Nu preşedintele Klaus Iohannis a închis bisericile, ci ” slujbaşii domneşti ” care, după ce l-au răstignit pe Iisuss, l-au prigonit şi pe Duhul Sfânt şi l-au înlocuit cu foto-picturi limitate, mute, surde, microboase, dar aurite, pentru păcălit, minciunit şi prostit oamenii; Voi, care aţi făcut din pocăinţă o sperietoare, de frică să nu se deştepte oamenii şi să fugă de la voi , dacă nu vă pocăiţi ca Patriarhul Iov, ca să ia Dumnezeu blestemul de peste acest popor amărât şi exploatat de voi, deveniţi praf şi pulbere –combustie pentru gheena veşnică…Si, nu uitati, Fraţi de jug, de pretutindeni, care spuneţi că sunteţi pregăti pentru RĂPIRE, întrebaţi-l şi pe Dumnezeu ce părere are despre credinţa şi credincioşia voastră, mai ales că peste tot, (sunt mulţi îmbrăcaţi în mantie de pocăiţi carnivori), nu doar în Vaslui…

 DEZVĂLUIRI. Ceauşescu nu a vrut să-l transfere pe Hagi la Juventus: „A refuzat o fabrică Fiat și 5 milioane de dolari”  MITĂ LA PSD: DNA cere închisoare cu executare pentru greii din dosar…Asa se fura Romania si se naste DEMON-ia :Trinitatea diabolica din Romania l-a facut boier pe Ioan Nicolae,la fel ca si pe Porumboiu,Musca-oiu,Placinta-oiu si alti Hoto-oiu=fesenoiu  , “MIR-uind “Averea Obsteasca a Tuturor Amarastenilor,pentru a mitui pe alegatori cu un mic si o bere urinabila!Cel care a scris despre Moartea Adevarului/Dreptatii si a Tarii, a fost omorat, pentru a nu divulga si alte crime ale satrapilor , savarsite de gorilele komunistoide -viitori fesenisti  – acesta a fost împins mişeleşte, pentru a părea un nefericit „accident de tramvai”…Un primar de la tara,de sorginte pesedista,face  tot ce a invatat de la confratii  de asfalt – l-a batut grav pe un liberal: „I-a dat doi pumni si i-a rupt proteza”Lista celor peste 20.000 de români morți în lagărele din Rusia între 1941-1956 33B) Dumnezeu ne-a creat ca să fim Una cu El -cu Invatatura/intruparea Dumnezeiasca- dar “slujbaşii Domneşti” ne-au hărăţit-manipulat /împărţit în mii de culte, bisericuţe, partide, religii, pentru  bani murdari! Ei au înlocuit pe Isus, care este Lumina lumii- cu lumânarea, pomenile costisitoare cu Pâinea Vieţii, aghiazma cu Apa Vie, Atotputernicia Vieţii Infinite cu o pictură limitată, aurită, dar mută, surdă, mortală – Icoană a Fiarei…….ANAF evită controlarea celor 20 de mii de biserici. Iata munti de Banii negri ai Bisericii miliardare, ascunși sub  sutane! De aceea preotii mint poporul de mii de ani si, dupa rastignirea lui Isuss, rastignesc lumea, deci si pe poporul roman-cu pomeni, bani, idoli iconati-mortali; De aceea fura la vedere, mint, manipuleaza, exploateaza si merg mina in mina cu instrumentele mortii, cu statul si cu guvernantii, neplatind nici taxe, impozite; Ce este de facut pana vine trezirea? Între „marea trezire“ și „marele declin“; FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ, scris de :   Zac Poonen; De ce întârzie trezirea?de Prince John; 67
Preotul Andrei Rusu: „Politicienii slujesc diavolului atunci când mint”…Îndemn şi mustrare peste slujitorii bisericii României; Hristos şi Adunarea Sa (6) Creşterea şi întărirea Adunării si (7) Adunarea aflată în decădere şi dezordine – William John Hocking; Duhul Sfânt-Celălalt Mângâietor; Ce poate sau nu poate face Satan;Dr. Peter Masters; UN PRIETEN AL PACATOSILOR- David Wilkerson;Pe unde vor scoate cămaşa unii “preoti si pocăiţi ”, (în faţa lui Dumnezeu), când vor afla că ateii şi necreştinii sunt  şi RODUL unor asa “mironosiţi”; Pentru că “ţara se afla în cea mai mare nenorocire şi ocară” (Neemia 1/3 b) dedic acest text nu doar creştinilor educati de Papă, Patriarh, ori păstorul Petrică Postu din Vaslui , ci… În sala de judecată… Trezirea întârzie… fiindcă…Preotul Andrei Rusu: „Politicienii slujesc diavolului atunci când mint”
kkA) Domnilor Preoţi de pretutindeni, vă pierdeţi (singuri) pâinea, dacă nu–i învăţaţi pe oameni să se nască din Sămânţa lui Dumnezeu, cum ne-a explicat Isus în Ioan, cap 3 ; Altfel, se va scufunda pământul în nelegiuiri, dar şi oamenii se vor inneca în greutăţi, nedreptăţi şi lipsuri ! Iubiţi oamenii pentru care a sângerat Isus şi, pentru câştiguri mârşave, nu-i mai îmbrobodiţi, manipulaţi, cartonaţi, iconati cu falsuri, surogate, minciuni, bani ori condiţionări şi învăţături nedumnezeiesti, ca să nu ardeţi o veşnicie la talpa iaduluiDupa ce preotii cei mai de “SEAMA” l-au rastignit pe Isus pentru 30 de talanti, tot ei prostesc, mint, manipuleaza pe toti oamenii de pretutindeni -pentru cistiguri mirsave :Ei distrug  oamenii creati si recreati prin singerarea lui Isus,dar le este pregatit focul vesnic pentru ETERNA sfiriiala -daca nu se pocaiesc !(Vorbe de Duh pentru toti preotii lumii,inclusiv pentru Francisc al Romei, Bartolomeu I al Constantinopolului, (neo) protestantului Petrică Postu (Vaslui) al Romaniei şi altor “arginţi lepădaţi”) ;

 

 

 

 gssyybv

 

qq

6666UUin

A)  Domnilor Preoţi de pretutindeni, vi se ia pâinea, dacă nu–i învăţaţi pe oameni să se nască din Sămânţa lui Dumnezeu, cum ne-a explicat Isus în Ioan, cap 3 ; Altfel, se va scufunda pământul în nelegiuiri, dar şi oamenii se vor inneca în greutăţi, nedreptăţi şi lipsuri ! Iubiţi oamenii pentru care a sângerat Isus şi, pentru câştiguri mârşave, nu-i mai îmbrobodiţi, manipulaţi, cartonaţi, iconati cu falsuri, surogate, minciuni, bani ori condiţionări şi învăţături nedumnezeiesti, ca să nu ardeţi o veşnicie la talpa iadului

Ascultaţi cuvântul acesta  din Ezecheiel, cap. 34, cântecul acesta de jale pe care-l fac pentru voi,slujbasi, POPOARE şi nu doar pentru casa lui Israel!

Ezechiel 34

1. Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel:

2. “Fiul omului, proroceste impotriva pastorilor sufletesti ai lui Israel! Proroceste si spune-le lor, pastorilor: “Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Vai de pastorii lui Israel, care se pasc pe ei insisi! Nu trebuie pastorii sa pasca turma?

3. Voi mancati grasimea, va imbracati cu lana, taiati ce e gras, dar nu pasteti oile.

4. Nu intariti pe cele slabe, nu vindecati pe cea bolnava, nu legati pe cea ranita; n-aduceti inapoi pe cea ratacita, nu cautati pe cea pierduta, ci le stapaniti cu asuprire si cu asprime!

5. Astfel ele s-au risipit pentru ca n-aveau pastor; au ajuns prada tuturor fiarelor campului si s-au risipit.

6. Turma Mea rataceste pe toti muntii si pe toate dealurile inalte; oile Mele sunt risipite pe toata fata tarii si nimeni nu ingrijeste de ele, nici nu le cauta!

7. De aceea, pastorilor, ascultati cuvantul Domnului!

8. Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru ca oile Mele au ajuns de jaf si sunt prada tuturor fiarelor campului, din lipsa de pastor, pentru ca pastorii Mei n-au nicio grija de oile Mele, ci se pasteau numai pe ei insisi, si nu pasteau oile Mele,

9. de aceea, pastorilor, ascultati Cuvantul Domnului!

10. Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Iata, am necaz pe pastori! Imi voi lua inapoi oile din mainile lor, nu-i voi mai lasa sa-Mi pasca oile, si nu se vor mai paste nici pe ei insisi; caci Imi voi izbavi oile din gura lor, si nu le vor mai sluji ca hrana!”

11. Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata, Ma voi ingriji Eu insumi de oile Mele si le voi cerceta!

12. Cum isi cerceteaza un pastor turma cand este in mijlocul oilor sale imprastiate, asa Imi voi cerceta Eu oile si le voi strange din toate locurile pe unde au fost risipite in ziua plina de nori si negura.

13. Le voi scoate dintre popoare, le voi strange din felurite tari si le voi aduce inapoi in tara lor; le voi paste pe muntii lui Israel, de-a lungul raurilor si in toate locurile locuite ale tarii.

14. Le voi paste pe o pasune buna, si stana lor va fi pe muntii cei inalti ai lui Israel; acolo se vor odihni intr-un staul placut si vor avea pasuni grase pe muntii lui Israel.

15. Eu insumi Imi voi paste oile, Eu le voi duce la odihna, zice Domnul Dumnezeu.

16. Voi cauta pe cea pierduta, voi aduce inapoi pe cea ratacita, voi lega pe cea ranita si voi intari pe cea slaba. Dar voi pazi pe cele grase si pline de vlaga: vreau sa le pasc cum se cade.”

17. “Si voi, oile Mele, asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata, voi judeca intre oaie si oaie, intre berbeci si tapi.

18. Este prea putin pentru voi ca pasteti in pasunea cea buna, de mai calcati in picioare si cealalta parte a pasunii voastre? Ca beti o apa limpede, de mai tulburati si pe cealalta cu picioarele?

19. Si oile Mele trebuie apoi sa pasca ce ati calcat voi cu picioarele voastre si sa bea ce ati tulburat voi cu picioarele voastre!”

20. De aceea, asa le vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata ca voi judeca intre oaia grasa si oaia slaba.

21. Pentru ca ati izbit cu coasta si cu umarul si ati impuns cu coarnele voastre toate oile slabe pana le-ati izgonit,

22. voi veni in ajutorul oilor Mele, ca sa nu mai fie de jaf, si voi judeca intre oaie si oaie.

23. Voi pune peste ele un singur pastor care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor.

24. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, si Robul Meu David va fi voievod in mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!

25. Voi incheia cu ele un legamant de pace si voi indeparta din tara toate fiarele salbatice; ele vor locui in liniste in pustiu si vor putea dormi in mijlocul padurilor.

26. Le voi face, pe ele si imprejurimile dealului Meu, o pricina de binecuvantare; le voi trimite ploaie la vreme, si aceasta va fi o ploaie binecuvantata!

27. Pomul de pe camp isi va da rodul, si pamantul isi va da roadele. Ele vor fi linistite in tara lor si vor sti ca Eu sunt Domnul, cand voi rupe legaturile jugului lor si cand le voi izbavi din mana celor ce le asupresc.

28. Nu vor mai fi de jaf intre neamuri, nu le vor manca fiarele din tara, ci vor locui in liniste si nu le va mai tulbura nimeni.

29. Le voi pune un rasad caruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame in tara si nu vor mai purta ocara neamurilor.

30. Si vor sti astfel ca Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele si ca ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.

31. Voi sunteti oile Mele, oile pasunii Mele, si Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”

 

AMOS CAP.5

…”A căzut, şi nu se va mai scula, fecioara lui Israel, sta trântită la pământ, şi nimeni n-o ridică.”

Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Cetatea care scotea la luptă o mie de oameni nu va rămâne decât cu o sută, şi cea care scotea o sută de oameni nu va mai rămâne decât cu zece din casa lui Israel.”

Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!

Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal şi nu treceţi la Beer-Seba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, şi Betelul va fi nimicit.

Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi! Temeţi-vă, ca nu cumva să apuce ca un foc casa lui Iosif, şi focul acesta s-o mistuie, fără să fie cineva la Betel ca să-l stingă,

Voi care prefaceţi dreptul în pelin şi călcaţi dreptatea în picioare!”

El a făcut Cloşca cu pui şi Orionul, El preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele mării şi le vars ă pe faţa pământului: Domnul este numele Lui.

El aduce ca fulgerul prăpădul peste cei puternici, aşa că nimicirea vine peste cetăţui.

Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii şi le este scârbă de cel ce vorbeşte din inimă.

De aceea, pentru că pe sărac îl călcaţi în picioare şi luaţi daruri de grâu de la el, măcar că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi bea din vinul lor!

“Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.”

De aceea, în vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele.

Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi, şi că astfel, Domnul Dumnezeul oştirilor să fie cu voi, cum spuneţi voi!

Urâţi răul, şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul Dumnezeul oştirilor va avea milă de rămăşiţele lui Iosif.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul oştirilor, Cel Atotputernic: “În toate pieţele se vor boci şi pe toate uliţele vor zice: “Vai! Vai!” Vor chema pe plugar la jale şi la bocire pe cei ce fac jelanii pentru morţi.

În toate viile va fi bocet, când voi trece prin mijlocul tău, zice Domnul.

Vai de cei ce doresc “ziua Domnului”! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumina.

Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!

Nu va fi oare ziua Domnului întuneric în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?

Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!

Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi că jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul lăutelor tale!

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată!

Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani din pustiu, casa lui Israel?…

Veţi ridica, dar, pe Săcuţ, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-aţi făcut,

Şi vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul al cărui nume este Dumnezeul oştirilor!”Amos 5 şi restul)


wq

B) Dumnezeu ne-a creat ca să fim Una cu El, dar “slujbaşii Domneşti” ne-au hărăţit-manipulat /împărţit în mii de culte, bisericuţe, partide, religii, pentru câştigurile lor murdare! Ei au înlocuit pe Isus, care este Lumina lumii- cu lumânarea, pomenile costisitoare cu Pâinea Vieţii, aghiazma cu Apa Vie, Atotputernicia Vieţii Infinite cu o pictură limitată, aurită, dar mută, surdă, mortală – Icoană a Fiarei

Este aproape clipa în care globaliştii cu Anticrist ne transformă într-o turmă teleghidată. Ne au la mână cu telefonul,gazul,curentul, radio/tele/calculatorul, apa, gunoi, medicamente, hrana,mormint –totul.Cu ajutorul falsei religii, ei  fac din lume o adunătură de …nebuni -nenăscuţi din nou… Aşa cum  El a îngăduit celor doi să se lipească, pentru a se “face un singur trup” (Gen 2/24),   ca să devenim Una cu El, după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA,tot aşa” Credinţele” făcătoare de bani şi de falşi credincioşi, manipulantele   religii  in care nu pulseaza Isus cel Viu, au format o adunătură de idolatri…

 

Marginalizarea, ierarhizarea, izolarea, judecarea, cârtirea, pedepsirea, suferinţa, hoţia, curvia şi celelalte roade ale celui rău din Gal.5/19, nu sunt de sorginte Dumnezeiască. Asa cum ei fac un guvern mondial  ,o turma si un păstor ,Tata formeaza un Singur Trup  cu El şi inzidit  in El.Fiecare mădular are o menire bine definită şi, pentru a-I semăna Lui, fiecare este chemat ca prin pocăinţă să primească naşterea din nou (Ioan cap 3), dăruită gratis oricărui om.Şi dacă unii nu cred, până la urmă, toate cele 7 miliarde de suflete de azi, împreună cu miile de mii şi mii de oameni dintotdeauna, suntem chemaţi şi aleşi să alcătuim Unicul Trup Dumnezeiesc. Capul este Isus. Noi doar trebuie să ne recunoaştem păcătoşeniile, micimea şi vinovăţia, pentru ca prin pocăinţă, credinţă, umilinţă să îi dăm Lui întâietate. Merită asta, pentru că Gândul Lui, Iubirea, Mila, Iertarea, Răscumpărarea, Sângele  si toate roadele Lui sunt foarte Bune  să circule prin fiecare om infiat. Ştim că globulele sângelui nostru otrăvit sunt încărcate cu viruşi, microbi, răutăţi, păcate. Lui să îi fim recunoscători pentru că ne oferă Gratis Transfuzia cu Sânge Pur, Universal, Iertător, Hrănitor. Lui să îi dăm prioritate ca să  hraneasca, să desfunde orice mădular înfundat cu păcate ascunse. Lui să îi dăm acces liber pentru a spăla mizeriile puse de gunoierul cosmic, pentru a circula Gândul, Sângele Lui dătător de Viaţă pură, veşnică, pentru a înnoi pe oricine şi pentru a pătrunde prin orice ascunziş. Să ne întoarcem de la amăgitorul mincinos care ne vrea tot răul şi, pe El, care este şi Credinţa Dumnezeiască întrupata în Isus să îl credem şi să rămânem “credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” (Ef.4/15-16).

 

“Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” (Rom.12/4-5)

 44

  

Suntem miliarde de fiinţe distincte, murdărite de uzurpatorul universului. Numai dacă trecem prin filtrul Cristic, prin Uşa Isus, putem fi purificaţi, putem scăpa de tot ceea ce avem, căci nimic bun nu locuieşte în nici un om, astfel încât să alcătuim un singur TRUP.” Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. “… Fiecare dintre noi să primească moartea dumnezeiască dăruită oricui de Isus, pentru a scăpa de orice urmă demonică. Fiecare dintre noi să înţeleagă ,că nici un om nu poate făptui dumnezeieşte -nimic.De aceea să dăm afară tot ce avem omenesc, pentru că despărţiţi de Isus nu putem face nimic bun. El care este Totul Totului Tot, să fie lăsat să lucreze dumnezeieşte prin orice vas omenesc, golit de sinele înveninat. Pentru că Tot ce este creat de El este foarte bun (Gen.1/31). Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.”

 

Gunoierul universului a făcut din noi nişte oameni colţuroşi, pietroşi, dar Tata ne cheamă pe toţi, ca prin ÎNNOIRE (Ioan, cap 3), să devenim Pietre VII, înzidite într-un singur Trup Universal, în care toate mădularele se iubesc, se slujesc Dumnezeieşteqq

 

Aşa cum aroganţii, păcătoşii din timpul potopului nu au urcat în Arca lui Noe, tot innecati în păcate vor rămâne neascultătorii de azi, dacă nu se descalţă şi nu intră în “Corabia” -Isus. Cine este în Isus, este o făptură nouă.În “Corabia” Cristica nu este nici o deosebire între sexe, între grec şi evreu, între roman şi chinez ori american. Nimeni nu trebuie să acuze, să înjosească, să judece, să se mânie pe altul” Dacă piciorul ar zice: “Fiindcă nu sunt mâna, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: “Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum, dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: “N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: “N-am trebuinţă de voi.” Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbracam cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru căpăta mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel, ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste, pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Cei care ne certăm, lovim sau care ne călcăm pe picioare, să nu uităm că, toţi sunt în fiecare, aşa cum viitoarea pădure sălăşluie într-o sămânţă de pom. Când ne mâniem, certăm-lovim în toţi, inclusiv în Creatorul închis sub obrocul fiecăruia, căci este nelipsit din fiecare.

 

Noi suntem creaţi de Dumnezeu, ca să îi semănăm Lui în gândire, simţire, slujire, iubire, umilire, iertare, dacă ne naştem din nou; Oricine iese din sine şi intră în “Corabia” Isus, poate înfăptui dumnezeieşte orice, pentru că “pot totul în Hristos”

 

Totuşi eu, care sunt falit din grădina Eden nu pot totul în Hristos, ci Harul Lui Dumnezeu poate totul, Harul care locuieşte în mine; Căci despărţiţi de Mine nu putem face nimic Bun,ne-a spus Isus. Pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou. Până şi cele mai bune fapte sunt ca nişte cârpe murdare. Din cauza păcatului, toată lumea zace în cel rău. Nu este unul măcar, niciunul fără păcat, fără suferinţă, fără mizerii.De aceea a venit Isus, ca să ne înfrăţim cu El şi să urcăm în El, să traversam cu El Marea Păcătuirii, pentru a ne uni,   sluji Dumnezeieşte unii pe alţii.” Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucura împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică…” (1 Cor 12/4-31)1. Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seamă la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.” (Gal.6/1-2) “Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. “Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului.” (Ef 4/25-27). Cine întreţine cearta în familie, certăreţ este  şi în angrenajul lumii. Dar cearta, cârtirea, judecarea, asprimea, răzbunarea, neiertareasi alte rele nu sunt de la Dumnezeu. Noi suntem socotiţi neprihăniţi în Hristos, aşa cum ne-a creat de la bun început, redobândind chipul şi asemănarea Lui prin credinţa Cristică, dăruită tuturora. Noi doar trebuie să primim mântuirea prin pocăinţă şi trebuie s-o administrăm, să rodim.

 

 xa

Pentru iertarea noastră, El nu are nevoie de banii, de pomeni, de lumânări ori foto-picturi aurite,” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni

 

 Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. De aceea, voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Ef 2/8-22) Amin.

 

 

j

 

Dupa ce preotii cei mai de “SEAMA” l-au rastignit pe Isus pentru 30 de talanti, tot ei prostesc, mint, manipuleaza pe toti oamenii de pretutindeni -pentru cistiguri mirsave :Ei nimicesc oamenii creati si recreati prin singerarea lui Isus, dar le este pregatit focul vesnic pentru ETERNA sfiriiala – daca nu se pocaiesc !(Vorbe de Duh pentru toti preotii lumii,inclusiv pentru Francisc al Romei, Bartolomeu I al Constantinopolului, (neo) protestantului Petrică Postu (Vaslui) al Romaniei şi altor “arginţi lepădaţi”)

hhhhDacă vă pasă de aproapele vostru, nu mai turnaţi gargara vorbelor pe foc. Treceţi la intruparea Duhovniceasca . “… Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. (1Ioan 3/18). Păcatele lumii nu mai încap în sânii norilor şi voi adormiţi copii cu surogate “creştine”.Pe oamenii înecaţi în potop de păcate -voi îi păcăliţi cu datini, îi duceţi cu zăhărelul spre amărăciunile formalismului. De ce, sclavi ai banilor, nu le spuneţi celor din tranşeele păcătuirii că DARUL IERTĂRII este gratis!

 

“Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!”, ştim din F.A.8/20 Dacă preoţii cei mai de seamă l-au răstignit pe Sal-vator pe bani, dacă tot ei i-au mituit pe străjeri cu bani, minţind că l-au furat (Matei 28/12-15), de ce şi voi continuaţi să minţiţi pe contribuabili cu datini, pomeni şi formalisme? Nu sunt fraieriţi destul de politruci şi de oligarhi? Închinaţi-vă voi la fotografii iconate până vă vor da şi salarii de lux şi alte daruri. Dumnezeu a creat pe oameni să fie sfinţi şi voi faceţi din ei hiene, creştini cartonaţi şi-i îngenuncheaţi în faţa unor picturi “aghesmuite “cu apă de ploaie. Iată de ce oamenii de azi se mănâncă mai rău decât câinii, iar cei de mâine, vai! Închinaţi-vă voi la statui mute şi surde, până ce fotografiile vă vor auzi rugile şi vă vor consola. Rugaţi-vă voi la pereţi pictaţişi muţi, orbi, până vă vor răspunde şi ajută pe voi- pe care Isus va numit păreţi văruiţi”. Voi, slujbaşi ai vorbelor, ascultaţi ce zice Domnul “POFTIŢILOR” Săi:

“Apoi va zice celor de la stânga Lui:”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! ” (Matei 25/41)

Din Geneza aflăm că Dumnezeu a zis şi a făcut! Acesta este stilul de muncă al creştinului. Vorbele nu ţin loc de foame, de haine sau de sete. Domnilor Poftiţi, la câţi oameni le-aţi dat un pahar cu apă, mâncare, îmbrăcăminte, adăpost? Pe câţi i-aţi vizitat la spital sau la puşcărie?Pe câţi i-aţi spălat… sub unghii? Iată răsplata plăţii făcută de voi care spuneţi, dar nu faceţi:”. Atunci Îi vor răspunde şi ei: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?”. Şi El, drept răspuns, le va zice: “Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarteneînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”. Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” (Matei 25/44-46)

“Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”

Urmaţi-i truda Omului Isus. Orice frate cu Isus, trebuie să îi semene şi în faptă şi în gândire. Omul poate face Faptele Harului, ale Credinţei, nu numai ale firii, ale satanei. Cine îl primeşte, să umble cu El şi să-i dea prioritate şi în vorbă şi la port. Nu numai Enoh a fost creat să umble cu Dumnezeu. Oricine umblă cu Dumnezeu, face faptele lui Dumnezeu. Este o mare onoare şi oportunitate că oamenilor li s-a dat dreptul să umble cu Dumnezeu, prin Isus… Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci di-avolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. (3 Ioan 5-10)..

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dum-nezeu  şi  copiii  diavolului.  Oricine  nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său

Cine umblă cu Mamona face faptele Mamonei. Cine umblă cu hoţii şi pornografii, face tâlhării şi golănii. Cine rămâne în
Isus şi El rămâne în omul ce-l păstrează integru pe Isus. Spune-mi ce “muribunzi” te însoţesc, să spun cine eşti.”… Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el. (3 Ioan 11-16). Dacă El şi-a dat viaţa pentru noi şi noi să ne dăm păcătuirea, pentru a primi gratis neprihănirea, viaţa vie, nu muribundă. Să nu uităm, noi scoatem din noi ceea ce am depozitat, asimilat. Dacă ne-am născut din Sămânţa care nu putrezeşte, rodim fapte “cereşti”. Dacă nu ne-am născut din nou, nu putem administra şi primi gratis faptele bune, pregătite pentru noi din
veşnicieşi nu putem scoate din noi Roada Duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea…”(Galateni 5/22-25)

“Papagalii”  credinţei vorbesc,dar  nu iubescpe aproapele lor pe care-l văd,deci nu-l iubesc  nici pe Dumnezeu de  Nevăzut

Crapă măseaua lumii şi slujbaşii propovăduiesc VORBE PE BANII NOŞTRI.” Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi
nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip.” (Matei 7/26) Orice creştin care primeşte credinţa ca dar, poate rodi Faptele Credinţei, care nu se laudă, nu se îngâmfa, nu se mândreşte.” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Să facem diferenţa dintre faptele firii egoiste, viclene şi faptele duhovniceşti. Să nu confundăm vorbele şi faptele firii vechi, păcătoase, ego-iste, invidioase, cu Faptele Duhului!” Dacă zice cineva: “Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un minci-nos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? …” (1 Ioan 4/20). Deci, să iubim cu faptele Duhului, căci,” Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.” (Ioan 13/17)

Nu prin faptele Legii(Gal.2/16), nu prin pomeni, lumânări, taxe, mătănii sau dări se intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ci prin El, Uşa

Prin credinţa în Hristos se capătă neprihănirea şi această neprihănire  duce la o credinţă vie, care naşte faptele bune, pe care Dumnezeu,NU OMUL,le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele. “Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Romani 1. 17)Din momentul în care primeşti în dar credinţa cristică,dumnezeiască,rodeşti  prin har,fapte duhovniceşti,fără nici un rabat şi fără nici o dificul-tate.Nu eu trebuie să mă silesc să fac bine,(căci nimic bun nu locuieşte în mine), ci credinţa puternică, primită de la Isus, prin naşterea din Sămânţa Dumnezeiască -din Duhul Sfânt – mă ajută  să fac faptele  bune ale credinţei. Eu,din Grădina Eden sunt falit şi falimentar.Dar pot totul în Cristos care mă întăreşte.Totuşi,nu eu ,ci harullui Dumnezeu care locuieste în mine .Când vreau ca prin silinţa mea,prin puterea mea  să fac fapte bune, este total greşit! Căci în Isaia aflăm că până şi cele mai bune fapte ale omului adamic, sunt ca o cârpă murdară.Credinţa mea va rodi fapte prin harul lui Dumnezeu.Cine vrea fapte dumnezeieşti ,să se nască din Duh şi din Adevăr(Isus) şi va rodi Belşugul Duhului.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, (“luminaţi” de lumânări), minţim şi nu trăim adevărul, căci” Eu am venit ca să fiu o lumina în lume, pentru că oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12/46)

De ce minţiţi oamenii ca să cumpere lumânări, ca să aibă lumină ei, dar şi morţii lor pe lumea cealaltă? Dacă în Apoc-alipsa e scris negru pe alb că dincolo nu vor avea nevoie de lumânări, pentru că însuşi Domnul le va lumina minteaşi Calea,  de  ce  nu  le  spuneţi Adevărul?  “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. (Apocalipsa 21/23-25) Dacă nu este clar, vă mai adaug un Gând al Domnului din Biblie:” Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor. (Ap.22/5).

“Ce-Mi trebuie Mie mulţimea “… pomenilor (Isaia 1/11) vorbelor, cântecelor şi poeziilor voastre?

Nicăieri în Biblie nu scrie că omul trebuie să fie robul pomenilor. Iertarea şi intrarea în Rai nu se face prin pomeni ori taxe. Dincolo nu este toaletă, mâncare, medicament sau vreun cimitir. Nimic murdar, păcătos nu are acces acolo. Ce faptă bună este să dai de pomană, câtă vreme miezul omului este murdar? Tot ce iese din om spurcă. Dincolo sunt toate desăvârşite după rânduiala Tatălui, nu a omului. Acolo, până “şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.” (Ap.22/2) De ce îi puneţi pe amărăşteni să dea pomeni, pentru a rentabiliza fabricile de lumânări şi de panificaţie? Iată ce spune Dumnezeu: “… Sunt sătul de… astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?”. Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie!… Urăsclunile voastre cele noi şi praznicele voastre;Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. … Încetaţi să mai faceţi răul! . Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!-(Isaia 1/11-17)

” Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumina şi în El nu este întuneric” (1Ioan 1/5-7)

Vestiţi-le oamenilor că pot fi iertaţi şi împăcaţi cu Tata prin Isus, GRATIS.” Dacă… Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1Ioan 1/5-7). Topiţi lumânările şi îngropaţi minciuna, căci” Isus le-a vorbit din nou şi a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu vaumbla înîntuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8/12) Dacă nu înţelegeţi aici, citiţi şi din Ioan 9/5:” Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.”Şi iarăşi, încă o pilulă pentru orbitorii lumii:” Isus le-a zis: “Lumina maieste puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţilumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi Lumina printre voi, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a ple-cat şi S-a ascuns de ei “(Ioan 11/35-36).

Trezirea întârzie… fiindcă…

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eter­nitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dum­nezeu.

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi — atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi, în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Hristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca aceea din Efes. Ni se spune că, în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica Efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pier­dut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în tim­puri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi, încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul noutestamental al vieţii lui Hristos printr-un substandard de viaţă ca acela al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi ale primarilor etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu“, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Hristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evan­gheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de car­naval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sin­copat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schim­bată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace. Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America sunt bântuite de confuzie, nesiguranţă, pline de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar tex­tul de la Faptele 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer“. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă. Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dis­preţ, văzându-le neputinţa. Mai bine fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evan­ghelia lui Hristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici, o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti, adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi homari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce lim­baj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o con­ferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu proorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul aces­ta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a proorocit!” În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare“, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „ce ne pasă?“! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge. În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Dom­nul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulirile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele“, „Lucrările mele“, „Biserica mea“, „Cărţile mele“. O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să“… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari, dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora“.

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

Pe unde vor scoate cămaşa unii “preoti si pocăiţi ”, (în faţa lui Dumnezeu), când vor afla că ateii şi necreştinii sunt  şi RODUL unor asa “mironosiţi”; Pentru că “ţara se afla în cea mai mare nenorocire şi ocară” (Neemia 1/3 b) dedic acest text nu doar creştinilor educati de Papă, Patriarh, ori păstorul Petrică Postu din Vaslui , ci…

network ConnectionsCe părere aveţi despre “creştinii”care dau zeciuială, merg la biserici, propovăduiesc Evanghelia, postesc, dar mânincă şi carne de om din privire, vorbire, gândire, făptuire…

 

Ba mai înfig colţii în inimi bolnave şi îi lasă înfipţi ani de zile, folosindu-se de victime , în funcţie de interes, prin şantaj, răzbunare, judecare! Astfel de “crestini carnivori”-postitori ,adesea -au şi doctorate în teologie, dar calcă pe cadavre , si pe caini lasati in soare  -fara aparatoare-;Asa urca  la altar şi amvoane;ei   postesc ,mâncând de vii oamenii creaţi de Dumnezeu, răscumpăraţi de Isus,dar  batjocoriţi de satan şi sataniştii prin formalisme, idoli,pomeni,taxe,datini si alte traditii Nebiblice,nedumnezeiesti ?

Din dicţionar aflăm că pocăínță, înseamnă mustrare de conștiință, căință, părere de rău pentru păcatele săvârșite, și ÎNTOARCERE DE LA PĂCĂTUIRE,pentru a o rupe cu pacatuirea. Îndreptarea se obtine PRIN pocăială, prin mărturisirea păcatelor direct lui Isus, prin rugă şi cerere. De la unii PREOŢI aflăm că a fi pocăit înseamnă a fi rătăcit şi alte cuvinte pe care nu le suportă hârtia.
Din POPOR ştim că pocăinţa vine de la POC, LOVIRE care produce o cutremurare interioară. Pocăire înseamnă să-ţi aprinzi mucul interior de la Focul mistuitor, al Domnului pentru purificarea subconştientului şi tuturor ascunzişurilor unde zac păcate ascunse, fardate. Păcat că mulţi oameni AU ÎNVĂŢAT DE LA PREOŢI lucruri urâte despre pocăinţa şi fug ca de tămâie. Să ne înfruptăm din câteva răspunsuri Dumnezeieşti despre POCĂINŢA, scrise în Cartea Domnului. Începem cu exemplul de pocăinţă al PATRIARHULUI IOV:” De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42/6). “El (Isus) zicea: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3/2). “Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.” (F.Ap.2/38). “Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.” (F.Ap. 3/19).” Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări?
“Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2/4)
“Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2Petru3/9). “Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Ap.2/5). “I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei”(Ap 2/21)….(Detalii in revista Informatii Agrorurale nr 105)

 

Preotul Andrei Rusu: „Politicienii slujesc diavolului atunci când mint”

„Protestul nostru este cel al rugăciunii”
„Protestul nostru este cel al rugăciunii”

Pe părintele Andrei Rusu de la Biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău îl cunosc de pe când era jurnalist la „Antena C” şi a făcut parte din echipa de foc a jurnaliştilor de acolo, care s-a opus cu vehemenţă preluării ilegale a postului de radio de către partidul lui Voronin.

L-am ales pentru acest interviu ca pe o voce tânără, dar bine auzită, a Bisericii noastre, precum şi ca pe un preot-exemplu: cumpătat, inteligent, veşnic vesel şi – cel mai important – întotdeauna sincer.

– Părinte Andrei, unii reprezentanţi ai societăţii civile v-ar condamna că v-aţi lăsat de jurnalism şi aţi devenit preot. De ce aţi făcut-o?
– Sunt în Biserică de la vârsta de patru ani şi visul vieţii mele a fost să devin preot. De aceea am făcut mai întâi Teologia şi apoi Istoria. Niciodată nu m-am gândit că voi lucra la radio. A fost mai degrabă o întâmplare – m-a adus acolo soţia mea, jurnalista Alina Grigoraş. Am descoperit în acest mediu mulţi oameni buni şi frumoşi, dar nu m-am regăsit în a face interviuri şi în a alerga pe la evenimente. Şi astăzi, după aproape zece ani de preoţie, nu mă revăd decât în Biserică.

„Protestul nostru este cel al rugăciunii”

– În 2006, când echipa din care făceaţi parte a anunţat greva foamei, refuzând să se predea comuniştilor, v-a fost mai lesne să vă abţineţi de la mâncare, fiind deprins cu postul?
– Pe atunci, eram deja hirotonit diacon şi nu aveam dreptul să intru în greva foamei, care duce spre sinucidere. Biserica nu cade în deznădejde. Oricum, am fost împreună cu colegii mei. Şi azi, când ne întâlnim, ne amintim cu un fel de nostalgie despre „Antena C” a noastră, care s-a reanimat prin „Radio Chişinău”. Aici, îmi ascult cu plăcere foştii colegi: Mariana Vasilache, Vitalie Batâr, Emilia Gheţu şi alţii. Dumnezeu să-l ierte pe dl Ion Enache, căruia i-am purtat tot respectul pentru că a susţinut cel mai dârz emisiunile religioase, dar şi pentru că-mi explica cu toată blândeţea cum să repar unele gafe pe care eu, nefiind jurnalist profesionist, le mai făceam.

– Dacă creştinii n-au dreptul să facă greva foamei, cum pot să protesteze ei contra nedreptăţilor comise de autorităţi?
– Prin rugăciune. Protestul nostru este cel al rugăciunii, care se face în Biserică. Nicidecum în stradă, strigând „Jos Filat!” sau „Sus Filat!”. În biserică avem nădejdea vieţii acesteia şi a celei viitoare, pe care nu le putem despărţi. Este o viaţă unică şi ea, trăită în Hristos, este veşnică.

