranţa acestei chemări? Speranţa este împlinirea, cununa, culminaţia, din care noi savurăm astăzi prin credinţă. Noi suntem realmente deja astăzi binecuvântaţi în locurile cereşti, primiţi deja astăzi în Preaiubitul. Însă speranţa se va împlini atunci când Domnul ne va duce sus în casa Tatălui şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la noi va fi deplin împlinit. Chemarea este individuală, speranţa se referă la toţi. Căci aici se va vedea şi unitatea în care Hristos Îşi va prezenta Biserica în glorie. Apostolul se roagă ca sfinţii să poată vedea şi aspectul acesta.

2. “Bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi”

În continuare el se roagă (punctul 2), ca ei să poată cunoaşte bogăţiile gloriei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi. Aici nu este vorba atât de mult, aşa cum alţii au atras deja atenţia, că sfinţii însăşi constituie această moştenire, ci că Dumnezeu primeşte moştenirea în Hristos în sfinţi. Hristos este „Moştenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2), şi când El va intra în drepturile Lui, atunci Biserica va avea parte de gloria Lui ca împreună-moştenitoare (Romani 8.17; 2 Timotei 2.12). Hristos nu va intra în gloria Sa despărţit de mireasa Sa. El Însuşi spune: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Şi este dorinţa apostolului ca credincioşii să înţeleagă prin credinţă destinarea lor înaltă în ziua care va veni a gloriei.

3. “Nemărginita mărime a puterii Lui”

În fraza următoare (punctul 3) a rugăciunii este vorba ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, care a lucrat deja în credincioşi, prin aceea că au fost înviaţi ca să aibă parte de înălţarea lui Hristos. Aceasta este aşa de important, că îl determină ca într-o altă rugăciune să îndrepte încă o dată atenţia deosebită asupra ei.

Hristos în glorie

Ultima rugăminte introduce un subiect, cu care apostolul se preocupă foarte aprofundat într-un mod caracteristic. Era o temă deosebit de apropiată şi plăcută inimii apostolului. Hristos în cer şi urmările care rezultă pentru noi din înălţarea Sa actuală domină aproape în fiecare epistolă. Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos în zilele întrupării Sale. El nu L-a întâlnit pe malul Iordanului, ca Ioan şi Petru. Era un Hristos ceresc, care a întâmpinat pe prigonitorul înflăcărat. Şi viziunea despre gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos este mereu ca o stea luminoasă sclipitoare la orizontul vieţii apostolului care hotărăşte drumul său şi îmbărbătează sufletul său. El iubea să gândească la Hristos în glorie, şi când el este călăuzit să vorbească despre puterea care lucrează astăzi în noi, atunci el prezintă imediat legătura cu puterea care L-a aşezat pe Hristos acolo.

Exact aceeaşi putere, care a lucrat în El, lucrează în noi. Astfel şi aici este adus din nou adevărul doctrinar, ca întotdeauna, pe fundamentul tare al realităţilor. Este însă vorba de o realitate care este preţuită numai printr-un simţ spiritual. Şi aceasta are apostolul în vedere. El solicită să se privească la desfăşurarea atotputerniciei lui Dumnezeu, care tocmai a avut loc în timpul acela în învierea lui Hristos. Din aceasta el prezintă apoi înţelesul profund al acestei realităţi pentru Biserica lui Dumnezeu.

Puterea lui Dumnezeu

Dumnezeu a prezentat puterea Sa la început, prin aceea că El a creat cerul şi pământul. În istoria lui Israel El Şi-a arătat puterea în aceea că El i-a eliberat din Egipt. Dar cea mai mare desfăşurare de putere a lui Dumnezeu pentru creştin este învierea şi înălţarea lui Hristos. Aceasta depăşeşte cu mult puterea – în ceea ce priveşte caracterul – care a lucrat atunci când a fost constituit universul material; depăşeşte şi puterea cu care a fost nimicită oştirea lui faraon şi a anulat legile naturii, ca să elibereze un popor înrobit. Căci aici este vorba de nimicirea ultimului vrăjmaş al omului – moartea. Dumnezeu L-a înviat, căci era în puterea Lui, şi I-a dat nu numai viaţă, ci chiar L-a aşezat pe locul cel mai înalt al autorităţii şi gloriei.

Aflat în această cea mai înaltă poziţie I se va da domnia şi această domnie este peste toate. „El a supus toate sub picioarele Lui.” El este Domn peste toate. Cu toate că această domnie universală încă nu se vede, deoarece timpul administrării ei publice încă nu a venit, totuşi glorificarea Aceluia, care a fost în mormântul unui om bogat, nu mai este nici o taină pentru credinţă, deoarece ea a fost revelată. Pentru credincios ea este cea mai remarcabilă exercitare a puterii divine. Minunate sunt forţele puternice şi nevăzute ale naturii, care lucrează acum în corpurile cereşti uriaşe, care constituie un sistem stelar îndepărtat, la fel cum lucrează în nenumăratele roiuri de viaţă microbiană care populează o rigolă. Însă gloria lui Dumnezeu în creaţie a fost nesfârşit de mult depăşită prin gloria Tatălui în învierea Fiului Său.

Ea este depăşită în aceeaşi măsură precum lucrurile spirituale depăşesc lucrurile naturale şi lucrurile veşnice depăşesc lucrurile vremelnice. Mecanismul universului! Despărţirea Mării Roşii! Cât de lipsite de importanţă sunt aceste lucruri în comparaţie cu ceea ce El a făcut pentru Fiul Omului, pentru Acela care „a fost răstignit în slăbiciune”, dar „a fost înviat în putere”. Acela, care S-a smerit mai prejos de purtătorii de demnitate cereşti, prin aceea că El S-a făcut asemenea oamenilor şi a luat asupra Sa ocara după care a urmat şi moartea pe Golgota, Acesta i-a depăşit în înălţarea Lui, ca să ocupe locul la dreapta Maiestăţii în ceruri „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”.

Ce exemplu măreţ despre lucrarea marii puteri a lui Dumnezeu este aceasta! Viaţă din moarte este mult, dar înălţarea pe locul cel mai înalt – cu cât mai mult este! Sunt puţine exemple de învieri în timpurile Vechiului Testament. Şi aceia, care prin intervenţia divină directă au ieşit astfel prin porţile mormântului, s-au întors curând înapoi. Însă aici este Unul, care de asemenea a fost cu adevărat înviat, dar care a fost înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, prin aceea că a fost înălţat din domeniul morţii peste orice domeniu de domnie în locurile cereşti, unde moartea niciodată nu poate pătrunde. Acolo Fiul Omului rămâne pentru credinţă ca monument despre intervenţia atotputernică.

„Cap peste toate dat Adunării”

După ce apostolul ne-a solicitat deja gândurile până la extrem, prin aceea că ne-a prezentat înălţimea înălţării, la care Hristos a fost înviat şi înălţat, el pune acum înaintea privirii noastre o realitate care are cea mai profundă însemnătate pentru Biserică. În locul acela, în care I-a fost acordată gloria, acolo Biserica este legată cu El. El este nu numai „Cap peste toate lucrurile”, ci şi „Cap peste toate ale Adunării (Bisericii)”. Aceeaşi putere, care a lucrat în Hristos, ca să-L aşeze acolo în înălţime, lucrează în noi, ca să ne aducă cu El acolo. Ca Fiu al Omului El are din aceia care sunt destinaţi să aibă parte de poziţia Sa ca şi Cap, care I-a fost dată prin învierea Sa. Şi oamenii aceştia sunt descrişi ca aceia care sunt deja legaţi cu El acolo conform planului şi lucrării.

Legătura strânsă dintre Biserică şi Hristos este ilustrată prin imaginea trupului – „Adunarea, care este Trupul Său”. Aici nu este legătura dintre supuşi şi un superior, cu toate că în acelaşi timp este adevărat, că Biserica este subordonată lui Hristos. Însă această imagine expresivă conţine adevărul minunat, că ţelul veşnic al lui Dumnezeu nu s-ar realiza, dacă Biserica nu ar fi unită cu Omul înviat pe locul gloriei, unde El a fost înălţat. Realmente, acesta este înţelesul deosebit al frazei care urmează „plinătatea Celui care umple totul în toţi”. Biserica a fost chemată să devină complementul, care este necesar să întregească acolo sus pe Omul de nepătruns.

Gânduri de încheiere

Avem aici ţelul revelat al lui Dumnezeu referitor la Hristos şi Biserică. Noi am fost aduşi în legătura de nedesfăcut a celui mai intim caracter cu Hristos, nu ca un Om aici pe pământ, căci aceasta nu putea fi, ci ca un Om în înviere şi înălţare la dreapta lui Dumnezeu. Realitatea aceasta (căci cu certitudine nu este teorie) marchează pe Biserică o însuşire unică în felul ei. Lucrurile mari şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la ea nu vor fi niciodată depline pe pământul acesta. Scena împlinirii lor depline în glorie este acolo sus. Aceasta este o taină, care astăzi este la fel de complet ascunsă faţă de lume ca şi realitatea gloriei actuale a lui Hristos. Din acest motiv aşteptările Bisericii sunt acolo unde este înţeleasă adevărata natură a chemării lui Dumnezeu, exclusiv cerească. În acelaşi timp lumea este privită ca loc, unde zăboveşti un timp, în care toate împrejurările sunt trecătoare şi în nici un fel nu sunt lucruri de importanţă mare. Cât de puţin este trăită aceasta în practica bisericii cu numele, desigur nu trebuie să comentăm.

Verset călăuzitor: 1 Tesaloniceni 4.16

1 Tesaloniceni 4.16: Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos;

Întrebare

Este un loc în Scriptură, care ne spune, că lumea ca atare nu va auzi strigătul şi trâmbiţa, când Domnul va lua pe ai Săi acasă?

Răspuns

Scriptura nu spune în nici un loc categoric, că lumea nu va auzi strigătul Domnului şi trâmbiţa lui Dumnezeu, dar ea niciunde nu spune contrariul. Însă strigătul poruncitor al Domnului este numai pentru unii, nu pentru toţi. În mod deosebit în evanghelia după Ioan vedem ce linie clară de despărţire face Domnul între lume şi „ai Săi”. Această diferenţiere a devenit deosebit de clară după învierea Domnului. Când Domnul Isus a vorbit ucenicilor Săi despre plecarea Lui din lumea aceasta, El a spus: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea” (Ioan 14.19). În timpul dintre învierea Lui şi înălţarea Lui la cer El Se arată numai alor Săi, şi numai ei L-au văzut plecând la cer de pe Muntele Măslinilor. De aceea noi credem, că atunci când Domnul va reveni numai pentru ai Săi, strigătul poruncitor şi trâmbiţa lui Dumnezeu va suna, pentru ca să le trezească atenţia. Credincioşii plecaţi acasă – nu necredincioşii morţi – vor auzi glasul în mormintele lor, desigur şi credincioşii care vor fi în viaţă. Oile Lui – şi nimeni altcineva – aud deja astăzi glasul Păstorului cel bun.

Nu ni se spune dacă venirea Domnului va fi însoţită de vreun fel de zgomote, pe care lumea le va auzi. Chiar dacă ar fi aşa, zgomotul sau sunetul nu va fi înţeles sau va fi interpretat greşit, aşa cum ne arată exemple din Scriptură (compară cu Ioan 12.28,29; Faptele apostolilor 9.7; 22.9). Desigur, luarea în trup a celor mântuiţi la venirea Domnului nu va putea rămâne ascunsă, însă evenimentul acesta va exercita o influenţă morală asupra lumii la fel de puţin cum a fost la timpul său răpirea lui Enoh.

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.13-18; Ioan 14.1-3; Mattei 24

1 Tesaloniceni 4.13-18: Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Ioan 14.1-3: Să nu vi se tulbure inima! Voi aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă şi în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.

Introducere

Credincioşii pot să discute cu înflăcărare, când este vorba de momentul răpirii. Poate ea cu adevărat avea loc în orice moment, sau trebuie să mai aibă loc anumite lucruri? Scopul acestui articol este să prezinte foarte pe scurt unele puncte esenţiale, care cel puţin scriitorului articolului îi face imposibil să creadă că răpirea credincioşilor va avea loc după necazul cel mare sau să creadă o doctrină potrivit căreia răpirea şi arătarea Domnului Isus în putere şi mare slavă pot avea loc în acelaşi moment.

Mai întâi o întrebare

Mai întâi doresc să spun tuturor acelora care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare, ca ei să redea un verset biblic prin care să susţină afirmaţia lor. Căci acelaşi lucru îl cer şi ei de la aceia care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare. Dacă însă ei sunt sinceri, vor trebui să recunoască, că nu este nici măcar un singur loc pentru această afirmaţie. Totodată recunosc însă, că şi toţi aceia, care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare, nu pot să citeze un loc biblic care să vorbească direct despre aceasta. Deci ambele părţi se bazează pe deducţii şi interpretări cu mare băgare de seamă a textului biblic. În treacăt spus, nu există nici un text biblic care să vorbească direct despre Trinitate, şi cu toate acestea fiecare creştin fidel Bibliei ţine cu tărie la existenţa Trinităţii, deoarece mărturia generală a Scripturii este clară în această privinţă.

Se aşteptă venirea Domnului, sau se aşteptă venirea unei catastrofe?

Deci cine crede că răpirea va avea loc după necazul cel mare, trebuie să dovedească de ce noi creştinii trebuie să aşteptăm un lucru aşa de catastrofal cum este necazul cel mare, şi de ce în mod deosebit apostolul Pavel, care a fost aşa de îngrijorat pentru Adunare, nu a pregătit nici măcar cu un cuvânt pe creştini pentru un timp aşa de greu.

Nici Domnul Isus nu pregăteşte pe ucenicii Lui pentru un astfel de necaz, cu excepţia capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de rămăşiţa iudaică viitoare, ci El îi mângâie îndreptându-le privirea spre nădejdea minunată a revenirii Sale. Când El vorbeşte ucenicilor Săi despre viitor, când El nu va mai fi prezent, atunci El le spune: „Să nu vi se tulbure inima! … Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” (Ioan 14.1,2) Domnul Isus promite apoi ucenicilor că va reveni să-i ia la Sine în casa Tatălui. Şi El le spune, că aceasta este ceva de la sine înţeles şi că desigur, El le-ar fi spus, dacă nu ar fi aşa. Ar trebui noi să ne aşteptăm, că El într-adevăr ne-ar fi spus dacă viitorul nostru nu ar fi în fericire la El, dar El nu ne-ar fi spus că noi, înainte ca El să ne poată lua, ar trebui să trecem printr-un necaz, cum niciodată mai înainte nu a fost şi cum nici nu va mai fi după aceea? Cât de mult trebuie să întristeze aceasta pe Domnul, dacă noi considerăm că El aşa S-a comportat?

Venirea Domnului Isus, ca să ia pe credincioşi în casa Tatălui, era o noutate senzaţională pentru ucenicii care până atunci au crezut că Mesia va veni şi va întemeia Împărăţia Sa pe pământ. Deci ucenicii nu trebuiau să-şi facă nici un fel de griji şi nici să nu fie fricoşi, căci nădejdea lor nu trebuia să fie un Hristos pe pământ, ci că ei sunt legaţi cu Hristos aflat în cer. Ar fi fost revenirea lui Hristos cu adevărat o îmbărbătare pentru ucenici, dacă ei mai înainte ar fi trebuit să treacă printr-un necaz mare, despre care ni se spune că vor fi foarte puţini care vor supravieţui (compară cu Apocalipsa 6-18)? Ar fi fost cuvintele „să nu vi se tulbure inima” cu adevărat încurajatoare?

