Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?

Să citim ce spune Biblia în privinţa aceasta. Fără cruţare ea descopere starea omului şi relatează ce a devenit omul, atunci când a tratat pe Fiul lui Dumnezeu în felul în care L-a tratat: „Şi toată mulţimea lor, ridicându-se, L-au dus la Pilat” (Luca 23.1). Oamenii Îl acuză, ei Îl desconsideră, Îl batjocoresc, Îl îmbracă cu o haină strălucitoare, Îl calomniază, Îl răstignesc. Pilat nu poate găsi nici o vină în El, însă ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23.21), şi Îl duc la Golgota, unde Îl răstignesc (Luca 23.33). Pe cine? Pe Fiul lui Dumnezeu. Lumea gândea, că singurul tratament, pe care Isus l-ar fi meritat, era să fie răstignit într-un cimitir între doi făcători de rele! Aceasta ne arată ce este omul, în ce stare se află omul. Și ne arată de asemenea ce este Dumnezeu.

S-ar fi putut Isus elibera? Da, desigur. Se va elibera El? Nu. Ce face El? Acuză pe oameni? Nu! Din gura Lui nu se aude nici un reproş, nici un cuvânt de acuzare: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Această cruce, care arată ura înverşunată şi vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu, este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate salva pe oameni. Da, era nevoie de acest Miel sacrificat, de această jertfă fără cusur pe cruce, pentru ca Dumnezeu să poată salva pe oameni în dreptate.

Dar să revenim la textul nostru biblic şi să citim ce a făcut omul Aceluia care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41). Doresc să spun foarte clar: începând din ziua aceea lumea stă înaintea lui Dumnezeu împovărată cu crima crudă făcută Fiului Său. În inima Fiului era dragoste, însă aceasta nu scuză pe om. Biblia descoperă clar ce este omul, căci ea ne face cunoscut gândurile lui, şi ea descoperă cum s-a comportat omul cu Fiul lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui, nu se poate ocoli, nu se poate scăpa de aceasta. Dacă omul ar putea, el ar arde Biblia, căci ea relatează ce a făcut el. Probabil spuneţi: ah, aceasta nu se referă la noi; noi nu am trăit în timpul acela; noi nu am strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Vă ruşinaţi dumneavoastră de înaintaşii dumneavoastră? Nu, ruşinaţi-vă mai degrabă de dumneavoastră înşivă, dacă nu aparţineţi lui Hristos; căci cei care nu sunt pentru El sunt împotriva Lui [Matei 12.30]. Dacă nu aparţineţi lui Hristos, atunci staţi de partea acelora care strigă „Răstigneşte-L!” Ce pată ruşinoasă în istoria lumii, că oamenii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu!

Care este părerea dumneavoastră despre starea morală şi spirituală a unei lumi care este capabilă să respingă mărturia întreită despre Isus, „Omul durerii” [Isaia 53.3]?

1. Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” [Luca 23.4,14,22].
2. Unul din făcătorii de rele spune: „Acesta n-a făcut nimic rău” [Luca 23.41].
3. Centurionul spune: „În adevăr, Omul acesta era drept” [Luca 23.47].

Cu toată această mărturie întreită despre nevinovăţia Lui, despre dreptatea Lui, oamenii L-au răstignit pe Isus!

Când citiţi ce au făcut oamenii cu Isus – ce produce aceasta în dumneavoastră? Nu sunteţi şi dumneavoastră convinşi că lumea a tratat în mod ruşinos pe Hristos? Vă întreb: Staţi de partea lumii, sau nu staţi? Sunteţi încă în lume şi din lume? Sau sunteţi între aceia care aparţin lui Isus? Sunt numai două grupe de oameni: aceia, care şi-au găsit scăparea la Isus, şi aceia, care nu au fugit la Isus. Sunteţi pentru Isus, sau sunteţi împotriva Lui? Staţi de partea Lui, sau staţi de partea acelora care strigă: „Răstigneşte-L!”? Aparţineţi lui Hristos? Recunoaşte lumea în dumneavoastră că Îi aparţineţi? L-aţi mărturisit înaintea lumii? Ştie colegul tău de clasă, ştie colegul de serviciu că tu, că dumneavoastră aparţineţi lui Hristos?

Dumneavoastră întrebaţi: Dar ce înseamnă să fi creştin? Un creştin este cineva care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Hristos, care Îl urmează şi Îl recunoaşte ca Domn. Dumneavoastră spuneţi: „Eu mărturisesc, că sunt creştin.” Însă aceasta nu este de ajuns. Nu este nimic mai sărăcăcios decât simpla mărturisire cu buzele. Dragă cititorule, veşnicia va aduce totul la lumină, şi dacă este ceva care garantează condamnarea veşnică, atunci este mărturisirea cu buzele fără conţinut, fără să posezi pe Hristos.

Vă întreb: V-aţi convertit? Prin „convertire” vreau să spun, să te întorci de la ceva şi te îndrepţi spre cineva: că v-aţi convertit la Hristos şi că v-aţi îndepărtat de lume. Cine s-a convertit, schimbă baza, schimbă poziţia: el nu mai stă pe fundamentul condamnării, nu mai este într-o stare de condamnare. Sunteţi creştin? Ziua Domnului va arăta cine stă de partea Domnului şi cine nu stă de partea Lui. Perdeaua va fi dată la o parte, şi mărturisitorii de formă vor fi daţi pe faţă. […] Mergeţi la Dumnezeu şi mărturisiţi-vă păcatele, lipsa de demnitate, slăbiciunea, şi El vă va salva în aceeaşi clipă.

Dumneavoastră sunteţi ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Sunteţi pentru El? Un lucru este sigur: dacă sunteţi pentru El, atunci trebuie să interveniţi pentru Salvatorul dispreţuit, lepădat, legat, pe care lumea Îl urăşte. Sunteţi pentru El sau staţi de partea lumii? Unde staţi dumneavoastră? Puteţi spune: Hristos este pentru mine? Puteţi spune: L-am văzut în toată frumuseţea Lui, în desăvârşirea Lui, în harul Lui smerit, în bunătatea şi dragostea Lui? Puteţi spune că Betleem, Golgota şi Betania sunt locuri sfinte pentru dumneavoastră? Betleem, locul unde El a fost născut; Golgota, unde El a suferit pentru mine şi în locul meu; Betania, de unde El S-a urcat în cer? Sunt locurile acestea plăcute şi preţioase pentru dumneavoastră, sau Hristos Însuşi vă este mai drag? Ce gândiţi despre Hristos? Îl iubiţi? Este El Salvatorul dumneavoastră? Doreşte inima dumneavoastră după El şi Îl iubiţi?

Oamenii L-au răstignit pe Hristos! Probabil plângeţi când auziţi despre suferinţele şi durerile Lui; dar ar trebui mai bine să plângeţi din cauza păcatelor, care au pricinuit suferinţele Lui. […] Când [marele evanghelist britanic] Whitefield voia să trezească sufletul unui om, de cele mai multe ori a pus întrebarea următoare: „Dacă Dumnezeu te-ar arunca pentru totdeauna în iad – ar fi El drept, dacă ar proceda astfel?” Dacă oamenii răspundeau cu Da, el era mulţumit, căci atunci aveau o înţelegere clară despre ce înseamnă păcatul, şi atunci au înţeles că Dumnezeu trebuie să judece păcatul.

Desăvârşirea lui Hristos s-a văzut în suferinţele Lui: aşa cum trestia de zahăr trebuie zdrobită, înainte să poată fi savurată dulceaţa ei, şi aşa cum o plantă mirositoare trebuie stoarsă, înainte să lase parfumul ei să curgă – aşa este cu Hristos: cu cât Îl vedem mai mult supus suferinţei, cu atât mai mult devine vizibilă desăvârşirea Lui. Cu cât a îndurat mai mult, cu atât mai mult s-a arătat valoarea Lui lăuntrică, valoarea Fiinţei Sale. El este legat, ochii îi sunt legaţi, este dispreţuit şi batjocorit. Când este întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”, El răspunde: „Tu zici” (Luca 23.3). Pilat doreşte să-L lase liber; el a auzit tot ce a făcut Isus: cum El a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a dat vederea orbilor, a făcut pe cei paralizaţi să meargă şi pe cei muţi să vorbească. Pilat nu doreşte să fie răspunzător de moartea Omului acesta. Deci el Îl trimite la Irod.

Cu strigătul „El este un Împărat” (Luca 23.2), Persoana aceasta deosebită este dusă la Irod. Irod se bucură să vadă pe Isus: „Şi Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult dorea să-L vadă, fiindcă auzise despre El; şi spera să vadă vreun semn făcut de El” (Luca 23.8). El vrea să vadă pe Unul care putea să învieze morţii, să cureţe pe leproşi şi să facă pe orbi să vadă. Însă în sufletul lui Irod nu avea nici un sentiment că el însuşi ar avea vreo nevoie; el nu ştie că este mult mai bine să vadă pe Salvatorul Însuşi decât o minune, pe care Isus o face. Irod Îl vede pe Isus, Îl interoghează – dar să observăm demnitatea Domnului: El nu răspunde uzurpatorului, care ilegal şi-a însuşit puterea de stat. Lui Pilat dimpotrivă Isus i-a răspuns, deoarece El a văzut în el puterea delegată a lui Dumnezeu, chiar dacă Pilat a abuzat de această putere.

Să observăm ce se spune în versetul 11: „Şi Irod, împreună cu ostaşii lui, purtându-se cu El cu dispreţ şi batjocorindu-L, …” (Luca 23.11). Irod L-a dispreţuit. Ce atitudine aveţi dumneavoastră? Şi dumneavoastră L-aţi dispreţuit pe Isus? Dacă niciodată nu aţi venit la El şi niciodată nu aţi crezut în El, atunci staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod; atunci dumneavoastră, ca şi Irod, „L-aţi dispreţuit” pe Hristos. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” [Ioan 3.36]. A crezut Irod în Fiul lui Dumnezeu? Nu. Credeţi dumneavoastră în Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu credeţi, staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod.

În versetul 12 citim: „Şi, în aceeaşi zi, Pilat şi Irod au devenit prieteni” (Luca 23.12). Ei au devenit prieteni în ziua în care au hotărât să sacrifice pe Fiul lui Dumnezeu! Un gând îngrozitor! Pilat este bucuros să devină un prieten al împăratului; dar ce pact păcătos a fost acesta! Cei doi prieteni se vor regăsi unul lângă altul – într-o veşnicie fără sfârşit. Şi dumneavoastră? Dragă cititor, nu petreceţi veşnicia împreună cu aceia care au omorât pe Fiul lui Dumnezeu! Însă exact aceasta veţi face, dacă nu credeţi în Fiul lui Dumnezeu: dacă nu veniţi la El, atunci veţi petrece veşnicia la vrăjmaşii Lui. O veşnicie lungă, întunecată fără Domnul – este aceasta alegerea dumneavoastră?

„Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23.4). De ce Pilat nu acţionează conform cuvintelor sale? El încearcă să-L elibereze pe Isus, însă mulţimea poporului strigă: Nu! Pilat vrea să-L lase liber, dar el nu vrea să piardă favoarea lumii? Vă este frică şi dumneavoastră să pierdeţi favoarea din partea lumii? Luaţi mai bine seama să nu vă pierdeţi sufletul. Pilat vrea să-L elibereze pe Isus, el le vorbeşte din nou, dar ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Baraba sau Isus? – aceasta este întrebarea. Însă ei strigă încă o dată: „Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18). Pilat este învins; ei aleg pe Baraba: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit.” Observă ce urmează acum: „Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă [= marilor preoţi] au învins” (Luca 23.23).

Isus sau Baraba? Această întrebare i-a împărţit. Cu siguranţă a fost unul, care era pentru Isus!?

Nu, nici măcar unul nu a fost! Vă aud spunând: „Eu aş fi fost pentru Isus, dacă aş fi fost acolo”. Nu, dacă este aşa, arătaţi acum că sunteţi de partea Lui. Staţi de partea lui Isus, şi faceţi cunoscut lumii, că staţi de partea Lui.

Crucea, care a fost rânduită pentru Baraba, a fost folosită pentru Isus! Era lemn suficient, ca să facă o cruce pentru Isus; dar El, care nu a făcut nimic rău, a fost prins în cuie pe crucea prevăzută pentru Baraba, ucigaşul! Lemn suficient, ca să facă o cruce! Teama de cruce l-a determinat pe Petru cel slab să tăgăduiască pe Domnul său. Şi nu vă determină şi pe dumneavoastră frica de cruce, de batjocură şi dispreţ din partea lumii ca să tăgăduiţi pe Isus? Prietenii lui Baraba trebuie să fie de partea lui Baraba, şi prietenii lui Isus trebuie să fie de partea lui Isus; însă acolo nu era nici măcar unul pentru Isus, nici măcar unul nu era pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ei strigau: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba!” Toţi erau pentru Baraba, ucigaşul; nici măcar unul nu era pentru Omul la care nu se găsea nici o vină.

Sunteţi de acord cu mine? Dacă nu, atunci începând de astăzi să nu mai mărturisiţi că sunteţi creştin şi că staţi de partea Domnului.

Lumea poate face ce vrea cu Isus; El a fost predat în voia lor (Luca 23.25). Oamenii fac ce vor cu Fiul lui Dumnezeu; Hristos le permite ca ei să facă cu El cele mai îngrozitoare lucruri: ei Îl biciuiesc şi Îl încununează cu o cunună de spini. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Fă ce este extrem pentru tine, fă ce este cel mai grav cu Mine, Eu nu Mă voi plânge; şi dacă tu Mi-ai făcut ce este cel mai grav, atunci Eu voi face ce este cel mai bine pentru tine.” Când L-au prin în cuie pe cruce, El a murit pentru oameni. El a murit în locul lor; El a murit ca jertfă, ca să împlinească cerinţele unui Dumnezeu drept. El poartă judecata, care ar trebui să fie judecata dumneavoastră. El bea paharul amar al mâniei, pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să-l beţi. El spune: „Tată, iartă-i.” Ce dragoste! Nici o dragoste nu este ca dragostea Sa. Îmi doresc să cunoaşteţi pe Isus. Încredinţaţi-vă Lui, aveţi încredere în El, iubiţi-L!

În versetele 27 până la 31 citim: „Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: ‚Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat’. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’ Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?»“ (Luca 23.27-31).

Plângeţi pentru El? Plângeţi pentru dumneavoastră înşivă. Ce vrea Isus să spună cu aceste cuvinte? El vrea să spună că va veni o zi în care va avea loc o întâlnire a lumii pentru rugăciune! „Atunci vor începe să spună munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»” (Luca 23.30). Oamenii sunt în mare necaz, dar ce vor ei? Ei vor un loc care le dă siguranţă, ei vor un loc de refugiu. „A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6.15-17). Oamenilor le este frică şi îşi caută refugiul la rugăciune, dar este prea târziu. Dragă cititorule, dumneavoastră puteţi găsi un loc de refugiu dinaintea acestei mânii: la Isus, nu la munţi şi la dealuri, ci la Isus – la Isus, Cel care a murit pe Golgota. Ultimul lucru, pe care lumea l-a văzut despre Isus, era, că El a fost încununat cu o cunună de spini; data viitoare lumea Îl va vedea în gloria Sa cu multe cununi pe Capul Său.

Dar: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ (Luca 23.31). Hristos era copacul verde; sufletul nemântuite este frunza lipsită de viaţă – mult mai puţin decât copacul neroditor, uscat. Nu demult am văzut un om, care a pus securea la rădăcina unui copac. Era iarnă, şi copacul arăta la fel ca ceilalţi copaci din jur: toţi nu aveau frunze. În exterior nu se vedea nici o diferenţă de ceilalţi copaci, şi trecătorii nu s-ar fi îndoit că primăvara şi în acest copac vor creşte frunze ca la toţi ceilalţi copaci. Dar dacă se ciocănea tulpina copacului se putea observa că înăuntru era găunos. Acum acest copac găunos, mort, nefolositor a fost tăiat şi ars! Sunteţi dumneavoastră acest copac?

Hristos în dependenţa Lui de Dumnezeu, în toată frumuseţea şi desăvârşirea Lui era Copacul verde. El era Copacul verde, care a mers în judecată, ca să fie tăiat când era la jumătatea frumuseţii şi puterii Lui. Ce se va petrece cu dumneavoastră, dacă sunteţi nemântuit şi un copac uscat? „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ Nu ştiţi ce se va petrece cu dumneavoastră? Dumneavoastră nu aveţi iertarea păcatelor, nu aţi fost graţiat; copacul uscat va fi aruncat în foc. Să ne gândim la omul bogat, despre care citim în Luca 16. El a fost tăiat: „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui. Şi, strigând, a spus: «Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16.23,24). Un copac uscat, pregătit pentru ardere! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deoarece Copacul verde a suferit, mulţi copaci uscaţi vor scăpa de la ardere.

Dacă omul a făcut astfel de lucruri Fiului lui Dumnezeu, dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit un astfel de tratament din mâinile omului – ce gândiţi dumneavoastră, ce tratament va primi omul din mâna lui Dumnezeu în ziua răsplătirii drepte? Dacă faceţi parte dintre cei condamnaţi, în ziua aceea vă veţi aminti că aţi auzit de un mijloc de refugiu, de un mijloc de salvare, dar nu aţi vrut să-l apucaţi. Dacă încă nu sunteţi salvat, veniţi atunci acum la Hristos!

Noi mergem la cruce şi vedem pe Isus părăsit şi în întuneric, însă întunericul durează numai de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea [Luca 23.44]; el trece pentru El. Dar dacă dumneavoastră sunteţi nemântuit, dacă sunteţi pierdut, pentru dumneavoastră va fi un ceas nou; întunericul nu va trece pentru dumneavoastră, el va fi pentru totdeauna.

„La o parte cu El!” este rugămintea lumii. Rugăciunea Lui este: „Tată, iartă-i.” Ei Îl batjocoresc şi spun: „Coboară de pe cruce, dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi.” El spune: „Nu, Eu nu Mă voi salva pe Mine Însumi, Eu voi muri pentru tine.” Ce dragoste este aceasta! El moare; dar El face mai mult: după ce El a înviat, El spune ucenicilor Săi, ca ei să înceapă în Ierusalim, în locul unde L-au omorât, la oamenii care au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” El porunceşte ucenicilor Lui să predice iertarea păcatelor prin El – Isus.

Şi eu scriu acum ca un mesager al Său, ca să vă ofer iertarea păcatelor dumneavoastră şi salvarea prin lucrarea pe care Isus a făcut-o la cruce. Vreţi să credeţi în El? Vreţi să primiţi salvarea?

Staţi de partea lumii sau de partea lui Hristos? Pe cine alegeţi: pe Baraba sau pe Isus?

Tradus de la: Barabbas oder Jesus – wie entscheiden sie sich?

Titlul original: „Barabbas or Jesus? Luke 23“
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/wolston/BARABBAS.html

Traducere: Ion Simionescu

Andreas Steinmeister
Când vă veți reuni …
Predica biblică după 1 Corinteni 14
Daniel Verlag
127 de pagini, broșură
Ora de citire: aproximativ 4 ore
Preț: 7,95 euro

În martie 2013, o nouă carte a lui Andreas Steinmeister a fost publicată de Daniel-Verlag: Când veți reuni … Predica biblică după 1 Corinteni 14 . Această carte tratează proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în congregație.

În multe părți ale creștinătății, a fost normal să stabilim duminică difuzorul pentru predică. În multe cazuri, subiectul a fost chiar decis cu mult înainte. În cercurile bisericești și gratuite, există un pastor / predicator permanent, care are grijă de bunăstarea spirituală a congregației (cel puțin în ceea ce privește închinarea duminicală). A. Steinmeister pune la îndoială această practică folosind Cuvântul lui Dumnezeu. Întrebarile sale includ:

• O persoană conduce în biserică sau Dumnezeu însuși?
• Există reglementări cu privire la serviciile bisericii sau la orele bisericii?
• Un predicator angajat predică sau „toată lumea are un psalm, are o învățătură”?
• Predica de interpretare are prioritate asupra altor tipuri de predici?
• Ce așteptări am pentru adunarea creștină?
• Putem mai practica astăzi 1 Corinteni 14 ?

În primele capitole ale cărții, sunt clarificate câteva întrebări preliminare: Ce înseamnă „adunarea” de fapt, ceea ce este exact „serviciul profetic”, care sunt cerințele pentru reunirea? Autorul arată în mod revigorant că Dumnezeu vrea să ne vorbească și că ar trebui să ne bazăm pe prezența lui Dumnezeu atunci când „ne unim ca o congregație” (cf. 1 Cor. 11:18 ). Este vorba despre altceva decât despre realitatea a ceea ce noi mărturisim atât de ușor și repede prin gura: și anume că Dumnezeu este cu adevărat printre noi (cf. 1 Cor 14:25 ). Este vorba despre realitate – cu toate consecințele! Această consecință înseamnă, de asemenea, că dăm spațiu Duhului Sfânt pentru ca Eldesfășoară activități „dând fiecăruia în mod special cum dorește [Duhul]” ( 1 Corinteni 12:11 ). Dar asta înseamnă că toată lumea poate predica? Pe pagina 33 scrie:

Într-o conversație despre adunarea credincioșilor, un frate a spus odată: „ Toată lumea poate predica cu tine .” Atunci celălalt frate a răspuns: „ Nimeni nu poate predica cu noi decât dacă are un mandat clar al Domnului”.

De fapt, există un pericol ca unii să creadă că „ toată lumea poate predica” și, prin urmare, (din păcate), uneori, există frați în amvon care vorbesc mult, fără să spună nimic. Din acest motiv, unele predici nu sunt foarte edificatoare, iar acest lucru creează dorința unui minister planificat, căruia ușile sunt apoi deschise cu bucurie. Din păcate, acest serviciu de teren planificat înlocuiește din ce în ce mai mult „serviciul gratuit al cuvântului”, care este o practică obișnuită în unele cercuri, în special în așa-numita mișcare a fraților.

Autorul nu abordează doar pericolele și dezavantajele serviciului de teren planificat. El menționează, de asemenea, probleme de servire gratuită a cuvântului și oferă sfaturi utile pentru a putea evita abuzul acestei libertăți. Într-un capitol separat, el apelează într-un mod benefic la responsabilitatea fraților care sunt „în slujba cuvântului” ( Fapte 6.4 ), dar fără a-i descuraja.

Cartea Când Vă reuniți se adresează în primul rând fraților care sunt „în slujba cuvântului”. Dar chiar și cei care ascultă o predică vor citi această carte cu profit. Fie că experimentați cu adevărat prezența lui Dumnezeu, Domnul viu în mijlocul credincioșilor și îndrumarea Duhului lui Dumnezeu depinde și de așteptările cu care participați la o adunare creștină.

În total, o carte întârziată pe această temă și nu se poate dori să fie distribuită pe scară largă.

Vishal Mangalwadi:

Cartea mijlocului. Cum am devenit ceea ce suntem:
Biblia ca inima culturii occidentale

Basel (Brunnen) 2014
Pb., 608 pagini
ISBN 978-3-03848-004-4
Euro 21.99

Ceva central lipsește în Europa. Acest lucru ar trebui acum confirmat de mulți. Și din ce în ce mai mulți oameni își dau seama că vorbirea de iluminare, toleranță și libertate este adesea interesantă doar dacă asigură propria lor bunăstare sau poziție. Adesea puteți găsi comentarii din ziare ca acesta: „Este clar că o astfel de Europă nu are viitor. Trebuie reconstruită sau se va dezmembra mai devreme decât mai târziu. ”Puteți afla multe despre acest centru și despre destrămarea din cartea menționată mai sus de Vishal Mangalwadi.

Mangalwadi s-a născut în India în 1949, unde a studiat inițial filozofia. Și-a continuat apoi studiile în ashramuri hinduse și la Bursa de învățământ L’Abri de Francis Schaeffer în Elveția. În 1976, a înființat o organizație non-profit pentru a ajuta oamenii săraci și rurali din castele inferioare din India centrală. Întrucât acest lucru era contrar sistemului de caste și al ordinii sociale feudale, munca sa s-a întâlnit cu o opoziție violentă. Rudele apropiate au fost ucise, el însuși era în închisoare și centrul de organizare a fost incendiat.

În acest context, a scris mai multe cărți și a făcut campanii pentru îmbunătățirea poziției sociale și politice a săracilor din India. A susținut prelegeri la nivel mondial din 1996 – până în prezent în peste patruzeci de țări. Din 1999 până în 2000, el și soția sa au petrecut mult timp în biblioteca Cambridge University din Anglia pentru a explora rolul Bibliei în ascensiunea culturii occidentale. În 2011 a publicat Cartea care a făcut lumea voastră: modul în care Biblia a creat sufletul civilizației occidentale . A fost publicat în limba germană în 2014 sub titlul Das Buch der Mitte. Cum am devenit ceea ce suntem: Biblia ca inima culturii occidentale .

În această carte, Mangalwadi aruncă o privire critică asupra a ceea ce este acum Vestul și țara sa natală din India. El acuză Occidentul cu exemple că nu mai ia Biblia ca revelația lui Dumnezeu în serios și, astfel, își distruge propriul fundament și își pierde sufletul. În cuvânt, J. Stanley Mattson scrie:

Pe de altă parte, studierea istoriei lumii i-a oferit o nouă speranță care rezonează pe paginile acestei cărți extraordinare. Mangalwadi poate fi cu siguranță descris ca un intelectual al estului. El are o cunoaștere profundă a întregii game de idei orientale și a culturii estice, dar beneficiază de asemenea de expunerea extensivă a tradițiilor și instituțiilor intelectuale și spirituale ale Occidentului. Abordarea sa către gândirea estică și occidentală i-a oferit o perspectivă excelentă asupra gândirii și naturii culturii occidentale. La rândul său, acesta îi permite să se exprime cu claritate concisă și curaj profetic cu privire la criza vremii noastre.

Mangalwadi începe în prolog pentru a justifica această „călătorie în sufletul lumii moderne”. De exemplu, el scrie acolo: „Persoanele postmoderne văd, în mare parte, puțin punct în citirea cărților care nu servesc direct cariera sau plăcerea lor. Acesta este un rezultat logic al ateismului, care a înțeles că este imposibil pentru mintea umană să știe ce este corect și adevărat de la sine. ”

Cartea este formată din șapte părți principale și 20 de capitole. Piesele sunt rescrise după cum urmează:

1. Sufletul civilizației occidentale
2. Un pelerinaj personal
3. Sămânța civilizației occidentale
4. Revoluția mileniului
5. Revoluția intelectuală
6. Ce a adus Occidentul în vârf?
7. Modernitatea cucerește lumea

Temele centrale sunt: ​​Disperarea Occidentului; întâlnirea personală a autorului cu Biblia și consecințele; Identitatea omului; Umanitatea, rațiunea, cultura, istoria, pretențiile de adevăr ale altor viziuni ale lumii; Tehnologie, educație, etică, valori, familie, bogăție, libertate, misiune și viitor.

Textul principal se încheie la pagina 530, urmat de cuvântul de după 20 de pagini. Adnotările durează 30 de pagini și înregistrează 17 pagini.

De ce ar trebui să citiți această carte? Chiar și la școală, copiilor și adolescenților li se oferă o imagine a istoriei care contrazice parțial Biblia sau care interpretează evenimentele unilateral unitar-raționalist-modernist. Același lucru este valabil și pentru universități și, de asemenea, pentru mass-media. Văzând acest lucru este de o importanță existențială, deoarece, în caz contrar, există riscul de a fi modelat negativ sau de a se îndepărta de credințele creștine prin viziuni despre lume laice, deoarece se crede că interpretările seculare sunt superioare celor creștine. Mai mult, cartea oferă o perspectivă centrală asupra aspectelor esențiale ale gândirii (occidentale) și, de asemenea, sensul Bibliei pentru aceasta. Desigur: Nu consider legătura dintre ideile statului național și democratice și eliminarea diferențelor de clasă cu Biblia ca fiind inevitabile în dimensiunea prezentată; Afirmațiile lui Dumnezeu în legătură cu nevoile umane ar putea fi, de asemenea, subliniate puțin. În cele din urmă, un cuvânt mai clar despre evoluție ar fi fost de dorit.

În această carte, autorul combină narațiunea (tot din propria sa viață) și exemple practice cu mai multe reflecții teoretice. Prin urmare, este destul de ușor de citit. Un alt avantaj este că adesea ia perspectiva exterioară a unui indian; Doar prin referirile la cultura locală, avantajele, dar și problemele actuale ale culturii occidentale, devin clare. Rădăcinile puternice ale lui Mangalwadi în realitate împiedică ridicarea teoriei. O condiție prealabilă pentru lectură este, desigur, un interes pentru astfel de subiecte – și în întrebări ceva mai teoretice – și o anumită cunoaștere a istoriei.

Textul este foarte bine structurat și clar aranjat. Acest lucru facilitează atât orientarea, cât și lizibilitatea. Capitolele sunt concepute astfel încât să fie ușor de înțeles chiar și fără a cunoaște contextul. Limba este destul de concretă și descriptivă pentru acest subiect. Puteți obține o impresie pe site-ul editorului, unde primele 42 de pagini pot fi vizualizate ca un eșantion sau pe YouTube, unde sunt postate unele dintre prelegerile Mangalwadi pe acest subiect.

Ranald Macaulay scrie despre carte:

De la cartea lui Francis Schaeffer Cum putem trăi? nu am mai fost învățați o desfășurare atât de clară și de anvergură a problemelor comunității noastre globale.

Iar Art Lindsey crede:

Dacă nu ascultăm și nu reușim să oferim Bibliei un loc important atât în ​​viața personală, cât și în cea publică, soarele ar putea să apară peste Occident.

Nu mai rămâne nimic de adăugat.

Unii creștini din Germania îl cunosc acum pe Randy Alcorn. Este un autor american și director al organizației creștine non-profit Eternal Perspective Ministries .

În plus față de cartea lui Alcorn Der Himmel: Ceea ce ne așteaptă cu adevărat acolo , cartea sa Protejează-ți inima: de ce este important să te ocupi corect de sexualitate este publicizată în limba germană. Am citit și eu această carte și am transmis-o tinerilor creștini, pentru că tratează foarte bine acest subiect.

Scopul Cărții Cerului: Ceea ce ne putem aștepta cu adevărat acolo este să aducem mai multă bucurie la Cer printre credincioși. Creștinul ar trebui să știe ce să se aștepte acolo și cât de frumos este acolo. Practic, nu este nimic în neregulă cu această abordare. Dacă ultima pagină a Bibliei spune: „Duhul și Mireasa spun: Vino!”, Este clar că dorința de a fi cu Domnul nostru ar trebui să ne caracterizeze constant, fundamental și profund. Cu o astfel de carte este desigur important să introducem apoi gândurile lui Dumnezeu și să nu ne proiectăm dorințele pământești neîmplinite în cer.

În cele ce urmează, împărtășesc câteva gânduri care mi-au venit în timp ce citesc cartea. Făcând acest lucru, urmez apelul pe care Alcorn îl oferă cititorului în primele pagini ale cărții sale: „Verificați această carte împotriva Bibliei” (p. 7).

Mă limitez la prima parte a cărții, deoarece argumentele sunt repetate pe parcursul cărții. Folosesc metoda pentru a confrunta afirmațiile lui Alcorn direct cu afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu și apoi pentru a comenta pe scurt.

Alcorn scrie: „Dacă nu putem avea o idee despre cer, nu putem să-l privim cu nerăbdare. Am experimentat totul plăcut pe care îl știm din viața de pe pământ prin simțurile noastre. Dacă, prin urmare, cerul este descris ca fiind ceva care nu poate fi atins pentru simțurile noastre, acesta nu pare a ne invita – dimpotrivă, pare ciudat și chiar ne sperie ”(p. 24).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Îl vom vedea așa cum este” ( 1 Ioan 3: 2 ); “… pentru ca noi … să trăim cu el” ( 1Thes 5:10 ); „Căutați ce este acolo, acolo unde este Hristos” ( Col 3: 1 ).

Comentariu: Trebuie să fim capabili să ne imaginăm mai multe despre cer decât că este completat de Hristos? Hristos nu este suficient ca o imagine a cerului? Cum știe Alcorn cum funcționează simțurile „corpului de glorie”?

Alcorn scrie: „Acesta este motivul pentru care putem înțelege admonestarea lui Pavel în Coloseni 3,1 după cum urmează:„ Urmați ceea ce este deasupra cu atenție, energic și cu hotărâre ”- pe scurt: raiul” (p. 27).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă acum ați fost înviat cu Hristosul, căutați ceea ce este deasupra, unde este Hristos, așezat la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă ce este mai sus, nu ceea ce este pe pământ; căci tu ai murit și viața ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Hristos, viața noastră, este descoperită, vei fi descoperit și cu El în slavă ”( Col. 3: 1-4 ).

Comentariu: Cuvântul „ceea ce este deasupra” nu este atât despre cer în sine, ci despre cel care locuiește în ceruri, pentru că înseamnă „unde este Hristos”.

Alcorn scrie: „Trebuie să începem să gândim logic din adevărul revelat al lui Dumnezeu. Dar această gândire logică necesită utilizarea unei imaginații însuflețite de Biblie ”(p. 28).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „… încă se ocupă cu fabulele …” ( 1 Tim 1,4 ); „Dar respinge fabulele divine și vechi feminine” ( 1 Tim. 4,7 ); „Își vor îndepărta urechile de adevăr, dar se vor îndrepta spre fabule” ( 2 Tim. 4: 4 ); „… și nu acordați atenție fabulelor și poruncilor evreiești ale oamenilor care se îndepărtează de adevăr” ( Tit 1:14 ); „Căci nu v-am făcut cunoscut puterea și sosirea Domnului nostru Iisus Hristos urmând fabule elaborate, dar ca atare, care au fost martorii măreției Sale glorioase” ( 2 Petru 1:16); „Prin urmare, strângeți-vă țesăturile minții, fiți sobri și plini de nădejde pentru harul care vă este adus în revelația lui Isus Hristos” ( 1 Pet 1:13 ); „Dar sfârșitul tuturor lucrurilor s-a apropiat. Fii capăt la nivel și sobru la rugăciune ”( 1 Pet 4: 7 ); „Fii sobru, veghează-te; vrăjmașul tău, diavolul, se plimbă ca un leu urlător și caută pe cine va devora ”( 1 Pet 5: 8 ).

Comentariu: Desigur, fabulele nu sunt neapărat comparabile cu imaginația, dar este izbitor faptul că fabulele apar din imaginație și există un avertisment clar. Pasajele biblice din Scrisoarea către Petru arată, de asemenea, că sobrietatea este deosebit de importantă pentru vremurile de sfârșit și odată cu venirea Domnului. Cred că deschiderea lui Alcorn la imaginație este discutabilă. Apostolul Pavel ne îndeamnă să „surprindem fiecare gând sub ascultarea lui Hristos” ( 2 Corinteni 10: 5 ).

Alcorn scrie: „Aceasta este exact ceea ce ne promite Biblia: vom trăi împreună cu Hristos și unul cu altul pe noul pământ pentru totdeauna” (p. 40). [Italic din SI]

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci burghezia noastră este în ceruri” ( Fil. 3:20 ); „Domnul mă va mântui de orice lucrare malefică și mă va păstra pentru împărăția Sa cerească ” ( 2 Tim. 4:18 ); „La fel și praful, la fel sunt și cei care sunt praf; și la fel ca cei cerești, la fel sunt și cele cerești ”( 1 Cor 15:48 ); „Pentru că știm că atunci când casa noastră pământească, coliba, este distrusă, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă, nu făcută cu mâini, una eternă în ceruri” ( 2 Corinteni 5.1 ); „… din care fiecare familie este numită în ceruri și pe pământ” ( Efeseni 3:15 ).

Comentariu: Există în mod evident o clasă de mijloc în ceruri, iar Efeseni 3 spune chiar că vor exista familii în ceruri și pe pământ [de exemplu, familia îngerilor, dar și familia copiilor lui Dumnezeu de azi]. Există în mod evident două domenii. Cerul nu este același cu pământul și pământul nu este același cu cerul, chiar dacă aș fi de acord că cerul în starea veșnică este probabil mai aproape de pământ decât s-ar putea crede. După părerea mea, R. Alcorn trece cu vederea faptul că Dumnezeu a dezvăluit un secret și Dumnezeu a dezvăluit planul său pentru ceruri. În acest scop, el a chemat oameni cu o chemare cerească ( Evrei 3.1), la fel cum El dezvăluie în principal planul Său cu acest pământ în Vechiul Testament și a chemat un popor cu o chemare pentru pământ în Avraam, Unul ( Isa 51,2 ) (cf. Gen 12 ).

Alcorn scrie: „De ce suntem atât de reticenți să credem că cerul poate fi obiectiv? Răspunsul, după părerea mea, constă în credința biblică că tărâmul spiritual este bun, iar lumea materială este rea, punct de vedere pe care îl numesc hristoplatonism ”(p. 46).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu este duh” ( Ioan 4,24 ); „Ceea ce se naște din spirit este duh” ( Ioan 3,6 ); „Vântul bate unde vrea și îi auzi fluierul, dar nu știi de unde vine și unde se duce; la fel și toți cei care se nasc din Duhul ”( Ioan 3: 8 ); „Un corp natural este semănat, un corp spiritual este crescut. Dacă există un corp natural, există și unul spiritual ”( 1 Cor 15:44 ).

Comentariu: Indiferent ce a spus Platon, Scripturile spun că trupul în înviere este clar diferit de corpul natural (cf. 1 Cor 15 ). Spiritualul se caracterizează prin faptul că nu este obiectiv. Cum să ne imaginăm trupul spiritual nu poate fi spus exact; în orice caz, trupul Domnului nu era atât de concret pe cât îl știm când a trecut prin uși închise în ziua învierii.

Alcorn scrie: „Suntem rău pentru Eden. Tânjim după ceea ce este înrădăcinat în inimile noastre. Tânjim după ce aștepta cu nerăbdare primul bărbat și femeie: un pământ perfect și frumos, cu o relație liberă și nedisturbată cu Dumnezeu, alți oameni, animale și mediul nostru, fiecare încercare de progres uman este o încercare de a-l restabili ce s-a pierdut în toamnă ”(p. 59).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Minte ceea ce este deasupra, nu ceea ce este pe pământ” ( Col 3: 2 ).

Comentariu: Poate fi o rămășiță de un anume dor în fiecare persoană pentru ceea ce Adam și Eva au pierdut. Dar acest dor a luat o dimensiune cu totul nouă pentru creștin. Nu mai dorim o stare optimă pentru această sau viitoare creație (deși va exista una), ci pentru Hristos. Cine a băut din apa pe care numai Hristos o poate da nu va mai fi însetat pentru totdeauna (cf. Jn 4 ). Această apă pe care numai Domnul o poate da are vreo legătură cu satisfacția unei nevoi pământești?

Alcorn scrie: „S-ar putea obiecta aici, dar Isus a spus totuși că va pregăti un loc pentru noi, la care ne va duce și unde vom trăi cu el pentru totdeauna ( Ioan 14: 2, 3 ). Așa este. Dar ce fel de loc este acela? Apocalipsa 21 dă un răspuns clar: acest loc este noul pământ. Noul Ierusalim va fi acolo când va coborî din cer. Doar atunci vom fi cu adevărat acasă ”(p. 59).

Comentariu: adevărata noastră casă va fi acolo unde este Tatăl și unde este Hristos. Vom fi în casa Tatălui pentru totdeauna. Aceasta este adevărata noastră casă. R. Alcorn scrie: „ Apocalipsa 21 dă un răspuns clar la asta.” Într-adevăr? Dar dacă citim Apocalipsa 21 cu atenție, aflăm că cel puțin nu este acolo, că locul său ar fi pământul, citim doar că coboară din cer. Până unde rămâne deschis în acest moment.

Alcorn scrie: „Dacă credeți că nu vă puteți imagina raiul, nu puteți fi entuziasmat de asta. Atunci nu poți trăi în anticiparea și anticiparea copilului pe care Dumnezeu o prețuiește atât de puternic ( Marcu 10:15 ) ”(p. 60, 61).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cel care m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl” ( Ioan 14: 9 ).

Comentariu: Ce trebuie să știu despre cer pentru a mă entuziasma? Dacă Hristos nu este suficient pentru a mă entuziasma cu cerul, atunci ceva pare fundamental greșit. Când avem de-a face cu Hristos, cunoaștem întreaga „lume” a Tatălui. Asta ar trebui să fie mai mult decât suficient!

Alcorn scrie: „Isus ar fi spus că cerul este un loc, un loc dacă nu ar fi fost? Dacă facem raiul puțin mai puțin sau altceva decât un loc, vom jefă cuvintele lui Hristos de sensul lor ”(p. 61).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Și dacă mă duc și pregătesc un loc pentru tine, mă voi întoarce și te voi duce la mine, astfel încât să poți fi acolo unde sunt ( Ioan 14: 3 ); „… trăiește cu el” ( 1Th 5:10 ); „Știm că atunci când devine evident, vom fi ca el, pentru că îl vom vedea așa cum este” ( 1 Ioan 3: 2 ).

Comentariu: Acesta va fi raiul nostru: că Îl putem vedea așa cum este El; că trăim cu El; că suntem acolo unde El este. Alcorn insistă că cerul este un adevărat loc obiectual, dar Hristos se concentrează în prezent pe faptul că va fi primul loc al relației. Când cerul ne este descris ca fiind casa tatălui, nu ne imaginăm cu adevărat o clădire de piatră. Nu înseamnă Domnul Isus mult mai mult cu această expresie că casa tatălui este un loc de relație, un loc în care iubirea tatălui față de fiu este pe deplin cunoscută și prețuită?

Alcorn scrie: „Lumea așa cum a fost și cum va fi ea este casa noastră. Nu am avut niciodată o viață fără păcat, fără suferință și fără moarte. Și totuși, dorim o astfel de viață și o astfel de lume. Când vedem o cascadă care roagă, flori frumoase, un animal sălbatic în habitatul său natural sau bucuria din ochii animalelor de companie, simțim că această lume este casa noastră – sau cel puțin a fost destinată să fie casa noastră ”(p 62).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nu sunteți ai lumii așa cum sunt eu ai lumii” ( Ioan 17:16 ); „Pentru că nu avem un oraș permanent aici” ( Evrei 13:14 ); „Pentru că cei care spun acest lucru arată clar că caută o patrie. Și dacă s-ar fi gândit la ce au pornit, ar fi avut timp să se întoarcă. Dar acum caută una mai bună, este cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu îi este rușine de a fi numit Dumnezeul lor, pentru că a pregătit un oraș pentru ei ”( Evrei 11:15, 16 ).

Comentariu: Biblia vorbește de mai multe ori că omul nou în Hristos cunoaște interese complet diferite decât primul om sub Adam. Prima persoană s-a născut din trup și a doua persoană din spirit. Este o schimbare grozavă. Scriptura vorbește clar despre un „corp natural” și un „trup spiritual”. Va fi un trup de glorie, adică un trup care este potrivit pentru slava în casa Tatălui. În opinia mea, schimbarea de la prima creație din Adam la noua creație în Hristos nu este luată în considerare suficient în cartea lui R. Alcorn.

Alcorn scrie: „Luați în considerare următoarele: Dacă ar fi planul lui Dumnezeu de a duce pur și simplu oamenii în cerul actual, adică cerul intermediar sau într-un cer care este reședința ființelor spirituale, atunci nu ați avea nevoie de un cer nou sau de un pământ nou . El putea pur și simplu să-și distrugă creația inițială și să se distanțeze de ea. Dar el nu vrea asta ”(p. 70).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci lupta noastră nu este împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva principatelor, împotriva puterilor, împotriva conducătorilor lumii ale acestui întuneric, împotriva puterilor spirituale ale răutății din locurile cerești” ( Efeseni 6:12 ); „Și a fost o luptă în ceruri: Mihail și îngerii lui au luptat cu balaurul. Și balaurul s-a luptat și îngerii lui; și nu a câștigat mâna superioară și nici locul lor nu a fost găsit în ceruri. Și marele dragon, șarpele vechi, care se numește diavolul și Satana, care seduce întreaga lume, a fost aruncat, a fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el ”( Apoc. 12,7-9 ).

Comentariu: Evident, situația nu este atât de ușoară cum o descrie Alcorn. Nu pare să vadă că cerul, cel puțin ceea ce se numește un loc ceresc, este contaminat de diavol. Prin urmare, o nouă creație a cerului – tărâmul spiritual – este, de asemenea, necesară. În plus, nu vor exista doar oameni în ceruri, ci și oameni pe pământ. În funcție de apelul pe care cineva l-a primit (vezi Efeseni 3:15 ). Nu toți credincioșii de toate vârstele sunt egali în starea veșnică. Vor fi întotdeauna cei care vor „guverna” pentru totdeauna ( Apoc. 22,5 ). Dacă toți oamenii ar fi egali, se pune întrebarea despre cine ar trebui să stăpânească asupra cui.

Alcorn scrie: „ Isaia 60 este un alt pasaj important din Biblie care descrie noul pământ. Deși termenul nou pământ nu apare în el (spre deosebire de Isaia 65 și 66 ), putem fi siguri că Isaia a însemnat asta pentru că Ioan folosește exact aceste cuvinte pentru a descrie noul pământ în Apocalipsa 21-22 . De aceea, Isaia 60 servește drept cel mai bun comentariu biblic la Apocalipsa 21–22 ”(p. 76).

Comentariu: Este cu adevărat Isaia 60 un comentariu pentru Apocalipsa 21-22 ? A fost cu adevărat treaba lui Johannes de a repeta pur și simplu ceva ce fusese deja scris și să-l comenteze? Nu arată apostolul Ioan ceva complet nou care nu a fost încă revelat? Sarcina apostolului Ioan a fost să dezvăluie exact ceea ce depășește cu mult Isaia 60 . Isaia este preocupat doar de lucruri care afectează pământul, dar Ioan descrie în prezent partea ce se întâmplă în sfera cerească în același timp. Alcorn susține în plus că Isaia 60 ar spune în cele din urmă: „Veți deține pământul pentru totdeauna” ( Is 60:21)). El dorește ca cuvântul „veșnic” să fie înțeles în așa fel încât acesta să fie doar starea eternă. Dar o examinare a cuvântului „pentru totdeauna” în Vechiul Testament arată că nu putem întotdeauna să ne gândim literalmente la eternitate (apropo, acest lucru este complet diferit în Noul Testament).

• digresiune:Cuvântul „etern” are o semnificație mai complexă decât ar putea să apară la prima vedere. Nu este folosit doar pentru a descrie că ceva este încă valabil în „timpul” noului cer și al noului pământ, adică în eternitate; este, de asemenea, utilizat pentru a exprima durata unui lucru care persistă fără a fi întrerupt, chiar dacă lucrul din fire nu poate persista. Acest lucru este în special în Vechiul Testament când, la fel ca pasajele de mai sus, este o promisiune către Pământ. Aceste promisiuni pentru „veșnice” nu au nicio funcție în momentul în care pământul la care se referă nu mai există. În alte pasaje din Biblie, devine și mai clar că termenul „etern” trebuie înțeles din context, la care se referă. Dacă, în anumite circumstanțe, un sclav era obligat să slujească „pentru totdeauna” (Ex 21.6 ), acest serviciu s-a încheiat, evident, cu moartea sclavului. Nimeni nu va mai aștepta pe nimeni pe pământul o amintire a ruinelor Ai ( Ios . 8:28 ). Iar astăzi în Israel, nimeni nu va căuta mormanele de moloz ale orașelor arse ( Deuteronom 13:17 ). Conform Deuteronomului 23.4„Amonitul sau Moabitul … nu ar trebui să intre în adunarea Domnului pentru totdeauna”. Din cauza acestui pasaj, nimeni nu s-ar gândi că această poruncă se aplică și în biserica Domnului astăzi. Aceste exemple pot fi suficiente pentru a arăta cât de absurd este să ne gândim la promisiunile din pasajele de mai sus în termenul „etern” care se extind în eternitatea noilor ceruri și a pământului. Acest sens în sensul de „nesfârșit”, „fără sfârșit”, „fără oprire” depășește cu mult aspectul limitat de timp al promisiunilor pământești și al oamenilor pământeni.