– Totuşi, când te rogi în biserică, Filat nu te aude. Nici Lupu…
– Avem în Biserică o rugăciune specială şi pentru Filat, şi pentru Lupu. La fiecare ectenie, ne rugăm pentru „de Dumnezeu păzită ţara noastră, stăpânirea, oastea şi poporul ei”. Şi îl rugăm pe Dumnezeu să le trimită gânduri bune, ca să ne conducă cu destoinicie ţara.

„Societatea noastră, inclusiv politicienii, s-a pervertit”

– De ce demnitari noştri vin la Biserică, de regulă, doar atunci când se află la guvernare?
– Nu ştiu ce e în mintea lor. De-aş veni cu ipoteze, mă tem să nu supăr pe cineva. Dacă unii dintre ei intră în biserică numai atunci când văd maşina televiziunii la intrare, Dumnezeu să-i judece. Eu sper că ei vin nu din considerente electorale sau pentru a-şi face PR politic, fiindcă ar părea prea deocheaţi. Cred că ei îi promit lui Dumnezeu că, de-şi vor păstra puterea, vor face tot posibilul pentru acest popor. Eu vreau să gândesc pozitiv.

– Părinte, toate campaniile electorale reprezintă un act de minciună faţă de cetăţeni. Biserica condamnă sau acceptă o astfel de minciună?
– Tatăl minciunii este diavolul şi minciuna este un păcat.

– Adică, politicienii noştri slujesc diavolului?
– Dacă spun minciuni, sigur că da. Machiavelismul pare a fi o virtute astăzi şi nicidecum un păcat, pentru că societatea noastră, inclusiv politicienii, s-a pervertit. Lucrul acesta se face observat de la finele sec. XIX. Eu, în puţina mea viaţă, am încercat să fiu cât mai departe de politicieni. Slujirea preotului este în Biserică, unde face politica lui Hristos.

– Mark Tkaciuk spunea că el şi PCRM au planuri pe viitor împreună cu Biserica Ortodoxă. Despre ce poate fi vorba?
– Nu văd ce ar putea face împreună comuniştii cu Biserica… Poate că este o declaraţie politică, dar este una distrugătoare. Ea însăşi reprezintă un plan de distrugere a Bisericii.

„Aducerea Focului Haric nu este o tradiţie, ci o modă”

– În acest an, aducerea Focului Haric de la Ierusalim va fi sponsorizată de premierul Filat. Aflând despre aceasta, Constantin Tănase a scris şi un editorial: „Cântă babele-n grădină / Filat ne-a adus lumină”. Dvs. v-aţi bucurat când aţi aflat noutatea?
– (Râde) Aducerea Focului Haric în RM nu este tradiţie, ci o modă nouă. A fost pornită, dacă nu greşesc, de Partidul Comuniştilor. Poate că ei au vrut să facă un cadou ţării, dar ar fi procedat mai corect dacă, din aceşti bani, ar fi făcut, de Înviere, bucurie caselor de copii, azilurilor de bătrâni, pensionarilor şi gropilor de stradă. Nu m-a interesat niciodată faptul că în RM este adus Focul Sfânt, pentru că noi aprindem la începutul Postului Mare candela pe Sfântul Pristol din altar. Pristolul simbolizează Mormântul Mântuitorului. Iar în Noaptea Învierii, preotul aprinde lumânarea de la candeluţa care arde necontenit pe parcursul Postului şi iese în faţa credincioşilor, zicându-le: „Veniţi de luaţi Lumină!”. Aici începe Învierea lui Hristos.

– Ateii v-ar reproşa că Focul se aduce pentru a atrage mai mulţi oameni la biserică şi pentru a îmbogăţi preoţii…
– Lumea nu vine la biserică pentru Focul Sacru şi nici nu prea pricepe ce-i cu el. Întrebaţi oamenii în stradă şi vă veţi convinge. Iar cei deranjaţi de banii lăsaţi în biserică, să vină şi să ceară de la preot darea de seamă şi el va explica cum a cheltuit orice bănuţ. Dacă nu are ce să răspundă, faceţi ca Apostolul Pavel: „Preotul care cere bani de la voi să fie aruncat cu pietre”. Faceţi şi voi aşa. Nu vă fie teamă, nici ruşine. Din păcate, cer explicaţii doar cei care n-au lăsat în viaţa lor un bănuţ în biserică.

„Poate că e bine că presa nu doarme şi-i responsabilizează pe preoţi”

– Care, în opinia dvs., ar trebui să fie atitudinea presei faţă de Biserică? Este ea corectă astăzi?
– Din păcate, jurnaliştii noştri nu au nici cele mai elementare cunoştinţe teologice. Ei nu cunosc nici măcar noţiunile şi se tot încurcă, fac confuzii. Mai mult, munca jurnaliştilor trebuie să fie sinceră şi fiecare să respecte cap-coadă Codul Deontologic.

– De ce mass-media lovesc astăzi în Biserică precum o făcea pe vremea sovietică?
– Poate chiar şi mai tare loveşte…

– Se spune că sunteţi burduhoşi, bogaţi, curvari, beţivi, că aveţi maşini luxoase. Nu-i adevărat?
– Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul despre preoţie, spune că preotul trebuie să se afle la o asemenea înălţime, încât să se deosebească de creştinii simpli, aşa cum se deosebesc oamenii de rând de dobitoace. De nu este aşa, să nu ceară explicaţii de la alţii. Poate că e bine că presa nu doarme, căci îi responsabilizează pe preoţi. Într-adevăr, unii dintre ei s-au transformat, din păcate, în mici sau mari burghezi. Şi dacă sunt văzuţi burduhoşi sau în maşini luxoase e o problemă, fiindcă lumea trăieşte într-o sărăcie lucie. Chiar dacă banii nu-ţi provin din Biserică şi ţi-i trimite soacra de pe Lună, cheltuieşte-i cu măsură. Cei din jurul tău trebuie să se simtă bine alături de tine. Preoţia s-a transformat în una clericală şi a devenit o castă superioară celor simpli. Însă nu asta este preoţia lui Hristos. Istoria ne arată că creştinismul evoluează pozitiv doar în timp de prigoană, când cei aleşi îşi asumă jertfa. Aşa cum a fost tatăl tău, părintele Gherasim, care şi-a asumat chinurile cu responsabilitate, având demnitate preoţească. Poate că o parte din vină ni se trage din anii ’90, când lumea era însetată de Dumnezeu. De-am fi avut atunci preoţi capabili să-şi asume harul, poate că Biserica ar fi avut o influenţă pozitivă în societate. Din păcate, confraţii noştri – mă refer şi la mine – n-au ştiut să modereze această emancipare duhovnicească şi lumea s-a dezamăgit. Îmi asum şi eu responsabilitatea pentru faptul că suntem astăzi ponegriţi. Dar încă nu e târziu să redevenim, prin jertfire, preoţimea lui Hristos. Oamenii vor sinceritate, Hristos este sincer şi noi trebuie să promovăm acest sentiment. Atunci şi lumea va fi sinceră faţă de Biserică.

„Unii preoţi trăiesc la limita sărăciei, cel mult 7% trăiesc în lux”

– Dvs. ce fel de maşină aveţi?
– N-am maşină, nici nu-i simt necesitatea, circul cu transportul urban. Cresc trei copii şi mă descurc, slavă Domnului. Nu suntem o familie bogată nici pe departe, dar pentru un trai decent ne ajung bani. Preotul nu poate fi la nivelul boschetarilor, dar nici la cel al boierilor. Trebuie să fie un model de gospodar pentru cei de jos şi un model de milostenie pentru cei de sus.

– Şi scutirea Bisericii de impozite trezeşte dubii în societate…
– Preoţii nu au nicio facilitate de la stat. Ei îşi procură singuri poliţele medicale, nu sunt pensionaţi, nu au concedii medicale. Unii, de la ţară, trăiesc la limita sărăciei, muncesc pământul pentru a se întreţine şi sunt nevoiţi să plece peste hotare. Poate cel mult 7% din clerici trăiesc în lux. Din păcate, lumea îi vede numai pe aceştia. La biserica noastră, numai părintele Pavel Borşevschi ştie cum reuşeşte să achite facturile, în special iarna, când are de încălzit şcolile duminicale, centrele sociale, cele pentru copiii cu dizabilităţi. De-ar cere şi statul impozite, am ajunge la limita falimentului, dacă vorbim în termeni moderni.

„Nu facem pomană de dragul pomenii”

– Astăzi, cerşitul a devenit o afacere. Mai trebuie să dăm bani cerşetorilor?
– Biserica „Sf. Dumitru” merge o dată în săptămână la Spitalul de psihiatrie, la azilul de bătrâni şi la o puşcărie, unde îi hrăneşte pe cei suferinzi. Îi hrănim şi pe copiii cu dizabilităţi, şi pe câteva bătrânele, care sunt vizitate la domiciliu de asistenţii noştri sociali. Cât despre cerşetori, avem un principiu: dacă eşti apt de muncă, sănătos, vino şi lucrează, iar noi te vom remunera. Nu parazita! Nu facem pomană de dragul pomenii, chiar dacă cineva s-ar grăbi să ne numească „popi zgârciţi”.

– Apropierea Paştelui în acest an a fost umbrită de discuţiile despre Legea Antidiscriminării. Cui îi este necesară această lege şi de ce europenii insistă să adoptăm o lege non-sens, căci cei discriminaţi vor rămâne la fel şi după adoptarea ei?
– Nici eu nu cred că această lege va soluţiona problema discriminării în RM. Poate că europenii îşi doresc teren pe care să poată activa. Se cunosc multe cazuri în care pedofili străini au venit în RM şi, profitând de sărăcia noastră, ne-au molestat sexual copiii. N-am intrat în dedesubturi, dar probabil că are cineva de câştigat. Cert este că legislaţia RM este suficientă pentru a proteja toţi cetăţenii, indiferent de rasă, sex, credinţă. Iar legea asta a fost promulgată doar pentru homosexuali. Celelalte părţi discriminatorii nu au niciun beneficiu. Îi întrebam pe nişte băieţi cu handicap, dar băieţi inteligenţi şi cu facultăţi, care vin la biserica noastră: „Aveţi nevoie de o astfel de lege?”. „Nu, ziceau. Cu ea sau fără, oricum ne este greu. Pe noi ne iau doar aşa, ca să împingem căruţa perverşilor”. Eu sper că guvernanţii noştri, ca să nu piardă următoarele alegeri, vor neglija această condiţie a europenilor. Iar aceştia, la rândul lor, vor avea şi inteligenţa de a pricepe că în RM există o societate cu tradiţii. Dacă sunt cu adevărat democraţi, trebuie să ne respecte voinţa şi să înţeleagă că, pe lângă cele 5-7% de oameni împătimiţi de această boală, sunt şi ceilalţi, care trăiesc cu o valoare în suflet.

– Este o boală homosexualitatea?
– Nu insist neapărat asupra cuvântului boală şi sunt gata să-l exclud din vocabularul meu, dacă supără pe cineva. Biserica trebuie să fie foarte şi foarte iubitoare şi înţelegătoare cu toţi. Totuşi, orice păcat este o patimă care semnifică o boală. Dacă sunt împătimit de fumat, de băut, de lene – am boala lenei, boala beţiei, boala pântecelui, cea a furtului ş.a.m.d. Or, nu în sens somatic, ci duhovnicesc am folosit termenul de boală. Nu vreau să fac din asta o polemică.

„Paşaportul biometric mă responsabilizează să nu fac păcate”

– Vlad Filat a declarat săptămâna aceasta că toţi cei care sunt contra Legii Antidiscriminare se opun integrităţii europene. Sunteţi antieuropean?
– Ca format, UE este o altă Uniune Sovietică. Nu este părerea mea, ci a specialiştilor în domeniu, printre care şi a renumitului Bukovski, care se declară ateu. Orice imperiu se naşte, creşte şi moare, dar valorile rămân. Nu sunt antieuropean. Dacă UE ne respectă valorile, tradiţiile şi principiile morale, sunt de acord cu ei. Dar dacă ne vrea doar pervertiţi duhovniceşte şi ne ameninţă cu sărăcia, ca să acceptăm nonvalorile, eu nu-i vreau aşa. Mă simt bine în pielea pe care o am. Vreau să stau acasă şi să-mi cresc copiii în legea lui Hristos. Viaţa aceasta este foarte scurtă şi vremelnică, iar veşnicia este dincolo. Acolo îi vreau pe toţi ai mei.

– Se vehiculează în unele cercuri şi ideea că noua guvernare mondială, condusă de masoni, vrea să ne transforme în marionete, ca să nu mai gândim şi să ne lăsăm manipulaţi. Cum comentaţi aceste afirmaţii?
– Pe cei care nu cred în Dumnezeu problema respectivă poate să-i aducă până la demenţă, depresie, sinucidere. Noi, cei care în Hristos ne-am botezat şi în Hristos ne-am îmbrăcat, facem totul întru El şi nu ne afectează nimic. Mai ales că Hristos ne-a spus: „Nu sunteţi din lumea aceasta. Lumea m-a prigonit pe mine şi pe voi vă va prigoni”. Când îi spuneam părintelui Filaret Ciobanu din s. Costeşti, Ialoveni, Dumnezeu să-l odihnească, despre aceea că în societate e dezastru, el mă asculta cu multă răbdare şi, cu baritonul său foarte puternic, zicea: „Bă, a cui e Biserica?”. „A lui Hristos”. „Apoi ce-ţi baţi tu capul, dacă e a lui Hristos? Să-şi bată el capul cum s-o întreţină. Tu slujeşte-i şi atât”. Acesta este principiul după care trebuie să se conducă creştinii. În rest, organizaţii secrete, masonerie sau francmasonerie – toate sunt pentru a bulversa societatea. Ca şi povestea cu paşapoartele biometrice. Eu de mult am paşaport şi, dacă cineva poate să mă controleze, n-are decât – asta mă responsabilizează să nu fac păcate.

– Ce le-aţi dori cititorilor TIMPULUI cu ocazia Învierii?
– Citesc TIMPUL de la apariţia sa, din 2001. La început l-am procurat din chioşcuri, iar acum îl citesc în variantă electronică. Întotdeauna mi-au plăcut articolele lui Constantin Tănase. Aveţi un public select şi vreau să cred că este credincios. Spun asta şi pentru că ziarul nu a fost niciodată unul anti-bisericesc şi a promovat valoarea. De aceea, iubiţi cititori, vă spun: „Hristos a înviat!”, crezând că şi voi îmi răspundeţi cu toată sinceritatea: „Adevărat a înviat!”.

Asa se fura Romania si se naste DEMON-ia :Trinitatea diabolica din Romania l-a facut boier pe Ioan Nicolae,la fel ca si pe Porumboiu,Musca-oiu,Placinta-oiu si alti Hoto-oiu=fesenoiu  , “MIR-uind “Averea Obsteasca a Tuturor Amarastenilor,pentru a mitui pe alegatori cu un mic si o bere urinabila!

aaaaDNA i-a trimis în judecată  pe Ioan Niculae ,de la InterAgro, pe liderul PSD Brăila, Gheorghe Bunea,şi pe directorul Viorel Bărac, precum şi pe Gheorghe Teodorescu de la INSOMAR, toţi fiind acuzaţi în legătură cu finanţarea partidelor politice  In DOSARUL GEOANĂ/ Magnatul Ioan Niculae se contrazice cu Viorel Hrebenciuc  ,dar minciuna are zilele numarate.

  Procurorul de ședință din partea DNA cere condamnarea la închisoare cu executare, spre maximul pedepsei prevăzut de lege, pentru magnatul Ioan Niculae. Acuzarea își motivează solicitarea și pe declarația de astăzi a magnatului, care, inițial, a susținut că nu i-a cerut nimeni niciodată să susțină vreo campanie electorală. După audierea lui Viorel Hrebenciuc, care a recunoscut sponsorizările, Ioan Niculae și-a… nuanțat, astăzi, declarațiile, arată procurorul de ședință. Acesta cere pedepse maxime și pentru ceilalți inculpați.

Finanțatorii campaniei electorale prezidențiale a lui Mircea Geoană, din 2009, și-ar putea afla curând verdictele finale. La Curtea de Apel București au loc ultimele audieri. Printre cei care au venit astăzi în fața judecătorilor se numără magnatul Ioan Niculae.

”Legat de declaratia lui Hrebenciuc. Consuder ca declarația acestuia dată anterior nu corespunde adevărului. Recunosc întâlnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă, când mi s-a spus că sunt căutat de Viorel Hrebenciuc. Eu eram la etajul șapte. Discuția a durat 15 minute. La final m-a intrebat dacă sunt de acord să finanțez campania lui Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima dată. Am spus că aș putea să sponsorizez, dar să fie legal și plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Nu este adevărat ca nu am vorbit cu Ionuț Costea (cumnatul lui Mircea Geoană, director al Eximbanl – n.r.). Îl știam mai bine decât pe Hrebenciuc”, a declarat Ioan Niculae în fața judecătorilor.

Depoziția lui Viorel Hrebenciuc, la care s-a referit Ioan Niculae, de la termenul anterior al procesului: ”Mircea Geoană știa de modalitatea de finanțare a sondajelor. Știa că se achitau printr-un contract Între Interagro și Insomar, pentru ceva fictiv. Adică niște sondaje de cercetare în constructii. Geoană se consulta des cu Sorin Ovidiu Vîntu”, a declarat Hrebenciuc, care a mai spus: ”L-am rugat pe Ioan Niculae să plătească unele sondaje la Insomar. El a fost de acord. Am aflat ulterior că între Interagro și Insomar s-a încheiat un contract. Dar în realitate era pentru sondajele lui Geoană. Mircea Geoană știa de acest contract”.

Acuzațiile procurorilor:

Dosarul ”Mită pentru campania electorală a lui Geoană” a fost trimis de DNA în judecată în ianuarie 2012:

”În cursul anului 2009, inculpatul Gheorghe Bunea Stancu şi-a folosit influenţa şi autoritatea rezultate din funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene Brăila a Partidului Social Democrat (PSD), pentru a obţine, cu încălcarea dispoziţiilor legale ce privesc finanţarea partidelor politice, suma de 1.000.000 euro de la inculpatul Niculae Ioan, patron al SC INTERAGRO SA, bani ce urmau să fie folosiţi în campania electorală prezidenţială, desfăşurată la sfârşitul anului 2009, pentru susţinerea candidatului PSD. Potrivit înţelegerii infracţionale, sumele de bani urmau a fi furnizate indirect, în sensul că Ioan Niculae urma să achite plăţi către diferiţi furnizori de servicii ce aveau legătură cu campania electorală, inclusiv instituţii implicate în realizarea de sondaje de opinie publică. În acest fel, se disimula destinaţia reală a sumelor de bani, ocolindu-se dispoziţiile legale referitoare finanţarea partidelor politic.

În schimbul banilor oferiţi, Ioan Niculae a solicitat ca, în cazul câştigării alegerilor de către candidatul partidului menţionat, să fie desemnate persoane care să îi susţină interesele la conducerea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, precum şi la nivelul celor două societăţi naţionale ce aveau ca obiect gestionarea şi distribuirea gazului natural (S.N.T.G.N. TRANSGAZ şi SNGN ROMGAZ SA).

Pe parcursul cercetărilor s-a stabilit că, din cei 1.000.000 euro, s-a plătit efectiv suma de 641.730 lei, aproximativ 150.000 euro, folosindu-se drept paravan un contract încheiat între societatea controlată de Ioan Niculae – INTERAGRO SA şi SC INSOMAR srl. Acest contract a fost încheiat pentru servicii fictive, tocmai pentru a se crea o acoperire aparent legală destinaţiei reale a sumelor de bani, şi anume finanţarea unui partid politic cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Contractul propriu zis şi actele aferente (procesul verbal de recepţie, facturi) au fost încheiate de inculpaţii Bărac Viorel şi Teodorescu Gheorghe, cu mijlocirea inculpatului Ioan Niculae”.

 

Miliardarul Ioan Niculae a fost audiat  la Curtea de Apel București, în dosarul în care este acuzat de finanțarea candidatului PSD la alegerile prezidențiale din 2009, Mircea Geoană. La ultimul termen din proces, unul din martori cheie, fostul deputat PSD, Viorel Hrebenciuc, și-a schimbat declarația în defavoarea celor implicați în acest scandal de corupție.

   Procurorul DNA arată că Ioan Niculae și- a nuanțat azi declaratia. “A spus inițial că nu i s -a cerut niciodată să sponsorizeze un partid. Dintr -o data, și- a adus aminte că da”.

Procurorul DNA solicită instanței  condamnări în regim de detenție pentru inculpați, iar pedepsele să fie orientate spre maxim. Procurorul mai cere confiscarea specială.

 

Declarația lui Ioan Niculae

 

 

Ioan Niculae: “Îmi mențin declarațiile anterioare. In 2009 eram președinte Interagro, care la rândul ei era actionară în alte 27 de firme. Activitatea noastră este în proporție de 95% pe activitate de producție, nu și servicii. In august 2008 lumea a intrat în criză economică și am fost printre primii afectați. Am achiziționat terenuri în București și în zone limitrofe. Din grup fac parte și două firme de construcții. Am o luat printr-o firmă teren de 100 milioane de euro la Zimnicea, finalizată în proporție de 90 la suta. A trebuit să oprim activitatea de îngrășăminte chimice. Investițiile imobiliare ar putea să fie profitabile, toată lumea ne spunea asta. In februarie 2009, împreună cu directori de- ai nostri am participat la o conferință care confirma zvonurile crizei din construcții. În aprilie 2009, am hotărât să căutam o firmă pentru elaborarea unui studiu de piață. A fost singura mea implicare în calitate de membru al CA. Am hotărât că era nevoie de acest studiu. Contractul a fost semnat pe 3 sept 2009, eu l-am văzut peste câteva zile.”

Legat de declarația lui Hrebenciuc.

“Consider că declarația acestuia dată anterior nu corespunde adevărului. Recunosc întalnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă când mi s -a spus că sunt cautat de Viorel Hrebenciuc. Eu eram la etajul 7. Discuția a durat 15 minute. La final m -a întrebat dacă sunt de acord sa finanțez campania lui Mircea Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima data. Am spus că aș putea sa sponsorizez, dar să fie legal și plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Nu este adevărat că nu am vorbit cu Ionuț Costea. Il știam mai bine decat pe Hrebenciuc. La finalizarea fabricii am apelat la Eximbank pentru sprijinirea unui contract. Dacă doream să sponsorizez un partid o puteam face legal, fără să risc nimic. Barac Viorel mi- a fost director înainte de 1989, în comerțul exterior. Nu ar fi acceptat să facă ceva ilegal. Pe Teodorescu nu l- am cunoscut până la primul termen de judecată. Pe Bunea- Stancu îl știu din 78, soțiile noastre fiind din același sat de lângă Brăila și chiar rude între ele.”

 

Declarația lui Gelu Teodorescu

 

Gelu Teodorescu, director la Insomar- controlat de SOV: Îmi mențin declarațiile date. Insomar nu făcea numai sondaje electorale, ci studii mai complexe. Numele s-a impus foarte puternic. Viorel Hrebenciuc a venit la Insomar în martie 2009, din partea PSD si voia sa stabileasca bune rekatii cu toaye centrele de cercetari. A venit de mai multe ori. Voia să știe și punctul nostru de vedere. Noi făceam barometre lunare pentru a pregăti exit- poll-uri. Voia să pară printre colegii săi eminența cenușie a PSD- ului. Nu mai voiam să- i dăm informații gratis. I -am zis că dacă le vrea să facă un contract. A venit într-o zi cu doi specialiști americani pentru a lucra sub comanda acestora și ei să ne plătească. Am refuzat. Cu greu a facut un contract cu Insomar, în iunie 2009.

 

 

Nu a plătit. Aveau conturile blocate. Atunci i-am somat să și achite datoriile, altfel nu- i mai dăm informații. Hrebenciuc s-a arătat nemulțumit. Până la urmă a zis că face plata prin două firme. Dar nu era și Interagro. Una era Realphone. Ele au stins datoria PSD- ului. Hrebenciuc a precizat ca este singurul mijlocitor dintre staff-ul lui Mircea Geoană și Insomar. Geoană nu a venit la Insomar. Nici Niculae. Nu am cunoștință despre discutiile lui Vîntu cu Geoană. Vîntu nu era acționar la Insomar. Se poate verifica la Registrul Comerțului, în 2009.

 

“Ne-au contactat mai multe firme de asigurări pentru studii. Le-am comunicat un preț și ne-au refuzat. Atunci a apărut interesul Interagro pentru a valorifica aceste rezultate fără a fi perisabile. În drumurile mele spre Sinaia am văzut reclama la Interagro și am asimilat firma cu una din Brașov a lui Ioan Niculae. I -am confundat. A urmat procedura clasică. Factura și ordin de plată. Nu știu ce devize a luat beneficiarul. Nu mă pricep la afaceri. Eu sunt profesor și cercetător.”

 

Procesul

 

În acest dosar, în primă instanţă, Judecătoria Sectorului 1 a decis, în 20 noiembrie 2013, achitarea omului de afaceri Ioan Niculae, aceeaşi decizie fiind luată şi în cazul lui Gheorghe Bunea, Viorel Bărac şi Gheorghe Teodorescu. Decizia Judecătoriei Sectorului 1 nu a fost definitivă şi a fost contestată la Curtea de Apel Bucureşti.

MITĂ LA PSD: DNA cere închisoare cu executare pentru greii din dosar…

 

 

Un procuror de la DNA a cerut joi magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti condamnarea lui Ioan Niculae şi a lui Gheorghe Bunea Stancu la pedepse în regim de detenţie, în cadrul procesului “Mită la PSD”.

Procurorul DNA a spus în sala de judecată că Ioan Niculae şi-a nuanţat declaraţia dată joi în instanţă. “A spus iniţial că nu i s-a cerut niciodată să sponsorizeze un partid. Dintr-o dată şi-a adus aminte că da”, a explicat procurorul, potrivit Agerpres.

De altfel, Ioan Niculae a dat o declaraţie la termenul de joi al procesului. “Îmi menţin declaraţiile anterioare. În anul 2009, eram preşedinte Interagro, companie care la rândul ei era acţionară în alte 27 de firme. Activitatea noastră este în proporţie de 95% pe activitate de producţie, nu şi servicii. În august 2008, lumea a intrat în criză economică şi am fost printre primii afectaţi. Am achiziţionat terenuri în Bucureşti şi în zone limitrofe. Din grup fac parte şi două firme de construcţii. Am o luat printr-o firmă teren de 100 milioane de euro la Zimnicea. A trebuit să oprim activitatea de îngrăşăminte chimice. Investiţiile imobiliare ar putea să fie profitabile, toată lumea ne spunea asta. În februarie 2009, împreună cu directorii noştri am participat la o conferinţă care confirma zvonurile crizei din construcţii. În aprilie 2009, am hotărât să căutăm o firmă pentru elaborarea unui studiu de piaţă. A fost singura mea implicare în calitate de membru al CA. Am hotărât că era nevoie de acest studiu. Contractul a fost semnat pe 3 sept 2009, eu l-am văzut peste câteva zile”, a spus Ioan Niculae.

În legătură cu declaraţia dată de Viorel Hrebenciuc în dosar, Ioan Niculae consideră că ea nu corespunde adevărului.

“Recunosc întâlnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă când mi s-a spus că sunt căutat de Viorel Hrebenciuc. Discuţia a durat 15 minute. La final m-a întrebat dacă sunt de acord să finanţez campania lui Mircea Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima dată. Am spus că aş putea să sponsorizez, dar sa fie legal şi plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Dacă doream să sponsorizez un partid, o puteam face legal, fără să risc nimic (…) Pe Bunea Stancu îl ştiu din 1978, soţiile noastre fiind din acelaşi sat de lângă Brăila şi chiar sunt rude”, a adăugat Ioan Niculae.

Dosarul se află în faza de apel, după ce pe 20 noiembrie 2013 Judecătoria Sectorului 1 a decis achitarea lui Gheorghe Bunea Stancu şi a lui Ioan Niculae.

Alături de aceştia au mai fost achitaţi şi ceilalţi inculpaţi din dosar, Gheorghe Teodorescu şi Viorel Bărac.

Procurorii anticorupţie i-au trimis în judecată pe 11 ianuarie 2012 pe preşedintele Consiliului Judeţean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu, şi pe omul de afaceri Ioan Niculae, în dosarul privind finanţarea campaniei electorale a candidatului PSD la alegerile prezidenţiale din 2009, Mircea Geoană.

Bunea Stancu, care era şi preşedinte al Organizaţiei Judeţene Brăila a PSD, a fost acuzat de folosirea influenţei şi autorităţii ce rezultă din funcţia de conducere într-un partid pentru a obţine pentru altul bani sau foloase necuvenite, iar Ioan Niculae, acţionar principal al grupului Interagro SA, a fost acuzat de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În acelaşi dosar au fost deferiţi justiţiei Gheorghe Teodorescu, acţionar al SC Insomar SRL, şi Viorel Bărac, director al SC Interagro SA, ambii pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Potrivit DNA, în cursul anului 2009, Gheorghe Bunea Stancu şi-a folosit influenţa şi autoritatea rezultate din funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene Brăila a PSD pentru a obţine, cu încălcarea dispoziţiilor legale ce privesc finanţarea partidelor politice, suma de 1.000.000 euro de la Ioan Niculae, bani ce urmau să fie folosiţi în campania electorală prezidenţială desfăşurată la sfârşitul anului 2009 pentru susţinerea candidatului PSD Mircea Geoană.

gg

 ANAF evită controlarea celor 20 de mii de biserici. Iata munti de Banii negri ai Bisericii miliardare, ascunși sub  sutane! De aceea preotii mint poporul de mii de ani si, dupa rastignirea lui Isuss, rastignesc lumea, deci si pe poporul roman-cu pomeni, bani, idoli iconati-mortali; De aceea fura la vedere, mint, manipuleaza, exploateaza si merg mina in mina cu instrumentele mortii, cu statul si cu guvernantii, neplatind nici taxe, impozite

După ce ani de zile n-au făcut nimic altceva decât să tolereze marii evazioniști ai țării, iată că organele Statului de drept au pătruns adânc în ultimele zile, în cei care țin, de fapt, țara pe umeri: micii întreprinzători.

Desfășurată timp de 7 zile operațiunea Fiscului de depistare a evaziunii fiscale în lipsa bonului s-a soldat, în total, cu 778 de amenzi în valoare de 3,8 milioane de lei, confiscări de 550.000 de lei și suspendarea temporară a activității în 174 de puncte de lucru ale agenților economici.

Să nu înțelegeți greșit, ANAF trebuie să ia măsuri împotriva evazioniștilor, dar excesul de zel al inspectorilor aplicat micilor evazioniști nu-i face decât complicele marilor evazioniști, de care nu se ating.

Inspectorii antifraudă sunt complicii preoților?

Atât timp cât nu se ating de evaziunea fiscală din lăcașele de cult, inspectorii antifraudă se dovedesc complicii popilor.

Deși sunt obligate de legislație să elibereze chitanță/bon ori de câte ori încasează taxe pentru produsele de cult (lumânări, icoane, mir, etc) și pentru serviciile religioase precum cununii, botezuri sau înmormântări, foarte puține biserici respectă legea. În cele mai multe cazuri una este suma încasată și alta este cea trecută pe chitanță – de obicei aceasta sumă este infimă, de exemplu: preotul încasează 2000 de lei și trece pe chitanță doar 150 de lei. Majoritatea clericilor nu oferă niciun fel de chitanțe pe banii încasați. Astfel, fondurile provenite din donațiile și taxele bisericești ajung direct în buzunarele clericilor.

Orice sumă încasată de clerici trebuie dovedită prin note contabile, altfel intră la infracțiunea de evaziune fiscală. Preoţii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege. Sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, este considerată evaziune fiscală.

Autoritățile statului, prin inspectorii antifraudă, au drept de control în toate domeniile, inclusiv asupra cultelor religioase. Instituțiile de control fiscal ale statului ar trebui să verifice dacă:

  • s-a făcut evaziune fiscală
  • s-au implementat corect evidențele contabile
  • proveniența veniturilor se reflectă în notele contabile
  • s-au respectat prevederile legale privind veniturile și cheltuielile
  • în schimbul serviciilor și produselor s-au eliberat chitanțe, bonuri de casă, facturi.
  • s-au efectuat spălări de bani, deturnări de fonduri, activități ilicite interzise de lege, ș.a.m.d.

Sistemul actual de verificare și control al statului asupra cultelor religioase lipsește cu desăvârșire.

Banii negri ai clericilor: peste 500 de milioane de euro

Banii proveniți la negru, care ajung direct în buzunarul clericilor, sunt rezultatul lipsei de fiscalizare a comerțului bisericesc. Veniturile nefiscalizate se regăsesc prin diversele taxe și contribuții (prohibitive pentru mulți enoriași) impuse de cultele religioase pentru produsele și serviciile comercializate de acestea:

  • venituri din contribuția la biserică
  • venituri din vânzarea obiectelor de cult (lumânări, tămâie, icoane, cruci, etc)
  • venituri din ritualuri (botezuri, cununii, înmormântări, sfințiri, pomeniri, parastase, etc)
  • venituri din turism (taxe intrare în mănăstiri, taxe fotografiere/filmare în mănăstiri)
  • venituri din taxe impuse pe locurile de veci
  • altele

Cutia milei ascunde anual venituri la negru estimate la 180 de milioane de euro!

Cutia milei prezintă o situație anormală de evaziune fiscală. Potrivit legislației în vigoare, utilizarea fondurilor bisericești strânse din donații nu este supusă controlului public, ci numai acelea provenite din bugetul statului – cultele nu oferă transparență nici măcar pentru fondurile publice. Bisericile ar trebui să poată fi controlate în legătură cu modul în care cheltuiesc fondurile adunate prin acțiuni de caritate. Nicio entitate juridică nu poate fi scutită de înregistrări de documente contabile, iar cultele religioase sunt considerate, prin lege, entități juridice.

Conform unui sondaj (Cartografierea socială a Bucureştiului) realizat de studenții de la Facultatea de sociologie din Școala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Biserica face prin cutia milei o evaziune fiscală de 18 milioane de euro la nivelul Bucureștiului. Prin extrapolarea datelor obținute în sondaj, rezultă că la nivelul țării Biserica face o evaziune fiscală de aproximativ 180 de milioane de euro.

NotăLa această estimare nu mai adunăm zecile de milioane de euro adunate de la sutele de pelerinaje cu moaște din țară. În 2012 pelerinajul de Sfânta Parascheva  a adus vreo 2,5 milioane de euro în buzunarele sutanelor negre – destinația banilor a rămas un mister.

Asta nu-i evaziune fiscală? Ce fac inspectorii antifraudă în timpul ăsta? Confiscă urzici!

 

Contribuția bisericească/zeciuiala ascunde anual venituri la negru estimate la 160 de milioane de euro!

Contribuția bisericească anuală este stabilită de fiecare Consiliu Parohial în parte. Sumele anuale pretinse de clerici sunt între 50 și 200 de familie. Sumele percepute scad în zonele rurale și cresc mai mult în zonele urbane și în străinătate, unde contribuțiile bisericești depășesc și 500 de lei – se observă clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele de preț sunt nejustificate.

În România sunt 8.5 milioane de locuințe, peste 7,1 milioane de gospodării și probabil tot pe atâtea familii. Dacă luăm o medie de 100 de lei și înmulțim cu peste 7 milioane de familii, avem (doar din contribuția la biserică) venituri la negru de peste 700 de milioane de lei, adică vreo 160 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții casele alea de lux.

În 2011, statul a plătit 60 de milioane de euro pentru salariile clericilorPreoții aproape că își triplează veniturile doar prin colectarea acestor contribuții bisericești, care (aproape integral) sunt venituri ilegale pentru că nu se regăsesc în notele contabile ale parohiilor – preoții nu oferă chitanțe (sau oferă doar pe frânturi mici din sume) pentru perceperea taxelor și banii ajung direct în buzunarul lor.

Unde sunt inspectorii antifraudă? Închid localurile de plăcinte pentru 3 lei nedeclarați! Demență sau complicitate?

 

Ritualurile bisericești ascund anual venituri la negru estimate la 140 de milioane de euro!

Taxele percepute din ritualurile bisericești sunt stabilite de fiecare cleric în parte. În general taxele sunt cuprinse între 500 și 2.000 de lei pentru principalele ritualuri: botezuri, cununii și înmormântări. Acestea sunt costurile standard, dar preoții mai adaugă ~50% și pentru serviciile adiacente, cor etc. Se observă și aici foarte clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele uriașe de preț sunt nejustificate, tarifele (unele ajung deci la 1000 de euro pe oră) depășesc cu mult bunul simț, fără să mai punem la socoteală faptul că acești clerici sunt plătiți din bani publici, mai exact din banii contribuabililor. Ai mei, ai tăi, ai noștri.

Media este de 1250 de lei per ritual. În România anual sunt (cumulat) circa 500.000 de botezuri, cununii și înmormântări. Deci putem estima că sumele anuale încasate de clerici pe ritualurile principale sunt de 625 de milioane de lei, adică vreo 140 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții și mașinile de lux.