Când mai târziu Pavel vorbeşte credincioşilor din Tesalonic despre răpire, atunci este ca şi cum el însuşi ar fi auzit cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan 14, căci şi el vorbeşte despre răpire şi începe expunerea sa cu cuvintele: „ca să nu vă întristaţi” (1 Tesaloniceni 4.13). Credincioşii din Tesalonic îşi făceau griji mari referitoare la ce se va întâmpla cu cei dragi ai lor care au adormit, dacă Domnul va reveni. Erau alte motive decât acelea pe care le aveau ucenicii în evanghelia după Ioan capitolul 14, este însă interesant, că atât Domnul cât şi apostolul fac aluzie la răpire şi la luarea în casa Tatălui ca mângâiere împotriva întristării (oricare ar fi cauzele care o provoacă). Dar dacă răpirea ar avea loc abia după necazul cel mare, atunci eu nu înţeleg pe Pavel, de ce el ajunge la ideea să ne spună: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4.18). Personal mi-aş dori în acest caz, ca răpirea să fie amânată cât mai mult şi eu să mor în pace, ca să nu trebuiască să trec prin acest necaz îngrozitor.

Este vorba de un necaz special

Cine îşi doreşte să treacă printr-un timp în care pământul trebuie să îndure mânia lui Dumnezeu într-un mod cum niciodată nu a avut loc (compară cu Romani 1.18) – trebuie să fii unul care doreşte să se chinuie singur, ca să doreşti aşa ceva. Într-adevăr, creştinii trebuie şi astăzi să intre în slavă trecând prin multe necazuri şi întristări, dar aceasta nu se poate compara cu ce va fi atunci când Dumnezeu Îşi va descoperi mânia. Când Hristos a fost pe pământ, El a trebuit să sufere multe necazuri, dar erau necazuri din pricina dreptăţii, sau suferinţe din cauza sentimentelor Lui de compasiune pentru alţii, sau suferinţe, deoarece tot timpul El a făcut voia Tatălui. Când Hristos a atârnat pe cruce şi a fost părăsit de Dumnezeu în cele trei ore de întuneric, El a trebuit să suporte mânia lui Dumnezeu. Nimeni nu se va îndoi că între aceste feluri diferite de necaz sunt diferenţe mari. Astfel „necazul cel mare” nu se compară cu acele necazuri pe care şi noi le suferim, de exemplu din pricina dreptăţii. Aceasta devine clar chiar numai prin faptul, că Domnul Isus Însuşi spune, că va fi un necaz unic, cum niciodată n-a fost (Matei 24.21). De ce mulţi comentatori trec cu vederea acest fapt?

Nu ar fi fost în 1 Tesaloniceni 4 un moment bun, ca să ne pregătească, cum trebuie să ne comportăm în necaz: cum putem să rămânem credincioşi Domnului, ca să nu cădem pradă fiarei din adânc şi să nu primim pe frunte semnele ei? În loc de aceasta Pavel ne spune în capitolul următor: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9), şi: „De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii” ( 1 Tesaloniceni 5.11). Să îndrepţi privirea spre răpire ca mângâiere, cu toate că se ştie că mai înainte trebuie să aştepţi necazul cel mai grav în forma mâniei lui Dumnezeu, aceasta nu este o încurajare! Ori este? Ar fi fost cel mult o încurajare, dacă apostolul ar fi vorbit despre necazul cel mare şi ar fi vestit răpirea ca salvare pentru aceşti credincioşi – şi atunci nu ar mai fi fost la modul general – din aceste împrejurări vitrege. Dar Pavel nu face aceasta.

În cazul necazului este vorba de mânia lui Dumnezeu

De fapt când Pavel vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „nu ne-a rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5.9), din capitolul 1 devine clar ce se înţelege prin cuvântul „mânie”. Acolo se spune în versetul 10: „… Isus, care ne scapă de mânia viitoare”. Atunci era pe deplin clar, la ce mânie se referea Pavel aici: era mânia, care în Vechiul Testament a fost vestită mereu şi care a fost numită şi „ziua răzbunării” (Isaia 61.2). Această mânie stătea în Vechiul Testament în mod deosebit în legătură cu „ziua Domnului”, şi tocmai despre această „zi a Domnului” este vorba în capitolul 5 (vezi versetul 4). Este „mânia Mielului” (Apocalipsa 6.16), „ziua cea mare a mâniei Lui” (Apocalipsa 6.17), „paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14.10). Domnul Isus va călca în picioare „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19.15); şi tocmai despre această mânie spune Pavel: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie”.

Este adevărat că expresia „mânia lui Dumnezeu” este folosită şi pentru relaţia veşnică a omului necredincios cu Dumnezeu, dar cu toate acestea aici ( 1 Tesaloniceni 1.10) nu poate fi vorba de mânia veşnică a lui Dumnezeu, căci fiecare credincios devine eliberat pentru totdeauna de această mânie, atunci când se întoarce la Dumnezeu (vezi şi Ioan 3.36; aici mânia nu vine ca în 1 Tesaloniceni 1.10, ci ea este deja peste cei necredincioşi), dar Scriptura foloseşte această expresie mult mai des ca să descrie timpul când „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor” (Romani 1.18). Ca să poţi recunoaşte ce sens are această „mânie”, de fiecare dată este important contextul în care stă: în 1 Tesaloniceni 5 în context este vorba tocmai despre „ziua Domnului”, care este precedată de judecăţi grele (de mânia lui Dumnezeu). Este fals să deduci că aici este vorba de mântuirea veşnică, deoarece cuvântul „mântuire” se întâlneşte în acelaşi verset (1 Tesaloniceni 5.9). Cuvântul „mântuire” are în Scriptură mai multe înţelesuri şi el descrie şi eliberarea  şi salvarea din împrejurările pământeşti (vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.40; „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate”). Şi aici (1 Tesaloniceni 5,9) acest cuvânt înseamnă mântuire de mânia lui Dumnezeu, care va veni peste pământul acesta. Mântuirea veşnică este fără îndoială inclusă în acesta.

Apostolul laudă în capitolul 1 pe credincioşii din Tesalonic, deoarece ei aşteaptă pe Domnul să vină din cer, şi în loc să le îndrepte atenţia, că mai bine ar fi să aştepte mai înainte mânia lui Dumnezeu în necazul cel mare, el le spune, că Isus îi va salva „de mânia viitoare”. Aşa cum am spus, în locul acesta „mânia” nu poate fi locul de destinaţie veşnică a celor necredincioşi, deoarece această mânie nu este descrisă ca „venind”, ci ca aceea care „rămâne” asupra celui care nu se căieşte şi nu crede în Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3,36).

Uneori se spune, că mânia lui Dumnezeu va fi revărsată abia după ce Hristos va fi revenit (deci după timpul de necaz propriu-zis). Prin aceasta se vrea să se acorde valabilitate Scripturii, că într-adevăr noi vom fi salvaţi „de mânia viitoare”, în acelaşi timp tăgăduindu-se că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare. Se spune, că revărsarea mâniei lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu „necazul cel mare”.

Este adevărat că punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu va avea loc abia după venirea Domnului. Dar tocmai judecăţile dinaintea venirii Domnului (judecăţile peceţilor, judecăţile trâmbiţelor şi judecăţile potirelor) sunt deja începutul acestei mânii a lui Dumnezeu.

Dacă în Apocalipsa 15.1 se spune că mânia lui Dumnezeu se sfârşeşte în aceste plăgi/potire: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”, atunci aceste judecăţi ale potirelor, care în mod explicit sunt numite „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” şi au loc înainte de venirea Domnului, aparţin mâniei lui Dumnezeu. Şi deoarece cu ele se sfârşeşte mânia, trebuie atunci ca mai înainte să fi avut loc judecăţi care conţin mânia lui Dumnezeu.

În vorbirea Domnului Isus cu privire la timpul sfârşitului în Luca 21.23 se spune: „Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia.” Aici este vorba într-adevăr de timpul din anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus, dar tocmai această judecată este o umbră a ceea ce va avea loc în mod desăvârşit în zilele din urmă. Dacă ceea ce a avut loc deja acolo, a avut loc pe baza mâniei lui Dumnezeu, ar fi de neimaginat că ceea ce va veni în viitor  cu mult mai îngrozitor prin împăratul nordului peste Israel şi Ierusalim nu va aparţine acestei mânii. Pe lângă aceasta în proroci ni se spune explicit, că împăratul nordului, asirianul, este unealta mâniei lui Dumnezeu (vezi de exemplu Isaia 10). Aceasta este răzbunarea lui Dumnezeu ca răspuns la primirea lui antihrist. Aşa cum primirea semnelor fiarei (a domnitorului mondial roman) atrage explicit după sine băutul paharului mâniei lui Dumnezeu. (Apocalipsa 14.10).

De multe ori se consideră că necazul cel mare se referă la prigonirea credincioşilor. Şi este adevărat, că prigonirea este şi ea o formă de necaz, cu toate că lingvistic ea se deosebeşte de acesta, şi chiar şi credincioşii vor avea în viitor necaz, dar cuvântul are un câmp mult mai larg în înţelesul lui pentru toate formele de necaz pricinuite de diferite cauze. Astfel, „necazul cel mare” este judecata de pedepsire din partea lui Dumnezeu în mod deosebit pentru Israel, din cauza primirii lui antihrist, respectiv pentru lumea creştină din cauza decăderii ei de la El.

O analiză a folosirii cuvântului tlipsis ( folosit în limba greacă pentru necaz / strâmtorare / întristare) confirmă acest înţeles.

Geneza 42.21: Ei au zis atunci unul către altul: „Suntem într-adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat. De aceea vine peste noi necazul acesta.

 Înţelesul este aici: pedeapsă. Această istorie este de fapt un model despre ceea ce se va întâmpla în viitor cu rămăşiţa iudaică.

Deuteronom 28.53: În asedierea şi în sărăcia în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-i va da.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 28.57: … şi din cauza fătului ieşit dintre picioarele ei, şi a copiilor pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, în timpul asedierii şi mizeriei în care vrăjmaşul tău te va aduce în cetăţile tale.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 31.17: În ziua aceea, mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei. Şi ei vor fi sfâşiaţi şi o mulţime de rele şi de necazuri va cădea peste ei: şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele pentru că Dumnezeul Meu nu este în mijlocul meu?”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Judecători 10.14: Duceţi-vă şi imploraţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă salveze în timpul necazului vostru.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

2 Cronici 15.6: … un popor se lupta împotriva altui popor, o cetate împotriva altei cetăţi, pentru că Dumnezeu le tulbura cu tot felul de suferinţe.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva oamenilor.

2 Cronici 20.9: Dacă va veni peste noi sabia, judecata, ciuma sau foametea, şi noi ne vom înfăţişa înaintea casei acesteia şi înaintea Ta – căci Numele Tău este în casa aceasta – şi vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre, atunci Tu ne vei asculta şi ne vei mântui.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 55.3: … din cauza glasului vrăjmaşului şi din cauza apăsării celui rău. Căci ei aruncă nelegiuire peste mine şi mă persecută cu mânie.

Necaz venit din partea păcătoşilor.

Psalmul 78.49: El Şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, furia, indignarea şi necazul: o mulţime de îngeri ai nenorocirii.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 107.39: Sunt împuţinaţi şi apăsaţi prin asuprire, nenorocire şi suferinţă.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Proverbe 1.27: Când vă va cuprinde deodată groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va veni peste voi necazul şi strâmtorarea.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu asupra batjocoritorilor.

Isaia 37.3: Şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Ezechia: ‚Ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă şi de insultă; căci copiii sunt aproape să se nască şi nu este putere pentru naştere.’”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Şi această întâmplare este un model a ceea ce va avea loc în viitor.

Habacuc 3.16: Am auzit şi trupul mi s-a cutremurat; buzele mi s-au înfiorat la acest glas, putrezirea mi-a intrat în oase şi tremur înăuntrul meu. Căci m-aş putea oare odihni în ziua necazului, când asupritorul se va ridica împotriva poporului?

Necaz prin atacul vrăjmaşului împotriva lui Israel.

Ţefania 1.15: Ziua aceasta este o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură, o zi de nori şi de întunecime.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Faptele apostolilor 7.11: Dar a venit o foamete peste toată ţara Egiptului şi Canaanului. Nevoia era mare şi părinţii noştri nu găseau hrană.

 Strâmtorare prin foamete ca „judecată a lumii” – cei şapte ani de sărăcie sunt un model al necazului care va veni.

Romani 2.9: Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Romani 8.35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie?

Necaz diferenţiat de prigoană.

2 Tesaloniceni 1.6: Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea necaz celor care vă necăjesc.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Apocalipsa 2.22: Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor ce comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva bisericii apostate.

Pare foarte nenatural, dacă ar trebui să presupunem că „necazul cel mare”, care este descris ca fiind ceva pe care lumea nu l-a trăit şi nici nu-l va mai trăi după aceea, că tocmai acest necaz nu revelează mânia lui Dumnezeu – şi dacă nu o revelează, ce este el atunci? Este o îngrădire, dacă noi limităm mânia lui Dumnezeu exclusiv la timpul de după venirea Domnului Isus, chiar dacă atunci are loc punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt în Vechiul Testament şi în Noul Testament

Thomas Jettel scrie:

Deci adepţii răpirii înainte de necazul cel mare afirmă, că Duhul Sfânt în ultimii trei ani şi jumătate (sau cu şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează aşa cum a lucrat în Vechiul Testament, şi nu aşa cum a lucrat în epoca Bisericii lui Hristos. Căci în acest sens El nu va mai fi (aşa se spune). Dar Duhul nu a lucrat altfel în Vechiul Testament decât a lucrat în Noul Testament. Diferenţa majoră în Noul Testament este aceea că în Vechiul Testament Duhul nu a fost permanent la fiecare sfânt în parte. În Vechiul Testament era posibil ca Duhul să fie luat pentru un timp de la sfântul „uns”. Deci dacă după răpire Duhul rămâne numai un timp în cel credincios – ca în Vechiul Testament –, atunci Duhul Sfânt nu mai este puterea care „opreşte”. Aşa învaţă doctrina răpirii înainte de necazul cel mare. Dar dacă Duhul Sfânt este astăzi puterea care „opreşte”, atunci trebuie să deducem, că în Vechiul Testament El a fost la fel puterea care „opreşte”. Căci atât astăzi, cât şi atunci, „taina răutăţii” nu a ajuns să se desfăşoare pe deplin. Duhul Sfânt a oprit-o – atunci, ca şi acum. Dar dacă Duhul Sfânt în Vechiul Testament a fost puterea care „opreşte” şi acesta în ultimi trei ani şi jumătate (sau şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează şi acţionează ca în timpul Vechiului Testament, atunci trebuie să deducem, că El va fi şi atunci puterea care opreşte! Drept urmare nu se poate afirma, că lucrarea Duhului (sau prezenţa Duhului) ar fi elementul decisiv, care va fi luat, pentru ca răutatea să poată ajunge la manifestare deplină în ultimii trei ani şi jumătate (sau şapte ani).

Este aceasta cu adevărat aşa? Întrebarea este, dacă Duhul nu a lucrat diferit în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Dacă noi urmărim misiunea Duhului Sfânt prezentată în evanghelia după Ioan, atunci noi Îl vedem acolo ca Mângâietor, ca Apărător, ca Avocat, Conducător, şi aşa mai departe, şi Pavel vorbeşte despre El ca fiind arvuna în inimile noastre, cu care noi am fost pecetluiţi ( 2 Corinteni 1.22). Au fost acestea misiunile Duhului Sfânt în Vechiul Testament? Deci dacă Duhul Sfânt în perioada Bisericii în mod evident are alte misiuni sau misiuni suplimentare decât în Vechiul Testament, de ce să nu fie o altă misiune şi aceea de a acţiona ca „Cel ce opreşte” (potrivit cu 2 Tesaloniceni 2)?