Alcorn scrie: „Interesul nostru pentru vremurile de sfârșit este de obicei limitat la timpul imediat înainte și după întoarcerea lui Hristos. Dar după ultima judecată, obiectivul planului lui Dumnezeu este când Isus, ca rege, spune: „Vino, ești binecuvântat de tatăl meu, ar trebui să moștenești Împărăția lui Dumnezeu care te aștepta de la crearea lumii” ( Matei 25:34 ). Unde este tărâmul acesta Exact unde a fost de la început – pe pământ ”(p. 82).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Împărăția mea nu este a acestei lumi; dacă imperiul meu ar fi fost din această lume, slujitorii mei ar fi luptat astfel încât să nu fiu predat evreilor; dar acum împărăția mea nu este de aici ”( Ioan 18:36 ); „Cerurile stăpânesc” ( Dan 4,26 ). „Domnul mă va salva de orice lucrare rea și mă va mântui pentru împărăția Sa cerească; pentru cine este gloria din eternitate în eternitate! Amin ”( 2 Tim. 4:18 ).

Comentariu: Nu este atât de ușor să ne aducem pe pământ cu aceste afirmații. Acest lucru este arătat de scripturile citate. Întrebarea este: cu cine vorbește Domnul Isus în Matei 25:34 ? Desigur, tărâmul despre care vorbim va fi pe Pământ. Este vorba despre moștenirea pentru Israel și nu despre moștenirea pentru biserică. Moștenirea și promisiunile pentru biserică se află cu mult timp înainte în scopul veșnic al lui Dumnezeu (cf. Ef 1,3-14 ). Este vorba despre ce dincreația lumii a fost promisă și aceasta este, mai presus de toate, legată de poporul pământesc al lui Dumnezeu (Israel). De altfel, este izbitor faptul că nu se spune „Binecuvântat de tatăl tău”, ci „Binecuvântat de tatăl meu”. În zilele noastre, tatăl Domnului Isus Hristos este și „tatăl nostru”. Se pare că este diferit în Friedensreich.

Alcorn scrie: „Cerul este locuința lui Dumnezeu. Pământul este casa noastră. Ca om al lui Dumnezeu, Iisus Hristos leagă pe Dumnezeu și oamenii pe vecie și, prin urmare, leagă cerul și pământul pentru totdeauna. Efeseni 1:10 arată clar că ideea unirii pământului și cerului este într-adevăr biblică. Hristos va face cerul pământului și cerul cerului ”(p. 83).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „… pentru gestionarea abundenței timpurilor: să aducem totul sub un cap în Hristos, ceea ce este în ceruri și ceea ce este pe pământ, în El” ( Efeseni 1:10 ).

Comentariu: Efeseni 1:10 nu spune nici măcar: „… ceea ce este în ceruri și pe pământ, în el.” Nu, aici de două ori, în raport cu cerurile și pământul, se spune expres „și asta”. . Hristos va avea un popor ceresc și un popor pământesc. El va stăpâni în cer peste oamenii cerurilor și El va stăpâni pe pământ peste oamenii pământului. Dar niciuna nu va fi contopită în niciun fel, deoarece El este capul amândurora. Pământul este cu adevărat căminul creștinilor? Deja în timpul actual ar trebui să fim practic mai mult în locuri cerești, deoarece am fost deja transferați acolo în funcție de poziția noastră ( Ef 2). Avem locuința lui Dumnezeu în Duh. Da, locul nostru nu va fi pregătit pe acest pământ, dar locuința noastră eternă va fi în casa tatălui ( Ioan 14 ). Nu vede R. Alcorn că chemarea copiilor lui Dumnezeu în zilele noastre este complet diferită decât în ​​toate epocile de dinainte? Credincioșii au fost aleși înainte de întemeierea lumii, adică înainte de a exista vreo creație a cerului și a pământului. Deci creștinii sunt „în afara acestei lumi”, ei aparțin într-o sferă complet diferită. Cartea „Cerul” nu poate depăși o speranță pământească și nu poate vedea nădejdea cerească. „… din cauza speranței care este salvată pentru tine în ceruri” ( Col 1: 5 ) – Mi-e dor de această speranță în cartea lui Alcorn.

Alcorn scrie: „Viitorul nou pământ va fi locația lui Dumnezeu, va fi la fel de pur și sfânt precum a fost întotdeauna cerul. Prin urmare, nu poate fi nepotrivit să ne imaginăm cerul pe pământ, deoarece Biblia în sine ne obligă să facem acest lucru ”(p. 125).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Iată, coliba lui Dumnezeu cu oamenii! Și el va locui cu ei și ei vor fi poporul lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei, Dumnezeul lor ”( Apoc. 21,3 ); „Și ei ar trebui să-mi facă un sanctuar pe care să-l pot trăi în mijlocul lor” ( Ex. 25,8 ).

Comentariu: O comparație a acestor două scripturi arată că nu este suficient să concluzionăm din Apocalipsa 21: 3 că Dumnezeu trebuie să-și părăsească casa din ceruri pentru a trăi cu oamenii din cer. El încă trăiește aici pe pământ în congregația sa. Deci a renunțat la Casa Tatălui Ceresc? De ce ar trebui să ne imaginăm cerul pe pământ? Dacă cerul este aproape pământ, de ce Dumnezeu creează deloc un nou cer? În conformitate cu Efeseni 1:10, există două sfere în care Dumnezeu vrea să se preamărească prin Hristos. Mă bucur să las faptul că cerul și pământul se apropie mai mult în starea veșnică decât în ​​zilele noastre, dar nu găsesc în cuvântul lui Dumnezeu că cerul este făcut pământ și pământul este raiul.

Alcorn scrie: „Dacă spui unei persoane care apreciază minunile lumii,„ Lumea asta nu este casa noastră ”, are efectul unui duș rece cu gheață. Dar ar trebui să stârnim dragostea pentru pământ și să nu o ștergem ”(p. 127).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Minte ceea ce este mai sus, nu ceea ce este pe pământ” ( Col 3 : 2 ; cf. Mt 6,19 ; 20 ; 1Jo. 2:15 ); „Aceasta nu este înțelepciunea care coboară de sus, ci una pământească, senzuală, diavolă” ( Jak 3:15 ); „… sfârșitul căruia este ruina, al cărui zeu este pântecele și a cărui onoare este în rușinea lor, care reflectă asupra pământului” ( Fil. 3.19 ); „Dacă v-am spus lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede dacă vă spun lucruri cerești?” ( Ioan 3:12 ); „Ei nu sunt ai lumii, așa cum eu nu sunt ai lumii” ( Ioan 17:16)); „Dar cerurile actuale și pământul sunt păstrate prin cuvântul său, păstrate pentru foc în ziua judecății și distrugerea neamului fără de Dumnezeu. … Dar ziua Domnului va veni ca un hoț, pe care cerurile vor trece cu un zgomot puternic, dar elementele vor fi dizolvate în foc și pământul și lucrările vor fi arse pe el “( 2 Pet 3.7-10 ).

Comentariu: Cum se poate cere cu adevărat, având în vedere un pasaj precum Coloseni 3: 2 , să alimentăm dragostea pentru pământ, când cel care înseamnă cel mai mult pentru noi este în cer? Alcorn nu vede cu adevărat că există o speranță cu totul diferită pentru biserică decât pentru Israel, de exemplu? Și cât de frumoase ar putea fi minunile acestei lumi și ele spun de fapt ceva despre slava lui Dumnezeu, tot se spune: „… așteptând și accelerând sosirea zilei lui Dumnezeu, din cauza căreia cerurile sunt incendiate, sunt dizolvate și elementele se vor topi în foc ”( 2 Pet 3.12 ).

Alcorn scrie:„Când stăm la biserică, s-ar putea să ne prefacem că disprețuim lumea, dar imediat ce ne așezăm în mașina noastră, pornim muzica noastră preferată și mergem acasă la un grătar cu prietenii, privim un joc de fotbal, jucăm golf, conducem Ciclism, muncind în grădină sau așezat confortabil în fotoliu cu o ceașcă aromată de cafea și o carte bună. Nu facem aceste lucruri pentru că suntem păcătoși, ci pentru că suntem ființe umane. Dacă murim și mergem la cer, suntem încă oameni. Acesta nu este un fapt dezamăgitor, ci planul lui Dumnezeu. El ne-a făcut așa cum suntem – cu excepția păcatului, care nu are nicio legătură cu prietenii, mâncând, făcând exerciții, grădinărit sau citind. Ceea ce ne place despre această viață sunt lucrurile care ne amintesc de viața pentru care am fost creați. Lucrurile

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu mănâncă și bea, ci dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt” ( Rom 14:17 ); „Prin urmare, dacă există cineva în Hristos, există o creație nouă” ( 2 Cor 5:17 ).

Comentariu: Ar fi bine să studiem ce este legat de noua creație în Hristos. Din păcate, nu există suficient spațiu aici. Dau câteva note de studiu: Ef 2,14-16 ; 2 Cor 5,16-18 ; Gal 6.14-16 ; Ef 4,22-24; 5.1 ; Col. 3.9-11. Nicăieri nu este vorba să te bucuri de viață aici, pe Pământ. Mai degrabă, este vorba despre o unitate complet nouă, relații complet noi, o nouă regulă de viață, o nouă schimbare în domeniul moralității și eticii și o nouă cunoaștere. Noua persoană din Hristos aduce cu sine interese, sentimente și nevoi complet diferite. Nu găsim nici Domnul Isus, nici discipolii săi direcți, nici Apostolul Pavel, jucând golf în Biblie, organizând un grătar, stând în fotoliu savurând o ceașcă de cafea și nu ar trebui să fim imitatorii lor?

Nimic din toate acestea nu este rău în sine (deși va fi dacă ar trebui să facem altceva) pentru că încă trăim în această lume, dar aceste lucruri nu mai contează în creația nouă; căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, după cum spune Romani 14 . Dumnezeu ne-a dat lucruri pământești „toate din belșug pentru bucurie” ( 1 Tim. 6:17 ); nu vrem să eliminăm nimic, dar nu sunt de obicei creștini. Cine vine de la ora comunității și, așa cum este descris mai sus, nu se pierde decât în ​​aceste lucruri pământești, nu ar trebui să fie surprins să audă admonestarea: „… al cărui sfârșit este ruina, al cărui zeu este burtica și a cărui onoare este în rușinea lor, care se gândesc la pământești ”( Fil. 3:19 ).

Alcorn scrie: „Când vorbesc în altă parte a acestei cărți despre numeroasele bucurii ale vieții înviate din noul univers, unii cititori ar putea argumenta: Dar ochii noștri ar trebui să fie pe dătător, nu pe cadou. Trebuie să ne concentrăm pe Dumnezeu, nu pe Cer. Această atitudine sună spirituală, dar separă înșelător experiențele pe care le-am avut cu Dumnezeu de viață, relații și lume – de tot ceea ce Dumnezeu ne dă în harul Său ”(p. 133).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Lăudați-vă Domnului și Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a binecuvântat cu fiecare binecuvântare spirituală în locurile cerești din Hristos” ( Efeseni 1: 3 ).

comentariu:Ar fi bine să citiți toate capitolele 1 din Scrisoarea către Efeseni. Pentru că este vorba despre binecuvântările cerești. Apostolul Pavel menționează unele dintre binecuvântările pe care le avem în Hristos, dar nu se oprește acolo, ci îl laudă pe Dumnezeu Tatăl. Când am primit binecuvântarea fiului, ea continuă: „pentru tine”. Nu am primit ființă pentru noi înșine, dar pentru ca Dumnezeu să fie înălțat. Când Pavel raportează despre sigilarea cu spiritul, el nu se oprește la această binecuvântare, ci spune: „la lauda slavei sale”. Pavel mai scrie că ar trebui să primim spiritul înțelepciunii și revelației. De ce? „În cunoștința propriei persoane.” În cele din urmă, toate darurile nu sunt niciodată despre darul în sine, ci despre care a dat acest dar – se presupune că îl recunoaștem pe Dumnezeu însuși. Dacă ochii noștri vor fi luminați (Efeseni 1:18 ), ca apoi să recunoască speranța chemării sale și bogăția gloriei moștenirii sale . Nu este vorba atât despre cadou, ci despre donator.

Alcorn are dreptate când scrie: „Această atitudine sună spirituală, dar separă în mod greșit experiențele pe care le-am avut cu Dumnezeu de viață, relații și lume.” Dar este exact diferită de Alcorn Sentința înseamnă. Alcorn aduce experiențele noastre spirituale cu Dumnezeu până la nivelul a ceea ce experimentăm în fiecare zi cu toate eșecurile vieții cerești, în loc să ne adapteze comportamentul, relațiile și preocupările la nivelul unor astfel de experiențe cu Dumnezeu așa cum le-a făcut Dumnezeu. ar dori; că intrăm în gândurile lui și vedem lucrurile din jurul nostru cu ochii lui. Dacă ar fi așa, am fi din ce în ce mai detașați de lume. Ar trebui să ne preocupăm de binecuvântările cerului și nu de binecuvântările pământului;

Alcorn scrie: „Suntem făcuți să ne închinăm lui Dumnezeu. Nu există o plăcere mai mare. Uneori ne vom pierde în laudă și nu vom face altceva decât să ne închinăm lui. În alte momente, îl vom închina în timp ce facem un dulap, pictăm o imagine, gătim o masă, vorbim cu un prieten, umblăm sau aruncăm o minge ”(p. 143).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Femeie, crede-mă, vine ceasul când nu te vei închina Tatălui pe acest munte sau în Ierusalim. Te închini și nu știi ce; ne închinăm și știm ce; căci mântuirea este de la evrei. Dar se apropie ceasul și acum este adevăratul închinător se va închina Tatălui în duh și adevăr; căci tatăl caută, de asemenea, închinătorii săi. Dumnezeu este un duh, iar cei care se închină lui trebuie să se închine în duh și adevăr ”( Ioan 4,21-24 ).

Comentariu: Dacă vom face un dulap în cer sau vom picta o imagine este inițial o speculație pură, nu există nici cea mai mică dovadă a acestui lucru în Scriptură. Tema de cult este, de asemenea, foarte complexă. În Ioan 4 descoperim că nu orice închinare astăzi este o închinare pe care Dumnezeu o acceptă. Există un „trebuie” sacru aici („și cei care se închină la ea trebuie”închinare în spirit și adevăr … “). Nici Cain, nici Korahs, a căror tămâie a fost respinsă de Dumnezeu, și Nadab și Abihu, care au adus foc străin în sanctuar, nu au putut alege calea lor de a se închina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sunt de acord în măsura în care astăzi ar trebui să facem de fapt totul pentru gloria lui Dumnezeu, inclusiv să gătim mâncarea sau să facem un dulap (cf. 1 Cor. 10.31 ). Dar trebuie să distingem acest tip de închinare / onoare de închinarea în spirit și adevăr pe care îl caută tatăl.

Alcorn scrie: „Ne-am născut în familia unui proprietar de terenuri incredibil de bogat. Tatăl nostru are o afacere de familie care se întinde pe întregul univers. El ne încredințează administrarea afacerii familiale și, prin urmare, va fi sarcina noastră în eternitate să gestionăm averea lui Dumnezeu, să-i conducem universul și să-l reprezentăm ca asemănarea lui, ca și copiii și ambasadorii săi ”(p. 151).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă împodobită pentru soțul ei. Și am auzit o voce tare de pe tron ​​spunând: Iată, coliba lui Dumnezeu cu oamenii! ”( Apoc. 21, 2,3 ).

Comentariu: Cuvântul lui Dumnezeu diferențiază clar între orașul sfânt, noul Ierusalim, mireasa mielului, coliba lui Dumnezeu pe o parte și oamenii din cealaltă parte, cu cine va fi. Unul se întreabă involuntar: Dacă există un singur fel de oameni în ceruri sau după Alcorn da pe pământ, cui Alcorn dorește de fapt să reprezinte ceva aici ca un ambasador? Cu toate acestea, dacă suntem de fapt ambasadori ai cerului, deoarece burghezia noastră este în ceruri, atunci putem reprezenta de fapt ceva pentru cei care trăiesc pe noul pământ. Abia atunci vor fi cei asupra cărora s-ar putea stăpâni. Cine vrea să stăpânească cine este aici dacă ar exista un singur fel de oameni? Dacă toată lumea este chemată să conducă, atunci cei care sunt controlați lipsesc …

Alcorn scrie: „Întrucât Grădina Edenului este punctul nostru de referință în trecut, noul pământ este punctul nostru de referință în viitor. Ne putem aștepta ca Noul Pământ să fie ca Grădina Edenului, doar mai bine. Aceasta este exact ceea ce promite Biblia: Da, Domnul a mângâiat pe Sion, a mângâiat toate dărâmăturile lor și și-a făcut deșertul ca Edenul și pământul lor arid ca grădina Domnului, pentru a putea găsi bucurie și bucurie în ea, mulțumind și laudând ( Isaia 51: 3 ; Luther). Și cineva va spune: Acest pământ a fost devastat, iar acum este ca Grădina Edenului, iar aceste orașe au fost distruse, stearcate și dărâmate și acum sunt ferm construite și locuite ( Ezechiel 36:35 ; Luther). Deșertul și pustia se vor bucura, iar stepa va înveseli și va înflori ca crinii (Isaia 35.1 ; Luther). Cipresele ar trebui să crească în loc de spini și mirti în loc de urzici ( Isaia 55:13 ; Luther) ”(p. 171).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „… apoi sfârșitul când el predă Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când a dat peste toată regula și toată puterea și puterea. Pentru că el trebuie să stăpânească până când a pus pe toți dușmanii sub picioare. Moartea este eliminată ca ultim dușman. Pentru că „a supus totul la picioare”. Dar când spune că totul este supus, este evident că cel care i-a supus totul este scutit. Dar dacă totul îi este supus, atunci fiul însuși va fi supus și celui care i-a transmis totul, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate ”( 1 Cor 15: 24-28 ).

Comentariu: R. Alcorn confundă întotdeauna regatul milenar de pe pământ cu partea cerească a regatului și timpul după această împărăție, despre care vorbește și 1 Corinteni 15 . Toate pasajele Vechiului Testament despre regatul păcii sunt echivalate cu cerul. Dacă ar vedea că regatul viitor are o latură cerească și una pământească și că acest regat s-a încheiat în această formă după o mie de ani, nu ar fi tentat să-i convingă pe creștini că au o speranță pământească.

Dacă aș putea spune așa, Dumnezeu are două planuri. Un singur plan avea de-a face cu pământul, așa cum spuneau toți profeții din Vechiul Testament: „Lăudați-vă Domnului Dumnezeului lui Israel că a vizitat poporul său și le-a adus mântuire și a ridicat un corn de mântuire pentru noi în casa lui David , slujitorul său ( așa cum obișnuia să spună prin gura sfinților profeți din cele mai vechi timpuri ), mântuirea de la vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor care ne urăsc ”( Lc 1,68-71 ). Toți sfinții profeți vorbiseră despre asta din cele mai vechi timpuri! Dar Dumnezeu avea un alt plan pe care „nu l-a dezvăluit fiilor oamenilor”, ci a fost revelat doar prin apostolul Pavel ( Efes 3). Acest plan a avut legătură cu partea cerească și, de asemenea, după imperiul vechi de 1000 de ani. Și iată că înțelegem astăzi secretul voinței sale: „El ne-a dezvăluit secretul voinței sale, după plăcerea sa, pe care și-a pus-o în sine pentru administrarea abundenței de timpuri: să aducem totul sub un cap în Hristos, ceea ce este în ceruri și ceea ce este pe pământ , în el, în care am dobândit și o moștenire, pe care suntem predeterminate în conformitate cu scopul celui care lucrează totul după sfatul voinței sale ”( Ef. 1, 9-11 ).

După cum am spus, planul pentru pământ a fost dezvăluit suficient în Vechiul Testament, dar planul pentru cer a fost dezvăluit în primul rând de apostolul Pavel. Dumnezeu se va preamări în sfera pământească în special prin poporul său Israel și în sfera cerească prin biserica sa. Dacă nu vedeți aceste două planuri, trebuie să faceți inevitabil ca toate pasajele biblice ale Vechiului Testament despre împărăția păcii să se refere la creștini. În cele din urmă, Martorii lui Iehova nu au nici o altă speranță. Interpretarea Martorilor lui Iehova este, în opinia mea, mai dură astăzi decât se întâmplă astăzi cu interpretarea lui Alcorn.

Alcorn scrie: „Dacă înțelegem că tot ceea ce iubim pe pământul vechi va aparține și nouă pe noul pământ – fie în aceeași formă, fie într-unul diferit – atunci totul se schimbă. Odată ce am înțeles acest lucru, nu ne pare rău să lăsăm în urmă toate minunile lumii pe care le-am văzut și nu jelim nenumăratele alte minuni pe care nu le-am văzut. De ce? Pentru că le vom putea vedea încă ”(p. 175).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Într-adevăr, iau și eu totul pentru pierdere din cauza excelenței cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu, de dragul căruia am pierdut totul și pentru murdărie, ca să câștig pe Hristos” ( Fil. 3: 8 ).

Comentariu: Apostolul Pavel pictează pentru noi o imagine complet diferită. El nu are nevoie să se întristeze pentru că va experimenta tot ce i-ar fi putut lipsi în viața sa în lumea nouă, ci pur și simplu are suficient de mult pe Hristos. Pentru el, moartea a fost profit pentru că l-a avut pe Hristos, pentru că Hristos a fost viața lui. Pavel a considerat tot ceea ce pământul ar putea produce în termeni de lucruri presupus bune pentru murdărie. Este atât de puternic încât cerul va vorbi despre Hristos atât de mult, încât nu vom avea grijă de cele mai frumoase lucruri de pe pământ. Să ținem minte că Pavel nu a privit lucrurile rele de pe pământ pentru murdărie, ci chiar lucrurile pe care Dumnezeu le-a dat chiar oamenilor o perioadă.

concluzie:Alcorn aplică toate pasajele din Biblie ale împărăției păcii, întrucât se va desfășura pe pământ, la starea veșnică, Biblia spunând cu greu nimic despre starea eternă. Nu pare să vadă adevăratul aspect ceresc, pentru că cerul este pământ și pământul este raiul. S-ar putea să fie apropiați, dar pot fi încă distinși. Cu el, cerul este pur și simplu pământul în stare perfectă. El nu vede că am devenit oameni noi în Hristos și că această nouă viață se reflectă în interese, sentimente și nevoi complet diferite – lucrul nou la Alcorn este pur și simplu o îmbunătățire a vechiului, aproape ca o actualizare a procesării sale de cuvinte cu câteva Îmbunătățiri (după cum scrie Alcorn în carte).în duh , aduce sacrificii spirituale , este o casă spirituală și cântă cântece spirituale . A trecut mult timp de când m-am ocupat de Martorii lui Iehova, dar speranța lor pentru viitor este exact aceea a lui Alcorn (imaginile Societății Watchtower arată exact ceea ce descrie Alcorn în cartea sa).

Conform înțelegerii Scripturilor, cartea lui Alcorn subminează speranța cerească a creștinilor. Să luăm în considerare bine că scrisoarea către Efesini este despre binecuvântările noastre cerești, despre faptul că suntem așezați în locuri cerești; dar este și faptul că ni se cere să punem toată armura lui Dumnezeu pentru a rezista în ziua proastă. Nu luptăm aici cu carne și sânge, ci cu puterile spirituale ale răutății. Evident, nu este vorba despre lupta noastră împotriva păcatului, ci mai ales de faptul că uităm poziția noastră cerească și pierdem astfel poziția noastră fermă în Hristos.

Teama mea este că această carte va duce în cele din urmă și la o mentalitate pământească astăzi (ca și cum noi, ca creștini, nu am fi fost deja pământești astăzi!). Dacă diavolul nu ne poate scoate din mâna tatălui, atunci cel puțin el se asigură că nu umblăm conform poziției noastre reale pentru a-L onora și glorifica pe Hristos dincolo de măsură. Hristos ne-a arătat cum un om ceresc ar trebui să meargă pe pământ, iar în Pavel găsim un imitator al lui Hristos care a ajuns foarte departe pe această cale.

Nu pot recomanda cartea Der Himmel de R. Alcorn din motivele de mai sus – pe de altă parte, m-a încurajat să mă gândesc din nou la speranța noastră cerească. Dacă o facem mai des, o facem mai mult cu Biblia în mână.

Nota editorului
După cartealui WJ Ouweneel, Geneest de Zieken, a fost publicată în limba germană ( Vindecă bolnavii, Asaph, Lüdenscheid, 2005), dorim să oferim o analiză critică a acestui lucru de către JG Fijnvandraat. Fratele Fijnvandraat nu se limitează la citarea pasajelor critice, ci confirmă și puncte care merită menționate și merită luate în considerare și în vremea noastră. Chiar dacă criticile fratelui nostru s-ar putea să nu fie înțelese în toate punctele, considerăm că merită să fie luate în considerare în multe privințe, la fel cum multe puncte din cartea lui WJ Ouweneel par să merite luate în considerare. Suntem deosebit de încântați de faptul că articolul la dispoziție nu respinge pur și simplu nimic, ci se desfășoară într-o manieră foarte diferențiată. Din cauza numeroaselor comentarii detaliate despre gânduri și scripturi despre vindecare, acest articol nu merită citit doar pentru cei care citesc carteaVindecă bolnavii au citit.
Numerele paginii au fost corectate conform ediției germane.

Depășiți prejudecățile

La început, aș dori să spun că am citit scrierile lui WJ Ouweneel cu multă apreciere în anii precedenți. Interpretarea sa clară a textului într-un limbaj simplu, captivant mi-a atras cu adevărat. Cu atât mai mult cu cât s-a retras din gândirea alb-negru în tinerețea sa. Cu interpretarea sa clarificată a principiilor adunării credincioșilor – care a fost practic o reîntoarcere la ceea ce i-a mișcat pe frați în jurul anului 1830 – m-am putut identifica cu inima mea, nu în ultimul rând pentru că nu am putut întotdeauna să aprob aprobările ulterioare din cadrul acestei mișcări, deși într-o oarecare măsură am mers împreună.

Ouweneel scrie în cartea sa că a crescut cu multe prejudecăți și regretă observațiile pe care le-a scris în cartea sa Regatul șarpelui despre diverși vindecători și mineri. El le cere cititorilor cărții sale Vindecați bolnavii să fie dispuși să-și supună prejudecățile Scripturii la fel de riguros pe cât a încercat să o facă singur (vezi paginile 13-15).

Oricine mă cunoaște știe că am arătat și această disponibilitate de a da deoparte anumite prejudecăți, în ceea ce privește anumite idei, care au fost lansate în anii următori ai mișcării frățești cu privire la adunarea sus-menționată a credincioșilor. În această situație am stat lângă fratele Ouweneel și chiar l-am apărat de frații care, după părerea mea, l-au judecat greșit, având în vedere schimbarea gândirii sale despre astfel de întrebări.

Lista actuală a gândurilor mele din anii ’90 a ridicat problema multora dacă împărtășesc părerile lui Ouweneel cu privire la boli și vindecări, așa cum a exprimat în diverse prelegeri și articole din ultimii ani. Ei bine, acesta nu este cu siguranță cazul.

Cu toate acestea, sunt desigur pregătit să renunț la prejudecățile mele, însă Ouweneel ar trebui apoi să ofere argumente scrise care arată clar că părerea mea anterioară de a vindeca bolnavul este greșită! Când trece în revistă Vindecă pe cei bolnavi! Nu am dat peste asemenea argumente. Prin urmare, perspectiva mea nu a putut fi schimbată.

Trebuie să spun acum că am fost îngrijorat de anumite opinii pe care fratele Ouweneel le-a publicat în ultimii ani. În acest context, menționez cartea Cartea de noapte a sufletului , pe care o văd ca un punct scăzut în cariera sa de autor. Dar acesta este un capitol în sine. O menționez doar pentru a indica faptul că am abordat această nouă carte cu mult scepticism.

Mai multe motive pentru scepticismul meu

În urmă cu aproximativ jumătate de secol, am văzut apariția lui Zaiss și Osborn. În opinia mea, apariția acestor „vindecători” și a multora dintre cei care au venit după ei nu au nimic în comun cu vindecările despre care ne spune Biblia; și asta se aplică și celor prezentate de mulți alții astăzi. Nu spun că nu cred în vindecări minunate. Știu despre un credincios din zona Leeuwarden care suferea de reumatism atât de rău încât nu-și mai putea îndeplini lucrările de teren. În timp ce lucra pe câmpul său, în rugăciunea către Dumnezeu, el a chemat puterea Lui să-l ajute acum și el a implorat-o pe Dumnezeu să facă asta acum. În același timp, reumatismul s-a diminuat și a putut să-și continue munca de a săpa cartofii de pe câmp.

Ca răspuns la cartea lui Osborn Șapte pași în găsirea vindecării de la Hristos, am scris broșura Vindecarea rugăciunii – testată pe scenariu . În ea, am testat argumentele lui Osborn împotriva Scripturii; în opinia mea, niciunul dintre ei nu a putut trece acest test.

Acum trebuie să spun că Ouweneel o parte din aceste argumente din cartea sa Vindece bolnavii! respinge. Cu toate acestea, este atât de nuanțat încât ajunge să se mute în același drum.

O diferență importantă

În prezent, este cu siguranță util dacă subliniez o distincție importantă în problema vindecării bolnavilor, despre care am discutat deja în broșura despre vindecarea rugăciunii: ceea ce se înțelege este distincția dintre

1. Rugăciunea și vindecarea
2. Vindecarea din practicarea darului vindecărilor

În opinia mea, această diferență are o importanță fundamentală. Dacă pierdeți din vedere această diferență sau chiar o respingeți – ceea ce din păcate se întâmplă foarte des – rezultatul este o confuzie absolută. Ouweneel respinge această distincție pentru că are o perspectivă complet diferită asupra posesiei de daruri și pentru că consideră că practicarea darului vindecării implică rugăciune. Voi intra în asta mai detaliat mai târziu.

Aș dori acum să arunc o privire mai atentă la diferența menționată în bold, mai detaliat și mai detaliat decât am făcut în trecut.

I. Vindecarea prin rugăciune

Acest aspect este examinat în Iacov 5: 13-16 . Această secțiune este despre o persoană bolnavă care ar trebui să-i cheme pe bătrânii comunității. Acești bătrâni ar trebui să spună apoi o rugăciune peste el și să-l ungă cu ulei în numele Domnului. Această rugăciune credincioasă ar face apoi bolnavului bine.

Desigur, este posibil ca credincioșii personal sau ca grup – de exemplu, ca o biserică locală – să ceară o persoană bolnavă. Nu găsim un model direct pentru acest lucru în Noul Testament, dar ne putem gândi la acestea incluse în acele locuri care introduc necesitatea și valoarea rugăciunii (mijlocirea), precum și în instrucțiunile pentru care ar trebui să avem grijă unul de altul (cf. Fapte 12.5 ). Însă acum trebuie să examinăm ce conține dispoziția din James 5 . Aici putem vedea următoarele:

1. Cererea pentru rugăciunea care intervine vine de la pacient.
2. Bătrânii comunității ar trebui să fie întrebați.
3. Ei ung pacientul cu ulei și rugăciunea lor credincioasă este cea care aduce vindecarea.
4. Această cerere de vindecare nu necesită un dar, ci credință.

Subliniez că Scriptura nu vorbește despre vindecătorii rugăciunii. Biblia nu are o astfel de expresie sau funcție. Nici în această secțiune sau în altă parte din Scriptură nu putem găsi că bolnavul trebuie să meargă la cineva care este specializat în rugăciunea cu bolnavii. Asta ar însemna că rugăciunea unei astfel de persoane ar avea mai multă greutate sau efect decât rugăciunea bătrânilor unei biserici sau a creștinilor în general.

Întâmplător, personal cred că aceste versete din Iacov 5 se referă la boli care sunt rezultatul păcatului. Voi explica motivele pentru aceasta când voi discuta despre capitolul 10.

II. Vindecarea datorată practicării „darului vindecărilor”

Există destul de multe exemple în Scriptură a practicării darului vindecării. Următoarele sunt caracteristice pentru toate aceste cazuri:

1. Porunca este dată pentru a face bine bolnavului, dar nu pentru a se ruga cu ei;
2. Nu se vorbește de rugăciune cu sau pentru bolnavi. În schimb, pacientului i se oferă adesea o ordine în sine (vezi Fapte 3,6 ). În acest caz nu se poate vorbi despre vindecarea rugăciunii;
3. Se vorbește despre un dar și o putere de vindecare;
4. Vindecările și alte semne sunt în legătură cu proclamarea Evangheliei și servesc la confirmarea și susținerea mărturiei predicii (vezi Mc 16,15-18 ; Evrei 2.3.4 ).

Dacă urmăm Faptele Apostolilor, vom observa că discipolii nu au avut deloc campanii de recuperare, ci au ieșit să predice Evanghelia, vindecarea având loc ca un produs secundar.

Cu siguranță este util de menționat că, dacă darul vindecării este practicat în zilele noastre și în epoca noastră, un posibil eșec nu trebuie învinovățit asupra bolnavilor. Dimpotrivă, dacă doriți să exercitați acest dar, ar trebui să vă întrebați dacă aveți suficientă credință pentru el. El ar trebui apoi să se întrebe și el dacă are deloc vindecarea vindecării. Se susține adesea că nu toți oamenii bolnavi au fost vindecați în Biblie. Desigur, este adevărat, dar nu am citit niciodată despre o încercare de vindecare care nu a reușit.

Cartea Ouweneels este intitulată Vindecă bolnavii . Deci această expresie nu are nicio legătură cu vindecarea prin rugăciune, ci cu practicarea darului vindecării. Acest lucru ar trebui luat în considerare în avans.

Despre carte în general

Înainte de a intra în detalii despre carte, aș dori mai întâi să spun ceva despre cartea în ansamblu, și anume:

1. În primul rând, această evaluare nu se referă la diferențe în anumite întrebări detaliate privind vindecarea medicală, ci mai degrabă la o evaluare generală diferită – în special în ceea ce a spus Ouweneel despre acest subiect în anii precedenți.
2. În al doilea rând, aș dori să subliniez ceva pe care HP Medema a scris-o recent în introducerea celei de-a suta cincisprezecea cărți a lui Ouweneel: „Acest scriitor nu scrie ceea ce știe deja, ci caută ceva pe care încă îl scrie. nu știu. ”Aceste cuvinte exprimă exact ceea ce simt când citesc diverse scrieri ale Ouweneel. Mă duc chiar mai departe decât Medema: în opinia mea, o parte din opera lui Ouweneel nu are claritate; acest lucru se aplică și cărții prezente despre vindecarea bolnavilor.
3. Un al treilea punct este că în cartea sa Ouweneel dă numele diferitelor persoane din cercuri carismatice care sunt complet necunoscute pentru mulți cititori, ca mine. Pur și simplu trebuie să acceptăm ceea ce raportează, nu îl putem verifica. El menționează, de asemenea, sursele literare, dar cine are ocazia să caute prin aceste surse pentru a se asigura că ele sunt altfel fiabile și corecte din punct de vedere doctrinal?
4. Un al patrulea punct este strâns legat de acest lucru: Ouweneel s-a agățat de anumite persoane toată viața și uneori s-a jenat pe nas. După aceea, de obicei, se grăbea cu mult entuziasm pentru idei noi cu care mintea lui intra în contact. Pe atunci avea povestea în două volume a frațilorpublicat – cu toate acestea, la prima „conferință de cerșetor”, el s-a distanțat de conținutul acestei lucrări cu cuvintele că este „vocea stăpânului său” (= vocea stăpânului său). Ceea ce voia să spună era clar: auzise părerile profesorului său de atunci HL Heijkoop. Ouweneel este un savant formidabil; Dobândirea a trei diplome de doctorat nu este o mică probă. Acesta este motivul pentru care nu-i schițez personajul aici în vreun fel să-l degradez, ci doar să-i avertizez pe cititori, astfel încât să nu ia tot ceea ce scrie la valoarea nominală, ci mai degrabă să-l privească cu atenție. Desigur, acest lucru se aplică la tot ceea ce am scris, inclusiv la ceea ce am scris, dar se aplică în special acestei cărți despre vindecarea bolnavilor. În special, este necesar să se acorde atenție modul în care Ouweneel trage concluzii. Acest lucru nu este întotdeauna făcut curat și atent.

Discutând detaliile

Problema (Capitolul 1)

Când vin să discut despre detaliile cărții, folosesc adesea inițialele autorului, de dragul scurtității: WJO. Ouweneel face uneori comentarii, menționând că va intra mai detaliat într-un capitol ulterior. În astfel de cazuri, voi aștepta până când paragraful relevant este activat, dacă nu este de dorit un comentariu direct și concis.

„Vindecătorii” de astăzi

După ce și-a exprimat aprecierea față de diverși „vindecători”, WJO de la pagina 16 se referă la importanța experienței sale personale și, în această legătură, oferă numele TB Joshua, Jan Zijlstra și Viktor Emenike. Cuvântul „vindecător” nu apare în Sfintele Scripturi. Ca atare, nu am nicio problemă cu această expresie dacă este definită doar în mod clar, dar mi-e dor de asta. WJO înseamnă oameni care se roagă cu bolnavii sau se gândește la oameni care practică vindecarea? Datorită diferenței de servicii de vindecare descrise mai sus, claritatea este foarte de dorit în această privință! Acest lucru ar fi important și în ceea ce privește evaluarea abordării persoanelor numite de WJO.

Prin urmare, WJO se bazează pe experiența sa și spune că o teologie a bolii și vindecarea ei nu are sens dacă nu este măsurată în practică. Eu însumi m-aș limita mai degrabă la învățătură și nu voi intra deloc în manifestări, dar având în vedere accentul pe care WJO îl pune pe fenomene, cu greu pot evita evaluarea lor.

Experiențele mele din trecut cu cei care pretind un „serviciu de vindecare” (pentru a folosi acest cuvânt) nu au fost foarte încurajatoare, așa cum s-a indicat deja, și sunt, prin urmare, sceptic cu privire la evenimentele actuale peste. Dar nu mă pot lăsa să mă ghidez singur. Pe de altă parte, nu recunosc deloc faptul că ar trebui să urmez anumite „servicii de vindecare” sau chiar să plec într-o călătorie în Nigeria.

Cu toate acestea, sunt foarte bine informat despre ceea ce au descris alții, care au văzut-o ca pe treaba lor. Cel mai puțin pot spune despre asta este că acoperirea nu este în unanimitate pozitivă. Și aceasta nu privește doar evaluarea celor care sunt critici în astfel de probleme; nu, aud și voci critice din cercurile carismatice. Ceea ce am auzit de la conducătorii bisericii și ce am văzut la televizor nu mi-a redus încă scepticismul, dimpotrivă. Așadar, este clar că nu „pur și simplu înnebunesc” pentru evaluarea entuziastă pe care o oferă WJO în cartea sa, deși nu mă îndoiesc de sinceritatea judecății sale. Vreau să-l las deocamdată.

Excese și unilateralitate

În paginile 17–32, fratele nostru oferă o descriere echilibrată a exceselor și a unei singure părți care poate fi găsită atât în ​​adversarii cât și în susținătorii vindecării. El oferă câteva sfaturi valoroase despre care aș dori să comentez. WJO observă pe bună dreptate că, după conversie, au loc adesea împliniri speciale cu Duhul Sfânt, iar el se referă la diverse scripturi (Nota 7 de la p. 31). El spune apoi la pagina 17 că nu există nici cea mai mică preocupare cu privire la folosirea servitorilor lui Dumnezeu. El dă din nou două exemple din Scriptură (Nota 8). Cu toate acestea, aceste exemple sunt foarte specifice și nu pot fi utilizate pentru a susține validitatea generală a declarației sale. Există, de asemenea, pericolul de a pune mâinile,

La pagina 18 de mai jos, se bazează pe o declarație a lui Wimber că toți credincioșii care slujesc lucrări de vindecare sau de alinare vorbesc în limbi și spune că această afirmație este foarte semnificativă. Dar oamenii aceștia vorbesc cu adevărat în limbi? O astfel de afirmație izolată necesită o examinare atentă a ceea ce înseamnă de fapt Biblia prin „vorbirea în limbi”. Am scris un tratat detaliat în acest sens ( Het spreadken in Talen , 01-04) și recomand să-l citiți: consultați www.jaapfijnvandraat.nl la Articolele Bode [site-ul în olandeză; Notă d. Trans.].

Pe pagina 22, WJO îl laudă pe Kathryn Kuhlman și vorbește despre mii care au fost convertiți prin ministerul lor, precum și despre mii care au fost vindecați prin ei. Mii … ce număr! Cu toate acestea, mă întreb la ce sursă se referă WJO. Voi reveni la ei când discut despre secțiunea 2.2.2.

În aceeași parte, WJO critică obiecția din partea „conservatoare” că nu ar trebui să căutăm cadoul, ci donatorul. Pot fi de acord cu critica lui, dar vorbește doar despre cadouri; întrebarea mea este dacă trebuie să vedem „vindecătorii” ca „slujitori cu un dar”. Dacă da, atunci trebuie să-i judec ca atare. De asemenea, sunt de acord cu critica sa asupra expresiei „nimeni nu moare înainte de timpul său”; Am scris un articol destul de detaliat despre asta în 1989 în Bode van het Heil (vol. 132, p. 116-117).

Îi împărtășesc și criticile lui Ouweneel față de cei care prea repede atribuie toate vindecările diavolului. Acești oameni consideră că leacurile nu pot fi decât de la Dumnezeu, fie de la diavol și, dacă nu sunteți convins că o cură anume a fost adusă de Dumnezeu, atunci o atribuiți diavolului. Uită că o cură se poate baza și pe un efect placebo. Aceasta ne oferă trei surse posibile de vindecare:

• Este de la Dumnezeu.
• Este de la Satana.
• Este o consecință a efectului placebo în viața mentală a pacientului.

Înțelegem că un placebo este un remediu rușinos. Cuvintele unui vindecător pot acționa ca un placebo. Medicul de misiune Nolle descrie acest efect în felul următor: Puteți compara viața mentală a unui pacient cu o mare pe fundul căreia există vârfuri de rocă. Când nivelul apei este ridicat, acești vârfuri nu reprezintă nicio problemă pentru o navă, dar dacă nivelul apei se scufunde din ce în ce mai jos, situația devine periculoasă. În acest fel, cineva care se preocupă de el însuși poate experimenta o mare varietate de boli și dureri, sau chiar le poate provoca, în timp ce cu o atitudine pozitivă poate pur și simplu să se ridice deasupra lor. De aceea, cineva vorbește despre suferința care se află „între urechi” și înseamnă suferință imaginară. Există într-adevăr o astfel de suferință, dar există și cazuri în care există suferință,

Vreau să intru în a doua cauză cu întrebarea: Satana poate face cu adevărat pe cineva sănătos?

Nu găsim asta nicăieri în Evanghelii sau în scrisori. Singurul exemplu este Apocalipsa 13: 3 , unde citim că rana mortală a animalului care s-a ridicat din mare a fost vindecată. Cu toate acestea, există două lucruri de spus împotriva acestui lucru: în primul rând, nu se spune că Satana a fost cel care a vindecat rana, iar în al doilea rând – și acest lucru este important! – se spune aici că unul dintre capetele animalului a fost bătut până la moarte; cu alte cuvinte, nu este vorba despre animal ca persoană, ci despre tărâmul care este prezentat la animal.

Pe pagina 25, WJO scrie despre a cere voia lui Dumnezeu (punctul 2). Ouweneel afirmă că nicăieri nu puteți citi că Domnul a spus unei persoane care cere vindecare: „Nu vreau.” Așadar, aceasta este o observație despre ceva care nu este scris; Astfel de referințe apar de mai multe ori în carte. Dar ce înseamnă asta ?! Ar trebui să se observe opusul? În orice caz, am citit că atunci când Pavel s-a rugat să fie eliberat de ghimpe în trupul său, Pavel nu a spus: „Vreau și așa voi”.

Desigur, falsa reasigurare poate juca un rol la un pacient, dar mă gândesc la un frate care este cu siguranță cunoscut de mulți oameni în vârstă (Ravensberg). Acest om, care a muncit mult printre bolnavi și a slujit și el în chioșcul biblic din Amsterdam, a avut două afecțiuni; una a fost, din câte știu eu, o afecțiune la stomac, iar cealaltă a fost astm. I-a cerut lui Dumnezeu recuperarea de la prima suferință și a ajuns bine. De asemenea, s-a rugat mai întâi din cauza astmului, dar apoi s-a oprit pentru că a înțeles că, dacă va continua să sufere, va fi util pentru slujirea lui în rândul bolnavilor.

La pagina 26, WJO se referă la lucruri care nu sunt specificate în text (inclusiv Jak 5.15 ), dar trebuie menționate afirmațiile? Este un argument ieftin să te bazezi pe afirmații care nu sunt scrise. Consultați și secțiunea următoare.

Darurile au încetat după perioada apostolică (p. 26, punctul 3)? Cu toate acestea, trebuie să fim atenți cu această afirmație. Nu trebuie să-L limităm pe Dumnezeu în atotputernicia și suveranitatea Lui. Argumentele pentru această declarație respinsă sunt discutate în capitolul 4; Vreau doar să subliniez că cei care pledează pentru acest punct de vedere susțin adesea că ceva specific nu a fost scris – în acest caz: că nu este scris nicăieri că darurile vor rămâne pentru totdeauna. Acesta este un argument slab, dar WJO poate, din partea sa, să pretindă că ceva nu este scris în James 5.15 ? Și nu aveți voie să faceți acest lucru – având în vedere Marcu 16:17 ?

Pot fi scurt despre punctele 4 și 5 (pp. 28–29). Sunt de acord cu WJO că nu trebuie să respingem totul de la început, pentru care nu există un exemplu biblic direct; și subliniez și el ceea ce spune la sfârșitul punctului 5 că trebuie să facem acest lucru atunci când vine vorba de învățături ciudate care contrazic în mod explicit principii biblice clare. Adaug: și la moralitatea biblică.

De asemenea, pot acoperi pe scurt punctele 6 și 7. Se întâmplă ca scenele ciudate să însoțească o vindecare. Dar atunci se presupune că sunt manifestări cu adevărat diabolice, de exemplu atunci când alungă demoni. Acest lucru este complet diferit de efectele secundare sălbatice atribuite Duhului lui Dumnezeu. În sfânt. Scriptură nu găsim astfel de scene cu ocazia vindecărilor.

În ceea ce privește apariția imediată a unei vindecări, aș dori să remarc faptul că vindecările din Biblie au avut loc imediat și o singură dată pentru un motiv special a fost necesară o repetare, care a urmat imediat după primul tratament ( Mc 8,24 ). Niciodată nu a fost nevoie ca un om vindecat să se întoarcă la Domnul sau la Apostoli după o anumită perioadă de timp pentru a fi „tratat” a doua oară pentru aceeași suferință, așa cum se întâmplă adesea cu vindecătorii de astăzi. Acest aspect va fi discutat și mai târziu.

Vindecări miraculoase din istoria Bisericii (Capitolul 2)

În capitolul 2, WJO vorbește despre subiectul interesant „Vindecările minune în istoria Bisericii”. Cu toate acestea, el începe capitolul cu argumentele prezentate pentru a discredita serviciul vindecătorilor moderni.

În primul rând, el menționează atacurile la practica de viață și serviciul pe teren al vindecătorilor de astăzi. Cred că WJO nu este sincer în acest sens. De exemplu, gândiți-vă la Luther: Există multe de spus despre abordarea sa și părerile sale despre evrei. Acest lucru a fost, de asemenea, prezentat corect (de către prieten și dușman); dar au folosit vreodată creștinii ortodocși pentru a ataca serviciul acestui reformator? Niciodată !! Același lucru este valabil și pentru Calvin și pentru alți oameni ai Reformei.

Atunci de ce se întâmplă asta cu vindecătorii de rugăciune ai prezentului? Pentru că unii dintre ei au îndoieli cu privire la încrederea și corectitudinea acțiunilor lor și pentru că este vorba despre testarea învățăturii pe care se bazează întreaga clădire a ministerului lor. Nu doar împușcați pe cineva așa! În orice caz, experiența mea este că, dacă evidențiați lucruri care sunt cumva inconsistente, toate preocupările sunt pur și simplu respinse.

Ca al doilea punct, WJO oferă argumentul că trăim în vremurile de sfârșit și numai semnele Anticristului pot fi așteptate. Sunt absolut de acord cu critica sa cu privire la acest argument. Semnele Antihristului sunt „minuni ale minciunii”. Aceasta nu înseamnă că sunt trucuri, ci că servesc pentru a face auzită minciuna (cf. Deut 13,1.2 ). Pe de altă parte, există semnele adevărului că cei doi martori din Ierusalim reușesc să-i urmeze pe Moise și Ilie (cf. Apoc. 11: 1-13 ). Cu totul altceva este că în trecut, precum și astăzi și în viitor, se puteau și se pot realiza semne care nu l-au confirmat pe „slujitorul” înaintea lui Dumnezeu, deoarece starea spirituală a persoanei în cauză nu era în ordine sau este (cf.Mt 7.22 ).