Preoții își dublează veniturile prin taxele încasate din ritualurile bisericești, iar împreună cu banii negri proveniți din zeciuială, ajung să aibă un venit negru de 5 ori mai mare decât cel oferit de stat.

Unde sunt inspectorii antifraudă? închid magazinele de carne și dau amenzi de 5.000 de lei după ce găsesc un minus în gestiune de 50 de lei. Dar și pentru 14 bani în plus!

 

Vânzarea obiectelor de cult

Veniturile din vânzarea obiectelor de cult sunt de asemenea nefiscalizate. Biserica deține monopol pe producerea obiectelor de cult, iar produsele sunt vândute la suprapreț. Majoritatea (dacă nu chiar toate) obiectelor de cult de la pangarul bisericii sunt vândute fără bon/chitanță – evaziunea fiscală.

Fără bon fiscal la pangarul bisericilor

Pangarul bisericii, locul unde se vând lumânări, tămâie, icoane și alte obiecte de cult, este și acesta un alt mod de umflare a buzunarelor clericilor. Nu este controlat de nicio instituție de control a statului și astfel se face multă evaziune fiscală. De fapt, aici nu se face comerț, ci bișniță. Statul acoperă economia subterană din biserici, prin suprataxarea contribuabilului.

Vânzarea de lumânări ascunde anual venituri la negru estimate la 110 milioane de euro!

Lumânările de la pangar ajung să coste și de 10 ori mai mult decât cele vândute în magazine. Știm că BOR impune enoriașilor săi să cumpere lumânările de la pangar, ba mai mult a introdus (de la sine putere) și o amendă de 5.000 de lei pentru cei care încalcă ”legea bisericească”. De ce acest exces de zel? Motivul este, din nou, banul.

Lumânările mici, obișnuite, costa 1 leu bucata, dar se vând și lumânări, mai mari, cu 5 și chiar 10 lei bucata.

Să facem un calcul estimativ al vânzărilor de lumânări. 

În bisericile din zonele rurale probabil că se vând puține lumânări, de ordinul zecilor pe zi. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la cel puțin câteva sute și chiar mii. Să presupunem că în mediul rural se vând în medie 10 lumânări pe zi și câte 1000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul rural se vând anual (în medie) peste 5.000 de lumânări. 

În bisericile din zonele urbane probabil că se vând mult mai multe lumânări, de ordinul sutelor și chiar miilor pe zi, mai ales în catedrale. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la câteva zeci de mii. Să presupunem că în mediul urban se vând în medie 100 lumânări pe zi și câte 10.000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul urban se vând anual (în medie) peste 50.000 de lumânări. 

Facem o medie între mediul rural și urban. Luăm o media anuală (de lumânări vândute într-o biserică) de 27.500 de bucăți. Conform Secretariatului de Stat pentru Culte, în România sunt peste 18.429 de lăcașuri de cult – acest număr nu a crescut de cel puțin un an de zile, deși s-au construit sute de biserici în 2013.

Calculăm doar lumânările cu prețul de 1 leu: 18.429 biserici x 27.500 lei = 506.797.500.

Deci peste 500 de milioane de lei, adică peste 110 milioane de euro pe an încasați de clerici, doar din vânzarea nefiscalizată de lumânări.

Notă:

  1. Nu toate cultele vând lumânări, deși BOR deține majoritatea pieței obiectelor de cult.
  2. Producția de lumânări presupune și niște costuri, deci nu toată suma câștigată este profit.

Din aceste două considerente nu voi mai adăuga la calculul total și lumânările vândute cu preț mai mare de 1 leu, probabil vreo 50 de milioane de lei.

  • Evident că mai sunt și lumânările ”speciale” pentru botezuri/cununii care sar de 100 de lei și ajung ușor și la 300 de lei bucata. Nici pe acestea nu le mai adăugăm la calculul total, deși sunt vreo 180 de mii de nou-născuți pe an în România și peste 100 de mii de cununii. Cumulate s-ar adăuga în buzunarele preoților încă vreo 28 de milioane de lei.
  • Sunt vreo 220 de mii de înmormântări pe an în România – știm că la înmormântări se vând mult mai multe lumânări, nici pe acestea nu le mai adăugăm la total, treacă de la noi încă vreo 22 de milioane de lei – estimare 100 de lumânări per înmormântare.
  • La zecile/sutele de ”sărbători cu moaște” anuale se vând probabil sute de mii, dacă nu chiar milioane de lumânări – nici pe acestea nu le mai calculăm.

Alte obiecte de cult

Bisericile vând și multe alte obiecte de cult:

Este greu de apreciat câtă evaziune fiscală se face cu aceste produse, dar probabil se mai scurg, în buzunarele clericilor, cel puțin câteva zeci de milioane de euro și din vânzarea acestora.

Sfințirea mașinilor și a caselor ascunde anual venituri la negru estimate la 70 de milioane de euro!

Sfințiri de mașini

Conform unui sondaj IRES din 2013, 27% dintre români și-au sfințit deja mașina. În România sunt aproape 4,5 milioane de autoturisme, deci 1.215.000 au cotizat cu 100 de lei – sumele încep de la 50 de lei dar sar și de 500 de lei pentru mașinile străine. Sfințirea mașinilor îngreunează buzunarele sfintelor sutane cu peste 120 de milioane de lei, adică vreo 27 de milioane de euro.

Notă: Nu știm cu ce frecvență (anual/trimestrial/lunar) își sfințesc aceștia mașina pentru că BOR nu binevoiește să ne ofere niscai transparență.

Sfințiri de case

Sfeștaniile la case încep tot cu 50 de lei, dar puțini preoți mai acceptă asemenea ”taxe”.  Cei mai mulți percep o taxă minimă de 100 de lei. Sunt destui care dau peste 200. În România sunt peste 8 milioane de locuințe. Să presupunem că doar un sfert dintre case sunt sfințite anual, asta ar înseamna peste 200 de milioane de lei, adică vreo 45 de milioane de euro iau drumul sutanelor.

Se sfințesc mult altele:  animale de companie, cai, găini, podgorii, militari, jandarmi, polițiști, sportivi, salvările/SMURD, tomografe, masini de curse, carele TV de transmisie prin satelit, autospecialele de pompieri, deținuți, spitale, mașinile care execută tuneluri de metrou, bazine de înot, fabrica Bosch, săli de sport/karate, academii de poliție, sediile partidelor politice, clinici, magazine, salvări, acceleratoare de particule, temple masonice, stadioane de fotbal, piețe, pușcării, prefecturi, consilii județene, clădiri ale magistraților, centre SPP, campusuri, statui ale fotbaliștilor, etc, șamd.

 

Alți bani negri, pentru sutanele negre, pe care îi estimăm cu alte ocazii:

  1. taxe pe locuri de veci – probabil de ordinul sutelor de milioane de lei (sute de mii de euro un loc de veci, dar se găsesc și cu 1000 de euro)
  2. taxe fotografiere/filmare în mănăstiri – probabil alte zeci de milioane de lei
  3. alte sfințiri, pomeniri, pomelnice, șamd. – probabil alte zeci/sute de milioane de lei

De ce este importantă fiscalizarea comerțului bisericesc?

Peste 650 de milioane de euro este suma estimativă a banilor negri care ajung în buzunarele clericilor. 

Suma este o estimare indulgentă pentru că am omis multe alte ”afaceri” preoțești. Nu m-aș mira dacă această sumă ar fi de fapt dublă sau triplă, fără să luăm în calcul afacerile ascunse ale ”sfinților părinți”, care, dacă au făcut evaziune fiscală în biserică, nu văd ce conduită morală i-ar opri să facă evaziune fiscală și în facerile lor cit se poate de laice, hoteluri, restaurante, tipografii, spitale private, fabrici, investiții pe bursă și un trust media prin care își face propagandă.

Biserica Ortodoxa Romana are terenuri și păduri în valoare de peste 400 de milioane de euro. Potrivit unor estimări independente, Biserica ar avea în visteriile sale în jur de 3 miliarde de euro.

În concluzie clericii bagă în buzunare salarii de cel puțin zece ori mai mari decât cele primite de la stat prin bunăvoința contribuabililor români.Și am ajuns unde trebuia. De la stat, cele 18 culte religioase recunoscute în România, primesc anual 0,4% din PIB, adică vreo 550 de milioane de euro, din care Bisericii Ortodoxe Române îi revin vreo 490.

În concluzie, suma banilor negri (evaziunea fiscală) este mai mare decât fondurile primite de la stat!

Acum să vedem în ce condiții oferă statul (și anume, noi, contribuabilii) aceste sume. Trebuie să citim legile în vigoare.

Articolului 10 din Legea Cultelor:

Alineatul 1: Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rânddin veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.

Legea specifică clar că ”întreținerea și desfășurarea activităților” se face ”în primul rând din veniturile proprii ale cultelor”. Păi dacă cultele ar raporta toți banii încasați, nu ar mai avea dreptul să ceară bani de la noi. Sutanele negre bagă banii pe ascuns în buzunare și apoi mai cer de la noi.

Alineatul 2: Cultele pot stabili contribuții din partea credincioșilor lor pentru susținerea activităților pe care le desfășoară.

Legea le dă dreptul să ceară o contribuție bisericească, dar tot legea le cere să taie și chitanță. Partea de lege care îi avantajează (banii la buzunar) o respectă cu ”pioșenie”, cealaltă în care trebuie să-și justifice încasările, NU. Sfidarea merge mai departe: legea vorbește despre contribuțiile ”pentru susținerea activităților pe care le desfășoară” dar aici slujitorii Domnului au înțeles că își pot cumpăra limuzine de lux, case parohiale cu 3 etaje (mai mari decât bisericile în care slujesc) și bineînțeles aur pe acoperișurile și pe crucile bisericilor. Enoriașii nu se așteptau la asemenea ”nevoi” preoțești.

Alineatul 3: Statul promovează sprijinul acordat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit și încurajează sponsorizările către culte, în condițiile legii.

Păi dacă ”condițiile legii” au fost încălcate (economie subterană, bani la negru, fără chitanță) atunci statul finanțează ilegal cultele.

Alineatul 4: Statul sprijină, la cerere, prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor cetățeni români și cu nevoile reale de subzistență și activitate, salarizarea personalului clerical și neclerical aparținând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuții în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităților de cult cu venituri reduse, în condițiile stabilite prin lege.

”Statul sprijină personalului clerical și neclerical, prin contribuții, în raport cu nevoile reale de subzistență și activitate”. Vilele, limuzinele, hainele cusute cu fir de aur, aurul de la gâtul preoților și în general luxul preoților sunt considerate nevoi reale de subzistență. Asta da sfidare, fix în lege!

Alineatul 5: Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

Cel puțin câteva milioane de români (40% dintre români nu au încredere în biserică – evident că acești 8 milioane de români nu sunt de acord să finanțeze biserica) sunt constrânși să contribuie anual la finanțarea cultelor religioase prin bugetul de stat. Vorbim despre o contribuție (obligatorie) de peste o jumătate de miliard de euro pe care forțat o achită anual contribuabilii români. Contribuabilului nu i se oferă opțiunea de a renunța la finanțarea cultelor. Se încalcă flagrant legea. 

Alineatul 6: Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale.

Fără o fiscalizare a veniturilor preoțești, ei vor cere mereu bani pentru întreținerea luxului pe care îl consideră ”nevoi reale„. Atunci când construiesc biserici între blocuri și locatarii se opun, clericii aduc hotărâri judecătorești pentru a construi biserici pe spațiile verzi, împotriva nevoilor reale ale enoriașilor. Deci ei au convertit nevoile reale ale enoriașilor, în nevoile proprii.

Alineatul 7: Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute și în calitate de furnizori de servicii sociale.

Serviciile sociale sunt o păcăleală. Doar un exemplu: BOR primește aproximativ 490 de milioane de euro pe an de la bugetul de stat, iar pentru ”serviciile sociale” cheltuie doar 2,5% din suma încasată. Dacă asta se numește caritate, atunci ar trebui să schimbăm definiția din DEX.

Alineatul 8: Autoritățile publice asigură oricărei persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliată potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenței religioase.

Nu știu ce presupune asta. Există un număr unde poți suna pentru a cere asistență religioasă? Există o instituție care oferă asistență religioasă? Și până la urmă ce este ”asistența religioasă?

Articolul 11 din Legea Cultelor:

Sprijinul statului constă și în acordarea de facilități fiscale, în condițiile legii.

Statul oferă facilități fiscale celor care deja fac evaziune fiscală? Stat de drept? Nicidecum!

Articolul 12 din Legea Cultelor:

Utilizarea fondurilor bănești primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum și respectarea destinației bunurilor primite în proprietate sau folosință de la autoritățile publice locale ori centrale se supun controlului statului.

Fondurile publice se supun controlului statului, dar statul nu controlează niciodată fondurile publice destinate cultelor.

 

BOR S.R.L.

Mulți folosesc acestă referire atunci când vorbesc despre Biserica Ortodoxă Română, dar titulatura este nedreaptă pentru SRL-urile care respectă legea și care își plătesc taxele la stat. Azi, o parte dintre aceste instituții au parte de excesul de zel al inspectorilor antifraudă, în timp ce preoții continuă liniștiți să pitule banii pe sub altar.

Conform DEX:

  1. Cei care practică afacerismul, realizând profituri personale pe căi necinstite/meschine se numesc bișnițari.
  2. Grupurile de indivizi cu îndeletniciri suspecte, grupurile de persoane legate între ele prin preocupări comune și care își apără reciproc interesele meschine se numesc mafioți.

Ori schimbăm definițiile din DEX, ori aplicăm legea, dacă vrem să-i scoatem pe preoți din categoriile astea două. Sau poate noi vrem, dar ei nu vor – și atunci chiar că avem o problemă.

În concluzie

Inspectorii antifraudă sunt angajați ai statului și de cele mai multe ori se dovedesc sub control politic. Atât timp cât nu avem o separare între Stat și Biserică, cumetriile dintre politicieni și preoți ne vor împiedica să-i controlăm pe cei mai mari evazioniști ai României.

Un adevăr cumplit: În ultimii 25 de ani Biserica ne-a furat, doar prin evaziune fiscală, peste 10 miliarde de euro!

Poate e momentul să luăm puțină atitudine. Să le trimitem niște sesizări inspectorilor antifraudă, să le dăm mură-n gură adresele bisericilor, poate nu le găsesc.

Trimite o sesizare către ANAF, completând formularul!
Sau sună la 0800800085 Telverde Antifraudă Fiscală și înregistrează o sesizare!

David Wilkerson

“A venit Fiul omului … un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Matei, 11:19). In Luca 7 am citit povestea unui Fariseu numit Simon, care L-a invitat pe Isus in casa lui, la masa. Acest om pios invitase la cina respectiva si un grup select de lideri religiosi ca si el.

In mod clar era o adunare de oameni religiosi. Simon si tovarasii sai pastrau cu strasnicie legea, dadeau zeciuiala cu meticulozitate, si mergeau zilnic la casa Domnului. In proprii lor ochi, erau niste oameni scrupulos de drepti si isi inchipuiau ca sunt intruchiparea sfinteniei din generatia lor.

Nu sunt sigur de ce L-ar fi invitat un Fariseu pe Isus la cina, ca sa nu mai vorbim de aducerea la aceeasi masa si a altor oameni religiosi. Un posibil motiv de a-L fi invitat ar fi fost ca Simon si prietenii sai sa fi vrut sa-si dea seama daca Isus era un profet sau voiau sa discrediteze tocmai faptul ca ar fi fost unul. Din pasaj reiese clar ca Simon stia de reputatia lui Isus ca profet (a se vedea Luca 7:39).

In cultura respectiva, se obisnuia ca musafirul casei sa fie intampinat cu un lighean cu apa si un stergar, spre spalarea picioarelor musafirului (pe vremea aceea nu existau strazi pavate, asa ca oamenii aveau mereu picioarele pline de praf adunat de la drum). Musafirul mai era intampinat si cu un sarut pe fiecare obraz. Apoi i se dadea un mic recipient cu o pomada pe baza de untdelemn pe care si-o trecea prin par, par ce avea mai mult ca sigur nevoie de acest tratament de hidratare.

Pe masura ce citim acest pasaj, pare ca Simon facuse aranjamente ca ceilalti musafiri sa ia loc mai inainte de sosirea lui Isus. Si, mai mult ca sigur, ceilalti musafiri avusesera deja parte de tratatia conform obiceiului. La urma urmei, niciun Fariseu nu voia sa i se duca vestea ca fiind neospitalier.

Si totusi, pasajul evidentiaza faptul ca Isus nu s-a bucurat de asemenea ospitalitate. Tot ceea ce a primit la sosire a fost amabilitate. Nici tu apa pentru spalarea picioarelor, nci tu sarut pe obraz, nici tu mir pentru par (a se vedea Luca 7:44-46). In loc de asta, a fost asezat la o masa mai mica, ca un musafir mai neinsemnat, si a trebuit sa se aseze cu picioarele inca pline de praf.

Scriptura nu ne spune ce anume va fi discutat acest grup la cina respectiva, doar putem presupune ca avea de-a face cu teologia. Fariseii erau specialisti in subiect, si incercasera sa-L prinda pe Isus si cu alte ocazii, cu intrebari incuietoare. Dar Christos stia ce e in inima lor, si asta a devenit limpede imediat.

Urmatorul lucru pe care il citim este ca da buzna in incapere o femeie de strada “care era o pacatoasa”. Cumva aceasta femeie usoara a facut ce-a facut si a trecut de servitorii casei, ajungand pana la masa unde luau cina acei oameni religiosi. Si iat-o pe femeie prabusindu-se la picioarele lui Isus, tinand strans un vas de alabastru, cu mir, si plangand. Trebuie ca Fariseii au inceput sa murmure: “Nu se poate! Cum de-i da voie femeii asteia Isus se se atinga de El?”

Simon si prietenii sai trebuie ca erau complet nauciti spre a mai reactiona. Intr-adevar, erau probabil paralizati de soc. Si-au dat seama imediat ca femeia era o mare pacatoasa din orasul lor (probabil ca era o prostituata). Imi si inchipui ce-or fi gandit oamenii aceia religiosi: “Ce jenant, pacatoasa asta sa dea buzna la intalnirea lui Isus! Noi vorbim despre lucruri sfinte aici si deodata vine una ca ea!”

Femeia pacatoasa a cazut in genunchi, a cuprins picioarele pline de praf ale lui Isus cu amandoua mainile, si a inceput sa I le spele cu lacrimile ei. La aceasta, Fariseii trebuie ca au inceput sa murmure: “Ne se poate asa ceva! Cum poate Isus sa-i dea voie sa-L atinga? Este contrar legii sa se atinga de tine unul care nu e curat. Ar trebui ca El sa nu-i dea voie nici macar sa-I atinga hainele! Si totusi, El ii da voie unei prostituate sa-I curpinda pricioarele”.

In momentul acela, ea face ceva de necrezut: isi desface parul. Nici o evreica decenta nu ar fi facut asemena act in public! Si totusi aceasta femeie de proasta reputatie a sters cu parul ei picioarele lui Isus. In cele din urma, ea a deschis vasul de alabastru si a turnat mirul pe picioarele Lui.

Fariseii erau acum indignati la culme, gandind: “Ce rusine! Asta e eroticism! Nu se poate ca Isus sa fie profet! Daca era cu adevarat trimis de Dumnezeu, ar fi cunoscut starea acestei femei si ar fi oprit-o imediat din a-si expune trupul!” Intr-adevar, Scriptura ne spune ca exact acestea erau gandurile lui Simon (“Când a văzut lucrul acesta, Fariseul, care-L poftise, şi-a zis: “Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă” (Luca, 7:39).

Dar Isus stia deja ce e in mintea gazdei sale, drept pentru care ii spune: “Simone, am să-ţi spun ceva.” (Luca 7:40). I Vreau sa fac o paranteza aici ca sa luam seama la cuvintele lui Isus catre Simon. Adevarul este ca, dupa ce am citit intamplarea asta de mai multe ori, am fost oprit de Duhul Sfant si L-am auzit cum imi sopteste: “David, am ceva sa-ti spun in legatura cu intamplarea asta!” Intr-adevar, cred ca Domnul are ceva sa ne spuna noua tuturora, prin aceasta.

M-am simtit indemnat sa ma pun pe mine insumi in aceasta intamplare, si sa ma examinez in lumina adevarului Sau. Imediat, am constatat ca sunt doua duhuri la lucru in pasajul respectiv: duhul Fariseismului, pe de o parte si, pe de alta parte, Duhul de iertare si restaurare al lui Christos.

Fariseii au emis un duh de judecata, de felul “eu-sunt-mai-sfant-decat-tine”, asa ca judecau atat pe femeia pacatoasa, cat si pe Isus. Dar Christos a aratat un duh de iertare si un duh de restaurare in timp ce-i facea cunoscut lui Simon ca are ceva sa ii spuna.

Recunosc ca, pe masura ce ma puneam pe mine insumi in scena cu pricina, primul gand care mi-a venit in minte a fost “Eu sigur am duhul lui Christos, doar sunt un prieten al pacatosilor. Am petrecut ani si ani in lucrul cu drogatii si alcoolicii, cu prostituatele, cu cei mai rai dintre pacatosi. Nu sunt un Fariseu”.

Sau asa credeam eu. Intr-adevar, majoritatea dintre noi gandim cam asa “Nu sunt eu genul ala de credincios. Nu-i judec pe altii”. Si totusi, exact duhul de Fariseism este motivul pentru care zicem “Eu nu-s ca altii. Eu sunt totusi mai credincios, mai sfant”. De cate ori insa nu am lasat ca invidia, gelozia, ba chiar furia sa transpara cand era vorba de parerile noastre despre altii.

Pentru mine, cea mai buna definitie a Fariseismului este “cel care contorizeaza pacatele altora in timp ce siesi isi gaseste scuze”. Isus ilustreaza acest lucru dand exemplu rugaciunea la Templu a unui Fariseu “Doamne, iti multumesc ca nu sunt ca alti oameni, jefuitori, nedrepti, adulteri…Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din tot ce am” (Luca 18:11-12).

Mai simplu spus, duhul de Fariseism zice “Pe unde ma uit de jur imprejur vad doar pacat si compromis. Dar eu sunt drept. Sunt un aparator al adevarului.”

Christos i-a spus lui Simon o parabola despre doi oameni care ii datorau bani unui creditor: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cinzeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” (Luca, 7:41-42)

Se pare ca Simon a priceput mesajul, caci in versetul urmator iata-l ca zice “”Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca, 7:43). De fapt, care era mesajul lui Christos catre Fariseu? Pe scurt, ii spunea lui Simon “Tu esti cel care are nevoie de iertare!”.

Vedeti, cand Isus ii spusese prima data “Am ceva sa-ti spun”, voia sa zica “Vreau sa-ti arat ce e in inima ta. Nu de femeia asta care a intrat e vorba, ci de tine, Simone. De duhul din tine, de mandria ta care zici ca esti religios, de aroganta ta, de duhul tau de a judeca, de lipsa ta de compasiune”.

Cred ca Isus ii spunea, pe scurt, mandrului Fariseu: “Femeia asta asa zis “rea” stie cat e de depravata. Stie ca merita judecata. Si-a dat seama in ce situatie deznadajduita e, si se vede ca cea mai rea dintre pacatosi. Motivul pentru care ea venise era chiar faptul ca era atat de recunoscatoare pentru mila si curatire.

“Femeia asta isi da seama ca nu face doua parale in ochii tai, Simone. Aude si ea murmurele voastre si simte ce maniosi sunteti pe ea. Dar nu va va judeca la randul ei. Nu, ci va iubeste in ciuda situatiei. Asta pentru ca stie cat de mult i s-a iertat. E capabila sa daruiasca iubire tuturor, pentru ca a primit atata iubire in ciuda pacatelor ei. Stie ca nu are nici un drept sa-i judece pe altii.

“Dar, tu, Simone, nu vezi in ce zace inima ta. Tu, care judeci pe femeia asta zdrobita, dar nu vezi ca si tu ai nevoie de mila, ba chiar mai mult decat ea. Crezi ca ea are nevoie de mult mai multa iertare, prin comparatie cu tine.

Sa observam ce le spusese mai inainte Isus Fariseilor: “Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om” (Marcu, 7.20-23).

In cei cincizeci de ani ai mei in lucrarea Domnului, am vazut atata nebunie, atata falsitate, atata mercantilitate cand vine vorba de Evanghelie, atatea incercari de jecmanire si-atata false invataturi. Si stiu ca toate acestea L-au intristat pe Domnul! Isus i-a scos afara pe zarafi si le-a dat pe fata falsitatea! Dar cele mai infieratoare denunturi le-a pastrat pentru fariseim. Relatarile Evangheliei m-au convins ca Christos nu ura nimic mai mult ca prefacatoria.

M-am rugat: “Isuse, inainte sa tin alta predica despre starea bisericii tale, mai inainte chiar ca sa spun alt cuvant despre defectele si lipsurile din alte lucrari, te rog arata-mi propria mea inima. Duhule Sfant, ca un chirurg atotputernic, taie adanc in cancerul din mine si fa o radiografie inimii mele. Arata-mi duritatea din propria mea inima”.

Recent am citit ca sunt 3.700 de denominatiuni penticostale in America si vreo 27.000 in lume. In plus fata de acestea, sunt mii de grupuri carismatice si mici denominatiuni. In Brazilia si Argentina, Nigeria si alte state africane, sunt inca alte sute de denominatiuni din acestea. Baptistii nu sunt cu mult in urma in ce priveste numarul diverselor denominatiuni.

Multe din aceste denominatiuni sunt sanatoase din punct de vedere al invataturilor, al doctrinei, fac o lucrare minunata si ridica spiritual bisericile. Predica Evanghelia cu putere si castiga multe suflete. Dar exista si multa blasfemie, multi profeti falsi, multa cerseala, chiar cei saraci fiind astfel storsi de bani.

Asa era si in zilele lui Isus. Erau asa multe feluri de Farisei, multe grupuri de Saduchei si asa o diversitate de grupuri de preoti. Falsele invataturi erau si ele din abundenta, vaduvele erau jecmanite, iar batranilor li se jefuiau casele, si totul pentru motive “religioase”.

Isus a dat clar de inteles ca intr-o zi faptasii acestor asemenea acte pacatoase vor fi judecati. Cu totii vor sta inaintea Lui in ziua aceea si vor da socoteala pentru ce-au facut. Totusi, desi Isus slujea pe pamant, a refuzat sa petreaca timp contorizand afacerile acestor oameni, ceea ce faceau ei. Inca nu statea pe scaunul Sau de judecata; in loc de asta, s-a concentrat cu precadere pe lucrarea imparatiei Lui.

In zilele din urma, o sa vedem cum cresc prostia si prefacatoria in biserica, ca niciodata pana acum. Vor iesi la iveala ingerii de lumina, predicatori posedati de demon si evanghelisti ce vor atrage cu vorbe abile si ademenitoare. Acesti barbati vor parea atotputernici ca prezentza si placuti in predicarea cuvantului inspirat de diavol.
Nu cu mult timp in urma am vazut la televizor un evanghelist ce tinea o strangere de fonduri. Spunea o poveste fantastica despre cum o femeie care a dat 100 de dolari la biserica, s-a trezit peste cateva saptamani ca a primit o mostenire de 800.000 de dolari.

Am ramas incremenit in scaunul meu, din cauza socului, privind cum avea loc, cum se desfasura aceasta ispitire, aceasta ademenire oribila! Am simtit imediat ca iau foc de manie, si am strigat catre cer: “O sa-l dau pe fatza pe omul asta!” Si totusi, ce-mi sopteste Domnul in inima: “Ba n-o sa-l dai deloc. O sa-l lasi in pace. Orb pe orb calauzind, cad amandoi in groapa.”

Cred ca de fapt dorinta mea era sa apar evanghelia, dar reactionam in trup, era reactia carnii. Treaba este ca Isus deja vorbise despre acest subiect. Apostolii au venit la El intr-o zi spunand: “Stapane, ii jignesti pe Farisei cu invataturile tale”. Isus le-a raspuns: “Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” (Matei, 15:14).

M-am vazut fortat sa vestesc multora un cuvant aspru in timpul anilor mei de lucrare, cuvinte care au fost impotriva falsitatii si prostiei. Nu ma dau inapoi de la asta, desi stiu ca uneori am dat dovada de ravna fara pricepere. Totusi lucrurile se vor inrautati asa de mult, cu asa de multe motive de mahnire pentru Domnul, ca am putea foarte usor sa ne petrecem tot timpul nostru incercand sa stingem acele focuri. Christos ne spune ca nu acesta sa fie scopul nostru principal. In schimb, ne da un cuvant clar care sa fie scopul nostru in aceste din urma zile.

Sa luam in considerare celalalt duh care s-a manifestat in casa lui Simon Fariseul, in acea seara: duhul de iertare si restaurare. Scriptura ne spune “Apoi S-a întors spre femeie” (Luca, 7:44). I-L vad aici pe Isus aratandu-ne pe ce ar trebui sa ne concentram: nu pe falsa religiune, nu pe falsi invatatori, ci pe pacatosi.

Intorcandu-se dinspre Simon si invitatii sai, catre femeie, Isus spune lui Simon: “De aceea iti spun: pacatele ei, care sunt multe, sunt iertate, caci a iubit mult… Credinta ta te-a mantuit; du-te in pace.” (Luca, 7:47,50). Isus ne-a descoperit aici de ce a venit: pentru a le fi prieten si pentru a-i restaura, a-I ridica pe cei cazuti, pe cei singuri, pe cei incarcati de pacat. Si ne spune si noua astazi “La asta se refera lucrarea Mea, despre asta este vorba”.

Tot asa, spune apostolul Pavel, acesta trebuie sa fie scopul nostru. Nu sa judecam pe cineva cazut, ci sa incercam sa-i ridicam, sa-i restauram, si sa le indepartam rusinea. De fapt el a facut din aceasta chiar testul adevaratei spiritualitati: de a fi gata sa ridicam pe cineva cazut. “Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. (Galateni,6:1).

Cand Pavel utilizeaza expresia “si ia seama la tine insuti”, le cere Galatenilor sa-si aduca aminte ca propriul lor trecut avea nevoie de indurare si mila. Cu alte cuvinte, “Ce a iertat Christos la voi? Ce rusine din trecut a indepartat mila Sa? A acoperit Domnul acele pacate? Acum considerati toate acele fapte rele din viata voastra de zi cu zi, si propria voastra nevoie de harul revarsator si de iertarea lui Christos “.

Teologul John Calvin a spus, in esenta: “Crestinul care judeca pacatul celorlalti, in timp ce si el e vinovat, este ca un criminal condamnat care ajunge in scaunul judecatorului spre a-l condamna pe altul”. De aici si avertizarea lui Pavel: “ca sa nu fii ispitit si tu”.

Apoi Pavel adauga imediat aceste sfaturi pe calea lui Christos: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”. (Galateni, 6:2). Care este legea lui Christos? Este dragostea: “Va dau o porunca noua, sa va iubiti unul pe altul, cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti unul pe altul” (Ioan 13:34).

Adevarul este ca pacatul este povara cea mai grea a omului. Pur si simplu noi nu putem trece cu vederea pacatul altora. Dar exista o cale de a sprijini pe altii in purtarea sarcinilor lor, si aceea se face prin bunatate cu dragoste si duhul blandetii. Trebuie ca noi sa ridicam pe fratii ce se pocaiesc, cu blandete si dragoste.

Pavel i-a scris lui Timotei despre intelegerea cu aceia care care sunt prinsi in “cursa diavolului, in care au fost prinsi, ca sa-i faca voia” (2 Timotei 2:26).

Citind sfaturile lui Pavel de a ne “purta unii altora sarcinile, ca sa implinim legea lui Christos” , trebuie sa ne intrebam: “Vreau cu adevarat sa traiesc facandu-I pe plac Domnului, implinind Cuvantul Lui?”

Oh, pentru multi, multi ani am incercat sa-I fac pe plac Domnului. M-am rugat “ O, Doamne, prosterne-ma la pamant inaintea prezentei Tale! Ajuta-ma sa plang cu umilinta. Pocaieste-mi duhul, fereste-ma de a fi caldicel! Da-mi o si mai mare pasiune pentru Cuvantul Tau!”

Toate aceste cuvinte sunt bune, sunt scripturale, si implinirea lor ne face sa ne simtim bine, caci stim ca facem lucruri care-I plac lui Dumnezeu. Totusi Pavel spune: “Iata ce vrea Domnul cel mai mult de la noi. Iata Cuvantul Sau despre cum sa implinim legea lui Christos: Purtati-va sarcinile unul altuia. Ridicati pe cei cazuti.”

Nu pot sa scap de aceste cuvinte ale lui Pavel. Ma lasa intrebandu-ma: “Doamne, mai précis, cum vrei tu ca eu sa port sarcina altuia? Nu pot purta pacatul altuia; aceea e numai treaba, lucrarea lui Christos. Si totusi, Doamne, te aud spunand ca asta e ceeea ce tu doresti. De aceea, ar trebui ca asta sa fie singurul lucru pe care sa stiu sa-l fac, dar eu nu stiu. Unde sunt indicatiile, directiile?”

Iata ce aud din partea Duhului Sfant: Sa-L rog sa scoata la iveala toata mandria mea, toata invidia si gelozia mea, toata ravna mea fara pricepere, sa nu-i mai judec pe altii. Si o sa-L rog sa-mi dea Duhul Sau de iertare si stapanire de sine. Pe scurt, o sa caut duhul pe care-l avea Isus in casa lui Simon.

Cand avem un asemenea duh in noi, el lucreaza ca o forta atotputernica ce-i atrage pe cei ce au nevoie de mila lui Dumnezeu. Este ceea ce a atras-o pe femeia pacatoasa la duhul lui Isus, de compasiune, de mila. Stim ca este lucrarea Duhului Sfant de a atrage pacatosii la Christos. Dar de ce ar trimite Duhul Sfant pe cineva care are nevoie de iertare, la noi, daca noi nu avem duh de iertare?

Marele evanghelist George Whitefield precum si John Wesley au fost doi dintre cei mai mari evanghelisti din istorie. Acesti oameni au predicat la mii de oameni in aer liber, pe strazi, in parcuri si inchisori, si prin lucrarea lor multi au fost adusi la Christos. Dar intre cei doua s-a iscat o disputa doctrinara referitor la felul cum este o persoana sfintita. Ambele tabere doctrinare si-au aparat cu putere pozitia, ba chiar a avut loc un schimb de cuvinte rautacioase, cu adeptii ambilor argumentand intr-un mod nedemn.

Un adept al lui Whitefield a venit la el intr-o zi si l-a intrebat:” O sa-l vedem pe John Wesley in ceruri?” De fapt, el voia sa spuna: “Cum poate Wesley sa fie mantuit daca predica asa o eroare?”

Whitefield a raspuns: “Nu, n-o sa-l vedem pe John Wesley in ceruri. El o sa fie asa de sus aproape de tronul lui Christos, asa aproape de Domnul, ca nici n-o sa-l putem vedea.”

Pavel a numit acest fel de duh “largire a inimii”. Si l-a avut in el insusi cand le scria Corintenilor, o biserica in care unii l-au acuzat de duritate, si in care ii ironizau predicile. Pavel i-a asigurat “Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima”. (2 Corinteni, 6:11).

Cand Dumnezeu iti largeste inima, deodata asa multe limite si bariere sunt indepartate. Nu mai ai ingustime de vederi. In loc de asta, iti dai seama ca Duhul Sfant te indreapta spre cei ce sufera. Iar acestia sunt atrasi de duhul tau de mila prin forta magnetica a Duhului Sfant.

Asadar, ai tu blandete a inimii cand vezi oameni in suferinta? Cand vezi un frate sau o sora care a cazut in pacat .. care are probleme.. care s-ar putea sa se indrepte spre divort.. esti tu tentat sa-i spui ce e rau, gresit, in viata lor? N-au nevoie sa li se spuna asta, caci cel mai adesea stiu si ei deja. Ceea ce spune Pavel ca asemenea oameni in suferinta au nevoie este sa fie ridicati, cu un duh de blandete si sensibilitate. Au nevoie sa intalneasca duhul pe care Isus l-a aratat in casa lui Simon!

Iata strigatul inimiii mele pentru restul zilelor mele: “Doamne, ia de la mine toata ingustimea inimii mele. Vreau duhul tau de mila pentru cei ce sufera… duhul tau de iertare cand vad pe cineva cazut… duhul tau de ridicare, de restaurare, ca sa ia vina lor..

Du de la mine tot egoismul din inima mea, si mareste-mi puterea, de a-mi iubi vrajmasii. Cand ma apropii de cineva care este in pacat, ajuta-ma sa nu ma apropii judecand. In loc de asta, lasa fantana de apa ce tasneste in mine sa fie un râu de dragoste divina pentru ei. Si fa ca dragostea care le este aratata sa aprinda si in ei iubire pentru ceilalti.”

Ce poate sau nu poate face Satan

Dr. Peter Masters

Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Capitol 6

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

 

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

 

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

 

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

 

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

 

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

 

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1  Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

 

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

 

Exorcizare în Numele lui Isus

După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

 

romanian-healing-epidemic.jpg

 

 

Întreaga carte Epidemia vindecărlor poate fi com

andata de la editura Făclia din Oradea www.faclia.ro

 

 



[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.