Şi chiar dacă oprirea nu este o misiune, ci numai o consecinţă a locuirii Sale pe pământ, atunci nu este nici o problemă să se creadă că atâta timp cât o Persoană a Dumnezeirii este pe pământ, judecata nu poate fi nicidecum exercitată. Cu toate că aceasta nu înseamnă că judecata trebuie să vină imediat când o Persoană a Dumnezeirii nu mai locuieşte pe pământ. În timpurile Vechiului Testament a avut loc odată o judecată asemănătoare, şi anume la potop, dar după aceea răul a evoluat iarăşi cu încetinitorul – vezi de exemplu Geneza 15.16. După aceea Dumnezeu a locuit iarăşi un timp pe pământ (în Locul Preasfânt în Templu între heruvimi) şi apoi a fost Domnul Isus ca Om aici pe pământ – iarăşi o Persoană a Dumnezeirii. Şi chiar dacă la cruce s-a atins culmea răutăţii, totuşi Dumnezeu a dăruit timpul de har.

Asemănarea dintre Matei 24 şi 1 Tesaloniceni 4

Un argument al acelora, care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare este, că 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 arată asemănării în descriere. La prima privire aceasta este adevărat, dar se trece cu vederea că apostolul are un „cuvânt al Domnului”, aşa cum spune el în 1 Tesaloniceni 4. Aceasta înseamnă: apostolul a primit o revelaţie. El nu repetă cuvântul Domnului din Matei 24, ci revelează lucruri cu totul noi, care până atunci nu au fost cunoscute. Aceasta o confirmă şi 1 Corinteni 15.51, unde se spune: „Iată, vă spun o taină[1]”. Imediat după aceea Pavel vorbeşte în versetul următor despre răpirea „într-o clipă, într-o clipeală de ochi” şi despre transformarea noastră în aceeaşi clipă.

Răpirea, şi legată de ea învierea dintre morţi, precum şi transformarea acelora din toate timpurile din urmă care au crezut, a fost până atunci o taină şi total necunoscută. De aceea nu se poate considera ca de la sine înţeles că apostolul se referă aici la evenimentul venirii Domnului cu putere şi slavă mare. Dimpotrivă, el prezintă aici un aspect cu totul nou: venirea Domnului are loc în mod evident în două etape, şi anume în venirea pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.15-18) şi venirea cu ai Săi (1 Tesaloniceni 3.13). Venirea cu ai Săi nu era o taină, deoarece ea a fost anunţată, ca de exemplu în Zaharia 14.5.

Pe lângă asemănările din 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 (nori, trâmbiţe, îngeri) sunt şi diferenţe esenţiale:

• În Matei 25.29.30 se arată explicit că venirea Domnului cu putere şi slavă mare are loc la scurt timp după ce are loc necazul cel mare; în 1 Tesaloniceni 4 nu citim nimic despre aceasta. Dimpotrivă, în capitolul 3 citim chiar că Domnul Isus va reveni şi va aduce cu El pe toţi sfinţii, aceasta înseamnă că credincioşii trebuie mai înainte să fi fost răpiţi la El.
• Dacă în 1 Tesaloniceni 4 şi 5 este o cronologie, atunci aceasta este, că mai întâi este amintită răpirea (capitolul 4) şi abia după aceea se vorbeşte despre „Ziua Domnului” (capitolul 5). În evanghelia după Matei 24 Domnul vorbeşte mai întâi despre necaz şi după aceea despre venirea în putere şi slavă mare. Abia după aceea, aşa cum cred unii, ar trebui El să vorbească nemijlocit despre răpire („unul va fi lăsat şi altul va fi luat”)?
• În Matei 24.30 Domnul s-ar arăta în timp ce toate seminţiile ţării se vor bocii. Conform cu 1 Tesaloniceni 4 Domnul va veni la o Biserică îmbărbătată şi mângâiată, care aşteaptă deja venirea Sa.
• În Matei 24.30,31 Fiul Omului va reveni „pe norii cerului”, şi când El Îşi adună aleşii, El îi strânge în Israel, căci potrivit cu Zaharia 14.4, Domnul la venirea Sa Îşi va pune picioarele pe Muntele Măslinilor. În 1 Tesaloniceni 4 se spune, dimpotrivă, că Domnul Isus nu ne va strânge pe pământ, ci noi vom fi adunaţi la El în văzduh (vezi şi 2 Tesaloniceni 2.1).
• În afară de aceasta, aleşii din Matei 24.31 vor fi adunaţi de către îngeri, în timp ce în 1 Tesaloniceni 4 Domnul Isus vine personal ca să ne ia la Sine (vezi şi Ioan 14).
• În Matei 24 se pare că îngerii sună cu trâmbiţa, ca să adune pe cei aleşi; în 1 Tesaloniceni 4 citim dimpotrivă, că Domnul Isus Însuşi „cu un strigăt de strângere laolaltă” (textual: un strigăt de poruncă) coboară cu „trâmbiţa lui Dumnezeu”. Aici se poate înţelege că Domnul Însuşi va suna cu trâmbiţa lui Dumnezeu.

Venirea Domnului pentru poporul Său ceresc şi revenirea Lui pentru poporul Său pământesc Israel au într-adevăr anumite asemănări. Dar revenirea pentru răpirea credincioşilor are o dimensiune mai profundă sau mai personală decât revenirea Sa pentru poporul Său pământesc: căci în timp ce credincioşii din perioada creştină vor fi luaţi în casa Tatălui, aleşii poporului iudeu vor fi strânşi în Israel (Ierusalim). Totodată se potriveşte chemării noastre cereşti, că noi ne întâlnim cu Domnul în văzduh, şi cu chemarea pământească, că Domnul vine la ei pe pământ.

Taina din Romani 11.25,26

Pentru răpirea înainte de necazul cel mare vorbeşte şi Roamni 11.25,26:

Romani 11.25,26: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit.”

Abia după ce va intra numărul deplin al neamurilor, Dumnezeu reia legătura cu Israel. În mod deosebit ultimii săptămână-ani (7 ani) din Daniel 9 vor fi un timp de pregătire pentru Israel (vezi Apocalipsa 6-19), aşa că va fi trezită o rămăşiţă, care apoi va fi aşa de mare, că ea va reprezenta „tot Israelul”. Şi aici apostolul Pavel vorbeşte despre o taină. Că Israel va fi restaurat, era demult cunoscut prin Vechiul Testament, dar cum se va atinge acest ţel, după ce a început epoca Bisericii, această taină o revelează apostolul aici în Romani 11. Mai întâi trebuie să intre numărul deplin al neamurilor, înainte ca „tot Israelul” să poată fi mântuit.

Momentul răpirii

Aceste diferenţe sunt în sine clare şi spun mult, dar după cum se ştie ele nu spun nimic despre cât timp va trece între cele două etape ale revenirii. Şi ca să mergem un pas mai departe, trebuie să ţinem seama că în Vechiul Testament Biserica era încă o taină şi ea nu se găseşte în scrierile profetice. Ea era o taină, „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii” (Efeseni 2.5). Astăzi este revelat, că taina voii lui Dumnezeu este, să aducă totul sub un Cap (Hristos), şi anume tot ce este în ceruri, şi tot ce este pe pământ (Efeseni 1.9). Deci noi ştim că Dumnezeu avea un plan pentru acest pământ (care a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor; vezi Psalmul 8), şi acest plan va fi împlinit când Hristos va domni în Împărăţia de o mie de ani a păcii, mai exact spus, în „administrarea plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1.10), aici însă este aşa, că Hristos va avea un trup, care ca şi Cap peste toate, din cer va domni şi stăpâni împreună cu El (Efeseni 1.19-22).

Dacă noi diferenţiem bine aceste lucruri şi ne gândim că Duhul Sfânt numeşte necazul cel mare ca „necaz pentru Iacov” şi necaz pentru „poporul lui Daniel” (Ieremia 30.7; Daniel 12.1), în timp ce Mihail, prinţul cel mare, va apărea, „cel care stă pentru copiii poporului tău (pentru poporul lui Daniel)” – cum ne putem noi atunci imagina că Adunarea/Biserica trebuie să treacă prin acest necaz? În afară de aceasta pentru noi nu stă arhanghelul Mihail, ci Domnul Însuşi va veni ca să ne ia la Sine. El vine într-adevăr cu strigăt poruncitor şi vocea unui arhanghel, dar El vine personal!

Ce mutare de şah hermeneutică ne permite să confundăm atât de mult aceste două destinări şi chemări – ale Adunării/Biserici şi ale lui Israel? Putem noi crede că Domnul Isus a pregătit poporul Său pământesc prin proroci cu multe detalii pentru acest timp greu şi pentru poporul Său ceresc nu spune nici un cuvânt despre o catastrofă de o aşa dimensiune? Putem noi crede că apostolul Pavel, care în mod deosebit a revelat adevărul despre Biserică şi a luptat zi şi noapte în rugăciune pentru ea, nu a amintit în nici un loc acest necaz, în afară probabil de 2 Tesaloniceni 2? Însă şi aici se poate înţelege, că el aici porneşte de la faptul că Biserica a fost deja adunată la Domnul Isus în cer (2 Tesaloniceni 2.1), înainte să năvălească decăderea pe pământ.

Dacă cercetăm amănunţit chemarea lui Israel şi chemarea Bisericii, atunci nu ne putem imagina, cum pot să stea una lângă alta aşa diferenţe mari în cele două chemări. Unii pleacă în toată lumea, vestesc „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 24.14), vestesc Împărăţia ca fiind apropiată şi pregătesc pe oameni pentru o Împărăţie pământească, ca şi Domnul Isus la începutul lucrării Sale (Matei 4.17); şi ceilalţi predică „Evanghelia slavei preafericitului Dumnezeu”, pe Omul Hristos glorificat în cer şi că noi suntem uniţi cu acest Om în cer ca şi cetăţeni ai cerului. Aşteptarea unuia este îndreptată spre pământ şi aşteptările celuilalt sunt îndreptate în sus, unde este Hristos (Coloseni 3.1,2). Unii aşteaptă o Împărăţie pe pământ, alţii Casa Tatălui.

Dacă nu diferenţiem nădejdile şi făgăduinţele lui Israel şi ale Biserici, atunci ori anulăm poporului Israel nădejdile şi făgăduinţele lor, ori noi coborâm nădejdile Biserici la nivelul iudaic, la nădejdi pământeşti. John Nelson Darby a scris pe drept:

Dacă nădejdile lor (ale iudeilor) erau nădejdile Bisericii şi dacă starea lor spirituală era aceeaşi ca şi starea noastră spirituală, atunci nădejdile lor nu s-au împlinit, ci au fost înşelaţi. Sau (şi cititorul să ia bine seama la aceasta) dacă nădejdile lor nu sunt nădejdile Bisericii, atunci nădejdile noastre  sunt coborâte la nivelul nădejdilor iudaice pământeşti şi temporale. Acest ţel mare îl urmăreşte vrăjmaşul cu acest plan, căci fără îndoială este vorba de activitatea intensă a vrăjmaşului. Dacă noi tăgăduim o rămăşiţă iudaică clară şi bine delimitată, care are o credinţă iudaică şi nădejdi iudaice şi se bazează pe făgăduinţe iudaice, atunci aceasta coboară Biserica pe acest nivel. Prin aceasta tăgăduim valoarea şi puterea binecuvântărilor spirituale din locurile cereşti în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în legătură cu El se pierde. Tocmai aceasta face ca această problemă să fie aşa de importantă pentru creştini. Ţelul mare al duşmanului este să tăgăduiască şi să distrugă credinţa veritabilă a Biserici şi să dea la o parte Biserica însăşi. Aceasta vrea el să obţină, prin aceea că tăgăduieşte răpirea credincioşilor înaintea arătării Domnului, şi, drept consecinţă, neagă o rămăşiţă iudaică clară şi bine definită, cu speranţe iudaice şi cu evlavii iudaice. În nici un caz nu vreau să afirm că toţi cei care au alunecat în acest sistem, intenţionează aceasta sau că sunt conştienţi de urmări, dacă tăgăduiesc că răpirea credincioşilor are loc înainte de arătarea Domnului şi tăgăduiesc rămăşiţa iudaică. Dar efectul are totuşi loc, şi este spre pierderea lor, cu toate că ei nu au intenţionat aceasta. Ei sunt înşelaţi de vrăjmaş; cu toate că ei înşişi nicidecum nu au intenţia ca prin vrăjmaş să înşele pe cititorii lor şi să-i ducă în rătăcire (Collected Writings, V. 11, pag. 122).

Uneori se spune, că aceste două chemări au putut merge împreună în timpul dintre anii 30 şi 70 după Hristos. Acesta este însă un argument slab, deoarece după omorârea cu pietre a lui Ştefan, Dumnezeu a încetat complet să mai transmită un mesaj special poporului Israel (compară Faptele Apostolilor 3.19-26; Faptele Apostolilor 7). Niciodată nu au fost transmise simultan două chemări diferite şi ele nu au fost recunoscute de Dumnezeu. Dimpotrivă, Pavel a venit ca „vas ales” (Faptele Apostolilor 9.15) abia după omorârea cu pietre a lui Ştefan. Caracterul ceresc al Biserici nu a fost vestit mai înainte.

Mărturia cărţii Apocalipsa

Şi ca şi cum aceste argumente nu ar fi suficiente, studiul cărţii Apocalipsa se potriveşte pe deplin în tabloul prezentat mai înainte, când acolo în primele trei capitole mereu se vorbeşte despre Biserică; cuvântul „Biserică” se întâlneşte de 19 ori. Apoi începând cu capitolul 4 se descrie o scenă cerească şi de la capitolul 6 până la capitolul 18 se descriu judecăţile grele ale mâniei lui Dumnezeu, care vor veni peste pământul acesta. Tocmai în această fază (capitolele 6-18) a cărţii Apocalipsa nu citim nici măcar o singură dată despre Biserică, numai în tabloul celor 24 de bătrâni, care sunt văzuţi în cer. Da, cuvântul „Biserică” nu se întâlneşte nici măcar o singură dată. În contrast cu aceasta însă se fac unele referiri la locuri din Vechiul Testament şi sunt amintite cele 12 seminţii ale lui Israel (Apocalipsa 7), ceva cu totul neobişnuit pentru scrierile lui Ioan. Abia după vărsarea mâniei lui Dumnezeu şi după judecăţi apare iarăşi Biserica în tabloul miresei şi a Ierusalimului ceresc şi nou (capitolele 19-21). Trebuie noi să credem, că toate acestea au fost scrise la pură întâmplare? Sau a fost călăuzit conştient aşa de Duhul lui Dumnezeu? Nu trebuie noi să tragem din aceasta concluzia logică că din constatarea biblică nu se poate spune că răpirea şi venirea cu putere şi slavă mare sunt una şi acelaşi lucru şi că cel puţin timpul necazului cel mare este între aceste două evenimente? Nu este aceasta şi diferenţa între venirea Domnului, când El vine pentru poporul Israel ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 3.20) şi ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22.16), când El vine pentru Biserică? Nici în Ioan 14.3 şi nici în Apocalipsa 22.20 nu ni se relatează că înainte de venirea Domnului trebuie să aibă loc anumite lucruri. Venirea Domnului pentru Biserică este posibil să aibă loc în orice moment. Duhul şi Mireasa strigă: Vino! Şi răspunsul la acest strigăt este: Da, Eu vin curând! (compară cu Apocalipsa 22.17-20).

Adnotare

Tradus de la: Warum ich an eine Entrueckung vor der Drangsal glaube

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Geneza 5.21,22; Evrei 11.5; Iuda 14

Geneza 5.21-24: Şi Enoh a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a născut pe Metusala. Şi după ce a născut pe Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Şi toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu; şi nu a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase; pentru că, mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu.