În al treilea rând, WJO critică părerea că miracolele de vindecare erau limitate la timpul apostolilor. El spune pe bună dreptate că cei care susțin această idee nu neagă faptul că miracolele vindecării se întâmplă și astăzi, ci că sunt îndeplinite de „slujitori de vindecare”. Și totuși, Ouweneel nu ajunge la inima chestiunii, iar acest lucru se datorează în parte faptului că – așa cum am menționat deja – nu a definit clar ce a vrut să spună prin „servitor de vindecare”.

Vindecările de rugăciune (așa cum este descris în Jak 5 ) nu au respins liderii secolului al XIX-lea (inclusiv JN Darby). Cu toate acestea, mulți dintre urmașii săi au făcut acest lucru mai târziu; Deși acest lucru este nefericit, nu a existat o asemenea aversiune pentru vindecarea rugăciunii, așa cum se afirmă adesea.

Când vine vorba de practicarea darului vindecărilor, situația este oarecum diferită: acest dar ar trebui să fie exercitat în legătură cu proclamarea Evangheliei, ca parte a acesteia, ca să spunem așa, când Evanghelia trebuie confirmată prin semne. Acest lucru a primit spațiu – de exemplu în zonele de misiune. Exercitarea acestui dar pe baza creștinismului a fost privită cu un mare scepticism, în parte pentru că nu existau puține dovezi ale semnelor în sensul biblic. Ouweneel și alții atribuie acest lucru unei lipse de credință, dar chiar și cei care mărturisesc că au suficientă credință, în ciuda acestor explicații, arată puțin semn real.

Vindecările la vremea Imperiului Roman păgân

Exemplele date de WJO nu arată clar că este vorba despre semne cu ocazia predicării Evangheliei sau a practicării darului vindecării. Cu toate acestea, Ouweneel vorbește despre „minuni”, în timp ce exemplele pe care le-a menționat sunt despre vindecarea rugăciunii. Aici vedem confuzia despre care am avertizat la început.

Acest punct 2.1.2 nu lasă impresia că darurile miraculoase erau la fel de răspândite ca și WJO. Întrebarea lui, „Atunci de ce nu ar fi putut fi în secolele ulterioare?” Rămâne o întrebare deschisă; Dar poate că pot să răspund lucrurilor o dată: dacă, datorită serviciului unei femei singure, Kathryn Kuhlman, mii s-au recuperat, după cum spune Ouweneel, atunci în perioada de la 100 la 300 d.Hr. sigur s-au recuperat zeci de mii? Cu toate acestea, el a tăcut în acest sens. Cu alte cuvinte, se păcălește în această secțiune.

Desigur, se poate spune că din cauza păcatelor creștinilor, vindecările ulterioare au devenit mai puțin frecvente. Aceasta este o opinie. Îl poți contrasta cu altul, și anume faptul că Dumnezeu nu mai considera că este necesar să dea vindecări minunate pe baza creștinismului.

Vindecări după creștinarea Imperiului Roman

În paragraful 2.1.3, fratele nostru scrie că după transformarea dramatică, miracolele vindecării nu s-au oprit imediat. Acum, asta nu trebuie să se întâmple imediat, se pot opri și treptat. Dar bine, și această secțiune, în măsura în care pot judeca, este din nou despre vindecarea prin rugăciuni.

Ouweneel o numește o lovitură mare în slujba vindecării că ungerea cu ulei nu mai era aplicată bolnavilor, ci muribundului. Această critică este foarte justificată, dar aș dori să subliniez că nu ungerea în sine este cea care face vindecarea, ci rugăciunea credinței. WJO subliniază și acest lucru. În cele din urmă, desigur, Dumnezeu este cel care face vindecarea, dar o face din cauza rugăciunii credincioase a celor care vin la el în mijloace.

Reforma

Aici este citat Luther, care în opinia lui Ouweneel a adus o perspectivă nouă și revigorantă a serviciului de vindecare. Din citatul pe care îl preia din discursurile din tabel, nu pot vedea decât că Luther îl privește pe diavol drept cauza și cauza tuturor bolilor grave. Având în vedere Exodul 4:11 acesta este, să spunem cel puțin, un cont foarte unilateral; mai important, însă, faptul că vindecarea lui Melanchthon a fost și un răspuns la rugăciune.

Ar fi fantastic, desigur, dacă am fi plini de credință ca Luther, să ne ridicăm pentru răspunsuri la rugăciune pentru vindecarea bolnavilor, dar nu este despre această secțiune. Din nou, este evident că este vorba despre rugăciuni de vindecare. Aici James 5,14 citat (vezi pp. 40 și în special 41 de mai sus). Ouweneel nu contribuie la o nouă perspectivă asupra concepției lui Luther despre vindecare.

Putem lăsa să se odihnească gândirea devoțională a lui Calvin, nu atinge punctul de care mă preocupă. Mă preocupă întrebarea dacă vorbim despre semne care susțin proclamarea Evangheliei sau vindecări prin rugăciune.

protestantism

În secțiunea 2.2.2, WJO prezintă multe persoane care au raportat minuni ale vindecării. Este obositor faptul că trebuie să lovesc din nou aceeași crestătură, dar aici se răzbună din nou că Ouweneel nu indică ce fel de vindecări au făcut acești oameni.

Indiferent, marea întrebare este cât de fiabile sunt rapoartele acestor cure. Nu cunosc multe dintre persoanele menționate și, prin urmare, nu intră în ele; dar aș dori să fac câteva comentarii la unele dintre ele.

• Edward Irving: un predicator înzestrat cu excepție, dar nu scutit de învățături îndoielnice și idei ciudate despre apostolat care trebuie restaurate.
• AB Simpson:Multe minuni ale vindecării sunt mărturisite de el; dar acum câțiva ani am citit un raport al unei surori care lucrase cu el de treizeci de ani. Această femeie venise în stare de șoc atunci când, printre altele, la sfatul ei, un pacient încetase să mai ia medicamentele necesare și refuză ajutorul medical și apoi murise. A trecut apoi slujba lui Simpson, treizeci de ani, departe de mintea ei și a realizat că nu a văzut o singură vindecare reală în toți treizeci de ani. Deci era o înșelătorie? Nu, dar ea a crezut afirmația că Dumnezeu încă vrea să lucreze la vindecări minunate și a acceptat (necritic) ceea ce a văzut în fața ochilor drept împlinirea acestei credințe.
• Kathryn Kuhlman: o figură controversată. WJO însuși subliniază acest lucru dând o descriere a pensionării sale de la John Wimber la pagina 46. Am mai citit despre ea înainte și că atunci când a urcat pe podium, oamenii care așteptau acolo au căzut înapoi ca niște chibrituri înainte de a fi predicat un singur cuvânt! Această cădere înapoi se numește „căderea în duh”; Acum nu pot vedea nimic care să servească pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Mă refer la site-ul meu web (olandez: articolul dubieuze uitleg , ” Vallen in de Geest – este dat bijbels?”; Partea A ; partea B), unde am prezentat argumentele pentru viziunea mea în două articole. (Nota redactorului: Acest articol a fost tradus în limba germană pe Cuvinte solide : „ Este căzut în spiritul biblic? ”)
• William Branham: Ouweneel îl numește pe bună dreptate o figură extravagantă și totuși îl menționează, chiar dacă acest bărbat a reprezentat o erezie flagrantă !! Îl numește chiar în mai multe locuri din cartea sa. Nu pot înțelege absolut acest lucru și mă întreb în ce măsură WJO a fost orbit de părerile sale despre vindecarea bolnavilor, astfel încât să piardă din vedere realitatea.
• Hermann Zaiss: L-am menționat mai devreme. Îmi amintesc bine aparițiile lui, dar nu am observat niciun miracol de vindecare în țara noastră – dimpotrivă. Cineva pe care îl știam personal a fost vindecat de o afecțiune cardiacă. El a dat dovada acestui lucru într-o revistă cunoscută la vremea respectivă, dar a murit la scurt timp după această afecțiune cardiacă din care nu s-a mai recuperat niciodată.
• Karel Hoekendijk: O altă figură dubioasă în domeniul vindecării. Fratele meu a fost cândva martor la una dintre aparițiile sale în Leeuwarden și nu a fost tocmai încântat să spună cel mai puțin.
• Johan Maasbach: Un om de afaceri tare, care a știut să-și transmită mesajul, precum și să aducă sume considerabile de bani, pentru care a făcut să gătească găleți în jurul camerei. De altfel, el nu a fost singurul în acest sens; Cineva a spus-o astfel: acești oameni, în propriile lor cuvinte, au credință în lucruri uriașe, cu excepția calculului financiar al campaniilor lor. Aceasta este formulată flagrant, dar este în conformitate cu realitatea! În timpul unuia dintre predicile sale de radio, l-am auzit pe Maasbach cerând ascultătorilor săi bolnavi să pună mâna pe receptorul radio, iar el se va ruga apoi pentru recuperarea lor. Acest lucru a dat impresia că bolnavul va avea apoi „contact direct cu eter” cu el. Difuzarea acestei înregistrări a avut loc însă după ce predica lui a trecut cu mult timp. Deci nu numai că distanța spațială a trebuit să fie legată, ci și timpul! Pare greu, dar tind să numesc această „captură stupidă”. Vom vedea mai târziu că WJO susține chiar ideea unei astfel de transmisii.
• TL Osborn: Am urmat rapoarte despre campaniile sale la radio și în ziar și pot spune cu încredere că a fost „aer cald”. La vremea respectivă, ziarul a raportat o plângere a personalului de îngrijire medicală de la o unitate de psihiatrie din Zuid Laren, care a oftat că Osborn fusese la Groningen și că acum au fost lăsați în urmă, deoarece atât de multe persoane au fost complet mintale în afara șinelor.

  Un articol ulterior din America relatează cum ministerul său a ridicat pe cineva din morți. Osborn avea scândurile pe care se afla „mortul” scos de pe podium, tăiat în bucăți mici și vândut ca „moaște vindecătoare”. Pe bună dreptate Dr. Hegger, care nu renunță exact la activitățile carismatice, condamnă cu fermitate această cerere.

  Broșura menționată anterior Așa-numita vindecare a rugăciunii – verificată pe scenariul pe care l-am scris cu ocazia apariției și scrierile lui Osborn este, din păcate, epuizată. Aici am aruncat o privire atentă asupra părerilor didactice ale lui Osborn; Încă sunt în mare parte în spatele conținutului acestei broșuri.

• Temilope Balogun Iosua: Aceasta este și o figură foarte controversată – chiar și în cercurile carismatice. Mă abțin să nu explic acest lucru, pentru că s-au scris atât de multe despre și împotriva acestei persoane, încât toată lumea poate probabil să-și facă o idee.

• Jan Zijlstra: WJO îl menționează și el. El este mult mai echilibrat decât alți vindecători. Am văzut interviul pe care l-a avut Andries Knevel cu el în The Eleventh Hourși asta a fost foarte bine primit de mine. Există o vindecare cunoscută cauzată de Zijlstra în Dokkum care a făcut o impresie. O soră care era o epavă în sănătate și-a revenit și acum este foarte activă în munca spirituală. Și totuși cred că Zijlstra nu face întotdeauna o distincție clară între vindecare prin rugăciune și vindecare folosind darul vindecării. În orice caz, am citit într-un articol din ziar că Zijlstra s-a rugat cu un pacient cu reumatism și a ordonat, de asemenea, reumatismul să părăsească pacientul. Este discutabil să judecăm dintr-un articol din ziar, dar a fost un cotidian de renume. De asemenea, mi s-a părut că la emisiunea TV a unui serviciu de vindecare din Zijlstra nu există nicio leac. Nu a fost refăcută membrele deformate sau altele asemenea. Așadar, mi-e dor de cure de miracol verificabile pentru privitor. Dar bine, voi vedea cum se dezvoltă acest frate și sunt deschis unei evaluări pozitive.

Judecând critic anumite persoane în acest fel, puteți sugera, de facto, propria opinie. Văd foarte bine acest pericol. Pe de altă parte, desigur, întrebarea este dacă Dumnezeu dorește să folosească oameni care trebuie să fie puternic criticați. Urmașii unor astfel de oameni, însă, sunt în pericol să măture orice critică sub covor. Am aflat că, dacă subliniați cu atenție unele lucruri care pot fi contestate, acest lucru este împins deopotrivă cu obiecții precum: „Nu totul trebuie să meargă exact așa cum este scris în Biblie! exemplele din Biblie descriu adesea doar ceea ce s-a întâmplat, dar nu dictează cum trebuie făcut. Cu toate acestea, ofensiva unor situații nu poate fi eliminată.

O întrebare la sfârșitul acestei secțiuni: S-au întâmplat minuni extraordinare în timpul campaniilor pe care oamenii desemnați de WJO le-au desfășurat – în sensul descris în cartea Faptelor? Nu sunt convins de asta. Cineva a subliniat – mă gândesc la Lourdes – că au rămas în spate o mulțime de cârje, dar fără picioare protetice. Această remarcă se aplică și unui vindecător secular a cărui încăpere de așteptare atârna plină de cârje.

Ouweneel mai scrie că există critici pentru unii dintre oamenii menționați și, totuși, îi citează ca și cum numărul ar trebui să convingă. Aici intervine cuvântul familiar: dacă vrei să dovedești prea mult, la sfârșit nu vei dovedi nimic. Sper că nu va exista o nouă ediție a lui Heilt the bolnav , dar dacă se va întâmpla, atunci în opinia mea, acest capitol ar trebui renovat de autor.

Mișcarea fraților

Aceasta este o secțiune foarte interesantă. Pentru tinerii asociați cu această mișcare, ceea ce scrie WJO despre JN Darby va fi oarecum revelator. Pentru că acest lider în mișcare a fost aplicația practică a lui James 5deloc negativ. Mai mult, în unele cazuri, el a folosit chiar ungerea. Darby credea, de asemenea, că creștinii ar trebui să poată alunga demoni în numele lui Isus Hristos. Dar apoi Ouweneel scrie la pagina 50 că Darby însuși a blocat elaborarea „liniilor laterale” ale învățăturii sale. El subliniază, de exemplu, părerea lui Darby că „semnele” erau destinate doar introducerii creștinismului și că nu există indicii pentru continuarea lor. WJO răspunde la acest aspect întrebând dacă există indicii privind încetarea acesteia și, cu referire la capitolul 2.1.2, susține că există indicații pentru continuarea acestor daruri. Această întrebare este discutată în detaliu în capitolul 4; prin urmare, numai această notă:

Cum se îmbolnăvesc oamenii? (Capitolul 3)

Dificil de comentat

Acest capitol (ca unele dintre următoarele) este dificil de discutat și, într-adevăr

1. pentru că autorul se referă la un tratament ulterior în diverse observații, care inițial amână discuția. De asemenea, voi reveni la influențele demonice și la efectele blestemelor mai târziu.
2. pentru că oferă o discuție atentă citând și acele puncte care îi contrazic dovezile, dar – conștient sau inconștient – îndoaie sensul acestor puncte în favoarea propriilor sale idei.
3. pentru că uneori îți propune gânduri în care poți veni la fel de ușor cu idei alternative.

Problema corp-suflet

În capitolul 3.2.1, WJO tratează relația problematică dintre suflet și trup și respinge așa-numitul dualism. În schimb, el afirmă că omul este unul în ceea ce privește sufletul și trupul. Se pot diferenția aspecte, dar nu „părți” diferite.

Această viziune va fi nouă pentru mulți cititori și îi poate irita. Dar, de asemenea, împărtășesc această idee într-o anumită măsură și resping așa-numitul dualism.

Dacă se subliniază în acest fel unitatea ființei umane, concluzia sugerează că întreaga ființă umană moare și ea odată cu moartea. Este exact ceea ce spune Ouweneel la pagina 88. Din acest motiv, fratele nostru a fost acuzat (greșit) acum câțiva ani că a predat anihilarea ființelor umane în moarte (doctrina anihilării sufletului). Acesta este unul dintre cazurile în care am apărat WJO împotriva acuzațiilor false. El învață foarte bine că omul persistă după moarte. În acel moment, el a pus-o în așa fel încât Dumnezeu a înzestrat omului cu un corp temporal după moarte. În Heilt bolnavul se exprimă cu atenție: „Toată persoana care moare și„ supraviețuiește ”morții trupești într-un mod insondabil pentru noi (p. 88).

Acest lucru este prea vag pentru mine; Am tendința să mă gândesc diferit la Ouweneel când vine vorba de moarte. Mă bazez pe modul în care Scriptura vorbește despre corpul uman.

Corpul ca o colibă

În unele scripturi, corpul uman este comparat cu o colibă ​​sau un cort. Asta face ca totul să pară ceva mai complex decât modul în care WJO îl reprezintă.

Mă refer la 2 Corinteni 5: 1, 4 . În versetul 1, Pavel vorbește despre trup ca o colibă ​​pământească în care trăim. Acest apartament este demolat. Las acum deschis când se întâmplă asta: când mor sau când Domnul se întoarce. Mă preocupă doar cuvintele „colibă” și „trăiesc” în această colibă.

În versetul 4, apostolul folosește imaginea de a fi „dezbrăcat” și se referă, evident, la îndepărtarea „corpului muritor”. În opinia mea, aceeași idee de „a trăi în trup” intră în joc în Filipeni 1:20 , unde Pavel folosește sintagma „în corpul meu”, pe care o reproduce la scurt timp după „rămânerea în trup”.

Petru se exprimă, de asemenea, într-un mod foarte asemănător: folosește sintagma „atâta timp cât mă aflu în această colibă” ( 2 Pet 1.13 ) și arată că rămâne în trup. În versetul următor, vorbește despre „punerea colibei mele” și vizează moartea lui, pe care o numește „rămas bun” din versetul 15. Dar dacă o persoană este văzută în acest fel – ca trăind într-un corp – atunci „eu” nu este identificat în mod evident cu corpul său.

A muri este o pauză

În lumina acestor scripturi, am îngrijorări puternice cu privire la a pretinde că toată persoana moare. Atribuiesc că omul supraviețuiește morții prin faptul că „eu” al omului rămâne când moare. Există o separare la moarte, una nenaturală, dar o separare între corpul uman și „eu”. Prefer să vorbesc despre o pauză aici. Ceea ce este o unitate poate fi „spart” și cred că asta se întâmplă când mori.

În acest context putem menționa și Matei 10:28 , unde Domnul le spune discipolilor Săi că nu trebuie să se teamă de cei care pot ucide trupul, dar nu și sufletul. Nu se poate pune capăt „eu” al omului, așa cum se poate încheia viața fizică. Cu totul altceva este că Dumnezeu – în raport cu necredincioșii – abolește această diferență și strică atât sufletul, cât și trupul în iad ( Mt 10:29 ). Întreaga ființă umană din „unitatea” lui se pierde astfel pentru totdeauna – într-adevăr un lucru îngrozitor! Cu toate acestea, „unitatea” a fost deja ruptă de moarte. Pentru credincioși, pe de altă parte, este adevărat că moștenesc slava veșnică ca oameni compleți cu un trup glorificat.

În acest context, este bine să ne gândim și la 1 Corinteni 15:35 , unde prima întrebare este cum sunt crescuți morții, dar apoi următoarea întrebare: Cu ce ​​fel de corp vin? Aceste „ele” sunt astfel diferențiate de „trupurile” lor. Și în versetul următor nu se vorbește despre semănatul omului ca atare, ci despre semănatul „trupului”. Omul este numit „muritor”, dar se vorbește și despre „trupul muritor” și despre „trupul nostru muritor” (vezi Romani 6:12 ; 1 Corinteni 15:53 ; 2 Corinteni 4:11 ). Gândește-te la Filipeni 3:21, care vorbește despre transformarea „corpului nostru al sărăciei… în uniformitate cu corpul său de glorie”. Nu înseamnă că suntem schimbați, ci că trupurile noastre sunt schimbate. Nici nu se spune că vom deveni uniformi cu Domnul, ci că trupurile noastre vor fi în formă de trupul gloriei Sale. În opinia mea, aceste locuri arată că trebuie făcută o distincție între corp și „eu” al unei persoane cu privire la moarte. Repet: „Eu” supraviețuiește morții. Moartea este o ruptură nefirească a existenței umane, prin care ceea ce sunt de fapt doar aspecte ale acestei unități devin acum părți cu (provizoriu) propriul destin.

Mântuirea trupului

Din cele de mai sus, cu greu pot extinde „răscumpărarea trupului nostru” despre care vorbește Romani 8:22 despre răscumpărarea tuturor oamenilor, așa cum face WJO.

De aceea sunt de acord că această ședere în trup cuprinde toată existența noastră umană și că ar trebui să-L slăvim pe Dumnezeu în această existență fizică ( Rom 12: 1 ). Tot ceea ce facem are ca scop să-L glorifice pe Dumnezeu. În opinia mea, Romani 8:22 se referă la răscumpărarea „corpului” (nu „din / din„ trupul – care ar fi păgân); asta nu înseamnă altceva decât această colibă ​​în care trăim acum.

În 1 Corinteni 6,13-15.19.20 este vorba de faptul că noi nu trebuie să abuzeze de corpul nostru, să curvească. Acum, dacă WJO crede că expresia „Domnul pentru Trup” este cea mai bună folosită în serviciul de vindecare (p. 65) – aceasta este părerea lui. În această secțiune din 1 Corinteni nu se vorbește despre boală sau vindecare, ci despre curvie și cum se poate evita.

Doctrina devotamentului

În capitolul 3.3, WJO scrie câteva lucruri demne de luat în considerare. De fapt, nu trebuie să considerăm bolile ca pe ceva normal care face parte din viață. Boala este o consecință a căderii, dar nu trebuie să ne supunem la fel de ușor cu faptul că pământul produce spini și ciulini ( Geneza 3:18). Putem solicita vindecare și, de asemenea, folosim ajutoare. Un alt lucru este că nu ar trebui să excludem mâna lui Dumnezeu nici în cazul bolii. Ouweneel nici nu face asta, dar mă uit la acest punct de vedere mai atent decât el. În Iov (vezi p. 67b) putem distinge între nenorocirile care îl afectează prin activitatea Satanei și boala pe care acest adversar al lui Dumnezeu le trimite; nu există nicio diferență esențială între aceste două fapte. Atitudinea lui Iov este exprimată în mod egal în cuvintele: „Domnul a dat și a luat Domnul”, precum și în cuvintele pe care le ține soției sale după ce a fost lovit de boală: „Ar trebui să acceptăm binele lui Dumnezeu și nu ar trebui să acceptăm și răul? ”În opinia mea, ne putem raporta la această boală

A pune accentul pe aprobarea lui Dumnezeu, subliniind acest cuvânt cu caractere italice, nu face nimic după părerea mea, pentru că oricum nu putem separa aprobarea lui Dumnezeu de voia lui Dumnezeu. Asta spune WJO chiar la pagina 83. Deci Dumnezeu are mâna sa în cazul bolilor – și nu doar pentru a da vindecare.

Test de boală și credință prin necaz

Sunt de acord cu WJO că nu putem vedea boala ca pe un proces și necazuri cauzate de urmarea lui Hristos. Acestea sunt numai necazuri de dragul credinței. Petru vorbește foarte clar despre suferința lui Hristos – și nu despre boală (vezi 1 Pet 3: 14-17; 4: 1, 12-19 ). De multe ori se vorbește despre boală ca o cruce pe care Domnul ne-o pune; dar ridicarea noastră încrucișată nu are nimic de-a face. Aceasta din urmă nu este numită „cruce” fără niciun motiv, ci are legătură cu persecuția care vine din urmarea celei răstignite.

La pagina 69, WJO observă că este un gând păgân că totul vine de la Dumnezeu. De asemenea, îl citează pe MJ Paul, care (în opinia mea pe bună dreptate) vorbește mai moderat. Aș dori să adaug aici cuvântul Aad van der Sandes: „Nu totul vine din mâna lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ia totul în mână.” Un creștin acceptă tot ceea ce îl lovește, nu de mâna a doua, din mâna lui Satan , dar mai întâi, mâna lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce face Iov, în special în ceea ce privește suferința fizică care l-a afectat.

Nu este o explicație satisfăcătoare

Nu orice bolnav este vindecat, iar WJO oferă următoarea explicație: „… pentru că nu toată lumea a întrebat sau i-a fost adusă” (p. 72, secțiunea 2). Totuși, aceasta nu este o explicație satisfăcătoare. De fapt, fratele nostru însuși subliniază faptul că bolnavii ajung bine fără să-l întrebe pe Isus (gândiți-vă la paralizia din Bethesda, Ioan 5: 1-9 ). Din fericire, Ouweneel își relativizează propria explicație, dar în același timp o devalorizează și ea.

Autorul subliniază, de asemenea, că Isus a făcut minunile sale nu numai pentru a demonstra că El este Mesia sau pentru a introduce Împărăția lui Dumnezeu, ci din mila față de oameni în ansamblul său. Această milă a jucat cu siguranță un rol, în unele cazuri chiar excelent, de exemplu în Matei 14:14; dar ce – luat în ansamblu – a avut prioritate? Până la urmă, nu a fost o lipsă de milă că El nu a vindecat pe toți bolnavii din Bethesda? Așadar, sublinierea compasiunii sale nu este suficientă. După cum am menționat deja, Aad vd Sande a făcut o remarcă importantă în această privință că Dumnezeu „poate face totul, dar nu face tot ce poate El”. Trebuie să lăsăm întrebarea de ce El nu dorește unele lucruri pentru el fără a exclude din start o posibilă responsabilitate proprie.

1. Tesaloniceni 5:23 – o altă interpretare

În ceea ce privește 1 Tesaloniceni 5:23 , aș dori să iau în considerare următoarele, pe lângă explicația oferită de WJO. Se spune acolo că Dumnezeu ne poate „sfinți” complet și rezultă că spiritul, sufletul și trupul nostru ar trebui păstrate perfect la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. După cum am înțeles, aceasta din urmă este o continuare a „sfințeniei” care tratează cele trei aspecte ale umanității noastre în următoarele moduri:

Mintea noastră indică lumea noastră de gândire, care poate fi salvată de poluare prin învățături greșite; păstrarea fără pată a sufletului nostru indică sfințirea vieții noastre emoționale prin prevenirea urării, geloziei, instinctelor malefice etc. să fie păstrate, iar păstrarea trupurilor noastre se poate raporta la evitarea curvării. Anume, acesta este un păcat, care este foarte caracteristic descris în 1 Corinteni 6:18 ca păcat împotriva propriului corp.

Îndoirea unui text biblic

În comentariul WJO despre Exodul 4: 10-12 la pagina 82 văd un exemplu despre cum să îndreptați un text biblic pe care l-am menționat în introducerea la acest capitol.

Ouweneel explică: Dumnezeu l-a tăcut pe Moise pentru a-l face un mare învățător. Faptul că Moise era „greu pe gură și greoi pe limbă” a făcut parte din pregătirea lui pentru a-l face un erou al gurii și al limbii. Evident, Ouweneel are o problemă cu afirmația biblică potrivit căreia Dumnezeu face „mut sau surd sau văzător sau orb”. El recunoaște că Dumnezeu face asta, dar oferă o explicație excelentă pentru aceasta, care din păcate slăbește afirmația în sine. Nicăieri nu este scris că Moise a fost făcut un mare învățător și un erou al gurii și al limbii !! Este o speculație pură din partea WJO. Cert este că Dumnezeu nu îndepărtează deficitul de limbă al lui Moise. Dimpotrivă, El îi adaugă lui Aaron, astfel încât să poată vorbi, deoarece poate „vorbi”.

Mai mult, atunci când discutăm aceste versete, WJO trece cu vederea faptul că nu vorbim aici doar despre lipsa capacității de vorbire a lui Moise, pe care Dumnezeu și-o asumă, ci și că Dumnezeu face „mut sau surd sau văzător sau orb”. În acest moment, acest lucru este atribuit lui Dumnezeu fără nicio discuție și noi putem face asta. Deci, cu siguranță este Dumnezeu cel care dă cuiva o boală sau un handicap și îl lasă să persiste.

Pe pagina 84, scriitorul ia lucrarea lui Dumnezeu foarte nuanțată, dar, de fapt, își slăbește critica (prea puternică) cu privire la întrebările 27 și 28 (= 10 duminică) despre Catehismul Heidelberg.

În paginile următoare, Ouweneel oferă diverse răspunsuri la întrebarea de ce anumite persoane nu au fost vindecate, dar – așa cum am menționat deja – puteți oferi și explicații alternative. Rămâne un fapt că mai mulți dintre colaboratorii lui Pavel s-au îmbolnăvit, iar în cazul lui Epaphrodit, Pavel chiar anticipează că ar putea chiar să moară. Apostolul nu consideră recuperarea lui ca pe o chestiune desigur, ci ca o dovadă a milosteniei lui Dumnezeu.

La pagina 96, Ouweneel scrie: „Nu există un singur caz indiscutabil în Biblie în care Dumnezeu dorea ca un credincios spiritual … să rămână bolnav”; această afirmație este prea sugestivă. Dacă o afirmație este îndoită sau nu depinde de interpretarea ei (vezi din nou explicația pe care WJO o oferă Exodului 4: 10-12 )! Dacă putem presupune că 2 Corinteni 12: 7 (de asemenea) se referă la o suferință fizică – și sunt multe de spus pentru ea – atunci avem aici un exemplu de suferință care a rămas și nu a fost desființată.

Semne care îi urmează pe credincioși (Capitolul 4)

Trei vederi

În capitolul 4, Ouweneel tratează un subiect despre care se poate / trebuie spus multe, și anume: Când și unde au avut loc semnele și minunile? Există practic trei puncte de vedere în acest sens, și anume:

1. Semnele și minunile au avut loc numai în timpul apostolilor.
2. Semnele și minunile sunt destinate „situațiilor de misiune” astăzi și în trecut.
3. Semnele și minunile nu sunt limitate la anumite ore sau locații.

WJO are tendința de a vedea (c), eu însumi de a vizualiza (b).

Scriitorul aruncă mai întâi o privire atentă asupra vizualizării (a). Susținătorii acestei opinii au prezentat argumente din partea AT. Statul descris în AT diferă fundamental de cel al NT. De exemplu, Israel nu a avut un mandat misionar. În opinia mea, prin urmare, nu există argumente pro sau contra care să fie distilate din AT care continuă cu adevărat. Prin urmare, las aceste argumente în pace, precum și cele prezentate de WJO.

Serviciul de vindecare

Aș dori, totuși, să intru în critica pe care Ouweneel la pagina 101 o are asupra perspectivei lui Richard Mayhue, pe care o prezintă în cartea sa De belofte van genezing (germană: „Promisiunea vindecării”) .: Cartea este publicată în limba germană sub titlul Credința voastră vindecată, publicată de CLV-Verlag ]). Din păcate, discuția se restrânge la întrebarea tratamentelor.

Prin urmare, aș putea săriți această secțiune, dar aș dori să arunc o privire atentă la un punct din refutarea WJO, deoarece natura raționamentului său este atât de distinctivă.

Mayhue scrie că vindecările efectuate de Isus au fost întotdeauna imediate. Ouweneel obiectează că acest lucru nu este în întregime adevărat și oferă următoarele exemple:

1. Vindecarea orbului ( Mk 8.22-25 ) a avut loc în două faze.
   Comentariu: acesta este și singurul exemplu în care acest lucru este adevărat, iar al doilea tratament a urmat direct pe primul; acest lucru arată doar că Satana nu a vrut să-și dea drumul pradei imediat; Domnul avea nevoie de o singură poruncă pentru a-l elibera pe băiat, iar procesul nu a durat ore!
2. Când băiatul dependent de lună a fost eliberat ( Marcu 9.25-27 ), starea lui părea să se deterioreze la început.
3. Leproșul ( Luca 17:14 ) a fost vindecat doar pe drum.
   Comentariu: S -a întâmplat acest „numai” după mult timp? Dar nu! Ceea ce Mayhue vrea să exprime cu „imediat” nu este altceva decât: Nu au trecut perioade de timp și nu au fost necesare mai multe tratamente!
4. În Luca 11:14 spune că Domnul a fost ocupat expulzarea un duh rău. Drept urmare, acest lucru nu s-a întâmplat doar „în clipele unui ochi”.
   Comentariu: Este posibil ca acesta din urmă să nu fi fost revendicat de Mayhue! Când domnul a tratat copilul născut orb, i-a pus un terci de ochi și i-a poruncit să meargă la iazul Siloam ( Jn 9 ). Ați putea spune, de asemenea, că Domnul a fost „ocupat” să-l vindece. Dar când bărbatul s-a spălat în Siloam, a ajuns imediat bine!
5. WJO subliniază așa-numitul principiu al lui Lazăr: Domnul însuși l-a trezit pe Lazăr, dar a lăsat tot ceea ce oamenii îi puteau face.
   Comentariu: Acest argument nu se aplică deloc, deoarece aici discipolii nu au făcut nimic din ceea ce a avut legătură cu învierea lui Lazăr sau cu înlăturarea urmelor morții; ar trebui să-l desprindă doar de giulgiuri, astfel încât să poată fugi din nou.

O găsesc pe Ouweneels într-adevăr demnă de argumentat în acest fel!

Dacă spune „nu întotdeauna imediat”, el se preface că este „niciodată imediat”, ignorând complet ce înseamnă Mayhue prin cuvântul „imediat”.

Adaug acest lucru: Slujitorul căpitanului a fost vindecat de la o distanță mai mare și spune în mod expres: „Și slujitorul său a fost vindecat în acea oră.” Vezi și Ioan 4:22 , unde este menționat expres că slujitorul era în el Ora a fost vindecată când Domnul a vorbit despre recuperarea lui!

Mila lui Dumnezeu

După cum am menționat deja, Ouweneel insistă asupra faptului că Domnul a vindecat nu numai bolnavii pentru a demonstra că El era Mesia, ci și pentru că El a fost mutat în interiorul lor. În acest fel, el amestecă două lucruri, și anume motivul interior al Domnului și efectul extern care a pornit de la acesta, și anume dovada că El a fost Hristos, Mesia.

La pagina 107, WJO observă că Evrei 13: 8 nu spune că Hristos face întotdeauna același lucru; din cauza comentariului pe care îl dă, subliniez că Evrei 11: 32-38 arată că Dumnezeu parcurge moduri diferite cu credincioșii în aceeași perioadă [vezi punctul de cotitură din versetul 36. Dumnezeu este și el ieri și azi la fel și mila Lui nu este diferită pentru unul decât pentru altul și totuși El nu a acționat în același mod cu toată lumea la acea vreme; și acest lucru se aplică și lui Isus Hristos în acest moment. Iacov a fost ucis cu sabia, Petru a fost eliberat ( Faptele Apostolilor 12: 1-17 ; vezi și „Așa-numita vindecare a rugăciunii”, pp. 13–14).

Marca 16

Capitolul 4.2 de la pagina 107 ajunge în inima WJO și tratează ceea ce a dat capitolul al patrulea drept titlu, și anume „Semnele urmează credincioșilor”.

Ouweneel scrie câteva lucruri bune în acest capitol, cărora le spun: „Ok, drăguț!” Dar el face și comentarii cărora le spun: „Da, și?”.

Nu voi intra în detalii suplimentare și nu voi limita comentariul meu la discuția despre Marcu 16, 14-20 și ce este legat de acesta.

Când abordăm acest subiect, cred că trebuie adresate următoarele întrebări:

1. Care este sensul semnelor și miracolelor?
2. În ce situații Dumnezeu lasă semne să se întâmple?
3. Semnele aparțin cu adevărat în timpul nostru?
4. Ce învață Scriptura despre cei care au făcut (face) semnele?

Marcul 16 ne oferă deja un răspuns la prima întrebare , pentru că citim în versetul 20: „Dar aceia au ieșit și au predicat pretutindeni de către Domnul participant și confirmând cuvântul cu semnele care au urmat”.

Deci semnele servesc pentru a confirma predica. Găsim aceeași afirmație în Evrei 2:23 . Acolo se spune că marea mântuire a fost proclamată la început de Însuși Domnul și că „ne-a fost confirmată de cei care au auzit-o, de Dumnezeu mărturisind, atât prin semne, cât și prin minuni și distribuiri ale Duhului Sfânt după El Will ”.

Acest martor îl găsim și prin semnele din Faptele 14.3 , unde Pavel și Barnaba au predicat. Rețineți că se vorbește despre semne și minuni care s-au întâmplat prin mâinile ei.

Cuvântul lui Petru, pe care l-a susținut evreilor în ziua Cincizecimii din Ierusalim, poate fi menționat și aici: „Oamenii lui Israel, auziți aceste cuvinte: Isus, Nazarenul, un om, arătat de tine de Dumnezeu prin fapte puternice și minuni și semne. că Dumnezeu a făcut prin el în mijlocul tău … ”( Fapte 2:22 ).

Prin urmare, semnele servesc pentru a confirma mesajul și pentru a proclama acest mesaj. Va trebui să înregistrăm acest lucru bine în discuțiile ulterioare.

A doua întrebare este strâns legată de prima. Dacă semnele sunt menite să confirme un mesaj și / sau editor, atunci putem aștepta semne în care Dumnezeu trimite oamenii să predice Evanghelia. Atunci nu este vorba despre lucrarea semnelor de dragul lor, ci despre confirmarea predicii prin semne. Prin urmare, vorbim de semne în „situații de misiune”, prin care vrem să înțelegem destul de larg cuvântul „misiune”.

A treia întrebare atinge afirmația din Evrei 6: 5 , care vorbește despre „minunile epocii viitoare”. Deci există efecte care aparțin epocii viitoare în care Isus Hristos își stabilește împărăția; atunci vor exista aceste efecte. Există puteri care aparțin acestui regat. WJO atrage pe bună dreptate atenția asupra acestui gând și se referă la Isaia 29:18; 32,1.3; 35.5 , însă, nu implică alte concluzii …

Și totuși, aceste forțe au fost și sunt exercitate în epoca actuală – ce înseamnă asta? Când a apărut Ioan Botezătorul, a propovăduit Evanghelia împărăției (fără a face semne), așa cum au predicat Domnul și discipolii Săi în această împărăție. Mesajul a fost că regatul s-a apropiat (vezi legătura cu executarea semnelor din Matei 10: 7 ). Dacă Israelul s-ar fi convertit la acel moment, regatul ar fi fost creat. Acest lucru a fost valabil chiar și după revărsarea Duhului Sfânt în Rusalii, așa cum se poate vedea din Fapte 3: 17-21 . Aceste versete vorbesc despre întoarcerea lui Hristos și restaurarea tuturor lucrurilor despre care au vorbit sfinții profeți din cele mai vechi timpuri.

Acolo unde a fost proclamat Împărăția, era viitoare a fost „înaintată”, ca să spunem așa, de Dumnezeu lăsând semnele acelei epoci să se întâmple.

Știm din Scriptură că împărăția a luat o formă ascunsă astăzi, așa cum este arătat, printre altele, de parabolele din Matei 13 .

Având în vedere acest fapt, în opinia mea, întrebarea este justificată dacă aceste semne mai pot fi așteptate până la sfârșitul acestei vârste, pentru că nu sunt caracteristice prezentului, ci ale epocii viitoare! Acest gând merită luat în considerare!

Pentru a răspunde a patra întrebare, trebuie să vedem ce spune Scriptura despre execuția personajelor. Acest lucru este strâns legat de interpretarea lui Marcu 16: 15-18 .

În primul rând, un comentariu asupra interpretărilor bazat pe ceea ce nu este scris în această secțiune. Cu toate acestea, nu se spune că urmările semnelor sunt limitate la un anumit timp și nici nu le va urma pe credincioși. A cita că ceva nu este scris este speculativ și resping speculațiile în ambele direcții. Trebuie să pornim de la ceea ce spune scripturile în mod explicit și de la ceea ce se dezvoltă în continuare în altă parte.

„… îi vor urma pe cei care cred.” Ei bine, se spune acolo că semnele îi vor urma pe credincioși.

Datorită acestui pasaj, unii interpreți cred că practica semnelor este promisă tuturor credincioșilor. Alții cred că aceste versete nu spun altceva decât că credincioșii vor experimenta semnele care sunt folosite de editori. Am lăsat ambele gânduri să coexiste deocamdată și le las doar la judecată. Este important să respectăm întreaga secțiune a textului. El începe în versetul 15 cu misiunea misionară „Du-te peste tot în lume și propovăduiește Evanghelia către toată creația”. Această ordine este dată celor „unsprezece” ( Mc 16,14)). Desigur, el nu se limitează la „unsprezece”, dar pentru a interpreta următoarele versete este probabil important să evaluați mai întâi această afirmație. Toți credincioșii sunt chemați să fie martori ai Domnului Isus și vedem că chiar și cei persecutați au ascultat acest mandat ( Fapte 8.4; 11.19-21 ), dar nu toți credincioșii au fost trimiși să predice .

Mai mult, Domnul enumeră semnele care urmau să-i urmeze pe credincioși, iar noi citim îndeplinirea misiunii sale în versetele 19 și 20: „Dar aceia au ieșit și au predicat pretutindeni prin participarea Domnului și cuvântul fiind confirmat de cei care au urmat. Semnați ”( Fapte 16:19, 20 ).

Dacă rămânem la text, nimic altceva nu poate spune decât acest lucru: predicatorii au ieșit și Dumnezeu a confirmat predica lor făcând semne să se întâmple. Semnele sunt legate de predică!

Ce spune Faptele?

Predicatorii nu au plecat decât după ce Domnul a înviat, s-au dus la ceruri și au trimis Duhul Sfânt (cf. Ioan 15:26 ). Prin urmare, vom găsi îndeplinirea lui Marcu 16: 15-18 în primul rând în cartea Faptelor.

Întâlnim primul raport din Faptele Apostolilor 2:43 , în care citim: „Apostoli au făcut multe minuni și semne”.

O a doua mențiune din Fapte 5:12 : „Dar prin mâinile apostolilor s-au întâmplat multe semne și minuni printre oameni”.

Aceasta este o împlinire a rugăciunii în Faptele 4: 29-31 . Acolo credincioșii cer ca slujitorii Domnului să dorească să proclame Cuvântul lui Dumnezeu cu toată sinceritatea; găsim apoi împlinirea în versetul 31. Atunci ei cer ca Dumnezeu să-și întindă mâna „pentru vindecare, iar semnele și minunile să se întâmple prin numele sfântului tău slujitor Iisus”. acolo este raportat că apostolii au provocat aceste semne.

Faptele 5.15 merită o mențiune specială, deoarece spune că, chiar dacă umbra lui Petru a căzut asupra bolnavilor, au devenit bine. De asemenea, trebuie subliniat faptul că Petru a înviat o persoană din morți (vezi Fapte 9: 32-41 ).

Termenul „apostol” nu trebuie să se limiteze la doisprezece; putem deduce acest lucru din Faptele 6: 8 ; acolo am citit că Ștefan, plin de har și tărie, a făcut semne și minuni mari printre oameni. Ștefan a fost un trimis al oamenilor care au dat o mărturie cutremurătoare Domnului Isus. Mărturia sa s-a limitat la Israel și s-a încheiat cu crima sa.

Continuăm să citim că Filip coboară în Samaria și predică Evanghelia samaritenilor. Oamenii îi aud predica și văd semnele pe care le-a făcut ( Fapte 8: 6, 13 ). Cuvântul „apostol” înseamnă „mesager”; în acest sens îi putem număra pe Ștefan și Filip printre apostoli.

Ouweneel se referă, pe bună dreptate, la acest lucru și menționează exemplul celor șaptezeci de ucenici trimiși ( Luca 10: 1-20 ); Cu toate acestea, nu consider că referința sa la discursurile de la sute douăzeci de discipoli de Rusalii este relevantă. Nu este o predică care este întărită prin semne, ci un semn pe care Petru îl explică apoi. Aș dori, de asemenea, să menționez cu această ocazie că limba a fost vorbită în limbi reale.

Nici exemplul Ananiasului nu continuă. Tot aici nu exista nicio predică care să fi fost confirmată de un semn, dar Ananias lucrează un semn care i-a fost dat de dragul lui Pavel. Acesta este, de asemenea, un caz special, deși este posibil, desigur, că Ananias a făcut alte minuni, dar acest lucru nu este raportat. Și cazurile speciale nu trebuie utilizate pentru a susține o învățătură generală.

Mărturia Faptelor continuă în capitolul 13, unde Pavel și Barnaba sunt trimiși de Duhul Sfânt ( Fapte 13.4 ). Misiunea ta nu se mai limitează la evreii din țară sau la samaritenii din zona lor. Evanghelia merge acum peste tot în lume pentru a fi predicată „evreului întâi și grecilor”.

În Cipru, Paul a făcut un semn fără a fi etichetat ca atare. Cu mâna Domnului, îl lovește pe Bar Jesus (numit și Ellyma) cu orbire ( Fapte 13.10-12 ). De asemenea, citim în Fapte 14: 8-11 că Pavel vindecă un paralitic; ar trebui remarcat aici

1. că a recunoscut credința în acest om că va fi mântuit și
2. că i-a poruncit să stea pe picioare.

Pavel și Barnaba, precum Ștefan și Filip, nu au fost printre cei doisprezece care sunt numiți în mod explicit apostoli, dar în capitolul 14 ambii sunt menționați ca apostoli ( Fapte 14:14 ; vezi și Faptele Apostolilor 14.3.4 .). Fapte 15:12 spune despre amândoi că Dumnezeu „a făcut multe semne și minuni printre nați prin ele”.

În cele din urmă, merită menționat că atât Pavel cât și Petru mărturisesc că a făcut minuni extraordinare, deoarece sudarea pânzelor sau șorțurilor din corpul său lăsa bolile să se răspândească și spiritele rele să se răspândească (vezi Faptele Apostolilor 19.11.12 ). Pavel a înviat și un om mort, după cum indică Fapte 20: 7-12 . Rețineți că nu a fost nimeni altcineva din camera superioară care a făcut asta, ci Paul. Aceasta pune capăt mărturiei Faptelor, dar există mai multe.

Semnele unui apostol

În 2 Corinteni 12:12 există un cuvânt important din partea apostolului Pavel. Acolo scrie: „Semnele apostolului au fost realizate între voi cu toată perseverența, prin semne și minuni și fapte puternice.” Acest cuvânt ar pierde orice sens dacă fiecare credincios ar putea să efectueze astfel de semne și minuni. Semnele nu ar mai fi semnele apostoliei („trimise ca predicatori”), ci ale creștinilor în general.

Scriptura arată clar că semnele au urmat proclamării creștinilor care au fost trimiși să răspândească mesajul Evangheliei, adică se aflau într-o „situație misionară”, o situație de „a fi trimis”.

Acum, desigur, se poate spune că expresia „semnele apostolului” nu trebuie să însemne că a fost rezervată doar apostolilor să facă astfel de semne încât le-a marcat pur și simplu: fără semne nu sunteți un apostol. Dar îl poți întoarce și să spui: Cine predică și semnează, trebuie, evident, să fie un apostol. Apoi, cuvântul „apostol”, așa cum s-a arătat deja, ar trebui dus mai puțin: cineva care este trimis să predice; prin urmare, Filip și alții ar fi incluși.

Când Ouweneel scrie că Marcu 16:17 este o promisiune la care se poate referi orice credincios (vezi p. 120–121), el îndepărtează acest pasaj din contextul său și nu reușește să învețe cartea Faptelor și celelalte pasaje citate mai sus . La pagina 121 se îndepărtează de această afirmație: mai întâi spune că toți credincioșii pot experimenta semne în viața lor religioasă, puțin mai târziu se spune că doar unii credincioși le folosesc în mod regulat în lucrarea lor. Deci el limitează ceea ce s-a spus mai întâi și nu acordă atenție caracterului confirmator al semnelor cu privire la proclamare.

Dar 1 Corinteni 12?

WJO se va ocupa de acest pasaj în capitolul următor; Aș dori totuși să trimit ceva înainte, având în vedere considerentele de mai sus. Poziția pe care tocmai am apărat-o, și anume că semnele apostolilor (în sensul mai larg: „emisarii” indiferent de loc și de timp) au fost și sunt executate, pare a fi scăpată de 1 Corinteni 12 . Versetele 28-30 menționează haruri de vindecare și tipuri de limbaje (ambele incluse în Marcu 16 ), alături de darul apostolilor. Aceasta ne oferă o problemă, dar numai una mică, pentru că trebuie să ținem cont doar de diferențele pe care le face Pavel: pe de o parte, semnele unui apostol și, pe de altă parte, darurile din congregația cu care se ocupă aici.

În primul rând, Apostolul scrie în 2 Corinteni 12:12 în majoritate despre semnele unui apostol, pe care le specifică ca „semne, minuni și fapte puternice”. Aceasta corespunde în totalitate listei din Marcu 16:17, 18 .

Aici, în 1 Corinteni 12 , apostolul vorbește despre un singur cadou atribuit unei anumite persoane, un alt cadou de la o altă persoană, nu mai multe daruri pentru o singură persoană.

