Celebrul romancier american Mark Twain, într-o memorabilă cugetare-aforism enunţa ideea că omul poate suporta durerea şi în singurătate deplină, pe când bucuria trebuie neapărat s-o împartă cu cineva din semenii săi. De aici am putea deduce adevărul că raportul dintre aceste două stări ale sufletului şi spiritului uman se află într-o indispensabilă relaţie de veghe neîntreruptă, această coexistenţă fiind expresia, consecinţa fenomenelor şi frământărilor cotidiene care ne urmăresc şi ne însoţesc pretutindeni, cu toate fluxurile şi refluxurile ce ne stau în cale.
Raportat la realităţile noastre imediate, acest segment de timp pe care-l parcurgem în prezent (se are în vedere lansarea şi poziţionarea Alianţei pentru Integrare Europeană, ea asumându-şi enorma responsabilitate de a reaşeza, a readuce starea de lucruri din societatea basarabeană în albia lor firească), zicem, acest segment de timp l-am putea compara cu o lumânare a cărei esenţă constă nu atât în materialul din care a fost modelată ceara, cât în puterea ei de a lumina.
Chiar dacă această flăcăruie pâlpâie încă slab de tot în bătaia atâtor curenţi şi vânturi năprasnice, oricum ea ne alimentează acea speranţă, acea bucurie ce-şi aşteaptă împlinirea unor idealuri care oricum rămân cu noi.
Una din puţinele bucurii de până acum (de care am fost privaţi atâta amar de vreme) am trăit-o cu toţii chiar acum câteva săptămâni, când în acea memorabilă zi de luni, 15 februarie 2010, după o lungă aşteptare de circa şapte decenii, a fost redeschis podul Lipcani-Rădăuţi, în acea dimineaţă a unui Faur cu zăpadă bogată (semn că am putea avea un an cu rod multaşteptat la propriu şi la figurat) fiind restabilit traficul rutier şi pietonal între cele două maluri ale Prutului şi al suferinţelor, dar şi speranţelor noastre. S-ar putea să fie şi un alt semn bun când primul basarabean care a trecut pe cealaltă parte de mal, probând rezistenţa podului, dar şi a noastră (!), a fost domnul premier Vlad Filat, căruia îi datorăm realizarea acestei acţiuni fără precedent, dar şi alte câteva asemănătoare, de o profundă semnificaţie şi rezonanţă socială şi sentimental-umană, precum ar fi acordul privind micul trafic de frontieră (să sperăm că acele impedimente regretabile de ordin birocratic ce ne-au amărât chiar din prima zi în care acest mecanism a fost pus în mişcare vor fi totuşi înlăturate definitiv), scoaterea gardului despărţitor între fraţi de sârmă ghimpată ş.a.
Apropo de această înfiorătoare sintagmă: gardul de sârmă ghimpată. Pentru noi, basarabenii şi nord-bucovinenii, această draconică îmbinare de cuvinte nu înseamnă doar o macabră metaforă subjugătoare şi umilitoare, ci o realitate apăsătoare, sângerândă, fiindcă blestemata sârmă ghimpată trece nu numai prin luncile şi dumbrăvile Prutului şi ale Siretului, ci şi prin inima şi sufletul atâtor generaţii de conaţionali, despărţiţi de cele două ape.
Uite însă că cei care s-au lăţit peste noi de-a valma n-au fost în stare să ne stăvilească, să ne spulbere crezul întru fiinţa noastră de neam, de limbă, de ţară, de credinţă şi de adevăr, de lumină şi dreptate. Căci adevărat se spune: sângele apă nu se face!
***
…Revenind la acel sentiment răbufnitor de bucurie totală pe care l-am trăit în acea seară împreună cu soţia mea Catinca (născută chiar în Lipcani!), când pe ecranul televizorului era prezentat evenimentul produs pe podul Lipcani-Rădăuţi, m-am prins la gândul cât de fericit s-ar fi simţit în acele clipe şi dragul nostru Grigore Vieru de la Pererâta lui natală, care o viaţă întreagă a aşteptat minunea ca cele două maluri să se împreuneze măcar acolo, în Lipcani – orăşelul adolescenţei sale, de unde şi-a luat zborul spre înălţimile Poeziei româneşti, ale Verbului eminescian.
Şi totuşi, nu aş fi dorit ca marele nostru poet basarabean să privească pe ecran, chiar la câteva zile după frumoasa şi înălţătoarea întâmplare la podul Lipcanilor, cum un pretins „savant”, cu aere de enciclopedist, „istoricul” pre nume Leonid Tabără, se tot dădea în spectacol în emisiunea televizată „Moldova – pagini de istorie”, afişând cu nonşalanţă carta unui moldovenism primitiv şi agresiv până peste poate.
Dar cum să nu-ţi treacă bucuria în scârbă atunci când un om, cu adevărat instruit, cu şcoli înalte făcute în Est şi în Vest, precum este domnul Marian Lupu (am avut ocazia să stau de două ori de vorbă cu Domnia Sa, lăsând-mi o impresie bună de un intelectual rafinat), comite „teoria” conform căreia „din punct de vedere istoric”, limba acestei năpăstuite ţărişoare se numeşte totuşi română, dar, iată, „din punct de vedere politic”, suntem obligaţi cu toţii s-o numim limbă moldovenească (?). Ce „descoperire uluitoare” face la acest început de secol XXI virtualul preşedinte!
… Dar să revenim la subiectul nostru vizând gardul de sârmă ghimpată, care, conform unei hotărâri de Guvern, va trebui scos până la finele lunii martie curent. Ar fi un lucru minunat, desigur! Şi totuşi, şi totuşi… cum rămâne cu acea sârmă ghimpată care stă împlântată în sufletul nostru, în inima noastră, în conştiinţa multora dintre noi? Cum s-o scoatem, astfel încât rana sângerândă să nu treacă în metastază? Poate ne dau vreo reţetă domnul Marian Lupu sau domnul Leonid Tabără, sau alţi moldovenişti de calibru?
Mihai MORĂRAŞ