Iuda 14: Şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia, spunând: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi,”

În Sfânta Scriptură nu este nimic de prisos. Fiecare frază, da, fiecare cuvânt are scopul lui propriu. Un exemplu potrivit avem în Iuda 14, unde se spune: „Şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia”. Că Enoh era cu adevărat al şaptelea de la Adam prin urmaşii lui Set se poate vedea uşor din Geneza 5, dar ar putea să fie de mirare de ce Iuda foloseşte cinci cuvinte ca să ne îndrepte atenţia spre acest fapt. Are aceasta vreun motiv?

Desigur. Şapte este în Scriptură numărul împlinirii şi desăvârşirii, în mod obişnuit referitor la lucrurile divine, dar uneori şi cu privire la rău. Este deci foarte potrivit că din cei zece patriarhi dinainte de potop al şaptelea era acela în care credinţa şi viaţa de credinţă s-au exprimat cu desăvârşire.

Însă nu numai aceasta. Dacă mergem în Geneza 4 şi studiem genealogia urmaşilor lui Cain şi numărăm, găsim faptul remarcabil că al şaptelea de la Adam este Lameh. În capitolul 5 găsim genealogia urmaşilor lui Set fără nici o adăugire în afară de vârstă până la Enoh, unde Duhul Sfânt se opreşte pentru un moment, ca să facă cunoscut unele detalii despre el. În Geneza 4 avem acelaşi lucru. După Cain sunt enumerate numai nume, până la Lameh când Duhul consideră că este bine să relateze ceva despre el.

Urmaşii lui Cain erau oameni în care se vedeau carnea şi însuşirile lumii, în timp ce la urmaşii lui Set Dumnezeu Şi-a păstrat o sămânţă divină în oamenii credinţei. În ambele linii al şaptelea este omul cu caracterul cel mai distins şi puterea cea mai distinsă, este acela în care se exprimă deplin înclinaţiile corespunzătoare. În Lameh (Geneza 4.19-24) ne este prezentată lumea în însuşirile ei principale; în Enoh (Geneza 5.21-24) vedem dimpotrivă cărarea credinţei prin lume.

Ordinea în care cei doi sunt prezentaţi prin Duhul lui Dumnezeu este remarcabilă, căci ea este aceea care se păstrează pe parcursul întregii Scripturi şi despre care în 1 Corinteni 15.46 se spune categoric: „Dar întâi nu este cel spiritual, ci cel natural.” Mai întâi ceea ce este exclusiv de la om, şi acesta greşeşte; şi apoi ceea ce este de la Dumnezeu, şi aceasta rămâne. De aceea celălalt cuvânt: „El desfiinţează pe cel dintâi, ca să-l stabilească pe al doilea” (Evrei 10.9).

Veacul dinainte de potop erau zile ale fărădelegii. Moartea domneşte de la „Adam până la Moise” (Romani 5.14), căci păcatul era peste măsură de mare. Cu toate acestea nu era nici o încălcare, deoarece Legea încă nu era dată, care putea fi încălcată. Dar nu numai aceasta: nu era nici o autoritate dată de Dumnezeu pe pământ. Nimeni nu era împuternicit ca reprezentant al lui Dumnezeu să scoată sabia dreptăţii împotriva aproapelui lui. Dumnezeu oferă autoritate abia după potop (Geneza 1-6). Înainte de ea fiecare era propriul legiuitor, şi această stare a atins punctul culminant în Lameh.

În legătură cu omul acesta, o personalitate puternică cu o mare aroganţă, ne sunt relatate trei lucruri:

1. El a nesocotit rânduiala căsniciei, aşa cum Dumnezeu a stabilit-o de la început, prin aceea că El a unit un bărbat şi o femeie. Foarte clar Lameh a fost primul care a ignorat această organizare divină, prin aceea că şi-a luat mai multe soţii. Ceea ce Dumnezeu a instituit era fără valoare pentru el. Într-adevăr el a luat numai două soţii, şi de la el până la Solomon sau Ahaşveroş decăderea a crescut foarte mult, însă el era acela care a făcut începutul. Ce l-a determinat să fie iniţiatorul acestui rău mare pe pământ? Pofta cărnii.
2. Prin cele două soţii el a avut o familie remarcabilă. A doua însuşire se vede în copiii lui, şi pofta cărnii ia naştere prin pofta ochilor. Unul din ei a devenit tatăl celor care locuiesc în corturi şi posedă turme, şi anume aceia care au menţinut relaţiile comerciale între popoare, deoarece ei niciodată nu au fost stabili şi nu au lucrat pământul, ci au umblat din loc în loc ca nomazi. Celălalt fiu a devenit iniţiatorul artelor frumoase şi al ştiinţei: el era tatăl tuturor acelora care mânuiesc harfa şi fluierul şi în felul acesta se preocupă cu partea spirituală şi estetică a vieţii. Al treilea era tatăl meseriaşilor de artă: în familia lui erau cei care prelucrau arama şi fierul.

   Şi numele surorii lui ne este făcut cunoscut. Înţelesul numelui Naama pare să însemne „plăcere”. Ea caracterizează după câte se pare, corespunzător numelui ei, partea plăcută a vieţii lumeşti şi ea a devenit o îndrumătoare în plăcerile pământeşti. Noi trebuie să ne gândim că expresia „pofta ochilor” nu include numai pofta vederii cu ochii naturali, ci şi a vederii cu ochii inimii. Ea cuprinde duhul neliniştit şi care nu se mai satură al cercetării care caracterizează pe om pe drumul alături de izvorul adevărat al cunoaşterii adevărate, care este Dumnezeu. În zilele noastre oamenii cercetează mai zeloşi şi mai intens ca oricând şi aduc tot felul de descoperiri noi şi gânduri noi în cadrul orizontului lor intelectual, şi cu toate acestea este mereu o învăţare fără să ajungă la cunoaşterea adevărului. În Lameh şi familia lui vedem izvorând începuturile mici, care acum au devenit fluvii tumultoase.

3. Lameh era însă nu numai pionierul stricăciunii, ca primul care a avut mai multe soţii, ci el era covârşitor în practicarea brutalităţii. În egoismul lui fără limite se arată mândria vieţii. În versetele 23 şi 24 se spune: „Am ucis un om pentru că m-a rănit şi un tânăr pentru că m-a lovit. Dacă de şapte ori va fi răzbunat Cain, Lameh de şaptezeci şi şapte de ori” (Geneza 4.23,24). Din aceasta rezultă că un om oarecare a adus o jignire corporală lui Lameh, şi Lameh s-a răzbunat pentru aceasta prin aceea că el pur şi simplu la ucis.

   Cu câteva generaţii în urmă Cain s-a lăsat târât într-un omor, şi aceasta l-a adus evident sub sentinţa oamenilor şi sub judecata lui Dumnezeu, aşa că pe parcursul câtorva secole oamenii au respectat cu teamă viaţa omului. Lameh a nesocotit această îngrădire. El nu numai l-a ucis pe tânăr, ci după faptă s-a întors acasă şi s-a lăudat faţă de soţiile lui într-un duh de mândrie. Şi, ca să le arate importanţa lui, face o aluzie necuviincioasă la protecţia divină, de care avea parte Cain, prin care oamenilor nu le era permis să se atingă de el, aşa cum se relatează în versetul 15. El a afirmat că el ar fi răzbunat de şaptezeci şi şape de ori, dar pentru Cain era o răzbunare de şapte ori. Din aceasta rezultă cât de important se considera el. Cu adevărat, mândria vieţii!

Ce sunt aceste însuşiri de caracter, care se vedeau în Lameh, altceva decât elemente ale lumii? „Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume” (1 Ioan 2.16). Pe această temelie este clădit întreg sistemul lumesc şi în zilele noastre vedem împlinirea a ceea ce în Lameh a devenit foarte clar.

În timp ce Lameh trăia desfătându-se pe pământul acesta – aproximativ o mie de ani înainte de potop – şi a distrus barierele care au reţinut acel torent al stricăciunii şi brutalităţii omeneşti, aşa că în cele din urmă s-a ajuns aşa de departe cum ne este descris în Geneza 6.11: „Şi pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu şi pământul era plin de violenţă”, un alt om şi-a urmat liniştit cărarea pământească. Viaţa lui Enoh a început, şi după naşterea fiului său Metusala el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani.

Despre acest om remarcabil sunt relatate în Vechiul Testament două însuşiri de caracter şi două în Noul Testament, deci în total patru. Să le privim, căci prin aceasta învăţăm să înţelegem însuşirile adevărate ale cărării sfinţilor pe pământ, aşa cum ele sunt prezentate în acest „al şaptelea de la Adam”.

1. „Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu.” Cât de mult exprimă aceste puţine cuvinte! A umbla nu înseamnă odihnă, ci activitate, fie că este vorba de duh sau de trup. Pretutindeni unde Enoh era activ, aceasta avea loc cu Dumnezeu. Când Adam încă nu păcătuise, Dumnezeu Domnul a umblat cu el în grădină (Geneza 3.8). Însă Enoh se afla în mijlocul unei scene de decădere şi violenţă crescândă. Dumnezeu nu putea umbla cu el, aşa cum El a făcut cu Adam în mijlocul unei creaţii nepătate, dar Enoh a umblat cu Dumnezeu. El L-a cunoscut, a trăit şi s-a mişcat în El. În ceea ce priveşte trupul, Enoh se afla pe pământ, care nu mai putea fi un loc potrivit pentru Dumnezeu, ca să umble acolo cu Enoh în răcoarea zilei; însă în ceea ce priveşte duhul el umbla cu Dumnezeu, mergea în pas cu El.

   Însă în nici un caz el nu era un mistic singuratic şi visător, căci se spune, că Enoh umbla cu Dumnezeu, după ce el a născut pe Metusala, şi a născut fii şi fiice! Stilul lui de viaţă era ca al celorlalţi oameni; el cunoştea atât încercările şi necazurile cât şi bucuriile legate de întemeierea unei familii şi cercul familiar în acele zile era foarte mare, căci durata de viaţă a oamenilor era mult mai mare decât este astăzi. Cu toate acestea el a umblat cu Dumnezeu. Nu din când în când, ci cu statornicie permanentă pe parcursul celor trei secole! Ce umblare minunată – cea mai lungă umblare din toate cele care ne sunt relatate. În timp ce el umbla cu Dumnezeu în ce priveşte duhul, el era între oameni în ce priveşte trupul. El cunoştea căile şi păcatele lor şi a depus mărturie pentru Dumnezeu şi împotriva lor. Însă aceasta ne conduce la cea de-a doua însuşire de caracter, care l-a caracterizat:

2. El a mărturisit pentru Dumnezeu. Aflăm aceasta prin epistola lui Iuda, care ne-a păstrat subiectul mărturiei lui: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14). Chiar din aceste timpuri de început al istoriei lumii s-a dat o mărturie clară cu privire la arătarea gloriei lui Dumnezeu, o arătare care va aduce pieirea celor păcătoşi. Enoh nu i-a cruţat pe ascultătorii lui. Ei erau păcătoşi în fapte şi cuvinte. Este foarte remarcabilă în Iuda 15 folosirea de trei ori a cuvântului „neevlavioşi” [„nelegiuiţi”]. Nu citim că unii s-au convertit în urma mărturiei lui Enoh, însă fără îndoială ea era caracterizată de o putere şi credincioşie deosebit de mare.
3. El a fost „răpit la Dumnezeu”. Relatarea scurtă din cartea Geneza este că „el nu a mai fost” la sfârşitul celor trei sute de ani, „pentru că Dumnezeu l-a luat” (Geneza 5.24). În Noul Testament aceasta este extinsă: „Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase [l-a răpit]” (Evrei 11.5). Aflăm din aceasta că credinţa era energia în care Enoh umbla cu Dumnezeu şi prin care în cele din urmă el a fost răpit şi dus în prezenţa lui Dumnezeu. După trei secole de viaţă cu Dumnezeu trebuie să pară simplu şi logic că Dumnezeu l-a luat şi că el a schimbat locuinţa lui pământească cu domiciliul veşnic la Dumnezeu.

   Valoarea fiecărui cuvânt de aici trebuie luată în seamă. El a fost răpit, „ca să nu vadă moartea”. A fost el ameninţat de moarte? Judecând după lungimea vârstei lui nu pare să fie aşa, căci tatăl lui a trăit 962 de ani şi fiul lui 969 de ani, şi durata de viaţă a patriarhilor dinainte de potop era în afară de el de mai mult de 900 de ani. În continuare se spune: „nu a mai fost găsit”, din care se deduce că l-au căutat.

   Vorbirea este aici deosebit de precisă. Răpirea lui a avut loc pentru ca el să nu vadă moartea, aşa că nu poate fi interpretat că în cele din urmă el ar muri, dacă nu ar fi fost răpit. Nu, ea include în sine realitatea morală minunată că puterea lui Dumnezeu poate prin credinţă să ridice pe un om pe deplin din ţinutul morţii. Ea a putut să-l păstreze tare în viaţa spirituală, în timp ce mergea prin domeniul puterii morţii, şi în cele din urmă i-a interzis acesteia să-l atingă şi a putut să-l aducă în prezenţa lui Dumnezeu, deci pentru totdeauna în afara autorităţii morţii. Însă în aceste cuvinte se mai exprimă că moartea urma să vină în curând, dacă el nu ar fi fost răpit. Enoh a fost lăsat de Dumnezeu pe cărarea lui de mărturie credincioasă până în ultimul moment posibil, şi exact atunci când oamenii nelegiuiţi dinainte de potop, judecaţi prin cuvintele lui clare şi netemătoare, erau pe punctul să-l aducă la tăcere pe martor şi l-au căutat ca să-l omoare, exact atunci nu a mai fost găsit, „pentru că Dumnezeu l-a răpit”.

   Dacă această interpretare este corectă, atunci răpirea trebuie să fi fost o umbră premergătoare a judecăţii care va veni pentru lume, iar pe de altă parte şi o mărturie publică a faptului că Dumnezeu era de partea lui, şi aceasta ne conduce la a patra însuşire de caracter:

4. El a fost „plăcut lui Dumnezeu”, ceva care este imposibil fără credinţă. Lumea a putut vedea aceasta în faptul că Dumnezeu l-a răpit. Însă el a primit mărturia despre aceasta înainte de răpirea lui (Evrei 11.5). În Evrei 11.4 ni se spune că Abel a avut mărturia că el era drept, înainte ca el să fie ucis: în Evrei 11.5, Enoh a avut mărturia că a fost plăcut lui Dumnezeu, înainte să fie răpit. Unul era drept înaintea lui Dumnezeu, şi el ştia aceasta; celălalt era plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi el ştia aceasta. Amândoi aveau o mărturie divină.

   „El a fost plăcut lui Dumnezeu.” Ce poate fi spus mai bine decât aceasta? O viaţă, care poate fi rezumată în aceste cuvinte, merită trăită, chiar dacă, cum era în cazul lui Enoh, este o viaţă care nicidecum nu place lumii.

La începutul istoriei omenirii ne este prezentat deci un tablou foarte complet al lumii, pe de o parte, şi al cărării credinciosului prin lume spre glorie, pe de altă parte. Au trecut aproape cincizeci de secole şi lumea s-a dezvoltat enorm de mult. Răsadul zilelor lui Noe a devenit un copac uriaş. Cele trei vlăstare principale ale lui, aşa cum s-au văzut în viaţa lui Lameh – „pofta ochilor, pofta cărnii şi trufia vieţii” -, au devenit trei arbori uriaşi, fiecare purtând multe ramuri. Însă marele copac arată acum urme ale decăderii, înfăţişarea unei mase stricate, putrede. Pe el este scrisă sentinţa: „Lumea şi pofta ei trece”(1 Ioan 2.17).