Pe de altă parte, Pavel nu vorbește în 1 Corinteni 12 despre semne care însoțesc proclamarea misionarilor care sunt sau au fost trimiși în lume, ci despre daruri care servesc la ridicarea sau ridicarea adunării. De la 1 Corinteni 11:17 la 14:26 (sau 34) este vorba despre unirea credincioșilor ca membri ai trupului lui Hristos și despre edificarea reciprocă. Apostolul face o excepție cel mult în 1 Corinteni 12:22 pentru că vorbește în limbi; acest lucru este în mod normal pentru necredincioșii care ar trebui să audă glorificarea lui Dumnezeu în propria limbă. Pentru ei acesta este un semn că mântuirea este oferită și națiunilor (sau neamurilor) (cf. Fapte 2). Ansamblul ar trebui să vorbească în limbi numai atunci când există un interpret, deoarece este vorba despre construirea ansamblului.

Deci ceea ce am spus despre Marcu 16: 14-20 și despre 2 Corinteni 12:12 nu este în niciun caz invalidat de 1 Corinteni 12 .

Europa ca domeniu de misiune?

Există cantoane care văd din nou Europa ca zonă de misiune din cauza declinului creștinismului. Prin urmare, ne-am aștepta, sau chiar să revendicăm „semne, minuni și fapte puternice”. În primul rând, trebuie să remarcăm că încă există mărturii creștine credincioase în diferite țări europene. Prin urmare, deșeurile sunt doar parțiale, nu total. În plus, este adevărat că se poate gândi în acest fel, dar singura întrebare decisivă este dacă Dumnezeu, Domnul nostru, se gândește și la el și dacă vrea să dea un astfel de martor aici prin semne, minuni și fapte puternice, așa cum este descris în cartea Faptelor.

Lucrări mai mari decât aceasta

În plus, un cuvânt scurt despre afirmația Domnului potrivit căruia discipolii vor face lucruri mai mari decât El însuși ( Ioan 14:12 ). Unii credincioși înțeleg cuvântul „mai mare” pentru a însemna semne care ar provoca o senzație și mai mare decât cea a Domnului. Dar a făcut cineva vreodată ceva mai mare decât învierea lui Lazăr, al cărui trup a decăzut deja?

Alții văd lucrările mai mari în rezultatul proclamării, cu mii care vin (sau vin) la convertire, cum ar fi de Rusalii.

Eu însumi am în vedere următoarea gândire: Ne putem gândi la lucrările speciale care au fost făcute de Petru, a cărui umbră a căzut asupra bolnavilor care ulterior au devenit bine; sau lui Pavel, ale cărui șorțuri și batiste au fost puse pe bolnavi și le-au adus vindecare. Nu a existat așa ceva cu domnul.

După cum am spus, nu comentez capitolul 4; ei ar putea, eventual, să distragă atenția de la referințele mele la Marcu 16, 14-20 . Cu toate acestea, consider serios acest lucru.

Noile minuni (Capitolul 5)

O altă vedere

În capitolul 5, WJO discută despre minunile enumerate în 1 Corinteni 12 . El se referă, de asemenea, la pasajele corespunzătoare din Efeseni 4:11 , Romani 12: 6-8 și 1 Petru 4:10 .

Este frapant faptul că la pagina 133 el proclamă o viziune complet diferită de cea pe care o avea anterior cu privire la darurile harului. Desigur, este posibil ca cineva să dezvolte gânduri noi și să obțină astfel o mai bună perspectivă. Nu condamn să-mi schimb propria părere – asta ar trebui spus clar -, dar aș dori să aud clar de ce vă revizuiți părerile.

Ouweneel își formulează noua viziune astfel:

Nici un singur credincios nu „deține” una dintre cele nouă minuni ale 1 Corinteni 12 în sensul unei proprietăți întotdeauna existente, dar fiecare credincios poate primi unul dintre aceste nouă „daruri” pentru un anumit caz și pentru un anumit moment (p. 133).

Aceasta este o declarație clară și aș dori să știu pe ce bazează WJO această opinie. Inițial, însă, nu primesc nicio dovadă biblică pentru acest lucru, ci doar opinia anumitor persoane.

Ouweneel îl citează pe Duffield și Van Cleave, care susțin că nimeni nu are darul vindecării … Nimeni nu a avut niciodată darul de a vindeca fiecare boală. Uneori, Iisus a vindecat și pe toți bolnavii care veneau la el, dar alteori era împiedicat să muncească, deoarece oamenii aveau prea puțină credință ( Mt 13,58 ).

Ce este un argument fără sens! În anumite momente, Hristos nu mai avea darul și puterea de a vindeca – sau numai El a fost împiedicat să exercite această putere? Cred că aceasta din urmă.

WJO citează, de asemenea, o declarație a lui Wimber despre „revelațiile” minții. Această formulare are scopul de a sublinia „caracterul instantaneu” al darurilor harului. De asemenea, în acest citat din Wimber, îmi lipsește un raționament biblic clar.

Nuance …

După această declarație bazată pe cercetare privind acordarea instantanee a unui cadou specific la caz și la pagina 145, Ouweneel continuă să nuante. De asemenea, cu riscul ca acest lucru să pară neprietenos: afirmația sa nu se potrivește cu practica sau scrisul.

Deci, în practică, el spune că unii credincioși primesc anumite daruri de har mai des decât alții. În mod ciudat, el enumeră apoi că există apostoli și profeți (oameni care deseori primesc profeții), apoi profesori și puteri miraculoase (oameni în care puterea lui Dumnezeu este adesea revelată). Apoi aplică acest lucru și altor cadouri.

Dar aceasta este o arbitrare pură. El nu spune despre apostoli că au fost apostoli doar în anumite momente și pentru anumite slujbe.

Dar același lucru ar trebui să se aplice pentru ei !? WJO nu este atât de consistent. În ceea ce privește darul de vindecare, el repetă mai întâi că nimeni nu are acest dar, ci continuă să scrie, dar sunt cei din comunitate care primesc cadouri de vindecare mult mai des decât mulți alții … și sunt chemați în special să se dedice acestei sarcini.

Pentru mine, aceasta este o arbitrare și o speculație pură. Unde citim că cineva primește un anumit cadou mai des decât altul? Nicăieri! În acest fel, Ouweneel reușește să justifice apariția diverselor vindecătoare și, în același timp, să-și ceară scuze pentru faptul că nu pot duce la vindecare în anumite cazuri! Vă puteți ascunde apoi în spatele acestei interpretări și spune că tocmai nu vi s-a dat darul vindecării pentru acest moment și în acest caz.

Nu-mi place să apelez la experiențe, dar aș putea numi un număr de oameni care fac sau au un anumit cadou – și nu doar pentru o clipă, ci întotdeauna! Mulți știu, ca și mine, frații din epoca lor care erau adevărați învățători, „păstori de bine”, surori care erau caracterizate prin darul milosteniei etc.

Cu toate acestea, poate exista desigur o schimbare a cadoului în sensul creșterii. De exemplu, un evanghelist poate continua să crească ca profesor; dar atunci nu a primit doar acest cadou pentru un anumit moment sau caz.

Ce spune Scriptura?

După cum am spus, părerea lui Ouweneel este în contradicție și cu Scriptura.

Tot aici face diferențe și, din păcate, trebuie să spun că îndoaie scenariul în favoarea propriei explicații.

După ce a declarat că există oameni în care puterea lui Dumnezeu este revelată mai des, el spune: „În acest sens, unul este un picior, celălalt o mână, un ochi sau o ureche.” În acest sens, el limitează afirmația. scrisul.

Când citim 1 Corinteni 12: 4-11, observăm că Dumnezeu dă acest dar unuia, altuia sau altuia pentru următorul. Nu citim nimic despre caracterul temporal al unui astfel de cadou sau că un cadou nu este legat de o persoană.

Versetul 12 introduce imaginea corpului uman și spune că corpul are multe membre. Apoi, accentul este pus pe unitatea acestui corp. În sfârșit, apostolul spune că acest lucru se aplică și trupului lui Hristos.

Pavel elaborează în continuare această imagine: Corpul nu este format dintr-un singur membru, ci din mulți membri. El cheamă piciorul, mâna, urechea și ochiul. Piciorul se plimbă doar într-un anumit moment pentru a putea merge? Și ce zici de ochi? Obține viziune într-un anumit caz și îl poate auzi în momentul următor? Niciodată! Un picior este și rămâne un picior, un ochi este un ochi și rămâne un ochi.

Apostolul transferă acum această imagine a unui corp obișnuit la adunare, trupul lui Hristos. Acest lucru este deja sugerat în versetul 25, dar este clar spus în versetul 27: Tu ești trupul lui Hristos și membri în detaliu. Ceea ce se aplică corpului uman, prin urmare, se aplică și trupului lui Hristos. Cine este un picior acolo este un picior, un ochi este un ochi etc.

Curbarea scrisului este arătată în declarația WJO potrivit căreia cineva este un picior în acest sens, etc. El permite scrierii să spună altceva decât ceea ce este cu adevărat scris!

Apostolul enumeră apoi diverse daruri și realizează că nu toți sunt apostoli, profeți, profesori etc. Când vine vorba de Ouweneel, fiecare credincios poate fi învățător, profet etc., într-un anumit moment. Acest lucru este complet contrar a ceea ce spune apostolul în versetele 28-31.

Desigur, este complet clar că nimeni nu poate efectua un anumit serviciu de unul singur. Că, în cele din urmă, numai Dumnezeu este cel care aduce vindecarea este și un fapt. Dar este, de asemenea, faptul că Dumnezeu folosește oamenii pentru anumite servicii și îi echipează cu un dar (permanent) pentru acest serviciu.

Ouweneel oferă apoi exemple din Vechiul Testament pentru a demonstra învățătura lui despre dăruirea de cadouri instantanee și legate de caz.

Ceea ce am spus anterior se aplică aici: în unele dintre afirmațiile sale spun „ok”, dar în altele „da și?” Sau „aha !?” În total, „dovezile” lui suplimentare nu conțin nimic cu adevărat constructiv.

Desigur, Dumnezeu poate lămuri clar unui credincios ce trebuie făcut într-un anumit moment (vezi Capitolul 5.2.1); dar este același lucru cu a da „Cuvântul Înțelepciunii”? Sau nu este vorba mai degrabă despre credincioșii care se caracterizează prin înțelepciune în declarațiile lor ?! Putem spune același lucru în ceea ce privește „cuvântul de cunoaștere”. Nu este vorba pur și simplu de a ști ceva, de ceea ce se întâmplă, ci de spiritul care dă „cuvântul de cunoaștere” unei persoane; este serviciul cuvântului pe care cineva l-a primit.

În rezumat: Domnul ne oferă o lecție în 1 Corinteni 12 și nu descoperim că există o comunicare a darurilor în anumite situații, ci alocarea anumitor abilități care ar trebui să fie exercitate în funcție de Domnul.

În acest moment este probabil să spunem ceva despre cele trei moduri în care Pavel vorbește despre daruri.

În scrisoarea către romani, el se ocupă de justificare bazată pe credință. Din capitolul 12 vorbește despre viața practică a credincioșilor. Ei ar trebui să-și ofere trupurile lor ca jertfe vii lui Dumnezeu și să fie schimbați în gândirea lor. Ei ar trebui să gândească modest și să recunoască faptul că sunt membri ai unui corp și membri ai unuia altuia. În această conștientizare ar trebui să-și exercite darurile și, de asemenea, să realizeze că membrele nu au toți aceeași sarcină. Unul are acest lucru, celălalt acel dar. Această diferență, ca în 1 Corinteni 12 , este caracteristică corpului.

Atunci când enumerați darurile, nu se numește „daruri minune”, cum ar fi vorbirea sau interpretarea limbilor, vindecarea etc., ci darurile care afectează viața bisericii într-un sens mai larg, cum ar fi comunicarea sau manifestarea de milă. Trebuie să înțelegem acest lucru în sensul cel mai larg, se referă la ajutor practic, cum ar fi efectuarea de erori pentru cineva și lucruri similare de zi cu zi. Pavel îi avertizează pe ucenici, dar instrucțiunile sale sunt în primul rând educative.

În congregația din Corint, apostolul a trebuit să ajusteze o serie de lucruri, inclusiv folosirea darurilor. Scrisoarea sa către această adunare este admonestantă și în această privință, dar corectă aici. Acest lucru este clar în special în capitolul 14. Mulți trec cu vederea acest lucru atunci când interpretează pasaje din acest capitol, având o vedere pozitivă despre ceea ce se înțelege ironic. Vom reveni la asta mai târziu.

În scrisoarea către Efeseni, Pavel vorbește despre daruri într-un mod complet diferit. În Efeseni 4 nu este vorba despre darurile care sunt date la o anumită persoană la întâlnire, ci despre oameni care au primit – o comunitate ca un cadou. Aceste daruri sunt necesare pentru a construi biserica. Există cei care fac lucrare de bază (= apostoli și profeți), cei care adaugă la biserică (= evangheliști) și cei care lucrează constructiv (= păstori și învățători). Aici vorbesc prin urmare de cadouri într-un sens constructiv.

Nu mai vreau să mă dezvolt pe aceste trei tipuri, sunt interesat doar de informații scurte despre diferența dintre aceste trei tipuri de prezentare a cadourilor.

Puteri bolnave (Capitolul 6)

Observații preliminare generale

În acest capitol, WJO tratează legătura dintre bolile și puterile (demonice) care provoacă boli.

Mai întâi câteva comentarii generale.

Ouweneel este destul de precis aici și avertizează asupra pozițiilor extreme în două direcții. El precizează că nu toate bolile sunt cauzate de influența demonică. El subliniază, de asemenea, că, ca urmare a cunoștințelor sporite, se pot realiza mult mai multe vindecări prin eforturi medicale decât înainte (p. 172f).

Pe de altă parte, el mai spune că influența demonică este mai frecventă în bolile decât cred mulți oameni. În opinia mea, el subliniază prea puternic acest aspect; acest lucru este de înțeles, deoarece în opinia sa acesta este un aspect neglijat în creștinism. Dar cât de des se întâmplă ca SIDA sau cancerul să fie legat de influența demonică? Această conexiune mi se pare foarte mică.

În al doilea rând, consider că Ouweneel se bazează pe experiența personală și pe opinia „miniștrilor vindecării” (6.1.2). Vrem să-l lăsăm pe cuvântul lui, dar sunt foarte preocupat de asta. Trebuie să fii foarte atent când folosești internetul, de exemplu, deoarece folosind citate uneori sunt comunicate lucruri foarte negative despre anumiți vindecători (trebuie doar să folosești programul „Google”). Pe de altă parte, desigur, nu poți doar să ignori totul și să-l respingi ca fiind o minciună sau o blasfemie.

În al treilea rând, mi se pare că Ouweneel folosește adesea expresii precum „pare”, „poate fi” sau „probabil” atunci când își exprimă părerea; Suna oarecum rezervat, dar pe de altă parte, astfel de expresii sunt sugestive.

Zece exemple biblice de legătură între vindecarea bolnavilor și influența demonică (pp. 167-170)

1. Exemplul lui Job (vezi observația mea anterioară cu privire la acest lucru) mi se pare prea specific pentru a servi drept „dovezi” pentru dezvoltarea bolilor prin influența demonică. Conversația dintre Dumnezeu și Satana arată doar de ce Dumnezeu ia permis lui Satan să dăuneze sănătății lui Iov (în a doua instanță).
2. În discuția cu Luca 6:19 , vreau să subliniez diferența dintre vindecarea bolnavilor și vindecarea celor chinuiți de spirite impure – mai ales în ceea ce privește versetul 18. Cazul autonom al Luca 9.42 nu poate fi folosit pentru a elimina sau a diminua această diferență generală. În ceea ce privește această diferență, ofer următoarea privire de ansamblu:
   1. Această diferență este remarcată în mai multe locuri, inclusiv Matei 4.23.24 ( Luca 6.18 ), 8.16.17 ( Marcu 1.32-34 ; Luca 4.40.41 ), Matei 10.1.2.8 ( Marcu 6.13 ; Luca 9.1 ), Marcu 3.11; 16,17,18 ; Luca 8,2 ; Fapte 5:15, 16; 19.12 .
   2. Alte pasaje vorbesc exclusiv despre bolnavi: Matei 8.5-13 ( Luca 7.1-10 ; Ioan 4.46 ); Matei 9:35 (dacă și aici trebuie să înțelegem „afecțiunea” ca suferind de duhuri rele, atunci acest punct se încadrează sub punctul (a)); această presupunere este însă îndoielnică, întrucât Matei 10: 1 distinge că este afectat de o „afecțiune” de suferință între spiritele rele); în plus, Matei 14,14,35,36 ( Mk 6,53-56 ); Matei 25:36 (nu există obsesie aici); Marcarea 6.5; 7,31-37,56 ; Luca 5,15; 10,9 ;Ioan 5: 1-18; 6.2; 11,1-3 ; Fapte 3: 1-11; 9,37; 28.8.9 .
   3. Există, de asemenea, diverse cazuri în care spiritele rele sunt alungate fără a menționa boala: Matei 8 : 28-32 ( Marcu 5.1-13 ; Luca 8.26-33 ); Matei 15,25 ( Mc 7,24 ); Marcu 1,23-26 ( Lc 4,31-37 ).

   În Faptele Apostolilor 10:38 , (!) Spune WJO, stresul demonic pare a fi egalat cu boala, dar asta nu înseamnă că într-adevăr. În plus, se prevede că Isus este „benefic”, care poate include vindecarea bolnavilor. Așa cum ar fi, concluzia pe care o scoate WJO merge prea departe în opinia mea.

3. Ouweneel trage o concluzie din faptul că spiritele rele sunt menționate în Luca 7.21 , dar nu în Luca 7.22 . El concluzionează de aici că orbii, șchiopii, etc., au fost probabil vindecați de spiritele rele. Această concluzie este foarte speculativă, care este deja exprimată prin cuvântul „probabil”.
4. Fiind legată de Satana, despre care vorbește Luca 13:11 , nu trebuie să însemne că această femeie a fost legată demonic; poate însemna, de asemenea, că Satana, la fel ca Iov, i-a legat prin boală.
5. Cu toate acestea, combinația dintre obraznică, surditate și obsesie apare în scris (deci punctul (c)), dar rețineți că este vorba doar de cazuri individuale.
6. Într-adevăr, expresia „amenințată” din Luca 4,39 este izbitoare. Totuși, pentru a insista că febra „a părăsit-o” – cu gândul nerostit că este deținută de o minte impură – consider din nou speculativ. S-ar putea să fie și faptul că Domnul amenință cu febra, deoarece Satana a făcut această femeie bolnavă sau pentru că Domnul consideră boala ca un rău care a venit pe lume prin activitatea Satanei.
7. Presupunerea că surdul și mutul din Marcu 7: 31-37 ar fi putut fi obsedat pentru că Isus și-a pus degetele în urechi atunci când acest om a fost vindecat și pentru că în Luca 11:20 se spune că Domnul a alungat demonii prin degetul lui Dumnezeu, este din nou complet speculativ. Ouweneel sare aici de la folosirea literală a degetelor la utilizarea spirituală a expresiei „degetul lui Dumnezeu”, care nu înseamnă altceva decât puterea lui Dumnezeu (cf. Ex 8:19 ).
8. În Faptele Apostolilor 19:12 se spune că țesuturile au fost puse pe bolnavi, că bolile au dispărut și s-au dus spiritele rele. Ouweneel citește acest pasaj ca și cum ar fi spus că spiritele au părăsit bolnavii, dar nu este acolo! Cuvântul „și” reunește două lucruri împreună, dar acest lucru nu înseamnă că „boală” și „obsesie” sunt văzute ca una și aceeași (a se vedea punctul (a)). Se pare că Ouweneel vrea să citească ceva în acest pasaj care nu este acolo pentru a-și baza opinia pe el. Acest lucru este valabil și pentru argumentul său, care se bazează pe Matei 8:16 ; Rețineți și expresia „pare” aici.
9. Predarea lui Satan ( 1 Corinteni 5.5 ) poate însemna desigur că persoana a devenit bolnavă, dar asta nu înseamnă că Satana este implicată în fiecare boală. WJO nici nu spune asta; acest punct nu are, așadar, nicio importanță generală.
10. În mileniu, când Satana este legat, nu va exista nicio boală. Ouweneel vrea acum să stabilească o conexiune aici. El folosește acest fapt ca dovadă pentru afirmația cu care a început cele zece puncte, că există o legătură între boală și demoni (vezi p. 181). Și totuși, există încă morți în Mileniu, iar vindecarea este numai pentru cei care aparțin poporului lui Dumnezeu (locuitorii țării) și pentru cei care se tem de numele Domnului (vezi Isaia 33 și Mal 4 ).

Cu aceste informații, am încercat să reconciliez accentul special pe care WJO îl pune pe legătura dintre boli și puterile spirituale cu declarațiile biblice despre aceasta. Din păcate, această corespondență lipsește la WJO.

Las secțiunile 6.1.2 despre experiențele „miniștrilor eliberarii” și 6.1.3 cu privire la (natura) și spiritele responsabilitatea Ouweneel. Aș dori doar să subliniez utilizarea unor expresii precum „arată așa …”, „ar putea” etc. la pagina 173; Am arătat deja acest lucru în introducerea mea generală. Te poți ascunde bine în spatele unor astfel de formulări. Într-un tratat în care doriți să introduceți gânduri noi, nu ar trebui să le folosiți după părerea mea.

În secțiunea 6.2.1, aș dori să atrag atenția asupra notei de subsol 12. Unele dintre pasajele citate acolo nu arată nicio legătură cu bolile și nici cu influențe oculte. Ei singuri arată (și asta este suficient de important) că trebuie să fim în pază împotriva Satanei și a supușilor săi. Pe pagina 175 de mai jos și pe pagina 176, Ouweneel respinge două abordări unilaterale.

Aș dori, de asemenea, să adaug la citatul din Exodul 15:26 („Eu sunt Domnul care te vindecă”) că este vorba despre impunerea (sau salvarea, ca în recensământul lui David) a bolilor care Dumnezeu i-a impus egiptenilor cu cele zece ciumă. Aceasta nu se referă la mici fermoare de zi cu zi, dar și la boli grave care afectează credincioșii din când în când.

Unul ar trebui să privească atent ceea ce este în acest verset!

Pentru 6.3.1, aș dori să reamintesc cititorului declarația nefondată a WJO despre incapacitatea retorică a lui Moise ( Ex 4:11 ), pe care el o repetă aici și chiar vorbește despre (așa cum s-a menționat deja) despre „vindecare”! În acest verset, Ouweneel pune lucrurile care nu sunt deloc acolo. Repet: el îndoaie textul astfel încât să se potrivească raționamentului său! În acest al șaselea capitol cred că pot observa și această tendință în alte poziții conduse de WJO.

Ce spune Ouweneel în 6.3.2 (că cu siguranță vrei să vezi o minune) este în sine adevărat; de fapt, trebuie să fim atenți să nu discutăm un miracol real cu o „explicație naturală” sau chiar să-l atribuim Satanei. Este altceva pe care îl putem testa autenticitatea unui miracol.

Întotdeauna vor exista diferențe de opinie cu privire la ce înseamnă „spina pentru trup” pentru Pavel (Capitolul 6.4). Cu toate acestea, aș dori să notez că acest ghimp a avut un scop foarte specific, și anume acela de a combate autoexaltarea. În orice caz, a fost ceva foarte neplăcut că Dumnezeu nu a luat-o. Pentru noi, aceasta conține cu siguranță această lecție că Dumnezeu lasă anumite lucruri (inclusiv bolile) să persiste în viața noastră pentru a ne educa spiritual. În astfel de situații, nu ar trebui să căutăm să ne „liniștim”, ci să acceptăm calea lui Dumnezeu, astfel încât El să își poată atinge scopul cu noi.

În capitolul 6.5.1, WJO tratează necesitatea serviciului de eliberare și, în conformitate cu secțiunea anterioară, înseamnă probabil expulzarea demonilor care sunt ascunși în spatele unei boli. În consecință, este vorba de persoane care nu sunt „contaminate” de influența demonică, dar care sunt „ocupate” de demoni (o afirmație a lui Avd Sande).

Ouweneel conduce James 3: 13-18 în acest context . Și aici cred că am introdus mai mult în text decât conține cu adevărat. Versetul 13 întreabă cine este înțelept printre cititori; apoi vine chemarea de a arăta lucrări de blândețe și înțelepciune. În schimb, apostolul numește gelozie și ceartă, care aparțin unui alt fel de înțelepciune, nu înțelepciunea de sus, ci o înțelepciune pământească, nespirituală, diabolică. Aceasta indică originea acestei înțelepciuni; dar asta nu include obsesia demonică. Nu este necesară o slujire de eliberare pentru astfel de lucruri rele, ci o condamnare completă și îndepărtare din inimă.

Același lucru se poate spune despre 2 Timotei 2:26 . Din nou, nu este vorba despre oameni posedați, ci de oameni care au fost seducați de Satana. Recuperarea lor nu se întâmplă prin expulzarea diavolului, ci prin mustrare (vezi v. 19), pe care Dumnezeu o folosește pentru a le inversa. Tot aici am impresia că WJO îndreaptă pasajele Bibliei în sensul „dovezilor” sale.

În 6.5.2, WJO tratează efectele demonilor, pe care le numește „moștenire”. El spune că bolile sunt numite ereditare, deoarece apar într-o familie din generație în generație. Acesta este un fenomen binecunoscut. Acum se ocupă cu mare atenție de o parte a acestui subiect și își dă seama că ereditatea are o bază biologică. Dar este posibil, potrivit lui Ouweneel, să existe și cauze spirituale, da, chiar dacă există un motiv biologic, trebuie întotdeauna examinat dacă există și o cauză spirituală implicată. Tocmai acest lucru este acum subliniat aici, iar Ouweneel se bazează pe experiența miniștrilor de eliberare, care afirmă că demonii care decedează au cel mai probabil să treacă la membrii apropiați ai familiei muribundului. Trebuie să întreb din nou imediat

Ouweneel vorbește, evident, de obsesie, nu de seducție satanică. Chiar și acum afirmă în mod corect că o astfel de „săritură” este posibilă numai dacă persoana în cauză este deschisă. Dar această deschidere este dată pur și simplu de cineva care este „în trup”? Această deschidere se poate întâmpla inconștient? Cred că ceva de genul acesta este posibil numai dacă te ocupi în mod deliberat de lucruri oculte. Între timp, Ouweneel aduce unii cititori la o introspecție nesănătoasă, ceea ce riscă să se deschidă la efectele Satanei.

Putem deduce (așa cum am făcut întotdeauna) că spiritele demonice caută o casă din raportul despre posedații din țara Gadarenilor. Rețineți, însă, că acești demoni nu sară doar peste; ei cer în mod expres să nu fie trimiși în prăpastie și sunt dependenți de consimțământul Domnului pentru a fi lăsați să intre în porci. Cu siguranță nu s-au deschis pentru această mișcare! Acesta este un caz foarte special. În celelalte cazuri de expulzare a demonilor nu citim nimic de o asemenea mișcare!

Pasajul din Matei 12:43 oferă informații mai specifice(P. 189). În acest caz particular, demonul pornește de la ființa umană, apoi caută odihnă și nu o găsește. Se întoarce apoi la prima sa casă și o găsește curățată și decorată. Notă exact: casa este acum goală! Nu este nimic valabil pentru Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu nu locuiește în el! Apoi se mută în această casă goală cu alte șapte duhuri, iar ultimul din această persoană este mai rău decât primul. Deci acest lucru se poate întâmpla cu oameni cu adevărat posedați de la care a plecat spiritul rău. Și cum s-a întâmplat asta? Din inițiativa minții impure? În astfel de cazuri, este imperativ ca „casa” să fie umplută cu lucruri bune, adică cu lucrurile Duhului lui Dumnezeu; altfel oamenii se pot găsi într-o situație mai amenințătoare decât înainte.

Dar acum continuă; în final, Domnul spune: „Va fi la fel pentru această rasă malefică.” Spiritul impur de idolatrie a lucrat în Israel. Acest spirit s-a mutat – acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, după captivitatea babiloniană. În schimb, în ​​curând a venit un serviciu mort, „casa” lui Israel a rămas goală și au respins Mesia lor. În viitor, însă, spiritul impur se va întoarce și atunci va exista o idolatrie mai rea decât înainte. Acest lucru se va întâmpla în timpul „fiarei” despre care vorbește Apocalipsa 13 .

Înseamnă acest lucru că oamenii sunt alcătuiți numai din posedați? Nu cred că trebuie să vedem așa. Acesta include oamenii apoi conduși de Satana. Trebuie să diferențiem obsesia reală și deplasarea în sfera puterii lui Satana.

Avem un exemplu în acest sens în cazul Ananias și Sapphira. Nu se spune nimic despre faptul că acest cuplu este posedat, ci că Satana și-a umplut inimile pentru a minți Duhul Sfânt. Nu este vorba despre obsesie, ci de efectul Satanei în inimile lor. Același lucru este valabil și pentru Iuda. Acest discipol nu a fost posedat, ci s-a deschis la efectul lui Satana și și-a trădat stăpânul ( Ioan 13.2 ).

WJO declarase anterior la paginile 189-190 că influențele demonice pot continua în a treia și a patra generație. În nota 50, el se referă la următoarele scripturi: Exodul 20: 5; 34,7 ; Numerele 14:18 ; Deuteronom 5.9 . Totuși, aceste pasaje nu spun nimic despre efectul continuu al influențelor demonice, ci doar despre faptul că Dumnezeu infectează nedreptatea părinților la copii, la al treilea și al patrulea sex. Nu trebuie să punem capăt acestei citate din cele Zece Porunci cu mențiunea celui de-al patrulea gen, deoarece după această expresie urmează (ca în Deuteronom 5.9 , unde se repetă cele Zece Porunci), cuvintele „cei care mă urăsc”.

La vremea respectivă, am dat următorul răspuns la o întrebare despre cursul biblic publicat de fundația „Ce spune Biblia?”:

Dumnezeu nu pedepsește pe copii pentru păcatele părinților lor. Legea prevede că tații nu trebuie uciși pentru păcatele copiilor și copiilor lor pentru păcatele părinților lor ( Deut 24:16 ; 2 Cr. 25.4 ; Eze 18.20 ).

Rețineți că Exodul 20: 5 nu vorbește despre „tată” în singular, nu numai despre tații imediați, ci în general despre tați. Aceasta înseamnă nu numai tatăl direct, ci și bunicul etc. Așadar, este vorba despre păcatele părinților (de-a dreptul) de a fi afectați de copiii lor, adică de urmașii lor. Dar este important să notăm ce spune: „cei care mă urăsc”. Cu alte cuvinte, dacă urmașii umblă în păcatele părinților lor, păcatele lor vor fi afectate și de urmașii lor.

Vezi și Matei 23:34 , 35 ; acolo puteți vedea că acest principiu se aplică și figurat sau spiritual. Deși evreii nu sunt descendenți din Cain, sângele lui Abel va fi totuși solicitat din mâna lor; ei sunt, din punct de vedere spiritual, urmași ai lui Cain care și-au ucis fratele. Așa și-au ucis fratele, Iisus Hristos, și de aceea păcatul lui Cain le este atribuit!

În acest context, este util să citiți în pace capitolul 18 din Ezechiel. Capitolul începe cu reproșul că părinții au mâncat struguri necoapte și că Dumnezeu a pus acest fapt asupra copiilor lor, care au fost răsfățați din cauza asta. Observați cum Dumnezeu respinge această acuzație !!

Afecțiunea păcatelor față de urmași implică faptul că Dumnezeu atribuie păcatele părinților urmașilor. La pagina 190, Ouweneel subliniază pe bună dreptate că copiii nu sunt pedepsiți pentru păcatele părinților lor, ci că suferă rău. Această experiență a răului este perfect adevărată, dar nu este ceea ce se înțelege prin „bântuirea păcatelor” la al treilea și al patrulea gen. Asta înseamnă că sunt considerați responsabili în comun pentru păcatele strămoșilor lor, adică că aceste păcate le sunt atribuite !! Cu toate acestea, pasajele date în Nota 50 nu au nicio legătură cu persistența influențelor demonice.

La pagina 190 de mai sus, WJO vorbește și despre blesteme care afectează în continuare generațiile viitoare. În Nota 51, el menționează următoarele:

• Geneza 9.24 . Iată blestemul pe care Noe îl pronunță asupra Canaanului. Descendenții Canaanului sunt afectați și de acest blestem. Vedem faptul că el ar trebui să devină un slujitor al lui Sems împlinit prin faptul că Israelul supune canaaniților și ia stăpânire pe pământul lor. Dar aceasta nu are nicio legătură cu o influență demonică sau o moștenire a unor astfel de influențe; Ouweneel încearcă să stabilească această legătură.
• Deuteronom 28: 41, 46:59 . Acestea sunt blestemele legământului la care se poate aștepta Israel dacă nu păstrează legământul. Vorbește despre evenimente triste care vor veni peste Israel în timp. Chiar și israeliții care se tem de Dumnezeu ar suferi de aceste evenimente, așa cum vedem de la Daniel și de cei trei prieteni ai lui care au fost duși în Babilon. Aceste pasaje nu spun nimic despre moștenirea influențelor demonice.
• Deuteronom 30:19 . Acest pasaj vorbește și despre binecuvântarea și blestemul care va veni peste Israel, în funcție de dacă îl slujesc pe Domnul sau se vor abate de la El. Celelalte pasaje din Iosua și 2 Samuel vorbesc despre lucruri îngrozitoare care au afectat familii întregi (precum Achan), și putem avea probleme și cu aceste pasaje; Cu toate acestea, nu spun nimic despre așa-numita moștenire a influențelor demonice – tocmai despre 6.5.2 punctul 3 este vorba.

Este un fapt că blestemele pot continua pentru generații; dar blestemul pe care Dumnezeu l-a legat de legământ continuă atâta timp cât oamenii se abat de la legământ, iar acesta este rupt numai atunci când oamenii își mărturisesc vinovăția. În aceste cazuri, păcatele părinților sunt afectate de urmași, deoarece au continuat să trăiască în păcatele părinților. Păcatele strămoșilor sunt apoi atribuite generațiilor următoare, așa cum s-a întâmplat cu amaleciții, amoniții și moabiții ( Deuteronom 23: 5 ), dar acest lucru nu are nicio legătură cu moștenirea spirituală – să o spunem din nou.

Mai sus, la pagina 190, găsim afirmația potrivit căreia fiecare dintre noi are treizeci de strămoși care, de exemplu, ar fi putut transfera consecințele contactelor lor oculte către noi. O astfel de aritmetică îmi rezistă profund; dar este mai important ca aici din nou pozițiile menționate de Ouweneel în nota 52 să nu aibă nicio legătură cu transferul contactelor oculte. Aceste pasaje se referă doar la mărturisirea păcatelor tale și a strămoșilor tăi. Blestemul legământului cântărea asupra Israelului, deoarece se abătuse de la calea Domnului. La fel de bine, israeliții credincioși și-au mărturisit propriile păcate și pe ale părinților lor. În niciun caz nu au fost împovărați ocult de acest blestem, dar s-au supus domeniului de aplicare al acestui blestem; ar trebui să vedem din nou Deuteronom 28:15 ff.citește. Dacă Israel și-ar fi mărturisit vinovăția, nu ar fi fost eliberat de o povară ocultă, ci de urmările blestemului; ei ar fi fost întorși în țara lor și (în locul blestemului) ar fi primit binecuvântarea legământului.

Desigur, aceasta, la rândul ei, conține lecția pentru noi, pe care am subliniat-o deja: dacă părinții noștri spirituali au păcătuit și am continuat să trăim în urma lor, atunci trebuie să mărturisim nu numai păcatele noastre, ci și cele ale părinților noștri pentru a începe din nou Să stea drept pe Dumnezeu și să primească binecuvântarea Lui.

În ceea ce privește restul acestui capitol, aș sfătui cititorul să revizuiască declarațiile WJO în același mod în care am făcut-o mai sus. El va recunoaște apoi ușurința cu care WJO trage concluzii sau emite o opinie. Ca exemplu, menționez pagina 192, în care autorul explică de ce Iisus a condus un orb din sat ( Mk 8.22 ), și anume să-l conducă din „spiritul teritorial” al satului. Ouweneel spune că acest lucru este “posibil”, dar afirmația este încă speculativă.

Întâmplător, nu reușesc să recunosc că Dumnezeu a acordat anumitor zone de putere îngerilor (vezi cartea mea Babel – imaginea și bestia , partea 2, pp. 196-200). Cu toate acestea, Ouweneel analizează acest fapt cu mult mai mult decât stăpânesc Scripturile și astfel se încadrează în speculații. Nu vreau să spun că gândurile lui nu au sens, dar le amestecă cu speculațiile și asta face ca judecata să fie atât de dificilă.

Boală și păcat (Capitolul 7)

În capitolul 7, WJO tratează legătura dintre boală și păcat. Din fericire, el dezamăgește imediat subiectul spunând că nu trebuie să mirosim un păcat în spatele fiecărei boli. El spusese același lucru mai devreme în capitolul 6 cu privire la o legătură între boală și influența demonică. Deci, asta este pozitiv. De asemenea, spune multe despre legătura dintre boală și păcat pe care o putem lua la inimă. În plus, el face și declarații în spatele cărora pun un semn de întrebare.

Fratele nostru numește trei cauze ale bolilor, și anume:

1. Boli ca urmare a comportamentului uman
2. Boli pe care le provoacă Dumnezeu
3. Boli pe care le provoacă Satana.

În ultimul punct, se referă la ceea ce a scris mai devreme, dar este mai puțin precis. În capitolul 3.1 el scria că bolile cu cauze inexplicabile (italice din mine, JGF) sunt adesea atribuite stresului demonic. Dar acum scrie la pagina 204 mai jos că bolile (fără a specifica o limitare) rezultă deseori din influența demonică. A greșit aici? Imediat după aceea, el devine mai precis și invocă „experiența bogată a slujitorilor de eliberare” pentru următorii. Singur este un punct delicat, pentru că cine ar putea să-l verifice? Cu toate acestea, într-o notă de subsol, el se referă la Luca 22:31 ; Efeseni 4,26,27 ; 1 Timotei 3: 7 ;2 Timotei 2:25, 26 . O serie de pasaje biblice sunt așteptate aici pentru a sprijini această „experiență bogată”, care ne va oferi o reținere. De fapt, aceste pasaje nu spun nimic despre boală sau influența demonică, ci doar despre artele seducătoare la care suntem expuși cu toții.

În cadrul „păcatelor personale”, WJO listează apoi unele păcate despre care se știe că cauzează boală. Pentru unele dintre aceste păcate, legătura cauzală cu boala este clară; pentru alții, îmi lipsește această legătură, precum și dovezi biblice pentru a susține această afirmație. Proverbe 6: 16-19 este menționat, dar nu există nicio legătură cu boala.

În ceea ce privește păcatele părinților (punctul II, p. 206), Ouweneel numește blesteme sau conspirații sub „f” care se pronunță despre copii. Am dificultăți în interpretarea exemplelor pe care le citează ca blesteme sau blesteme și văd că astfel de afirmații pot avea consecințe adverse grave pentru copii, dar acesta este un alt lucru psihologic.

Secțiunea 7.1.2 tratează previziuni negative. WJO vorbește despre blesteme și efectele lor grave. El citează, de asemenea, câteva scripturi care vorbesc despre cât de mult rău poți face cu limba ta. În ei înșiși, desigur, acestea sunt scripturi de avertizare. Întrebarea este însă dacă aceste pasaje se referă la boli care sunt rezultatul unei vorbiri greșite. Ouweneel își asumă în mod evident acest lucru, dar aceasta este interpretarea lui. Exemplul lui Rachel necesită cu siguranță atenția noastră. Jakob spusese: „Oricine găsești dumnezeii tăi, nu ar trebui să trăiască.” Acest lucru ar putea fi numit blestem. Ouweneel susține acum că acest blestem a devenit realitate, deoarece Rahel a murit în pătuțul ei foarte curând după incident. Cât de curând după asta s-a întâmplatGeneza 32: 33 , 34 , 35a). Este mult mai semnificativ faptul că Rachel nu se îmbolnăvește și nu moare, ci că moare în timpul nașterii, ceea ce poate a avut o cauză complet naturală. În plus, Scriptura nu spune că a murit din cauza blestemului lui Iacob. Nu văd nicio dovadă despre „consecințele grave” ale predicțiilor negative în acest sens.

În cuvintele fratelui nostru, înjurarea și binecuvântarea nu înseamnă doar a spune lucruri rele sau bune despre cineva, dar a vorbi înseamnă a aduce în mod activ lucrurile altora. El încearcă să reafirme acest lucru spunând că cuvântul rostit „ logos ”’, Conține putere. Pasajele din Biblie pe care le dă ca dovadă a acestei afirmații nu pot fi, desigur, slăbite, dar asta nu înseamnă că orice blestem pe care l-a rostit orice persoană are această putere. Desigur, asta este probabil adevărat atunci când Dumnezeu pronunță o binecuvântare sau un blestem. Luați în considerare cuvântul serios pe care Iosua, în calitate de slujitor al lui Dumnezeu, l-a spus despre cel care va reconstrui Ierihonul. Această zicală a fost literalmente împlinită și această împlinire a fost, de asemenea, menționată în mod clar ( 1Ki 16:34 ). Dar asta nu înseamnă că fiecare cuvântare negativă despre altul are aceleași consecințe.

Când Ouweneel spune la paginile 208-209 că „puterea cuvântului uman nu poate fi supraestimată … fie că este rostită de spirit sau de trup”, cred că aceasta este pur și simplu o exagerare. El spune că afectează chiar destinul etern al unei persoane și el citează Matei 12:37 . Dar acest pasaj nu spune nimic despre impactul cuvintelor unei persoane pe care le-a rostit despre altele ?? Pasajul spune nu mai mult și nu mai puțin decât ceea ce Ioan 5:28:29despre cei care au făcut binele sau răul: suntem responsabili de ceea ce facem. Acțiunile noastre în sine nu aduc mântuirea veșnică sau damnarea, dar mântuirea este primită pe baza credinței și nu pe baza lucrărilor. Dar dacă lucrarea cuiva este o mărturie a credinței, ea va primi viață. Este exact același lucru cu cuvintele noastre: dacă cuvintele sunt rele (și mărturisim despre necredință, JGF), atunci vom fi condamnați și cuvintele bune (ca expresie a credinței) ne vor face să fim îndreptățiți. Și aici îmi lipsește o justificare scrisă cu adevărat.

La pagina 209, Ouweneel oferă o anumită justificare scrisă când spune Proverbe 26.2 . Acest verset spune că un blestem nefondat nu vine. Cu toate acestea, WJO întoarce acest verset și ajunge la concluzia că va ajunge apoi un blestem bine întemeiat. Aș putea avea pace cu această concluzie, dar apare apoi întrebarea: ce este un blestem justificat și cine îl judecă. El citează propriul său păcat sau cel al altora împotriva noastră ca motiv.

Deuteronomul 28 este un text cheie în sensul că, dacă oamenii s-ar abate de la Dumnezeu, blestemul enumerat în lege ar veni asupra lor; dar există un exemplu că păcatele altora au adus acest blestem peste Israel? Ce dovezi biblice poate oferi Ouweneel pentru asta?

Cred că aplicația pe care Ouweneel o face la pagina 210 pentru zilele noastre nu este neîntemeiată. El extinde Deuteronomul 28 în sensul că nu numai Dumnezeu, ci și oamenii, cărora le este dorit sau nedorit, pot aduce un blestem asupra lor sau asupra altora și, prin urmare, să fie unelte ale lui Dumnezeu, dar și ale Satanei. În Nota 19, el citează 1 Samuel 3:13 ca dovadă a acestui fapt ; Matei 26,74 ; Fapte 23:12, 14:21 .

Primul dintre aceste pasaje spune doar că fiii lui Elis au adus un blestem asupra lor. În niciun caz nu este cazul ca ea sau alții să fi spus un blestem despre ea care acum s-ar fi făcut realitate. Au adus pur și simplu blestemul lui Dumnezeu prin comportamentul lor păcătos, blestemul călcării legământului lui Dumnezeu.

Al doilea pasaj spune că Petru a început să înjure și să înjure că nu-L cunoaște pe Isus. Dacă această înjurătură de sine rămâne deschisă, cel puțin nu citim nimic despre faptul că acest blestem s-a împlinit și să nu mai vorbim că avea ceva de-a face cu o boală care îl afectase pe Petru. Versetele din Fapte 23vorbește însă despre blestem. Ei spun că, dacă ar fi jurat, cei care au jurat vor fi loviți de un blestem, cum ar fi muribundul. Ei bine, dacă și-au păstrat jurământul, au murit de foame, dar au provocat această moarte pentru o cauză complet firească. Dar probabil vom putea presupune că vor începe din nou să mănânce după un anumit timp … Scriptura nu ne spune dacă blestemul lor a coborât asupra lor și nici nu citim nimic despre moarte sau boală. Astfel de citate par să sprijine argumentul fratelui nostru, dar de fapt nu fac nimic pentru a ajuta. În niciun caz, nu oferă exemple de „blestemele cauzatoare de boli”.

Ceea ce face Ouweneel aici nu este altceva decât să raționeze.

Pe pagina 211, WJO oferă câteva exemple de auto-blestem. El o menționează pe Rebeca ca fiind cea pe care a coborât blestemul lui Isaac, dar nu am citit niciodată că Isaac a blestemat pe Iacov și că acest blestem a trecut către Rebeca. Zicala „M-am săturat de viață” ( Geneza 27.46 ) cu greu poate fi privită ca un blestem care s-a împlinit pentru că era cu atât mai tânără decât soțul ei când a murit. Asta cu greu poate fi luat ca dovadă. Tot aici, o concluzie complet arbitrară.

Este foarte discutabil dacă zicerea israelită poate fi privită ca un blestem de sine. Desigur, este adevărat că Dumnezeu i-a pedepsit și au murit în deșert, dar este vorba de ceea ce face Dumnezeu cu cei care își rup legământul, nu de un blestem pronunțat de oameni.

Situația este diferită cu blestemul lui David din casa lui Ioab; WJO subliniază pe bună dreptate că acesta este un blestem meritat, nu un blestem pronunțat spontan, așa cum este discutat la pagina 211.

Blestemul pe care Achan l-a adus oamenilor a fost pronunțat și de Dumnezeu, nu de Achan. Deci, nici acest exemplu nu ajută. Așadar, Ouweneel spune adesea ceva în cuvinte puternice, dar dacă aștepți exemple semnificative, atunci nu vine niciunul.

În capitolul 7.2 el dorește să ofere dovezi biblice pentru legătura dintre boală și păcat. El oferă doar exemple folositoare la pagina 214. Este vorba despre osândă pe care Domnul o aduce oamenilor săi sau oamenilor care au păcătuit. Acestea sunt cu adevărat exemple de avertizare. Într-adevăr, atunci când persoanele nevinovate sunt afectate de boli, este dificil să accepte acest lucru, dar trebuie spus un lucru: nu este o dispoziție a sorții, dar Dumnezeu vrea să învețe o lecție părinților sau oamenilor.

Pentru afirmația de la pagina 216 („din Biblie este absolut sigur că unii credincioși rămân bolnavi pentru că nu iartă din inimă…”) Mi-ar fi plăcut să fi văzut dovezi. WJO nu oferă nicio dovadă. El se referă cu siguranță la capitolul 7.1, dar nu există aproape nimic care să explice această afirmație.

În 7.2.2, fratele nostru vine în Noul Testament. După o introducere detaliată, la pagina 218 el oferă exemplul lui James 5 . Am scris în cuvântul principal că presupun că aceasta este o boală în care păcatul este un factor. Pe scurt, WJO spune că poate exista o legătură între păcat și boală și suntem de acord cu asta.

În 7.3, Ouweneel tratează legătura dintre boală, păcat și demon. Despre James 3.14-16 a fost în capitolul 6.5.1; Las restul acestei secțiuni și următoarele pentru evaluarea cititorilor, precum și capitolul 7.3.3 privind vindecătorii bolnavi. WJO ar fi putut menționa și Jan Zijlstra, care a trebuit să lărgească vasele. Chiar nu știu ce să spun despre astfel de lucruri. Nu îndrăznesc să spun ceea ce Domnul pune în gura oamenilor ca o zicală: „Doctore, vindecați-vă!” ( Lc 4,23 ). Dar mi se pare ciudat că acești vindecători bolnavi nu au fost vindecați în mod miraculos de către alți vindecători.