Un primar de la tara,de sorginte pesedista,face  tot ce a invatat de la confratii  de asfalt – l-a batut grav pe un liberal: „I-a dat doi pumni si i-a rupt proteza”

Primarul PSD din Visina Noua, Cristian Tol, l-a atacat si l-a lovit pe presedintele PNL din localitate, Marin Sarpe, in timp ce acesta impartea satenilor masti si cozonaci in Sambata Mare.

Presedintele PNL Olt, Liviu Voiculescu, a anuntat ca primarul localitatii Visina Noua l-a batut pe presedintele PNL Visina, Marin Sarpe si ca liberalul se afla la Spitalul Corabia.

„Un incident deosebit de grav a avut loc la Visina Noua. Primarul PSD al localitatii, Cristian Tol, l-a batut grav pe presedintele PNL Visina, Marin Sarpe. Primarul si viceprimarul din Visina Noua au coborat din masina si l-au luat la bataie pe presedintele PNL Visina, care a avut nevoie de ingrijiri medicale. Acesta a fost transportat la Spitalul Corabia. Nu stiu din ce motive a inceput altercatia”, a precizat Liviu Voiculescu.

O localnica din Visina Noua a spus ca primarul a fost nemultumit ca PNL-istii impart masti si cozonaci prin comuna chiar in Sambata Pastelui. Si primarul ar fi facut acest lucru in urma cu putin timp.

„Cei de la PNL imparteau masti in comuna. Primarul a scos telefonul sa-i filmeze. Apoi primarul i-a dat doi pumni si i-ar fi rupt proteza. Si primarul a impartit masti si pachete simpatizantilor PSD. Cei de la PNL au mers din casa in casa si au impartit oamenilor, indiferent de culoarea politica. Am auzit ca primarul si-ar fi rupt camasa de pe el, sa zica ca si el a fost lovit, asa vorbeste lumea prin sat. El cand a dat, nimeni nu s-a luat de el. In masina cu primarul mai erau si vicele si fratele viceprimarului”, a spus o femeie din Visina Noua, citata de Gazeta Oltului.

Politistii au deschis un dosar penal pentru loviri sau alte violente.

„In aceasta dupa-amiaza, un barbat din comuna Visina Noua a sesizat prin SNUAU 112 faptul ca ar fi fost agresat de un alt barbat din localitate. Politistii au intocmit dosar penal pentru comiterea infractiunii de „lovirea sau alte violente ” si continua cercetarile pentru a stabili cu exactitate imprejurarile in care s-a produs evenimentul”, a precizat purtatorul de cuvant al IPJ Olt, Alexandra Dicu.

Duhul Sfânt- Celălalt Mângâietor

     În mijlocul creştinătăţii actuale, în care sunt atâtea păreri greşite despre Duhul Sfânt şi despre activitatea Acestuia pe pământ, este necesar să ne gândim mereu la învăţăturile Sfintei Scripturi referitoare la Acesta. Ele ne ajută să ne distanţăm de curente nesănătoase şi să ne verificăm, dacă suntem deschişi pentru adevărata acţiune a Duhului sau dacă ea este împiedicată în noi.

Duhul Sfânt este o Persoană a divinităţii

     Când Isus S-a lăsat botezat în Iordan, s-a descoperit Trinitatea lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu era ca Om pe pământ şi Îşi începea slujba; glasul lui Dumnezeu Tatăl s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; Duhul lui Dumnezeu a venit sub formă de porumbel asupra Fiului lui Dumnezeu devenit Om (Matei 3.13-17). Când Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa la cer marea misiune de a duce Evanghelia în întreaga lume, le-a poruncit: „botezându-i (pe cei din naţiuni) pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19).

     Din multe locuri din Noul Testament rezultă clar că Duhul Sfânt nu este numai o „influenţă“ dirijată de Dumnezeu sau o putere supraomenească de nedescris, lucrată de El, ci Duhul Sfânt este mai degrabă o Persoană, care gândeşte, vorbeşte şi acţionează independent. Mereu întâlnim expresii ca: Duhul cercetează totul, Duhul vorbeşte, mărturiseşte, învaţă, călăuzeşte şi conduce; Duhul îi trimite pe Barnaba şi Pavel, El îl răpeşte pe Filip, El mijloceşte pentru noi etc.

     În creştinătatea zilelor noastre, în care i s-au atribuit Duhului lui Dumnezeu atât de multe lucruri de origine omenească, necurată sau chiar demonică, nu poate fi îndeajuns subliniat adevărul că Fiinţa Sa corespunde în totul Fiinţei Tatălui şi Fiului (Ioan 17.11). Aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt sfinţi (Luca 1.35), tot aşa şi El este numit clar şi intenţionat în Scriptură ca Duhul Sfânt, în contrast cu duhul nesfânt al omului sau cu duhurile rele; El este despărţit de orice fel de rău, de nedreptate şi de necurăţie. – Domnul Isus Însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul…“ (Ioan 14.6); şi Duhul Sfânt este numit de mai multe ori „Duhul adevărului“ (Ioan 14.17). – Dumnezeu este dragoste; şi Duhul este un Duh al dragostei (2 Timotei 1.7). – Roada Duhului, toate manifestările sale în viaţa credinciosului corespund caracterului lui Dumnezeu (Galateni 5.22).

Duhul Sfânt, „celălalt Mângâietor“, va veni pe pământ

     Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să rămână pe pământ. A venit clipa în care „Isus, ştiind că i-a venit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl…“ (Ioan 13.1). Acest ceas a venit când Isus Hristos a îndeplinit în totul lucrarea lui Dumnezeu, Tatăl Său, pe care a primit-o la prima Sa venire în această lume. El a îndeplinit lucrarea spre deplina satisfacţie şi mulţumire a Tatălui Său.

     Dar ce s-a întâmplat cu „mica turmă“ a celor ce au crezut în El, pe care a lăsat-o în lume când a plecat? Până atunci i-a ocrotit El, încât nici unul nu a pierit, în afară de Iuda, fiul pieirii (Ioan 17.12). Isus a fost vizibil şi tot timpul cu cei doisprezece ucenici ai Săi. În mâna Sa şi în dragostea Sa minunată, ei erau în siguranţă. El îi învăţa, le răspundea la întrebări şi le rezolva problemele. Puteau veni oricând la El cu necazurile, temerile, greutăţile şi nevoile lor. În apropierea Sa, inimile lor găseau de fiecare dată linişte, pace şi bucurie. Domnul era pentru ei un Mângâietor desăvârşit. Evangheliile dau mărturie despre aceasta. De aceea înţelegem foarte bine că vestea plecării la Tatăl, unde nu-L mai puteau privi, i-a umplut de tristeţe (Ioan 16.19-22).

     Dar Domnul ştia că după plecarea Sa va veni la ai Săi un „alt Mângâietor“ (Ioan 14.16, 17; acesta va rămâne veşnic la ei; dar nu numai la „mica turmă” din acele zile, ci la toată Adunarea Sa), care va fi pe pământ din acel moment până la revenirea Sa pe pământ. Acest „alt Mângâietor“ era Duhul Sfânt, pe care Tatăl L-a trimis peste ei în Numele lui Isus (versetul 26).

     Au pierdut ceva ucenicii prin această schimbare? Ei credeau că da, deoarece cunoşteau prea puţin Persoana Duhului Sfânt şi acţiunea Sa. Dar Domnul Isus ştia ce schimbări minunate vor avea loc prin faptul că Duhul va locui în credincioşi şi le-a spus ucenicilor: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16.7).

Cum descrie Isus acţiunea Duhului printre ai Săi?

     Înainte ca Cel înviat să se înalţe la cer, le-a spus ucenicilor Săi: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim. Şi voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi, iată, Eu trimit peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar voi rămâneţi în cetate, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus“ (Luca 24.46-49; a se compara Faptele Apostolilor 1.8). Pentru a fi martori ai lui Hristos într-o lume care Îl dispreţuieşte şi care din ură L-a dat afară, este nevoie de o putere divină; aceasta le este dată alor Săi prin puterea Duhului Sfânt. Ceea ce putea face ea s-a arătat imediat la cei doisprezece: ei, care în zilele care au urmat crucificării, au stat cu uşa încuiată de frica iudeilor, au păşit cu îndrăzneală în ziua Rusaliilor în faţa mulţimilor (Ioan 20.19, 26). Petru, care în curtea marelui preot s-a temut să se recunoască de partea lui Hristos, vestea acum cu mare putere, plin de Duhul Sfânt, iudeilor adunaţi din multe naţiuni în Ierusalim, Evanghelia despre Hristos cel înviat, încât în acea zi au fost adăugate „trei mii de suflete“. Din acele prime zile ale Faptelor Apostolilor s-a dovedit mereu că este putere de sus, acolo unde credincioşii încearcă să îndeplinească cu dăruire şi încredere în Domnul porunca Sa.

     În mod deosebit, în Evanghelia după Ioan, capitolele 14-16, Domnul nostru relatează despre lucrările Duhului Sfânt. Să amintim pe scurt aceste expresii: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus“ (Ioan 14.26). După venirea Duhului, apostolii au înţeles însemnătatea cuvintelor auzite de la Învăţătorul lor. De asemenea, El le-a amintit scriitorilor Evangheliei tot ce s-a petrecut în timpul slujbei Domnului Isus şi i-a condus în aşa fel, încât relatarea lor a primit un caracter deosebit.

     În continuare, dorinţa Duhului Sfânt constă în a-i „călăuzi“ pe toţi credincioşii „în tot adevărul“, în tot ce ne este dăruit în Hristos pentru prezent şi veşnicie (Ioan 16.13). La fel ca Domnul Isus, Duhul „nu va vorbi de la Sine Însuşi, ci va vorbi ce va auzi“. Pentru această „vorbire“ s-a folosit mai întâi de apostoli şi în mod deosebit de apostolul Pavel; El le-a dat pricepere cu privire la întregul adevăr şi i-a învrednicit să-i înveţe pe credincioşi prin cuvânt şi prin scrieri. Cu ajutorul scrierilor Noului Testament inspirate de Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este complet (Coloseni 1.25), nu mai trebuie să-i fie adăugat ceva. Duhul Sfânt ne învaţă şi pe noi, credincioşii timpului actual, şi ne aminteşte mereu de ceea ce este scris în Cuvânt. Duhul Sfânt dă putere şi călăuzire pentru slujba din Cuvânt şi este „ungerea“ care ne face capabili, chiar şi pe „copilaşii“ în credinţă, să primim învăţătura conform cu adevărul (1 Petru 4.11; 1 Ioan 2.27).

     În legătură cu slava Domnului, care va veni într-o zi pentru a-Şi ridica împărăţia, Duhul va face cunoscut „cele viitoare“ prin scrierile Noului Testament (Ioan 16.13).

     Unul din scopurile principale ale lucrării „celuilalt Mângâietor“ este acesta: de a aduce Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului şi Domnului nostru, înaintea inimilor credincioşilor. „A fi întărit cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ îşi găseşte împlinirea în faptul că „Hristos locuieşte prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3.16, 17). Domnul Isus spune despre Duhul: „Va mărturisi despre Mine.“ „Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut“ (Ioan 15.26; 16.14).

Venirea Duhului Sfânt

     Zece zile după înălţarea la cer a Domnului Isus, porunca Sa s-a împlinit: „celălalt Mângâietor“ a venit de la Tatăl pentru a rămâne cu ai Săi şi pentru a împlini tot ce a spus Isus (Ioan 14.16, 17).

     Acest eveniment măreţ nu s-a împlinit în linişte (Faptele Apostolilor 2.1-21). Credincioşii erau în acea zi adunaţi cu toţii într-un loc şi au auzit deodată un vuiet puternic, care a umplut întreaga casă în care se aflau. Li s-au arătat limbi ca de foc, care s-au aşezat pe fiecare în parte. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul.

     Vestea despre aceasta s-a răspândit în tot Ierusalimul. Întregul popor al iudeilor trebuia să ştie că profeţia prorocului Ioel s-a împlinit (Ioel 2.28-32).

     Apoi Petru i-a chemat în puterea Duhului pe „bărbaţii israeliţi“ la pocăinţă şi le-a vestit Evanghelia despre Isus Hristos.

    Câteva mii de iudei au crezut Evanghelia şi au fost salvaţi. Dar conducătorii şi marea majoritate a poporului, care L-au răstignit pe Domnul, au lepădat mărturia Duhului şi au prigonit şi risipit Adunarea. Aceasta a avut ca urmare lepădarea de către Dumnezeu a poporului Său. Dar prin greşeala lor, mântuirea a venit la naţiuni (Romani 11.11).

     Să ne întrebăm: Ce înseamnă prezenţa „celuilalt Mângâietor“ pe pământ pentru fiecare credincios în parte? Ce însemnătate are pentru Adunare? – Unii cititori cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Dar oare nu pierdem atât de uşor din vedere aceste adevăruri în viaţa noastră de creştini, deşi ele sunt de o importanţă practică foarte mare? Să le punem înaintea inimilor noastre şi să ne verificăm dacă într-adevăr comportamentul nostru este în concordanţă cu ele! Ne-am preocupat deja cu lucrarea Duhului printre ai Săi. Pentru a răspunde la ambele întrebări ne îndreptăm acum spre scrierile inspirate ale apostolilor, care sunt valabile şi astăzi.

Trupul nostru, templul Duhului Sfânt

     În Romani 8, capitol pe care îl vom cita mereu în acest context, se constată foarte clar: „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“ (versetul 9). Posedarea Duhului nu este deci dreptul unor creştini favorizaţi în mod deosebit. Când omul crede Evanghelia şi se întoarce la Dumnezeu, este născut din nou „din apă şi din Duh“ (Ioan 3.5). După ce a crezut, este „pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii“ (Efeseni 1.13). Apoi, Duhul locuieşte în inima curăţită prin credinţă (1 Corinteni 3.16). Trupul, cu care cel mântuit slujise până atunci păcatului, devine templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19).

     Aceasta are urmări minunate şi vaste: credinciosul ajunge astfel într-o nouă poziţie. El era „în carne“, acum este „în duh“. El nu mai este „un datornic“ sau un sclav al cărnii, pentru a asculta de plăcerile sale, ci aparţine acum lui Dumnezeu, Duhului lui Dumnezeu, pentru a fi umplut de gândirea Duhului care este „viaţă şi pace“ (Romani 8.9, 12, 6).

     Duhul Sfânt mărturiseşte cu duhul nostru – ne face conştienţi de aceasta – că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu suntem robi sub lege, ci am primit „un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată!“ (versetele 15, 16). Aceasta caracterizează acum relaţia noastră cu Dumnezeu. În „fii“, Duhul poate produce roadă şi lucrări care sunt spre slava Tatălui; el face aceasta nu prin constrângere, ci trezind în inimile noastre simţăminte şi interese care doresc aceste roade şi lucrări.

     Duhul Sfânt al făgăduinţei este pentru fiecare credincios „arvuna moştenirii“, care i-a fost dată co-moştenitorului împreună cu Isus Hristos până la răscumpărarea în viitor a posesiunii dobândite de Hristos. Locuirea Duhului în credincios este deci dovada sigură pentru pretenţia de moştenitor a celor dintre naţiuni, care n-au avut nici un fel de promisiuni (Efeseni 1.14).

Efecte practice

     Trupul nostru este templul Duhului Sfânt! Cine ar putea enumera toate efectele practice ale acestei realităţi binecuvântate, dar atât de inexplicabile pentru minte!

     Să facem deosebirea dintre viaţa nouă şi Duhul Sfânt! Chiar dacă suntem părtaşi ai naturii divine şi avem viaţă din Dumnezeu, pentru că suntem născuţi din El, această viaţă nu este Duhul Sfânt, pentru că El este o Persoană a divinităţii. Astfel citim: „Ca să vă dea… să fiţi întăriţi cu putere prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ (Efeseni 3.16). Duhul lui Dumnezeu este puterea vieţii pe care am primit-o.

     Umblarea în Duh (Galateni 5.16-26). – Chiar dacă nu mai suntem „în carne“, ci „în duh“, carnea este încă în noi şi se va face vizibilă prin lucrările ei urâte, dacă nu este împiedicată într-un mod eficient (versetele 19-21).

     Prescripţiile legale nu ne vor păzi de lucrările cărnii; am experimentat de multe ori acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos ne-a adus eliberare. El nu este numai ispăşirea pentru păcatele noastre; în moartea Sa pe cruce, şi omul nostru vechi şi-a găsit sfârşitul. Aceasta este învăţătura din Romani 6, Coloseni 3 şi alte locuri. Carnea este astfel răstignită cu toate patimile şi poftele ei (versetul 24).

     Duhul care locuieşte în noi ne ajută pentru a fi mereu conştienţi de acest adevăr preţios şi pentru a-l aplica practic în credinţă. El este Acela care doreşte să păstreze inimile noastre în legătură continuă cu Domnul proslăvit, precum şi în savurarea rezultatelor lucrării Sale, şi astfel în bucuria Sa.

     Poate replicăm: nu este uşor întotdeauna să recunoaştem îndemnurile cărnii! Dar aici citim: „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii. Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi dori.“ Cu cât dorinţa noastră este să umblăm în Duh, pas cu pas, cu atât mai clar vom recunoaşte în lumina Sa îndemnurile cărnii şi cu atât mai decişi ne vom distanţa de ele pentru a nu face ceea ce dorim (versetele 16, 17), adică ceea ce vrea carnea.

     Da, în ce contrast se află „roadele Duhului“ cu lucrările cărnii! Deci să tindem mereu, să încercăm mereu aici jos, cât timp suntem în acest trup, să umblăm în Duhul, pentru ca şi viaţa noastră să fie umplută de „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“! Duhul nu ne obligă. El are nevoie de dispunerea noastră în acest sens.

     Călăuzirea Duhului – Faptul că Duhul lui Dumnezeu doreşte să-l călăuzească pe credincios în viaţa şi în slujba sa, este o altă realitate binecuvântată. Cei salvaţi, ale căror trupuri sunt un templu al Duhului Sfânt, nu mai sunt ai lor (1 Corinteni 6.19), ci ai Domnului şi „nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul nu moare pentru sine“ (Romani 14.7). Fiecare trebuie să înainteze în dependenţă deplină de Dumnezeu şi de Duhul Său. Hristos ca Om ne-a lăsat şi în această privinţă un exemplu desăvârşit, pentru ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2.21). Pe această cale se găseşte „bucurie deplină“ (Ioan 15.11), dar este o cale foarte diferită de drumul vieţii înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu.

     Găsim numai câteva texte care vorbesc despre călăuzirea Duhului. Dar acestea – Romani 8.14 şi Galateni 5.18 – stau în legătură cu îndemnul de a nu mai umbla conform cărnii, ci conform Duhului. Aici începe călăuzirea Duhului. Cine nu ţine seama de acest lucru şi umblă în continuare conform cărnii, se împotriveşte Duhului şi nu merge pe căile Sale, chiar dacă este zelos în fapte „bune“ şi foloseşte cuvinte evlavioase.

     Dar chiar dacă este îndeplinită prima condiţie pentru călăuzirea Duhului, nu va fi întotdeauna uşor să o recunoaştem. Apostolul Pavel, care a fost atât de credincios în umblarea sa, este în acest sens un exemplu clar. El era de părere că Dumnezeu îl conduce spre Asia, dar Duhul Sfânt l-a împiedicat în aceasta; apoi, când a fost de părere că Bitinia este următorul câmp de acţiune, Duhul lui Isus nu i-a permis să meargă acolo (Faptele Apostolilor 16.6-12). Fără îndoială, Pavel a cerut înţelepciune tot timpul în rugăciune; până la urmă, în vis, un bărbat din Macedonia l-a chemat: „Vino şi ajută-ne!“ De aici a dedus că Domnul îl chema pe el şi însoţitorii săi acolo pentru a vesti Evanghelia. – Duhul nu doreşte să ne împingă ca pe nişte figuri de şah de pe un teren pe altul, ci doreşte să ne călăuzească prin Cuvântul lui Dumnezeu şi cu ochiul lui Dumnezeu (Psalm 32.8), dar noi trebuie să cunoaştem şi să înţelegem gândurile Sale. Cine doreşte să se lase călăuzit în totul de Duhul, va face experienţe minunate.

     Slujirea lui Dumnezeu prin Duhul (Filipeni 3.3) – La o sărbătoare Domnul Isus a strigat: „«Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El“ (Ioan 7.37-39).

     Acest strigăt răsună şi astăzi. Cine vine în credinţă la Isus şi Îl primeşte, poate savura binecuvântările care se bazează pe moartea şi proslăvirea lui Hristos şi pe care Duhul Sfânt le prezintă mereu credinciosului. Numai Isus poate stâmpăra nevoile inimii.

     Chemarea Domnului: „Veniţi la Mine şi beţi“ se adresează însă mereu şi nouă credincioşilor. Cine împlineşte această chemare, din el vor curge râuri de apă vie. Pentru aceasta este necesară puterea Duhului care locuieşte în noi. El poate hrăni inima noastră cu cunoaşterea Persoanei lui Hristos şi astfel să dezvolte în aşa fel sentimentele noastre spirituale, încât să dorim să spunem şi altora despre binecuvântarea primită.

     Acesta este secretul şi izvorul adevăratei slujbe pentru Domnul între oameni. Indiferent unde ne-am afla, că am primit cinci sau numai un talant, din inimile noastre pot să curgă râuri, după cum spune Domnul.

Plin de Duhul Sfânt

     Să mai rămânem câteva momente la acest punct. Cu siguranţă, fiecare dintre noi a încercat să răspundă pentru sine la întrebarea: Dacă trupul meu este templul Duhului Sfânt, de ce se arată în viaţa mea atât de puţin puterea biruitoare a Duhului lui Dumnezeu şi atât de puţin din roada minunată a acestuia, care constă în „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5.22)?

     Mulţi caută cauzele acestei lipse într-un loc greşit. Ei uită că Duhul Sfânt locuieşte pentru totdeauna ca Persoană divină, independentă în noi şi sunt de părere că trebuie să ceară o „turnare“ specială a acestei puteri minunate sau să tindă spre „botezul cu Duhul Sfânt“ şi lucruri asemănătoare. Ei sunt de părere că din partea lui Dumnezeu le lipseşte „plinătatea Duhului“ şi par să treacă cu vederea faptul că doar credinciosul este răspunzător, dacă Duhul nu Se poate descoperi aşa cum doreşte El.

     Acest lucru va deveni clar, dacă vom observa diversele experienţe ale lui Israel în Ierihon şi în Ai.

     De la Ghilgal, unde a fost circumcis – o imagine a „dezbrăcării trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos“ -, poporul a plecat la Ierihon (Iosua 6; Coloseni 2.11). Nimic nu-L împiedica pe Domnul Dumnezeul său, care locuia în mijlocul poporului, să acţioneze în favoarea lui Israel. Războinicii trebuiau doar să dea ascultare indicaţiilor lui Dumnezeu şi să înconjoare cetatea şapte zile mărşăluind în faţa chivotului. În a şaptea zi, preoţii trebuiau să sufle în trâmbiţe, poporul să strige cu strigăt mare, iar zidurile înalte şi puternice vor cădea. Le rămânea apoi doar să intre în cetate şi să-i ia captivi pe locuitorii cetăţii. Dumnezeu Însuşi biruise Ierihonul în atotputernicia Sa şi adusese o victorie deplină pentru Israel.

     Înaintea cetăţii Ai, lucrurile au stat altfel (Iosua 7). Dumnezeu nu le-a dat porunca să se suie împotriva cetăţii. Ei nu veneau de la Ghilgal. Victoria obţinută de Dumnezeu asupra Ierihonului i-a făcut să se mândrească: credeau că pot cuceri cetatea într-o clipă cu o armată mică. Dar mai presus de toate, în mijlocul lor era un păcat şi prin acesta, întregul Israel a devenit păcătos. Toate acestea au avut ca urmare faptul că n-au mai putut rezista în faţa duşmanului. Dumnezeu nu putea fi cu ei, chiar dacă locuia în mijlocul lor ca Acela pentru care nu există nici o piedică „de a salva prin mulţi sau prin puţini“. Armata israelită a fost bătută ruşinos de locuitorii cetăţii Ai, iar inima poporului s-a înmuiat şi s-a făcut ca apa.

     Uimitoare a fost însă reacţia lui Iosua la această înfrângere. El şi-a rupt hainele, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului şi a căutat faţa Domnului în rugăciune. Dar rugăciunea sa s-a asemănat mai degrabă cu o acuzare la adresa lui Dumnezeu, decât cu o recunoaştere a propriilor greşeli. „Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan, ca să ne dai în mâna amoriţilor, ca să ne nimiceşti?“ Desigur, nu i se putea reproşa lui Iosua faptul că nu ştia despre greşeala lui Acan; acesta făcuse în ascuns „nelegiuire în Israel“, iar numai Dumnezeu, care vede în ascuns, ştia despre aceasta. Dar Iosua n-ar fi trebuit să se îndoiască de dispunerea lui Dumnezeu de a-Şi ajuta poporul să intre în posesia ţării. El ar fi trebuit să ceară: „Doamne, arată-ne unde am greşit şi am împiedicat acţiunea atotputerniciei Tale.“

     După cum am spus, aceste experienţe ale lui Israel sunt şi un răspuns la întrebarea noastră. Când Dumnezeu, Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, este împiedicat în credincios în activitatea Sa puternică şi binecuvântată, deci când credinciosul nu este „plin de Duhul Sfânt“, are motive să se plece în faţa lui Dumnezeu şi să-L roage să-i arate unde este greşeala în viaţa lui. La Israel, în exemplul amintit, a fost independenţa faţă de Dumnezeu şi acţiunea cărnii, care se arată în înălţare şi în dorinţa după alte lucruri. Nu sunt acestea şi cauzele care „întristează pe Duhul Sfânt“ (Efeseni 4.30), încât El nu mai poate acţiona în toată puterea şi de aceea nu suntem „plini de Duhul Sfânt“?

     Ceea ce este necesar nu este o înviorare din exterior a vieţii spirituale printr-o oarecare mişcare organizată sau printr-o oarecare influenţă omenească. Dacă „umblăm în Duhul“ şi dacă dăm deoparte baricadele pe care i le-am pus în cale, Duhul Sfânt Îşi va dezvolta puterea în noi, ne va călăuzi spre faptele bune pregătite pentru noi şi va aduce roada Sa binecuvântată în noi (Efeseni 2.10).

     „Plin de Duhul Sfânt“ nu este o stare care se sustrage oricărui control al priceperii noastre spirituale. Duhul lui Dumnezeu nu îi manipulează pe credincioşi ca un instrument pasiv, fără ca inima şi duhul acestora să participe activ la eficienţa Sa. Din contră, apostolul Pavel scrie sfinţilor din Colose: „De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 1.9-10). Cum ajungem la această cunoaştere a voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea spirituală? Prin Cuvântul lui Dumnezeu, scris prin Duhul Sfânt. „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea“ (Psalm 119.105). Aceasta este cărarea pe care Duhul Sfânt doreşte să-l conducă şi să-l umple pe credincios.

     Isus Hristos, ca Om pe pământ, ne-a dat exemplul desăvârşit în acest sens. El a fost zămislit de Duhul Sfânt; Acesta a fost asupra Lui şi L-a condus. Dar când diavolul L-a ispitit pe Domnul şi a încercat să-L abată de la calea ascultării şi a dependenţei de Dumnezeu, El nu i-a răspuns ispititorului: „Duhul îmi spune altceva“ sau „Duhul nu mă călăuzeşte în acest mod“, ci mai degrabă a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 1.20, 3.16, 4.1, 4.4).

     Într-adevăr, pentru ce ne-ar mai fi dat Dumnezeu Cuvântul Său cu toate descoperirile, învăţăturile, îndemnurile şi înştiinţările sale despre voia lui Dumnezeu, dacă toate acestea ne-ar fi comunicate prin locuirea Duhului Sfânt în noi? Pe de altă parte, o simplă ţinere la învăţăturile biblice ar conduce la un creştinism lipsit de viaţă, dacă nu i-am da Duhului Sfânt posibilitatea să le aplice asupra inimii şi a conştiinţei şi astfel să le transforme în viaţă.

     Ni se spune: „nu vă îmbătaţi de vin, în care este destrăbălare“. Să evităm orice ar putea determina acţiunea cărnii şi ar putea-o pune în acţiune. „Ci fiţi umpluţi de Duh.“ Cum se descoperă aceasta? „Vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, supunându-vă unii altora în teamă de Hristos“ (Efeseni 5.18-21).

     Expresia „umplut cu Duhul Sfânt“ o întâlnim des în Scriptură. Deseori stă în legătură cu o slujbă trecătoare sau de durată pentru Dumnezeu, care se face în puterea Sa. „Plin de Duhul Sfânt“ indică mai degrabă spre o stare care a fost neîntrerupt prezentă la Domnul Isus aici jos, dar care poate fi păstrată şi la ai Săi (Luca 4.1). Dacă s-a putut da această mărturie despre Ştefan sau despre Barnaba, nu ar trebui să tindem şi noi din toată inima spre această stare fericită? Duhul Însuşi este Acela care doreşte să ne conducă într-acolo!

Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ

     Apostolul le-a amintit corintenilor de două ori despre adevărul că Duhul Sfânt locuieşte în cei credincioşi şi că ei sunt templul lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.16).

     După cum am văzut, este deosebit de important ca fiecare om mântuit să rămână mereu conştient de faptul că trupul său este templul Duhului Sfânt. Numai dacă umblă în El, se va descoperi în viaţa lui roada Duhului spre onoarea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea oamenilor (Galateni 5.22).

     Dar tot atât de important este să reţinem că Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său şi în Adunarea Sa pe pământ, ca şi Templu al Său şi peste tot, acolo unde găseşte o reprezentare locală a Adunării. Numai când Duhul lui Dumnezeu poate lucra nestingherit printre noi, mărturia noastră comună va fi binecuvântată.

     Nu numai astăzi, ci şi odinioară în adunarea din Corint, acest adevăr a fost prea puţin luat în seamă şi vedem din exemplul lor cum astfel zidirea Adunării a fost împiedicată. În mod deosebit, capitolele 12-16 ale primei Epistole către Corinteni sunt semnificative în acest sens. Ele arată modul şi scopurile activităţii Duhului printre ei, dar şi comportamentul lor faţă de acestea.

     Daruri spirituale ale harului – Deja la începutul epistolei sale, apostolul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că în Hristos Isus corintenii au fost îmbogăţiţi în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă şi că nu le lipsea nici un dar al harului (1.4-7). În capitolul 12 enumeră aceste daruri ale harului şi adaugă: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea“ (12.7-11).

     Acesta este deci unul din efectele principale ale Duhului Sfânt în Adunare: El împarte între mădulare diferite daruri. Cine posedă un dar duhovnicesc este îndreptăţit şi în acelaşi timp răspunzător să exercite slujba corespunzătoare „spre folosul“ tuturor.

     Dar corintenii acţionau de parcă ar exista numai două astfel de daruri, care trebuiau să fie practicate: vorbirea în limbi şi darul vindecării, pentru că acestea atrăgeau atenţia asupra persoanei care vorbea astfel sau făcea vindecarea, ca spre un instrument special al puterii divine. Ei căutau propria lor onoare.

     Aceasta L-a determinat pe Duhul Sfânt să sublinieze ceea ce caracterizează prezenţa Sa în Adunare: „Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh“ (12.4). Toate darurile spirituale pe care El le împarte, trebuie să fie exercitate în adunare, dacă aceasta doreşte să aibă caracterul Adunării lui Dumnezeu. Deşi sunt atât de diferite, fie că sunt mari sau mici în ochii oamenilor, toate vin din aceeaşi sursă şi Îl au pe Dumnezeu ca autor. De aceea trebuie să apreciem şi cel mai neînsemnat dar spiritual ca venind de la El.

     Corintenii au mai uitat ceva: „sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn“ (12.5). Posedarea unui dar al harului nu îi dă credinciosului dreptul să lucreze cum vrea el cu acest dar, ci mai degrabă îl face răspunzător să-I slujească Domnului, în dependenţă de El. Fiecare slujbă trebuie să fie spre onoarea lui Dumnezeu, pentru că El este Acela care o face eficientă (12.6).

     Multe mădulare – un Trup – Pentru a ilustra şi sublinia acest adevăr, şi anume că fiecare dintre noi a primit un dar de har pentru ca să slujim unii altora (1 Petru 4.10), Pavel vorbeşte acum despre Trupul spiritual al lui Hristos, care constă din toţi cei mântuiţi de pe pământ: „Pentru că noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh“ (12.13). Domnul îi priveşte prin Duhul pe credincioşi uniţi atât de strâns unii cu alţii şi cu El, Capul, cum sunt mădularele unui trup omenesc, unde toate au aceeaşi grijă unele pentru altele (12.14-27). Apostolul subliniază că în trupul omenesc există organe, ca de exemplu inima sau plămânii, care sunt ascunse, dar care au o însemnătate mai mare decât mădularele vizibile, cum ar fi mâna sau ochiul. Tot aşa şi în Trupul lui Hristos există mădulare ascunse, cu o slujbă care nu izbeşte ochiul, dar care este foarte importantă. Cu această comparaţie, apostolul critică mândria celor care doresc mereu să fie în punctul central şi împiedică alte daruri în slujbă. – Să ţinem şi noi seama de acest aspect!

     Adevăratul motiv pentru exercitarea unui dar – Capitolul 13 nu este o întrerupere în subiectul despre darurile spirituale şi despre slujba acestora, despre care vorbesc capitolele 12 şi 14, ci mai degrabă ne arată într-un mod pătrunzător ce trebuie să ne motiveze ca să acţionăm. Unii dintre corinteni au tins spre daruri spirituale pentru a ajunge astfel în prim-plan. Dar ei ar fi trebuit să tindă să fie umpluţi de dragostea divină, care a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt (Romani 5.5), iar aceasta să le domine întreaga acţiune. Chiar dacă aş poseda cele mai strălucite daruri spirituale – printre care se numără şi vorbirea în limbi -, spune apostolul Pavel aici, dar nu este dragostea cea care mă îndeamnă pentru a folosi darul, nu sunt nimic. Atunci sunt de un folos atât de mic, ca o aramă sunătoare sau un chimval răsunător – o constatare importantă, de care trebuie să ţinem şi noi seama! Duhul este acela prin care se împart daruri şi prin El, Duhul dragostei, ele trebuie exercitate (2 Timotei 1.7).

     Deci, acest capitol este potrivit să ne conducă pe urmele corecte în slujbă. El descoperă motivele rele şi îmbărbătează la dăruire deplină, chiar dacă aceasta atrage după sine unele neplăceri şi suferinţe.

     „Toate să fie făcute spre zidire“ – Spre ceea ce tinde Duhul Sfânt este zidirea Adunării. În capitolul 14 se indică mereu spre aceasta (a se vedea versetele 3, 5, 12, 17, 26). Să reţinem şi acest aspect. Dacă ar fi ţinut seama de acest lucru, corintenii nu ar fi adus în prim-plan darul „vorbirii în limbi“. Mai ales când nu era un interpret, vorbirea în limbi nu era spre binecuvântarea nici a credinciosului, nici a necredinciosului. În schimb, darul profeţiei servea mai degrabă spre zidire. Acest dar aplică prin Duhul Cuvântul lui Dumnezeu la inimă şi la conştiinţă, corespunzător nevoilor existente. Prin Cuvânt sufletele erau puse în lumina lui Dumnezeu şi astfel recunoşteau gândurile Sale.

     Călăuzirea Duhului Sfânt în strângerea laolaltă – Despre acest punct important exprimăm aici numai câteva gânduri: adunarea locală se compune din atâţia sau atâţia credincioşi. Dacă cei care se „strâng ca Adunare“ umblă în Duhul în viaţa lor personală şi încearcă să se supună conducerii Sale, atunci şi în strângerile laolaltă, în slujba pentru Dumnezeu, în rugăciune şi în slujba din Cuvânt, există premisa ca Duhul să îi călăuzească.

     Unii dintre corinteni erau de părere că dacă cineva vorbeşte prin Duhul Sfânt, atunci era obligat să facă aceasta. Nu, spune apostolul: „duhul profeţilor sunt supuse profeţilor“ (14.32). Cel care slujeşte este liber să aplice darul său şi să slujească cum recunoaşte ca fiind corect faţă de Domnul, faţă de care este răspunzător în slujba sa. Acesta se va gândi: Ceea ce mă determină să acţionez este dragoste, care nu îşi caută folosul ei, ci binele altora? Este acţiunea, cuvântul pe care îl am pe inimă, spre folosul, spre zidirea tuturor? Îi este dat probabil „unui altuia care stă jos“ o descoperire, probabil unui frate tânăr, care încă nu are exerciţiul necesar să folosească un dar primit, dar pe care Domnul doreşte să-l folosească (14.30)?