Să ne plângem din cauza aceasta? Nu, cu adevărat, nu! Pieirea sistemului lumesc este un subiect de bucurie pentru noi, şi versetul tocmai amintit se încheie cu adăugirea: „dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Omul de felul lui Enoh va rămâne. Enoh este un exemplu deosebit de instructiv pentru noi. Exact aşa cum Noe, care reprezintă rămăşiţa divină a lui Israel, a trecut prin potopul judecăţii şi a ajuns pe pământul înnoit, aşa este prefigurată în Enoh cărarea credinţei şi a mărturiei Bisericii, la sfârşitul căreia stă răpirea, înainte să vină judecata. Nu ar trebui noi, cei care trăim în lumina unei revelaţii mult mai minunate decât a cunoscut-o Enoh, să fim imitatori ai credinţei lui?

Să ne bazăm pe faptul: misiunea noastră cea mai mare este să umblăm cu Dumnezeu. Să nu mergem înaintea Lui, şi nici să nu rămânem în urmă, ci să ţinem pasul cu El şi să ne bucurăm în El şi în toate să corespundem celor care El ni le-a revelat în puterea Duhului, pe care El ni L-a dat. Aceasta este o chestiune de exerciţiu personal şi credinţă personală. În felul cum umblăm cu Dumnezeu, în acelaşi fel vom mărturisi despre El şi Îi vom fi plăcuţi. Sfârşitul este sigur, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi vom fi răpiţi, ca să fim la Dumnezeu în prezenţa Sa.

Următoarele locuri din Cuvântul lui Dumnezeu confirmă că Adunarea (Biserica) nu va trece prin viitorul timp de necaz de şapte ani.

Locuri din Scriptură care dovedesc că Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare

1) Necazul cel mare nu este amintit niciodată în legătură cu Adunarea

Sunt opt locuri importante în Scriptură, care vorbesc direct despre necaz (Matei 24.3-29; Marcu 13.4,24; Apocalipsa 3.10; 7.14-17; Deuteronomul 4.30,31; Ieremia 14.8; 30.4-7; Daniel 12.1). În mod justificat am putea presupune că cel puţin unul din aceste pasaje ar aminti dacă Adunarea ar trebui să treacă prin necazul cel mare. Însă realmente nu este nici măcar o singură referire că Adunarea va fi în necaz sau că are vreo legătură cu el! (Dacă vorbim despre Adunare – Biserică -, prin aceasta înţelegem creştini care sunt mădulare ale trupului lui Hristos; Romani 12.5; 1 Corinteni 12.13). Aceasta este deosebit de important, căci aceasta înseamnă, că aceia care cred în această învăţătură falsă au introdus propriile lor idei în Scriptură.

• În Matei 24 şi Marcu 13 Domnul a vorbit către ucenicii Săi iudei, care stau reprezentativ pentru rămăşiţa iudaică a credincioşilor, care va merge în necaz. Aceasta se justifică prin comentariile Domnului făcute lor. El a vorbit despre ceea ce ei trebuiau să facă când Templul şi „Locul sfânt” vor fi profanate prin „urâciunea pustiirii”. De asemenea El a vorbit despre ţara „Iudeea”, despre „sabat”, despre strângerea laolaltă a seminţiilor lui Israel şi despre „smochin” – un cunoscut simbol despre Israel. El a vorbit şi despre venirea „Fiului Omului” – un titlu folosit în Biblie pentru acţiunea Domnului cu Israel şi cu naţiunile păgâne de pe pământ, însă niciodată în legătură cu Adunarea. Când este amintită venirea Lui pentru Adunare (răpirea), El este denumit „Domnul” sau „Mirele”. Toate aceste lucruri arată că Domnul nu S-a referit la Adunare cu privire la necazul cel mare. (Matei 24.15,16,20,30-32). Creştinii credincioşi nu au a face cu un templu material şi cu un loc sfânt, unde ei se pot închina. De asemenea ei nu au nimic a face cu sabatul, etc. Lucrurile acestea sunt foarte evident valabile pentru iudei.
• Apocalipsa 3.10 vorbeşte despre necazul care va veni peste lume, dar nu peste Adunare. Domnul spune realmente în acest pasaj, că El va păzi pe credincioşi „de ceasul încercării”!
• În Apocalipsa 7.14 se vorbeşte despre necaz în legătură cu naţiunile păgâne (Apocalipsa 7.9).
• În Deuteronomul 4.30,31 se vorbeşte despre necaz în legătură cu Israel (Deuteronomul 4.1).
• În Ieremia 30.4-7 necazul este denumit „necazul lui Iacov”, nu ca „necaz pentru Adunare”. Pasajul exprimă că aceste lucruri se referă la Israel şi Iuda (compară cu Ieremia 30.4).
• În Daniel 12.1 se spune că „timpul de necaz” (necazul cel mare) va veni peste „copiii poporului tău”, şi poporul lui Daniel era Iuda, aşa cum se cunoaşte.

Aceste referiri arată că necazul cel mare are a face exclusiv cu Israel şi naţiunile păgâne de pe pământ, dar nu cu Adunarea. Faptul că Adunarea niciodată nu este amintită în legătură cu necazul ar trebui să fie suficient ca să convingă orice duh ascultător că Adunarea nu va fi în necaz sau că ea nu va trece prin necaz.

Israel şi Adunarea – două corporaţii diferite

Pe parcurs va deveni tot mai clar că ceea ce celor mai mulţi le provocă greutăţi în acest domeniu este faptul că nu se diferenţiază clar între Israel şi Adunare (Biserică). Aceasta este o problemă foarte veche în creştinătate, care poate fi urmărită înapoi până în primul secol al istoriei Bisericii, când anumiţi învăţători iudei învăţau că la Rusalii Israel s-ar fi contopit cu Biserica şi astăzi ele ar fi una şi aceeaşi. În această învăţătură rătăcită Biserica reprezintă pe Israel, care va avea pământul ca moştenire. Această învăţătură este cunoscută astăzi sub denumirea de „teologia reformată” sau „teologia legământului”, cu toate că ea îşi are originea cu mult înainte de Reforma din secolul 15. Acest sistem doctrinar nu recunoaşte nici natura Bisericii şi nici adevărata chemare şi speranţă ca părtăşie deosebită a credincioşilor, care aparţin cerului. Scriptura învaţă că Biserica va domni împreună cu Hristos peste pământ. Aceasta este altceva decât Israel şi naţiunile păgâne, care vor avea parte de binecuvântare pe pământ.

Ca rezultat al acestei învăţături false mulţi nu au înţeles planul lui Dumnezeu de a avea nu numai o grupă, ci două grupe mari de oameni răscumpăraţi, care vor avea parte de gloria lui Hristos în ziua domniei Lui publice (mileniul sau Împărăţia de o mie de ani): va fi o grupă cerească de răscumpăraţi, constând din „mireasa” lui Hristos (Adunarea / Biserica), şi aceia care sunt cunoscuţi sub denumirea de „prietenii Mirelui” (credincioşii din timpul Vechiului Testament). Şi apoi va fi şi o grupă pământească, care constă dintr-o rămăşiţă din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi din naţiunile păgâne.

Momentan Dumnezeu cheamă Adunarea (mireasa lui Hristos) prin Evanghelia harului Său. Aceia care prin credinţă se bazează pe lucrarea terminată a lui Hristos la cruce sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt şi fac parte din Adunare. Aceasta este ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu: Adunarea nu exista nici în timpul Vechiului Testament şi nici atunci când Hristos a venit şi a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Când El era pe pământ, El a spus: „Voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18). Aceasta arată clar că era vorba de o chestiune viitoare. Adunarea a luat fiinţă abia la Rusalii (Faptele apostolilor 2.1-4,47; 5.11; 11.15: „la început”). Cuvântul Adunare (în greacă: ekklesia) înseamnă „chemat afară” şi descrie judicios ceea ce face Dumnezeu în timpul de acum, când El cheamă credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni. Prin faptul că Duhul lui Dumnezeu a coborât pe pământ la Rusalii şi s-a aşezat pe această grupă de credincioşi, El i-a unit cu Hristos în cer, Capul Adunării (Bisericii) (Efeseni 5.23). Aceasta este denumit ca botez cu Duhul Sfânt (Faptele apostolilor 1.5; 1 Corinteni 12.13).

În Efeseni 3.6 Pavel explică această chemare nouă şi unică în felul ei a lui Dumnezeu, că este cu totul altceva decât ce au spus profeţii Vechiului Testament despre Israel şi despre păgâni. El prezintă trei lucruri, care caracterizează această chemare a lui Dumnezeu prin Evanghelie:

1. El spune mai întâi: „Pentru ca cei care aparţin naţiunilor să fie moştenitori împreună” (traducerea Darby). Să observăm: el nu a spus că „naţiunile” vor fi moştenitoare împreună, ci „cei dintre naţiuni”. Aceasta se referă la o alegere a anumitor persoane, alese dinte naţiuni, care au fost alese să fie parte a acestei societăţi cereşti deosebite – Adunarea (Efeseni 1.4-6). Naţiunile, din care ele au fost chemate, rămân ca atare şi vor continua să trăiască pe pământ, atât astăzi cât şi în Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 21.24).

   Această chemare deosebită a lui Dumnezeu prin Evanghelie nu înseamnă aducerea în masă a naţiunilor păgâne la Dumnezeu, aşa cum a fost vestit în Vechiul Testament, prin care ele vor avea un loc în Împărăţia lui Mesia în Israel (Zaharia 2.11; 8.22,23; Isaia 11.10; 14.1; 56.3-7; 60.1-5; Psalmul 22.27; 47.9; 72.10,11). Despre ceea ce vorbeşte Vechiul Testament este o convertire în exterior a naţiunilor păgâne, care va avea loc în viitor, când Hristos va instaura Împărăţia Sa de o mie de ani. De frica judecăţii ele se vor alia de Dumnezeul lui Israel. Aceasta nu va avea neapărat a face cu credinţa în inimă (Psalmul 18.44-47; 66.1-3; 68.28-31; Isaia 60.14), cu toate că foarte mulţi vor fi cu adevărat credincioşi (Apocalipsa 7.9,10). Chemare actuală deosebită a lui Dumnezeu nu trebuie însă confundată cu chemarea viitoare a păgânilor.

   Anumite afirmaţii din cartea Faptele apostolilor confirmă această chemare unică în felul ei a lui Dumnezeu, care are încă loc astăzi. Luca, scriitorul acestei cărţi, relatează că Pavel şi Barnaba în drumul lor spre Ierusalim s-au oprit în diferite locuri, ca să aducă fraţilor vestea bună despre „convertirea celor dintre naţiuni” (Faptele apostolilor 15.3).

   Şi aici trebuie să se ţină seama: nu este convertirea naţiunilor, ci o convertire dintre naţiuni. El aminteşte aceasta scurt încă o dată în versetul 14, că Dumnezeu a vizitat (şi la fel face şi astăzi!) naţiunile prin Evanghelie, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14). La fel este amintit şi la convertirea lui Saul din Tars, căci Domnul i-a zis: „Te-am luat din mijlocul poporului acestuia [Israel] şi din mijlocul neamurilor” (Faptele apostolilor 26.17). Aceasta arată că prin mântuirea sa Pavel a fost scos din poziţia lui de odinioară (ca israelit) şi a fost mutat într-o creaţie cu totul nouă a lui Dumnezeu, ca mădular al trupului lui Hristos (Galateni 3.28; Coloseni 3.11). Mai târziu a fost trimis să predice Evanghelia naţiunilor, pentru ca şi ele să poată fi aduse prin credinţa în Hristos în această creaţie nouă cerească.
   Aşa cum s-a amintit deja, iudeii şi păgânii rămân corporaţii despărţite pe pământ, când chemarea Evangheliei va înceta. Acum însă, ca rezultat al acestei chemări actuale a lui Dumnezeu, există o a treia corporaţie – „Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10.32). de aceea Dumnezeu cheamă în epoca actuală iudei şi păgâni credincioşi din poziţia lor de odinioară şi îi aduce în ceva nou: în Adunare (Biserică). S-a explicat deja, că cuvântul „Biserică” înseamnă: „cei chemaţi afară”. Această noţiune exprimă foarte judicios chemarea deosebită a Evangheliei.

   Teologii „reformaţi” sau „teologii legământului” folosesc fals anumite versete din cartea Faptele apostolilor, ca să „dovedească”, că aceste două chemări ar fi una şi aceeaşi chemare. Însă o privire exactă asupra pasajelor din Biblie arată că ele nu sunt o împlinire a pasajelor vechi-testamentale, ci sunt citate numai pentru a arăta că în gândurile lui Dumnezeu a fost întotdeauna, ca să binecuvânteze şi naţiunile.

2. În al doilea rând Efeseni 3.6 confirmă că credincioşii dintre păgâni sunt astăzi „din acelaşi trup”, deoarece trupul constă din iudeii de odinioară şi păgânii de odinioară. Taina Hristos şi Adunarea revelează că iudeii şi naţiunile, care cred în Evanghelie, se formează într-un singur organism viu, într-un singur trup comun. În aceasta amândoi stau pe aceeaşi bază a răscumpărării şi au parte comună la binecuvântarea din această creaţie nouă a lui Dumnezeu (Efeseni 2.14-16). Acest „un singur trup în Hristos” (Romani 12.5) este ceva cu totul nou în creaţia lui Dumnezeu, care nu se găseşte în Vechiul Testament. Scrierile vechi-testamentale nu vorbesc niciunde despre faptul că iudeii credincioşi şi păgânii credincioşi au parte de binecuvântări şi privilegii comune şi că vor fi contopiţi într-o unitate. În afară de aceasta Cuvântul lui Dumnezeu făgăduieşte că Hristos va domni atât peste Israel cât şi peste naţiunile păgâne (Psalmul 93.1; Isaia 32.1). Însă niciodată nu se spune că El va domni peste Biserică, care este trupul Lui.

3. În al treilea rând Pavel spune că această grupă de iudei aleşi şi păgâni aleşi sunt „împreună-părtaşi ai promisiunii [lui Dumnezeu] în Hristos Isus.” Această promisiune nu stă în nici o legătură cu promisiunile date patriarhilor în timpurile vechi-testamentale. Promisiunile pe care le-au primit Avraam, Isaac şi Iacov le-au fost date pentru timpul cât au trăit ei. Dimpotrivă, promisiunea „vieţii veşnice” a fost dată „înainte de timpurile veacurilor” (Tit 1.2). „Viaţa veşnică” este clar o binecuvântare a Noului Testament, care include o relaţie conştientă cu Tatăl şi cu Fiul (Ioan 17.3) şi are Duhul Sfânt locuind în cel credincios (Ioan 4.14). Credincioşii din Vechiul Testament nu ştiau nimic despre o relaţie între Tatăl şi Fiul în cadrul Dumnezeirii. Ei se bucurau numai să trăiască pentru totdeauna pe pământ sub domnia lui Mesia (Psalmul 8.1-9, printre altele); de asemenea ei nu aveau Duhul Sfânt locuind în ei. Viaţa veşnică a fost văzută pentru prima dată când Hristos a venit în lume şi a revelat-o; înainte ea era „la Tatăl” în cer (1 Ioan 1.2).

Din aceste trei lucruri vedem deci că actuala chemare a lui Dumnezeu nu este o împlinire spirituală a profeţiilor vechi-testamentale (aşa cum afirmă teologia legământului), ci este ceva cu totul nou. Chemarea actuală cerească nu stă nicidecum în contradicţie cu planul lui Dumnezeu de a binecuvânta pe pământ atât pe Israel cât şi naţiunile sub domnia lui Hristos. Convertirea păgânilor va avea loc într-o zi viitoare, dar o convertirea a celor „dintre” naţiuni are loc astăzi prin chemarea Evangheliei. Este important la citirea Evangheliei să nu se confunde aceste două chemări diferite ale lui Dumnezeu. „Lucrătorul [credincios], … care împarte drept Cuvântul adevărului”, va ţine seama de această diferenţă în învăţătura biblică (2 Timotei 2.15).