Restul capitolului este acoperit rapid. În paginile 227–228, Ouweneel folosește Isaia 53,4 pe mine mai larg decât face Matei însuși ( Mt 8:16, 17 ). El invocă Matei 12: 17-21 și Luca 4 : 17-21 , dar ceea ce este scris acolo, așa cum arată pasajele în sine, merge mult mai departe decât orice s-a întâmplat în timpul vieții Domnului. În orice caz, o astfel de concluzie nu vine de la Matei 8:16 .

În planul în zece pași din Capitolul 7.6, fratele nostru face diverse recomandări din toată inima, dar pentru etapele 8 și 9, ar trebui să citiți din nou ceea ce am scris despre conexiunile și blestemele oculte.

Vindecarea prin minuni și puterea lui Dumnezeu (Capitolul 8)

În tratarea acestui capitol, aș dori să repet un comentariu pe care l-am făcut deja: faptul că Ouweneel spune lucruri adorabile, dar și lucruri care ridică întrebări, uneori foarte urgente.

Impresia mea este că Ouweneel nu ne conduce într-o cădere liberă, ci într-o mișcare de alunecare (în jos), argumentându-ne dintr-un punct în altul. De exemplu, el începe cu o afirmație biblică foarte specială, specifică și apoi o generalizează. Când m-am ocupat de acest capitol, judecata mea a devenit din ce în ce mai negativă și până la urmă nu am putut decât să scutur din cap. Iată comentariile mele:

Aș dori să fac un comentariu la punctul (c) despre formele de credință (nu atât de importante). Este foarte îndoielnic dacă Petru a menționat credința care l-a făcut pe acest om paralizat sănătos, el a însemnat propria credință sau cea a lui Ioan și a lui însuși ( Fapte 3:16)). Desigur, se poate spune că despre credința omului paralizat nu s-a vorbit până acum, ci doar raportează ceea ce spune și face Petru. Cealaltă parte este: Petru a vorbit cu bărbatul, i-a dat numele lui Isus Hristos și chiar i-a dat porunca să se ridice și să meargă. Un astfel de ordin presupune credință. Pe pagina următoare, WJO susține că bărbatul nu ar fi putut crede, pentru că altfel Petru nu ar fi trebuit să-l ia de mână și să-l ridice. Cred că este o concluzie mult prea rapidă. Unul nu trebuie să excludă celălalt. În opinia mea, este mult mai probabil ca Petru să vorbească despre credința acestui om decât a sa și a lui Ioan. Expresia „credința care este prin el” se referă mai mult la credință, că Dumnezeu a făcut în acest om decât în ​​credința pe care Petru și Ioan au primit-o de la Domnul Isus pentru a face acest om bine. Menționez doar acest punct pentru a clarifica cât de ușor, dar și cu certitudine, Ouweneel își trage concluziile, în timp ce o perspectivă complet diferită ar fi posibilă.

Nu trebuie să fim doar convinși că Dumnezeu vă poate face sănătoși, ar trebui să fim și deschiși la recuperare, să ne așteptăm (pp. 245-246); acesta este un indiciu valoros. Trebuie să presupunem că Domnul face ceea ce noi cerem de la El, ceea ce nu vreau să spun că El va face întotdeauna.

Dacă omul paralizat din Ioan 5: 1-18 a fost amar, după cum spune Wimber, este, de asemenea, o concluzie care nu se poate baza pe vreun pasaj text. WJO introduce cuvântul „probabil” (p. 247), așa că se exprimă cu atenție, dar spune că omul a vrut să dea vina pe ceilalți pentru necredința sa. El justifică acest lucru prin afirmația bărbatului că nu are pe nimeni să-l arunce în iaz.

Dar cine vorbește despre învinovățirea necredinței sale? Nu se pune problema asta! Wimber și Ouweneel își lasă imaginațiile să curgă aici. Singurul lucru care se poate spune este că omul și-a descris pur și simplu neputința și dezolarea situației sale. Dar asta nu ar trebui numit vinovăție.

Dar asta nu este totul; Ouweneel trage, de asemenea, o concluzie despre cei care nu ajung bine, în ciuda consultărilor cu vindecătorii, potrivit Ouweneel, pentru că, evident, nu vor să rupe cu răutatea și amărăciunea din inimile lor. Prin urmare, este probabil că nu este atât de ieftin să nu te pricepi bine și apoi să citești asta … Acesta este doar un indiciu.

Există vindecători care spun că bolnavii ajung bine numai dacă vin la Isus. Deci, dacă bolnavii nu ajung bine, se datorează faptului că nu-i solicită Domnului vindecarea. Cu toate acestea, în Ioan 5 avem un exemplu de cineva care s-a priceput bine fără să întrebe.

La pagina 249, după un citat din Derek Prince, WJO scrie despre procesul de vindecare. Ei bine, am subliniat deja că Scriptura nu descrie un „proces de vindecare” atunci când vine vorba de raportări ale vindecărilor. Este o observație foarte importantă că, în ciuda agravării simptomelor bolii, se poate încă presupune o vindecare; comparația cu oamenii care au căzut în păcat după convertirea lor este irelevantă aici – acesta este un caz complet diferit, dar Emenike face această comparație oricum. Chiar și credincioșii mai au carnea în ele și, din păcate, o pot lăsa să funcționeze. Făcând acest lucru, ei nu își invalidează mântuirea, ci dovedesc doar că nu îndeplinesc principiile noii vieți pe care le-au primit.

Cu toate acestea, dacă simptomele unei boli nu dispar, se dovedește că persoana nu și-a revenit – este la fel de simplă.

Capitolul 8.2 tratează puterea și puterea (completă). WJO explică mai întâi ce cuvinte din Biblie sunt folosite pentru „putere”. El poate face asta foarte bine. În 8.2.2 discută apoi trei pasaje în care sunt menționate următoarele:

1. acea putere a venit de la Domnul când a vindecat pe cineva ( Lc 6,19; 8,46 )
2. că a fost tărie în Domnul pentru a vindeca. Aceste primele două pasaje arată ce a însemnat că Domnul a purtat bolile ( Mt. 8:16 ). Nu a fost ușor. El a luat cu adevărat bolile pe sine, le-a luat pe deplin pe seama sa. Pentru a spune popular: „S-a apucat cu adevărat de rinichi”.
3. că Domnul a dat și putere să-i facă pe alții sănătoși. Deci Domnul a folosit și această putere.

Ouweneel începe însă această secțiune, cu afirmația că slujitorul experimentează și această forță ca o forță fizică, pe care o emite în mod vizibil atunci când se vindecă; abia atunci citează cele trei pasaje menționate. El aplică astfel slujitorilor cele spuse de Domnul. El vorbește și despre puterea rugăciunii în congregație. Nu există nicio întrebare că Dumnezeu vrea să dea o astfel de putere. WJO le aduce, de asemenea, în legătură cu serviciul de vindecare. Aș dori să adaug nota laterală că această putere este revelată doar la cei care au primit darul vindecării de la Domnul, dar Ouweneel nu recunoaște un astfel de dar, care este dat numai anumitor persoane. În opinia sa, fiecare credincios poate primi un astfel de cadou în orice moment.

Acum leagă aceste gânduri cu Shekinah. Potrivit lui Ouweneel, promisiunea Domnului că va fi la mijloc, unde doi sau trei sunt strânși după numele său, înseamnă prezența Șekinei. Se poate trage această concluzie? Stâlpul norului a dispărut în cele din urmă, Ezechiel a văzut că se retrage. Nu se va întoarce până când Israelul nu va fi restabilit. Este un fapt că Domnul se află în mijlocul unde Lui sunt adunați în numele Său – dar este și Shekinah? Ouweneel citează 1 Corinteni 14:25, unde se spune că o persoană necredincioasă sau neinformată îi cade pe față și mărturisește că Dumnezeu este cu adevărat printre credincioși. Cum se face că omul acesta cade? De exemplu, prin evenimente extraordinare la care a fost martor, cum a fost cazul cu Israel? Nu deloc, ci pentru că este adusă prin slujirea „profetică”, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin care „se descoperă ascunsoarea inimii sale”. Aici vedem acest proces de alunecare despre care am vorbit mai sus.

La punctul 5 (la pagina 253) citează un scriitor necunoscut pentru noi, care la rândul său generalizează această distribuție a forței. Ouweneel precizează că este vorba întotdeauna despre o putere înzestrată, dar aceasta nu mai joacă un rol în aplicație. Totuși, dacă își dă seama că aceasta este „o forță pentru care sunteți autorizat”, atunci trebuie să întrebați cine are această împuternicire. Cei doisprezece ucenici (inclusiv Iuda) au primit această autoritate, dar acum toți credincioșii au această autoritate? În tratarea cu Marcu 16 , am încercat să arăt că autoritatea de a face semne este disponibilă numai celor care sunt trimiși să predice.

În conformitate cu punctul 6, WJO vorbește despre puterea numelui Domnului și indică efectul pe care l-a avut atunci când Domnul a numit numele său: „Eu sunt”. Adversarii lui din Ghetsimani s-au întors și au căzut la pământ. Desigur, acest efect nu s-a întâmplat doar prin menționarea numelui, ci pentru că Domnul a fost ceea ce a spus! Ouweneel continuă aici și concluzionează că acest lucru este posibil și cu vindecările (sau cu alte contacte) ale servitorilor săi. El revine la acest lucru în 9.1.5; de aceea amânăm acest punct până atunci. Aici observă că, prin urmare, cuvântul rostit este dinamicconține și se referă la capitolul 7.1.2; citește din nou comentariul meu despre observațiile lui Ouweneel. El continuă apoi: „La fel ca în cazul binecuvântării, numele lui Dumnezeu este pus oamenilor atunci când a fost vindecat.” În nota de subsol 32, el citează trei pasaje, dar este vorba despre binecuvântarea pe care marele preot o dă în numele lui Dumnezeu Oamenii pun. Din nou, Ouweneel alunecă imperceptibil de la special la general.

Las în întregime ceea ce scrie despre Kathryn Kuhlman în responsabilitatea sa. Nu vreau să cred că Shekinah a fost legat de aparițiile acestei femei!

Punctul 7 vorbește apoi despre puterea care este oferită prin intermediul slujitorului vindecător. Ouweneel citează Efeseni 3:17 , astfel încât suntem din nou pe teren biblic, dar, din păcate, acest lucru este doar aparent. El trage o concluzie din acest pasaj care este adevărat în sine, dar din nou se referă doar la mărturia miniștrilor.

Privind paginile 255–258, am o singură notă scurtă: la pagina 256, Ouweneel scrie că dinamismul Duhului Sfânt este adesea asociat cu diverse semne vizibile. Cu toate acestea, el oferă doar două exemple în acest sens; în primul rând, efectele secundare ale revărsării Duhului Sfânt pe pământ. Al doilea exemplu ( Fapte 4.31 ) este ceva mai dificil de explicat, dar aici putem vedea cu ușurință și o repetare, cum este cazul rapoartelor despre ieșirea din Duhul Sfânt ( Fapte 2:11, 19 ). Mai mult, nu citim nimic din asemenea apariții senzaționale în Scriptură.

Pe pagina 260, Ouweneel vorbește despre credincioșii care sunt împotriva unor scene spectaculoase în timpul adunărilor. El menționează extazul lui Isus, Petru și Pavel. Dar unde am citit vreodată că Isus era în extaz? El se referă la Marcu 3:21 ; dar este aceasta o declarație a Scripturilor despre Isus? Cu siguranță că nu, pentru că rudele sale sunt cele care spun acest lucru și nu se vorbește niciun cuvânt despre o stare extatică cu Domnul. Se spune doar că El a fost atât de ocupat încât nici nu ai avut timp să mănânci. O „scenă sălbatică”? Nici vorbă despre asta!

Când se spune că Petru și Pavel au fost extatici sau nu au avut în vedere, asta înseamnă automat că au existat „scene sălbatice”? Autocontrolul face parte din rodul Duhului, iar apostolii nu l-au părăsit niciodată când erau extași. Comparația contrastantă cu beția nu poate fi făcută până în prezent, încât acest extaz a dus la „scene sălbatice”.

Vedem generalizarea situațiilor speciale la punctul 3 (p. 260), care este despre profeție. Potrivit lui Ouweneel, toți credincioșii ar trebui să poată propovăui dacă ar fi plini doar cu Duhul Sfânt. Exemplele lui Zacharias și Pavel sunt din nou extinse, în ciuda faptului că nu toți au primit darul profeției.

În punctul 4 avem din nou o generalizare înaintea noastră, dacă nu la fel de clar ca la punctul 3. Privind la Ioan 15:16 și 16:13 și la 1 Corinteni 2:13 merg mai departe. Cuvintele Domnului din Ioan 14:26; 15.26; 16, 13a și b se aplică pe deplin numai discipolilor. În Ioan 14:26 este vorba de memoria tuturor pe care Domnul le – a spus mai devreme; acest lucru este reflectat în Evanghelii. Ioan 15:27spune același lucru despre martori; ei mărturisesc despre El „pentru că ai fost cu mine de la început”. Aceasta nu înseamnă că și alții nu mărturisesc, dar aici Domnul are un ochi special asupra discipolilor săi care l-au însoțit. Găsim mărturia mai generală, de exemplu, în Fapte. Același lucru este valabil și pentru Ioan 16: 13a și b, unde Domnul vorbește despre învățătura și viitorul pe care Duhul le-ar dezvălui. Rezultatul îl găsim atât în ​​scrisori, cât și în Apocalipsa. Desigur, îl putem folosi mai liber, dar nu mai mult. De exemplu, și noi putem cunoaște adevărul, dar numai din Scriptură; este la fel cu lucrurile viitoare.

Altceva despre 1 Corinteni 2:13 ; acest verset arată: Este vorba despre lucrurile primite de apostoli, în special de Pavel, pe care le-au proclamat prin inspirație și prin cuvinte spirituale. Acestea sunt cazuri speciale pe care nu le putem generaliza pur și simplu, pe care le sugerează Ouweneel odată cu prezentarea sa.

8.3.3 Plec necomentat și ajung la punctul 8.3.4: transferul dinamisului . WJO spune aici că aceste „ dinamisme par (?!) Să treacă de la vindecător la corpul pacientului”. În mod firesc vedem efectul acestei forțe la femeia numită în Luca 8: 43-46 , de când a atins haina Domnului. Ouweneel concluzionează acum că ceva similar se întâmplă cu un vindecător și cu o persoană bolnavă. Vedem cum alunecă din nou de la special la general. El susține că, dacă ceva de genul acesta se poate întâmpla prin tivul unei rochii, este „firesc” (rețineți cuvântul!) Că se poate realiza și prin alte atingeri, cum ar fi piciorul.

El folosește Fapte 4:30 pentru a demonstra acest lucru , unde ucenicii se roagă ca Dumnezeu să-și întindă mâna pentru vindecare. Cu toate acestea, nu înseamnă întinderea literală a mâinii lui Dumnezeu, ci nu este altceva decât o trimitere vizuală la puterea efectivă a lui Dumnezeu, la fel ca atunci când cineva vorbește despre degetul lui Dumnezeu. WJO transferă acum acest lucru pe mâna întinsă a vindecătorului, chiar dacă vindecătorul nu atinge deloc pacientul. Așa că vorbește despre întinderea efectivă a mâinii unui om. Din nou vedem glisa despre care am vorbit mai sus.

Ouweneel oferă exemplul lui Petru, a cărui umbră i-a făcut pe oameni sănătoși când a căzut asupra lor. El a subliniat pe bună dreptate că nu umbra a fost cea care a avut puterea de vindecare. Cu toate acestea, el vorbește despre faptul că „apropierea” lui Petru a fost cea care a determinat „puterea lui Dumnezeu să curgă de la el către ei”. În povestea femeii fluide de sânge, Petru a remarcat faptul că atât de mulți l-au atins pe Domnul. Le-a fost transferată puterea de la Domnul? Nu, dar probabil cu femeia pentru că avea credință.

Pe pagina 302, Ouweneel evidențiază și acest lucru. În cazul lui Peter, oamenii care și-au pus bolnavul pe saltele sau altele similare atașat, era și credință. Dumnezeu a răspuns că, dând recuperare; în același timp, El a confirmat apostolatia lui Petru cu aceste semne extraordinare. Dar apoi, pornind de la Matei 8 , a vorbi despre revărsarea puterii lui Dumnezeu în slujba unei persoane este un cuvânt înfricoșător.

Acest lucru este consolidat în continuare de discuțiile ulterioare despre oasele Elisei (p. 265 mijloc). Ouweneel insinuează că „au rămas atât de mulți dinamici în oasele Elisei ”, încât mortul care a fost aruncat în mormântul Elisei a prins din nou viața. Cu o astfel de afirmație nu pot decât să scutur din cap. Ca și cum puterea lui Dumnezeu ar fi fost păstrată în scheletul Elisei. Ce idee absurdă !! Aproape sună ca animism sau misticism.

Dar WJO merge mai departe. El susține că dinamismul se află în corpul vindecătorului. Această afirmație este foarte discutabilă. Ouweneel continuă și spune aceste dinamicipoate fi „transferat” în mod evident la ajutorul material și poate provoca vindecare. În acest sens, el se referă la cazul în care șervețele sau șorțurile de sudură ale lui Pauls, așezate pe bolnavi, au făcut ca bolile să dispară. Se spune că Dumnezeu a făcut minuni extraordinare prin mâinile lui Pavel. În acest caz, Pavel nu i-a atins nici pe cei bolnavi și nu și-a folosit mâinile. Acest lucru dovedește că este greșit, mai ales atunci când este vorba de atingere, atingere etc. a pune accentul; de fapt, prin aceste semne, Dumnezeu nu l-a confirmat decât pe Pavel ca slujitor al său. Fratele nostru continuă să reclame aceste dinamicicare se afla în sau pe corpul lui Pavel, își „impregnase aparent țesuturile”, astfel încât puterea să poată trece de acolo la bolnavi … Imaginează-ți: Puterea lui Dumnezeu trece de la corpul unei persoane la o bucată de material mort despre; acolo rămâne – separat de persoană – o perioadă, doar pentru a avea un efect vindecător asupra unui pacient la un moment dat. Aceasta este cât de departe puteți ajunge dacă, pe baza unei afirmații biblice, aliniați mai multe concluzii motivând rațional. Apoi chiar termini să citezi pe cineva care compară aceste procese cu energia electrică stocată într-o baterie! Consultați citatul la pagina 266.

Imediat după acest citat, WJO scrie că, dacă nu ar fi fost în Biblie, mulți creștini ar respinge cu siguranță astfel de așa-numitele puncte de contact ca superstiție sau chiar ca oculte. Cu toate acestea, mulți creștini resping acest lucru, la fel ca și mine, pentru că ceea ce propune Ouweneel aici nu este în Biblie, ci este rezultatul raționamentului uman.

Am vorbit deja despre atingerea radioului; O menționez doar pentru că se poate observa din comentariul lui Ouweneel că, în mod evident, îl susține pe Maasbach. Puterea lui Dumnezeu ar trebui deci transmisă prin eter și chiar după un anumit timp – pentru că uneori misiunea are loc mai târziu !! Unde era dinamica lui Dumnezeu între predică și misiune?

În conformitate cu punctul 8.4.2, WJO merge și mai departe în transferul dinamicii . S-ar putea spune ceva despre toate exemplele pe care le-a menționat acolo; în cele din urmă, se reduce la Dumnezeu, oferind anumite ajutoare și asocind un anumit sens cu ele; nu pentru ca, de exemplu, apa Iordanului să conțină dinamosul lui Dumnezeu , ci că ascultarea lui Naaman față de porunca lui Elisei a fost răsplătită de Dumnezeu.

Îmi las responsabilitatea pentru experiența vindecătorilor despre care scrie Ouweneel. Paralelele la care subliniază punctul 8.4.3 sunt importante, deoarece el însuși asigură aceste paralele cu considerațiile sale. Nu Biblia sugerează aceste paralele, ci Ouweneel însuși.

Acum ignor punctele 8.5.1 și 8.5.2 pentru a nu mă repeta. Aș dori să fac o notă la punctul 8.5.3. Ouweneel spune că vindecătorul nu numai că se roagă, dar, de asemenea, poruncește să dispară boala. Pentru aceasta îl conduce pe Iacov 5:16 . Dar nu se vorbește în niciun caz despre o comandă! El se referă și la Faptele 9.40 , unde rugăciunea și cuvântul lucrează împreună. Acest pasaj spune doar că slujitorul (Petru) s-a rugat – poate să primească putere de la Domnul; în orice caz, Petru nu s-a rugat cu morții. Când s-a uitat la ea, nu a dat decât o singură poruncă.

Trecerea din Faptele 28: 8 poate fi înțeleasă în sensul lui Ouweneel, care nu dorește să recunoască diferența dintre vindecare prin rugăciune și vindecare atunci când exercită darul vindecării. Pavel își exprimă dependența de Domnul aici în rugăciune, apoi vindecarea s-a făcut prin punerea pe mâini. În cazul unei vindecări în timpul exercitării cadoului de vindecare, se emite o comandă; aceasta arată diferența față de Iacov 5.16 .

Afirmația că semnul promite fiecărui credincios din Marcu 16:17, 18 se bazează pe o lectură superficială a acestui pasaj. Am acoperit deja acest lucru. Afirmația potrivit căreia fiecare credincios poate primi darul vindecării se bazează și pe o interpretare neglijentă a 1 Corinteni 12 . Nu știm dacă Ananias, care a fost trimis la Pavel să îi pună mâna, era un „frate normal”. Faptul că este numit pur și simplu discipol nu spune nimic despre cadourile pe care le-ar fi putut avea. De altfel, aceasta este o misiune foarte specială pe care Domnul o dă acestui discipol.

Punctul 8.6.1 conține informații importante, pe de o parte, tendința întregului este din nou în favoarea vindecătorilor de astăzi. 8.6.2 nu conține nimic nou, ci oferă, în schimb, o repetare a reprezentării nebiblice că vindecările din NT nu au avut loc imediat.

Vindecările medicale „normale” nu sunt însoțite de „fenomene ciudate”; Întâlnim acest lucru doar atunci când alungăm demoni care nu vor să dea drumul imediat victimelor lor. Dacă o fac, poate fi însoțit de un protest urlet (vezi Faptele 8.7 și cf. Mt 8.24 ; Lc 4.34.35 ). Dar când vine vorba de „apariții ciudate” în slujba lui Isus, atunci cazul băiatului dependent de lună trebuie să servească pentru a opta oară. Nu există alte exemple. Acest lucru a fost discutat în detaliu și în note anterioare.

În capitolul 8.6.3, Ouweneel mărturisește că TB Joshua a pus mâna pe el în 2002. El a avut un moment extraordinar de îndoială și necredință la acea vreme, și apoi a primit prompt cel mai rău frig al vieții sale. Totuși, încrederea lui în Iosua a mers atât de departe, încât s-a învinovățit că nu s-a priceput imediat. După aceea, totuși, nu a mai avut reclamații semnificative. Aici Ouweneel se bazează total pe experiența sa și pe evaluarea sa pozitivă. Întreb: este o răceală că ajungeți bine după o anumită perioadă de timp atât de puternică încât puteți trage astfel de concluzii din ea?

Mi s-a spus înainte că l-a lăsat pe Iosua să pună mâinile pe el, pur și simplu nu voiam să cred. Aici, însă, este scris în alb și negru și mă face să tremur. Mă rog pentru Ouweneel în fiecare seară pentru ca el să fie eliberat de posibile influențe false sau să se abată de la el.

Modele de Vindecare (Capitolul 9)

În capitolul 9, Ouweneel discută diverse modele de gândire despre vindecare. Paginile 285 – 288 necesită mici comentarii. Comentez doar la pagina 286; acolo scrie că mulți nu cred în astfel de servicii și astfel de vindecări. Există, desigur, astfel de oameni – dar sunt și mulți care cred în vindecări minunate din timpul nostru, dar care au mari îndoieli cu privire la minunile acelor slujitori de vindecare pe care WJO le are în minte.

La pagina 287, el relatează despre părerea lui Peter Tan că difuzarea de radio și televiziune prin satelit permite milioane de oameni să se simtă bine în același timp prin aceeași ungere pe care o face cineva – sau că milioane de demoni din multe țări diferite pot fi alungați în același timp … Am scris deja despre astfel de „transmisii” ale dinamismului divin în capitolul precedent: cred că este imposibil.

Vreau doar să pun întrebarea: s-au îmbolnăvit într-adevăr milioane sau cel puțin zeci de mii? Această perspectivă include, de asemenea, invenții tehnice ale oamenilor. Atunci de ce este respinsă ideea că Dumnezeu poate folosi progresul medical pentru ca vindecările miraculoase să fie de prisos (dacă există astfel de mijloace) este respinsă drept „necredință”? (a se vedea punctul (c) la p. 286.)

La pagina 288, la litera (a) – „Toate bolile vin de la Dumnezeu” – este oferită o perspectivă mult prea unilaterală asupra lucrurilor; vezi comentariul meu la capitolul 3. Sunt de acord cu critica sa cu privire la afirmația de la litera (b) – „Boala este o cruce” – așa cum am menționat anterior. Punctul (c) tratează ideea că miracolele vindecării au avut loc doar în perioade foarte specifice; Pot fi de acord parțial cu criticile lui Ouweneel aici, dar aș dori să notez că încă nu am întâlnit „faptele clare” din 4.1 și 2. La punctul 3 (p. 289 mijloc) îmi pun întrebarea: Este bine cunoscut fratele nostru că sistemul său de gândire (așa cum se arată atât de clar în capitolul 8) poate fi la fel de greșit ca raționalismul pe care îl critică? În sfârșit, punctul 4: Ce ar trebui să credeți despre tehnologie

În capitolul 9.2.2, WJO se opune extremismului în cercurile penticostale și face declarații adecvate despre acesta; dar ce poți face cu dinamismul tău-Ai avut o lecție? Nu este cam extrem? În conformitate cu punctul 9.3.1, Ouweneel procedează foarte precis și oferă, de asemenea, informații valoroase. Adaug la 9.3.2 că, în cercurile reformate, metodele de vindecare paranormale, precum cele ale magnetizatorilor, sunt de fapt acceptate. Astfel de metode au fost deseori respinse în cercurile protestante. Când abordați această problemă, Ouweneel este, de asemenea, sensibil și atent. Sunt mai puțin fericit cu punctul 9.4.1, printre altele, pentru că îl lasă pe William Branham să-și spună aici cuvântul, care respectă o erezie. Dar acesta nu este singurul lucru, deoarece Ouweneel scrie și despre un anumit efect de căldură sau ceva similar experimentat de vindecători, care se bazează din nou doar pe experiența altora și îi lipsește complet dovezi biblice, deoarece o astfel de „pulverizare” nu este descrisă în NT. WJO este responsabil pentru astfel de certificate; el face și acest lucru, așa cum se poate observa din nota adăugată „italice de la mine”. Același lucru este valabil și pentru ceea ce scrie despre sursa din care rezultă vindecările de la punctul 9.4.2.

Capitolul 9.5.1 este despre „căderea în spirit”. Ouweneel începe prin a spune că, având în vedere cele de mai sus, nu trebuie să ne facem griji pentru anumite fenomene care pot fi observate în timpul serviciilor de vindecare. Acest „anterior” nu elimină deloc această îngrijorare, deoarece constă în principal în opinia oamenilor și a WJO.

De asemenea, las responsabilitatea lui Ouweneel pentru ceea ce este la pagina 306; dar mă întreb ce se întâmplă când oamenii au căzut pe rând când Kathryn Kuhlman a trecut? Care a fost beneficiul acestui fenomen? Acesta a fost modul în care mesajul lui Dumnezeu i-a lovit și a avut un astfel de impact asupra lor? Evident că nu – tocmai simpla trecere a lui Kathryn Kuhlman a avut acest efect. Deci trebuie să presupunem că Duhul Sfânt a făcut-o?

Am aceleași îngrijorări cu privire la rapoartele persoanelor care au căzut peste TBC Joshua. Găsim ceva de genul acesta în Biblie? Niciodată !! La ce folosește această răsturnare? Cine este glorificat de aceasta? În Biblie citim foarte bine oameni care le-au căzut pe față – ci pentru că au fost atinși în inimile lor, nu pentru că un discipol le-a trecut. Ne ocupăm pur și simplu de experiențele oamenilor din această secțiune; acest lucru este clar și din continuarea paginilor 307 și 308.

În ceea ce privește „căderea spiritului”, aș dori să mă refer și la site-ul meu web în care am tratat această întrebare în secțiunea „Articole / Discuții”.

Sub 9.5.2 apare „vorbirea în limbi”; din nou mă refer la aceeași secțiune, și anume la articolul „Tongen – gewikt en gewogen” [eng. de exemplu: „discursuri lingvistice la scară”], în care sunt discutate toate afirmațiile biblice cu privire la această întrebare. În favoarea lui Ouweneel, pot observa că, de asemenea, respinge un „limbaj crabble” lipsit de sens.

9.6.1 vorbește foarte atent despre perspective parapsihologice. Las acest lucru în judecata cititorului. Cu toate acestea, am ceva de comentat la 9.6.2. Sunt cunoscute exemplele menționate mai sus din Cartea Proverbelor despre legătura dintre suflet și trup; în practică putem învăța ceva din ea. Putem sublinia că credința promovează vindecarea, la fel ca și handicapul prin îndoială. Ouweneel se referă la experiența sa descrisă la 8.6.2; Presupun că înseamnă 8.6.3, dar nu pot numi această experiență – așa cum am menționat deja – spectaculos.

În nota de subsol 94 de la pagina 313, Ouweneel menționează că, cu unele vindecări, a văzut că oamenii cădeau în toate direcțiile în timpul „atingerii spiritului”. Deci iarasi ia ce a vazut; în NT găsim doar căderea în față, căderea pe față și numai cu o cauză clar recognoscibilă. În ceea ce privește punctul 9.6.3, aș dori să pun din nou cititorul pe site-ul meu web, care nu necesită tratament detaliat aici.

Unirea bolnavilor (Capitolul 10)

Capitolul 10.1.1 prezintă șapte motive pentru care mulți James 5.14-16 nu se mai aplică astăzi. Al treilea motiv este că Pavel nu adoptă sau aplică această regulă și, prin urmare, nu se mai aplică la noi (vezi mai jos). WJO nu poate fi impresionat de aceste motive; nici eu, deși pot înțelege unele dintre ele.

În ceea ce privește punctul 5: WJO vorbește despre un „dar al vindecării”, dar în Iacov 5 nu este vorba despre practicarea unui dar, ci despre vindecarea prin rugăciune. Această diferență este respinsă de Ouweneel – așa cum s-a spus de mai multe ori. Un alt lucru este că putem folosi James 5 în acele cazuri pe care James le are în minte și, în opinia mea, acestea sunt doar boli care apar ca urmare a păcatelor; Am spus deja asta în prefața mea.

În 10.1.2, Ouweneel spune pe bună dreptate, în opinia mea, că nu este vorba despre o simplă gripă sau altele asemenea. dar boli grave (p. 322 de mai jos). El scrie din nou că ajutorul unui medic nu este în niciun caz refuzat, ci că boala trebuie mai întâi adusă lui Dumnezeu în rugăciune. De asemenea, sunt de acord cu restul acestei secțiuni.

Potrivit Ouweneel, nu este o regulă strictă ca inițiativa să vină din partea pacientului (punctul 10.1.3). În acest sens, pot fi de acord că bătrânii pot atrage atenția pacientului asupra acestei posibilități, dar atunci cererea de a aplica ungerea trebuie să vină de la pacient. Cel puțin pacientul trebuie să fie de acord cu acest tratament. În predarea adunării, aceste versete pot fi, desigur, discutate în general.

Pe pagina 324, Ouweneel menționează posibilitatea ca păcatul să fie și el implicat. Aș dori să dau motivele pentru care cred că aceasta este mai mult decât o simplă posibilitate – și anume:

• Versetul 15 afirmă ca o condiție: dacă a comis păcate, va fi iertat; în versetul 16, însă, ordinea este inversată. Acolo se spune: Mărturisește-ți faptele greșite și roagă-te unul pentru celălalt, astfel încât să fii vindecat. Mărturisirea păcatelor este așadar pusă în față.
• Pentru evrei (vezi destinatarii scrisorii), legătura dintre boală și păcat a fost ceva normal. Vedem în Ioan 9.2 că uneori au mers prea departe . Ucenicii au adoptat teoria fariseilor conform căreia un copil putea păcătui în pântece. Acest lucru nu diminuează deloc faptul că Domnul stabilește legătura dintre boală și păcat în Ioan 5:14 și, aparent, și în cazul paralizatului din Matei 9.2 , pentru că acolo spune mai întâi: păcatele voastre sunt iertate. Nu trebuie să pierdem din vedere atunci când ne gândim la aceste versete.
• Faptul că bolnavii ar trebui să-i cheme pe bătrânii adunării este cu atât mai înțeles dacă s-a îmbolnăvit din cauza păcatului. Apoi trebuie să fie și o restaurare a relației sale cu adunarea.
• James menționează exemplul lui Elias. Prima lui rugăciune s-a referit la osânda lui Dumnezeu pentru păcatul lui Israel. Abia în cea de-a doua rugăciune a fost ridicată pedeapsa. Deci, în mod clar, a fost o legătură cu păcatul.

Astfel, din faptul că apostolul Pavel nu recomandă această regulă a lui Iacov în cazurile colaboratorilor săi bolnavi (Trophimus, Epaphroditus, Timotei), nu putem deduce în niciun fel că această regulă nu mai are niciun sens pentru noi. Mai degrabă, am putea concluziona în mod rezonabil (!) Că el nu face acest lucru, deoarece în aceste cazuri boala nu a fost rezultatul păcatului.

În conformitate cu litera (b) de la pagina 325, WJO subliniază că este necesară credința – în special în rândul bătrânilor. Sunt mai puțin fericit cu observația lui că această rugăciune poate avea loc și în timpul întâlnirilor bisericii. Bolnavul ar trebui să-i numească pe bătrâni „pentru ei înșiși” – asta poate însemna cu greu altceva decât „la casa lor”; cu atât mai mult cu cât avem în vedere că, așa cum am spus, este o boală gravă. Putem număra această referință de la WJO la seria de gânduri speculative, dintre care a prezentat deja câteva. De asemenea, sunt – din motive deja menționate – orice, dar entuziast că îl va lăsa pe William Branham să-și spună din nou cuvântul.

În ceea ce privește punctul (b) de la pagina 327, observ că nici cu apostolii nu a existat vindecare bazată pe rugăciuni. Desigur, acest lucru nu înseamnă că nu s-au rugat pentru ei înșiși – de exemplu pentru puterea personală. Cu toate acestea, nicăieri nu citim că s-au rugat cu bolnavii, nici măcar în Faptele 28: 8 . Prin urmare, îmi mențin distincția dintre vindecare prin rugăciune și vindecare în practica darului vindecării.

WJO are gânduri utile cu privire la puterea rugăciunii, dar ceea ce scrie despre „rugăciunea încurcată” las în totalitate responsabilitatea lui Derek Prince și a lui însuși, întrucât el (WJO) susține acest gând.

De asemenea, las planul lui John Wimber în 5 puncte ca acesta – conține gânduri bune.

La semnificația uleiului: adaug gândurilor lui Ouweneel despre acest lucru că ungerea cu ulei poate indica în mod simbolic și efectul Duhului Sfânt, prin care bolnavul este vindecat. WJO tratează întrebarea dacă folosim ulei pe lângă terapia normală în mod corespunzător și cu atenție.

Secțiunea 10.3.3 conține o repetare, dar îmi amintesc doar comentariul meu anterior despre „devotament”. Mai mult, WJO se ocupă foarte clar de diferența dintre boală și suferință.

Dacă toți oamenii unși ajung bine depinde de ceea ce considerăm a fi cauza bolii. Desigur, există și premise pentru frații care se roagă; la paginile 336–337, Ouweneel prezintă unele dintre ele într-o manieră ușor de înțeles. Dar când vine vorba de boală ca urmare a păcatelor și când păcatul este sincer cunoscut și rugat cu credință, cred că recuperarea va urma. Putem apoi să înțelegem cuvintele „Domnul îl va ridica” în sensul deplin și absolut.

După părerea mea, dacă un pacient cere ungerea fără a fi implicat păcatul, nu putem presupune neapărat că aplicarea ungerii duce și la auz și vindecare. Desigur, nu aș respinge fundamental ungerea într-un astfel de caz, dar probabil aș avertiza pacientul că ungerea în acest caz nu trebuie să conducă la vindecare.

Ouweneel scrie gânduri valoroase despre condițiile din partea pacientului. Unele dintre condițiile pe care le enumerează la punctul 10.4.3, însă, nu au nicio legătură cu James 5, în opinia mea , deși este de menționat și ceva.

Ouweneel oferă sfaturi utile cu privire la motivul pentru care bolnavii nu ajung bine; dar în ceea ce privește al șaselea punct, în care blestemele sunt depășite, mă refer la comentariul meu anterior. Nicăieri în scripturi nu găsesc că are vreun efect dacă cineva a rostit un blestem despre o altă persoană! Nici nu mă pot împrieteni cu remarca lui Viktor Emenike. Din nou, îmi lipsește dovezile biblice de aici. Pentru a crede într-o cură, chiar dacă simptomele bolii sunt încă acolo și pentru a vă mulțumi pentru asta, mi se pare pur și simplu sobru.

Argumentul lui Ouweneel cu debutul întârziat al vindecării, prin care vorbește despre principiul Feigenbaum sau principiul Lazăr, nu se aplică deloc. Matei 21:20 arată că smochinul s-a ofilit imediat și că discipolii au văzut acest lucru. Marcu 11:20 nu spune că pomul nu s-a șters până a doua zi, ci că ucenicii au văzut a doua zi că a fost ofilit, din rădăcini. Acum revin la ceea ce s-a întâmplat cu o zi înainte, pe care ei (parțial?) O văzuseră deja. Ouweneel joacă o parte împotriva celuilalt și nici măcar nu citește exact ce spune.

Principiul de smochin, precum și Principiul Lazăr sunt invenții ale lui Ouweneel, dar nu principii pe care le putem găsi în Scriptură și pe care ar trebui să le putem aplica dacă vindecarea nu are loc imediat.

Judecată generală

Am ajuns la finalul comentariilor mele. A fost o treabă obositoare, iar cei care citesc aceste note fără să știe cartea lui Ouweneel vor găsi totul destul de confuz; acest lucru se datorează în mare parte conceptului de carte și folosirii frecvente a celor scrise anterior.

De asemenea, aș dori să subliniez că, desigur, nu susțin că a spus ultimul cuvânt cu privire la vindecarea bolnavilor cu gândurile prezentate aici. Chiar dacă Ouweneel dă întotdeauna gânduri bune, nu consider că cartea lui este un tratament complet și solid al subiectului „cure medicale”. Conține mai multe opinii ale unor autori carismatici și concluzii vagi decât motive curate biblice. Prin urmare, consider că tendința generală este dăunătoare.

Mă bucur să le transmit cititorilor aceste comentarii; Domnul să ne țină pe toți, inclusiv pe fratele Ouweneel, pe căile sale sau să-i readucă la noi dacă ne-am abătut de la ea, prin duhul său și prin cuvântul său.

Aș dori să doresc din suflet tuturor bolnavilor aflați în situația lor de multe ori dificilă. Sperăm că ei vor fi mântuiți de dezamăgire dacă așteptările la un remediu care a fost trezit în ele nu s-au făcut adevărate, iar dacă boala continuă, acestea vor fi aruncate înapoi asupra lor. Fie ca încrederea în Domnul să fie afectată. El este zeul credincioșiei, chiar și în perioadele de boală și, de asemenea, când moartea se apropie.

Francis Schaeffer:

Cum putem trăi? Creșterea și căderea culturii occidentale

Oerlinghausen (Betanien Verlag) 2014
paperback, 238 pagini
ISBN 978-3-935558-37-2
13,90 euro

Francisc Schaeffer (1912-1984) a fost unul dintre cei mai influenți creștini din a doua jumătate a secolului XX. Obiectivul său principal a fost apologetica. În 1955 a fondat Comunitatea L’Abri în Elveția, un centru internațional de studii creștine pentru analiza culturală a timpurilor moderne. S-a adresat studenților și celor care căutau un răspuns la ultimele întrebări ale umanității. Ulterior au fost înființate institutii filiale în alte țări.

Schaeffer a exercitat o influență decisivă prin scrierile sale. Cărțile sale au fost distribuite în peste trei milioane de exemplare în întreaga lume. El a atribuit decăderea lumii occidentale respingerii viziunii biblice asupra lumii și a omului încă de la Iluminare. Instituirea absolută a rațiunii autonome a dus la o cultură secularizată modernă. Tot în alte lucrări, el a subliniat în mod repetat consecințele respingerii valorilor absolute. Schaeffer a văzut singura cale de ieșire din dilema culturală a timpurilor moderne, apelând la Biblia inerrantă și la protestul public împotriva răului din societate. În moștenirea sa (1988), i-a avertizat pe evangheliști să se adapteze la zeitgeist.

Cartea de discutat aici a avut cinci ediții în limba germană din 1977 până în 2000. În prefața ediției americane din 2005, Lane T. Dennis, editor la Crossway Books, scrie:

Schaeffer a fost un om cu o preocupare profundă pentru oameni și pentru căutarea lor pentru adevărul, sensul și frumusețea vieții. Dacă există un fir care parcurge toate cele 24 de cărți pe care Schaeffer le-a publicat, acesta este: Există un „adevăr absolut”; este descoperit în Biblie de adevăratul Dumnezeu care „nu este o iluzie”. Ceea ce facem cu acest adevăr are consecințe de anvergură pentru fiecare domeniu al vieții noastre și al societății noastre.

Această carte Cum putem trăi? a fost a 19-a carte a lui Schaeffer și este clar una dintre cele mai importante ale sale. Este un rod al studiului pe tot parcursul vieții al lui Schaeffer al gândirii occidentale, al istoriei intelectuale și culturale occidentale, în lumina adevărului biblic și a viziunii creștine a lumii … Teza lui Schaeffer este: Dacă vrem să vedem cum putem și ar trebui să trăim astăzi (aceasta este întrebarea pe care israeliții au pus-o în Ezechiel 33:10, dat fiind trecutul lor păcătos), atunci trebuie mai întâi să înțelegem care sunt forțele culturale și intelectuale care ne-au adus până unde suntem astăzi în cursul istoriei … Cum putem trăi?oferă acelor cititori care încă nu cunosc Schaeffer o imagine de ansamblu asupra celor mai bune păreri ale sale despre adevărul biblic și semnificația lor pentru întreaga cultură și cursul istoriei umane. Deci, această carte oferă o introducere ideală pentru gândurile și lucrările lui Schaeffer. “

Schaeffer își începe analiza cu Imperiul Roman, dar vorbește și despre tradițiile grecești. Urmează un pasaj cronologic prin aspectele centrale ale istoriei intelectuale: Evul Mediu, Renașterea, Reforma, Iluminarea. Apoi vin subiecte din modernitate precum știință, filozofie, teologie, artă, muzică, literatură, film și în sfârșit subiecte actuale până în anii ’70. Schaeffer subliniază că „poporul modern” a fost jefuit de orice bază pentru adevăr, valori, sens și speranță prin influența distructivă a culturii post-creștine și că în schimb au rămas două „valori jalnice”: „pace și prosperitate personală … indiferent de asta consecințe posibile pentru copii și nepoți ”.

Oricine crede că această carte nu mai este actualizată, deoarece nu s-a ocupat de evoluțiile din anii ’70 este greșită, deoarece temele de bază și problemele lor au rămas aceleași, iar contextul este mai important decât fenomenele individuale. Chiar dacă nu sunteți de acord cu toate interpretările, prognozele sau opiniile despre Schaeffer, puteți fi încă recunoscător pentru această nouă ediție revizuită și o puteți recomanda tuturor celor interesați de aceste domenii, în special studenții de liceu și universități.

PS: În lucrarea mea Creștinismul și societatea. Cum este influențată gândirea noastră? Am încercat să rezum pe scurt liniile principale prezentate mai sus. Poate fi descărcat de pe www.jochenklein.de.

IDOLII CREŞTINILOR DE AZI – PR. IOSIF TRIFA

Chipul de mai sus, cred că-l cunoaşteţi cu toţii: este Moise când, coborându-se de pe muntele Sinai, a spart tablele legii, de mânie că poporul îşi făcuse idol-viţel de aur şi juca în jurul lui. ,,Iar a treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe muntele Sinai, trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul era cuprins de spaimă… Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea din nor cu glas tare… Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei; vedea flăcările şi era cuprins de spaimă şi stătea în depărtare”… (Citiţi pe larg în Cartea Ieşirii, capitolele 19 şi 20).

Dar nu mult a ţinut spaima poporului. În vreme ce Dumnezeu vorbea cu Moise sus pe munte şi îi dădea tablele legii, jos, poporul şi-a făcut un idol, viţel de aur. „Şi a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi s-a sculat să joace” în jurul viţelului. Când s-a pogorât Moise, de departe a auzit „glasul unor oameni care cântau” (adică erau beţi). Şi când s-a apropiat, „a văzut viţelul şi jocurile şi s-a aprins de mânie şi, aruncând tablele, le-a sfărâmat”… (Ieşire 32)

Eu, de câte ori citesc această istorie şi văd chipul ei, mă gândesc ce mult seamănă cu oamenii şi cu vremile de azi. Ca odinioară de pe muntele Sinai, Domnul grăieşte şi azi de sus din cer cu popoarele Sale. Vorbeşte şi azi prin fulgere şi tunete de arătări, de semne, de fel de fel de greutăţi, de necazuri şi de pedepse cereşti. De ani de zile, din înălţimea cerului de sus, răsună tot mai tare tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu şi chemările lui Dumnezeu să ne întoarcem din căile răutăţilor. Dar oamenii ce fac aici pe pământ? Fac ceea ce au făcut odinioară israelitenii: Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi plăcerilor. Israelitenii s-au spăimântat foarte de arătarea de pe muntele Sinai, dar nu s-au îndreptat, ci, în loc de îndreptare, s-au pus pe mâncate şi băute şi „s-au sculat să joace”. Şi oamenii de azi aud tunetele şi fulgerele vremilor, văd, se spăimântă de ele, dar nu se îndreaptă, ci, în loc de îndreptare, tot mai mult Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi plăcerilor lumeşti.

Viaţa oamenilor de azi, viaţa omenirii de azi s-a umplut de idoli, între care mai ales se ridică idolul viţelului de aur, cu jocurile dimprejurul lui, adică lăcomia de bani, de câştiguri fără muncă şi de plăceri lumeşti. Viţelul de aur banii şi plăcerile lumeşti este parcă azi dumnezeul veacului acestuia, la care se închină oamenii şi popoarele. O lăcomie nebună de a face „câştiguri“ cu orice preţ şi pe orice căi afară de muncă i-a cuprins ca un beteşug greu pe oamenii de azi. La sate ca şi la oraşe, între cei învăţaţi ca şi între cei neînvăţaţi, bântuie acest beteşug. Îşi vând oamenii sufletul, numai să poată face învârteli şi câştiguri mari, pentru ca apoi, din aceste câştiguri, să facă pofte şi plăceri lumeşti. Toată lumea umblă să câştige cât mai mult, pentru ca să-şi poată petrece cât mai bine şi să-şi poată face cât mai multe plăceri lumeşti.

Biblia ne spune că altădată israelitenii şi-au strâns auriturile şi au împodobit cu ele cortul cel sfânt (Ieşire 36). Aurul şi banii se pot pune şi în slujba Domnului, şi în slujba diavolului. Lăcomia de bani şi de afaceri din ziua de azi nu pune banii în slujba Domnului, ci îi pune în slujba dracilor: în beţii, chefuri, desfătări şi destrăbălări. Câte biserici, câte spitale, câte orfelinate au deschis îmbogăţiţii de război? O, ce idol spurcat este viţelul de aur şi în vremile noastre! Bine a zis Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint”. Pricina cea dintâi şi cea mai mare a vremilor tulburi de azi este tocmai acest idol ce stăpâneşte popoarele. Una dintre pricinile că şi stările din ţara noastră cea nouă nu sunt aşa cum ar trebui să fie e tocmai acest viţel de aur: lăcomia de bani şi de „câştiguri” (şi de mituiri) care-i cuprinde mereu, ca un beteşug lipicios, şi pe cei mai buni fii ce-i are poporul nostru. Biblia ne spune că Moise, după ce a trântit tablele legii, s-a apucat şi a făcut praf şi pulbere idolul-viţel de aur. Țările şi neamurile nu vor putea înainta spre Canaanul păcii şi uşurării până când cineva nu va zdrobi „viţelul de aur” din zilele noastre; dar pe acest idol spurcat nimeni nu-l va putea zdrobi, decât Evanghelia Mântuitorului.