     În Corint erau mulţi fraţi cu diverse daruri spirituale. Când se adunau laolaltă, unul avea „un psalm, o învăţătură“ etc. Apostolul a trebuit să-i oprească, pentru ca să nu slujească doi dintr-o dată sau prea mulţi unul după altul (14.26-33). Astăzi, în schimb, este altfel: unii, pe care Domnul doreşte să-i folosească, sunt absorbiţi atât de mult de lucrările lor zilnice sau alte lucruri, şi nu sunt gata pentru slujbă, lăsând-o mereu în seama aceloraşi fraţi. Aici se potriveşte mai degrabă îndemnul pe care apostolul îl dă lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4.17).

Piedici pentru acţiunea Duhului

     Realitatea că Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ se arată deci în faptul că toţi creştinii mântuiţi şi născuţi din nou sunt botezaţi în El într-un Trup spiritual, al cărui Cap slăvit este Hristos. Fiecare posedă aceeaşi mântuire în Hristos şi este făcut una cu El; dar prin Duhul, fiecare este strâns unit şi cu toate celelalte mădulare. După cum ne-am amintit, au fost împărţite Adunării prin Duhul daruri spirituale pentru zidirea acesteia, iar Duhul Sfânt este şi puterea care îi conduce pe credincioşi în înţelepciune şi în dragoste în slujba slăvitului Domn. Numai acolo unde este recunoscut şi urmat acest adevăr, poate fi reprezentarea Adunării conform caracterului ei.

     Duhul Sfânt Îşi poate desfăşura întreaga Sa activitate în Adunare, numai dacă nu i se pun piedici printr-o gândire firească, prin învăţătură străină şi prin păcat. În Corint existau astfel de piedici, iar ele trebuie să ne fie spre atenţionare.

     Între ei erau dezbinări (a se vedea 1 Corinteni 1-3). Ei nu vorbeau toţi în acelaşi fel (1.10) şi considerau că este în ordine. Aşa cum elevii filozofilor se recunoşteau de partea învăţătorului lor, tot aşa spuneau şi ei: „Eu sunt al lui Pavel! Şi eu, al lui Apolo! Şi eu, al lui Chifa! Şi eu, al lui Hristos!“ (1.12). Ei se lăsau impresionaţi de gândurile minţii omului firesc, deci de înţelepciunea lumii. În loc ca fiecare să păstreze descoperirile divine în simplitatea şi smerirea inimii, pe care apostolul li le dăduse prin Duhul Sfânt, rămăseseră fireşti, carnali, prunci în Hristos, a căror creştere spirituală era împiedicată (3.1-3).

     Cât de mult a fost împiedicată acţiunea Duhului lui Dumnezeu prin aceasta! Pavel a combătut cu mare convingere şi hotărâre acest pericol. „N-a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ îi întreabă el (1.20). Acest lucru l-a văzut el de mult timp. El nu a venit la ei cu superioritatea cuvântului omenesc; vestirea sa avea altă origine: „Hristos m-a trimis… să vestesc Evanghelia; nu în înţelepciunea cuvântului, ca să nu fie făcută zadarnică crucea lui Hristos. Deoarece cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.“ – Şi noi trebuie să ne păzim de acest pericol. Duhul este oprit să lucreze, dacă suntem împiedicaţi de înţelepciunea omenească să ascultăm de învăţăturile Sale din Cuvântul lui Dumnezeu.

     Ei acceptau răul în mijlocul lor (a se vedea 1 Corinteni 5-6). – Corint era un centru al comerţului internaţional, reşedinţa comercianţilor bogaţi şi în acelaşi timp o cetate a imoralităţii proverbiale. Din această cetate, dintr-o astfel de „lume rea“, Domnul Isus Îşi scosese „un mare popor“ ca „adunarea lui Dumnezeu din Corint“. Unii dintre ei participaseră la aceleaşi destrăbălări, dar în Hristos au fost spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 6.11). Dar Duhul Sfânt avea mult de lucru să realizeze o înnoire practică a gândirii lor (Romani 12.2). Influenţa obiceiurilor şi ideilor de odinioară era încă puternică. De aceea nici nu s-au întristat de cazul de curvie din mijlocul lor şi nu au dat afară răul (1 Corinteni 5.13). Cât de mult a fost întristat Duhul Sfânt prin acest rău din mijlocul lor! De câtă veghere şi har avem nevoie pentru a ne împotrivi acestor influenţe din jurul nostru şi pentru a exercita disciplina în Adunare!

     Despre acest adevăr mare, că Duhul Sfânt a venit jos, pentru a locui atât în fiecare credincios, cât şi în Adunarea lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos pe pământ şi pentru a acţiona ca „celălalt Mângâietor“, ar fi încă multe de spus. Să cugetăm mult asupra acestor lucruri şi prin judecată de sine să înlăturăm tot ce ar putea sta în calea acţiunii Sale binecuvântate printre noi! Dumnezeu să dea har mărturiei creştine în aceste ultime zile!

Hristos şi Adunarea Sa (7)
Adunarea aflată în decădere şi dezordine

William John Hocking

CONT   pe   https://www.soundwords.de/hristos-si-adunarea-sa-7-a11879.html

William John Hocking

© SoundWords, online seit: 10.07.2019, aktualisiert: 10.07.2019

Versete călăuzitoare: Matei 13.24-43Faptele apostolilor 20.28-322 Timotei 2.19-22

Introducere

Locurile din Scriptură citate mai sus stau toate în context cu tema pe care o avem în seara aceasta înaintea noastră, în care este vorba despre decăderea şi dezordinea în Adunarea lui Dumnezeu. Este decăderea, în ceea ce priveşte învăţătura, şi dezordinea, în măsura în care este vorba de lucrurile morale şi spirituale din practică.

Într-o ocazie avută mai înainte am studiat pe scurt întemeierea Adunării lui Dumnezeu la coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, şi atunci am văzut un tablou minunat şi copleşitor al noii părtăşii din Ierusalim, care era constituită în Numele Domnului. Am mai văzut, că nucleul mic, alcătuit din ucenicii care la Rusalii au fost botezaţi prin Duhul Sfânt să alcătuiască un trup, a început să crească la număr foarte repede, chiar din prima zi. Puterea Duhului Sfânt, care coborâse, era aşa de mare, că ea lucra puternic prin ei spre binecuvântarea celorlalţi din cetate, şi oameni, care au fost trădători şi ucigaşi ai Domnului Isus, au fost născuţi din nou prin cuvântul predicat. Ei au mărturisit că cred în Numele Lui, şi ei au fost adăugaţi la aceia care erau deja în Ierusalim.

Răspândirea în afara graniţelor Ierusalimului

Şi Cuvântul lui Dumnezeu a crescut şi s-a înmulţit mai departe, nu numai în Ierusalim, ci prin toată Iudeea, Samaria şi Galileea, şi în continuare până la marginile lumii cunoscute atunci. În primii câţiva ani ai istoriei Adunării răspândirea Evangheliei era fără îndoială deosebit de mare, dar chiar dacă comunitatea credincioşilor a crescut aşa de repede, chiar dacă numărul sfinţilor a crescut aşa de repede, totuşi ei erau una, având acelaşi ţel, chiar dacă nu erau în acelaşi loc; între ei era unitate; ei erau una în chestiunea Domnului. Umblau împreună în adevăr şi acţionau împreună în credinţă şi dragoste; şi prin toate ţinuturile îndepărtate era numai o singură Biserică, chiar dacă erau multe adunări locale.

În privinţa acestei dezvoltări minunate ne-am putea întreba singuri: De ce această lucrare minunată nu a continuat să crească la fel? Dacă Biserica în primii treizeci sau patruzeci de ani ai existenţei ei s-a răspândit aşa de repede şi până acum au trecut mai mult de optsprezece secole, cum se face că nu toată lumea mărturiseşte Numele Domnului Isus Hristos? Dacă Biserica în acele zile de început era una şi creştea văzând cu ochii, de ce astăzi lucrurile sunt aşa de diferite? În loc să se vadă că cei care rostesc Numele Domnului Isus umblă toţi împreună în temere de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, vedem că ei sunt în mod trist sfărâmiţaţi şi împrăştiaţi şi că sfinţii lui Dumnezeu îşi permit lucruri şi încurajează la ele în Numele Domnului, pe care le ştim că sunt de la satan şi nu de la Dumnezeu. Multe învăţături populare şi acţiuni sunt absolut străine de caracterul Domnului şi Stăpânului nostru, şi cu toate acestea sunt după cât se pare autorizate în Numele Său.

Dacă închidem Biblia noastră, această mare taină ne va rămâne de neînţeles, căci fără Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate explica decăderea. Nu este nici o ipoteză, ca să se explice contrastul dintre timpul de acum şi zilele de demult ale Adunării, decât numai ceea ce găsim, dacă privim în Scriptură. Găsim acolo, că Dumnezeu a ştiut dinainte despre toată istoria ruşinoasă şi prin Duhul Sfânt a făcut-o cunoscut dinainte. În afară de aceasta învăţăm că motivul pentru care s-a ajuns la acest eşec în Adunare este acelaşi ca pentru eşecul relatat despre timpurile vechi-testamentale. În timpul în care poporul Israel a fost condus din Egipt spre Canaan şi chemat să mărturisească pe singurul Dumnezeu înaintea idolatriei dominante, poporul a început curând să se închine idolilor, aşa cum făceau celelalte naţiuni. Dumnezeu i-a tras la răspundere pentru acest păcat făcut împotriva luminii, şi drept urmare au fost pedepsiţi. Adunarea a eşuat în responsabilitatea ei, exact aşa ca poporul Israel, aşa cum omul întotdeauna eşuează şi dezonorează pe Dumnezeu în lucrurile care i-au fost încredinţate. Consideri ciudată înşelarea încrederii din partea lui Israel şi a Adunării? Dacă da, atunci probabil nu ai privit corect propria ta istorie; căci sunt aşa de liber să afirm, că niciunul dintre cei care sunt aici în seara aceasta nu a fost absolut fără greşeală în viaţa particulară. Este cineva aici, care doreşte să se ridice şi cu îndrăzneală să explice în prezenţa lui Dumnezeu că el a fost absolut credincios şi de încredere în tot ce i-a fost încredinţat odată lui, şi că el, când va fi chemat să dea socoteală înaintea Domnului pentru faptele lui nu va trebui să se scuze şi să recunoască vreun eşec şi nu va avea nimic de regretat?

Chiar de la început, tot ce a fost încredinţat omului a condus la eşec public şi deseori a fost folosit abuziv. Şi drept urmare citim în comunicările Scripturii despre planul lui Dumnezeu de introducere a celui de-al doilea Om, pe Domnul din cer, propriul Său Fiu preaiubit. Ultimul Adam niciodată nu va rata în ceea ce Îi este încredinţat. Ceea ce face Domnul nostru Isus Hristos rămâne în veşnicie, niciodată nu îşi va pierde valoarea, nu se degradează, niciodată nu va deveni dezordonat şi în nici un caz nu va aduce dezonoare lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea Domnului Isus este absolut desăvârşită şi minunată înaintea lui Dumnezeu, şi adevărul acesta este o mângâiere enormă pentru fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Omul a ratat, a ratat în chip nenorocit şi rău; şi el este răspunzător faţă de Dumnezeu pentru necredincioşia lui; însă noi putem privi cu deplină încredere la Domnul nostru Isus Hristos şi Îl putem lăuda, care niciodată nu L-a părăsit pe Dumnezeu, fiind ca robul credincios în lucrarea care i-a fost dată s-o facă. El a făcut totul bine şi spre slava lui Dumnezeu.

Terminarea lucrării Domnului

Deci în timp ce noi ne privim pe noi înşine cu neîncredere şi nemulţumire, privim cu mulţumire şi satisfacţie pe Domnul nostru Isus Hristos. Ne bucurăm nespus de mult de lucrarea Lui la cruce şi de desăvârşirea Lui şi de plinătatea Lui. Ne bucurăm de Isus Hristos şi nu ne încredem în carne. Acum, în contextul temei despre Adunare, Scriptura arată desăvârşit de clar, că, orice ar face Domnul nostru Isus Hristos în legătură cu Adunarea Sa, este desăvârşit şi întotdeauna va fi desăvârşit. Dacă se vorbeşte despre Adunare ca lucrare a lui Hristos, nu este nici un eşec şi nici cea mai mică nedesăvârşire legată cu ea. Domnul Isus Hristos a spus la început: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea”. El zideşte în continuare la această construcţie, şi fiecare piatră vie, pe care El o introduce în această clădire spirituală, este desăvârşită. Clădirea creşte, piatră peste piatră este adăugată, şi întreaga clădire creşte spre a fi o locuinţă pentru Dumnezeu, care va fi fără greşeală şi se va arăta absolut desăvârşită.

Hristos a iubit Adunarea – aici este motivul real; întreaga Adunare stă înaintea duhului şi inimii Lui. Domnul cunoaşte pe fiecare în parte, care este al Lui şi aparţine Adunării Sale. Dar El a iubit Adunarea şi în unitatea şi plinătatea ei, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; El trăieşte pentru Adunarea Lui; El îi slujeşte în înălţime; El o curăţă prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Apoi, mai târziu, când ea va fi completă, El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta. Va veni ziua când ultimul mădular va fi adăugat trupului lui Hristos şi când întreaga Adunare va fi terminată. Atunci Hristos va lua Adunarea, pentru ca ea să fie la El în veşnicie.

Apoi, mai târziu, când Domnul Isus va veni în glorie pentru lumea aceasta, Adunarea Îl va însoţi în glorie, prin harul şi credincioşia Mântuitorului ei. Lumea se va mira de aceia pe care Dumnezeu îi va aduce cu Sine. Ea va spune: aceştia sunt păcătoşii care au fost salvaţi prin har, şi acum ei sunt drepţi în gloria lui Dumnezeu, absolut desăvârşiţi şi fără nici un cusur. – Unde poţi tu găsi ceva în lumea aceasta, care să fie asemenea acestei lucrări triumfale a harului? Lumea nu poate descoperi astăzi în Adunare nici o desăvârşire şi nici o glorie. Poţi căuta în toată lumea, însă niciodată nu vei găsi o adunare pe pământ, care s-ar putea compara cu acea Adunare desăvârşită, ideală, aşa cum o descrie Scriptura, cu Adunarea care este trupul lui Hristos, plinătatea Aceluia care umple totul în toate.

Mulţimea de pete la Adunare

Nu! Am spus tocmai, că noi nu putem găsi acel ideal, dacă privim în lumea întreagă: o Adunare desăvârşită, fără cusur. Şi dacă ne îndreptăm spre Scriptură, vom găsi o plinătate de eşecuri chiar şi în acele zile de început. Cine erau scriitorii epistolelor, pe care le avem în Noul Testament? Nu erau apostolii şi profeţii, temelia Adunării? Şi ei au scris scrisori la diferite adunări. Au scris la Roma, la Efes şi la alte locuri. Ce găsim în fiecare scrisoare? Găsim că apostolii îşi dau osteneala să îmbunătăţească neajunsurile, care erau deja atunci în Adunarea lui Dumnezeu. Pavel a scris sfinţilor din Roma, o cetate în care el nu fusese încă până atunci; el le-a prezentat foarte detaliat Evanghelia, dar el a trebuit să corecteze comportarea lor. Duhul unităţii în adevăr, duhul unităţii trupului lui Hristos, duhul purtării de grijă unul pentru altul în dragoste, deoarece aparţineau lui Hristos, le lipsea. Aceia care gândeau că în mod corect s-au desprins de prescrierile Legii, dispreţuiau pe aceia care nu au fost în stare să se ridice în aceeaşi măsură la libertatea în Hristos Isus.

Dacă citim scrisorile către credincioşii din Corint, găsim un potop de rătăciri în această adunare. Cei care erau numiţi după Numele Domnului Isus tolerau tot felul de lucruri rele în mijlocul Adunării sfinte; imoralitatea a fost scuzată în mijlocul Adunării lui Dumnezeu; lucrarea Duhului Sfânt al Domnului în mijlocul lor a fost făcută o ocazie pentru om să promoveze mândria inimii lui şi propria deşertăciune; cei bogaţi s-au depărtat de cei săraci la Masa Domnului; unii tăgăduiau învierea trupului. Apostolul avea de corectat toate acestea şi chiar mai multe în adunarea din Corint; şi aceasta la numai trei sau patru ani după ce el a întemeiat această adunare; şi satan a găsit deja intrare acolo şi aceste lucruri carnale şi lumeşti au fost aduse în Adunare.

Pildele despre Împărăţie

Dacă se parcurg cu băgare de seamă toate epistolele, se va găsi că lucrarea apostolilor nu a constat numai în întemeierea adunării şi s-o pună pe o temelie tare în ce priveşte învăţătura şi practica, ci şi în a corecta ce era rău şi fals şi care a fost deja atunci primit în mijlocul lor. Răul a pătruns în Adunarea lui Dumnezeu pe când apostolii trăiau încă.

Ce a însemnat pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă cum această casă frumoasă a lui Dumnezeu a fost aşa de repede degradată din punct de vedere estetic? Însă Domnul Isus Hristos a ştiut aceasta dinainte, şi eu v-am citit parabola din evanghelia după Matei 13, în care El vorbeşte foarte clar despre această dezordine. Voi aţi putea spune, că voi nu vedeţi aici Adunarea, că Adunarea nu este amintită în Matei 13 şi că Domnul Isus vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Este adevărat că Adunarea este amintită pentru prima dată în Matei 16. Şi înainte ca Domnul să spună ceva despre Adunare, El vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Domnul Isus a venit de la Dumnezeu, ca să întemeieze acea Împărăţie, care trebuia să fie la fel ca împărăţia tatălui Său David, însă mai de durată şi mai bună decât cea a fiului lui Isai, dar poporul nu a vrut să-L primească. El era între iudei un Om mai mare decât Solomon, şi El voia să le dea o Împărăţie mai mare decât cea a lui Solomon şi înţelepciune mai mare decât a lui Solomon şi putere mai mare şi bogăţii mai mari decât puterea şi bogăţia lui Solomon; dar ei nu au vrut să-L primească. S-a auzit vreodată de o împărăţie sau împărat care rămâne? Unde este împărăţia unui împărat, atunci când el nu este recunoscut de supuşii lui? El trebuie să rămână fără oştire.

În domeniul domniei pământeşti împărăţia este legată de o persoană, care domneşte. Adevărul era, că poporul Israel nu voia să aibă pe Omul acela, ca El să domnească peste ei. „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar”, au zis ei lui Pilat, „iar în ceea ce priveşte pe acest Isus din Nazaret, răstigneşte-L. Noi nu vrem ca Acesta să domnească peste noi.” Domnul ştia dinainte că se va ajunge la această respingere, şi a spus aceasta ucenicilor Săi. El a spus realmente, că Împărăţia cerurilor va lua o formă deosebit de ciudată şi particulară ca urmare a acestei lepădări. El a spus, ca să zicem aşa: Eu merg în cer, şi în timpul absenţei Mele Împărăţia cerurilor va fi formată din aceia din toată lumea care Îmi sunt daţi. Eu nu voi fi acolo, ca să domnesc peste ei; ei nu Mă vor vedea. Aceia, care Mă vor chema, care recunosc Numele Meu, vor alcătui această Împărăţie. Însă ea nu va fi cum va fi împărăţia viitoare Israel, când voi şedea pe tronul tatălui Meu David şi voi domni peste Ierusalim. Ca Împărăţie ea va fi unică în istoria lumii. – Astfel a dat Domnul aceste parabole, pe care le găsim în evanghelia după Matei 13 şi care toate vorbesc despre Împărăţia cerurilor, prima fiind introducerea. Ele prezintă însuşirile noi şi deosebite ale ei în comparaţie cu învăţătura Vechiului Testament.

Neghina şi grâul

Matei 13.24-30: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat. Iar când a crescut firul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Şi robii stăpânului casei au venit şi i-au spus: «Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» Şi el le-a spus: «Un vrăjmaş a făcut aceasta». Şi robii i-au spus: «Vrei deci să mergem şi să o adunăm?» Dar el a spus: «Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»“.

În parabola despre câmpul de grâu un om a semănat sămânţă bună în ogorul său, însă un vrăjmaş a venit şi a semănat neghină pe acelaşi ogor. Şi când sămânţa a crescut şi a adus rod, a apărut şi neghina. Robul a zis stăpânului casei: Ce să facem? Să smulgem neghina? Nu, a spus posesorul, lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. – Aici deci ne este prezentată Împărăţia cerurilor în această formă de constituire. Binele şi răul stau unul lângă altul; este un pai de grâu şi neghina; ambele cresc unul lângă altul. La înfăţişare ele se aseamănă; ele se aseamănă în exterior, însă de la o plantă de neghină niciodată nu se va obţine rod. Grâul bun va da la iveală ceea ce înseamnă viaţă, însă neghina nu, chiar dacă, făcând excepţie de rodire, între ele este o mare asemănare.

După aceea Domnul explică, că neghina sunt fiii răului şi că sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei. Domnul Isus Hristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului, şi de aceea satan este marele vrăjmaş al lui Hristos; şi ca să producă pagubă acelora care poartă Numele lui Hristos, răul îşi aşează fiii în Adunarea poporului lui Dumnezeu. Chiar dacă în ceea ce priveşte natura lor ei nu se aseamănă, totuşi ei au voie să se adune împreună. În timpul în care ei cresc în mijlocul părtăşiei, Domnul Isus Hristos nu aruncă afară din Împărăţia Lui tot ce este împotriva Lui, aşa cum El va face când va veni recoltatul, sfârşitul veacului. Acum Domnul Isus Hristos nu şade pe tronul lui David. El şade pe tronul gloriei, dar nu pe tronul Lui propriu, ca să domnească cu dreptate peste pământ. De aceea El nu Se amestecă în exterior în constituţia Împărăţiei Sale. Aceia, care poartă cu adevărat Numele Domnului, se află unul lângă altul cu aceia care stau sub domnia lui satan. Şi această alcătuire amestecată va ţine până va veni timpul judecăţii de diferenţiere, când neghina va fi adunată şi arsă şi grâul va fi adunat în grânar.

În cartea Faptele apostolilor şi în epistole găsim că alcătuirea amestecată, care este prezentată în această parabolă, a devenit o realitate şi că în Adunarea lui Dumnezeu s-au strecurat persoane rele. Ele erau acolo alături de credincioşii adevăraţi. Ele şedeau împreună în adunări, au ascultat împreună învăţătura Duhului Sfânt; dar ele lucrau cu răutate la nimicirea a ceea ce era sfânt şi adevărat, căci fiii răului pot exercita numai o influenţă rea.

Mă voi strădui să prezint foarte clar această diferenţă. Această parabolă nu a fost dată ca imagine pentru constituirea Adunării şi a relaţiei Adunării. Era o parabolă despre Împărăţia cerurilor, care constă din aceia care conform numelui pe care îl poartă recunosc pe Domnul nostru Isus Hristos. Sunt unii alături, care nu gândesc din toată inima ce spun şi mărturisesc, însă aceşti falşi sunt amestecaţi cu copiii lui Dumnezeu, căci se adună împreună laolaltă. Şi această răsărire a neghinei printre grâu este relatată din istoria Bisericii de la început, aşa cum o găsim scrisă în cartea Faptele apostolilor şi în epistole. Deja atunci pătrunseseră lupii în turma de oi (Faptele apostolilor 20.29).

Păsările cerului în copacul mare

Matei 13.31,32: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.

Dar trebuie să se ţină seama şi de o altă parabolă despre Împărăţia cerurilor. Parabola a doua relatează despre grăuntele de muştar, care este mai mic decât toate seminţele, dar după ce a crescut el este mai mare decât verdeţurile, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. Am văzut grăuntele de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, atunci când am studiat Faptele apostolilor 2. Acolo în Ierusalim erau împreună aproximativ o sută două zeci de ucenici ai Domnului, pescari, oameni simplu; ce putea face o grupă aşa de mică în lume? Dar chiar dacă în ochii oamenilor ei erau „mai mici decât toate seminţele”, ei au început imediat să se întărească şi să crească numeric, şi ei au continuat să se înmulţească până ce treptat au devenit un copac mare.

În epistola sa adresată credincioşilor din Colose, apostolul vorbeşte despre faptul că în timpul acela Evanghelia era propovăduită în lumea întreagă; un astfel de progres rapid era o minune mare şi neaşteptată şi era ceva bun pentru aceia care au primit Evanghelia. Desigur creşterea uimitoare a creştinismului a fost privită curând ca ceva demn de luat în seamă şi să fie folosit de lume. Vă amintiţi că în prima parabolă a Domnului, sămânţa căzută lângă drum a fost mâncată de păsările cerului. Ele puteau duce uşor şi sămânţa de muştar, deoarece ea era mai mică decât toate celelalte seminţe, dar când sămânţa a devenit un copac mare, ele nu au putut duce copacul, dar puteau să se aşeze în ramurile lui. Astfel au încercat oamenii din lume, atunci când grupa credincioşilor a devenit prea mare şi prea puternică ca să fie ignorată şi desconsiderată, să folosească noua credinţă pe cât posibil de mult spre avantajul propriu şi pentru nevoile lor proprii. Ştim că aşa a fost în istoria Bisericii. La începutul secolului 4 cezarul din Roma a constat că foarte mulţi dintre soldaţii lui erau creştini şi că în toate părţile imperiului lui erau creştini. După chibzuinţe politice lumeşti şi-a zis: eu însumi vreau să devin creştin, ca astfel să pot avea sprijinul lor. Atunci s-a petrecut, că lumea şi Adunarea s-au unit. Lumea a încetat să mai prigonească Adunarea şi a ocupat un loc de prestigiu ca să dirijeze interesele exterioare ale Adunării lui Hristos. Păsările cerului au găsit un adăpost împreună cu aceia care au mărturisit Numele Domnului Isus Hristos.

Această contopire a alcătuit o epocă în istoria Bisericii, şi noi ştim că lumea şi-a păstrat până în zilele de astăzi punctul de sprijin în Biserică. Lumea ţine în mâna ei nu numai sceptrul controlului direct, ci şi influenţa ei indirectă pătrunde pretutindeni în creştinătate. Ea apucă lucrurile lui Hristos, ca să le folosească în scopuri proprii. Oameni cu felul de gândire lumesc nu vor găsi nimic rău să folosească Numele lui Hristos într-o reclamă pentru o piesă de teatru sau un film sau ceva asemănător. Ei argumentează, că unii vor fi atraşi prin aceasta, deoarece Numele lui Hristos este legat cu distracţiile lor. Acesta este numai un singur exemplu al felului în care lumea se foloseşte de Numele Domnului Isus Hristos, ca să popularizeze plăcerile ei. Domnul a atenţionat în acele zile de început, înainte chiar ca Adunarea să fie întemeiată, cu privire la aceste viclenii ale lui satan.

Aluatul

Matei 13.33: Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.

Parabola următoare este foarte scurtă, dar foarte semnificativă. Mai întâi un om a semănat sămânţa pe câmpul lui, după aceea un om a semănat un grăunte de muştar, dar acum citim despre o femeie, care a luat aluat şi l-a ascuns sub făină. Cuvântul Domnul dă impresia unei acţiuni secrete din partea femeii: puţinul aluat a fost ascuns sub trei măsuri de făină, şi voi ştiţi că efectul aluatului este, că el se extinde în toată cantitatea de făină în care se află. Cele trei măsuri de făină au fost pătrunse de aluat. Nu a fost nevoie de nici un alt efort din partea femeii; procesul de dospire s-a desfăşurat de la sine. Femeia a trebuit numai să pună aluatul, şi rezultatul a fost sigur; întreaga cantitate de făină a fost dospită.

Aluatul este o imagine a răului. „Păziţi-vă de aluatul fariseilor”, a spus Domnul mai târziu ucenicilor Săi. Învăţătura lor era stricată şi producea stricăciune. Nimic nu se înmulţeşte aşa de rapid printre copiii lui Dumnezeu precum aluatul. Dacă el pătrunde într-o grupă, el se răspândeşte în toată grupa: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”, a spus apostolul corintenilor (1 Corinteni 5.6) şi de asemenea şi galatenilor (Galateni 5.9). El voia să spună nu numai că aluatul va continua să dospească, dacă nu este scos, ci expresia include în sine şi faptul că efectul prezenţei aluatului este aşa fel că întreaga cantitate devine infectată şi rezultatul corespunde naturii infecţioase a aluatului însuşi. Răul nestăvilit are efect inducător în eroare şi distruge ce este bun. Nu ar trebui noi să ştim din experienţă că păcatul are acest caracter aducător de stricăciune? Nu am avut noi cunoaşterea tristă, umilitoare a afectului otrăvitor a unui gând sau plan rău? Chiar dacă la început este numai un germen, totuşi el este capabil să crească şi să se extindă în noi. S-ar putea să nu dorim prezenţa lui, dar dacă el este acolo, răul lucrează, otrăveşte puterile acţiunii noastre, se extinde în viaţa toată.

Aşa cum aceasta este adevărat în cazul unui singur om, la fel este de adevărat şi pentru o părtăşie a poporului lui Dumnezeu. Nici o adunare nu este absolut liberă de prezenţa şi de influenţa nimicitoare a răului, care se creează în cuvânt sau umblare. În cazul adunărilor din Galatia era vorba de învăţătură rea (Galateni 5.9), căci ea adăuga Legea la har, şi aceia care au fost luaţi cu forţa de această învăţătură au căzut din har. Hristos a devenit fără efect pentru ei. În Corint era aluatul umblării corupte în fapte; era permisă imoralitate mare; şi prezenţa acesteia a avut efect murdăritor asupra întregii adunări.

Nu ar trebui să permitem acestor parabole ale Domnului nostru să ne atenţioneze cu privire la puterea de infectare a răului printre duhurile sfinţilor? Ar trebui să fim veghetori în fiecare zi  cu privire la pericolul murdăririi. Dacă nu o luăm în seamă, există posibilitatea să fim prinşi în mrejele ei şi să fim luaţi cu forţa. Ştiţi cât de repede se transmite o boală de la unul la alţii; infectarea se face uşor şi repede şi se răspândeşte prin părtăşii mari. Oamenii ajung pe neobservate să fie prinşi de epidemie; şi la fel este şi cu răul printre sfinţi.

Atenţionarea personală din partea lui Pavel

De la început Biserica a fost supusă influenţelor murdăritoare venite dinăuntru şi din afară, şi noi nu avem voie să ne închidem ochii înaintea faptelor. Le găsim scrise aici în Scriptură. Fără a ne ocupa mai departe cu aceste parabole, vrem să studiem vorbirea apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Faptele apostolilor 20). Pavel era o unealtă mare, pe care Hristos a folosit-o, ca să răspândească cunoştinţa despre Adunare printre sfinţi; şi această cunoaştere i-a fost descoperită în mod deosebit din cer. Domnul înviat şi glorificat i-a descoperit lui Pavel taina referitoare la El Însuşi şi Adunare. Ceilalţi apostoli cunoşteau adevărul, însă el a fost încredinţat în mod deosebit lui Pavel de către Domnul, de la care el l-a primit.

Faptele apostolilor: 20.28-32: Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu. Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi.

Aici Pavel îşi ia rămas bun de la bătrâni; el este în momentul când să meargă la Ierusalim, şi are în mod deosebit pe inimă să vorbească cu cei care purtau responsabilitatea în adunarea din Efes. El şi-a pus tot sufletul în această lucrare, atunci când a lucrat acolo; cu lacrimi a lucrat ziua şi noaptea în mijlocul lor. El nu era un om care obişnuia să vorbească despre slujba lui, dar dacă vorbea în felul acesta, atunci aceasta avea un sens deosebit, şi noi ar trebui să fim atenţi la ceea ce spune. Pavel simţea lăuntric că el niciodată nu le va mai vedea feţele, şi îl apăsa că în lipsa lui va pătrunde dezordine îngrozitoare şi decădere în adunare. Ceea ce Domnul a profeţit în parabolele Lui, va avea loc; răul va pătrunde şi va strica frumuseţea şi curăţia Adunării lui Dumnezeu. În mod corespunzător îndeamnă pe bătrâni, pe aceia care au fost numiţi în mod deosebit ca să vegheze asupra sfinţilor din Efes şi să îngrijească de ei. Având în vedere ce plutea peste capetele lor, el vorbeşte din dragoste pentru ei şi pentru Adunare. El a spus: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu.”

Lupi, care nu vor cruţa turma

Ce ar trebui să facă bătrânii, ţinând seama de această nenorocire ameninţătoare? Ei trebuiau să păstorească turma lui Dumnezeu. Care este mijlocul cel mai mare, care împiedică răspândirea răului? Păstorirea având ca bază Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă inimile şi sufletele noastre sunt întărite prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi vom fi protejaţi împotriva răului care este în jurul nostru şi caută să pătrundă. Dacă cunoaştem adevărul, ştim şi că ceea ce nu este din adevăr este minciună. Dacă avem adevărul, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Noi nu trebuie să analizăm specificul celor mai mult de cinci sute de grupe diferite din creştinătate, ca să constatăm ce este corect şi ce este neadevărat. Dacă avem adevărul, dacă cunoaştem glasul Păstorului cel bun, suntem în siguranţă faţă de glasurile înşelătoare ale străinilor.

Să păstoreşti Adunarea lui Dumnezeu! Acesta era motivul lui: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma.” Ce trebuia să mai vină în copacul cel mare, potrivit cuvintelor Domnului din parabolă? El a spus, că vor veni păsările cerului şi se vor aşeza pe ramurile copacului. Apostolul a spus că vor intra lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. De ce vin lupii în turmă? Ei vin ca să omoare, să împrăştie şi să strice – ca să producă cât mai multă pagubă posibilă. Este profeţit aşa de clar de către apostol, că agenţi ai lui satan vor pătrunde în Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt acolo cu intenţii rele. Protecţia împotriva acestui pericol constă în păstorirea oilor; păstoriţi-le bine, pentru ca ele să devină tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Faceţi cunoscut adevărul, întreg adevărul şi nimic altceva decât adevărul, şi ele vor rămâne păzite de acei vrăjmaşi îngrozitori, care au pătruns în Biserică din domeniul de stăpânire al lui satan. Desigur lupii puteau arăta îmbrăcaţi în haine de oaie, ca să înşele, înainte de a le nimici. Prezenţa lor este un pericol permanent, şi singura protecţie este să îngrijeşti de Adunarea lui Dumnezeu ca păstor şi s-o păzeşti.

Naşterea duhului de partidă

Dar acesta nu era singurul pericol, pe care Pavel l-a prevăzut. Era nu numai necesar să se supravegheze uşile şi să se vadă că nu intrau lupi răpitori, ci el mai spune şi: „dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei.” Se va produce nelinişte provenită din surse interioare. Unii dintre sfinţii însăşi se vor ridica şi vor vesti lucruri care nu corespund adevărului lui Dumnezeu, la care scopul lor ar fi să atragă oameni după ei şi să formeze o grupare. Un om, care poate vorbi fluent, care poate spune lucruri plăcute, care cunoaşte puterea lui de a se face plăcut oamenilor, deseori speră foarte zelos ca ascultătorii lui să se strângă în jurul lui ca grupă. În Corint era o partidă a acelora care spuneau: Eu sunt al lui Pavel. Alţii spuneau: Nu, eu sunt al lui Petru. Petru este bărbatul pentru mine. O a treia grupă spunea: Eu sunt al lui Apollo. – S-au format grupe mici în Adunare, fiecare s-a numit cu numele conducătorului lui plăcut, şi aceasta nu întotdeauna este cu aprobarea conducătorului însuşi.

Sfinţii, care au fost atraşi, s-au rătăcit la fel ca şi aceia care i-au atras. Însă Pavel vorbeşte despre aceia care în loc să fie pentru Hristos ca Domn al lor, stăteau pentru ei înşişi. Ei nu spuneau: priviţi la Hristos; ei spuneau; priviţi la mine şi urmaţi învăţătura mea, în loc să urmaţi pe Hristos. – Dacă în seara aceasta auzim o persoană spunând aceasta, vom face mai bine dacă nu o vom urma, deoarece ea aparţine acelora care strică Adunarea lui Dumnezeu.

Ştiu că aceste lucruri despre stricăciunea şi eşecul Adunării nu sunt plăcute să fie auzite, dar nu v-am spus nici măcar a zecea parte din ceea ce spune Scriptura referitor la această temă. Sper să fie spus destul, ca să vă determine să cercetaţi tot mai mult Scriptura, ca ea să vă călăuzească cu privire la această problemă importantă. În timp ce Biserica ideală a lui Hristos rămâne curată şi sfântă, că ea constă din credincioşi care au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Său preţios şi niciunul dintre ei nu se va pierde, ci toţi vor face parte din Adunarea Sa în glorie – în timp ce aceasta este adevărat, este de asemenea adevărat că în biserica mărturisitoare de pe pământ a lui Hristos există o stare de decădere generală şi abatere de la adevărul iniţial. Creştinismul include tot ce în exterior recunoaşte Numele Domnului Isus, şi găsim în el învăţături şi feluri de comportare contrare Numelui sfânt al lui Hristos şi care sunt condamnate total prin Cuvântul sfânt. Având în vedere această situaţie confuză a lucrurilor, fiecare, care iubeşte pe Domnul Isus Hristos, este înclinat să dispere şi să spună: „Ce trebuie să fac eu? Care este responsabilitatea mea? Dacă sunt învăţături rele şi fapte rele în stânga şi în dreapta, care este atunci responsabilitatea mea faţă de Stăpânul meu?