2) Adunarea (Biserica) nu este subiectul profeţiei

Este o realitate, că profeţia în sensul propriu-zis al cuvântului nu are nimic a face cu Adunarea, ci numai cu Hristos şi acţiunea Lui cu Israel şi cu naţiunile păgâne, care vor intra în Împărăţia de o mie de ani trecând prin necazul cel mare. Cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel (Daniel 9.24-27) arată clar, că evenimentele referitoare la Israel şi naţiuni s-au oprit la sfârşitul celei de-a 69-a săptămână, atunci când iudeii „au nimicit pe Mesia al lor”. Mai rămân şapte ani (săptămâna a 70-a), care mai întâi trebuie să se împlinească cu privire la Israel şi care va fi împlinită abia atunci când Dumnezeu va acţiona cu ei într-o zi viitoare. Noi ne aflăm acum în „timpul Său” de har al lui Dumnezeu (1 Timotei 2.5,6), în care Dumnezeu cheamă afară pe credincioşii atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni, pentru ca ei să fie un popor ceresc pentru El (Faptele apostolilor 15.14). Profeţia despre necazul cel mare nu are nimic a face cu timpul acesta. Este o înţelegere falsă a scrierilor profetice, dacă se încearcă să se pună în legătură evenimentele din timpul de acum (în timp ce Biserica este încă pe pământ) cu evenimentele profeţiei – în presupunerea falsă, că ele s-ar împlini acum.

3) Structura cărţii Apocalipsa arată că Biserica nu va fi pe pământ în timpul necazului

Prin structura cărţii Apocalipsa învăţăm, că Biserica (Adunarea) nu va mai fi pe pământ când se vor vărsa judecăţile necazului cel mare.

În Apocalipsa 1.19 găsim trei puncte referitoare la împărţirea cărţii:

• „Ce ai văzut” – aceasta se referă la ceea ce apostolul Ioan a văzut în capitolul 1.
• „Ce este” – se referă la capitolul 2 şi 3, care conţin mesajele Domnului adresate celor şapte Biserici. Acestea sunt o istorie morală a bisericii mărturisitoare pe pământ din timpul post-apostolic şi până la timpul din urmă.
• „Ce va fi după acestea” – aceasta se referă la capitolele 4 până la 22, în care este descris necazul cel mare. Această a treia parte este denumită „după acestea” (Apocalipsa 4.1), deoarece ea se referă la lucruri care vor avea loc după ce Biserica îşi va fi încheiat istoria ei pe pământ.

Este foarte instructiv să se vadă că după capitolele 2 şi 3 se deschide o uşă în cer şi Ioan este chemat, spunându-i-se: „Suie-te aici” (Apocalipsa 4.1). Aceasta este numai o imagine slabă a felului cum Biserica este chemată în cer, după ce ea îşi va fi terminat drumul pe pământ prin venirea Domnului (răpirea). Începând cu capitolul 4 şi până la sfârşitul cărţii Biserica nu mai este văzută pe pământ (aşa cum a fost înainte în capitolele 1 până la 3). Şi când se varsă judecăţile necazului cel mare în capitolele 6 până la 19, Biserica (Adunarea) nu este amintită nici măcar o singură dată!

În afară de aceasta, aceia care în timpul necazului devin martiri din cauza credincioşiei lor, arată prin caracterul rugăciunilor lor că ei nu sunt creştini (Apocalipsa 6.9,10).

1. În primul rând felul în care ei se adresează lui Dumnezeu ca „Domnitor suveran” arată că ei nu pot fi creştini. Creştinii credincioşi nu se adresează în felul acesta lui Dumnezeu, căci ei se adresează lui Dumnezeu prin cuvântul „Tată” (Efeseni 1.2; Coloseni 1.2).
2. În al doilea rând ei cer răzbunare pe aceia care locuiesc pe pământ şi i-au prigonit. Aceasta este corect şi potrivit pentru un iudeu (compară cu aşa-numiţii psalmi de răzbunare), însă desigur nu corespunde felului de gândire al unui creştin. Căci creştinii credincioşi binecuvântează pe cei care îi blestemă, şi se roagă pentru cei care îi urăsc (Luca 6.27,28), însă nu strigă după răzbunare pe prigonitorii lor (Romani 12.19-21).

Aflăm din capitolul 7 cine va ieşi la sfârşitul necazului cel mare: aleşii din Israel (Apocalipsa 7.1-8) precum şi o mare mulţime de popor dintre păgâni (Apocalipsa 7.9-11). Dar aici nu se amintesc creştinii! Ei nu vin ieşind din necazul cel mare, deoarece ei nici nu au intrat în el. Aşa cum s-a amintit deja, ei vor fi chemaţi în cer deja înainte să înceapă necazul.

Vrem să mai observăm că strigătul „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” este repetat deseori în timp ce Adunarea (Biserica) este văzută pe pământ (Apocalipsa 2 şi 3). Însă de îndată ce Adunarea este văzută ca fiind luată de pe pământ (Apocalipsa 4.1) şi necazul începe, exprimarea este puţin schimbată. Atunci se spune: „Dacă are cineva urechi, să audă!” (Apocalipsa 13.9). Adăugarea „ceea ce Duhul spune adunărilor” este intenţionat lăsată la o parte! Motivul evident pentru aceasta este, că Adunarea este deja luată de pe pământ şi Duhul nu se mai adresează adunărilor.

Apoi, în cele din urmă, în Apocalipsa 19.11-21, la sfârşitul necazului (cel mare), vedem Adunarea ca parte a oştirilor cereşti (sfinţii cereşti), care coboară din cer împreună cu Domnul, pentru judecăţile Sale de război. Dar ca să poată coborî împreună cu Domnul (1 Tesaloniceni 3.13; 4.14; Iuda 14, şi alte locuri), trebuie ca mai înainte să fie luată acolo. Singurul lucru, care este în legătură cu aceasta, este răpirea, care are loc înainte de începutul necazului – aşa cum am arătat.

Dar dacă toţi credincioşii vor fi luaţi, pentru ca la sfârşitul necazului să fie la Domnul, aşa cum presupun unii, cine va rămâne atunci, pentru ca la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani să populeze pământul? Dacă cei păcătoşi sunt trimişi în pedeapsa veşnică, atunci pământul ar fi fără oameni! (Credincioşii, care au fost răpiţi cu Domnul în văzduh, nu mai revin pe pământ, ca să trăiască pe pământ. Ei vor domni peste pământ din „locurile preaînalte”; compară cu Daniel 7.22,27; 2 Corinteni 5.1).

4) Eliberarea Adunării se deosebeşte de eliberarea lui Israel

În Apocalipsa 3.10 se făgăduieşte Adunării, că ea va fi păzită „de” ceasul încercării care va veni. Versetul următor arată cum va avea loc aceasta: „Eu vin curând” (Apocalipsa 3.11). Aceasta este răpirea. Dar să observăm că lui Israel nu i se dă o astfel de făgăduinţă. Despre ei se spune, că ei vor fi salvaţi în timpul de strâmtorare (Ieremia 14.8). Dumnezeu în harul Său va păstra dintre ei în timpul necazului o rămăşiţă temătoare de Dumnezeu.

5) Adunarea are făgăduinţa să fie salvată de mânia care va veni

Creştinii credincioşi sunt solicitaţi „să aştepte pe Fiul Său din cer, pe care El L-a înviat dintre morţi – pe Isus, care ne scapă de mânia care vine” (1 Tesaloniceni 1.9,10). Asupra lumii acesteia vine mânia; este judecata care va avea loc în timpul necazului cel mare. Această „mânie” este amintită de zece ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 6.16,17; 11.18; 14.10,19; 15.1,7; 16.1,19;19.15). La aceasta trebuie să observăm că toate locurile sunt după capitolele 2 şi 3, care reprezintă timpul existenţei Adunării (Bisericii) pe pământ. Aceasta arată că Adunarea nu va mai fi prezentă pe pământ când vor fi vărsate judecăţile necazului cel mare. Domnul Isus o va elibera de acestea, înainte să vină mânia (Romani 5.9).

6) Dumnezeu nu a hotărât Adunarea (Biserica) pentru mânie

În 1 Tesaloniceni 5.9,10 stă scris: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie [judecata care va veni], ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9,10).

În versetul acesta mântuirea nu se referă la mântuirea veşnică a sufletului, deoarece noi ca şi creştini credincioşi o avem deja. În Biblie mai este şi un alt aspect viitor al mântuirii. De exemplu Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Acum mântuirea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este mult înaintată şi ziua este aproape” (Romani 13.11; compară cu Romani 5.9; 8.23-25; Efeseni 4.30; Evrei 9.28; 1 Petru 1.5). Acest aspect al mântuirii, respectiv al răscumpărării este răscumpărarea trupului nostru când Domnul va veni şi ne va lua din lumea aceasta. Noi „Îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3.20,21; compară cu 1 Corinteni 15.51-56).

1 Tesaloniceni 5.9 ne spune că Adunarea a fost rânduită să obţină mântuirea şi nu mânia, care va veni peste lumea aceasta.

7) Strigătul are loc înainte de vestirea păcii şi siguranţei

Apostolul Pavel aminteşte răpirea în scrisoarea lui adresată credincioşilor din Tesalonic (1 Tesaloniceni 4.15-18) categoric înainte de timpul necazului cel mare, când „pacea şi siguranţa” vor fi făgăduite de fiara şi de antihrist sub protecţia împărăţiei romane readusă la viaţă (1 Tesaloniceni 5.1-3).

În afară de aceasta, o privire mai atentă a versetelor ne arată că aceia care au fost „răpiţi” (în Apocalipsa 4) sunt apelaţi ca o cu totul altă grupă de persoane decât aceia cărora în timpul de necaz li se făgăduieşte „pace şi siguranţă” (în 1 Tesaloniceni 5). Aceasta devine clar aici prin schimbarea de la persoana întâi plural la persoana a treia plural; de la „noi”, când este vorba despre cei care vor fi răpiţi, la „ei”, când este vorba de aceia cărora le este făgăduit în timpul necazului cel mare o pace falsă şi o siguranţă falsă. Această schimbare a celor adresaţi nu este întâmplătoare, căci Duhul lui Dumnezeu arată două grupe diferite de persoane: pe de o parte credincioşii răpiţi, Adunarea (1 Tesaloniceni 4.15-18), pe de altă parte aceia care sunt lăsaţi în urmă, ca să treacă prin necazul cel mare.

Pavel ca şi creştin credincios se socoteşte printre aceia care ar putea fi pe pământ, dacă Domnul vine (pentru răpire), şi spune „noi” (1 Tesaloniceni 4.17). Este remarcabil că el nu se socoteşte printre aceia care ar fi pe pământ în timpul când „pacea şi siguranţa” vor fi făgăduite de fiară. Aceasta se justifică desigur prin aceea că el nu se consideră ca fiind printre aceia care vor avea parte de necaz.

8) Strângerea (la El) are loc înainte de apostazie

Apostolul Pavel prezintă în 2 Tesaloniceni 2.1-5 „venirea Domnului nostru” şi „strângerea noastră împreună cu El” (răpirea) ca având loc în timp înainte de apariţia lui antihrist şi de marea „lepădare de credinţă”, care vor avea loc în timpul necazului cel mare. Urmarea este clară: mai întâi are loc răpirea Adunării (2 Tesaloniceni 2.1), apoi decăderea creştinismului cu numele după arătarea omului păcatului, a antihristului (2 Tesaloniceni 2.3,4).

Credincioşii din Tesalonic au avut parte de prigoane din cauza credinţei lor în Hristos (2 Tesaloniceni 2.4,5). Între ei au venit învăţători falşi (2 Tesaloniceni 2.2), care învăţau că „ziua Domnului” şi judecăţile legate de ea ar fi aproape. Această învăţătură le-a creat probleme, căci ei gândeau acum că trebuie să treacă prin grozăvia necazului cel mare. Pavel a scris această a doua scrisoare ca să dezvăluie această învăţătură rea. El îi învăţa că „ziua Domnului” nu putea să vină încă, căci mai înainte trebuie să aibă loc două lucruri: descoperirea „omului păcatului” (antihrist) şi marea decădere a creştinătăţii cu numele.

Unii confundă „ziua Domnului” cu răpirea. Însă nu există nici un loc din Scriptură care justifică aceasta. „Ziua Domnului” este o zi a judecăţii, care începe cu arătarea lui Hristos la sfârşitul necazului cel mare. În momentul acela Domnul va interveni public în căile omului şi va prelua autoritatea şi domnia lui universală peste cer şi pământ. „Ziua Domnului” va dura pe tot parcursul domniei de o mie de ani a lui Hristos, până când în cele din urmă (la sfârşitul zilei Domnului) cerurile şi pământul vor trece (2 Petru 3.10).

9) Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie luat mai întâi din drum

2 Tesaloniceni 2.6-12 arată aceeaşi succesiune dintr-o altă perspectivă. Acolo se spune: „Taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege.” Aceste versete arată că puterea răului în lumea aceasta este împiedicată astăzi să obţină punctul ei culminat, prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt pe pământ. Când Duhul la răpire va fi „luat din cale”, atunci, şi numai atunci, „cel fărădelege [antihrist] va fi arătat”, ca să înşele pe mulţi. Şi aici succesiunea este clară: mai întâi este o luare din cale (1 Tesaloniceni 2.7) a Duhului la răpire, apoi o înşelare a multora prin antihrist în necazul cel mare.

Unii ar putea întreba: De unde ştim când Duhul va fi luat din cale, va fi plecat? – Aceasta se vede din locurile din Biblie care urmează, că aceasta va avea loc la răpire:

1. Domnul a făgăduit ucenicilor Lui în noaptea trădării Sale, că Duhul lui Dumnezeu, când va veni, ca să locuiască în Adunare (Biserică), va face aceasta pentru totdeauna (Ioan 14.16,17). Deci când Adunarea va fi chemată la răpire din lumea aceasta, atunci şi Duhul lui Dumnezeu va merge cu ea, căci Domnul a spus, că El (Duhul) niciodată nu îi va părăsi.
2. În primele trei capitole ale cărţii Apocalipsa, unde Adunarea este privită ca fiind pe pământ, Duhul vorbeşte de mai multe ori Adunării. Dar după capitolul 3, când Adunarea nu mai este privită pe pământ, Duhul este amintit din nou abia în Apocalipsa 14.13 şi 22.17, care se referă la un timp după necazul cel mare.
3. În Geneza 24 slujitorul (un model al Duhului lui Dumnezeu) caută o mireasă (un model al Adunării) pentru Isaac (un model al lui Hristos). După ce mireasa a fost câştigată, slujitorul o conduce acasă la Isaac, care o aştepta deja. Aşa cum slujitorul s-a dus cu mireasa acasă, la fel şi Duhul Sfânt va merge cu Adunarea acasă în cer, atunci când Domnul va veni pentru noi. Aceasta nu înseamnă că după răpire Duhul lui Dumnezeu încetează să mai lucreze pe pământ. El va continua să lucreze din cer pe pământ, aşa cum El a făcut şi în timpurile vechi-testamentale, de exemplu ca să trezească suflete.

Aceste trei locuri arată că Duhul nu va mai locui pe pământ, după ce Adunarea va fi scoasă din lume la răpire.