O, ce nebunie mare au făcut odinioară israelitenii! În clipele cele mai însemnate şi mai hotărâtoare din viaţa lor, „s-au sculat să joace” şi şi-au făcut idol dintr-un dobitoc. Vremuri de mare cumpănă trăim şi noi. Trăim vremuri biblice, când de sus din cer „Domnul se judecă cu popoarele Sale”; trăim vremuri când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne, arătări şi pedepse. Trăim vremuri de pedeapsă cerească. Vremile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi de întoarcere la Dumnezeu. Dar în loc de aceasta, oamenii de azi „s-au sculat să joace”, să petreacă şi şi-au făcut idoli din dobitoceştile patimi şi plăceri. De aceea întârzie binele, uşurarea, liniştea.

Biblia spune că, pentru păcatele lor, Dumnezeu i-a ţinut pe israeliteni 40 de ani prin pustie şi toţi au murit înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. În pustia necazurilor de azi vom muri şi noi, pentru răutăţile noastre, şi poate numai copiii şi nepoţii noştri vor ajunge vremuri de ușurare, de linişte şi de bine.

Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, 1926, nr. 7, pag. 3

11 APRILIE 2019

EU SUNT PÂINEA VIEȚII – PR. IOSIF TRIFA

Omul e făcut din două părţi: din lut, care este corpul şi din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Şi o parte, şi alta își au legile şi lipsurile lor. Corpul are lipsă de aer, de hrană, de apă şi lumină. Întocmai acele lipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea lui şi setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hrană pentru suflet.

Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurul ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine. Sufletul flămânzeşte şi însetoşează după Dumnezeu. „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu“ (Psalmul 62, 2). Hrana sufletului vine de sus, din cer.

În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănit în pustie cu mană din cer şi cu apă din stâncă, adică cu pâine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană cerească are lipsă și sufletul nostru; de această hrană avem lipsă şi noi în călătoria vieţii.

O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele sunt insuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorât din cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4; Ieremia 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame şi o sete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11).

Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, „pâinea cea de toate zilele“ a sufletului nostru. Sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scumpă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mântuirea sufletelor noastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hrană a sufletului nostru.

Deci luând Iisus pâinea şi binecuvântând, a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; şi, luând paharul, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu… care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer… Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6, 48-56; I Corinteni 11, 22-29).

Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mântuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus despre Cina Domnului. Vom spune numai câteva pe scurt.

Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara când Domnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste clipe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură cu Domnul, de împărtăşire neîncetată cu El şi cu darurile Lui.

Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îi va părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămâne de-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, putere şi har. Acesta este şi azi punctul cel dintâi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşire sfântă cu Domnul vieţii.

Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătură cu El şi El cu noi. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Această împărtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţii sufleteşti. De pe culmea aceasta a strigat Apostolul Pavel: „Hristos este viaţa mea… nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20).

Cina Domnului li s-a dat apostolilor în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina cea Sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din toţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o familie de fraţi şi surori care iau parte cu toţii la aceeaşi Cină şi la aceeaşi Masă.

Cina Domnului ni s-a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfântă prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Domnului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărire în necazuri… şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru.

Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa au înţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru creştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată şi nelipsită. Până în veacul al patrulea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, după fiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăşi la sfârşitul ei toţi credincioşii).

În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştinii cei dintâi se împărtăşeau din Cina Domnului şi se îmbrăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această împărtăşire în Domnul le dădea har şi putere să trăiască Evanghelia Mântuitorului. „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una“ (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32).

Dar în curgerea vremilor, râvna creştinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi? Azi îi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesc cu Cina Domnului.

Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina Domnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-a silit să schimonosească înţelesul acestei Taine şi se sileşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scornit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii bolnavi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtăşesc un bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simţise „destul de bolnav“ să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură un semn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura muribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftiră să-i torn pe gură Sfânta Împărtăşanie, ca „să nu moară necuminecat“.

Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu se dă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa omului şi cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-I deschidă el însuşi uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o face omul prin această taină cu Iisus Mântuitorul şi cu Dumnezeu. Dar această legătură trebuie să şi-o facă omul până trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e prea târziu, e prea târziu…

Şi iarăşi, pe alţii îi sfătuieşte Satana să se împărtăşească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam ca preot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora regulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paştilor şi se cumineca; dar după împărtăşire, trăgea să poposească la un birt, scotea merinde din traistă, comanda o ţuică, două, trei… Şi pe urmă… se îmbăta şi cânta cântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din două pahare: şi din paharul Domnului, şi din paharul diavolului. Se cumineca şi cu Duhul Domnului, şi cu duhul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răspicat: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (I Corinteni 10, 21).

O astfel de împărtăşire nu foloseşte la nimic.

O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamă pe toți la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi împărtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cu noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi plină lumea de fraţi şi surori în Domnul.

Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de „creştini“ ce Se urăsc şi se duşmănesc unii pe alţii.

Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă de Cina Domnului?

Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceasta n-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu „însetează după Tine ca un pământ fără de apă ” (Psalmul 62, 2-3) şi ca un flămând fără pâine. Sufletul meu. flămânzeşte după pâinea Ta cea din cer şi după apa Ta cea vie. Dă-mi, Doamne, şi mie această pâine şi apă

Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumea aceasta n-are nici o coajă de pâine şi nici un picur de apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni numai cu pâinea cea cerească şi se poate adăpa numai cu apa cea vie.

Preot Iosif Trifa, Mai lîngă Domnul meu

8 APRILIE 2019

CA PRUNCII – PR. IOSIF TRIFA

„Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocul lor (al apostolilor) şi a zis: «Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»” (Matei 18, 2-4).

În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom putea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca pruncii: Matei 18, 2-4; Marcu 9, 36-37; Luca 18, 15-17.

Oare de ce? Pentru că copilul este chip de curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată. Vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi.

Aşa trebuie să fim şi noi. Cu mintea să fim oameni deplini, dar inima noastră să fie curată, de copil nevinovat (I Corinteni 14, 20).

Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăţie şi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şi predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie și cea mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu şi cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a lăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amândoi, eu și copilul.

Pentru mine, după Biblie, acest copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să fie între mine şi Dumnezeu. Voi cerceta puţin această legătură.

Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru şi nu numai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată încrederea lui, toată nădejdea şi toată dragostea lui e strânsă în mine.

Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragoste neţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva mai scump decât noi, părinţii lor.

Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Tatăl Ceresc. Să ne simţim singuri în această lume; să simţim că n-avem în această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun şi milostiv. Toată încrederea noastră şi toate nădejdile noastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni şi nimic aşa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.

A doua oară: copilul meu are o încredere nemărginită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sunt un atotputernic, eu pot face totul.

Copiii noştri cer de la noi şi lucruri în faţa cărora ne vine să zâmbim; cer lucruri cu neputinţă, pentru că ei văd în noi nişte oameni cărora totul le este cu putinţă. Aşa trebuie să fie şi credinţa şi încrederea noastră în Tatăl Ceresc: nemărginită şi tare. Trebuie să ne încredem din tot sufletul într-un Dumnezeu atotputernic, Care ne poate da tot ce ne trebuie şi Care poate face minuni în viaţa noastră.

A treia oară: copilul meu îşi cere toate de la mine. Viaţa unui copil mic este o viaţă de neîncetată strigare la părinţii lui; copilul mic simte plăcerea să vorbească neîncetat cu părinţii lui, să ceară de la ei tot ce-i lipseşte.

Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să vorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să cerem tot ce ne trebuie prin rugăciune şi în special „cele bune şi de folos sufletului nostru”. Toate nevoile noastre să ni le închipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumnezeu, pe care trebuie să o descuiem cu cheia rugăciunii. Tatăl Ceresc n-are copii muţi. Cel ce nu se roagă e un astfel de prunc mut.

Mai observ un lucru: copilul meu grăieşte cu mine nu numai când îi trebuie ceva, ci el strigă mereu „tată“, „tată“ şi când n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe mine din dragoste.

Noi însă Îl strigăm pe Tatăl Ceresc, de regulă, numai când ne trebuie ceva; semn că n-avem dragoste destulă. Între noi şi Tatăl Ceresc e mai mult un raport de cerşetorie decât de dragoste fiască.

A patra oară: văd pe copilul meu că n-are nici o grijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile lui le lasă asupra mea. Pot eu să mă frământ cu gândurile şi grijile cât de mult, el n-are nici o grijă. El este liber de sarcina aceasta.

Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să-i predăm Lui toate grijile noastre şi toate necazurile noastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are griji şi necazuri. Le-a predat Domnului. Noi suntem plini de griji şi de necazuri tocmai fiindcă nu suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu; nu ne ştim destul încrede în cuvintele Lui: „Aruncați asupra Domnului toate grijile voastre şi El Însuşi va avea grijă de voi“ (I Petru 5, 7).

A cincea oară: copilul meu are şi el o grijă, o îngrijorare şi câteodată are şi mâhnire. Îngrijorarea lui e să nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Să nu mă depărtez undeva într-o cale mai lungă. Lui nu-i place ruperea legăturii dintre mine şi el; această rupere îl doare cumplit. Iar mâhnirea lui e când îl cert pentru ceva.

Când copilul a greşit şi noi îl certăm, el nu plânge atât pentru ceartă şi bătaie, cât mai ales pentru că îşi vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi. Copilul nu se simte deloc bine când e ruptă legătura dintre el şi părinţii lui. El n-are linişte şi bucurie până nu se restabilește iarăşi această legătură. O, de ar fi aşa şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Noi însă lăsăm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura dintre noi şi Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul întreg în legătură stricată cu Tatăl Ceresc, ba sunt alţii care stau şi o viaţă întreagă şi nu simt nici o dorinţă să se împace cu Tatăl Ceresc, aşa cum copiii cei mici se împacă cu noi după ce i-am certat. E un semn şi acesta că cei mai mulţi dintre oameni au pierdut legătura de fii ai lui Dumnezeu.

Ah, ce legătură tainică este între părinţi şi copii! E cea mai puternică legătură din lume şi una din cele mai grăitoare predici despre cum trebuie să fie şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Eu mă uit la copilul meu.

O, cu câtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul meu de mine! Şi câtă teamă şi grijă are să nu se piardă! Ani de zile, acest copil n-a dormit seara până când mai întâi n-a strâns în mânuţa lui cămaşa mea. De multe ori şi dimineaţa era cu mânuţele încleștate în cămaşa mea, de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniştit numai când mă ştia şi mă simţea lângă el: când adormea strângând cămaşa în mânuţele lui. El dormea atunci liniştit, pentru că îşi asigurase legătura dintre el şi mine.

Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl Ceresc. Eu însă mă ruşinez când mă gândesc că dragostea şi încrederea ce-a strâns-o acest copil în sufletul său faţă de mine a întrecut de multe ori dragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl Ceresc.

Dragostea şi încrederea ce o pun copiii cei mici în noi de multe ori întrece dragostea şi încrederea ce o avem noi faţă de Tatăl Ceresc, iar aceasta vine de acolo că noi nu suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu.

Am spus că dragostea dintre copii şi părinţi este icoană a legăturii de dragoste dintre noi şi Tatăl Ceresc. Dar această icoană este numai o umbră.

De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor copiilor din lume faţă de mamele şi taţii lor; de s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor faţă de copiii lor această dragoste ar fi numai o umbră faţă de dragostea nemărginită ce o are Tatăl Ceresc faţă de noi. Câţi însă primesc această dragoste şi o folosesc spre mântuirea sufletului?

Rugăciune:
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Eu stau în faţa Ta ca un copil slab şi neajutorat. În lumea aceasta eu sunt un copil al nimănui. Eu n-am pe nimeni afară de Tine. Primeşte-mă în dragostea Ta de Tată Ceresc. Primeşte-mă cu toate lipsurile mele, cu toate grijile mele şi cu toate cererile mele.

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

7 APRILIE 2019

DURERE ȘI RĂBDARE (II) – TRAIAN DORZ

A cânta înseamnă a lăuda și a ne ruga. Lauda și rugăciunea bucuroasă și fericită sunt cântarea prin care ne arătăm noi mulțumirea și recunoștința cu dragoste către Dumnezeu, pentru binefacerile Sale față de noi și față de toți.

A spune înseamnă a mărturisi cu înflăcărare și cu credință puternică, cu cuvântul și cu fapta noastră trăită voia lui Dumnezeu.

A cânta înseamnă a trăi înlăuntru prezența lui Dumnezeu, a spune înseamnă a trăi-o în afară.

A cânta înseamnă a contempla pe Dumnezeu, a spune înseamnă a activa pentru El.

A cânta înseamnă meditație, învățare, adâncire și cunoaștere a lui Hristos, a spune înseamnă osteneli, jertfe și lupte pentru Cauza Lui. Binecuvântat este numai cel ce le întrunește pe amândouă. Amândouă aceste fețe ale vieții din Duhul Sfânt în ființa noastră și prin ființa noastră alcătuiesc cele două jumătăți ale uneia și aceleiași lucrări.

Dumnezeu nu se poate folosi în chip fericit și rodnic de noi în afară dacă mai întâi nu s-a făcut înlăuntrul nostru partea sănătoasei înnoiri și adânciri. Fiindcă niciodată nu va putea face în afară o curată lucrare pentru Dumnezeu acela care mai întâi nu și-a curățat bine partea dinăuntru a blidului său (Matei 23, 25).

Când totuși un astfel de vas nesfințit pe dinafară, adică nenăscut din nou, care, rostind Numele Domnului, nu se depărtează de fărădelege, când un astfel de om se amestecă în lucrarea lui Dumnezeu, el nu va face nimic bun în ea niciodată. Ci va face totul rău sau ducător la rău. Fiindcă nu râvnește după cunoașterea Domnului, ci după foloasele lumești (Filipeni 3, 10).

Acest fel de om nu va medita asupra Cuvântului mai întâi, cercetându-se pe sine cu sinceritate și cu smerenie, pentru a rămâne mereu în lumina Domnului. Nici nu va căuta cu rugăciune, cu pocăință și cu frică să se apropie de altarul acestei slujbe. Ci va învăța ca pe o poezie câteva versete și istorioare, iar dacă are memorie mai bună, va alcătui din ele, de fiecare dată, câte o predicuță, cu care își va împlini o datorie sau își va face un interes, dar nu va face o zidire. Va face totul doar pentru folosul său lumesc, dar nu spre folosul Domnului, ci spre paguba cauzei lui Dumnezeu (Filipeni 2, 21).

Din astfel de oameni netăiați împrejur cu inima (Fapte 7, 51), diavolul face apoi capii tuturor relelor din Lucrarea și din Biserica lui Hristos. Dintre aceștia se ridică răzvrătiții și dezbinătorii Bisericii Domnului. Dintre ei se aleg călcătorii legământului și ai învățăturii drepte și sănătoase (I Ioan 2, 24; II Ioan 9). Din ei ies vârfurile tulburărilor și ale dezbinărilor fraților (Romani 16, 17). Ies purtătorii unui duh străin și ai unei evanghelii străine (Galateni 1, 8-9). Ies desfrânații și defăimătorii (I Corinteni 5, 11). Ies stâncile ascunse, norii seci, pomii uscați, stelele căzătoare (Iuda 12-13), cu care se va judeca odată focul Înfricoșătorului Dumnezeu, de Care ei nu s-au temut (Evrei 10, 29-31).

Nu este nici un adevărat credincios care să nu dorească binele fiilor săi și să nu lupte cu toată puterea sa, până la moarte, pentru mântuirea familiei sale și a urmașilor săi.

Dacă totuși este cineva așa, acela nu este credincios, ci este mai rău ca un păgân (I Timotei 5, 8).

Câtă vreme copiii ascultă îndrumările și cât ei urmează pilda părinților lor credincioși, atâta vreme și binecuvântările Domnului se vor revărsa larg și fericit peste viața lor luminoasă și îmbelșugată. Căci este totdeauna binecuvântat acel fiu pentru care se roagă fierbinte și neîncetat un părinte credincios.

Sub paza rugăciunii și grijii părintești, mintea fiilor ascultători se întregește, se înalță și crește luminos, iar inima lor capătă o tot mai frumoasă curăție și o tot mai mare bogăție a virtuților credinței Domnului. Aceasta le va deveni apoi lumina cărărilor vieții și armele de atac și de apărare în toate luptele, cu toți vrăjmașii trupești și sufletești pe care vor avea și ei să-i întâlnească pe căile vieții lor.

Începând bine și mergând bine, copiii credincioși vor și sfârși bine, lăsând, la rândul lor, și ei în urma lor tot niște fii astfel de binecuvântat crescuți. Ce priveliște fericită este totdeauna o astfel de familie. Dar cât de rari sunt astfel de părinți credincioși.

Dar cât de și mai rari sunt astfel de fii credincioși care să preia cu bucurie de la părinții lor solia sfântă a credinței ascultătoare de Hristos și să o ducă, la rândul lor, tot așa de fericit mai departe, spre urmașii lor!

De ce oare atât de des trebuie să întâlnim părinți credincioși plângând cu durere în fața lui Dumnezeu pentru copiii lor neascultători? Desigur, sunt nefericiți acești părinți pentru viața asta. Dar fiii lor sunt mai nefericiți de o mie de ori și pentru viața veșnică. Dumnezeul milei, îndură-Te și izbăvește-i! Amin.

Traian Dorz, Cununile slăvite

4 APRILIE 2019

DURERE ȘI RĂBDARE (I) – TRAIAN DORZ

Dintre toți psalmii de rugăciune și de durere strigați către Dumnezeu în cele mai amare stări ale sufletului credincios, poate că nici unul nu este mai trist și mai dureros ca Psalmul 88.

O, ce întuneric vine uneori peste viața noastră! Domnul să ne dea atunci o răbdare îndelungă și încrezătoare.

În toți ceilalți psalmi de durere mai strălucește pe ici, pe colo și câte o rază de lumină. În fiecare din ei mai este și câte un luminiș de speranță în mijlocul marilor încercări și primejdii, dar în acest psalm nu este nici una. Ci de la începutul și până la sfârșitul lui, sufletul bântuit de toate puterile întunericului se chinuiește fără nici o rază de mângâiere, într-adevăr, în groapa cea mai de jos.

Domnul ne trece și prin astfel de stări, pentru ca să știm să-i ajutăm pe alții când vor ajunge așa.

Cartea lui Dumnezeu cuprinde îndrumări și exemple pentru ieșirea din oricare ispită, din orice primejdie sau încurcătură în care ar putea ajunge un om, un neam sau un rând de oameni, în orice loc sau vârstă din viața lor. Toate fiind scrise pentru ca noi să putem cunoaște (Luca 1, 4) și să putem crede (Ioan 20, 31), ca să ne putem mântui, nădăjduind totdeauna și rugându-ne neîncetat.

Pentru ca să putem cunoaște că există și astfel de stări, de aceea au fost lăsate toate acestea.

Pentru acele stări de care nu pot fi altele mai grele, au fost scrise și cuvintele acestui psalm și pentru ca noi să putem crede că, prin puterea lui Dumnezeu, există totuși scăpare până și din astfel de locuri!

Sufletul părăsit chiar și de către cei mai apropiați ai săi trebuie să înțeleagă totuși că totdeauna mai rămâne o nădejde pentru el: Dumnezeu, către Care mai poate înălța un strigat. De această unică și ultimă nădejde să se agațe omul cu toată puterea, ca un naufragiat de o stâncă.

Dacă ai fost cumva căzut într-o stare asemănătoare cu cea descrisă în Psalmul 88, atunci știi că în astfel de cazuri și de stări numai singură puterea lui Dumnezeu te mai poate însoți, ajuta și salva.

Iar dacă și pe tine te-a ajutat și salvat Dumnezeu, nu uita niciodată și nicăieri, până la moartea ta, nu uita recunoștința și ascultarea cu care Îi ești dator lui Dumnezeu pentru salvarea ta; și semenilor tăi să le ajuți când și ei vor fi așa.

Dacă încă n-ai trecut, teme-te și umblă smerit înaintea lui Dumnezeu. Nu te mândri și nu te bizui nici pe agilitatea ta, nici pe poziția ta, nici pe relațiile tale, nici pe nimic omenesc sau drăcesc, și nu face mai departe răul, îndărătnic și nepăsător, pentru că nici nu știi ce te poate aștepta peste un pas și peste o clipă.

Gândește-te că mânia lui Dumnezeu, sau bunătatea Lui, te poate trânti când nici nu te gândești, în groapa cea mai de jos, ori ca o pedeapsă pentru trufia ta, ori ca o încercare pentru credința ta, ori ca o lecție pentru alții. Dar oricare ar fi cauza, vei vedea acolo ce cumplit lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu (Evrei 10, 31).

Traian Dorz, Cununile slăvite

1 APRILIE 2019

DE VORBĂ CU CEI CE VOR SĂ SE HOTĂRASCĂ ÎMPOTRIVA PĂCATELOR – PR. IOSIF TRIFA

Voi spune celor ce vor să intre în Oastea Domnului, că taina cea mare a mântuirii sufletești o pot afla nu în scrisorile mele ci o pot afla numai la picioarele Crucii. Înțelesul și taina mântuirii sufletești nu stă în aceea că îți pui în gând să ieși mai întâi din răutăți ca să te faci un creștin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufletești stă tocmai în aceea ca păcatele și răutățile să te doboare la picioarele Crucii. Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor, să cazi plângând la picioarele Crucii așa cum ești, plin de răutăți. Carul mântuirii tale sufletești atunci începe a porni la drum, când simți că te înădușe răutățile și cauți o scăpare, când simți o pieire și cauți o mântuire, când te simți într-o prăpastie  și cauți o ieșire, când te simți în întuneric și dorești o lumină. Să cauți mai întâi să te faci bun și apoi să pleci la Domnul, ar însemna să înjugi boii înapoia carului.

Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te pleacă și te apleacă la picioarele Crucii. Dumnezeu însuși te atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. «Voi atrage la Mine pe toți oamenii» (Ioan 12, 32), zicea Mântuitorul către apostoli. Când în tine se trezește o dorință să ieși din ticăloșie, când în tine se trezește un suspin sufletesc, când din ochii tăi iese pe furiș o lacrimă de durere pentru ticăloșia ta, atunci să știi, dragă cititorule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine și vrea să te atragă la picioarele Crucii. Dacă lași Duhul lui Dumnezeu să lucreze în tine, atunci El te duce la picioarele Crucii. Când Duhul lui Dumnezeu începe a lucra în om, atunci începe și satana a lucra cu toate meșteșugurile lui, pentru că se vede în primejdia de a-și pierde un credincios. Vocea diavolului e aceea care șoptește unora: «eşti prea păcătos, omule, ca să intri în Oastea Domnului», iar către alţii zice: «da nu te face de rușine, măi omule, cu gazeta ta, doar n-ai omorât pe nimeni să te faci pocăit…»

N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de șoaptele și amăgirile diavolului, ci lasă Duhul lui Dumnezeu să te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii, căci numai acolo ți se arată taina cea mare a vieții și a mântuirii sufletești. Minunea cea mare a unei vieți păcătoase, minunea cea mare a învierii păcătoșilor la o viață nouă se petrece și se poate petrece numai la picioarele Crucii. Căzut la picioarele Crucii, ți se deschid ochii ca să vezi lumea și să te vezi pe tine însuți în lumina Evangheliei. La picioarele Crucii afli cât de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit însuși Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine și iertarea ta.

La picioarele Crucii afli cu ce fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuși Fiul Său l-a jertfit pentru tine. La picioarele Crucii afli că Iisus este un Mântuitor al tău, care a murit pentru iubirea ta și scăparea ta. La picioarele Crucii ți se deschide mintea și gura ca să strigi îngrozit: «O, nebunul de mine, cu câtă dragoste m-a iubit Tatăl și cu câtă ură am urât eu pe aproapele meu; cât a suferit Mântuitorul pentru Mine şi eu am sărit în capul vecinului pentru toate nimicurile; cu ce dar m-a îmbiat Crucea și eu L-am respins!» La picioarele Crucii afli că «tu nu mai ești al tău, ci ești al lui Iisus Hristos care te-a răscumpărat cu un preț mare» (II Corinteni 6, 19); eşti averea Celui răstignit.

Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeți de sus şi un dar, o putere, un ajutor să-ți schimbi viața. Stând la picioarele Crucii, o putere de Sus îți schimbă inima, îți schimbă ochii, îți schimbă urechile, mâinile, vorbele și purtările. Când ai aflat cu adevărat Crucea Mântuitorului, nimeni nu te mai poate ridica de la picioarele ei. O viață întreagă o petreci lângă Crucea Mântuitorului și sub darurile ce se revarsă din ea.

Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea mai întâi la picioarele Crucii; dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa cea sfântă a Crucii.

Toţi cei ce doresc să apuce pe calea vieţii trebuie să intre prin uşa îngustă, iar această uşă este Crucea şi Jertfa Mântuitorului. «Eu sunt uşa. Prin Mine de va intra cineva se va mântui» (Ioan 10, 12), a zis Iisus. Această ușă e Crucea și Jertfa Lui cea sfântă. Cine intră prin această Ușă, capătă dar și putere de sus să înainteze tot mai sus, mai sus spre culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmile vieții și fericirii veșnice.

Prin această ușă ai intrat și tu, cititorule, cu hotărârea ta?

Preot Iosif Trifa, sursă necunoscută

ÎNCHINAREA LA IDOLI

Au disparut idolii odata cu timpurile stravechi sau ne provoaca ei si astazi?

Saptamana trecuta a avut loc, in premiera in Baia Mare (si in Romania), Conventia Internationala a Studentilor Bibliei. In cadrul intrunirilor desfasurate, au fost tinute mai multe discursuri de catre diversi oratori. ZiarMM.ro va prezinta in exclusivitate toate predicile prezentate pe parcursul evenimentului.

Idolatria – Michael Nekora, USA

In prima epistola catre biserica din Corint, Pavel a apus: „De aceea, preaiubitii mei, fugiti de inchinarea la idoli” (1 Cor.10:14). „Idolatria” este un cuvant pe care rar il auzim astazi; in versiunea King James a Bibliei engleze este intalnit numai de cinci ori, desi cuvantul „idol” (folosit la singular sau la plural) este intalnit frecvent.

Recent am aflat ca razboiul ideologic purtat de profetii Vechiului Testament a fost, inainte de toate, o lupta impotriva idolatriei. Cea mai importanta perioada de timp in ce priveste profetii lui Dumnezeu a fost de trei sute de ani, cu aproximatie intre anii 800 si 500 i. Cr. Primul dintre acesti profeti a fost Amos, urmat de Osea, Mica si Isaia.

Acestia au atentionat cele zece semintii stabilite in partea de nord si cele doua semintii asezate in sud, de faptul ca ceea ce pare de neinchipuit se va intampla: ca ei, poporul lui Dumnezeu, care au fost scosi din robia Egiptului si adusi la starea libertatii din Canaan, vor fi dusi iar in robie intr-o tara indepartata. Profetii au insistat sa faca poporul sa priceapa ca aceasta nu era datorita nesansei, sau ghinionului, ci pentru ca Dumnezeu Insusi ii pedepsea.

Ne putem imagina cum protesta poporul: „De ce? De ce ne-ar parasi Dumnezeu, pe noi, poporul Sau de legamant? De ce S-ar indeparta de minunatul templu pe care I l-a construit Solomon?”. Raspunsul neasteptat pentru ei ar fi: „Idolatria!”

Poate ca prima informare din Biblie in ce priveste slujirea unui chip cioplit, facuta de catre om, a fost referinta facuta de Iosua despre Terah, tatal lui Avraam: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeul lui Israel: Parintii vostri, Terah, tatal lui Avraam si tatal lui Nahor, locuiau in vechime de cealalta parte a Raului (Eufrat) si slujeau altor dumnezei” (Iosua 24:2). Oare acesti „alti dumnezei” au fost facuti de mainile omului? Eu cred ca da.

Cand Avraam si-a trimis robul sa gaseasca o sotie pentru fiul sau, Isaac, robul s-a dus in tara lui Avraam si a gasit-o pe Rebeca. Laban, fratele Rebecai, era tatal Rahelei si al lui Leei. Cu mult mai tarziu, Iacov, fiul lui Isaac, vine la Laban si se insoara (in cele din urma) cu amandoua fetele lui Laban. Dupa alti cativa ani, familia pleaca si Rahela fura „dumnezeii” lui Laban (Geneza 31:30).

In mod clar observam ca acestia erau chipuri cioplite facute de om, pentru ca, mai tarziu, citim in aceasta calatorie: „Iacov a zis casei lui si tuturor celor ce erau cu el: Scoateti dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru, curatati-va si schimbati-va hainele…

Ei au dat lui Iacov toti dumnezeii straini care erau in mainile lor si cerceii pe care-i purtau in urechi. Iacov i-a ingropat in pamant sub stejarul de langa Sihem” (Geneza 35:2, 4). Dat fiind ca Avraam a fost crescut intr-o cultura in care erau venerati idolii, putem aprecia modul in care a actionat, prin credinta, atunci cand a abandonat si respins ceea ce slujeau apropiatii lui, acceptand si crezand doua doctrine complet diferite:

1) ca exista numai un singur Dumnezeu, si nu mai multi,

2) si ca El este invizibil

In aceste lucruri a crezut Avraam, dar nu si Laban. El isi dorea inapoi „dumnezeii” cu orice pret; si fara indoiala ca cei din jurul lui Laban venerau aceiasi idoli ca el. Pentru a putea aprecia cat de esential este sa acceptam ca Dumnezeu este Unul singur, si nu mai multi, si ca El este invizibil, sa luam in considerare cat de putini oameni cred aceste doua lucruri in ziua de azi.

Cei mai multi crestini cred ca Dumnezeu nu este Unul singur, ci ca este compus din trei. Si in ciuda faptului ca crestinii spun ca Dumnezeu este invizibil, credinta romano-catolicilor si in special a ortodocsilor pune un mare accent pe imaginile si icoanele religioase, pentru ca „mintea sa se concentreze” cand se roaga lucrurilor invizibile.

Oamenii vor sa vada in mod clar ceea ce venereaza. Cei care nu sunt crestini, musulmani sau evrei nu stiu nimic despre Dumnezeul lui Avraam. Relatia speciala pe care Avraam a avut-o cu Dumnezeu este cel mai bine aratata (sau demonstrata) cand Dumnezeu ii cere sa-l sacrifice pe Isaac, preaiubitul sau fiu.

Sacrificarea fiilor pentru venerarea unor dumnezei nu era un fapt anormal printre pagani, dar ei faceau aceasta cand doreau (sau aveau nevoie) sa primeasca beneficii marete, cum ar fi o victorie intr-un razboi, sau scaparea de un dezastru, ori de-o urgie.

Paganii trebuiau sa ofere dumnezeilor lor cel mai valoros lucru pe care il detineau pentru a avea parte de-o asemenea favoare, iar acesta era de obicei intaiul-nascut al lor. Dar aceste argumente nu se aplicau si in cazul lui Avraam. El a facut aceasta pentru ca Dumnezeu I-a cerut acel sacrificiu. Sa observam aceasta: Dumnezeu nu i-a promis nici o recompensa si nici un castig pentru supunerea lui. Avraam stia ca relatia lui cu Dumnezeu impunea supunere.

Dumnezeu ordona, iar credinciosul se supunea si nu punea intrebari. Iacov onora si impartasea credinta tatalui sau Isaac si a bunicului sau Avraam, dar cand familia lui a inceput sa se inmulteasca si sa ajunga sa fie o natiune mare, lupta impotriva idolatriei a reinceput. Dupa ce poporul a parasit idolatria prin iesirea din Egipt, ei s-au stabilit la poalele Muntelui Sinai.

Moise s-a urcat pe munte si a coborat cu cele zece porunci. Prima porunca a declansat inceperea unei lupte impotriva idolatriei: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte si a zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos” (Exod 20:1-5).

Iata care erau asteptarile lui Dumnezeu de la poporul pe care l-a ales. El nu avea aceste asteptari de la pagani, cu care n-a avut nicio relatie, deoarece dumnezeul acestei lumi ii orbise pe toti. Practicile lor idolatre s-au dovedit a fi o incercare pentru israeliti, o proba la care adesea au esuat. Expresia „a face iarasi ce nu placea Domnului”, din cartea Judecatorilor, este des intalnita si este asociata cu idolatria lui Israel.

Iata un exemplu: „Copiii lui Israel au facut iarasi ce nu placea Domnului; au slujit Baalilor si Astarteelor, dumnezeilor Siriei, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor Moabului, dumnezeilor fiilor lui Amon si dumnezeilor Filistenilor, si au parasit pe Domnul si nu I-au mai slujit” (Judecatori 10:6).

Fara indoiala, israelitii nu si-au pus aceasta intrebare-cheie: „Daca toti acesti dumnezei sunt atat de puternici, de ce nu sunt capabili sa apere aceste popoare pagane de noi?” Noi nu putem sti ce era atat de tentant si seducator in dumnezeii paganilor, dar sigur trebuie sa fi fost ceva care sa-i fi facut atat de atractivi.

Dar nu toti i-au gasit atractivi pe acesti idoli pagani. Cand David a fost uns rege, el a purtat o batalie cu filistenii si a fost victorios. Citim: „David a venit la Baal-Peratim, unde i-a batut. … Ei (filistenii) si-au lasat idolii acolo si David si oamenii lui i-au ars” (2 Samuel 5:20, 21; Traducerea King James).

Acesta este un lucru bun, desi in capitolul 22, cand David canta o cantare de lauda lui Dumnezeu, el acorda importanta succesului sau si propriei lui dreptati: El (Dumnezeu) m-a scos la loc larg, m-a mantuit pentru ca ma iubeste. Domnul mi-a rasplatit dupa nevinovatia mea, mi-a facut dupa curatia mainilor mele; caci am pazit caile Domnului si nu m-am facut vinovat fata de Dumnezeul meu” (2 Samuel 22:20-22).

Aceasta este multumire de sine, opusa abnegatiei. David trecea cu vederea nenumaratele cazuri cand era vinovat de nedreptate, si cand avea orice altceva numai „maini curate” nu. Se pare ca harul lui Dumnezeu nu insemna nimic pentru el. Adorarea de sine este idolatrie. Un idol poate fi eul nostru, sau o persoana pe care o iubim, un profesor preaiubit — pe scurt, orice lucru sau orice persoana care-L inlocuieste pe Dumnezeu in rolul de destinatar al venerarilor si afectiunii noastre cele mai bune.

Desigur, anumiti idoli l-au cucerit si pe Solomon, fiul lui David. Cu toata intelepciunea binecunoscuta pe care-o avea, Solomon nu a reusit sa observe marele rau pe care i-l vor provoca sotiile lui straine. El credea ca acestea vor asigura o relatie de pace cu natiunile din care ele proveneau, si acest lucru a fost adevarat. Dar el a platit un pret mare pentru aceasta pace: „Cand a imbatranit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alti dumnezei; si inima nu i-a fost in totul a Domnului, Dumnezeului sau, cum fusese inima tatalui sau David. Solomon s-a dus dupa Astarteea, zeita Sidonienilor, si dupa Milcom, uraciunea Amonitilor. Si Solomon a facut ce este rau inaintea Domnului si n-a urmat in totul pe Domnul, ca tatal sau David” (1 Imparati 11:4-6).

Solomon a murit, iar imparatia a fost impartita intr-o imparatie situata in partea de nord, sub conducerea lui Ieroboam, si intr-o imparatie aflata in partea sudica, aflata sub stapanirea lui Roboam.

Iar situatia s-a inrautatit si mai tare: „Ieroboam a zis in inima sa: Imparatia s-ar putea acum sa se intoarca la casa lui David. Daca poporul acesta se va sui la Ierusalim sa aduca jertfe in Casa Domnului, inima poporului acestuia se va intoarce la domnul sau, la Roboam, imparatul lui Iuda, si ma vor omori si se vor intoarce la Roboam, imparatul lui Iuda. Dupa ce s-a sfatuit, imparatul a facut doi vitei de aur si a zis poporului: Destul v-ati suit la Ierusalim, Israele! Iata Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului. A asezat unul din acesti vitei la Betel, iar pe celalalt l-a pus in Dan. Si fapta aceasta a fost un prilej de pacatuire. Poporul se ducea sa se inchine inaintea unuia din vitei pana la Dan” (1 Imparati 12:26-30).

Se pare ca oamenii acceptau aceasta schimbare fara nicio impotrivire. Ne gandim ca ei doreau orice sistem religios, cu exceptia celui care le cerea sa urmeze legile lui Dumnezeu. In curand, coruptia (depravarea) religioasa a avut ca urmare coruptia (depravarea) sociala si politica.

Cand situatia ajungea insuportabila, profetii apareau subit si spuneau ceea ce nimeni nu voia sa auda. Cei mai influenti si mai puternici idoli ai poporului erau banii si puterea. Sa ascultam acuzatia facuta de Amos, unul dintre profetii lui Dumnezeu: „Asa vorbeste Domnul: Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotararea, pentru ca au vandut pe cel neprihanit pe bani si pe sarac pe o pereche de incaltaminte” (Amos 2:6).

Profetul Mica acuza conducatorii poporului de un comportament canibal fata de cei saraci si slabi in capitolul 3. Cuvintele sunt aproape prea socante pentru a fi citite.

Alte lucruri facute poporului de catre conducatorii lui se aseamana cu atitudinea si faptele savarsite de Ted Bundy, un om care a ucis treizeci de femei tinere cu mult timp in urma. Acesta a declarat intr-un interviu ca isi dorea control si autoritate. El lua orice dorea, fie ca vorbim despre sosete dintr-un magazin, fie ca vorbim despre vieti omenesti, pentru ca nimic nu avea importanta, cu exceptia propriilor lui dorinte.

Mereu il surprindea faptul ca oricine putea sa observe ca victimele lui dispareau: „Pentru ca, vreau sa spun, sunt atat de multi oameni”, explica acesta. Tanarul care a impuscat studenti si profesori la scoala din Virginia s-a oprit numai pentru cateva momente, si asta numai pentru a se prezenta unei retele de televiziune dupa ce a omorat doi oameni.

Acesti narcisisti fac din ei insisi niste dumnezei, cu putere de-a hotari cine traieste si cine moare. Narcisismul este un alt indiciu al faptului ca traim in zilele din urma: „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine” (2 Timotei 3:1,2).

Domnitorii Israelului impotriva carora a vorbit profetul Mica au tolerat astfel de pareri inselatoare despre pozitia lor de conducatori (asemanatoare cu a unor dumnezei). Mica spune ca motivul pentru care scapa nepedepsiti este acela ca ei controleaza judecata si biserica.

Iata ce spune el: „Judecatorii vand sentintele la cei care platesc mai mult, preotii scot la vanzare pe piata invatatura, profetii predica pentru bani multi, tot timpul afisand si pretinzand dependenta de Dumnezeu: Noi Il avem pe Dumnezeu de partea noastra. El ne va feri de dezastru.” (Mica 3:11, Traducerea Message Bible). Domnitorii si conducatorii lui Israel au avut cei mai buni profeti si judecatori „pe care banii ii puteau cumpara”.

Acestia spuneau celor bogati ceea ce ei doreau sa auda, si anume ca Dumnezeu ii va proteja pe toti de la dezastru deoarece sunt poporul Lui ales. Osea arata cat de grav s-au putut insela: „Si acum ei pacatuiesc intruna, isi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli nascociti de ei, lucrare facuta de mesteri. Acestora le vorbesc ei si, jertfind oameni, saruta vitei! De aceea, vor fi ca norul de dimineata, ca roua care trece repede, ca pleava suflata de vant pe arie, ca fumul care iese din horn. Dar Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau, din tara Egiptului incoace. Tu cunosti ca nu este alt Dumnezeu afara de Mine si nu este alt Mantuitor afara de Mine” (Osea 13:2-4).

Curand dupa acestea, Asiria a invadat imparatia celor zece semintii, a cucerit-o si i-a imprastiat poporul in regiuni cat mai indepartate. Acei vitei de aur din Betel si din Dan au fost total lipsiti de putere ca sa-i ajute pe cei ce li se inchinau lor. Natiunea veneratoare de idoli a Asiriei a devenit „nuiaua maniei lui Dumnezeu” in indeplinirea judecatii Lui.

Dar in partea de sud Ezechia a ascultat de Mica si a instituit reforme, castigand o pace temporara. In cele din urma, Dumnezeu a folosit Babilonul pentru a cuceri si stramuta imparatia celor doua semintii din partea de sud. Nebucadnetar cu armata lui a distrus minunatul templu, desi toti credeau ca Dumnezeu va fi Cel care-l va proteja; iar tot ce era mai bun din popor a fost stramutat in Babilon. Acesta a fost sfarsitul relatiei de dragoste a lui Israel cu sistemul de initiativa libera.

Idolatria in timpurile moderne

Comunismul si socialismul s-au dovedit a fi incapabile sa rezolve problemele omenirii. Oamenii credeau, in urma cu cateva decenii, ca stiinta va fi cea care ne va conduce intr-o lume utopica, dar acum, cu posibilitatea ca armele nucleare sa ajunga in maini gresite, nu prea mai auzim ca stiinta ne-ar rezolva problemele.

Unii inca cred ca sistemul capitalist este solutia pentru problemele lumii, dar uitativa cu atentie la aceasta lume pentru ca este exact ca in zilele lui Mica: bogatii ajungeau mai instariti pe masura ce saracii deveneau victimele lor. Saracii sunt incurajati sa-si cheltuie putinii bani pe care-i au pe lucruri fara nicio valoare, precum bilete de loterie, si sa-si cumpere pe credit lucruri pe care altfel nu si le pot permite.

Intre timp, liderii industriilor sunt recompensati cu mari sume de bani care pot fi numite ca fiind obscene. In anul 1990, un sef din politia americana era platit cu o suma de bani de o suta de ori mai mare comparativ cu un muncitor obisnuit. In anul 2005, aceeasi functie era platita de patru sute de ori mai bine.

In anul 2006, primii douazeci si cinci de directori de fonduri de pe Wall Street erau platiti in medie cu 570 de milioane de dolari. Desigur, acesti multi-milionari trebuie sa-si sacrifice copiii noilor lor „dumnezei”, pentru ca rar ajung sa petreaca timp impreuna cu ei. Iar daca copiii lor vor ajunge rau in viata, inseamna ca acest pret trebuia sa fie platit.

Statisticile arata ca sinuciderea este a treia cauza ce provoaca moartea in grupurile de persoane a caror varsta e cuprinsa intre 15 si 24 de ani. Aceste persoane tinere sunt des abandonate de catre parinti si nu au pe nimeni care sa-i ghideze in viata.

Numai cand este prea tarziu realizeaza, acesti idolatri ai timpului modern, ca si-au pus bunastarea intr-o „punga sparta” (Hagai 1:6). Daca Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, a putut aluneca inapoi in caile lumii, a putut sa uite legile lui Dumnezeu si sa ia parte la cele mai dezagreabile cai ale vecinilor, poate sa se intample acelasi lucru si cu „Israelul lui Dumnezeu”?

Ne aflam noi in pericol sa Il inlocuim pe Dumnezeu cu altceva, bani, poate, sau cu noi insine, sacrificand orice pentru a indeplini un anumit obiectiv, tel, sau dorinta? Este foarte tentant sa sacrifici orice pentru a fi cel mai bun pescar, cel mai bun pianist, cel mai bun programator sau oricare alt exemplu ne trece prin minte. Sau putem sa veneram o anumita rganizatie pe care Dumnezeu a folosit-o ca sa distribuie adevarul, in loc sa-L veneram pe Dumnezeu.

Profetii din timpul lui Mica afirmau ca Dumnezeu nu va permite niciodata ca templul Sau sa fie distrus, deoarece este mult prea important pentru El. De asemenea, cand fratele Russell a murit in anul 1916, unii au fost siguri ca Dumnezeu nu va lasa niciodata aceasta organizatie sa cada in ruina. Isaia ne reaminteste ca Cel Preainalt, a carui locuinta este vesnica, locuieste si cu omul zdrobit si smerit (Isaia 57:15).

Locuinta lui Dumnezeu nu este o organizatie, cu toate ca uneori se poate folosi de o organizatie; la fel Ii poate folosi pe acei care nu stiu ca sunt folositi, precum s-a intamplat cu Asiria si Babilon pentru pedepsirea lui Israel.

Anumite invataturi pentru prezent

1. Idolatria are puterea de a seduce. Doar pentru ca avem o relatie cu Dumnezeu si stim ca am fost binecuvantati de El, asta nu inseamna ca nu vom fi ademeniti, sedusi. Proslavirea eului — gandirea ca putem fi ca niste dumnezei care au puterea de a-i controla pe altii — este idolatrie.

Exemplele abunda in hubris, un cuvant grecesc minunat, care presupune manifestarea (exagerata) de sine, de orgoliu si mandrie. Increzandu-ne in bunastarea, puterea sau realizarile cuiva, sau pretinzand ca noi suntem singurii care cunosc ce este si ce nu este adevarat, se numeste hubris.

2. Desi astazi nu vedem „vitei de aur”, totusi lumea noastra abunda in idoli. Oamenii vor o „Mare Pensie” (de batranete) pe care numai banii o pot cumpara, ei vor „15 minute de faima”, substante chimice menite sa produca schimbarea situatiei, … sau orice care promite tinerete eterna.

Multi sunt in stare „sa-si vanda sufletul” deoarece pare sa fie un schimb profitabil. Dar pentru Israel n-a fost asa. Crezi tu oare ca tie nu ti se poate intampla ? Accepti tu un loc bun de munca daca ar trebui sa te muti intr-un oras nou unde nu sunt frati?

3. In ziua de astazi ni se spune ca fiecare mod de viata isi are propria valoare, si ca fiecare credinta religioasa are ceva care merita osteneala. Dar sa ne gandim: dupa ce traim in acest mediu atat de mult timp, crezi tu ca stam mai bine din punct de vedere moral, sau etic? Intr-un studiu la care au participat 36.000 de adolescenti, cam o treime au admis ca au furat ceva dintr-un magazin pe parcursul ultimului an, si 61% au marturisit ca au copiat la examene. In ciuda acestui comportament, 97% au fost de acord ca „Este important pentru mine ca oamenii sa aiba incredere in mine”.

Acestia sunt oamenii care au facut programul de televiziune numit „Idol American”, unul dintre cele mai populare programe din America. Dumnezeu nu imbratiseaza toate filosofiile si credintele. Ignora-L pe Dumnezeu pe propria-ti raspundere. Sa ti se spuna ca nu exista nici o baza absoluta pentru a judeca ce este gresit si ce este adevarat, ca nu exista nimic „absolut”, este in mod clar o falsitate!

Tu cunosti ce formeaza o practica rea, si Israelul din vechime de asemenea stia — dar, cu toate acestea, ei au facut-o. Ei au trait in aceasta practica rea pana cand Dumnezeu n-a mai putut sa le ignore faradelegea. Si atunci ei au pierdut totul.

4. Conducatorii religiosi au si ei idolii lor. Doar recent am aflat, mai mult decat vrem sa stim, despre preotii pedofili si despre clericii care administreaza fondul saptamanal ca fiind o suma personala de bani ce le apartine lor.

Conducatorii religiosi nu sunt imuni la seductia puterii. Cand Imparatul roman Constantin a imbratisat crestinismul in secolul al IV-lea, clericii au fost incantati. Timpul jertifirii lor se incheiase, incepand timpul domniei lor!

Cand Judecatorul Rutherford a pus stapanire peste Turnul de Veghere si Societatea Biblica, dupa moartea fratelui Russell, cei care munceau in acel birou au fost nevoiti sa-l suporte daca doreau sa-si pastreze locurile de munca, ori altfel erau fortati sa plece.

5. Prosperitatea nu inseamna ca relatia ta personala cu Dumnezeu este buna. Cei influenti din Israel au fost excesiv de prosperi chiar inainte ca ei sa piarda totul. Prosperitatea i-a orbit fata de mesajul lui Dumnezeu transmis prin profeti, iar ei au refuzat sa-l asculte.

Ei au reactionat la fel cum oamenii de astazi ar reactiona daca un profet ar veni printre ei si le-ar spune cat de departe se gasesc fata de cerintele dreptatii lui Dumnezeu. Multi ar putea spune, asa cum au facut-o si-n vremea lui Mica: „Nu propovaduiti zic predicatorii. Nu dati astfel de invataturi. Nimic rau nu ni se va intampla” (Mica 2:6, Traducerea Message Bible).

Sa nu uitam niciodata cuvintele de incheiere ale primei epistole a lui Ioan: „Copilasilor, paziti-va de idoli” (1 Ioan 5:21).

Amin.