Călăuzire pentru cei încurcaţi

Deci, nu este nici un motiv pentru desperare. Putem fi siguri că Domnul nostru Isus Hristos, care înainte de ziua de Rusalii a spus acele parabole, care ilustrează această stare de decădere, a prevăzut şi o călăuzire pentru aceia care doresc să facă voia Sa şi doresc să-I slujească. Desigur eu nu vorbesc cu cineva care nu are dorinţa reală să placă Domnului nostru Isus Hristos. S-ar putea să fi făcut experienţa tristă, că am încercat să fim plăcuţi unui număr de oameni în acelaşi timp; observăm că nu putem aceasta; şi astfel unii cad înapoi într-o atitudine egoistă şi spun: vreau ca pe viitor să-mi fiu plăcut numai mie însumi. – Acesta este un cadru sărăcăcios de gândire. Noi suntem aici ca să fim plăcuţi numai Domnului nostru Isus Hristos, şi în timp ce Îi suntem plăcuţi, vom fi plăcuţi şi vecinului nostru spre binele şi zidirea lui. El este credincios faţă de noi; sunteţi şi voi gata să-I fiţi credincioşi în lucrurile Adunării? Tu spui: Ce să fac, ca să-I fiu plăcut? Să continui să fac lucrurile, aşa cum le apreciez eu? Să le iau aşa cum sunt, deoarece nu pot să le schimb? Eu nu sunt răspunzător pentru eşecul de astăzi. Vreau să fac ce este cel mai bine, pretutindeni unde mă aflu. – Nu, noi suntem răspunzători faţă de Domnul Isus Hristos, după felul cum acţionăm la Cuvântul Său pe care îl avem. Noi ştim, că El iubeşte Adunarea Sa. Ştim că prin har suntem mădulare ale trupului Său şi că noi Îi aparţinem, Lui, Capul viu. De aceea trebuie să fim foarte atenţi, ca să ştim care este voia Lui pentru noi astăzi.

Gândesc, că noi avem călăuzire bogată în a doua epistolă către Timotei. Aceasta este epistola care se ocupă în mod deosebit cu ultimele zile şi cu ultima constituţie a Adunării, în care ea se va afla în acele zile, când Domnul va veni. Nu este bine pentru noi, că decăderea şi neorânduiala în Adunare a pătruns deja în timpurile apostolice? Astfel avem lumina lui Dumnezeu cu privire la Adunare. Noi avem Cuvântul scris, care ne poate lumina în amurgul şi întunericul crescând. Şi noi avem această călăuzire aici în pasajul pe care l-am citit din capitolul 2.

Fundamentul tare

2 Timotei 2.19-22: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Primul lucru, pe care îl remarcăm în versetul 19, este un cuvânt care dă o încurajare mare: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţători falşi se înmulţeau rapid în timpul acela şi mai târziu se vor înmulţi tot mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ceea ce este de la Dumnezeu rămâne tare şi nimic nu-l poate atinge. Şi în timp ce acest caracter de stabilitate cu privire la lucrurile Adunării este adevărat, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu îţi descopere cu privire la adevăr, aceasta niciodată nu se schimbă. Asigură-te că ceea ce ai este de la Dumnezeu. Lasă să fie deplin ancorat în sufletul tău precum şi înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce ai, ce crezi şi cu ceea ce eşti legat este de la El. Nu primi pentru tine de la alţi oameni convingeri spirituale; să nu ai nici măcar convingerile tatălui tău sau ale mamei tale; ci să le ai de la Dumnezeu şi să ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci poţi fi liniştit, având conştiinţa bună şi duhul plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu stă tare; şi ceea ce a fost tare acum cincizeci de ani, este şi astăzi tare; ceea ce era tare în zilele apostolilor, şi astăzi este încă tare şi sigur.

Principiile credinţei sunt astăzi subminate şi distruse. Sunt oameni care dedică toată viaţa lor pentru nimicirea acestui Cuvânt sfânt şi folosesc toate puterile lor în acest scop; şi ei caută folosindu-se de Numele Domnului să distrugă încrederea copiilor lui Dumnezeu în Biblie. Ei învaţă, că numai părţi mici din această Carte ar fi adevărate. Dar la ce foloseşte Cartea sufletelor simple, dacă ea este valabilă numai parţial? Apostolul spune: „Temelia tare a lui Dumnezeu stă şi are pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Domnul îi cunoaşte, şi cu încredere ne putem baza pe această cunoaştere. Ochii Lui, ochii ca para focului, verifică inima şi conştiinţa. El caută după legătură reală cu El. Numai El cunoaşte pe aceia care sunt ai Săi în această Adunare. Eu nu-i cunosc, şi nici tu, dar El îi cunoaşte. Însă marea noastră certitudine în ziua aceasta, în care mărturisirea este pretutindeni aşa de superficială, este legătura noastră personală cu Domnul, care ne cunoaşte şi la sfârşit ne va prezenta public ca fiind ai Săi.

Dar acolo mai este şi o altă notiţă pe fundament: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de nedreptate.” Fără voia sau dorinţa noastră se poate întâmpla să ne infectăm trupeşte de vreo boală contagioasă şi nimicitoare, dacă venim în contact cu ea. Ea se lipeşte de noi şi noi suntem aruncaţi pe patul de boală. La fel suntem în pericol cu privire la răul din jurul nostru. Trebuie să ne păzim de efectul lui distrugător: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“.

Casa dezordinii

După aceea apostolul se foloseşte de imaginea unei case mari. Dacă am avea timp am putea să ne uităm în prima epistolă către Timotei, unde Pavel scrie aceluiaşi om şi îi spune cum trebuie să se comporte el în casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului cel viu (1 Timotei 3.15). Acolo el vorbeşte despre Adunarea adevărată, însă aici este altceva, nu este casa lui Dumnezeu. El o numeşte „casă mare”, deoarece el nu poate lega Numele lui Dumnezeu cu ceva care este adunat la întâmplare, unde răul rămâne alături de bine.

Când Domnul Isus a intrat în Templul din Ierusalim, El a auzit mugetul vacilor, behăitul oilor, uguitul porumbeilor şi zăngănitul monezilor pe mesele schimbătorilor de bani. El i-a scos pe toţi afară şi a spus: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu o casă de comerţ, o peşteră de tâlhari”, căci ei se înşelau unul pe altul direct în curţile din faţă ale Casei lui Dumnezeu şi au folosit Casa lui Dumnezeu pentru scopuri proprii. Aceasta era rău în ochii Domnului; şi aici găsim că Adunarea, Casa lui Dumnezeu, a devenit o „casă mare”, pierzând caracterul ei de sfinţenie.

În casa mare sunt vase de aur şi de argint, de lemn şi de pământ. Vasele din aur şi argint sunt vasele potrivite pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar le-a luat din Templul de la Ierusalim şi le-a dus în Babilon, şi Belşaţar le-a adus la marea lui sărbătoare şi el împreună cu mai marii lui au lăudat pe idolii lor bând din vasele cele mai sfinte ale lui Dumnezeu, care au fost închinate pentru folosirea în Cortul întâlnirii şi în Templu. În noaptea aceea Dumnezeu a judecat nelegiuirea lui. Belşaţar a fost omorât şi Babilonul a fost cucerit. Aici sunt nu numai vase din aur şi argint pentru folosirea exclusivă de către stăpân, ci şi vase din lemn şi pământ, care nu ar trebui să fie acolo. Se poate lua un vas de aur şi folosi pentru dezonoare. Când Belşaţar a folosit vasele sfinte la sărbătoarea idolilor lui, ele au fost folosite spre dezonoare. Asemănător într-o casă mare, unde vasele reprezintă persoane, se poate afla cineva care a crezut cu adevărat în Domnul Isus şi care, probabil la întâmplare, chiar dacă în mod rătăcit, face ceva care dezonorează pe Domnul Isus Hristos. Însă Domnul nu poate aproba această slujbă, deoarece ea este legată cu răul. Vasul de aur conţine un dar de jertfă pentru idoli. Robul bun, care face o slujbă ne-sfântă, este un vas spre dezonoare, nu spre onoare.

Să te curăţi pe tine însuţi, ca să fi de folos

Apostolul spune că sunt vase de aur şi de argint, dar şi vase de lemn şi de pământ, şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Dacă cineva se curăţeşte de acestea, atunci el va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor stăpânului casei, pregătit pentru orice lucrare bună. Trebuie eu să zăbovesc la acest verset? Nu vorbeşte el de la sine fiecăruia din noi? Stăpânul meu este bun şi prietenos, îndurător şi iubitor, şi El a murit pentru mine; şi acum eu doresc să Îi slujesc; dar dacă doresc să Îi slujesc, atunci trebuie să fiu un vas sfânt şi folositor. Cum pot fi eu gata pentru orice lucrare bună? Dacă eu însumi mă curăţ de vasele care sunt spre dezonoare, atunci voi fi un vas spre cinste, sfinţit şi capabil să fiu folosit de Stăpânul casei. Eu nu pot veni la El în slujba Sa ca şi cum umblarea mea personală nu ar juca nici un rol. Eu nu pot merge la El, dacă sunt legat cu ceva sau cu cineva care este fals în ochii Săi, aşa cum eu bine ştiu. Noi folosim deseori textul acesta, ca şi cum el s-ar referi numai la noi personal şi la fiecare în parte; el ne atenţionează să curăţim slujirea noastră de tot ce este personal şi nu este curat. Aceasta este necesar, însă pasajul merge mai departe. El respinge nu numai ceea ce în mine este întinător, ci şi ceea ce vine din relaţia cu alţii. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună.”

În versetul 22 avem însuşirile morale care sunt demne pentru slujirea Domnului: „Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2.22). Aici este recomandată legătura cu inimile curate. Vă amintiţi de textul din capitolul 10 al epistolei către Romani: „Acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă” (Romani 10.12), şi El este aşa. Indiferent dacă noi avem sau nu inimi curate: El este bogat pentru noi. Dacă Îl chemăm în ziua necazului, El ne aude. Nu aţi observat uneori, când aţi fost eliberaţi de un necaz: chiar dacă L-aţi uitat, totuşi El va auzit repede, când L-aţi chemat? Ce bun este El! Dar când este vorba de slujire, de legătură şi să dai mărturie pentru Numele Lui în „casa mare”, atunci trebuie să fiţi de partea acelora care cheamă Numele Domnului din inimă curată, care ei înşişi s-au sfinţit, şi voi trebuie să năzuiţi după dreptate, credinţă, dragoste şi pace.

Prin aceasta vă veţi curăţi de vasele care sunt spre dezonoare; le veţi lăsa înapoia voastră şi nu veţi mai avea nimic a face cu ele. În istoria Adunării au fost timpuri când această curăţire s-a făcut în dimensiuni mari. De exemplu: când în Evul mediu oamenii au venit din biserica romano-catolică şi au lăsat în urma lor slujba divină carnală şi păcătoasă şi s-au sprijinit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe îndreptăţirea pe baza credinţei, aceasta era o curăţire de vasele de dezonoare, care era foarte importantă. Însă astăzi Domnul ne cheamă să ascultăm Cuvântul Său, să păstrăm acest adevăr, să ne păstrăm pe noi înşine curaţi şi să păstrăm curate legăturile noastre. Şi chemarea Lui este cu atât mai urgentă din motivul că Domnul va veni foarte curând. Mărturia bisericii a devenit foarte rea; copiii lui Dumnezeu şi copiii lumii sunt amestecaţi aşa de mult că Domnul cu siguranţă nu va întârzia mult. Cu siguranţă El Însuşi va veni şi va lua Adunarea Sa din această mulţime a stricăciunii – o va lua la Sine. Cât de mult a aşteptat Domnul după Adunarea Sa! Hristos a iubit Adunarea Sa şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea; în toate aceste secole El a adunat cu răbdare suflete, unul după altul, şi le-a adăugat Adunării Sale. El doreşte să completeze această Adunare şi să o prezinte glorificată Lui Însuşi.

Dacă Domnul ar veni în seara aceasta şi te-ar găsi în legături publice cu ceva contrar Numelui Său sfânt, chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu ţi-a arătat că nu este în concordanţă cu adevărul Său – ce scuze ai putea tu să-I aduci? Din pricina Lui renunţă la astfel de legături cu răul, deoarece El cere această jertfă de la tine. Fii dependent de El; Domnul va confirma credincioşia ta şi o va răsplăti. Uneori oamenii se dau înapoi de la un astfel de pas, pentru că ei spun: eu am mai multă influenţă şi putere asupra altora prin ceea ce sunt şi unde sunt. Şi eu gândesc că voi pierde pentru totdeauna această putere, dacă renunţ la legătura actuală. – Această aparentă scuză nu va scuza neascultarea ta faţă de Cuvântul Domnului. Slujba ta trebuie să ocupe locul al doilea, atunci Domnul te va folosi în felul pe care El Îl consideră a fi cel mai bun. Pentru ca aceasta să aibă loc tu trebuie să cauţi să fi un vas spre onoarea Lui, „folositor Stăpânului casei”.

Gândeşte-te că nimeni nu a renunţat vreodată la ceva pentru Domnul Isus Hristos şi după aceea i-a părut rău de jertfa făcută. Domnul nu este dator niciunui om, de multe ori s-a spus aceasta. Dacă în ascultare de Cuvântul Său s-a dăruit ceva, El va da din belşug înlocuitor pentru lucrurile la care s-a renunţat. Şi cât de plăcute Îi sunt Lui astfel de acţiuni! Vă amintiţi că Domnul era în curtea din faţă a Templului în ziua în care femeia săracă a pus cei doi bănuţi ai ei în cutia pentru jertfe. Ah, cât de mult a iubit El acel act al renunţării de sine, şi cu câtă plăcere a privit la femeie cum a dat tot ce avea! Era o înviorare pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă în sufletul ei această lucrare a harului. El urma să meargă în curând la cruce, unde El voia să dea tot ce avea, ca să cumpere perla preţioasă, Adunarea Sa. Şi ea a dat tot ce avea, chiar dacă erau numai doi bănuţi.

Dragi prieteni, Domnul Isus priveşte la noi şi aşteaptă ca noi să renunţăm la noi înşine din pricina Numelui Său. În mijlocul întregii decăderi şi dezordini din Adunare trebuie să avem dorinţa să dăm răspuns la dragostea Sa; şi dacă în căile noastre personale şi în legăturile noastre este ceva contrar Cuvântului Său, să renunţăm la el din pricina Numelui Său!

Hristos şi Adunarea Sa (6)
Creşterea şi întărirea Adunării

William John Hocking

© SoundWords, online seit: 22.06.2019, aktualisiert: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31Efeseni 4.7,8,11-16

Introducere

Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.

Ce înseamnă creşterea şi întărirea

Gândesc că creşterea Adunării – la care prin cuvântul Adunare este vorba de Adunarea poporului lui Dumnezeu şi nu o clădire materială – este creşterea ei în dragoste, acea dragoste deosebită, care este de la Dumnezeu, şi în sfinţenie şi în dreptate şi în credinţă şi în mărturie credincioasă pentru Domnul Isus Însuşi şi de asemenea în cunoaşterea a ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere în Cuvântul Său sfânt. Toate aceste puncte individuale sunt rezumate în creşterea Adunării, care în mod necesar include creşterea fiecăruia în parte.

Este însă în legătură cu Adunarea şi o creştere în sensul de înmulţire. Adunarea a fost iniţial întemeiată într-un loc, în Ierusalim şi probabil şi în alte cetăţi şi sate, în timp ce în Galileea şi Iudeea trebuie să fi fost din aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos în timpul slujirii Sale, şi de asemenea şi aceştia au fost botezaţi împreună cu cei din Ierusalim printr-un Duh ca să alcătuiască trupul lui Hristos. Însă în timp ce mai întâi a fost întemeiată o Biserică locală, planul lui Dumnezeu era ca ea să se extindă în toată lumea, ca grupurile ei să se înmulţească şi să crească numărul persoanelor din ele. Şi noi ştim din istorie, că acest rezultat a fost obţinut prin răspândirea Evangheliei depline despre Domnul nostru Isus Hristos.

Cu siguranţă aţi observat că aceste două cuvinte „creştere” şi „înmulţire” (întărire) le găsim folosite cu privire la copiii lui Israel. Ele se întâlnesc în vorbirea lui Ştefan înaintea sinedriului (Faptele apostolilor 7.17). Fiii lui Iacov s-au coborât în Egipt în număr de 75 de suflete şi în timp scurt au crescut şi s-au înmulţit în număr mare. Această înmulţire era aşa de evidentă, că a atras atenţia faraonului, împăratul Egiptului. El a devenit neliniştit şi a luat măsuri drastice ca să oprească înmulţirea minunată, pe care Dumnezeu a dat-o aleşilor Lui ca sămânţă a lui Avraam; căci acesta trebuia să fie, aşa cum El i-a făgăduit, numeros ca stelele pe cer şi ca nisipul mării.

Însă creşterea şi înmulţirea în Egipt era ceva natural. Aici în Faptele apostolilor avem istoria creşterii numerice, care este cu totul altfel decât creşterea numerică obişnuită a familiilor şi naţiunilor. Citim despre puţine persoane din Ierusalim, care aveau însemnătate mică după etaloanele lumii, dar care credeau în Domnul Isus Hristos şi mărturiseau Numele Lui, şi din ei ieşea o putere care într-o singură zi s-a răspândit între aceştia în cetate într-o măsură minunată şi de necrezut.

Creşterea Adunării din Ierusalim

Faptele apostolilor 2.41,47: Aceia care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat trei mii de suflete. … Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Un om din Galileea se ridică şi vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut lui Isus Cel răstignit, şi puterea cuvintelor lui pătrunde în inima şi conştiinţa acelora care îl ascultau. Urmare acestui fapt, trei mii de suflete sunt născute din nou prin puterea cuvintelor arzătoare ale lui Petru. Era ceva necunoscut până în timpul acela în istoria lumii. Un om vorbeşte, şi trei mii de persoane trec din moarte la viaţă – ce înseamnă acest rezultat uimitor? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu a coborât. Dovedeşte că Duhul Sfânt este aici, aşa cum a fost făgăduit, că Petru era plin de Duhul Sfânt, că el rostea cuvinte, care nu veneau din propriul lui duh, ci erau cuvinte care i-au fost date cu putere vie şi divină prin acelaşi Duh.

Prin această mărturie lucrată de Duhul, o ceată mare de oameni încărcaţi cu păcat au fost conduşi să se declare pentru Hristos şi să fie botezaţi în Numele Lui, ca să părăsească societatea perversă, care L-a răstignit pe Domnul Isus, şi să se alăture grupei care purta Numele Lui. Aceste trei mii de suflete au fost adăugate la cei care erau credincioşi; şi în felul acesta Adunarea a crescut şi s-a înmulţit chiar în ziua înfiinţării ei la Rusalii. Creşterea avea loc în fiecare zi. Adunarea se mărea în fiecare zi. Aşa citim: „Domnul adăuga în fiecare zi”. Aici bărbaţi, acolo femei şi copii auzeau aceleaşi cuvinte ale harului şi puterii; şi în ei era lucrat acelaşi rezultat plin de putere. Ei au fost conduşi să recunoască Numele Aceluia care nu demult a fost răstignit în mijlocul lor. Au trecut aproximativ cincizeci de zile, aceasta era totul, de la acel eveniment îngrozitor.

Însă predicarea a continuat, şi numărul celor convertiţi a devenit într-o măsură uimitoare tot mai mare. Devotament sincer umplea inimile ucenicilor. Ei erau pregătiţi să-şi dea viaţa pentru El, Cel care a suferit pentru ei. Schimbarea uriaşă a fost lucrată prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Să privim acţiunea, aşa cum ea s-a arătat în Ierusalim în toată simplitatea şi puterea ei, căci este o învăţătură pe care noi, ca aceia care aparţin Adunării lui Dumnezeu, niciodată nu ar trebui s-o uităm. Puterea pentru creştere în har, puterea pentru creşterea numerică este acum aceeaşi ca atunci; acelaşi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, neschimbător, este încă aici, ca să poarte de grijă, ca Adunarea să aibă creşterea ei specifică şi pentru ca ea să facă lucrarea ei, şi anume să vestească pretutindeni în toată lumea vestea bună.

Adunarea din Ierusalim a crescut repede, aşa că noi citim despre o mulţime, care erau adunaţi, despre o mulţime de popor, care credea (Faptele apostolilor 4.32; 5.14; 6.2). Ierusalimul era foarte populat în această perioadă de timp, ceata mare de vizitatori, care venise la sărbătoarea anuală, erau găzduiţi şi în vecinătatea apropiată; însă acolo era aşa, că harul lucra cu putere între iudeii din alte ţări şi între trădătorii pătaţi de sânge şi ucigaşii Domului Isus Hristos din Nazaret; sămânţa bună a răsărit şi a adus rod bogat. Dumnezeu S-a îndurat de acea cetate vinovată, care a omorât pe Cel drept, Cel sfânt. Păcatul ei era direct înaintea uşii ei, dar „acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult”, şi astfel cete mari au venit la credinţa în Domnul Isus Hristos. Şi un număr mare de preoţi au venit la credinţă.

Extinderea în afară

Însă în timp ce mărturia pentru Hristos înălţat trebuia să înceapă în Ierusalim, totuşi ea nu trebuia să rămână acolo. Dumnezeu voia ca cuvântul Evangheliei să se extindă de acolo şi în altă parte. Corespunzător găsim, că a apărut prigoana, ca să împrăştie pe ucenici. Un martor curajos pentru Domnul Isus Hristos trebuia să-şi dea viaţa pentru Stăpânul lui. Ştefan a murit şi a primit cununa de martir; dar prigoana, care a început cu el, s-a răspândit prin Ierusalim cu autoritate intransigentă. Când conducătorii iudei din Ierusalim au observat că ei puteau jigni gloria Domnului Isus Hristos în persoana martorilor Lui, şi-au pus toată puterea în această lucrare. Incitaţi de satan, au pornit să şteargă Numele Domnului Isus Hristos din Ierusalim prin prigonirea urmaşilor Lui.

Însă Domnul a prevăzut că va veni prigoana peste ucenicii Lui, aşa cum El a trebuit să fie primul care a avut parte de ea. El le-a spus: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, să fugiţi în alta”. În felul acesta toţi credincioşii din Ierusalim, cu excepţia apostolilor, au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Însă în celelalte localităţi nu au încetat cu lucrarea lor de mărturie pentru Hristos. Ei au mers în alte locuri şi au vestit Cuvântul. Şi pretutindeni, unde ei vesteau Cuvântul, acelaşi Duh Sfânt stătea înapoia propovăduirii, şi propovăduirea era plină de putere, aşa că oamenii au fost călăuziţi să vestească Numele Domnului Isus Hristos. Prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, oamenii auzeau de moartea, învierea şi glorificarea în cer a Aceluia, de ale cărui cuvinte mulţi îşi aminteau, ale cărui minuni ei le-au văzut, a cărui prezenţă miloasă pe străzile lor au pierdut-o. Acum ei auzeau, că El Şi-a vărsat sângele preţios ca preţ de răscumpărare pentru suflete şi că Dumnezeu L-a luat în glorie în înălţime.

Duhul Sfânt era cu predicatorii, şi Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, prin aceea că multe suflete au fost mântuite. Însă noi găsim că persoanele, care au crezut Evanghelia, erau toate unite într-o părtăşie nouă, care a fost constituită la Rusalii. Aceia, care credeau, noii convertiţi, erau adăugaţi la cei care erau deja credincioşi, şi noi citim, că prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria Adunarea (căci probabil acesta este felul corect de citire în Faptele apostolilor 9.31) avea pace şi se zidea. Era o Biserică, Adunare. De ce ei toţi erau o Adunare? Pentru că un Duh coborâse ca să alcătuiască un trup. Deoarece este numai un Duh Sfânt, poate fi numai Adunare, şi pentru că este numai un Cap, poate fi numai un trup.

De aceea citim că întreaga Adunare din toate aceste ţinuturi avea pace. Ea era zidită, ea umbla în frica Domnului şi prin mângâierea Duhului Sfânt, şi astfel Adunarea creştea. Până în momentul acesta a fost creştere, şi pe tot parcursul acestei cărţi citim despre înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu la creşterea Adunării. Nu numai în Samaria şi în ţinuturile aflate imediat în spatele graniţelor Palestinei, ci prin toată Asia Mică şi până în Europa şi Africa s-a răspândit Cuvântul, şi pretutindeni oamenii au fost conduşi să recunoască pe Domnul nostru Isus Hristos. Însă punctul remarcabil era, că, chiar dacă aşa de mulţi şi în aşa de multe locuri mărturiseau pe Hristos, nu erau mai mult decât o singură Adunare, unită cu un singur Hristos în înălţime şi în care locuia un singur Duh Sfânt, care coborâse ca să zidească Domnului acel templu sfânt.

Deci chiar dacă noi nicidecum nu luăm mai departe această carte ca dovadă, putem cu siguranţă ajunge la concluzia că înmulţirea şi creşterea mădularelor trupului lui Hristos a continuat mereu începând de la Rusalii. Şi tot timpul, despre care citim în Noul Testament, creşterea a continuat. Nu a fost nici un moment de stagnare; Biserica a fost ceva permanent crescând, căci înapoia ei stătea puterea inepuizabilă şi neobosită a Duhului Sfânt.

Lucrarea lui Dumnezeu la zidire

Adunarea este numită Adunarea lui Dumnezeu, deoarece originea ei este la Dumnezeu; şi este puterea lui Dumnezeu prin Duhul Său, care justifică prezenţa şi dăinuirea Adunării în lumea aceasta până în zilele actuale. Chiar dacă ea este slăbită aşa de puternic, ea este totuşi Adunarea lui Dumnezeu. Noi suntem înclinaţi să evaluăm un lucru numai după cum îl vedem, însă Scriptura ne arată ce stă înapoia evenimentelor din istoria Adunării. Şi acolo vedem puterea măreaţă a lui Dumnezeu, în contrast cu eşecul exterior al omului. Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, a spus apostolul Pavel când a vorbit cu bătrânii din Efes despre decăderea Adunării. Eu sunt pe punctul de a vă părăsi. Însă gândiţi-vă că Dumnezeu este la voi: „voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”, aşa a scris acelaşi apostol credincioşilor din Corint (1 Corinteni 3.9). Dumnezeu cheamă afară din lumea aceasta o comunitate deosebită, care este cunoscută ca Adunare a Sa, şi când El a terminat aceasta, ea va fi spre lauda harului Său minunat.

Este prezentă şi lucrarea actuală a Domnului Isus Hristos în legătură cu formarea Adunării Sale. Gândesc că ar fi o temă foarte înviorătoare, ca pe baza studiului cărţii Faptele apostolilor să se scoată în evidenţă referirile diferite la activitatea Domnului Isus Hristos. Noi suntem înclinaţi să gândim despre Domnul Isus numai ca la Acela care a părăsit pentru totdeauna această lume chinuită, care a făcut aici aşa de desăvârşit lucrarea plină de putere a răscumpărării veşnice, că nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Este realmente un adevăr binecuvântat, că El a terminat lucrarea Sa, că El a glorificat aici pe pământ pe Tatăl Său şi că El şade acum la dreapta lui Dumnezeu, după ce a terminat lucrarea, şi că drept urmare El Se odihneşte acolo! Şi este realmente deosebit de necesar să se cunoască această parte a adevărului. Ea arată inimii şi conştiinţei, că trebuie să fie convinse că marea lucrare de împăcare a fost făcută şi că un Hristos care şade este dovada permanentă pentru aceasta.

Dar trebuie să ne gândim şi la un alt aspect al adevărului revelat. Noi ar trebui să ştim că Domnul Isus Hristos este încă activ. Când Petru, învăţat de Tatăl, a făcut cunoscuta lui mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, Domnul Isus Hristos a spus: „Tu eşti Petru; şi pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Când este făcută acea lucrarea a zidirii Adunării Sale? Când El a plecat la cer, El a început să zidească. Cine era Acela care adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi? Ni se spune, că „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”. Cele trei mii de suflete de la Rusalii erau aceia pe care El i-a adus în Adunarea Sa. Erau pietre vii, pe care Ziditorul le-a introdus în acea clădire nouă, în acea casă spirituală, care trebuia să crească prin lucrarea Sa măreaţă până la terminare.

Chiar dacă El este înălţat la cer, totuşi se spune despre Domnul Isus că El este activ pe pământ, că El lucrează împreună cu ai Săi (Marcu 16.20). Dacă parcurgem cartea Faptele apostolilor, vom găsi că aceasta aşa este. Cine era Cel care a privit din cer în jos şi a vorbit lui Saul din Tars şi l-a oprit din prigonirile pe care le făcea? Era Domnul, care în legătură cu Adunarea avea un plan deosebit în privinţa aceasta: Eu vreau să-i arăt în mod deosebit că Hristos şi Adunarea sunt una şi că Adunarea are o chemare cerească şi minunată. Lui vreau să-i fac cunoscută taina despre Hristos şi Adunare, care până acum nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. Domnul Isus Însuşi a vorbit direct cu omul: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Era cu adevărat un strigăt verbal; o Persoană reală a vorbit cuvinte reale conştiinţei şi inimii omului. Nu era un vis de noapte; el a fost aruncat la pământ, şi persoanele din jurul lui auzeau timbrul glasului. Era o viziune reală în lumea aceasta şi rezultatul acţionării deosebite a Domnului Isus în lucrarea Sa, şi anume formarea Adunării Sale.

Noi putem scoate mângâiere din această realitate mare. Domnul a spus: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Tu şi eu suntem probabil din aceia care nu fac nimic pe câmpul de lucru al Domnului, însă Domnul nu este niciodată inactiv. El este permanent la lucru; El zideşte Adunarea Sa, El adaugă piatră pe piatră, zi de zi, aşa cum Îi place. Domnul are un plan înaintea Lui, cum trebuie să fie terminată Adunarea, şi până când Adunarea Sa este terminată El nu va înceta lucrul Său. El are lucru şi pentru fiecare din noi, pe care noi trebuie să-l facem, dar la aceasta vom reveni mai târziu.

Lucrarea personală a Duhului Sfânt

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor noştri, că aceşti Lucrători divini, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt preocupaţi toţi cu zidirea şi păstrarea Adunării; însă oamenii dispreţuiesc Adunarea din cauza propriei lor ratări exterioare. Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său adevărul referitor la natura esenţială a Adunării Sale, şi El a legat instituirea ei pe pământ cu lucrarea deosebită a Dumnezeirii: Dumnezeu Tatăl făgăduieşte Duhul, Dumnezeu Fiul toarnă Duhul la Rusalii, şi Duhul Sfânt înfiinţează şi formează Adunarea.

Un titlu corect al acestei cărţi, care conţine istoria Bisericii de la început, ar fi „Istoria Duhului Sfânt”, nu „Istoria apostolilor”. Pe tot parcursul cărţii se relatează lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent ce au făcut diferiţii slujitori ai lui Dumnezeu prin predicile şi învăţăturile lor, ei au făcut deoarece au fost însufleţiţi prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl însoţea pe Petru, pe Ştefan, pe Filip şi pe alţii, şi El i-a condus şi i-a controlat în lucrarea lor. De exemplu, slujitorii Domnului au vrut într-o zi să meargă la Bitinia, dar Duhul nu le-a permis; nu era voia lui Dumnezeu ca ei să meargă în momentul acela acolo (Faptele apostolilor 16.7).

Este această domnie călăuzitoare pentru lucrarea creştinilor numai ceva care aparţine trecutului? S-a îndepărtat Duhul Sfânt de Biserică? Este Biserica un vrac pustiu, gol şi o ruină? Nu, Duhul Sfânt este încă aici, ca să cuprindă pe cei care vor să se lase cuprinşi de El, pentru ca ei să fie folosiţi de El şi El să-i folosească în lucrarea minunată de zidire şi evanghelizare, aşa că Adunarea poate să crească şi să se întărească. Înainte să ne gândim ce ar trebui să fie slujba noastră, să ne gândim la preamărita Persoană sfântă, care este la lucru în legătură cu înfiinţarea şi extinderea Adunării, care în final va sta cu Hristos pe tronul Lui şi în Numele Lui va domni pe pământ.

Zidirea făcută de Duhul Sfânt

Lucrarea Duhului Sfânt nu încetează din cauza eşecului omenesc, chiar dacă prin aceasta este împiedicată. În cartea Faptele apostolilor citim exemple istorice despre lucrarea Lui în afara şi în interiorul Adunării. Dacă mergem la 1 Corinteni 12, vom găsi natura lucrării Sale în Adunare. Duhul Sfânt dă darurile Sale, ca să întărească viaţa spirituală a persoanelor din Adunare. El dă unuia un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de cunoaştere spre folosul întregii comunităţi. El poartă grijă de ceea ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei adunări, aşa ca ele să nu ducă lipsă de vreun dar spiritual.

Care este ţelul mare al acestei diversităţi de daruri, pe care „le lucrează unul şi acelaşi Duh”? Capitolul 12 şi 14 al acestei epistole arată că ele sunt exercitate pentru zidirea sfinţilor, cu scopul precis să zidească în credinţă Adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Zidirea înseamnă un proces de construire. Hristos a spus: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea”, ceea ce include în sine că El va adăuga mereu pietre vii la Adunarea Sa, pe care El a întemeiat-o pe stâncă. El poate ridica pietre, ca ele să fie martori pentru El, căci El dă viaţă pietrelor moarte, aşa că ele devin pietre vii şi imediat sunt folosite pentru casa spirituală şi devin o parte a acelei case. Aceasta este lucrarea Domnului la zidirea Adunării Sale. Dar există şi zidirea sau întărirea spirituală a sfinţilor pe credinţa lor preasfântă, care măreşte cunoaşterea lor despre adevăr, aprofundează dragostea lor pentru Hristos, trezeşte activitatea lor în adorare şi în slujire. Cine face aceasta? Este Duhul Sfânt, care lucrează în mijlocul Adunării şi mijloceşte prin unul sau altul slujba necesară pentru zidirea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă.

Niciunul din noi nu este desăvârşit, fiecăruia din noi îi lipseşte ceva într-o oarecare privinţă. Este prezent Unul care ştie ce ne lipseşte, şi este prezent Unul care poate da, Unul care este gata să dea. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în acest scop în mijlocul Adunării, El vede un mădular care slăbeşte în aducerea de adorare a lui Hristos, şi El lasă Cuvântul Său să lucreze la inima şi conştiinţa acestei persoane. El îl face să se ruşineze, îl face să simtă că el a primit aşa de mult şi a dat aşa de puţin, că el trăieşte pentru sine însuşi, în loc să trăiască pentru Domnul său. El îl face pe cel răzvrătit să simtă că a fost neascultător de învăţătura clară şi de poruncile sfinte, care au fost date în Sfânta Scriptură. Prin lucrarea Cuvântului Duhul trezeşte forţele leneşe la activităţi mari.

În multe feluri asemănătoare Duhul Sfânt Îşi face lucrarea printre sfinţi. Deoarece tu aparţii Adunării, Adunarea este locul unde Duhul Sfânt îţi slujeşte prin alţii, prin aceea că El îţi vorbeşte, ceea ce contribuie la înaintarea ta spirituală şi spre binecuvântare. Corectarea nu este un eveniment plăcut. Nu primeşti cu plăcere lucrurile care rănesc, însă foarte des ceea ce doare cel mai mult face cel mai bine. Un medic iscusit maschează deseori medicamentele lui amare, cu toate acestea medicamentele amare sunt cele care fac bine pacientului. În învelitoarea de zahăr nu este mijlocul de vindecare. Însă Duhul Sfânt nu camuflează Cuvântul adevărului. El nu foloseşte sabia prin aceea că o ascunde în teacă. Adevărul îl nimereşte pe unul cu vârful lui pătrunzător şi cu tăişul lui ascuţit, despărţitor, şi se ştie că este adevărul despre căile proprii nedrepte; cu toate acestea se spune: nu pot suferi pe omul care mi-a spus aceasta. Nu pot suferi vorbirea lui. Gândesc că el ar trebui să-şi corecteze umblarea proprie şi să nu vorbească despre mine. Ar trebui mai bine să se spună: Vorbeşte el adevărul lui Dumnezeu, şi are acest adevăr să-mi spună ceva şi mă condamnă el? Dacă atenţionarea este lucrată de Duhul Sfânt, va fi spre paguba noastră dacă refuzăm s-o primim şi s-o aplicăm la noi înşine.

Fiecare mădular al trupului lui Hristos are nevoie din când în când de o atenţionare, de îmbunătăţire şi de instruire, şi aceste cerinţe diferite ale Adunării sunt satisfăcute prin Cuvântul care ne este adus prin Duhul Sfânt prin gura unuia sau altuia din mădulare. Poate să fie simplu vorbirea de neauzit a Duhului Sfânt în noi. Mulţi dintre noi pot adeveri că unele din gândurile cele mai minunate despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu Sfânta Scriptură s-au ridicat în noi în Adunare, fără să se fi auzit vreun ton. Deseori, foarte des, El vorbeşte foarte încet inimilor noastre în timpul acelei linişti dulce din strângerile laolaltă, care este lucrată de Duhul. Ah, de am avea urechi să auzim, inimi să primim ce vrea să ne arate Duhul Sfânt în astfel de momente! El este cu adevărat Învăţătorul mare şi capabil. El ne va conduce în tot adevărul; şi El ne va călăuzi mereu, dacă Îi permitem. El este aici la noi în Adunare spre zidirea tuturor prin darurile pe care El Însuşi le-a dat.