10) Hristos va veni pentru Adunarea (Biserica) Lui, înainte să aibă loc evenimentele timpului din urmă

În 1 Corinteni 15.23,24 citim: „Cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; atunci va fi sfârşitul.” Să observăm ordinea: mai întâi va fi Hristos înviat, urmat de aceia care Îi aparţin (aceasta are loc la răpire, 1 Tesaloniceni 4.15-18), după aceea „sfârşitul”. Acest „sfârşit” se referă la modul general la toate evenimentele timpului din urmă, inclusiv necazul cel mare şi Împărăţia de o mie de ani care urmează după el (Matei 13.39; 24.3-14; Daniel 11.40; 12.4,8,9,13). Ar putea fi mai clar? Poporul Domnului va fi dus în cer înainte să vină „sfârşitul”.

11) Nu sunt nici un fel de indicaţii pentru creştini în timpul necazului

Aceia, cărora în Matei 25.16-26 şi Marcu 13.14-18 li se porunceşte să fugă (în timpul de necaz), sunt foarte clar iudei şi nu creştini. Dacă creştinii ar fi destinaţi pentru a trece prin necazul cel mare, de ce nu li se dă nici o indicaţie, în contrast cu iudeii, cum să se pregătească pentru aceasta şi cum trebuie să se comporte? Motivul clar pentru aceasta este, că în timpul necazului cel mare nu vor mai fi creştini pe pământ.

Este adevărat că în acest timp mii de oameni se vor întoarce la Dumnezeu prin credinţă (Apocalipsa 7,9), dar ei nu sunt creştini. Mulţimea păgânilor, care vor avea atunci parte de binecuvântare, va fi născută din nou şi vor avea un loc în Împărăţia lui Hristos pe pământ (Apocalipsa 7.10-17). Creştinii credincioşi dimpotrivă vor fi chemaţi deja de pe pământ de către Domnul, pentru ca ei să petreacă împreună cu El veşnicia în cer.

12) Faptul că Evanghelia despre harul lui Dumnezeu nu va fi predicată în timpul necazului cel mare arată că răpirea a avut deja loc.

„Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), care se predică astăzi, şi „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 4.23; 24.14), care va fi predicată în timpul necazului cel mare, se deosebesc total una de alta. Sunt cele două Evanghelii diferite, care se predică în două scopuri diferite. Evanghelia harului lui Dumnezeu cheamă oamenii pentru cer; Evanghelia Împărăţiei cheamă oamenii la binecuvântare pe pământ. Evanghelia, care este dusă astăzi, conţine o speranţă, chemare şi destinare cerească pentru cei care cred (Coloseni 1.5; 1 Petru 1.4; Filipeni 3.20; 2 Corinteni 5.1,2; Evrei 3.1). Evanghelia Împărăţiei, care va fi predicată în timpul necazului cel mare, conţine dimpotrivă o binecuvântare pământească sub domnia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani (Matei 24.14; Psalmul 96).

Evanghelia Împărăţiei vesteşte vestea bună, că Împărăţia promisă în Vechiul Testament (2 Samuel 7.16; Daniel 2.44,45; 7.9-27) stă scurt înainte de împlinire; şi aceia, care primesc pe Împărat prin credinţă, vor avea parte de această binecuvântare pământească. Această Împărăţie a fost propovăduită prin Ioan Botezătorul la prima venire a Domnului (Matei 3.1,2). Domnul şi ucenicii Lui au predicat la fel (Matei 4.23; 10.7). Intenţia lor era prin aceasta să cheme naţiunile la pocăinţă, pentru ca ele să fie într-o stare în care ele ar putea primi pe Împărat. Dacă L-ar fi primit în felul acesta, El ar fi înfiinţat Împărăţia, aşa cum ea a fost profeţită de profeţii Vechiului Testament. Însă din păcate Israel a respins pe Împăratul lui şi prin aceasta a pierdut ocazia ca Împărăţia să fie înfiinţată în mijlocul lor în toată puterea şi gloria. Atunci când Israel a respins pe Împăratul lui, Evanghelia despre Împărăţie nu a mai fost propovăduită, deoarece Împărăţia nici nu le-a mai fost oferită. În loc de aceasta Dumnezeu a trimis Evanghelia harului Său la naţiunile din lume, pentru ca dintre ele „să ia un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14; compară cu Faptele apostolilor 13.44-48; Romani 11.11). Şi această Evanghelie mai este predicată şi astăzi. Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită din nou de rămăşiţa iudaică, după ce Adunarea va fi chemată la cer. În timpul acela Dumnezeu va relua relaţiile Sale cu Israel, unde El a încetat cu aproximativ 2000 de ani în urmă. Israel va fi mântuit într-o zi viitoare (aceasta înseamnă, o rămăşiţă dintre ei, Romani 9.6-8; 11.26,27), şi Împărăţia va fi instaurată prin putere (Apocalipsa 11.15).

În privinţa aceasta trebuie să ţinem seama că în timpul necazului cel mare nu se aminteşte deloc Evanghelia harului lui Dumnezeu, care s-ar predica, ci numai Evanghelia Împărăţiei (Matei 24.14). Motivul evident pentru aceasta este, că această Evanghelie cheamă pe credincioşi (creştini) numai ca aparţinând Adunării (Bisericii). Şi deoarece Adunarea nu va fi în necazul cel mare, ea nici nu este amintită.

Dumnezeu nu trimite în acelaşi timp două Evanghelii diferite. Aceasta ar fi încurcătură şi ar amesteca chemarea cerească cu cea pământească împreună cu toate speranţele şi destinaţiile ei. Dacă înţelegem punctul acesta, vom recunoaşte că este imposibil ca Adunarea şi rămăşiţa iudaică credincioasă să se afle în acelaşi timp pe pământ în timpul necazului. Dacă este aşa, că Evanghelia harului lui Dumnezeu cheamă afară credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni şi îi adaugă Adunării (Bisericii), atunci de fiecare dată când un iudeu crede Evanghelia, este scos din poziţia lui de până atunci şi este adăugat Adunării (Romani 11.5; Galateni 6.16; „Israelul lui Dumnezeu”). Însă atunci niciodată nu ar fi o rămăşiţă iudaică credincioasă! Un studiu atent al acestui fapt dovedeşte că Adunarea şi rămăşiţa iudaică nu pot exista în acelaşi timp pe pământ.

Modele în Vechiul Testament care confirmă că Adunarea nu va trece prin necazul cel mare

Sunt multe modele vechi-testamentale, care confirmă realitatea, că Adunarea nu va trece prin necazul cel mare. Dacă se învaţă altceva, se distruge adevărul, pe care Duhul lui Dumnezeu vrea să-l facă cunoscut prin aceste imagini minunate.

13) Enoh şi Noe (Geneza 5.21-9.17)

Enoh este un model cunoscut al Adunării (Bisericii). El a umblat în părtăşie cu Dumnezeu şi a atenţionat lumea cu privire la judecata care va veni (Iuda 14,15). După aceea el a fost luat în cer. Enoh a avut privilegiul să nu vadă moartea; el a fost răpit viu în cer (Evrei 11.5). Prin aceasta se poate recunoaşte, că Enoh a fost răpit în cer înainte ca pământul să fie lovit de judecata lui Dumnezeu. Potopul (care a urmat) este un prevestitor al judecăţii care va veni peste lume în timpul necazului (compară cu 2 Petru 3.3-10; Luca 17.26,27). Noe şi familia lui au intrat în corabie şi au trecut prin potop; ei sunt un model al rămăşiţei iudaice cruţate, care va fi păzită de Dumnezeu în timpul necazului.

14) Avraam şi Lot (Geneza 18-19)

Avraam, care trăia în părtăşie strânsă cu Domnul, este un model al unui creştin orientat ceresc, care trăieşte în părtăşie cu Dumnezeu. Lot, care era încurcat în lucrurile din Sodoma, este un model al unui creştin orientat spre pământ, care trăieşte pentru interesele lumii acesteia. Dumnezeu era scurt înainte de a vărsa judecata peste Sodoma, dar El nu va face aceasta, până când Lot nu va fi fugit din Sodoma. Îngerul i-a spus lui Lot: „Grăbeşte-te, scapă acolo, pentru că nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo” (Geneza 19.22). La fel vine judecata asupra lumii în timpul necazului care va veni. Însă Dumnezeu nu va permite, ca să vină nici măcar o singură lovitură, până când El nu va fi luat din lume pe fiecare credincios creştin, indiferent cât de lumeşte trăieşte el – aşa cum din păcate ilustrează Lot (2 Petru 2.7,8).

15) Lea şi Rahela (Geneza 28-30)

Iacov, care a fost trimis de tatăl său, este o imagine cum Dumnezeu Tatăl trimite pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos, în lume (1 Ioan 4.14). Iacov a părăsit casa tatălui său din două motive: întâi, din cauza păcatului (Geneza 27) şi în al doilea rând, ca să-şi ia o mireasă (Geneza 28.2). Când Iacov a ajuns în ţara îndepărtată, a văzut pe Rahela pe câmp (care este o imagine a lui Israel) şi voia s-o ia ca soţie. Din dragoste pentru ea Iacov a acceptat s-o dobândească prin propriile lui eforturi. Aceasta este o imagine a slujirii şi ostenelii Domnului Isus Hristos la cruce, pentru ca El să poată intra în relaţie cu Israel pe baza răscumpărării.

Când Iacov trebuia să primească pe Rahela ca mireasă, el a fost înşelat în chip trădător de tatăl ei Laban, aşa că el nu a primit-o pe ea, ci în locul ei a primit pe Lea. Lea este un model al Adunării (Bisericii). Dumnezeu a permis să se întâmple aceasta cu Iacov, pentru ca noi să avem acest gust minunat anticipat cu privire la căile Sale cu Israel şi cu Adunarea. Este istoria căilor lui Dumnezeu cu oamenii (epocile lui Dumnezeu): când a venit Domnul (prima lui venire), a fost pentru Israel, pe care El îl iubea. Dar când ei nu au fost aduşi la El (Isaia 49.4,5), Dumnezeu a dat Domnului Adunarea în locul lui Israel, pentru ca El să poată avea o mireasă. După ce Lea a fost dată lui Iacov, mai târziu el a primit şi pe Rahela. Aceasta arată spre timpul când numărul celor dintre naţiuni va fi deplin şi chemarea Adunării (Bisericii) se va fi încheiat (Faptele apostolilor 15.14; Romani 11.25). Dumnezeu va aduce pe Israel la Domnul, pentru ca El să-i aibă ca mireasă a Lui pământească (Osea 2.16,17; Isaia 62.4,5).

Iacov avea două mirese: Lea (model al Adunării) a fost mai întâi primită, cu toate că osteneala lui a fost mai întâi pentru Rahela (un model al lui Israel). În timp ce pântecele lui Lea era deschis şi roditor pentru naşterea de copii, pântecele Rahelei era neroditor (Geneza 29.31). Aceasta corespunde timpului actual: în timp ce Adunarea aduce rod pentru Dumnezeu, Israel este neroditor (Isaia 54.1; Osea 3.4; Matei 21.19-21).

Punctul important în acestea este că Lea a adus şapte (un număr care înseamnă număr deplin) copii pe lume, înainte ca Rahela să înceapă să aibă durerile naşterii, ca să aducă copii pe lume (Geneza 30.22; 35.16). Durerile naşterii ale Rahelei sunt o imagine despre Israel în încercările viitoare în necazul (cel mare) (Isaia 66.7,8; Ieremia 30.6,7; Mica 4.9,10; 5.3; 1 Tesaloniceni 5.3). Ce exactitate uimitoare vedem în aceste imagini! Aceasta arată că Adunarea îşi va avea terminată alergarea şi mărturia aducerii de roadă în lumea aceasta, înainte ca Israel (adevăraţii iudei) să intre în timpul său de dureri de naştere în necazul cel mare.

16) Iosif şi Asnat (Geneza 37-50)

Iosif (sau Ţafnat-Paneah, adică „Salvator al lumii” sau „Susţinător al vieţii”, Geneza 41.45) este o altă imagine cunoscută despre Domnul Isus Hristos. El a fost respins de fraţii lui, care sunt un model al naţiunii iudaice (Geneza 37) şi deportat în străinătate la naţiuni (Geneza 39-41). După ce el a fost adus în Egipt, în această ţară a fost un timp de binecuvântare urmat de un timp de foamete. Timpul de binecuvântare corespunde epocii actuale a harului. Şi timpul de foamete corespunde timpului de necaz care va veni. Este interesant să se constate că Iosif, în timp ce el era despărţit de fraţii lui (un model al iudeilor), a primit o mireasă dintre naţiuni: Asnat (Geneza 41.45). El a primit-o în timpul de belşug, înainte să vină foametea! Asnat este un model al Adunării. Înainte să înceapă foametea, ea a fost adusă în casa lui, ca să aibă parte împreună cu el de locul împărătesc pe tronul Egiptului. Şi aceasta este o referire clară la faptul că Adunarea este condusă în glorie înainte de timpul de necaz. În timpul foametei Iosif s-a ostenit să restabilească relaţiile cu fraţii lui (Geneza 42-45). La fel şi Hristos va acţiona în timpul necazului cel mare ca să-i readucă înapoi la Sine: mai întâi cei zece fraţi ai lui Iosif (o imagine a rămăşiţei iudaice), care s-a făcut vinovată de respingere (Geneza 45.1-15); după aceea întreaga familie este adusă la el şi reunită cu el (Geneza 46). Ultimii sunt un model al seminţiilor lui Israel, care vor fi aduşi la Domnul, după ce iudeii au fost aduşi înapoi la El (Matei 24.30,31).

17) Moise şi Sefora (Exodul 1-12)

Moise este un alt model al Domnului Isus Hristos. El era eliberatorul hotărât de Dumnezeu pentru copiii lui Israel, care se aflau în robia tirană a faraonului din Egipt (Exodul 3.10; Faptele apostolilor 7.35). Faraon, domnitorul peste Egipt, este o imagine a lui satan, dumnezeul şi căpetenia lumii acesteia. Moise a avut dorinţă după poporul său şi şi-a dorit ca el să fie eliberat. Când el a venit la ei, el a omorât pe unul din asupritorii lor, un egiptean. Şi prin aceasta a arătat dorinţa lui de a birui pe vrăjmaşii lor şi de a-i elibera din robie. Însă eforturile lui au fost fals înţelese de fraţii lui; ei au zis: „Cine te-a pus pe tine conducător şi judecător peste noi?” (Faptele apostolilor 7.35; Exodul 2.14). Urmarea a fost, că ei l-au respins. Aceasta este caracteristic pentru iudei, care au respins şi pe Domnul la prima Lui venire. În principiu ei au spus despre El acelaşi lucru: „Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19.14; Ioan 1.11).

Deoarece Moise a fost respins, el a fugit de la poporul său în ţara lui Madian (Exodul 2.11-4.19). În acest timp al despărţirii de fraţii lui a primit o femeie păgână: Sefora (Exodul 2.21). Ea este un alt model al Adunării. Sefora a născut un fiu lui Moise, pe care ea l-a numit Gherşom, care tradus înseamnă „un străin aici”. Aceasta vorbeşte despre natura pe care Adunarea ar trebui s-o aibă în lumea aceasta ca străină şi călătoare (1 Petru 2.11).

Aici este important să se vadă, că Moise a primit soţia lui păgână înainte să înceapă căderea celor zece plăgi asupra Egiptului, care sunt iarăşi un model al judecăţilor din timpul necazului care va veni asupra lumii acesteia.