ZiarMM.ro

Sugestii de lectură – Idolii din preajma amvonului

Există multe meserii care fascinează, iar una dintre ele este cea dedicată predicării…

IDOLII DIN PREAJMA AMVONULUI, de Derek Tidball, Editura Casa Cărții, Oradea, 2016…

Derek Tidball a fost 12 ani rector al London School of Theology, iar în prezent predă la Spurgeon’s College în Londra. Este pastor baptist cu o experiență îndelungată atât în pastorație cât și în administrația bisericii. A scris numeroase cărți, multe din ele traduse în numeroase limbi, printre care amintim : Ministry of the Book, Skillful Shepherds, Builders and Fools, The Message of Holiness.

Ca unul care a strâns experiență din propria slujire cât și din instruirea viitorilor pastori, Derek Tidball abordează o temă spinoasă dar atât de importantă cum este cea a riscurilor pentru propriul suflet care îi confruntă pe slujitorii amvoanelor.

Cu perspicacitate și înțelepciune, Derek Tidball inventariază o listă de idoli la care predicatorii sunt deosebit de vulnerabili, încadrându-i în patru categrii: idolii sinelui, idolii veacului,  idolii slujbei de predicare și idolii lucrării. Obiectivul său nu este să condamne – căci misiunea sa e deja destul de primejdioasă și așa – ci să pună în gardă și să ne ajute asrfel să evităm acele lucruri care, chiar dacă sunt bune în sine, devin idolatrae, deposedându-l pe Dumnezeu de tronul care Îi revine de drept și în exclusivitate. Predicarea noastră ar trebu să fie o jertfă desăvârșită adusă singurului Dumnezeu viu și adevărat.

„Derek Tidball are iarăși dreptate. Într-o manieră creativă, el se ocupă de riscul potențial ca predicarea să devină un idol pentru predicator, insistând mai ales pe modul în care amvonul poate fi deturnat pentru a consolida autoritatea și popularitatea predicatorului și dovedește că alunecarea în această ispită reprezintă, de fapt, o formă de idolatrie…Cartea merită cântărită cu atenție.” – Kenneth L. Swetland, Gordon-Conwell Theological Seminary.

Spune autorul despre cartea pe care s-a încumetat să o scrie: „Predicatori. Idoli. Nici vorbă ! Aceste cuvinte nu se potrivesc unul lângă altul după cum un om de zăpadă nu își are locul într-o saună.Sau poate că totuși se potrivesc ?[…] Chiar dacă nici un predicator de azi nu s-ar închina unei imagini propriu-zise, există forme mai subtile de idolatrie care pot fi dovedite ca fiind ispite.Mesagerii lui Dumnezeu sunt în mod special vulnerabili față de idolatria ce reprezintă o distorsionare a unui lucru bun în sine. Toți conducătorii creștini cunosc modul în care slujirea pe care o oferă lui Dumnezeu poate deveni scopul în sine al vieții lor, îndepărtându-L chiar pe Dumnezeu din lucrare. Sinceritatea ar trebui să ne oblige pe mulți dintre noi să recunoaștem că uneori „slujirea” și „lucrarea” sunt motivul existenței noastre. Identitatea ne-o găsim mai degrabă în „serviciile” pe care le oferim, decât în vreo relație autentică cu Dumnezeul cel viu. Este posibil să continuăm să funcționăm prin elementele slujirii, iar în aparență să fin chiar foarte eficienți, mult timp după ce relația a murit.”(p.13-16).

Cartea este construită din patru părți:

• Idolii sinelui;
• Idolii veacului;
• Idolii slujbei de predicare;
• Idolii lucrării.

Se încheie cu un epilog și un index de referințe biblice.

Cartea este utilă oricui slujește într-un fel sau altul în lucrarea lui Dumnezeu,pastor sau laic, și prin natura slujirii trebuie să se expună ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

Lectură utilă..și cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă…

Dr. Valeriu Petrescu

 

Adevărata pocăință și credință

scris de :   Zac Poonen

În 1 Tes. 1:3, Pavel vorbește mai întâi despre credință, dragoste și nădejde, “lucrarea credinţei lor, osteneala dragostei lor şi tăria nădejdii lor”, iar în versetele de încheiere ale Capitolului 1, vorbește despre adevărata pocăință. Aici avem una dintre cele mai clare definiții ale adevăratei pocăințe din Noul Testament: “de la idoli v-ați întors la Dumnezeu” (1 Tes. 1:9).

Pocăința înseamnă a întoarce spatele la toți idolii noștri și a fi cu fața îndreptată spre Dumnezeu. Când trăiești în păcat, ai fața îndreptată spre idolii tăi și spatele spre Dumnezeu. Idolul tău ar putea fi banii, slujba ta, ambiția ta, o anumită plăcere păcătoasă, iubita ta, sau tu însuți. Ar putea fi și idoli vizibili. Sunt multe tipuri de idoli. Pocăința înseamnă a întoarce spatele la toți acei idoli și a te întoarce împrejur 180 de grade către Dumnezeu, astfel încât idolii tăi să fie toți acum în spatele tău. Dacă nu ți-ai întors spatele la astfel de idoli, nu te-ai pocăit cu adevărat.

Mulți creștini încearcă să stea cu fața îndreptată spre Dumnezeu, în timp ce încă au idoli în viața lor. Ambițiile și interesele lor sunt toate în lume, dar își imaginează de asemenea că ei sunt creștini născuți din nou! Astfel de “creștini” sunt cei mai nefericiți oameni din lume. Oamenii care trăiesc în totalitate pentru idolii lor de plăcere și bani sunt mai fericiți decât astfel de “creștini”! Dar oamenii care trăiesc în totalitate doar pentru Dumnezeu sunt fericiți în mod suprem. Cei mai nefericiți oameni din lume sunt cei care încearcă să trăiască pentru Dumnezeu și pentru lume. E ca și cum ai ține picioarele în două bărci care merg în direcții diferite. Cazi în râu la mijloc. Multe dintre problemele cu care se confruntă “creștinii” sunt din cauza faptului că n-au așezat o temelie corectă de pocăință în viața lor.

Un idol este orice ia locul lui Dumnezeu în viața ta. Ar putea fi chiar și un lider creștin pe care îl admiri atât de mult încât Îl înlocuiește pe Dumnezeu în viața ta; sau ar putea fi o anumită doctrină biblică pe care o iubești. Odată ce ne-am întors la Dumnezeu, trebuie să ne petrecem restul vieții slujindu-L pe Dumnezeul cel Viu și Adevărat, și așteptând ca Fiul Său să Se întoarcă din cer (1 Tes. 1:9,10). Aici avem o descriere perfectă a ceea ce înseamnă adevărata pocăință și credință. Un creștin care s-a convertit în felul acesta doar, are o temelie bună. El a pus banii, confortul, mâncarea, somnul, opinia oamenilor și toate celelalte de pe pământ la locul lor corespunzător, și s-a întors total la Dumnezeu. Scopul său principal în viață după aceea este să-L slujească pe Dumnezeu. Se poate să fie într-un loc de muncă secular, dar scopul său principal este să-L slujească pe Dumnezeu. Îl slujește pe Dumnezeu așteptând întoarcerea lui Hristos din ceruri. Atunci când Isus Se va întoarce, ne va “izbăvi de mânia viitoare” (1 Tes. 1:10).

Este bine ca fiecare creștin să verifice dacă experiența sa corespunde cu 1 Tes. 1:9,10.

Dumnezeu, nu idoli

Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul 26:1)

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti,… (Deut. 5:8-9a)

„Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!”… (Deuteronomul 27:15)

Şi acum ei păcătuiesc întruna, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei şi, jertfind oameni, sărută viţei! (Osea 13:2)

Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine. (Isaia 44:9)

Cu toate că au fost date mai multe îndemnuri şi avertizări, oamenii au nesocotit cuvintele lui Dumnezeu, chiar dacă porunca era cât se poate de precisă şi de clară, fiindcă Domnul a mai zis: Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos. (Exodul 34:14) Totuşi, mulţi şi-au făcut dumnezei turnaţi, care sunt idoli. Idolii, sunt născociţi de oameni, chipuri turnate (Osea 13:2), sau cioplite, stâlpi de aducere aminte, înfăţişările lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ, pietre împodobite cu chipuri, ei sunt creaţi de oameni pentru a fi dumnezei. Cu toate că porunca lui Dumnezeu spune: Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. . . (Leviticul 19:4), totuşi oamenii se închină înaintea lor, le slujesc, le vorbesc, le aduc jertfe, pleacă genunchii înaintea lor, şi-i sărută (1 Impăraţi 19:18).

Aceşti idoli sunt vizibili, dar sunt alţii care nu se văd şi totuşi, oamenii în neascultarea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, li se închină şi le aduc laude. Unii au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei (Deuteronom 32:17), alţii se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, şi se închină jurând pe Domnul, dar jură şi pe împăratul lor, Malcam . . . (Tefania 1:5), alţii cinstesc pe dumnezeul cetăţuilor (Daniel 11:38), de aceea: Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului (Tefania 2:11) Oamenii răi vor continua să se închine dracilor şi idolilor chiar şi atunci când vor venii urgiile lui Dumnezeu peste omenire prin cei patru îngeri care vor fi dezlegaţi ca să omoare a treia parte din oameni, ei vor vedea ce se va face şi tot nu se vor pocăii, după cum este scris: Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble… (Apoc. 9:20)

Şi cine sunt aceşti dumnezei? Ar întreba cineva.

R. Ei bine, oricine altcineva în afară de Dumnezeul adevărat, pe care oamenii îi divinizează şi cărora le slujesc. Aceşti oameni nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi nu-L cunosc pentru că nu vor să asculte de Cuvântul Lui. Ei nu cunosc “adevărul” şi deci, nu cred orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). Totuşi, Dumnezeu este singurul Dumnezeu care a făcut cerurile şi care a întocmit pământul (Isaia 45:18), Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exodul 3:15), El este Dumnezeul din Biblie.

Din Scriptură aflăm că …nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. (Matei 11:27b) Şi tot astfel trebuie să şi credem, adică numai dacă Fiul ni-L descoperă. Apoi aflăm că Isus este Pâinea vie, iar cuvintele Lui sunt duh şi viaţă: Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii. (Ioan 6:51)

Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă, de aceea trebuiesc crezute căci ele sunt demne de încredere. Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:63) Astfel că, dacă cineva nu rămâne în Cuvânt este lepădat, sigur se va împlinii ceea ce Domnul a zis, căci este scris: Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. (Ioan 15:6)

Dar va zice cineva: – Sunt foarte mulţi care merg frecvent la biserici, sau adunări, ori participă la studii biblice, seminarii, şcoli teologice, sau la diverse conferinţe şi spun că sunt creştini, dar poate că nu cred chiar orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Sunt ei în adevăr?

Realitatea este că dacă cineva nu crede orice cuvânt a-l lui Dumnezeu (adică tot cuvântul lui Dumnezeu), el nu crede în Dumnezeu; şi nu contează ceea ce pretinde că este (ex, pocăit), dar un astfel de om nu este în adevăr. La astfel de oameni, Adevărul le spune: Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. (Ioan 12:48)

Nu este nici-o adunare, biserică, templu sau orice fel de şcoală care va putea să dea adevărul, ci numai Isus Hristos, după cum El însuşi a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) El este singura cale şi El este uşa oilor, o altă cale nu mai este, iar cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci vine pe altă parte, sunt hoţi şi tâlhari. Domnul îi va judeca în ziua de apoi, pentru că-L nesocotesc, El este Cuvântul. Şi, de asemeni, mai este zis: Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. (Ioan 14:24) Deci, cine nu crede aşa cum este spus, nu este mântuit şi mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3:36). Dacă, cei de care vorbim nesocotesc cuvintele Domnului, chiar dacă ar susţine contrariul, totuși, ei nu sunt în adevăr.

– Atunci, ei la cine se închină? Şi pe cine laudă ei? Ar urma alte întrebări.

R. Ei se închină diavolilor, pentru că se închină la ce nu ştiu (Ioan 4:22) şi nesocotesc astfel cuvântul lui Dumnezeu, deci nu Domnului se închină ei, ci se închină şi jertfesc dracilor (1 Corinteni 10:20), cărora le zic dumnezei, căci au creat propriile lor învățături teologice, astfel că ei singuri şi-au făcut fiecare dumnezei (2 Împăraţi 17:29), dar aceștia nu sunt dumnezei, ci sunt idoli. Cine spune că se închină lui Dumnezeu, dar nu crede toate caracteristicile Dumnezeului din Biblie, se închină idolilor; nu contează dacă ei ar pretinde că sunt creştini, deoarece avem scris:

• Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Matei 7:21).

Alt exemplu, chiar dacă unii ar spune că ei cred în Dumnezeu și că nu au tată pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu, tot nu este adevărat. Deoarece avem exemplul din Ioan capitolul 8, în care ne este făcut cunoscut că mulţi au crezut în Isus (vs. 30), iar Domnul le-a zis iudeilor care crezuseră în El să rămână în Cuvântul Lui (vs. 31), dar pentru că nu pătrundea Cuvântul Domnului în ei (vs. 37), şi pentru că nu puteau asculta Cuvântul Lui (vs. 43), ei nu aveau ca Tată pe Dumnezeu, de aceea Isus le-a zis: Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. . . (Ioan 8:44a) Prin urmare, ei aveau ca tată pe diavolul şi nu pe Dumnezeu, aşa cum pretindeau.

– Dar, dacă sunt credincioşi cu adevărat, însă au o eroare teologică? Nu sunt ei mântuiţi?

R. A fi mântuit, este egal cu a veni la cunoaşterea adevărului (1 Timotei 2:4; Ioan 14:6; Evrei 10:26). Prin urmare, eroarea teologică este mult diminuată în mântuirea adevărată. Oricine ar avea o teologie a căror caracteristici ar contrazice Scriptura, este pierdut (1 Ioan 2:4). De exemplu, crezând într-o altă evanghelie este condamnabil (Galateni 1:8-9). Un alt exemplu în acest sens, este credinţa într-un Hristos fals, Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24:24). Dacă cineva “crede în Isus şi-I face încredere”, dar dacă acest Isus în care crede nu este adevăratul Isus, atunci este vorba de un alt Isus (unul fals), iar această problemă teologică este condamnabilă (2 Corinteni 11:4). Pentru că el nu-L are pe Dumnezeu (2 Ioan 1:9), ci crede într-un dumnezeu imaginar.

Aceasta este exact ceea ce face “falsul creştinism”; nesocoteşte Cuvântul şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 1:9). Cuvântul lui Dumnezeu spune că un idol, este tot una cu nimic (1 Corinteni 8:4) şi Dumnezeu porunceşte oamenilor să nu-şi facă idoli, totuşi ei încalcă CUVÂNTUL, aceasta pentru că nu au frică de Dumnezeu (Romani 3:18), de aceea şi sunt într-adevăr aşa de mulţi „dumnezei”, şi mulţi „domni”… (1 Corinteni 8:5), şi fiecare urmează învățăturile religiilor lor.

În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine! (2 Corinteni 11:4)

Acesta este adevărul, că oamenii îngăduiesc de bine pe cei ce propovăduiesc erezii, şi primesc cu ușurință alte duhuri, şi tocmai acest lucru promovează “falsul creştinism”, un duh fals, un Isus fals, care de fapt este o Evanghelie falsă. Dar, nu există nici o mântuire într-un Hristos fals, iar ca cineva să fie mântuit nu trebuie doar să creadă în moartea şi învierea lui Hristos, nu numai în ceea ce a făcut El, ci trebuie să creadă în Hristos Însuşi (Ioan 3:16), deoarece Isus Hristos este totul din Biblie, El este Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 19:13; Evrei 4:12-13; Iacov 1:21; Matei 4:4). Mai mult; indiferent despre ce eroare teologică este vorba, dar dacă se continuă în ea, chiar şi după ce a fost demonstrat adevărul (ca în 1 Timotei 6:3-5), ei dovedesc că nu cred în Isus (Biblia), pentru că este zis: cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 8:47).

Adevărul spune: Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)

Nu există nici o mântuire pe calea lată. Dacă totuși, cineva ar avea o parte teologică greşită este sigur pe o cale greşită, adică falsă, acesta nu va avea viaţa. Deci, în “falsul creştinism”, modul de a crede în Hristos este greşit.

Este deci clar, că nu pe calea lată va găsii cineva adevărul, ci numai cel ce intră pe poarta strâmtă şi găsește calea îngustă, va avea viața. Dar, mai este zis în Scriptură că sunt puţini cei ce află “această cale”, de aceea noi propovăduim neobosiţi adevărul, făcând binele (2 Tesaloniceni 3:13), şi ne rugăm Domnului pentru voi cei chemaţi, ca El să facă să cunoaşteţi adevărul, să vă întoarceţi de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat (1 Tesaloniceni 1:9).

Ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, căci părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos (1 Ioan 1:3).

De asemeni, ne rugăm ca încrederea să vă fie în Cuvântul lui Dumnezeu, Isus este Cuvântul (Ioan 1:1, 14). De aceea trebuie înţeles că punctul crucial al mântuirii este de a găsii Adevărul şi de a rămâne în El (Ioan 14:6; 15:1-6).

Prin urmare, cel ce este într-o eroare teologică, indiferent de problemă, are potenţialul de a avea sufletul pierdut, după cum este scris:

Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi tîrîţi de rătăcirea (eroarea) acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin. (2 Petru 3:17-18)

Există o diferenţă uriaşă între cineva care este pe o cale cu totul greşită (calea lată, Matei 7:13-14), adică într-o religie falsă, sau “Creştinism fals”, şi cineva care este într-adevăr în Creştinismul adevărat, care este Iudaismul adevărat, Romani 2:28-29). Unul este complet prins în minciună şi înşelăciune, idolatrie (demoni), şi religie falsă, pe când celălalt este în adevăr (Ioan 14:6), şi chiar de cunoaşte în parte (1 Corinteni 13:9), el totuşi creşte în harul şi cunoaşterea Domnului (2 Petru 3:18). Aşa cum este spus în Proverbe 9:9, “Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!” A se vedea, de asemenea, Proverbe 1:5.

Nebunii şi batjocoritorii (ex, Proverbe 9:7; 14:3; 17:21; 21:24; Psalmul 10:4; 14:1), sunt idolatri ca şi cei care sunt prinşi în falsul creştinism care nu vor creşte în înţelepciune (Proverbe 14:6; 17:10, 16; 27:22), pentru că ei de la început nu au înţelepciune. Inima lor este întunecată (Romani 1:21-22; Efeseni 4:18), şi ei nu ştiu nimic (ca în 1 Timotei 6:4), pentru că: începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Prov. 1:7).

Atât cei demascaţi, cât şi toţi cei implicaţi în creştinismul fals, nu se tem de Dumnezeu, ei sunt idolatri, de aceea ei nici nu au început să aibe înţelepciune, pentru că ei, “nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe1:7). Prin urmare, “înţelepciunea”, ce s-ar părea că ei o au, este doar o parte a înşelăciunii satanice (Apocalipsa 12:9), pentru a crea iluzia că ei sunt în adevăr. Dar de fapt, ei răstălmăcesc Scriptura (2 Petru 3:16), şi urăsc Adevărul, deoarece sunt prinşi în cursa diavolului ca să-i facă voia (ex, 2 Timotei 2:26). Aşa că, există o mare diferenţă între cei prinşi în creştinism fals şi cei ce sunt în Adevăr.

• Învăţătorii falşi sunt mincinoşi şi idolatri, adevărul nu este în ei (1 Ioan 2:4), şi nu sunt pe calea adevărului (2 Petru 2:2) ei pur şi simplu propagă minciunile şi religiile lor false, şi vor merge din rău în mai rău (2 Timotei 3:13).
• Adevăraţii credincioşi, care vor fi greşit ocazional, își corectează greşelile (Proverbe 9:6), după cum este scris, la vs.9, şi ei cresc în adevăr (2 Petru 3:18), ei merg pe cale, acesta este modul lor de viaţă (Ioan 14:6). Acum trebuie înţeles că numai cei ce sunt din Dumnezeu vor asculta cuvintele Lui, după cum este spus: Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu… (Ioan 8:47)

Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:23)

Vasile Sanda

Idolii se înmulțesc discret – Alexandru Fintoiu

Fiecare om are nevoie de Dumnezeu. E în interiorul ființei umane dorința de a se închina. Moise era în prezența lui Dumnezeu iar poporul își făcea de cap în vale. Au văzut că Moise întârzie și n-au mai așteptat. Și-au confecționat un dumnezeu ce semăna cu o vacă.

Aveau la activ experiența egiptenilor și s-au gândit să-i imite. Idolul acela nu le cerea sfințenie, responsabilități, nu-i chema la judecată, era plăcut la vedere și nici nu-i acuza de nimic. Era surd, orb și n-avea nicio putere.

Când Moise a coborât de pe munte cu tablele legii în mână, a fost cuprins de o indignare care l-a făcut să spargă tablele de stâncă. Să petreci ore în șir în prezența lui Dumnezeu, să vorbești cu El, să te bucuri de El și dintr-o dată toată bucuria să se facă praf.

Aron a folosit scuze, dar scuzele nu ajută cu nimic. Ele nu definesc standardul lui Dumnezeu. Astăzi poate mulți dintre creștini stau liniștiți crezând că Îl împacă pe Dumnezeu cu venirea la biserică duminica, cântând o cântare sau rugându-se câteva minute.

Idolul e tot ceea ce ne preocupă și ne frământă mai mult decât Dumnezeul revelat de Scriptură. Unii sunt preocupați de cine predică, nu de ce are Dumnezeu să le spună. Poate pizma, poate banii, poate dorința de mărire, poate lăcomia, poate răutatea. Toate astea se văd limpede și în biserică. Nu sunt vaci, nu. Astăzi și-au luat haine fine, costum și cravată, uneori nici atât.

Indignarea deosebită a lui Moise are un sens. Oare câți dintre noi am fi afectați într-un asemenea fel, atunci când vedem păcat în viața noastră? Suntem supărați pentru că suntem acuzați, pentru că nu ne ies planurile, că nu se face voia noastră? Sau ne supărăm că nu se face voia lui Dumnezeu?

O întrebare la care trebuie să răspundem cu sinceritate. Să vezi păcat în viața altora e simplu. Ce te faci însă cu tine? Tu ai responsabilitatea propriei mântuiri.

Icoanele sunt idoli și închinarea la ele este idolatrie, iar “minunile” lor sunt din iad!

În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor.

Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog. (Ieșirea 20:1-5).

Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.).

​Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită.

Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).

Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.

Un exemplu în acest sens este ceea ce spune scriitorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie

303 când, din ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș. ​​Au spart porțile clădirii bisericii și intrând acolo, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.

 

​​​​​Au pictat primii creștini icoane?

Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Evanghelistului Luca.

De asemenea, o altă legendă spune că atunci când Domnul Iisus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului.

Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane.

Dar primii creștini erau evreii care cunoșteau foarte bine poruncile care interzicea facerea de chip cipolit (statui) și de înfățișări (icoane) ale lui Dumnezeu (Ieșirea 20:4; Deuteronom 5:8; Avacum 2:18).

 

Sunt oare adevărate aceste relatări? 

În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane, deci aceste povești sunt pure fantezii ale unora!

​Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende basme și mituri, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Iisus la față?

Însă, pe măsura trecerii timpului, sub pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în locașurile de cult, din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte.

Așa se face că în secolul 7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. Această hotărâre a deschis drumul pentru multe exagerări din partea credincioșilor, mai ales a femeilor, care erau foarte atașate de icoane. Așa se face că unele icoane au început să fie considerate ca „făcătoare de minuni”. Au mai apărut și așa-numitele icoane „acheropoete”, despre care se spunea că nu sunt pictate de mână omenească, ci de către… îngeri. Aceasta ducea în mod clar la idolatrie, întrucât oamenii își dirijau închinarea lor către obiectul material, deci către icoana propriu-zisă.

După mai multe lupte, în așa zisul Sinod iconodul din anul 787 la Niceea, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună.

Să vedem ce învață Biblia care este Cuvântul adevărului (Ioan 17:17; 2Timotei 3:16-17).

 

Care este diferența dintre „latreia” şi „proskyneo”?

Cultul ortodox susţine că ei nu se închină la icoane, doar le cinstesc. Ei aduc ca argument, cuvintele din limba greacă, și anume: „latreia”, închinarea rezervată doar lui Dumnezeu, tradus în Biblia ortodoxă, tradus cu slujire sau închinare, şi cuvântul: „proskyneo”, referindu-se la cinstirea lui Dumnezeu, dar în Vechiul Testament şi a regilor, profeţilor, oamenilor proeminenţi („proskyneo”).

Noi cunoaștem din Scripturi că „latreia”: serviciu, sacru, este un serviciu ce trebuie adus doar lui Dumnezeu (vezi: Luca 2:37; Fapte 7:7 Fapte 24:14; Fapte 27:23; Romani 1:9,Romani 1:25; Filipeni 3:3; 2Timotei 1:3; Apocalipsa 7:15; 22:3).

Tot din Biblie știm, că termenul ebraic: şa-ha şi corespondentul lui din greacă: proskyneo, este folosit pentru Creator, pentru a-L cinsti pe El în calitatea Lui de Dumnezeu, iar când se aplică la oameni, el are sensul de cinstire sau onoare pentru poziția respectivă a omului.

Să dăm câteva exemple din Scripturi cu cuvântul ebraic şi cuvântul grec din Septuaginta:

 „Lot…s-a plecat până la pământ  [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea a doi din cei doi îngeri – Geneza 19:1.

„Avraam s-a plecat până la pământ  [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea poporului din Canaan – Geneza 23:7,Geneza 23:12.

Isaac a binecuvântat pe Iacob spunând: „Neamuri să se închine [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” – Geneza 27:29.

„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea regelui Saul – 1Samuel 24:8.

Abigail „s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David – 1Samuel 25:23,1Samuel 25:41.

Însă cercetând toate versetele din Noul Testament, unde apare acest termen în toate formele lui gramaticale, în nici un verset care vorbește de închinarea creștină, nu se referă la o închinare la alte persoane în afară de Tatăl și Fiul!

Vezi: Matei 2:2,Matei 2:8,Matei 2:11; Matei 4:9-10; Matei 8:2; Matei 9:18; Matei 14:33; Matei 15:25; Matei 18:26; Matei 20:20; Matei 28:9,Matei 28:17; Marcu 5:6; Marcu 15:19; Luca 4:7-8; Luca 24:52; Ioan 4:20,Ioan 4:21,Ioan 4:22,Ioan 4:23,Ioan 4:24; Ioan 9:38; Ioan 12:20; Fapte 7:43; Fapte 8:27; Fapte 10:25; Fapte 24:11; 1Corinteni 14:25; 1Corinteni 11:21; Evrei 1:6; Apocalipsa 3:9[1]; Apocalipsa 4:10; Apocalipsa 5:14; Apocalipsa 7:11; Apocalipsa 9:20; Apocalipsa 11:1,Apocalipsa 11:16; Apocalipsa 13:4,Apocalipsa 13:8,Apocalipsa 13:12,Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:7,Apocalipsa 14:9,Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 15:4; Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 19:4,Apocalipsa 19:10,Apocalipsa 19:20; Apocalipsa 20:4; Apocalipsa 22:8-9.

Astfel, din păcate clerul ortodox nu și-a făcut bine lecțiile nici la această problemă, chiar dacă în Vechiul Testament, „proskyneo” era folosit pentru cinstirea oamenilor de vază, el nu mai este folosit în Noul Testament!

Prin urmare, cultele care îl folosesc pentru alte ființe decât Dumnezeu și Fiul Său, acest termen: sunt idolatre și nu sunt creștine! Și sunt împotriva învățăturii Domnului, care a spus atunci când a fost ispitit de Diavolul, că atât închinarea („proskyneo”), precum şi slujirea sau serviciul sacru („latreia”) îi aparţine strict lui Dumnezeu!

Domnul a învăţat: „Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”) şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)»” – Matei 4:10 BO, vezi şi Luca 4:8.

De fapt, chiar închinarea adusă Fiului, El o dă mai departe Tatălui (comp. cu Ioan 16:26), căci de la El a primit autoritatea și ungerea (Matei 28:18; Fapte 5:31; Evrei 1:9) de aceea, rămâne pentru creștini:

„«Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”) şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)»”!

În Noul Testament apare închinarea la icoane, dar în sensul negativ de închinare la icoana fiarei și i se va aduce „proskyneo”, de către cei apostați (Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:9), dar ei vor fi pedepsiți etern (Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 19:20).

Apostolul Ioan dorește să-i de-a „proskyneo”, la îngerul care i s-a arătat, dar îngerul nu acceptă închinarea și îi spune lui Ioan: “Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin [proskynéo] lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te [proskynéo], căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19:10, BO, vezi și: Apocalipsa 22:9)

Prin urmare orice cinstire dată altcuiva decât Tatălui și Fiului, încalcă învăţătura Domnului și Mântuitorului nostru!

 

De ce icoanele sunt idoli și închinarea la ele este: idolatrie?

Să vedem în primul rând: ce este idolatria?

Idolatrie însemnă conform cu Orthodox Wiki: “Închinarea la idoli reprezintă un caz particular al închinării la dumnezei străini”. – Închinarea la dumnezei străini

Ce însemnă cuvântul închinare?

Închinare însemnă conform cu Orthodox Wiki: “Închinarea (gr. proskynesis) este termenul general în teologia și limba bisericească pentru actul general de venerare sau de cinstire… închinarea se exprimă în acte de prosternare (v. metanie) specifice și distincte, rugăciuni, în gesturi de pietate și reverență”.

Ținând cont de aceste definiri de teremeni așa cum îi definește Enciclopedia creştinismului ortodox online, atunci din start faptul că ortodocși și catolici și alții, se închină la o icoană, adică o sărută (comp. cu 1Regi 19:18), se prostearnă în fața ei (îngenunchiază), este: IDOLATRIE! Dacă nu consideră acea icoană Dumnezeul lor, Mântuitorul lor, atunci de ce se închină în fața ei și o sărută?

Dacă Dumnezeul lor este în cer (Matei 6:9), atunci s-ar închina la Cel din cer, ar privi în sus și inima lor ar fi la El, dar faptul că se închină la un obiect, și face rugăciuni și gesturi de reverență, ca sărutul, plecăciunea, adorarea, față d eobiect nu este altceva decât IDOLATRIE!

Faptul că majoritatea icaonelor zugrăvesc creaturi ca „Maica Domnului”, diferiți „sfinți”, „îngeri”, aceasta indică că închinătorii la icoane au mai mulți dumnezei pe care îi adoră și în fața cărora se plecaă! Și atunci toate aceste ființe create, care devin idoli prin închinarea la ei, devin o idolatrie, adică o închinare la Dumnezei străini diferiți de Dumnezeul Creator, care a spus în Exod 20:2-3, Biblia Ortodoxă 1988 (sigla BO): “«Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Noul Testament susține acest principiu în 1Corinteni 8:5-6; 2Corinteni 6:14-18; 1Ioan 5:21.

În Biblie plecăciunea în faţa unui obiect şi sărutul lui prin care îl adori, însemna: idolatrie!

Când profetul Ilie se plânge la Iahve, că a rămas singur dintre închinătorii adevăraţi, Dumnezeu îi spune în 1Regi 19:18 (BO): „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”

Noul Testament susţine acelaşi lucru. În Romani 1:22-25 (Biblia Ortodoxă), se spune: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor…Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” Nu se poate nega că icoana și crucea indiferent din ce material e făcută, lemn, aur, argint, piatră, fier, aramă, etc. este un obiect creat de mâna omului, chiar crucea pe care a fost răstignit Iisus a fost un obiect creat de mâna omului.

Apostolul Pavel avertizează că nu cinstim făptura, sau creatura, în locul Creatorului sau Făcătorului, adică în locul lui Dumnezeu!

Faptul că trebuie să ne închinăm doar lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său în toate rugăciunile este scris în Coloseni 3:17 și în Efeseni 5:20, BO, unde se spune: “Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl”. Vedem că Biblia este exclusivă TOTDEAUNA să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru TOATE! Nu există loc în porunca divină de rugăciune la altcineva!

Astfel rugăciunile la altcineva este: idolatrie, închinare la un dumnezeu străin și contrar poruncilor divine!

 

Cum este închinarea la o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu?

Conform Bibliei îdolatrie este și închinarea la Dumnezeu prin imagini, chipuri cipoplite sau simboluri!

Vă voi da mai multe exemple din Biblie, că idol înseamnă să mă închin la Dumnezeu (Exod 34:6; Ioan 17:3), printr-un chip cioplit.

Toţi care au citit Biblia, ştiu că viţelul de aur făcut de Aron, din Exodul 32, era un idol, dar mulţi nu realizează ca el a fost făcut cu intenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, pe Iahve Dumnezeul lui Israel care l-a scos pe Israel din Egipt. Exod 32:4-5 (BO), spune: „Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: „Mâine este sărbătoarea Domnului!”.  A călcat Aron şi poporul Israel, porunca lui Dumnezeu de a nu face chipuri cioplite şi de a nu se închina decât Lui? Păi potrivit teoriei tradiţionale cu privire la icoane-cruce, nu a călcat, căci doareau să-L cinstească pe Iahve, prin viţel, ei nu au dorit să cinstească un Zeu străin! Doar să-şi aducă aminte de Iahve Dumnezeu prin viţel şi să-L sărbătorească pe Dumnezeu. Observaţi sărbătoarea nu este în cinstea viţelului, ci în cinstea Domnului, în original în cinstea lui Iahve. Care a fost reacţia lui Dumnezeu?

În Exod 32:7-10, se descrie reacţia lui Iahve: „Atunci a zis Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: “Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!” Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!”

Curios Dumnezeu nu susţine teoria cultelor tradiţionale. Dumnezeu nu-i spune lui Moise: ‚ce bine că au făcut ceva să-şi aducă aminte de Mine şi să mă sărbătorească, şi aşa le-am dat cam puţine sărbători’. Nu, El a descrie fapta lor ca act de idolatrie, ca o răzvrătire, o abatere de la calea Lui, şi în consecinţă Dumnezeu doreşte să-i distrugă.

În lucrarea: ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de Editura Institutului Biblic şi de misiune Al bisericii ortodoxe române p. 216, se spune despre această relatare cu viţelul de aur: „israeliţii n-aveau intenţia să adore un zeu egiptean; dar totuşi influenţaţi din perioada când au asistat la o asemenea adorare, au reprezentat şi ei, sub forma unui viţel, pe Iahve care-i eliberase din Egipt”. Iată că acest dicţionar ortodox, recunoaşte că viţelul nu a fost un alt Zeu; ci o reprezentare a lui Iahve. Oare câte biserici ortotoxe nu au reprezentări ale lui Iahve pictate în interiorul lor? Iahve potrivit teologiei ortodoxe, este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, câţi oameni, nu îngenunchiază, sărută, se roagă în faţa unei astfel de interpretări, care este diferenţa dintre ei şi Israel apostat care nu a ascultat de Dumnezeu?

În 1Regi 12:28 (BO), Ieroboam regele a 10 triburi din Israel, temându-se ca multimea se va întoarce spre regele Roboam a lui Iuda şi Beniamin (două triburi), deoarece acolo la Ierusalim era templul lui Iahve, a conceput un plan: „Şi sfătuindu-se, regele a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: “Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată Israele dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!”

În limba ebraică pentru traducerea: „dumnezeii”, este Elohim, aceiaşi expreie care este folosită şi în cazul lui Iahve în Geneza 1:1 şi urm. Aceşti viţei reprezentau pe Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt.

În DICŢIONARUL BIBLIC ILUSTRAT, se spune: „Principalele forme de idolatrie în care a căzut Israel foloseau *chipuri cioplite şi turnate, stâlpi, *aşera şi *terafimi. masseka, sau chipul turnat, era confecţionat prin turnarea metalului într-un tipar şi apoi modelarea lui cu unelte (Exod 32:4,Exod 32:24). Nu se ştie dacă acest chip, ca şi viţeii făcuţi mai târziu de Ieroboam, au fost destinaţi să-L reprezinte pe Iahve, sau dacă au fost consideraţi piedestalul pe care era întronat Iahve. Analogia cu heruvimii (cf. 2Samuel 6:2) sugerează a doua idee, care este sprijinită şi de dovezile arheologice (cf. G. E. Wright, Biblical Archaeology, p. 148, o ilustraţie a zeului Hadad călare pe un taur). Heruvimii, însă, erau ascunşi vederii şi aveau o înfăţişare „nepământeană”. Ei nu pot indica nici o afiliere inacceptabilă a Dumnezeului întronat, cu paralele pământeşti. Viţeii, pe de altă parte, nu erau ascunşi vederii (din câte sugerează naraţiunea) şi nu puteau decât să indice participarea lui Iahve la religia şi teologia fertilităţii”.

Relatarea continuă cu cuvintele:

1Regi 12:29-33 (BO): „Şi a pus unul în Betel, iar pe celălalt în Dan. Însă fapta aceasta a dus la păcat, căci poporul a început să meargă pentru a se închina unuia din ei, până la Dan, şi a părăsit templul Domnului. Şi a zidit el şi capişti pe înălţimi şi a făcut preoţi, luaţi din popor, care nu erau fii ai lui Levi. Şi a aşezat Ieroboam şi o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, asemenea cu sărbătoarea care era în Iuda, şi a adus jertfe pe jertfelnic. Tot aşa a făcut el şi la Betel, ca să aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse. Şi a aşezat la Betel preoţi pentru înălţimile făcute de el. Şi a adus jertfe pe jertfelnicul pe care l-a făcut la Betel în ziua a cincisprezecea din luna a opta, lună pe care şi-o alesese el după placul lui pentru sărbătorire. Şi a făcut sărbătoare pentru fiii lui Israel şi s-a apropiat de jertfelnic, ca să săvârşească tămâiere”.

În această închinare la viţei, Ieroboam a încercat să copieze adevărata închinare, a rânduit preoţi ca la Ierusalim (dar nu din tribul lui Iuda), a făcut o sărbătoare la data care se ţinea şi în Ierusalim, a făcut şi altare de închinare.

La care se mai adaugă invenţii proprii, cum şi Ieroboam, a inventat o sărbătoare. Câte sărbători nu sunt inventate de oamenii faţă de cele din Biblie?

Închinarea la Dumnezeul care i-a scos din Egipt prin statui era: păcat, după cum spune textul: „fapta aceasta a dus la păcat”.

Chiar dacă cineva dorește să facă o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu ea în ochii lui Dumnezeu este idolatrie!

Să vedem în continuare:

 

Poate fi Dumnezeu reprodus într-o icoană?

Cuvântul lui Dumnezeu condamnă fabricarea de icoane religioase și a te închina lor, căci Dumnezeu spune în Deuteronom 4:12-24, BC: „Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, DAR N-AŢI VĂZUT NICI UN CHIP, ci aţi auzit doar un glas. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare… Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”.

Deci observăm, căci Dumnezeu interzice confecţionarea de chipuri cioplite (statui) dar și de înfățișarea sau chipul (icoane) a vreunui bărbat care ar semăna chipurile cu divinitatea, și prin care să ne închinăm, căci Dumnezeu Cel Adevărat este nevăzut, nu l-a văzut nimeni (Ioan 1:18), deci El nu poate fi reprezentat printr-o imagine fizică, căci El este duh, ceva nevăzut, de aceea noi trebuie să ne închinăm în duh (Ioan 4:23-24).

Iar în Deuteronom 5:8, Biblia Ortodoxă 1988, la fel se spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”. Deci porunca lui Dumnezeu interzicea atât confecționarea de statui (chipuri cipolite) cât și de icoane (înfățișări), ale lucrurilor “ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”.

Iar reprezentarea Dumnezeului nevăzut într-o icoană este o necinstire a Lui şi o nebunie după cum spune Romani 1:22-25, BC, unde se precizează:

„S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Da este o nebunie, să-l pictezi sau să-l sculptezi pe Dumnezeu în formă de chip de om material, este o necinstire a Sfântului şi Nevăzutului Dumnezeu.

 

Atunci de unde vin așa zisele minuni ale icoanelor?

Având în vedere că icoanele sunt idoli și închinarea le ele este idolatrie, iar în spatele icoanelor (idolilor) stau demonii după cum se arată în Deuteronom 32:17; Osea 12:12; 1Corinteni 10:20!

Iar demonii sau dracii din fiecare icoană doresc să dirijeze închinarea omului, spre Satan, Diavolul, tatăl minciunii, care a dorit să fie “asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14:14 BO), care susținea: “Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu” (Iezechiel 28:2, BO).

Și atunci nu ne mirăm de așa zise minuni care apar pe icoane sau prin intermediul acestor icoane (idoli), icoane care plâng, așa zise vindecări, etc.

Chiar dacă unele sunt mistificări făcute de oamenii, unele sunt lucrări demonice ale demonilor care sălășuiesc în acești idoli!

De pildă, “Maica Domnului cu pruncul”, zugrăviți în multe icoane, de fapt nu este Maria o evreică monoteistă care se închina doar la Dumnezeul lui Israel și care nu acceptă închinarea la ea, și nici pruncul Iisus, căci Fiul lui Dumnezeu a fost uns ca Rege, Domn, Mântuitor, doar de la botez, al 30 de ani (Matei 3:16-17; Fapte 5:31; Fapte 10:38), și doar după botez, El a făcut minuni de la Dumnezeu (Ioan 2:1-11).

Ci această femeie este demonul: înțelepciunii firești, drăcești (Iacob 3:15-16), la care se închinau păgânii și chiar evreii când s-au apoztaziat au numit-o: “împărăteasa cerului” (Ieremia 7:18;  Ieremia 44:17-19,Ieremia 44:25). În Biblia ortodoxă ca să falsifice adevărul biblic: „zeița cerului” în loc de “împărăteasa cerului”, în Biblia catolică: „regina cerului”, așa cum este și în textul ebraic și în Septuagina, vezi Ieremia 44:19, așa cum o numesc ortodocși pe Maria, dar de fapt nu este Maria din Biblie; ci, duhul demonic al înțelepciunii firești, drăcești care conduce activitățile religioase false!

Iar pruncul din icoane nu este altul decât: anticrist, care lucrează în cei care nu rămân în învățătura lui Christos (2Ioan 1:7-11).

Antihrist prin duhul lui uitați ce minuni poate face: “Iar venirea aceluia [aticristului] va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:8-12 BO).

Iubite cititor, întreabă-te în mod sincer: iubești tu adevărul? Citești, crezi și urmezi Cuvântul lui Dumnezeu? Faci lucruri religioase învățat de Cuvântul Adevărului sau de oameni?

Observați ce se întâmplă cu cei ce se închină la icoana fiarei adică a lui anticrist din necazul cel mare, cele din prezent sunt doar o avam premieră a lucrării anticriste de atunci: “Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” (Apocalipsa 14:9-11 BO).

Și în Apocalipsa 21:8, BO, se precizează: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

 

---

[1] În Apocalipsa 3:9, vorbește de „proskyneo”, față de îngerul bisericii din Filadelfia, dar această plecăciune a evreilor în fața lui, nu este una literală; ci, este una figurată, în sensul că îi va supune lui, adică că și aceștia vor recunoaște autoritatea lui dată de Domnul și învățătura creștină la care ei se împotriveau până atunci!

Idolatrie 

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Un câmp cu idoli ai neopăgânismului lituanian.

Idolatria este un termen folosit mai ales în religia creștină pentru a desemna cultul idolilor. El provine din traducerea în limba greacă a Vechiului Testament (“Septuaginta“) și este conceput în mod peiorativ; denumirea se referă la cei care își arată adorarea (“latreia”) pentru imaginile false, amăgitoare (“eidola”). În latină “eidola” corespunde termenului generic de “simulacra”, dat umbrelor, imaginilor înșelătoare.

În contextul Vechiului Testament termenul critică practica rituală a triburilor străine Israelului, în care sunt venerate imagini de cult fabricate din “materie moartă”, care sunt din perspectiva Deuteronomului niște idoli găunoși, o falsificare a principiului divin, care este invizibil. Cea de-a doua poruncă a legilor date lui Moise este de aceea: “Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos de cît pămîntul” (Exod, 20,4)^[1].

Apostolul Pavel reia acest topos în Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni (10,14), atunci când îi îndeamnă pe credincioși să se ferească de ispită: “De aceea, prea iubiții mei, fugiți de închinarea la idoli”. Împărtășirea este singura formă de jertfă posibilă în creștinism, jertfele aduse imaginilor îl dau pe om pradă demonilor^[2] Trupul viu al lui Hristos, prezent în euharistie, este singura imagine a lui Dumnezeu acceptată de către Pavel.

În timpul reformei acuzația formulată de Pavel împotriva cultelor păgâne devine actuală, ea se îndreaptă de această dată împotriva catolicilor, care celebrează conform lui Martin Luther un cult idolatru (“Götzendienst”). Acest cult jignește sentimentele religioase chiar dacă este dedicat imaginilor cu subiecte din Biblie.

În critica fenomenelor mass-media Jean Baudrillard va folosi termenul de “simulacru” pentru a descrie acele manifestări mediale care anihilează relația între imagine și realitate, substituind raportul cu realitatea prin propria lor prezență: “L’image est son propre simulacre pur”^[3]. Baudrillard consideră că în prezent s-a ajuns la o autoreferențialitate a imaginii, care este în principiu identică cu idolatria incriminată de scrierile primilor creștini, după părerea bizantinologului și teoreticianului mass-mediei Belting.

Note

1. ^ Citate din Biblie cf. ediției Cornilescu, 1921.
2. ^ Vezi pasajul Cor. I,10 online.
3. ^ Baudrillard 1981, p. 9. Disneyland este unul din exemplele pe care le dă Baudrillard pentru a ilustra acest fenomen.

Bibliografie

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Idolatrie

• Jean Baudrillard: Simulacres et simulation, Paris 1981.
• Hans Belting: Das echte Bild. Bildfragen als Glaubensfragen, München 2006², p. 14-26.

 

Hitler rugandu-se: Un simbol controversat al nazismului

de Dumitru Constantinescu

Foto: The Telegraph

O statuie care il infatiseaza pe Hitler in timp ce se roaga a starnit reactia furioasa a unui rabin din Polonia si a comunitatii evreiesti din lume. Aceasta se afla intr-un loc in care mii de evrei polonezi au fost omorati de nazisti.

Evreii din Polonia sunt intrigati ca o statuie care il infatiseaza pe Hitler este mentinuta intr-un loc care le aduce aminte de trecutul sangeros, scrie Russia Today.

“Atunci cand vine vorba de a arata figura lui Hitler, avem o responsabilitate speciala in plus de a fi sensibili fata de cei care au suferit din cauza a ceea ce le-a facut Hitler supravietuitorilor Holocaustului si celor care nu au supravietuit”, a declarat Michael Schudrich, reprezentantul minoritatii evreiesti din Varsovia, Polonia.

Opera unui italian

Aceasta statuie este din ceara si a fost denumita HIM. Ea apartine artistului italian Maurizio Cattelan si il infatiseaza pe dictator imbracat intr-un costum gri, ingenunchind intr-un gest de rugaciune.

Ceea ce a deranjat in mod deosebit este ca statuia a fost pusa intr-un loc cu o insemnatate deosebita pentru suferinta evreilor.

Nici reactia din partea Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim nu a intarziat sa apara. Ei considera aceasta statuie drept o “opera de arta fara gust care insulta victimele nazismului”.

Directorul Efraim Zuroff considera ca a pune o astfel de statuie in acel loc din Varsovia este o distorsiune totala a istoriei celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

 

Idolii moderni

 

Propun ca pentru început să definim ce este un idol, să vedem ce anume este idolul. Idolul este orice lucru sau persoană care i-a locul lui Dumnezeu în viaţa ta. Deci orice lucru este mai important decât Dumnezeu pentru tine, acel lucru devine idol. Din întreaga Biblie învăţăm că în viaţa noastră Cel care trebuie să fie pe primul loc este Dumnezeu. Asta înseamnă că toate gândurile noastre, tot ceea ce facem trebuie să fie raportat la lucrul asta, atunci înainte să facem ceva trebuie să ne gândim bine dacă Dumnezeu este de acord cu ceea ce facem noi, sau cum ar face El dacă ar fi în locul nostru. Deci, Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră, iar orice altceva i-a locul lui Dumnezeu, acel ceva devine idol.

Idolii nu au fost doar în vechime, ci exită şi astăzi. Înainte să vedem care sunt aceşti idoli moderni, trebuie să spun că idolatria este atitudinea prin care adori, cinsteşti, iubeşti, îi acorzi atenţie unui idol.

Cred că trebuie să vedem câteva exemple de obiecte care pot să devină idoli dacă nu le administrăm cum trebuie. Lucrurile care pot devenii idoli sunt: calculatorul, banii, stomacul, îmbracămintea, căştile din urechi, mingea, patul. Haideti să luăm pe rând aceste obicte şi să vedem cum pot devenii idoli.