Domnul dă oameni în Adunarea Sa

Efeseni 4.7,8,11-16: 7 Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 8. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“. … 11. Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, 12. Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; 14. ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; 15. ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; 16. din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

Însă din Efeseni 4 deducem o altă latură a acestei teme. Acolo citim iarăşi despre daruri, însă este vorba despre daruri în legătură cu Capul Adunării, cu Acela care a plecat la cer, şi nu ca în epistola către Corinteni, cu Duhul, care a coborât din cer. Capul înălţat este Acela care dă daruri oamenilor; şi ni se spune, că „El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. El dă persoanele; oamenii înşişi sunt darurile Lui date Adunării Sale. De aceea există o diferenţă mică între darurile, despre care citim aici, şi despre acelea, despre care citim în epistola către Corinteni. În epistola către Corinteni citim despre Duhul Sfânt, cum El dă printr-o persoană sau alta un cuvânt de cunoaştere, un cuvânt de înţelepciune sau ceva asemănător. El constrânge o persoană să se roage, şi o altă persoană să prorocească, şi aşa mai departe. Acolo darul este chestiunea care va fi făcută, este acţiunea, este folosirea organului de vorbire în Adunare; dar aici în epistola către Efeseni, Domnul ca şi Cap al Adunării dă anumite persoane spre binele Adunării. El a dat apostoli; Pavel şi alţii erau persoane reale, care au fost date ca să asigure construirea şi creşterea Adunării.

În epistola către Efeseni nu ni se arată cum Duhul nevăzut lucrează sub diferite forme prin unul sau altul spre binele tuturor. Aici învăţăm că o persoană deosebită primeşte de la Domnul un dar deosebit, şi acest dar include responsabilitatea să fie folosit spre binele spiritual al întregii Adunări. Dacă Domnul, care a plecat din lumea aceasta, a dăruit unuia din noi un dar, atunci suntem răspunzători Lui, Celui care a dat darul acesta, direct de felul cum folosim acest dar. Va trebui să-I dăm socoteală, şi acesta este motivul pentru care aici se vorbeşte despre Domnul ca şi Cap. Apostolii, profeţii şi alţii stăteau toţi în legătură cu Capul, de la care ei îşi primeau utilitatea lor pentru Adunare. Mai târziu va trebui ca fiecare din ei să stea înaintea Domnului şi Capului lor, ca să dea socoteală de ceea ce au făcut.

Noi nu suntem răspunzători faţă de Duhul Sfânt exact în acelaşi fel. Duhul Sfânt nu Şi-a ocupat locul în Adunarea de pe pământ ca să exercite domnia şi autoritatea supremă, în afară de faptul că El are autoritatea proprie, deoarece El a ieşit de la Tatăl şi de la Fiul. Aşa cum Isaac prezenta simbolic pe Fiul, la fel robul lui Avraam simboliza pe Duhul. Însă Domnul Isus are autoritatea şi puterea şi domnia supremă peste toate, cele referitoare la Adunare, şi El a oferit darurile Adunării, persoanele, care sunt responsabile faţă de El, ca ele [darurile] să facă desăvârşiţi pe sfinţi, ca ele să exercite slujba şi ca ele să zidească trupul lui Hristos.

Astăzi noi nu mai avem apostoli. Apostolii de odinioară au murit toţi, dar noi avem scrierile apostolice. Noi posedăm în scrieri tot ce trebuie ştiut şi este necesar, căci apostolii şi profeţii au pus o dată pentru totdeauna fundamentul Adunării. Noi avem scrierile profeţilor şi apostolilor. Luca era un profet; Marcu nu era apostol, dar era un profet. Aceşti doi profeţi au scris părerea lui Dumnezeu despre viaţa lui Hristos, fiecare într-un scop deosebit în schema instruirii divine pentru Adunare. Astfel noi avem scrierile apostolilor şi profeţilor ca bază pe care se sprijină Adunarea.

Evangheliştii

Nici evangheliştii nu lipsesc – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – printre darurile actuale ale lui Hristos date Adunării. Ei sunt aceia, care merg undeva şi pretutindeni, ca să vestească Cuvântul. Filip era un evanghelist, şi el a plecat din Ierusalim ca să vestească pe Hristos în cetatea Samaria, şi după aceea a coborât spre pustie ca să vestească eunucului etiopian pe Isus. El era un om care stătea sub influenţa şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să facă pe Hristos cunoscut acolo unde Numele Lui nu era cunoscut. El era un dar, pe care l-a dat Capul, ca să plece în lucrarea în lume, prin care Hristos putea să zidească Adunarea Sa. Filip trebuia să caute pietrele pentru Stăpânul său, aşa că ele puteau fi introduse în casa spirituală. El a căutat în cariera stricăciunii şi ocării suflete moarte pentru Stăpânul său în scopul formării Adunării. În felul acesta evanghelistul aparţine Adunării; el este un dar dat Adunării de către Capul ei; lucrarea lui este strâns legată cu creşterea Adunării. Dacă pe el îl interesează numai să primească de pe buzele unui om mărturisirea că el crede în Domnul Isus Hristos, şi dacă apoi îl părăseşte pe cel convertit şi acesta trebuie să se descurce singur, atunci el nu-şi face lucrarea pe deplin. Misiunea lui este să poarte grijă ca cel convertit să devină parte a trupului mărturisitor alcătuit din persoane pe pământ, care recunoaşte Numele Domnului Isus Hristos. Evanghelistul nu ar trebui să neglijeze să-l instruiască pe cel câştigat în ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revelat ca adevăr despre Adunare.

Păstori şi învăţători

Păstorii şi învăţătorii sunt necesari şi pentru creşterea Adunării, şi în enumerarea făcută aici se întâlnesc păstorii înainte de învăţători. Probabil darul de păstor şi preot era deseori un dar dublu, care era unit într-o singură persoană, dar nu întotdeauna era aşa. Păstorul este unul care păstoreşte oile lui Hristos, nu unul care se ridică şi povesteşte multe lucruri banale despre înalta critică a bibliei şi de obicei conduce pe ascultătorii lui într-un întuneric de ceaţă, unde ei nu-l pot înţelege. Sunt persoane care nu înţeleg nici ce spun şi nici ce afirmă. Un om, care este un astfel de învăţător, cu siguranţă nu este păstor.

Păstorul, pe care îl dă Hristos, este unul care hrăneşte inimile sfinţilor Săi cu pâinea şi apa vieţii. Noi, cei care iubim pe Domnul Isus Hristos, înfometăm să învăţăm ceva mai mult despre El. Nu este nimic pe care să-l preţuim mai mult decât un gând nou sau un punct de vedere nou despre harul Domnului Isus Hristos. Este dulce pentru noi, pentru că este vorba de El. Şi păstorul ştie şi ne arată cum noi putem aduce pe Hristos în lucrurile vieţii zilnice, în atelier, pe străzile aglomerate, în cămin, în diverse împrejurări, în care ne aflăm. Noi avem nevoie de indicaţii şi de sfaturi referitoare la lucrurile practice, deoarece uneori creştinii tineri nu sunt aşa de înţelepţi cum ar putea fi, chiar dacă au intenţii bune. Uneori, de exemplu, ei vorbesc despre Hristos în birou, în loc să-şi îndeplinească obligaţia faţă de superiorul lor, şi aceasta nu este nici înţelept şi nici corect. Alteori vorbim cu oameni pentru a-i ajuta, şi în loc să facem aceasta îi îndepărtăm de adevăr prin remarcile noastre nebune, şi noi niciodată nu mai avem o ocazie nouă să le spunem ce ar trebui să le spunem. Suntem aşa de neînţelepţi şi avem nevoie să fim învăţaţi cum putem reprezenta pe Hristos în chip demn şi aducător de câştig.

Păstorul este o persoană înţeleaptă, care îmi prezintă adevărul lui Dumnezeu şi îl seamănă în mine aşa fel că eu simt că acesta este tocmai cuvântul pe care mi-l doresc în împrejurările actuale. De exemplu, în seara aceasta noi suntem aici veniţi din diverse împrejurări. Eu nu pot spune care adevăr ţi se potriveşte, şi tu nu poţi spune care adevăr mi se potriveşte cel mai bine. Însă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cunoaşte nevoia mea şi îmi aduce cuvântul potrivit cu ajutorul discuţiilor înţelepte avute cu alţii, aşa că eu recunosc imediat adevărul de care am nevoie. El îşi aruncă lumina pe cărarea mea. Darul de păstor este ceva de dorit.

Cum putem noi deveni păstori în Adunarea lui Hristos? Mă refer desigur într-o formă foarte simplă. Noi putem fi folositori în această lucrare dacă mai întâi dovedim că putem aplica la noi înşine adevărul lui Hristos, aşa cum el este revelat în Cuvânt. Dacă am testat la noi înşine valoarea unui lucru, atunci îl putem recomanda cu toată încrederea şi altora. Dacă găsim un pasaj în Scriptură, care ne ajută la adorare şi în slujba pentru Hristos, atunci este absolut sigur că putem ajuta altora în acelaşi fel. De aceea putem recomanda cu încredere altora ceea ce am găsit bun pentru sufletul nostru propriu; şi în felul acesta putem păşuna oile lui Hristos într-un fel simplu.

Învăţătorii sunt daruri, pe care Capul Adunării îi foloseşte ca sfinţii să înainteze în cunoaşterea celor descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.

Creşterea trupului întreg

Fără a mai zăbovi la diferite alte daruri, doresc să îndrept atenţia noastră spre referirea directă, care se face în pasajul acesta din Scriptură, la creşterea Adunării. În versetul 16 citim: „din care [acesta este Capul] tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aici sunt văzuţi toţi sfinţii în unitatea trupului întreg, care îşi primeşte creşterea din cauza legăturii lui cu Capul din Cer. Aceasta dă o încurajare enormă. Dacă tu eşti cu adevărat un mărturisitor al Domnului Isus Hristos şi aparţii acelui un singur trup al lui Hristos, atunci eşti inclus în acest curent al puterii vii, care este dat prin Capul ceresc spre bunăstarea tuturor.

Ni se spune că legătura între Cap şi trup este aşa de strânsă, aşa de adâncă, aşa de extinsă, că „fiecare încheietură” şi „fiecare parte” sunt incluse. Urmare acestui fapt este asigurată bunăstarea spirituală a întregului şi a fiecărei părţi. Din aceasta rezultă, că în mod normal fiecare mădular ar trebui să contribuie la binele şi activitatea întregului trup al lui Hristos. Noi avem nevoie unii de alţii şi suntem necesari pentru toţi cei care sunt mădulare împreună cu noi.

Când un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Cât de important sunt eu deci pentru fraţii mei şi pentru surorile mele! Faptul că sufletul meu stă în contact cu Domnul viu în glorie, va avea efect folositor pentru toţi care sunt în Adunare. Să presupunem de exemplu că eu merg la frângerea pâini cu sentimente rele în inima mea, se poate ca să mă aşez şi nu spun nici un cuvânt, ci în mine este un foc care mocneşte de gânduri rele. Eu sunt pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră, care sunt acolo, un obstacol mut la adorare şi la rugăciune. În această stare ar fi trebuit mai bine să nu vin. Ar fi trebuit să mărturisesc acest păcat. Ar fi trebuit să-l fi adus înaintea Domnului în cămăruţa liniştită. Ar fi trebuit să nu vin necurăţit în Adunarea sfântă. Ce vreau să arăt, este, că fără ca eu să spun un cuvânt este posibil ca prin eşecul personal să deranjez adorarea lui Dumnezeu în toată strângerea laolaltă. Aceasta este din cauză că fiecare parte a trupului contribuie la acţiunea întregului. Această constatare se referă la surori şi la fraţi, la tineri şi bătrâni, la fiecare parte a acestei construcţii minunate, pe care Domnul o ridică şi o întăreşte. Noi toţi suntem legaţi unul de altul aşa fel că dacă la o persoană ceva nu este în ordine, aceasta are influenţă rea asupra altora.

Reciproca este de asemenea adevărată. Dacă eu vin şi sufletul meu este fericit în Domnul, dacă vin şi sunt gol de mine însumi şi plin de Duhul Sfânt, dacă vin şi inima mea este plină de laudă, ca să ador pe Dumnezeu şi să-mi amintesc de Domnul în moartea Sa, atunci strălucirea acestei bucurii lăuntrice se răspândeşte peste ceilalţi. Eu nu trebuie să fac cunoscut aceasta, Duhul Sfânt este prezent ca s-o împlinească şi să facă realitate „după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei”. Starea mea corectă este necesară la desăvârşirea întregului; şi în această necesitate constă responsabilitatea fiecăruia.

Responsabilitatea fiecăruia în parte

În 1 Corinteni 3 găsim de asemenea această temă a responsabilităţii prezentată sub aspectul creşterii Adunării. Ar trebui să ne amintim ce responsabilitate stă pe fiecare mădular al trupului lui Hristos în această privinţă. Aceasta se referă la aceia care ajută sau fac o lucrare sub o formă oarecare. În capitolul acesta se găsesc multe îndrumări despre acest punct, însă eu pot să mă ocup numai pe scurt cu aceasta. Voi puteţi studia capitolul într-o oră de linişte. La începutul capitolului apostolul vorbeşte sfinţilor din Corint într-un fel cam ciudat. El spune că el nu le poate scrie aşa cum doreşte. Starea lor spirituală îl împiedica s-o facă. Trecuseră trei sau patru ani de când i-a părăsit, şi ei ajunseseră acum într-o stare tristă de dezordine. Şi în loc să-i hrănească cu carne ca pe creştini maturi, trebuie să le dea lapte, ca sugarilor. Exista un motiv pentru această stare joasă şi pipernicită. El scrie: „N-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”

Carnea împiedică creşterea spirituală

În ce consta motivul pentru aceasta? Ce era fals în Corint? De ce au rămas aşa de în urmă în creştere? Ei au uitat că acum, ca mădulare ale trupului lui Hristos, aparţineau unei clase cu totul noi de persoane. Relaţiile lor unii cu alţii erau noi. În Adunare ei nu mai trebuiau să fie stăpâniţi de responsabilitatea lor lumească de odinioară şi de căile lor lumeşti. Era un etalon nou, căci ei aparţineau acum lui Hristos. Şi cu toate acestea au acţionat ca oamenii din lume. Erau influenţaţi de motive carnale, şi între ei era ceartă şi sciziune. Diferenţele de păreri au luat naştere prin ceva care într-o oarecare măsură părea demn de laudă. Ei nu se puteau uni cu privire la meritele conducătorilor şi învăţătorilor lor. Ei aveau înaintea lor în Adunare diferite persoane excelente. Desigur cunoşteau bine pe apostolul Pavel, care a fost aproape 18 luni între ei, ca să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Apolo şi Chifa. Sfinţii s-au legat de aceşti conducători într-un duh de preţuire şi devotament, dar care s-a transformat în rivalitate. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”, un altul: „Eu sunt al lui Apolo”, şi un al treilea spunea: Eu nu aparţin nici unuia dintre voi, eu aparţin lui Hristos”, şi chiar prin felul acesta s-a format un partid.

Deci în timp ce nu era o sciziune publică, existau totuşi partide în Adunare. Şi acest duh de partidă era tocmai aceea cu care ei erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Drept urmare Adunarea din Corint avea cercurile ei de învăţătură; unul stătea cu toată inima de partea învăţătorului lui şi altul de partea învăţătorului lui, şi astfel ei au introdus în Adunare aceste diferite puncte de vedere şi sentimente. Ei urmau pe bărbaţii cu influenţă; ei nu priveau la Hristos ca şi Cap al trupului întreg. Când unul spunea: „Eu sunt al lui Hristos”, aceasta înseamnă: „Eu am primit pe Hristos într-un fel cum voi ceilalţi nu L-aţi primit”, el făcea pe Hristos Cap al unei partide în loc de Cap al Adunării. Râvna lui nu era conform cunoaşterii divine. Adevărul era, că ei au permis caracterului lumesc şi egoismului să ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă în inimi. Ei erau carnali, şi de aceea ei trebuiau hrăniţi cu lapte. Ei nu puteau înţelege adevărul lui Dumnezeu, pe care apostolul li l-ar fi făcut cunoscut cu plăcere. Şi dacă o persoană nu primeşte adevărul lui Dumnezeu, ea nu creşte „în toate privinţele spre Hristos, care este Capul”. Ea nu face nici un progres în lucrurile spirituale, şi astfel are loc un eşec în responsabilitatea personală.

Creşterea spirituală în particular şi în comun depinde de ascultarea ta faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un exemplu în Biserica de la început, despre a cărei creştere citim următoarele:

Faptele apostolilor 9.31: Deci toate adunările din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria aveau pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.

Biserica se înmulţea, şi această creştere era urmarea unei umblări cu credincioşie. Este important să se ţină seama de această interdependenţă între creşterea spirituală şi umblarea cu credincioşie. Umblaţi voi ca mădulare ale trupului lui Hristos în despărţire de lume? Voi ştiţi foarte bine că lumea şi Hristos nu pot merge împreună. Voi ştiţi că dacă vă dedicaţi party-ului, cluburilor şi întrunirilor lumeşti, primiţi imediat o repulsie împotriva Cuvântului lui Hristos şi curând nu veţi mai avea nici o plăcere de Hristos Însuşi. Veţi fi întrebaţi: „Ce s-a întâmplat cu voi?” Voi spuneţi: „Nu ştiu”. Dar voi ştiţi; este rezultatul legăturii voastre; aţi lăsat să se strecoare în inima voastră dragostea pentru practicile lumeşti, şi aceasta distruge părtăşia voastră cu Domnul. Nu mai iubiţi citirea Bibliei; voi înşivă nu mai citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l citiţi nici împreună cu alţii. Voi nu vegheaţi în har şi adevăr. Care este cauza? Pentru că voi aţi apucat-o pe căile lumeşti şi obiceiuri carnale. Aceasta este starea pentru care apostolul mustra Adunarea din Corint. Şi pasajul cuprinde un cuvânt de atenţionare pentru toţi care au fost instruiţi în adevăr, ca ei să nu trebuiască să împiedice creşterea Adunării şi înmulţirea ei la număr ca întreg prin eşecul lor personal practic.

Lucrări care rezistă la foc

Acum, în ultima parte a capitolului, Pavel vorbeşte despre învăţătură şi slujire în Adunare. El vorbeşte despre faptul, că el a pus temelia (1 Corinteni 3.10). El însuşi a pus temelia în Corint, şi temelia era Isus Hristos. După aceea au venit alte persoane şi au adus diferite învăţături, ele au clădit pe temelia apostolică. Dar unii din lucrători, unii din conlucrătorii lui Dumnezeu din Adunarea din Corint nu au zidit cu înţelepciune. Ei nu au slujit sfinţilor cu credincioşie, ei nu aveau pe Domnul înaintea lor, ca să călăuzească lucrarea lor; şi ei nu au folosit materialul corect, şi anume adevărul lui Dumnezeu, în lucrarea lor! Şi apostolul îi atenţionează cu privire la aceşti lucrători incorecţi şi neveritabili.

Dacă contribuim în Adunare în vreun fel la zidirea sfinţilor, atunci să luăm seama ce zidim, deoarece Hristos doreşte să aibă o Adunare curată, sfântă şi fără pată, pe care vrea s-o prezinte Lui Însuşi. Şi dacă introducem ceva în construcţie, El va verifica lucrarea noastră, ca să constate dacă ea este bună. El o verifică prin foc. Apostolul tratează această temă în vorbire simbolică, unii clădesc pe această temelie aur, argint şi pietre preţioase, alţii lemn, fân şi paie. În ziua lui Hristos El va verifica lucrarea fiecăruia, ca să arate public ce natură are ea. Focul va verifica lucrarea fiecăruia, şi unele din acestea vor dispare, deoarece sunt numai lemn, fân şi paie. Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista la foc. Şi numai ceea ce este din Cuvântul lui Dumnezeu va rezista focului judecăţii Sale, a ultimei Lui verificări.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu netrecător, şi dacă eu adâncesc în inimile celor care sunt creştini ca şi mine adevărul lui Dumnezeu, pe care îl conţine Cuvântul Său, lucrarea va rămâne în picioare. Dar dacă aduc gândurile şi părerile proprii, lucrarea va dispare în ziua judecăţii. Fiecare să fie atent ce face în Adunarea lui Dumnezeu. Este ceva îngrozitor să pui o piatră de poticnire în calea unuia dintre cei mai mici, care aparţin lui Hristos, ca să cadă peste ea. Unii trăiesc în împrejurări grele, pe care trebuie să le învingă zi de zi, şi în orice moment ei ar putea aluneca şi cădea. Ce fac eu? Le întind eu o mână ajutătoare şi le dau o lovitură? Dacă vreau să le dau un sfat ajutător, atunci trebuie să le dau ceea ce Dumnezeu a scris. Dacă nu ţin seama de acest lucru, probabil le voi produce mai multă pagubă decât le fac bine; şi această lucrare a mea va arde.

Dar acolo sunt şi lucrători buni, despre care apostolul vorbeşte. Lucrarea lor va rezista încercării, atunci când va veni Stăpânul, şi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios”. Ah, haideţi să dorim să fim lucrători buni în ochii Domnului Isus, lucrători credincioşi în slujirea Domnului nostru! Dacă încerci să ajuţi unei persoane aflate în nevoi sufleteşti, la ce foloseşte să-i citeşti ceva din Shakespeare sau Milton? O astfel de literatură poate fi bună în anumite lucruri, referitoare la lumea aceasta. Dar folosul Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu este acela, că te păstrează credincios faţă de Hristos, despre care vorbeşte Cuvântul. Ajută deci acestui om cu ceea ce este plin de conţinut şi bun, şi tu vei primi răsplata cuvenită. Un om, care doreşte să facă o lucrare bună, alege cel mai bun material pentru această lucrare.

Alături de cea de-a doua grupă de lucrători, ale căror lucrări vor arde, ei înşişi însă vor fi salvaţi, este şi o a treia grupă. Acestea sunt persoanele rele şi îngrozitoare, care pătează Templul sfânt al lui Dumnezeu, care aduc în Adunarea lui Dumnezeu învăţătură falsă şi otrăvită. Nu se spune nimic despre lucrările lor, dar apostolul spune un cuvânt grav despre astfel de oameni: „pe acela îl va distruge Dumnezeu”.

Concluzie

Am schiţat foarte sumar această temă a creşterii Adunării. Dar să ne gândim întotdeauna, că este o lucrare divină, care are loc în legătură cu zidirea Adunării. Această lucrare este infailibilă şi nu poate fi distrusă. Ea va continua, în ciuda eşecului nostru. Dar există şi lucrarea fiecăruia în parte, unde noi toţi avem o responsabilitate. Aşa pe cât este de sigur că noi aparţinem acestei Adunări a lui Dumnezeu, la fel de sigur purtăm responsabilitatea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, ca să le ajutăm, să le facem bine, să purtăm grijă ca ei să înainteze în ceea ce este al Domnului Isus Hristos. Domnul aşteaptă aceasta de la fiecare din noi. Din pricina Numelui Său, prin harul Său să facem ce putem.

 Vorheriger TeilNächster Teil 

 

 

 

Îndemn şi mustrare peste slujitorii bisericii României

 

(DET  pe http://www.noulierusalim.ro/index1.php?pg=subcapitole&cap=3&sub=4)

 

 

… În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin. Domnul Iisus Hristos a luat de pe pământ scaunul de împărăţie tuturor împăraţilor pământului. Dacă mai doreşte cineva să stea în împărăţia sa, să stea cum a stat Domnul, cu mâinile întinse. Nu de scaun este vorba, ci de darul de împărat pe care l-a luat Sfânta Treime. Vine o păsărică din cer să fie împărat pe pământ. Da, da, vine.

 

***

 

… O, slujitori ai bisericii Mele, fiţi vrednici de Mine prin fapte bune. Nu fiţi făţarnici şi mândri, ci plecaţi-vă capetele şi slujiţi cu credinţă în Domnul Iisus Hristos. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor! căci sunt venit din nou pe pământ, şi voi Mă răstigniţi, nu cu trupul, ci cu Duhul Mă răstigniţi. Grăiesc slujitorilor bisericeşti: apropiaţi-vă de Mine cu fapte bune. Vino la Mine, slujitorule al Meu, precum este scris.

 

***

 

… Fiule, eşti preotul Meu, eşti înger în odăjdii. Fii în supraveghere, căci în timpul sfintei slujbe umblă poporul în biserică aşa cum umblă caprele în târlă. Crezi? Pune ordine. Nu are voie, este blestemat, dar el nu ştie. Şi mai aduc la cunoştinţă: când se miruieşte şi se ia anafura, îi curge printre degete şi calcă pe trupul Domnului Iisus Hristos, Care S-a junghiat în sfântul altar.

 

***

 

… O, tată, preotul de altădată nu schimba hăinuţa sa, dar acum am întâlnit preot în haine la fel cu lumea. Am întâlnit preot cu ceas la mână şi cu fundă la gât.

 

***

 

… Tată, nu mai e preoţie să te spele. Preoţie e, dar nu mai e cu Mine. Am întâlnit în cale preoţi care slujesc la duhul rău, prin concursuri de dansuri şi cor, şi voi lua darul şi harul şi nu va mai avea cine să spele pata ta. Voi lua darul preoţilor, căci nu-Mi mai slujesc Mie.

 

***

 

… Spală-te bine de păcat, că mai e câte un preoţel care nu s-a închinat la idolii plini de păcat, care nu s-a închinat celui de azi, şi stă ascuns şi plânge pentru moartea de azi şi strigă la Mine din cămara sa: „Mai e mult, Doamne?“.

 

***

 

… Copilaşii Mei, au să vină preoţii la tine şi au să te ameninţe cu palma, cum a venit la Mine Caiafa, Pilat, Irod şi Iuda. Au să vină la tine şi au să spună: „Nu mai intra în biserică la mine!“. Şi ai să zici: „Unde să mă duc? că iată, a sosit vremea să fiu prigonit“. Cine-l face, măi, să vină la tine? Viaţa lui păgână. Deşi e preot, dar nu-l judecăm, că vine vremea ca acela care te iubea, acum să te alunge, căci unul la mie este care a iubit păstorul, şi unul la mie care şi-a iubit turma. Veţi fi daţi afară din sinagogă. În loc să dea pe cei răi, te dă pe tine. Iată, nu v-am spus lucrul acesta ca să nu mai iubiţi preoţimea.

 

***

 

… Fiţi deosebiţi de lume, ca să nu fiţi seceraţi cu lumea. Voi sunteţi sarea pământului. Cui i-a spus Domnul aşa? Preoţilor. Dacă sarea se va strica, oamenii cu ce ar mai săra? De ce nu simbolizaţi toate acestea? Nu mai e ulei şi nu mai e zahăr pe piaţă. Nu zahărul a pierit. E un simbol, că nu a pierit. Este şi se dă pe pitite. Aşa şi Eu, dau pe pitite harul Meu. Cum un gestionar dă ulei şi zahăr numai la cunoscuţi, aşa şi Eu dau la cunoscuţi harul Meu.

 

***

 

… Nu s-a pomenit nici în Vechiul, nici în Noul, preotul să joace mingea.

 

***

 

Şcoala de preoţi se învaţă astăzi după lume, nu după Mine. Pe vremea moşilor şi strămoşilor, nu slujea preotul cu ceas la mână, şi nici după ceas, ci după har slujea.

 

***

 

… Se va lua harul de la preoţi şi se va da vouă, dar vor veni zvonuri prin lume că voi nu sunteţi buni. Voi să nu vă înfricoşaţi să ziceţi că nu sunteţi buni. Nu lăsaţi să intre în voi microbii celor răi. Nu am mai spus: „Fii ca Ilie sau ca Ioan din pustie“, ci am zis: „Fii ca Mine“.

 

***

 

Oiţele Mele, va veni vremea ca dintr-o sută de preoţi să rămână unul, şi dintr-o mie să rămână zece. De ce? Pentru că fiecare s-a lăcomit, a pus preţ. O, tată, dacă auzi cum se ceartă pe bani, cum se ceartă pe prosoape, cum se ceartă pe batiste! Păcat. Iată, şi cei ce slujesc slujbele, zic: „Slugărimea mea să fie plătită tot de preot, că pe el îl slujesc“.

 

***

 

… Alergaţi să mâncaţi Trupul şi Sângele Meu, că vine o furtună peste preoţi, că pune în loc de anafură curată din apă şi făină, se duce şi ia din târna altuia colacul şi face anafură. Nu se poate să se facă anafură decât din apă şi făină. Nu mai scăpaţi anafura pe jos. Să se aducă la cunoştinţă sfântă.

 

***

 

… Patriarhul Justinian a făcut un bine la cineva. Pentru binele acesta are rădăcină adâncă la Mine. Dar are jurământ, cât va trăi el, nimeni nu-l poate scoate din slujba sa duhovnicească. Şi dacă nu era aşa, nu mai era Biserica Ortodoxă şi nici un creştin nu mai era. Să ţineţi minte, tată, că de aceea nu poate să-l răstoarne, şi de această faptă s-a adus la cunoştinţă şi la elevii din şcoală.

 

***

 

O, tată, patriarhul Justinian e pe patul de moarte, suferă greu din partea poporului rău. Dacă poporul său nu ar fi rău şi dacă Justinian ar mai fi în puterea sa, nu ar mai fi intrat oameni cu duh necurat în patriarhie.

 

***

 

… Preotul Mirică Ilie când a pornit pe trâmbiţa Mea la spitalul-azil a zis să moară acolo, să nu mai vină, ca să nu mai încurce. A făcut ca boierul cu cocoşul. Dar iată că în vremurile de azi vasul Meu trăieşte, iar preotul Mirică Ilie şi soţia sa sunt îngropaţi în mormânt. De atunci şi-a săpat groapa, şi lui, şi soţiei sale. Când făcea trâmbiţa Mea jertfă la bisericuţă, îi dădea şi soţiei sale, şi nici ea nu lua, nici pe nepoţi nu-i lăsa, şi le spunea: „Nu luaţi, că această femeie e blestemată de preot.“ Şi a plecat cu blestemul neiertat.

 

***

 

Şi patriarhul Justinian e ceva, dar el nu ştie ce se petrece în România şi în slujitorii bisericii lui; nu ştie răutatea lor. Şade ca Daniel între lei şi nu poate să-i ceară fiicei lui să-i dea o cană cu apă, că nu o lasă. Îi dau ei apă. Dar mult nu va fi şi toţi vor pieri. Fiule, mai e scris în Apocalipsă un război, dar nu cu arme de foc. Şi să ştiţi că apropiatu-s-a.

 

***

 

… Eu, Domnul Iisus Hristos, M-am coborât din cerul sfânt să vă spun: fiţi conştienţi, nu fiţi ameţiţi. E greu, tată, de viaţa voastră. Ce sabie dureroasă a tăiat inimile voastre! Cum adică? Fiţi pricepuţi şi să umblaţi treji.

Aseară, la orele 23:30, a încetat din viaţă părintele vostru ortodox, Justinian patriarhul. Boala nu a fost nimic pentru el, căci pentru fiecare creştin, moartea nu i se pare şi nu vine cu durere, dar durerea i-a fost prin necaz. I-a luat locul un altul, pe care el nu l-a voit. Şi acest înlocuit nu este cu Duh Sfânt, ci este cu duhul în multe feluri. Nu ţine în dreptate cu Mine sau cu tine, şi ţine în dreptate cu minciuna, ţine în dreptate cu iubitorul de argint şi cu iubitorul de aramă. El stă pentru mândrie, nu pentru Mine. Veţi vedea întunericul de care aţi fost anunţaţi.

Poporul Meu, ţine bine la viaţa creştină, n-o lăsa să prindă rugină pe ea, şi curăţeşte-o mereu pentru Dumnezeu. Mănâncă hrana ta din mână curată şi blagoslovită. Chiar dacă cineva îţi zice: „Ia!“, tu nu băga în tine apă cu pâine nesfinţită, încercându-vă să vadă dacă voi îi cunoaşteţi pe ei. Copilaşii Mei, odraslele Mele, veniţi-vă în fire şi purtaţi-vă bine viaţa cu Mine. Poate acum te culci şi nu se ştie cum te scoli.

Poporul Meu cel îndoit, poporul Meu cel întristat, care ai durere mare pentru această brăţară care se desfiinţează. Nu se ţine seama că a dispărut acest patriarh. Îl plânge familia sa, îl plânge toată biserica ce se numeşte biserică duhovniceşte. Aţi auzit? Nu aveţi voie să glumiţi. Purtaţi-vă cum se cuvine. Să purtaţi doliu. Fiule tată, se bucură ţara toată de plecarea lui, că dacă ţinea cu sine, nu-l întrista ca să-şi piardă viaţa. Nu a avut voie nimeni să stea lângă el în timpul acela, decât numai duşmani au avut loc la căpătâiul lui. Nu a dat voie nici în biserică să se vestească. De ce când pleacă altcineva vesteşte la toate aparatele de ştiri? Pe cine-l doare inima de sine? că acesta a ţinut bisericile şi mănăstirile în mână, dar de acum nu va mai fi, şi toate, toate se dărâmă, şi duhovniceşte, şi pământeşte. Toţi călăii se bucură. Când l-a adus pe acest înlocuitor şi a cerut binecuvântare spre a sa lucrare, patriarhul Justinian nu a voit, şi a plâns cu suspine şi i s-a ridicat de la inimă un nod mare, care nu a mai avut salvare. Justinian se scrie în condica fericiţilor.

… Aveţi toată grija ca tocmai acum la sfârşit să nu vă înghită antichrist. Şi acum când vorbesc, e antichrist de faţă. Şi lângă patul lui Justinian a stat antichrist lângă el, că doar, doar o scăpa ceva ca să-l poată lua. Patriarhul cel mare al cerului i-a dat binecuvântare şi hrană multă, multă când a plecat. Amin.

 

***

 

… Eu vreau preot, nu vreau popă. Popii sunt ai lui Baal. Preot a fost patriarhul Justinian, şi din treaptă în treaptă a venit la patria cerească. Nu l-au lăsat călăii să spună cu gura sa cine să vină după el. Avea pe cineva căruia îi zicea „Romanul“. Acesta care vrea să vină este Pilat şi Caiafa, este cel care-i ia locul.

 

***

 

… Tată, nu şi-a aşteptat timpul de la Dumnezeu acela (Iustin, n.r.). Nu s-a uitat la viaţa sa să vadă: are meritul să fie aşa? Şi s-a dus cu cerere şi a cerut cu multă rugăminte ca să fie pus în această treaptă.

 

***

 

Vă anunţă Domnul: mulţi copii de ai Mei vor să dea copiii la şcoala de preoţi. Interzis! Interzis! Interzis! că nu iese preot, ci iese purcel, iese purcel. Nu mănâncă mâncare din care mânca sfântul Nicolae la şcoala sa, şi acum mănâncă chimicale.

 

***

 

Am trimis odată trâmbiţa Mea la mănăstirea Viforâta şi a fost intrată la stareţă, tată, şi erau toate maicile acolo, nu când mâncau ele, ci când beau ţuică fiartă, după slujba sfântă când ieşeau. Şi trâmbiţa Mea, trimisă de Mine, a spus: „Nu e bine ce faceţi. Aţi ieşit de la lumină şi aţi intrat în scorbură“. Aici, stareţa a zis: „Cine eşti tu, de ne vorbeşti aşa? Eu am douăzeci de ani în mănăstire şi n-am grăit ce grăieşti tu. Ieşi afară, că nu te cunosc cine eşti“. Iar persoana care o însoţea a spus: „Această fiinţă e proorocul lui Dumnezeu!“. Dar stareţa a spus: „Dumnezeu nu m-a făcut pe mine prooroc, care stau numai în slujbă, şi a făcut pe un infirm şi pe un olog?“. Şi a plecat trâmbiţa Mea şi le-a lăsat tot aşa. Unde e acum mănăstirea Viforâta? că mereu se stinge, până nu va mai fi nici o scânteie de monahii. Te duci la mănăstire şi dai pomelnic să se roage pentru tine şi are pântecele plin de băutură. Nu judecăm, dar arătăm fapta stricată, căci orb pe orb cade în groapă, nu se pot conduce unul pe altul.

 

***

 

Uite-l, tată, pe Justinian patriarhul, îşi plânge fiii şi fiicele, că le-a cucerit păcatul. Numai pe aceia îi plânge. Cine e cu Mine, e pus deoparte. De la plecarea acestui patriarh nu se vor mai scrie cărţi sfinte, nu se vor mai zidi case sfinte şi nu se vor mai repara, ci se vor mai dărâma. Justinian mai avea de trăit, dar i s-a scurtat aţa; a tăiat-o o foarfecă. Dar mai vine o vreme bună.