După mulţi ani Dumnezeu l-a trimis pe Moise înapoi la poporul său, care suferea încă sub asupritorii păgâni (un model al „timpului naţiunilor”, Luca 21.24; Exodul 3.10; 4.19). Moise s-a întors înapoi în Egipt şi a început să se arate fraţilor săi, care odinioară l-au lepădat. Aceasta este un gust anticipat a faptului că Domnul va relua relaţiile Sale cu naţiunea Israel, după ce El a luat Adunarea la Sine în cer. Când Moise s-a reîntors la fraţii lui în Egipt, Dumnezeu a început să aducă asupra ţării judecata sub forma celor zece plăgi (Exodul 7-12.36). Dumnezeu a păzit pe Israel în chip minunat în mijlocul acestor judecăţi, care pentru ei erau semne ale confirmării că Dumnezeu lucra în favoarea lor (Psalmul 78.43; 105.27; Exodul 7.3; 8.22,23). Aceasta vorbeşte de felul cum Dumnezeu va păzi o rămăşiţă a lui Israel în timpul necazului cel mare (Apocalipsa 7.1-8). Dar unde era Sefora în tot timpul când judecăţile au căzut peste Egipt? Ea nu era în ţara Egipt! Moise a trimis-o înapoi în ţara Madian, înainte să înceapă judecăţile (Exodul 18.1,2). Ea a apărut pe scenă după ce au trecut toate judecăţile peste Egipt şi copiii lui Israel erau eliberaţi. La fel şi Adunarea nu va apărea public înainte ca necazul cel mare să fi trecut şi Domnul să fi revenit să arate mireasa Sa unei lumi uimite (2 Tesaloniceni 1.10).

18) Judecata asupra Ierihonului (Iosua 2-6)

Pedeapsa judecăţii a fost anunţată asupra Ierihonului şi asupra locuitorilor Canaanului (Exodul 23.27). Înainte să vină judecata peste această cetate, Dumnezeu a oferit celor care cred un loc de refugiu sub semnul „funiei de fir stacojiu” (Iosua 2). Modelul acesta profeţeşte istoria judecăţii care va veni în curând asupra lumii acesteia vinovate şi condamnate la pieire. Dumnezeu în harul Său acordă tuturor celor care cred Evanghelia un loc de scăpare sub sângele lui Hristos. În Iosua 6 s-a făcut judecata Ierihonului, aşa cum a fost anunţată. Însă înainte să se ajungă la aceasta, Iosua a dus la sfârşit călătoria prin pustie a copiilor lui Israel, prin aceea că i-a dus în ţara făgăduită. Este remarcabil că toate capitolele care se ocupă cu introducerea lui Israel în ţara Canaan (Iosua 3-4), au loc înainte de judecata asupra Ierihonului (Iosua 6). La fel Domnul Isus, înainte să vină judecata asupra lumii acesteia, asemenea modelului lui Moise, va încheia călătoria lungă prin pustie a Adunării în lumea aceasta, prin aceea că El o cheamă în Canaanul ceresc. Este de asemenea remarcabil că judecata asupra Ierihonului a avut loc în timpul recoltatului (Iosua 3.15). Judecata asupra lumii acesteia este de asemenea numită recoltare (Matei 13.39-42; Apocalipsa 14.15-20; Ioel 3.9-16).

Locuri din Scriptură cu care se vrea susţinerea învăţăturii false, că Adunarea (Biserica) va trece prin necazul cel mare

În strădania de a fi un ajutor acelora care probabil în această chestiune au greutăţi, se vor ilustra trei locuri din Scriptură, care sunt folosite în mod deosebit ca să se înveţe că Adunarea (Biserica) ar trece prin necazul cel mare. Dorim să arătăm cu ajutorul lui Dumnezeu cum în cadrul acestor locuri din Biblie s-a ajuns la greşeală şi ce înseamnă de fapt aceste pasaje. Căci încurcătura cea mai frecventă ia naştere prin aceea că Biblia nu este citită atent şi cu rugăciune.

1) 2 Tesaloniceni 2.2,3

2 Tesaloniceni 2.2,3: … să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii.

Acest pasaj a fost înţeles aşa ca şi cum ziua venirii Domnului pentru Adunarea (Biserica) Lui (răpirea) va avea loc abia după apariţia lui antihrist şi căderea în necazul cel mare. Deoarece antihrist va fi descoperit în necaz şi „ziua Domnului” începe după aceea, prin urmare Adunarea ar trebui să fie în necaz.

Aici se presupune în mod fals că „ziua Domnului” ar fi răpirea. Scriptura spune însă că ziua Domnului începe la arătarea lui Hristos şi nu la răpire, căci se spune „mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi glorioasă” (Faptele apostolilor 2.20). În Biblie sunt aproximativ douăzeci de referiri la „ziua Domnului”. Unele din ele se referă la începutul arătării lui Hristos (2 Tesaloniceni 2.2; 2 Petru 3.10; 1 Tesaloniceni 5.2, şi altele); alte locuri atenţionează că această zi „s-a apropiat”, caracterizată prin atacul venit din partea împăratului nordului, care va avea loc scurt timp înainte de începerea acestei zile (Ioel 1.15; 2.11: Ţefania 1.7-2.2; Zaharia 14.1,2, şi altele). Dar nu este nici un loc din Scriptură care spune că răpirea sfinţilor va avea loc în „ziua Domnului”. Dacă cei care gândesc altfel insistă că Domnul va duce Adunarea în cer „în ziua Domnului”, atunci să justifice aceasta cu locuri din Scriptură. Astfel de gânduri iau naştere pentru că nu se studiază atent Scriptura (Faptele apostolilor 17.11; 2 Timotei 2.15).

„Ziua Domnului” este o zi a judecăţii, care începe cu arătarea lui Hristos (2 Petru 3.4,8-10), şi nu deja cu răpirea. „Ziua Domnului” este timpul în care Hristos va interveni public în căile omului, prin aceea că El Îşi revendică puterea şi autoritatea Sa universală în judecată asupra pământului, şi va dura o mie de ani (2 Petru 3.8-10) – Împărăţia de o mie de ani. La răpire Domnul nu Îşi va revendica drepturile pe pământ prin intervenţie judecătorească: El ia Adunarea la Sine în cer şi lasă răul să lucreze în lume, aşa că lumea din vest va primi pe antihrist. Răpirea nu este niciodată privită ca zi de judecată pentru lumea aceasta, ci ca un timp în care Mirele şi mireasa se unesc cu bucurie.

Dacă înţelegem aceste lucruri simple şi de bază referitoare la „ziua Domnului”, vom recunoaşte de asemenea imediat, că Pavel nicidecum nu vorbeşte despre răpire în 2 Tesaloniceni 2.2,3. Mai degrabă el a arătat credincioşilor din Tesalonic, că „ziua Domnului” şi judecăţile care încep odată cu ea nu puteau veni peste ei, deoarece mai întâi trebuia să vină antihrist şi să aibă loc decăderea mare a creştinătăţii mărturisitoare.

Din păcate astăzi sunt încă din aceia care fac aceeaşi greşeală, care a provocat greutăţi credincioşilor din Tesalonic. Ei derutează pe alţi credincioşi, cerându-le să se pregătească pentru necazul cel mare, deoarece Adunarea (Biserica) trebuie să treacă prin el. În mod ironic ei folosesc (în principiu) aceleaşi trei metode, ca să justifice concluzia lor greşită, aşa cum au făcut deja învăţătorii falşi din timpul lui Pavel!

1. Întâi „prin duh” (2 Tesaloniceni 2.2): învăţătorii falşi afirmau că ei ar fi primit o descoperire spirituală de la Domnul.
2. În al doilea rând „prin cuvânt” (2 Tesaloniceni 2.2): învăţătorii falşi au folosit în mod fals Vechiul Testament, ca să susţină învăţătura lor greşită.
3. Apoi în cele din urmă „prin epistolă, ca fiind de la noi” (2 Tesaloniceni 2.2): ei au mers realmente aşa de departe, să scrie o scrisoare despre imaginaţiile lor rătăcite, şi au afirmat că ea ar fi de la Pavel.

Aceia, care şi astăzi aduc această învăţătură falsă, afirmă deseori că au primit-o printr-o descoperire deosebită de la Dumnezeu. Ei încearcă de asemenea să se folosească de Scriptură ca ajutor. Da, ei folosesc chiar scrierile lui Pavel (ca în pasajul acesta) şi învaţă că el a învăţat, că Adunarea (Biserica) ar trebui să treacă prin necazul cel mare.

Un alt motiv, pentru care această interpretare este falsă, se întemeiază pe faptul că ei nimicesc adevărul referitor la venirea apropiată a Domnului: Venirea Domnului (răpirea) este întotdeauna prezentată în Scriptură ca fiind ceva care ar putea avea loc în orice moment. Aceia, care gândesc că Adunarea trebuie să treacă prin necaz, tăgăduiesc prin aceasta gândul că El ar putea veni în orice moment. Căci ei gândesc, că aceasta ar fi un atac direct împotriva interpretării lor la 2 Tesaloniceni 2.2,3, potrivit căreia mai întâi ar trebui descoperit antihrist. Pavel şi alţii apostoli au fost însă preocupaţi să pună înaintea ochilor Adunării apropiata venire a Domnului, pentru ca venirea Lui să fie o speranţă actuală. Pavel spune:

• Filipeni 3.20,21: Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale. 

• Evrei 10.37: Încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia. 

• Romani 13.11,12: Acum mântuirea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este mult înaintată şi ziua este aproape. 

• 1 Tesaloniceni 4.16,17: Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.

În acest ultim verset Pavel se socotea pe sine însuşi printre aceia care aşteptau venirea Domnului, prin aceea că spune „noi” (vezi şi 1 Corinteni 15.51,52). Aceasta era ceva pe care el îl spera deja în zilele de început ale Adunării. Şi Iacov spune:

• Iacov 5.8: Venirea Domnului s-a apropiat.

La fel spune şi Petru:

• 1 Petru 4.7: Sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat.

Şi Ioan scrie:

• 1 Ioan 2.18: Copiilor, este ceasul din urmă.

Aceasta arată că apostolii au slujit într-un aşa fel, că ei au privit venirea Domnului ca urmând să aibă loc în curând.

Să înveţi că anumite evenimente ar mai trebui să aibă loc, înainte ca Domnul să vină (de exemplu, descoperirea lui antihrist şi grozăvia necazului cel mare), ar fi o contradicţie directă cu învăţătura apostolilor. De asemenea aceasta distruge apropiata „fericita nădejde” (Tit 2.13), care va avea loc.

Dar dacă se ia Adunării această „fericită nădejde”, atunci aceasta va avea efectul trist, că ea se înrădăcinează în această lume. Şi tocmai aceasta a avut loc în mare parte. În principal se spune: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48). Şi exact din acest motiv Domnul niciodată nu ne-a spus când El va reveni. Însă El a spus următoarele: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22.20).

2) Apocalipsa 11.15

Un alt loc din Scriptură, care este folosit să dovedească că Adunarea ar trebui să treacă prin necaz, este Apocalipsa 11.15:

Apocalipsa 11.15: Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă: şi au fost glasuri puternice în cer, spunând: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Acest verset arată că Domnul vine (arătarea Lui), când trâmbiţa a şaptea şi ultima va fi sunată la sfârşitul necazului cel mare şi apoi El va lua în posesiune prin judecată împărăţiile lumii acesteia. S-a presupus, că aceasta ar fi „ultima trâmbiţă”, despre care este vorba la răpire (1 Tesaloniceni 4.15-18; 1 Corinteni 15.51,52). De aceea Adunarea va fi pe pământ, ca să treacă prin ceasul încercării descris în Apocalipsa 6-11, care preced trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11.15. Se învaţă că Adunarea va fi luată în cer, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh, în momentul în care Domnul coboară din cer ca să judece lumea.

Această interpretare este foarte problematică, căci Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că între timpul când Adunarea este dusă în cer, şi timpul când Domnul revine din cer, ca să judece lumea, trebuie mai întâi să aibă loc o serie de evenimente, aşa cum arată Apocalipsa 11.15. Ar fi imposibil ca potrivit acestei interpretări toate aceste evenimente să aibă loc în momentul acesta scurt („într-o clipă, într-o clipeală de ochi”, 1 Corinteni 15.52). După ce Domnul va fi dus pe ai Săi prin răpire în casa Tatălui (Ioan 14.2,3), El îi va pune la masa Sa, ca să aibă parte de fericirea cerească şi de bucuria de nedescris (Luca 12.37). După aceea va fi ridicat scaunul de judecată al lui Hristos şi viaţa credincioşilor va fi pusă în lumină şi răsplătită corespunzător (2 Corinteni 5.10 şi următoarele). Credincioşii vor avea şi un timp de preamărire a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos la tron în cer. În timpul acesta în adorare smerită ei vor depune la picioarele Lui cununile lor (Apocalipsa 4-5). După aceea are loc nunta Mielului în cer, urmată de masa de nuntă cu oaspeţii mulţi ai cerului (prietenii Mirelui), care de asemenea vor participa la ea (Apocalipsa 19.7,8). Toate aceste evenimente trebuie să aibă loc după răpire, însă înainte de arătarea Lui pe pământ. Dar cum vor putea avea loc toate acestea, dacă sfinţii vor fi luaţi în văzduh şi apoi imediat ar coborî împreună cu Domnul (la arătarea Lui)?

3) Matei 24.29-31

Aici încă un alt loc din Scriptură, care este folosit:

Matei 24.29-31: Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întunecat şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare. Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor.

Se presupune că venirea Domnului în locul acesta se referă la răpire, şi drept urmare momentul răpirii este pus direct după necazul cel mare. Astfel se ajunge la concluzia, că Adunarea va trece prin necaz.

Trâmbiţa care sună aici nu este însă identică cu trâmbiţa lui Dumnezeu, care sună la răpire, ci mai degrabă cu cea din Isaia 27.13; Psalmul 81.3 şi alte locuri. Aceasta cheamă înapoi în ţară pe cele zece seminţii ale lui Israel. În afară de aceasta „cei aleşi” nu sunt Adunarea, ci sunt aleşii lui Israel (Matei 24.24; Isaia 45.4; 65-9; Apocalipsa 7.1-8; Romani 11.28 şi aşa mai departe).

Greşeala fundamentală constă deci în confundarea răpirii şi arătării. Unele diferenţe esenţiale sunt următoarele:

• Venirea Fiului Omului nu este niciodată denumită ca răpire; întotdeauna este revenirea, arătarea lui Hristos.

• Răpirea este venirea Domnului pentru ai Săi (Ioan 14.3), în timp ce venirea Fiului Omului este venirea Domnului cu ai Săi la arătarea Lui (1 Tesaloniceni 3.13; 4.14; Iuda 14).

• Răpirea este o taină, care a devenit cunoscută abia în timpurile nou-testamentale (Ioan 14.2,3; 1 Corinteni 15.51,52; 1 Tesaloniceni 4.15-18). Însă venirea Fiului Omului este ceva cunoscut deja de credincioşii din Vechiul Testament, deoarece profeţii au vorbit despre aceasta (Daniel 7.13,14).

• „Fiul Omului” este un titlu, pe care Domnul îl ia când vine să judece lumea. La răpire însă Domnul nu vine să judece lumea, ci ca să ia mireasa Lui în cer.

• La răpire Domnul nu trimite pe îngerii Lui, ca să adune Adunarea (mireasa), ci El Însuşi vine ca s-o ia pentru Sine (1 Tesaloniceni 4.16; 2 Tesaloniceni 2.1).

Părerea unei răpiri parţiale

Unii creştini cred că va fi o răpire parţială. Aceasta este absurd şi nu este necesar să fie comentată. Căci ne-am putea imagina că Domnul ar duce în cer numai o parte a miresei Sale? Ce ar face El în cer cu o jumătate de mireasă? Cum ar putea avea loc nunta Mielului numai cu jumătate din mireasă prezentă? Ce locuri din Scriptură avem pentru aceasta? „Să cercetăm toate, să ţinem ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Tradus de la: Die Gemeinde wird nicht durch die große Drangsal gehen

Titlul original: „The Church will not go through the Tribulation“
din An Outline of Prophetic Events
Christian Truth Publishing, Canada, 2012

Traducere: Ion Simionescu