Calculatorul, în sinea lui este un obiect bun. Are o mulţime de avantaje, ai acces la o mulţime de informaţii, te poţi delecta, poţi comunica cu cei dragi aflaţi la mare distanţă (aşa cum fac eu acum), poţi scrie… sunt o mulţime de avantaje. Dar în momentul în care petreci 3-4 ore… poate unii ajung la 7-8 ore pe zi, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Stai şi te joci 5 ore pe calculator sau te uiţi la filme, sau stai pe hi5 sau Facebook. Cât timp stai cu Dumnezeu, rugăciune şi citirea Bibliei? Să zicem 30 min pe zi… oare raportul între 30 min şi 5 ore, nu arată că calculatorul este un idol modern care a pus stăpânire pe noi?

Banul, el este necesar pentru traiul nostru, pentru a te deplasa dintr-un loc în altul cu un mijloc de transport, ai nevoie de bani pentru aţi plăti biletul sau pentru aţi cumpăra hainele necesare. Dar în momentul în care eşti preocupat toată ziua să alergi după bani, pentru a risipii sau pentru a avea lucruri scumpe, lucruri care nu îţi sunt necesare şi totuşi le vrei, într-un astfel de moment banul devine idol.

Pântecele, hrana este necesară pentru ca noi să trăim, cine nu mânâncă în scurtă vreme va muri. Dar atunci când eşti preocupat să mânanci cât de mult şi uiţi să te mai opreşti acest lucru devine un păcat. Dumnezeu condamnă înbuibarea, şi printr-o preocupare asupra mâncării mai mult decât Dumnezeu, pântecele tău devine idolul tău. Acest idol te afectează atât de mult încât dacă i te „închini” ajungi ca să areţi precum o pară, portocală sau ca un cartof, e alegerea ta …

Îmbrăcămintea, este necesară pentru a te încălzii, pentru a arăta decent. Dar în momentul în care devii preocupat de îmbrăcăminte extravagante pentru a ieşi tu în evidenţă, dacă doreşti să fi în pas cu moda, oare nu cumva încerci, poate inconştient, să îl eclipsezi pe Dumnezeu, pentru a ieşi tu în evidenţă. Atunci hainele tale nu devin idolul tău? Să nu mai spunem că sunt unii care se închină atât de mult acestui idol încât se rup rafturile din dulap şi nu le ajunge trei dulapuri. Si aceasta o fac când sunt atâţia alţii în jur care nu au cu ce să se îmbrace, sau se îmbracă foarte sărăcăcios.

Căştile din urechi, muzica este bună, atât de bună încât şi în ceruri vom cânta, dar în momentul în care sunt tineri care zi şi noapte indiferent de situaţie nu mai îşi scot căştile din urechi oare nu devine muzica mai importantă decât relaţia tânărului cu Dumnezeu?

Mingea, un fotbal sau un meci te tenis cu picioru sau poate un baschet, este foarte benefic căci ne delectează, facem mişcare, ne relaxăm. Dar atunci când din cauza mingii nu mai ai timp de nimic altceva, nici de şcoală, nici de pieteni, nici de părinţi, nici de Dumnezeu, oare nu cumva mingea a luat locul lui Dumnezeu, şi conform celor spuse mai sus, mingea nu a devenit un idol pentru noi?

Patul, când vorbim despre pat, nu vorbim despre sensul figurat a patului care în lumea de azi are conotaţie sexuală, nu. Ci la sensul propriu al patului, odihna este necesară trupului nostru, pentru a fi eficiente acţiunile noastre trebuie să fim odihniţi atunci când le facem. Dumnezeu a creat omul, şi l-a creat cu această abilitate de a dormii, în fiecare zi dormim, dar atunci când somnul devine un exces şi datorită lenii ne trezim „aşa cum se crapă de 11”, nu este în regulă ci somnul devine un idol pentru noi deoarece îi acordăm mai mult timp decât trebuie şi luăm din timpul pe care trebuie să îl acordăm Domnului. Biblia condamă leanea iar cartea Proverbelor ne spune că la fel cum uşa se învârte în balamale la fel se învârte leneşul în patul lui.

Observaţi că toate exemplele de idoli moderni prezentate mai sus, în primă fază sunt bune şi au o intenţie bună, dar dacă este dus la extrem devine un idol care ne desparte de Dumnezeu. De aceea trebuie să fim atenţi ca nu cumva acţiunile noastre să devină idolatre.

Nu doar obiectele pot să devină idoli, ci şi anumite persoane: eul nostru, familia noastră, modelele noastre sau însuşi Dumnezeu poate să devină un idol. Haideţi să le luăm pe rând.

Eul nostru, sunt oameni care sunt atât de preocupaţi de imaginea lor, încât stau în faţa oglinzii dimineaţa câte 2 ore, sunt atât de mândrii încât nu pot sta de vorbă cu colegii de clasă sau cu vecinii de bloc. Sunt oamenii care doresc mai mult să fie în centrul atenţie decât să îl glorifice pe Dumnezeu prin acţiunile sale. Întrebarea este dacă nu cumva o astfel de atitudine este o atitudine idolatră?

Familia noastră, poate Dumnezeu a dat harul unui om să facă parte dintr-o familie bună, înstărită şi să nu ducă lipsă de nimic. Un astfel de om este ispitit să considere că familia lui este cea mai grozavă de pe Pământ, sunt unii care consideră că dacă familia lor pleacă dintr-o biserică, biserica respectivă de duce de râpă, cred că Dumnezeu depinde de familia lor. Oare o astfel de atitudine nu este una idolatră?

Modelele noastre, cu toţi avem anumite modele în viaţă, modelul desăvârşit este Domnul Isus, dar sunt unii oameni care au drept model pe alţi oameni din jurul lor, nu văd ceva rău în asta. Dar în moentul în care modelul nostru devine atât de important pentru noi încât petrecem ore întregi probabil citind despre el, sau ajungem să îl iubim mai mult decât pe Dumnezeu, acel modelul nostru devine idol.

Dumnezeu însuşi, poate pare puţin şocant să afirm că Dumnezeu poate să devină un idol, mai degrabă noi putem avea o atitudine idolatră faţă de El. În cartea profetului Isaia în capitolul 44 în versetul 10 este prezentat faptul că nimeni nu face un idol dacă nu caută să aibă un folos din el. Cu alte cuvinte în idolatrie închinătorul aduce închinarea idolilor pentru ca mai apoi să obţină anumite foloase. În momentul în care noi ne închinăm înaintea Domnului doar pentru ceea ce ne oferă, bunăstare şi binecuvântări, sau ne închinăm doar pentru ca mai apoi să tragem foloasele aveo o atitudine idolatră asemănătoare cu cea a idolatrilor din vechime care faceau acelaşi lucru.

Idolii nu au existat doar în vechime, ci ei se regăsesc şi astăzi printre noi. Dumnezeu să ne înţelepţească ca să evităm închinarea înaintea idolilor moderni, care este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Astfel dorec ca Domnul să ne ajute pe toţi să trăim în sfinţenie spre slava Lui.

 

,,COPILAŞILOR, PĂZIŢI-VĂ DE IDOLI!”

,,Copilasilor, paziti-va de idoli!”

(1 Ioan 5:21)

 

De Carroll R. Bierbower

 

 

Prefata

MESAJUL acestei brosuri este scris poporului Domnului.  Lumea nu cunoaste nimic despre aceste lucruri; ei nici macar nu-i pasa in vreun fel de Dumnezeu si de Cuvantul Sau.  Adevaratul credincios spune: „Cuvantul pe care il am, il tin ascuns in inima mea, de aceea am putere sa nu pacatuiesc impotriva Lui.”  Cuvantul Sau este pur si este pentru totdeauna „neschimbat in Cer”.  Citim asa: „Cuvantul Domnului ramane in veac”; in lumina Cuvantului Sau infailibil, noi ar trebui sa fim sarguinciosi, pentru a fi „gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace”. Tinta noastra este cereasca, nu pamanteasca.  Nu tot asa este cu un credincios carnal, firesc.  Lucrurile placute ale acestei lumi, sarbatorile si distractiile, il atrag mai mult decat cararea separarii pe care Domnul nostru o cere poporului Sau, el gasind o multime de scuze pentru nesupunerea lui.

Vorbind despre ai Sai, Domnul nostru a spus: „Ei nu sunt din lume, dupa cum Eu nu sunt din lume.”  El de asemenea a spus: „Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume.”   De ce?  Pentru ca „Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el.”  Este infiorator, dar adevarat. „Suflete prea curvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu?”  Nu ar trebui ca aceasta sa ne motiveze sa ne cercetam pe noi insine, ca sa nu fim gasiti printre cei care merg jos in iad?

Daca suntem ai Lui, atunci suntem „…o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi”.  Noi nu mai facem lucrurile care ne-au atras odata, si nu mai mergem in locurile pe care obisnuiam sa le frecventam.  Nu mai suntem gasiti printre cei cu care ne amestecam odata pentru ca „toate lucrurile s-au facut noi”.  Este aceasta adevarat in viata ta crestina?  Haideti sa nu uitam ca supunerea fata de Cuvantul lui Dumnezeu este semnul care identifica un adevarat credincios.  Poti tu spune impreuna cu psalmistul: „Povatuieste-ma pe cararea poruncilor Tale, caci imi place de ea”, si din nou: „iubesc poruncile Tale, mai mult decat aurul, da, mai mult decat aurul curat”.  Este aceasta cale prea stramta?  Nu auziti aceste cuvinte: „Ma iubesti tu mai mult decat acestia?”

„De aceea, prea iubitii mei, fugiti de inchinarea la idoli.”  Ce inseamna aceasta?  De ce spune Dumnezeu: „copilasilor, paziti-va de idoli”? Dictionarul Webster spune: idolatria este „dragoste excesiva sau veneratie pentru orice”.  Dumnezeu este un Dumnezeu gelos si El nu va imparti dragostea poporului sau cu nici un fel de idoli.  Sarbatori precum Craciunul, Pastele, Vinerea mare, Postul mare (sau Postul Pastelui), Sfantul Valentin, Halloween si altele, sunt pagane, lumesti si idolatre, iar daca noi le sarbatorim sau avem vreo participare in aceste sarbatori, ne facem vinovati de idolatrie.  Daca nu crezi aceasta, du-te la Enciclopedia ta, si citeste acolo cand au inceput, cine le-a inceput, pentru ce scopuri au fost facute si sunt folosite.  Apoi intreaba-te: pot eu, ca si crestin, sa am ceva de-a face cu ele?

Cum putem noi trai „in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie” luand parte la aceste distractii si sarbatori?  Dumnezeu pune o intrebare: „Ce intelegere poate fi intre Cristos si Belial? Sau ce legatura are cel credincios cu cel necredincios?  Cum se impaca Templul lui Dumnezeu cu idolii?”  ,,Daca Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu.”

 

 

Idolii

 

Cand cineva se gandeste la idolatrie in ziua de azi, crede ca aceasta este o expresie care apartine epocii intunecate, sau asa-ziselor „tari pagane”.  Poporul Domnului a fost intotdeauna avertizat cu privire la aceste lucruri in timpul Vechiul Testament la fel ca in era Noului Testament.  Aceasta a fost o regula stricta data neamurilor: „sa se fereasca de pangaririle idolilor” (Fapte 15:20).  Idolatria este mentionata printre faptele firii, si „cei ce fac astfel de lucruri, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” (vezi Galateni 5:19-21).

Idolatria a fost intotdeauna marele pacat care a aprins mania Domnului impotriva lui Israel.  Cand Moise se afla pe munte pentru a primi cele doua table ale legii, poporul lui Israel a venit la Aaron si i-a spus: „Haide! fa-ne un dumnezeu care sa mearga inaintea noastra” (Exod 32:1). Deci, ei si-au facut un vitel de aur, au dansat in jurul lui si i s-au inchinat.  Acesta era unul din zeii Egiptului.  Trei mii dintre ei au fost omorati din cauza acestui mare pacat.

Se pare ca natura umana este cea care vrea sa se inchine la ceva ce poate fi vazut si admirat; toti idolatrii fac asa. Copiii lui Israel au ajuns fata in fata cu o noua forma de inchinare atunci cand au intrat in tara Canaan.  Domnul le-a dat instructiuni inainte ca ei sa intre in tara promisa: „Sa nu te inchini inaintea dumnezeilor lor, si sa nu le slujesti; sa nu te iei dupa popoarele acestea, in purtarea lor, ci sa le nimicesti cu desavarsire, si sa le darami capistele”¹ (Exod 23:24).  Dupa cum stim, Israel nu a facut asa, ci mai tarziu, odata cu trecerea timpului, a preluat inchinarea la idolii canaaniti.  Aceasta este o forma de inchinare ce s-a pastrat bine de-a lungul epocilor; totul a inceput cu Nimrod, vanatorul viteaz.  Nimrod a fost nepotul lui Ham, acel fiu rau al lui Noe.  El a construit turnul Babel, Babilonul original, vechea Ninive si multe alte orase.

Numele Nimrod vine dintr-un cuvant vechi ebraic insemnand „el s-a razvratit”.  Tot ce a fost scris despre Nimrod dovedeste ca el s-a razvratit, si in razvratirea lui si-a intemeiat o religie proprie.  Aceasta religie a imbratisat inchinarea la soare, la mama si prunc, acestea fiind numite „intreaga ostire a cerurilor” (2 Cronici 33:3).  Impotriva acestei religii pagane se vorbeste in Romani 1:25, „caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului”.  Exact in aceasta consta religia lui Nimrod, adica in inchinarea adusa creaturii, aceasta fiind femeia si fiul ei.

Copiii lui Israel se inchinau mamei si fiului babilonian, asa cum a strigat Ieremia impotriva lor.  Sunt doua zile sarbatorite atat de copiii lui Dumnezeu cat si de lume, in care religia si practica babiloniana s-a pastrat pura, mii de ani, cu mici devieri de la forma sa originala.  Au fost schimbate numele mamei si al fiului, dar religia practic a ramas neschimbata, dupa cum incerc sa demonstrez in acest articol.

Primul si cel mai popular idol pe care il vom lua in considerare este unul cunoscut sub denumirea de Craciun.

 

 

 

Craciunul

 

„Si-au ridicat stalpi idolesti si Astartee pe orice deal si sub orice copac verde.  Si acolo au ars tamaie pe toate inaltimile, ca si neamurile … si au facut lucruri rele, prin care au maniat pe Domnul.  Au slujit idolilor, despre care Domnul le zisese: ,,sa nu faceti lucrul acesta!” (2 Imparati 17:10-12).

Noi stim cu totii ca perioada sarbatorilor este foarte populara.  Orice timp de sarbatoare se pare ca face un puternic apel sentimental asupra inimii celor mai multi oameni.  Adaugati la aceasta emotia asteptarii, complexele unei constiinte care impune un vag respect pentru ziua cand se presupune ca s-ar fi nascut Cristos, si avem „Spiritul Craciunului”.  Nici o data din calendar nu este mai binevenita.  Batrani si tineri, bogati si saraci, piosi si vulgari, credinciosi si necredinciosi, cu o frenezie nemarginita, intra in competitia pentru „ziua de Craciun” ca apele unui rau revarsat ce spulbera totul in calea sa.  Craciunul este ziua cand forta motrica a acestei iubiri festive este adusa pe culmi.  Nici o alta zi nu o poate egala in desfraul trupesc.  Toate acestea, in acelasi timp, l-ar onora pe Cristos.  Asa cum citim in textul nostru: „Si-au ridicat stalpi idolesti si Astartee pe orice deal si sub orice copac verde.”

In Vechiul Testament, de fiecare data cand cuvintele „stalp” sau „stalpi” apar ca obiecte ale inchinarii, acestea provin dintr-un cuvant evreiesc care inseamna „imagine a Astarteei si a pruncului Tamuz”.  Este aceeasi Astartee careia i se inchinau ca imparateasa a cerului. Acesti stalpi sunt idolii Astarteei si fiului sau Tamuz, forma originala de inchinare la  mama si fiu.  Ea a fost numita „Mama lui Dumnezeu” la fel cum se adreseaza astazi „biserica” Romei Mariei.  Poate fi interesant in acest punct sa explic cum a ajuns aceasta inchinare sa se amestece cu asa numitele „biserici crestine”.

Paganii din Europa si Asia  se inchinau Astarteei si lui Tamuz in timp ce ii persecutau pe crestini timp de aproximativ 200 de ani dupa Cristos.  In biserica timpurie nu exista idolatrie pagana.  Oricum, este adevarat ca inca din vremea apostolilor s-au strecurat erori in biserici. Cel mai mare dintre toate compromisurile s-a facut cand Constantin a imbratisat religia catolica.  Aceasta noua religie, el a facut-o religia imperiului sau.  Pentru intaia data, o „biserica” asa-zisa crestina a devenit religie de stat.  Constantin insusi a prezidat Conciliul de la Niceea in 325 d. Cr., facandu-se pe sine capul bisericii si al statului.  Acestea oricum au adus multe dificultati; si anume, marile neintelegeri dintre Roma pagana cu inchinarea la Astartee, imparateasa cerurilor, mama zeului soare Tamuz si Tamuz ca dumnezeu, si inchinarea la Maria si Isus. Atunci „biserica” apostata revenise deja la sarbatorirea de „zile, luni, vremi si ani” intorcandu-se la „invataturi incepatoare, slabe si saracacioase”, dorind sa se intoarca in robie.  Fiindca „biserica” era deja implicata in inchinarea la moaste, apostazia ei era asa de completa incat ea nu se mai impotrivea idolatriei.

Paganii se inchinau la imparateasa cerului, iar pana in acest moment catolicii se inchina Mariei.  Paganii din Roma se inchinau nasterii si invierii lui Tamuz, marele zeu soare; „biserica” se inchina lui Cristos ca si Fiu al lui Dumnezeu, nasterii (incepand de acum, dar nu inainte), si invierii.

Marea slujba pentru Constantin, conducator peste stat si biserica, a fost sa gaseasca unitate pentru supusii sai.  El fiind un foarte bun politician, a gasit raspunsul, iar paganii s-au ingramadit cu miile in „biserica”.  Raspunsul consta in simpla schimbare a numelor idolilor la care deja se inchinau.  Madona si fiul puteau fi primite de episcopii catolici, dar numele lor au trebuit schimbate.  Pentru pagani nu era decat o mica diferenta faptul ca numele lor nu mai erau aceleasi, cata vreme ei puteau sa-si pastreze in inchinare idolii mamei si fiului.  Numele mamei si fiului au fost deja schimbate de-a lungul timpului.  Mama si copilul in Egipt erau Isis si Horus, in India Isi si Iswara.  In Asia mama era Cibele si fiul Deoius; in Grecia ei erau Ceres si Plutus.  Asa cum putem vedea, actualele nume nu faceau o prea mare diferenta atata timp cat ei puteau sa-si serveasca zeii.

Oricum, ei au refuzat sa renunte la orice copac verde.  Inchinarea inaintea copacului este parte a inchinarii inaintea imparatesei cerului si a ostirii cerului.  Ieremia a strigat impotriva acestor lucruri: „Asa vorbeste Domnul: ,Nu va luati dupa felul de vietuire al neamurilor, si nu va temeti de semnele cerului, pentru ca neamurile se tem de ele.  Caci obiceiurile popoarelor sunt deserte. Taie un lemn din padure; mana mesterului il lucreaza cu securea; il impodobeste cu argint si aur, si ei il tintuiesc cu cuie si ciocane, ca sa nu se clatine” (Ieremia 10:2-4).  Aceasta practica s-a schimbat foarte putin in ultimii 2600 de ani, din timpul lui Ieremia; aceasta este practica identica a paganilor astazi.  De ce este bradul utilizat la inchinarea Craciunului?  Nu exista absolut nici un raspuns rezonabil.  Este doar un obicei, ti se spune.  Se asteapta de la tine sa te inchini copacului doar pentru ca „toata lumea” o face, pentru ca e obiceiul?  Aminteste-ti ca Scriptura ne spune noua ca „obiceiurile popoarelor sunt desarte”.  Ce obiceiuri?  Inchinarea la brad, bineinteles.  Inchinatorii la Baal nu vor renunta la copaci.  Un alt timp al tocmelii trebuia sa vina; astfel Constantin a trebuit sa lucreze la asta.  El i-a dat un nume crestin; va fi cunoscut ca pomul de Craciun.²  Deci, paganii nu s-au sinchisit prea mult de numele lui, atat timp cat puteau sa se inchine copacului.  Asa ca o alta piatra de hotar a fost trecuta de catre capul „bisericii” si statului.  Daca este ridicat, in public sau in particular, bradul impodobit si sclipitor este doar simbolul orbitor de stralucitor al inchinarii la un dumnezeu fals.  Se presupunea de catre inchinatorii la Baal ca bradul a crescut peste noapte atunci cand Tamuz s-a ridicat spre soare.  Pomul a fost decorat si i s-a adus inchinare ca simbol al soarelui, de aceea, in acest anotimp, in a patra saptamana din decembrie, soarele se va naste din nou.  Prin aceasta se intelege ca zilele vor fi din nou mai lungi si soarele in sfarsit nu va mai disparea definitiv.  Din intamplare, in acest timp al anului Astarteea i-a dat nastere lui Tamuz.

Indiferent daca vrem sa admitem sau nu, sarbatorirea zilei de nastere provine de la paganismul lui Baal.  Acum, va rog sa observati ca Biblia ne relateaza despre doua zile de nastere care au fost sarbatorite; amandoua  s-au terminat cu crima.  Intai citim in Geneza 40:20, 22; „A treia zi, era ziua nasterii lui Faraon. El a dat un ospat tuturor slujitorilor sai; …iar pe mai marele pitarilor l-a spanzurat.”  Apoi citim in Matei 14 ca era ziua de nastere a lui Irod cand fata Irodiadei a dansat inaintea lui, iar aceasta s-a incheiat cu uciderea lui Ioan Botezatorul.  Acestea sunt singurele mentionari biblice ale celebrarii zilei de nastere.  Amandoua au fost sarbatorite de pagani, si amandoua s-au terminat cu crima.  Nu avem nici o relatare cu privire la sarbatorirea zilelor de nastere de catre crestini, decat dupa marea contopire dintre paganism si catolicism. Exista un obicei in biserica timpurie, acela de a se aminti de moartea cuiva, mai degraba decat de nastere.

In 1 Corinteni 11:26 noi citim: „Pentru ca, oridecateori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta, vestiti moartea Domnului, pana va veni El.”  Oricum, cineva poate cerceta Scriptura in van pentru a gasi data nasterii Domnului nostru, sau pe cineva sarbatorind ziua nasterii Sale.  Aceasta ar trebui sa fie suficient de convingator – dar nu este.  Omul trebuie sa-si nascoceasca propria cale, in care nu exista nici o autoritate scripturala pentru inchinarea la „pruncul” Isus.  Sa-l ascultam din nou pe Pavel: „Asa ca, de acum incolo, nu mai cunoastem pe nimeni in felul lumii; si chiar daca am cunoscut pe Cristos in felul lumii, totusi acum nu-L mai cunoastem in felul acesta” (2 Corinteni 5:16).  Noi, am descoperit  acum ca acestui Cristos nu trebuie sa-i fie adusa inchinare ca si cum ar fi un om firesc – cu atat mai putin ca prunc, ci ca „Domn si Cristos” (vezi Fapte 2:36).

„Dar Duhul spune lamurit ca, in vremurile din urma, unii se vor lepada de credinta, ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor, abatuti de fatarnicia unor oameni care vorbesc minciuni, insemnati cu fierul rosu in insusi cugetul lor” (1 Timotei 4:1-2).  Inchinarea la Astartee si Tamuz este in mod sigur doctrina demonilor, si lumea „crestina” a fost inselata sa se inchine lor.  Dupa cum se pare toate acestea sunt facute fara ca cineva sa fie deranjat de constiinta.

A fost un timp cand copiii lui Israel au spus:  „Ci voim sa facem cum am spus cu gura noastra, si anume: sa aducem tamaie imparatesei cerului, si sa-i turnam jertfe de bautura, cum am facut, noi si parintii nostri, imparatii nostri si capeteniile noastre” (Ieremia 44:17).  Aici betia se constituie ca parte a inchinarii mamei si fiului.  Aceasta nu s-a schimbat. In timpul Craciunului barbati si femei se imbata mizerabil cu lichiorul primit drept cadou, savarsind orice fel de viciu si destrabalare criminala.  In salbatice petreceri de Craciun, ei isi vand trupurile pentru a face rau, in jurul cadourilor de Craciun inconjurate de panglici – sampanie, coniac, vin si bere.  Alte mii, sau altii care de obicei nu se imbata, comit abominabilul pacat al lacomiei, ca niste animale carnivore nesatioase; iar in toate acestea numele lui Cristos este folosit in injuraturi vulgare si blasfemii de catre barbati si femei, baieti si fete care intentionat mint despre „Sfantul Nicolaie” si „Mos Craciun,” iubind un „Cracin fericit.”

Dragul meu cititor, te-ai oprit sa analizezi cuvantul Craciun si insemnatatea lui?  In Enciclopedia Americana, sub „Craciun” citim: „Numele este derivat din Mesa lui Cristos (Christes Masse).  Sarbatoarea nu era celebrata in primul secol al Bisericii Crestine … in secolul cinci, Biserica Catolica a ordonat ca sarbatoarea sa fie celebrata in ziua riturilor Mitraice a nasterii soarelui si incheierea Saturnaliilor” (Editia 1958, Vol. 6, pag. 622).

Craciunul este  mesa lui Cristos.  Crezi tu in mesele romano-catolice?  Daca nu, atunci de ce le serbezi?   „Nu stiti ca, daca va dati robi cuiva, ca sa-l ascultati, sunteti robii aceluia de care ascultati” (Romani 6:16).

Lumea pacatoasa a lasat pe dinafara numele lui Cristos folosind X-ul.³  Au dreptate macar in aceasta privinta.  Dupa cum am mentionat adineauri, X-ul (care este unul din simbolurile crucii) era folosit in inchinarea la Tamuz.  Aceasta demonstreaza doua lucruri.  Primul: lumea pacatoasa il uraste pe Cristos, si incearca sa uite de El in aceasta sarbatoare.  Al doilea: demonstreaza ca mesa este inchinarea la Tamuz in idolatria pagana a lui Baal, si nu este deloc inchinare la Cristos.

Noi am auzit in ultimul timp expresii ca: „Haideti sa Il aducem pe Cristos inapoi in Craciun.”  Eu intreb, poti tu sa Il aduci pe Cristos inapoi in ceva in care El nu a fost niciodata?  Lasa oamenii sa se inchine la Craciun, daca vor, si „bisericile” apostate la „mesele lui Cristos”; dar preaiubitilor, Salvatorul nostru a spus: „Dumnezeu este Duh; si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan 4:24).  Sa fim cu bagare de seama la aceste cuvinte.  Din nou Salvatorul a spus: „pentru ca ce este inaltat intre oameni, este o uraciune inaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).  ,,Sa nu te iei dupa multime ca sa faci rau” (Exod 23:2).

Acum sa ne intoarcem la textul nostru, „sub orice copac verde”.  Se spune caci Craciunul nu poate fi Craciun fara brad.  Ei bine, aceasta este adevarat, daca vrei sa te inchini corect la o zeitate pagana, tu trebuie sa te inchini bradului.  Oamenii care au putin din bunurile lumii acesteia dupa ce vor cheltui aproape tot ce au pentru cadouri de pus sub copacul verde, apoi, vai, cheltuiesc restul pe brad si il decoreaza la fel cum au facut si inchinatorii la Baal in timpul lui Ieremia (Ieremia 10:1-4).  Apoi ei trebuie sa se aplece pe genunchi inaintea acestui idol pagan pentru a pune darurile sub el.  Cand totul este gata, draperiile sau perdelele trebuie date la o parte pentru a arata lumii de afara ca si tu ti-ai adus particica de omagiu acestui idol pagan.  Faci un pas inapoi si ii admiri frumusetea.  Iti chemi prietenii inauntru, iar ei vor face comentarii favorabile asupra „operei tale de arta” in decorarea acestui brad.  Ce ar crede despre tine aceiasi „prieteni” daca tu ii chemi in casa ta pentru a le spune despre harul suveran al Dumnezeului nostru?  Ar aprecia ei asta?  Ai fi tu macar pe jumatate atat de entuziasmat sa faci acest lucru, cat esti atunci cand le arati bradul?  Gandeste-te la aceste lucruri.  „Norodul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.  Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi cari nu sunt decat niste porunci omenesti” (Marcu 7:6-7).

 

 

Programele si literatura de Craciun

 

Citeste Evanghelia dupa Matei capitolul 2, apoi Luca 2.  Facand aceasta cu grija, orice cititor serios poate vedea caci cantecele, cartile, felicitarile si programele de Craciun nu sunt scripturale.  Si aceasta fiindca in majoritatea gasim intr-un fel sau altul interpretari gresite despre pastori, magi, stea, prunc, staul, etc.

Haideti sa incepem rezolvarea acestei probleme spunand ca nicaieri in Scriptura nu suntem informati despre cati magi au fost acolo.  Si nici nu ni se spune ca ei au urmat steaua pana la Ierusalim.  Cu certitudine ei stiau drumul intr-acolo.  Fiind oameni intelepti, ei stiau ce au prezis profetii despre viitoarea nastere a lui Mesia in Betleem.  Atunci cand au ajuns la Irod  pentru a afla cam pe unde s-a nascut Cristos, a fost la ceva timp dupa nasterea Sa.  Nimeni din Ierusalim nu parea sa stie unde era pruncul.  Asa ca aceeasi stea pe care au vazut-o inainte la timpul nasterii Sale, apare acum si ii calauzeste spre locul unde era pruncul.  Cand magii l-au gasit pe Domnul Isus, El nu mai era un bebelus, ci un copil care locuia in Nazaret.  Iosif si Maria se intorsesera deja dupa ce se suisera la Ierusalim impreuna cu El, calatorie care avusese loc la vremea cand Domnul Isus era in varsta de 41 de zile (vezi Levitic 12:1-4).  Deci, magii nu l-au vazut pe Salvator inainte ca El sa fie adus inapoi in Nazaret de la templul din Ierusalim (vezi Luca 2:39).  Ei nu au putut avea posibilitatea sa-L vada inainte; dupa ce l-au vazut pe Salvator, imediat dupa plecarea lor, Iosif si Maria au fugit in Egipt impreuna cu El, ramanand acolo pana la moartea lui Irod  (Matei 2:14-15).

Nu magii, ci pastorii au venit sa-l viziteze pe pruncul Isus in ieslea din Betleem.  Ei nu au urmat nici o stea; nu exista nici o relatare cum ca ar fi vazut vreuna.  Ei au fost informati despre nasterea lui Mesia de ingerul Domnului (Luca 2:10).  Liderii religiosi s-au adunat impreuna cu oamenii doritori de castig si au facut  „Craciunul” un sezon intr-adevar profitabil pentru ei insisi.  Din cauza interpretarilor lor eronate ale relatarilor scripturale cu privire la nasterea lui Cristos, pamantul abunda in acea perioada de tot felul de literatura, felicitari, carti si programe de sarbatoare; acestea fac evenimentele confuze.  Putini oameni se deranjeaza sa-si citeasca Bibliile pentru a descoperi adevarul.  Domnul Isus a spus: „Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face slobozi.”  Pastori si magi, ingeri si stea, iesle si casa, toate alterneaza pentru a-l satisface pe omul carnal.  Vizita pastorilor si vizita magilor sunt confundate, si aceasta face ca intreaga povestire a nasterii lui Cristos sa devina o distorsionata combinatie de adevar si eroare.  Acestea toate sunt facute asa ca ei „si-au ridicat stilpi idolesti si Astartee (idoli ai mamei si fiului) pe orice deal si sub orice copac verde” (2 Imparati 17:10).  Oh, ei sunt demni de mila.  Oamenii de astazi sunt ca si Israelul de demult, despre ei se spune: „Astfel se inchinau Domnului, dar slujeau in acelasi timp si dumnezeilor lor, dupa obiceiul neamurilor de unde fusesera mutati” (2 Imparati 17:33).

„Striga in gura mare, nu te opri! Inalta-ti glasul ca o trambita, si vesteste poporului Meu nelegiuirile lui” (Isaia 58:1).  Esti si tu ca Israel in vechime, te temi de Domnul si slujesti si proprii tai dumnezei?  Aminteste-ti ce are de spus Scriptura in aceasta privinta: „Nu stiti ca, daca va dati robi cuiva, ca sa-l ascultati, sunteti robii aceluia de care ascultati?”

Dar ei striga: „Oh, este pentru copii!”  Cum te poti astepta de la copii tai sa te creada cand spui ca tu te inchini numai lui Cristos, apoi te prosterni inaintea pomului de Craciun decorat?  Cum vor crede ei ca este rau sa spui minciuni cand tu ii minti pe ei despre batranul Mos Nicolaie?  Cum poti tu sa-l ajuti pe clovnul barbos imbracat ca un prost, angajat de vreo societate comerciala sa minta copiii cat e ziua de lunga – inselandu-ti proprii copii, incurcandu-i in minciuna, pentru a salva aparentele inaintea idolatrilor Craciunului?  Partea uimitoare in tot acest lucru este ca tu incerci sa convingi pe cineva ca faci ceea ce faci pentru a-L onora pe Cristos!  Domnul nostru a spus: „Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele.”  Idolatria este strict interzisa atat in timpul Vechiului Testament cat si in Noul Testament.

„Deci, cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat!” (Iacov 4:17).  Pentru Dumnezeu idolatria este un lucru foarte serios.  Atunci, cum putem noi s-o tratam asa usor fara a ne astepta sa culegem pedeapsa Lui (vezi Galateni 6:7-9)?  „Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inabusa adevarul in nelegiuirea lor” (Romani 1:18).

Acum, pentru a trata acest subiect asa cum se cuvine trebuie sa includem aici „Postul mare” sau ,,Postul Pastelui”, „Vinerea Mare” si „Pastele”.  Aceste trei sarbatori ne sunt transmise de asemenea din paganismul vechiului Babilon, orasul lui Nimrod; si sunt in onoarea lui Tamuz si a mamei sale, Astarteea.

 

 

POSTUL MARE SAU POSTUL PASTELUI

In „Encyclopedia Americana,” volumul 9, pag. 506 noi citim: „Pastele este o convergenta a trei traditii, (1) Pagana; (2) Ebraica; (3) Crestina.” In „Humbolt`s Mexican Researches” volumul 1, pag. 404, noi vedem cum paganii mexicani tineau un „post”.  „Trei zile dupa echinoctiul de primavara incepea un post solemn de 40 de zile in onoarea soarelui.”  Mai sunt o multime de alte citate care ar fi putut fi date aici; oricum eu cred ca cele de mai sus dovedesc ca cele 40 de zile ale postului de primavara nu sunt crestine, ci pagane.

Biblia nu ne spune nimic despre asa un post in Noul Testament.  Oricum ne este spus in Ezechiel 8:13, 14: „Si mi-a zis: ,Vei mai vedea si alte uraciuni mari, pe care le savarsesc ei!’  Si m-a dus la intrarea portii Casei Domnului dinspre miazanoapte. Si iata ca acolo stateau niste femei, care plangeau pe Tamuz.”  Acestea, dragi prieteni, sunt cele 40 de zile de plangere, post si intristare pentru moartea lui Tamuz, „zeul soare”.  Atunci a fost cu adevarat o abominatie inaintea Domnului; presupui ca acum este mai bine?

 

 

VINEREA MARE

Vinerea este acceptata astazi fara probleme, de cei mai multi din poporul Domnului, ca zi a crucificarii.  Unul care se opune acestei idei este considerat de acestia ca fiind profanator si cauzator de probleme.  Haideti sa luam in considerare cateva fapte.  Orice cercetator studios, fara prejudecati cu privire la traditie sau la imaginatia oamenilor, nu va avea nici o dificultate in a intelege ca Domnul nostru Isus Cristos nu a murit vineri.  Dovada acestui fapt este in versetele urmatoare:

„Caci, dupa cum Iona a stat trei zile si trei nopti in pantecele chitului, tot asa si Fiul omului va sta trei zile si trei nopti in inima pamantului” (Matei 12:40).

,,Atunci a inceput sa-i invete ca Fiul omului trebuie sa patimeasca mult, sa fie tagaduit de batrani, de preotii cei mai de seama si de carturari, sa fie omorat, si dupa trei zile sa invieze” (Marcu 8:31).

,,Doamne, ne-am adus aminte ca inselatorul acela, pe cand era inca in viata, a zis: ,Dupa trei zile voi invia” (Matei 27:63).

,,Ca a fost ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi” (1 Corinteni 15:4).  In Ioan 11:9 citim: „Isus a raspuns: Nu sunt douasprezece ceasuri in zi?”  Aici Domnul nostru invata ca 12 ore fac o zi.  Deci, dupa socoteala Sa o zi si o noapte sunt exact 24 de ore.

Dupa timpul evreiesc, noaptea preceda ziua (Genesa 1:5).  Calcularea timpului in vremea lui Cristos era aceasta: noaptea incepea la ora 6:00 seara, si se incheia la ora 6:00 dimineata cand incepea ziua.

Acum, din citatele Scripturii noi concluzionam urmatoarele: dupa moartea Sa, si inainte de inviere, Cristos s-a aflat in mormant trei zile si trei nopti, adica 72 de ore – nu mai putin.

In fiecare din cele patru relatari ale Evangheliilor noi citim despre Maria Magdalena si celelalte femei venind la mormant pentru a unge trupul lui Isus.  Daca luam in considerare toate aceste realitati, un fapt ramane valabil.  Si anume, cand ele au venit la mormant, Isus nu mai era acolo.  In Matei 28 avem relatarea despre ingerul care a rostogolit piatra, dar asta nu a fost pentru a-L elibera pe Domnul Gloriei.  A fost numai pentru a arata lumii ca El nu mai era acolo.  Cu ceva timp inainte femeile fusesera martore ale desigilarii mormantului, Salvatorul nostru a iesit afara din moarte.  Ingerul a spus: „a inviat, nu este aici!”

Noi stim ca aceasta miscare grabita a fost facuta de cei ce L-au pus pe Cristos in mormantul lui Iosif, pentru a-L avea ingropat inainte de inceperea Sabatului evreiesc care incepea la 6:00 seara.  Citim in Ioan 19:31: „si ziua aceea de Sabat era o zi mare.”  Acum, acest Sabat era Sabatul Pastelui si nu era deloc sambata (a saptea zi a saptamanii), ci mai degraba joi.  La Sabatul obisnuit din ziua a saptea nu ni se fac referiri ca fiind „o zi mare”.  Cateodata sarbatorile speciale erau numite printre Iudei Sabate sau „zile mari”, chiar daca nu cadeau in ziua a saptea a saptamanii.  Invatam de asemenea din Ioan 19:31 ca Domnul Isus a fost ingropat de ucenicii indurerati in seara dinaintea unei zile mari de Sabat.

Acum, Cristos nu ar fi putut fi ingropat vineri seara si sa invieze duminica dimineata, pentru ca nu sunt „trei zile si trei nopti,” ci o zi si doua nopti.  Eu cred ca Salvatorul nostru cunostea mai mult despre invierea Sa decat un om firesc, si cand El a spus „trei zile si trei nopti” stia foarte bine ce spune.

Potrivit relatarilor Scripturii, crucificarea a avut loc miercuri.  Trupul Sau a fost mutat, infasurat si ingropat inainte de ora 6:00 in acea zi. Cele „trei zile si trei nopti” (72 ore) au expirat la ora 6:00 sambata seara; fiind prima zi a saptamanii, dupa cum seara era inceputul unei noi zile.  De aceea, invierea a avut loc la ceva timp dupa ora 6:00, la asfintit in sabatul zilei a saptea, iar Scriptura dovedeste in concluzie ca El nu a fost crucificat  vineri si nici invierea nu a avut loc cand s-a ridicat soarele in prima zi a saptamanii.

 

 

Pastele

 

Acum haideti sa analizam urmatoarele: „inaltimi cu stalpi inchinati idolilor si Astartee pe orice deal inalt”.  O data pe an, in fiecare primavara, noi asistam la inchinarea la soare, la Tamuz, in cea mai pura forma a sa, sub denumirea de inviere a lui Cristos; numele acestei „zile sfinte” este Pasti.⁴  Acum, „Easter” nu este un nume crestin ci mai degraba este derivat din numele „Astarteea”, care este zeita primaverii; numita „imparateasa cerului” in Ieremia 7:18 si 44:17 – 25.

… Crucea: Asa cum o cunoastem, crucea  nu a fost niciodata un simbol al crestinilor.  Acest „T” gigant reprezinta numele zeului pagan Tamuz, fiul Astarteei, zeita primaverii.  Potrivit cu mitologia religiei lui Nimrod, Tamuz a fost conceput in timpul echinoctiului de primavara, si nascut cam pe la 25 decembrie.  El a intalnit moartea prematur si a acces sa locuiasca in soare.  De aceea au catolicii trei cruci pe Golgota. Soarele a primit inchinarea ca fiind dumnezeul Tamuz.  Ei ofereau sacrificii umane pe cruce, simbolul lui Tamuz.  Asa ca astazi oamenii inca se inchina la acesti idoli pagani pe „fiecare inaltime”.  Mai tarziu intentionez sa demonstrez ca rasaritul soarelui nu are nimic de-a face cu invierea lui Cristos.

Ce este Pastele?  Ce reprezinta toate obiceiurile legate de el?  Pastele este ziua cand postul de 40 de zile si Vinerea Mare ating punctul lor culminant, marele apogeu.  Un timp cand in special femeile vor trebui sa imbrace cele mai rafinate vesminte; un timp cand mii de oameni care nu au nici un fel de interes pentru o biserica evanghelica sau in Evanghelia Fiului lui Dumnezeu trebuie sa se duca sa se inchine inaintea „idolilor” „pe orice deal inalt”, apoi ei trebuie sa-si scoata copiii afara pentru a vana „oua de Pasti”, si pentru a le spune ca au fost facute de „Iepurasul de Pasti”.  Daca toate aceste practici ar fi de la Dumnezeu, cu certitudine nu ar pretinde respectul si inchinarea lumii neevlavioase, asa cum le fac.

Mi-ar placea ca la acest punct sa analizez obiceiurile si practicile legate de inchinarea lor la „Pasti” si sa dovedesc atat prin istorie cat si prin Cuvantul lui Dumnezeu ca toate vin din inchinarea la Astarteea, zeita primaverii si la fiul sau Tamuz; acestea, incepand cu religia straveche a lui Nimrod, care s-a razvratit impotriva inchinarii adevarate la Dumnezeu si a devenit fondatorul stravechii idolatrii cunoscuta in Biblie ca inchinare la Baal.  „Israel s-a alipit de Baal-Peor, si Domnul S-a aprins de manie impotriva lui Israel” (Numeri 25:3).

„Nu vezi ce fac ei in cetatile lui Iuda si pe ulitele Ierusalimului?  Copiii strang lemne, parintii aprind focul, si femeile framanta plamadeala, ca sa pregateasca turte imparatesei cerului, si sa toarne jertfe de bautura altor dumnezei, ca sa Ma manie” (Ieremia 7:17, 18).  Aici avem o referire a Scripturii la faimoasa „pasca”, asa de populara la „Pasti”.  De ce este facuta cu o cruce pe ea?  Aceasta cruce este facuta pentru Tamuz, „fiul imparatesei cerului”.  Literele „T” si alte forme ale crucii la fel ca si „X” sunt pentru Tamuz.

Potrivit cu vechea inchinare a Babilonului la mama si prunc, Tamuz, fiul Astarteei, s-a incarnat in soare si conduce de pe tronul sau de acolo; astfel, cand oamenii se duc „pe orice deal inalt” si se inchina, nu se inchina oare la Tamuz?  Ei trebuie sa fie pe un deal inalt si sa priveasca rasaritul de soare ca adevarat simbol al lui Tamuz (zeul soare), prin cruce, care este initiala acestei zeitati pagane.  Ezechiel 8:16 spune: „Si m-a dus in curtea dinlauntru a Casei Domnului.  Si iata ca la usa Templului Domnului, intre pridvor si altar, erau aproape douazeci si cinci de oameni, cu dosul intors spre Templul Domnului si cu fata spre rasarit; si se inchinau inaintea soarelui spre rasarit.”

Iepurii si ouale sunt folosite de secole pentru inchinarea la „imparateasa cerului”.  Mi-ar placea sa citez din Higinus, pazitorul bibliotecii Palatine din Roma, in zilele lui Augustus.  El a spus: „Un ou de dimensiuni nemaipomenite a cazut din ceruri in raul Eufrat.  Pestii l-au rostogolit pe mal.  Porumbeii s-au asezat deasupra si l-au clocit; din el a iesit Venus care ulterior a fost numita de sirieni zeita Astarteea.”

Stravechii druizi din Insulele Britanice foloseau oua in inchinarea lor pagana.  In timpul Tainelor lui Bachus, in Atena antica, o parte din ceremonia lor pagana era sa consacre un ou!  In paganismul hindus, oua de culoare aurie erau folosite in sarbatorile lor.  Inchinarea sintoista japoneza foloseste oua sacre de nuanta aramie.  In China ei folosesc oua pictate in festivalurile lor idolatre.  Ouale erau folosite in ritualurile religioase ale egiptenilor care le agatau prin templele lor pagane in scopuri mistice.  Aceste dovezi ar trebui sa fie suficiente pentru ca noi sa stim de unde vine inchinarea la ou.

Iepurii sunt cunoscuti pentru rata mare a reproducerii.  Pentru toti paganii mentionati, ouale purtau secretul vietii.  Puneti aceste dovezi impreuna si veti avea ritualurile idolatre ale fertilitatii.  Acum, de Paste exista obiceiul ca femeile sa poarte cele mai rafinate vesminte; facand asa, ele sunt in acord cu stravechile ritualuri pagane ale fertilitatii.  „Sarbatoarea  Astarteei” are scop dublu.  Este pentru a celebra conceperea si invierea lui Tamuz;  Astarteea a fost numita imparateasa a cerului, de aici vine expresia catolica „Mama lui Dumnezeu”; care, nu provine deloc din Biblie, ci din cea mai veche forma de idolatrie pagana.

Destul cu aceste obiceiuri pagane.  Acum, in secolul douazeci generatia noastra de pagani rafinati si educati a pastrat aceasta straveche idolatrie a Babilonului.  Asa ca avem parinti „educati” si „inalt culturalizati”, da, chiar frecventatori de biserici, care isi inseala cu nerusinare copilasii facandu-i sa creada ca iepurii fac oua colorate de Paste.  Este aceasta cresterea in „mustrarea si invatatura Domnului” (vezi Efeseni 6:4)?  Rusine voua, parintilor!  Voi sunteti ipocritii perfecti – pedepsindu-va copiii cand va mint pe voi, pe cand voi ii mintiti si-i inselati pe ei. Spun inca o data, sa va fie rusine! „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

Dragi prieteni: am o dorinta arzatoare sa vad poporul Domnului „fugind de idolatrie”, aceasta am intentionat scriind acest articol.

Odata cu degenerarea generala de care s-a molipsit adevaratul crestinism peste tot in lume, este timpul pentru poporul Domnului sa se opreasca putin si sa se intrebe de ce suntem in aceasta situatie.  In timp ce avem din ce in ce mai multi membri in biserici, numarul celor care arata roadele unei adevarate convertiri la Cristos este tot mai mic.  Nu putem astepta de la copiii nostri sa ia pozitie impotriva tendintei lumesti populare si pentru adevarul Evangheliei cand noi insine suntem coplesiti de presiunea constanta a paganismului din jurul nostru.

Avand cinci copii si luand pozitie impotriva Craciunului si Pastelui, nu a fost un lucru usor pentru mine si sotia mea, dar ii suntem recunoscatori Domnului nostru care ne-a dat har sa induram multe ridiculizari si critici.  Niciodata nu este usor sa Il urmezi pe Domnul, „in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri”.

Dorinta mea, este ca tu sa iei in considerare adevarul continut de articolul de mai sus si sa fugi de idolatrie; fie ca Dumnezeul nostru sa ne dea har si putere, sa alergam cu rabdare in cursa care ne sta inainte, uitandu-ne la Domnul Isus, Autorul si Desavarsirea credintei noastre.

 

Cu sinceritate, Carroll R. Bierbower

 

 

 

„Si-au ridicat stalpi idolesti si Astartee pe orice deal si sub orice copac verde” (2 Imparati 17:10).

 

¹ Sau stalpii sacri

² In Engleza, Christmas tree – pomul mesei lui Cristos

³ In Engleza – X-mas

⁴ In Engleza – Easter

 

Traducere si adaptare de Aurel Miclea jr.