… Preoţia nu mai trăieşte după profeţie, şi trăieşte după preoţie. Şi iată că păstorii, în loc să iubească oile bune, le iubesc pe cele nebune. Scrie această profeţie, să se vadă la judecată: preoţia, în loc să iubească oiţele bune de lapte, bune de lână, bune de fapte, în loc să le preţuiască, le urăşte şi le dispreţuieşte şi le scoate din cele sfinţite. Păstorii vor face dosare şi vor duce în judecată oiţele cele bune, zicându-le „sectă rea“, precum s-a zis. Dacă cineva din păstorii aceştia îţi vor zice „sectă“, să zici: „Înapoia mea, satano! că nu-ţi cunoşti munca“. Nu te ruşina, tată, şi vorbeşte-i păstorului în faţă lucru adevărat.

 

***

 

… Mulţi au venit la Mine, dar ca la un vrăjitor, ca la ghicitor. Şi dacă ţi-am spus ce să faci, n-ai făcut ca Mine, şi ai făcut ca tine. Şi ţi-am spus: «Întăreşte-te, creştine, că vei sta piept în piept cu vrăjmaşul tău». Şi nu te-ai întărit. Şi atunci vei pieri de frică.

 

***

 

Lucrează preotul slujba, dar o lucrează ca cizmarul. Ultimul preot care L-a iubit pe Dumnezeu, a murit anul trecut. Patriarhul Justinian. După el nu mai e nimeni pentru cer. Cel de azi a intrat în turma caprelor. Hei, tată, ce lucrează! Dar să ştiţi că Dumnezeu nu-l lasă, şi îl nimiceşte prin această lucrare diavolească pe care o face, pentru că s-au adunat în faţa lui Dumnezeu toţi zidarii care au lucrat bisericile pe pământ şi cer nimicirea celor ce au stricat sau strică bisericile, cer nimicirea celor ce le-au spurcat.

… Mănâncă preotul în altar, unde nu are voie decât numai cina Mea s-o ia, nu să bage altă mâncare în gura sa. Copilaşii Mei, nu v-am spus ca să părăsiţi bisericuţa. Ei răspund şi de ei, şi de popor. Credeţi?

 

***

 

… O, tată, odată, când te duceai şi dădeai slujbă de sănătate sau de pace, dădeai puţini bani şi îţi făcea slujba curată şi adevărată şi se împlinea, şi cu drag te îmbogăţeai în cele duhovniceşti. Dar acum nu se mai împlineşte cererea la rugăciunea ta, şi dai mii de lei şi nu se mai împlineşte. De ce? Pentru că şi pe ei i-a amăgit antichrist cu toate ale lui. Odată preoteasa nu se sulemenea, şi era smerită şi îmbrăcată smerit, dar acum preotul caută frumosul, soţie frumoasă şi sulemenită pe faţă. O, copilul Meu, te roagă Dumnezeu să-l cunoşti pe duhul rău şi să rupi legătura cu el şi să te desparţi de el.

 

***

 

… Iată, i-am dat boală crâncenă lui Iustin patriarhul, pentru că a ursit dărâmarea mănăstirilor şi desfiinţarea multor preoţi. Pe preoţii buni îi va desfiinţa, şi pe cei răi îi va lăsa.

Mulţi credincioşi sunt pe pământ, dar nu cred în lucrurile sfinte, şi cred în lucrurile moarte. Toată suflarea crede, dar adevăr grăiesc, credinţa acestei lumi nu e curată cum cere legea lui Dumnezeu. Crede în acela care a dus toată suflarea la o înmormântare. Ai să vezi şi ai să crezi cuvântul pe care-l grăiesc.

 

***

 

… În urma lui Iustin şi în urma lui, se va sui un patriarh pe tronul dumnezeiesc, un om de mare valoare, care-şi va iubi oile şi monahii şi monahiile.

 

***

 

… Copilaşii Mei, se îmbracă duhurile rele în veşminte sfinte. Fiţi credincioşi, că e greu de crezut ca duhul necurat să ia veşminte sfinte pe trupul său. Dar Eu vă spun că le ia, că e vremea pustietăţii. Când preotul a plecat în locul necurat, la mare, duhul rău ia veşmintele şi face slujbă, ca să întărească lucrarea diavolească.

 

***

 

… Patriarhul Iustin a hotărât să ia moaştele şi să le ducă la un singur loc pe toate şi să pună la uşă pancartă scrisă: „Pericol de moarte! Pericol de foc! Nu intraţi aici!“. Dar să ştiţi că până aici, şi va fi sfârşit prin foc. Acest om are trei coaste ale lui antichrist şi trei coaste ale lui Gog.

 

***

 

… O, sufleţelelor de preoţi, aveţi datoria să strigaţi în biserică la popor să facă închinăciunea dreaptă. Aveţi datoria să îndrumaţi poporul care vine la biserică, să ştie cum să se poarte în biserică şi cu ce frică şi smerenie să stea la sfânta Liturghie. Nu mai daţi voie la lume să intre când nu trebuie în biserică. Veţi răspunde de aceste păcate. O, ce au ajuns astăzi locaşurile sfinte! Numai lume, lume fără Dumnezeu.

 

***

 

… Iată, slujitorul bisericuţei din localitatea de aici se înfoaie împotriva Mea şi a fiilor lucrării Mele, dar Eu îi voi da suferinţă şi i-o voi dubla până va ajunge cu capul la picioare. Eu i-am trimis cuvântul Meu ca să-l ridic şi să-l întăresc, dar el a luat-o pe drumul satanicesc, să-Mi facă Mie rău.

 

***

 

… Preotul care curveşte, dar şi slujeşte slujba, pot Eu să pun slujba aceea? Preoţimea care e cu ură pe poporul lui Dumnezeu, cine-i aude pe cei ce duşmănesc cu inima? Priviţi icoanele cu a doua judecată. Acolo se duc toţi preoţii care întinează darul Meu.

 

***

 

… Preotul de aici Mi-a hrănit primul trupuşor al lucrării Mele de azi, şi apoi a prins ură pe poporul Meu şi a pus miliţia să cerceteze, dar Eu n-am lăsat. Tată, răutatea lumii e la culme, şi trebuie să vă ocrotesc. Acum, preotul nici bisericuţa nu o mai iubeşte şi nici slujba nu mai e în stare s-o mai facă.

 

***

 

Dumnezeu grăieşte pe pământ. Să se audă cuvântul Domnului şi să se împlinească planurile Sale!

Cine este cel ce-Mi încurcă planurile? Să vină să judece între Mine şi via Mea.

Duhurile Domnului grăiesc bisericilor.

Ia aminte, cârmuitor al bisericii, ridică-te şi ia aminte! Iată, vin să fac un lucru nou, un popor nou, o biserică nouă şi veşnică. Vin să aşez Ierusalimul şi să netezesc cărările. Ia aminte, că te-am aşezat încă o dată să stai pe scaunul bisericii Mele, ca să vii să împlineşti planul Meu. Vin cu cele scrise în carte, vin să Mă desăvârşesc, vin să curăţ biserica, de idoli şi să scot urâciunea pustiirii din locul Meu cel preasfânt, căci planurile Mele nu sunt ca planurile voastre, şi cine este cel ce se ridică împotrivă? Să vină să lupte cu Mine, căci vai celor ce încurcă planurile Domnului! Vai celor ce fac planuri fără Mine!

Ia aminte, că iată, îţi fac cunoscut planul Meu. Ridică-te şi grăieşte bisericii, grăieşte către învăţătorii legii şi către păstorii turmei Mele: Iată, oile Mele rătăcesc ca oile fără păstor, oile Mele stau risipite prin toţi munţii şi dealurile. Păstorii lor s-au păstorit pe ei înşişi şi nu mai umblă după legea Mea. Iată, vin să cer de la ei oile Mele ca să nu mai fie ele pradă de sfâşiat. Vin să păstoresc turma Mea, vin să-i fac dreptate şi s-o aşez în staul, vin să fac gard în jurul ei, ca să nu mai fie oile Mele sfâşiate de lupi şi de fiare sălbatice. Şi vin să împlinesc.

Ia aminte, şi te ridică să faci voia Mea, că vei sta în mijlocul învăţătorilor legii, în mijlocul păstorilor turmei Mele, şi Domnul va coborî sfaturile Sale pentru ca să se împlinească cele proorocite, că-l voi aşeza pe cel de al şaptelea uns, şi el va sta şi va împlini planul Meu ca să-Mi aşez la loc vremurile şi sărbătorile. Şi voi coborî prin robii Mei prooroci şi voi veni către el şi îi voi porunci să facă voia Mea. Acela este de la Mine, şi nimeni să nu umble să-Mi zădărnicească planul Meu, căci Eu sunt Dumnezeu şi nu om. Voi coborî Duhul Meu peste el şi îl voi îmbrăca cu putere de sus şi îl voi aşeza pe scaunul lui David şi vom face biserică vie şi nestricăcioasă. Vom adăpa pustiul cel însetat şi vom face cărări drepte şi cale curată şi sfântă, pe care vor merge cei mântuiţi. Chiar şi cei fără de pricepere vor merge pe dânsa. Atunci cei surzi vor auzi şi se vor deschide ochii orbilor, şi cei săraci se vor veseli de Domnul şi vor vedea lucrul mâinilor Mele în mijlocul lor, iar cei rătăciţi cu duhul vor primi înţelepciune.

Iată, vin la păstori, să le cer socoteală, căci păstorii turmei Mele nu vor să asculte de legea Domnului, şi voi cere din mâinile lor sângele proorocilor şi al văzătorilor, căci ei au dispreţuit cuvântul lor şi le-au spus: „Nu proorociţi!“. Iată, voi veni şi le voi da să mănânce pâinea îngrijorării şi a strâmtorării, iar tu, popor al Sionului, nu mai plânge, căci cei ce te învaţă nu se vor mai ascunde, şi urechile tale vor auzi cuvintele: „Iată calea!“. Voi coborî ploaie bună şi va creşte iarbă nouă şi grasă pe pământ, şi pe toţi munţii vor fi râuri şi fântâni, iar turnurile vor cădea de groaza care vine, şi voi lega rana ta, Sioane, şi soarele va străluci atunci de şapte ori mai mult.

O, vai de cei ce încheie legăminte fără Duhul Meu ca să înmulţească fărădelegea! Vai de cei ce întinează locul slavei Mele! Iată, îi voi scoate de la Mine şi voi aşeza păstori după inima Mea şi vor păstori cu dreptate şi cu iubire, şi oile Mele vor paşte păşune bună şi vor trăi în siguranţă, iar preotul şi profetul vor sta alături la masa Mea, ca odinioară, şi voi ridica încă o dată biserica pe piatră, şi când biserica va cuvânta, se vor face ceruri noi şi pământ nou. Iată, vin să fac un popor nou, un neam ceresc şi nestricăcios, un popor sfânt, care va trăi întru legile Mele, că România este locul slavei Mele, ea este Ierusalimul gloriei Mele, şi vin să Mă desăvârşesc în mijlocul ei şi să aşez în ea cele scrise în carte.

Ia aminte cuvântul Domnului, cârmuitor al bisericii, căci un om din biserică se luptă şi voieşte să stea pe scaunul bisericii. Vai celor ce fac planuri care nu sunt din Duhul Meu! Vai celor ce zic proorocilor: „Nu proorociţi!“. Nu se cade ca biserica să întrebe pe Dumnezeul ei? O, altarele Mele sunt pângărite şi nu mai izvorăşte din ele putere de viaţă. Nu mai este pricepere, căci tot trupul este plin de răni; din creştet până în tălpi tot trupul este plin de bube şi nimeni nu se îngrijeşte de rana poporului Meu. Păstorii se păstoresc pe ei înşişi şi îşi fac câştig nedrept şi iubesc argintul şi fac desfrânare cu Trupul şi Sângele Meu. Iată că pe scaunul Meu voi face aşezare după voia Mea, căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre. Eu nu pot să fiu una cu Irod, nu pot cu Anna şi Caiafa, nu mai stau la masă cu Iuda şi vin să-Mi curăţ biserica de idoli şi de stricăciune, căci casa Tatălui Meu nu este peşteră de tâlhari. Vin să fac curăţenie pe pământ, vin să scot urâciunea pustiirii din biserică şi vin să-l ridic pe cel de al şaptelea uns al Meu. Iar tu, cârmuitor al bisericii, vei veni şi vei aşeza sfat, şi te vei ridica apoi să-Mi ungi cu untdelemnul sfinţeniei pe unsul cel de la Mine, căci acesta este de la Mine, nu de la tine. Cu acesta voi încheia legământ viu şi voi aşeza din nou Ierusalimul şi voi face din el slava popoarelor şi lumina neamurilor. Scoală-te şi te împlineşte întru Mine şi vino să faci voia Mea, căci voi şterge de la faţa Mea neascultarea Sionului şi nu-Mi voi aduce aminte de calea cea greşită, că iată, aceasta este vremea să dau bisericii Mele înfăţişarea cea dintâi şi să aduc la loc vremurile şi sărbătorile Mele. Să se întoarcă la Domnul tot trupul lui Israel cel credincios şi să asculte glasul lui Dumnezeu, căci împăratul David a primit pe Natan, şi Rebeca L-a întrebat pe Domnul, dar Ierusalimul Meu Îmi ucide cu pietre proorocii şi pe trimişii Mei, ca să nu-Mi adun pe cei risipiţi ai Mei.

Iată, aşez un om să împlinească planul Meu. Cel ce se luptă să stea în capul mesei Mele nu va izbuti, că Eu voi aşeza pe scaunul Meu pe cel întru care binevoieşte inima Mea, pe cel cu duhul smerit, care umblă pe căile Mele şi care va îndrepta căile cele strâmbe, care va da la o parte pe cele şubrede şi le va ridica pe cele tari. Nimănui nu-i voi da voie să-l îndepărteze, iar ţie, cârmuitor al bisericii Mele, ţie îţi poruncesc să-l ţii alipit de tine până în ziua când va fi să-l aşezi. Acela este de la Mine, şi Eu ţi-am pus în gând să-l chemi şi să-l ridici, căci l-am dus la Ierusalimul patimilor Mele şi l-am purtat în cârca Mea ca să ştie şi să mărturisească despre Mine, şi tot Eu l-am chemat înapoi, ca să fie pentru Ierusalimul gloriei Mele şi să împlinească voia Mea. Voi sfărâma împietrirea inimilor şi voi lucra cu putere, căci Duhul Sfânt este Dumnezeul Cel Care întreieşte întreita lucrare a Preasfintei Treimi, şi toate vin întru odihnă şi întru serbare veşnică.

România este cetatea Mea cea iubită. Ea este ţara strălucirilor, şi Eu vin să aşez încă o dată Ierusalimul. Nimic nu fac fără să descopăr robilor Mei prooroci, şi nimeni să nu se încumete să iasă de sub puterea Mea.

Vine Domnul să aşeze putere peste fiii ascultători, cei care nu întinează zilele Mele de post şi zilele de odihnă. Vine Domnul să întărească pe cele slabe, ca să ruşineze pe cele tari.

Ia aminte, cârmuitor al bisericii, şi grăieşte în biserica Mea şi dă de veste cuvântul Meu, căci vin şi împlinesc. Întăreşte-te şi te ridică să faci voia Mea, şi vei fi de-a dreapta Mea, şi voi vindeca rana Sionului. Nimeni să nu se lupte cu Mine, căci ceea ce Eu voiesc, cine poate schimba?

Dumnezeu grăieşte bisericilor. Vin curând, şi plata Mea este cu Mine. Amin, amin, amin.

 

***

 

… Am aici un cuibuşor de copii cu care lucrez ceva scump. Cuvântul Meu lucrează peste ei. Am cu ei o inimioară de slujitor pe care l-am purtat pe cârca Mea. N-a voit mărire pământească, dar i-am spus să Mă ajute. O, fiule Irineu, te voi face şi mai mare.

… Am dat cuvânt la toţi preoţii să-şi lase părul lung şi barbă şi să scoată scaunele din biserică. Măicuţa Mea are răni în genunchi, şi tu stai două ore în biserică şi îţi pui pernuţă sub genunchi.

 

***

 

Eu sunt Cuvântul, şi Cuvântul este Dumnezeu, şi toate se lucrează prin cuvânt, căci am grăit cuvântul, şi cuvântul s-a făcut faptă, şi sunt adevărat prin cuvânt, şi lucrez prin cuvânt. Eu sunt adevărul peste cei ce cred în Mine, şi voi fi adevărat prin credinţă, iar cei ce vor crede Duhului Sfânt, Care desăvârşeşte întreita lucrare a Treimii Dumnezeieşti, aceia vor fi şi vor lucra faptele credinţei şi li se va socoti dreptate lucrată prin credinţă. Nu vă temeţi. Eu voi merge înaintea voastră şi voi netezi cu pacea Mea cărarea voastră către cel ce este mare peste biserică.

Pace peste cel ce stă pe scaunul bisericii, căci Dumnezeu, Cel întreit lucrător, aşează pace cerească în acest sfat.

Pace ţie, iubitul Meu, apostolul şi mărturisitorul Meu! Este scris în cartea cea din cer coborâtă: «Mă duc, şi iarăşi voi veni. Mă duc, că dacă nu Mă duc, nu pot veni la cei ce cred în Mine», şi iată, Eu sunt cu cei ce cred în Mine, cu cei ce nu se smintesc întru Mine, sunt cu cei plăpânzi, cu cei neluaţi în seamă, căci Duhul Meu Se desăvârşeşte în slăbiciuni, aşa precum scrie în Scripturi. Iată, pun înaintea ta această piatră, căci eşti aşezat peste biserica din această cetate. Ridică-te şi porunceşte furtunii şi îmblânzeşte valurile ce izbesc în această piatră, căci această piatră Eu sunt. Eu sunt piatra cea neluată în seamă de ziditori, Eu sunt piatra cea din vârful unghiului, căci Tatăl Meu M-a numit cu nume mare în cer şi pe pământ şi M-a pus cap bisericii, şi prin Mine tot trupul bisericii se desăvârşeşte prin toate încheieturile şi întăriturile care se ţin întru întregirea trupului bisericii, întru fiinţa trupului bisericii.

Iată, Eu deschid, şi nimeni nu poate închide, şi ceea ce fac Eu, cine poate strica? Eu sunt Unul Dumnezeu peste toată făptura, dar iată, vremea cercetării este cu Mine, iar făptura Mea nu ştie să deosebească dreapta de stânga sa. «Iată Eu şi pruncii Mei, şi voi fi cu semne şi minuni peste Israel», aşa cum este scris. Eu sunt Dumnezeul lui Israel, căci Israel este cel ce crede în Mine. Eu sunt prin cuvânt, Eu şi trimişii Mei, căci cine poate ieşi de sub puterea Mea?

Când am trimis pe Iona să vestească cuvântul Meu, n-a voit Iona să meargă în numele Meu, dar puterea Mea a fost prin semnul lui Iona şi am biruit pe Iona şi s-a dus pentru Mine. Scoală-te să stai în faţa furtunii care bate în această stâncă prin cuvânt lucrată, şi stai cu braţele întinse şi ocroteşte de cei necredincioşi această rămăşiţă mică. Ridică-te şi ţine aceasta până voi veni şi nu lăsa să fie zdrobită această sădire, căci cine se va lovi de această piatră, acela se va zdrobi de ea.

Voiesc să aşez pace peste Sion şi voiesc să ruşinez pe cei ce împart pe Domnul, că Eu Unul sunt, şi peste tot Unul sunt, căci întru Mine nu mai este nici iudeu, nici elin, şi vor fi toţi întru Unul, precum Eu Unul sunt, căci Dumnezeu nu Se dezbină pe Sine.

Eu sunt şi acum, aşa cum am fost înainte prin prooroci, căci aceasta este orânduiala dumnezeiască, este prin prooroci, este prin cuvânt, dar iată, Israelul de azi nu Mă mai cunoaşte, şi nimeni nu mai voieşte să audă de la Domnul. Sionul Meu este departe cu inima de Mine, şi ce-Mi foloseşte lauda buzelor Sionului Meu dacă el şi-a ales slobozenia şi a dat deoparte dreptatea Mea? Mă doare rana Sionului Meu şi voiesc să leg rana lui şi voiesc să vindec fărădelegea lui, dar nu mai este loc curat, căci tot trupul este numai răni, din tălpi până în creştet. Ridică-te şi fă voia Mea, căci voiesc să nu se calce peste această viţă, voiesc să-Mi ocroteşti această piatră, căci am pus la temelia ei legământ de sfinţenie şi de taină cerească, şi voi fi împlinitor prin cele ce stau sub această piatră de mărturie, care este pusă de la Mine peste această vreme de întuneric.

Eu te iubesc. Şi tu să Mă iubeşti. Eu te primesc. Şi tu să Mă primeşti. Eu te ocrotesc. Şi tu să Mă ocroteşti. Să ne slujim unul altuia, şi Eu Îmi voi aduce aminte de tine atunci când voi rosti dreptate peste lume. Fii ca Nicodim cel din vremea trupului Meu şi nu-Mi da această iesle în sfatul cărturarilor, căci nu este crezut Dumnezeu, Cel Care lucrează întru Duhul Sfânt al Treimii Dumnezeieşti.

Când se îndrepta Valaam către Israel ca să-l blesteme, am binecuvântat prin animalul cel necuvântător şi am oprit răul în loc, ca să ocrotesc pe cel ce era cu Mine şi cu legile Mele. Aşa am spus celor ce erau cu Mine din lume: «Mergeţi, şi cine va crede în Mine, nu acestea, ci mai mari decât acestea va lucra dacă va crede în Mine». Ferice celui ce nu se sminteşte întru Mine. Ferice celui ce crede duhurilor cerului!

Pace ţie, celui stătător pe scaunul bisericii! Pacea Mea să lucreze peste tine, iar dacă Mă tăgăduieşti, pacea Mea să se întoarcă la Mine. Pace ţie, căci te-am aşezat să ocroteşti acest cuib şi să-l fereşti de cei ce vor să-l strivească, de cei ce vor să calce peste el, căci aceia vor fi însemnaţi de mâna Mea. Veghează pentru Mine, şi te voi scrie ocrotitor pentru acest aşezământ pe care-l voiesc curat până peste toţi vecii. Eu sunt capul acestei pietre, şi sunt întru Treimea Cea Dumnezeiască prin acest aşezământ, şi sunt întru rânduiala cea plăcută, căci Dumnezeu nu Se dezbină pe Sine. Am aşezat acest semn peste România şi am lucrat minunat, căci Eu lucrez minuni din veac şi până peste toţi vecii, spre plinirea vremurilor cerurilor. Pecetluieşte această taină până Mă voi arăta cu putere prin aşezarea care este coborâtă peste această piatră. Ascunde acest izvor, căci s-au ridicat irozi şi iude să iscodească această aşezare plăcută Mie. Dacă nu Mă tăgăduieşti, voi mai bate, iar tu iarăşi Îmi vei deschide şi vom cina împreună, căci totul este cu putinţă lui Dumnezeu.

 

***

 

Cel dintâi cuvânt: Pace ţie! Prin uşile deschise, pace ţie, mărturisitorul Meu! Pace peste biserica din această cetate în care Eu te-am aşezat în vremea aceasta, căci această cetate va fi peste România cetatea cea întâi-stătătoare, biserica cea întâi-stătătoare, aşa precum a mai fost, fiindcă cele ce au fost, iarăşi vor fi. Eu sunt! Nu te îndoi întru Mine, căci sunt prin cuvânt, aşa cum este orânduiala cea dintru început aşezată. Eu sunt; Eu şi trimişii Mei, şi vom lucra împreună ca să aşezăm la loc împărăţia lui Israel cel binecredincios.

Aşa am spus celor ce erau cu Mine mai înainte de înălţarea Mea la Tatăl şi care au întrebat: «Doamne, acum, oare, este vremea?». Şi le-am răspuns: «Nu este al vostru să ştiţi anii şi vremile pe care Tatăl cerurilor le are sub a Sa stăpânire». Şi iată, Duhul Preasfintei Treimi, Care desăvârşeşte plinirea vremilor Domnului, lucrează în zilele acestea, lucrează plinirea, iubitul Meu, căci această taină este întru Duhul Sfânt şi nu se poate desfiinţa Scriptura care mărturiseşte cuvântul îngerilor care au spus în vremea înălţării Mele către Tatăl, căci aşa au spus: «Acest Iisus iarăşi va veni, aşa precum L-aţi văzut mergând la ceruri».

O, voi lucra şi voi deznoda nodul care este pus asupra bisericii din această cetate. Vin curând, şi voi face Ierusalim nou, căci aşa am spus: «Încă o dată voi alege Ierusalimul», şi voi fi împlinitor în vremea aceasta. România este aleasa Mea, şi voi aşeza în mijlocul ei Eden binecuvântat, şi voi face din ea un nou Canaan, şi voi aşeza pe zidurile ei sunete de trâmbiţă cerească şi Mă voi anunţa cu lucrul cel nou, cu rodul cel nou, care vine de la Dumnezeu. Iată, nu te teme, căci Eu voi lucra, să ştii că voi lucra, şi voi deznoda nodul care este pus asupra bisericii din această cetate, căci acest nod ţine în loc lucrul ce-l am de aşezat în zilele ce vin peste biserica din cetatea în care eşti tu întâi-stătător. Este un nod care trebuie deznodat, şi dacă vei fi tu cu acest izvor care curge de la Mine, voi veni şi îţi voi spune cum să faci ca să se desfacă acest nod, şi să începem apoi să ridicăm pe înălţime mare această cetate, căci va fi cetatea cea întâi-stătătoare peste România şi voi fi cu mare lărgime peste ea, spre anunţarea slavei acestui neam, spre slava României Mele cea binecuvântată între noroade.

Iată, grăiesc prin acest izvor şi sunt împlinitor prin cuvânt, căci am coborât poruncă şi am zis că voi fi împlinitor prin ea, şi iată, cei credincioşi ai Mei au dat trup poruncii Mele şi au ridicat în vremea aceasta piatra începutului cel nou prin care va lucra puterea Mea peste România. Am aşezat aceşti copii să stea de veghe peste această grădină ca să ia putere legea sfinţeniei, care va lucra sfinţenie peste cei ce vor lua calea vieţii. Dar ei sunt plăpânzi, sunt mici în faţa stăpânilor lumii şi sunt urâţi de irozii şi de iudele acestei vremi. Întinde-ţi mantia peste ei, şi Eu voi fi cu tine şi voi lucra şi te voi ridica, dar lasă-te lucrat, iubitul Meu, căci ceea ce este ţie cu neputinţă, poate Domnul, aşa precum scrie în Scripturi. Aş voi să fii aşa cum voiesc Eu să Mă arăt din această grădină, dar lasă-te lucrat de Mine, căci va fi să meargă această împlinire până la toate marginile şi mulţi se vor îndrepta înspre acest munte şi vor cere să bea apă curată şi netulburată, căci Eu voi izvorî din această piatră izvor curat şi de viaţă dătător. Voiesc să despecetluiesc această fântână, căci voiesc să aşez la loc cele strămutate. Voiesc să Mă arăt aşa cum sunt sălăşluit prin această iesle.

Fii întru Mine, şi stai întru Mine apoi. Fii una cu cel ce este din biserica Mea, cu cel care a crezut pe Domnul şi a aşezat aşezarea acestei temelii de piatră vie. Fiţi împreună lucrători întru această taină cerească şi vă veţi bucura între cei stătători peste bisericile din România, iar numele vostru se va face cunoscut până la toate marginile. Ridică-te şi înscrie această piatră pe pământ, căci Domnul Se supune stăpânirilor de pe pământ ca să aducă lumină vie şi lucrătoare peste acest neam, de la care va lua lumină apoi Galileea neamurilor. Eu te iubesc. Eu iubesc inima ta şi voiesc să stau în ea, dar fii atent, iubitul Meu, căci Eu sunt un Dumnezeu gelos şi voiesc să am lărgime întreagă întru cerul tău, întru inima ta. Fii întreg întru Mine, căci am privit în inima ta şi am văzut aşternut prielnic pentru împărăţia Mea. Lasă-Mă să fac curat în inima ta şi să aşez cerul Meu peste ea şi peste fiinţa ta şi peste biserica ta, căci tu eşti Mie biserică; dar iată, M-am ridicat să scot pustiirea din biserica Mea.

Hai, iubitul Meu, ţine urma oilor Mele. Hai să facem un lucru nou, un Ierusalim nou peste făptura Mea, căci vin cu împărăţia Mea şi vin spre România Mea. Aceasta este lucrătura cea nouă, care voiesc să se vadă ieşind din acest iatac, din acest aşezământ sfânt, pe care voiesc să Mi-l veghezi bine, ca să fie după aşezarea care este pusă la această temelie. Eu nu te las; nici tu să nu Mă laşi, şi nimeni nu va lua cununa celor ce vor fi lucrători peste întunericul vremii de acum. Să ne iubim unul pe altul, să ne sprijinim unul cu altul. Eu sunt, şi voi fi prin cuvânt, şi cuvântul nu se poate lega. Părinţii lui Israel au văzut de departe aceste zile şi le-au nădăjduit, şi iată, se bucură văzându-le venind. Voiesc să Mă văd întru tine în mijlocul mulţimilor şi voiesc să fii aşa cum am fost Eu. Dă-Mi inima ta. Lasă-te cu Mine, şi voi face din tine pământ nou întru împărăţia care se va aşeza în zilele ce vin. Scoate-Mi de sub ascuns acest izvor curat, iar Eu voi deznoda nodul care este aşezat peste biserica din cetatea în care eşti întâi-stătător, şi voi ridica pe înălţime această cetate.

Pace ţie! Dar nu Mă tăgădui, căci sunt adevărat prin acest izvor. Pace şi Ierusalim nou peste inima ta, peste fiinţa ta, şi ne vom ridica cu cele noi. Eu sunt începutul învierii făpturii Mele, iar cel ce este cu Mine este viu în vecii vecilor, precum este scris. Dacă Mă tăgăduieşti, Mă voi întoarce întru Mine, dar voi lucra în vremea aceasta aşa precum scrie în Scripturi, căci Eu sunt viu prin cei vii, prin cei care au fost vii întru Mine, şi nu este întru moarte cel ce a slujit Mie din neam în neam. Iată, cei ce stau jertfă la temelia bisericii Mele, aceia sunt sfinţii cerului, aceia sunt vii, şi nu sunt întru moarte cei ce ţin prin jertfa lor adevărul credinţei care este prin biserica cea una întru Dumnezeu. Amin.

 

***

 

… Şi până nu va veni acela care va lucra pe voia lui Dumnezeu şi o va aduce pe România la lumină, nu Mă voi astâmpăra.

… O, sinedriule de acum, te-am mai ţinut la cârma bisericii, dar te-am ţinut ca să fii al lui Dumnezeu pe veci, şi să nu te aşezi împotrivă. Vrei să fii ca sinedriul care M-a pus pe cruce în Ierusalimul cel vechi?

 

***

 

O, Duhul Sfânt este greu răstignit, măi tată, şi plânge Duhul Sfânt şi Se zbate să iasă din cuie şi să-Şi răzbune curăţenia şi sfinţenia care au fost dispreţuite de slujitorii bisericii, căci de la aceia va cere Domnul socoteală, de la aceia care s-au aşezat în capul turmei Mele din toate părţile pământului.

O, vine slava Mea, iubitul Meu, dar iată cum va veni! Va veni, şi dacă va veni aşa şi nu altfel, iată adevărul Scripturii care zice: «Vai de cei ce aşteaptă să vadă ziua Domnului, căci ziua aceea este zi de foc şi de groază cum n-a mai fost de când veacurile şi nici nu va mai fi apoi». Şi ce va fi cu biserica aceea care se zice că este cu Mine? O, Domnul o găseşte în lume şi nu întru Dumnezeu. Ce va fi cu cea care a făcut negoţ murdar cu duhul şi cu numele şi cu haina care este rânduită de Dumnezeu? Căci au băgat pe cezarul şi au vândut pe bani darul care este pe altar, şi s-au adunat mulţime de bani de atunci şi până acum, mulţime de arginţi pe care a fost vândut şi cumpărat Fiul lui Dumnezeu; şi s-au ridicat mulţime de irozi, mulţime de iude, şi de Anne, şi de Caiafe, şi au umplut locaşurile care au fost luate de la părinţi şi au făcut jaf cu cele sfinte şi au pângărit vasele Mele şi bisericile Mele, şi pe poporul cel frânt de necunoştinţă l-au luat rob sugându-i sângele şi viaţa, căci viaţa poporului Meu Eu sunt, iubitul Meu; Eu, şi dacă n-am mai putut să mai stau în vase sparte, în vase nespălate, în locaşuri pângărite şi necurăţite prin sfinţenia celor ce pun mâna pe ele, iată de ce nu a mai avut făptura Mea pe Dumnezeu, şi dacă n-a mai avut, a murit, că nu este viaţă fără de viaţă. Şi acum ce mai este de făcut? O, numai cu foc se poate curăţi necurăţia. Vrei tu să crezi în cele ce-ţi spun? Că nu se poate chemare la slujire dumnezeiască, nu se poate cu bani şi cu silnicie şi nu este adevărată această chemare la slujire, căci Duhul Sfânt nu Se dă pe măsură pământească, ci Se dă prin chemare cerească, prin descoperire cerească, lucrătoare prin duhul descoperirii cereşti,

 

***

 

Dar Se va arăta Duhul Sfânt întru lucrare curăţitoare de întinăciune şi nu va mai fi să nu usture focul acela, şi va fi să usture şi să cureţe toate locurile şi toate locaşurile şi toate altarele care au fost pângărite de trupuri şi de mâini nespălate şi netămăduite. O, aşa este când omul îndrăzneşte şi îşi ia singur cinstea de a fi slujitor lui Dumnezeu, dar fericit este slujitorul, şi preotul, şi arhiereul care are chemare prin Dumnezeu, prin cuvântul lui Dumnezeu. Şi cum adică chemare? Adică prin duhul descoperirilor şi al vederii celor cereşti, prin duhul proorociei, în dar şi prin chemare cerească.

 

***

 

… Şi mai grăieşte Dumnezeu despre episcopul lumii din cetatea Târgovişte: n-a fost al Meu, nu M-a ajutat pe Mine, Dumnezeu, cu nimic. Nu M-a ascultat cu nimic, nu M-a cunoscut, nu M-a primit cu nimic. N-a primit. Am fost luat în batjocură pentru el. A aplecat urechea la planurile şi bârfele lumeşti. A fost episcopul lumii, a fost oaie îmbrăcată în piele de lup. Ar fi mâncat oile lui Dumnezeu, aşa ură are el pe oile Mele, pe poporul Meu cel sfânt. Râde de Mine, râde de poporul Meu. O, dar Eu vă spun: râde de el; de el şi de turma lui, căci turma Mea e a Mea.

 

***

 

Lucrarea aceasta este prea mare, iubiţii Mei, este prea cerească, şi de aceea n-o puteţi trăi până ce nu vă lăsaţi născuţi de sus, după rânduiala lui Melchisedec. Şi voiesc să tâlcuiesc în faptă această lucrătură, şi de aceea am luat un om şi l-am atins de sus şi l-am adus în casa aceasta a Mea şi l-am uns preot şi arhiereu şi lupt din greu să-Mi desăvârşesc prin el înnoirea bisericii şi tragerea ei în matcă. L-am uns pentru că nu avea cine să-l mai ungă de vreme ce atâta timp a fost rupt firul unşilor. Eu l-am uns, nu l-au uns cei ce se zic pe sine că sunt cei ce ung. Eu l-am uns, iar aceia vrând-nevrând, l-au primit ca pe un uns al Meu. El lucrează lucrarea ascultării. El este în ascultarea Mea şi stă sub ascultarea Mea; stă, pentru că Eu trag din greu să-i dau putere să stea. Şi iată ce vă spun: ferice de bisericile cele ridicate după căderea stâlpului bisericii, ferice acelor biserici în care a intrat şi a slujit acest fiu uns, că acelea au primit sfinţirea cea din cer.

Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea! Acelea sunt pământ, şi în pământ se întorc, căci duhul cărţilor acelea nu este duh cu viaţă, din pricina celor fără de viaţă care le-au făcut pe ele, şi nu sunt cărţile acelea, şi stau împotriva lor aceste făptuiri. Acest fiu uns, care este numit în cer îngerul bisericii, stă prin alegerea Mea, căci Eu şi nu aceia l-au ales pe el, dar vai celor ce ştirbesc puterea lui cea de la Mine! Vai celor ce vor să umble peste lumina lucrării acestui fiu! Acest fiu este ca o sabie, şi vai celor ce se încearcă în tăişul ei, pentru că Eu sunt cuvântul acestui fiu uns cu mare ungere în această vreme de strâmtoare şi de necredinţă.

 

***

 

Pace vouă! În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pace vouă, celor credincioşi făgăduinţelor Mele pe care le-am rostit pe vremea trupului Meu! Pace şi Ierusalim nou peste făptura Mea, că pentru aceasta am venit cu această lucrare pe pământ, dar n-am găsit loc la nimeni, şi am găsit la voi, cei care aţi cunoscut că Eu sunt Cel ce sunt, că Eu sunt Cel ce vin, precum scrie în Scripturi. Eu sunt prin cuvânt cu voi, Eu sunt Cel ce grăiesc vouă cuvintele Duhului Sfânt, cuvintele Tatălui şi ale Fiului şi ale Duhului Sfânt, şi am grăit la voi şi am poruncit să scoateţi apă vie din această fântână şi să turnaţi peste cei ce vor sta şi peste cei ce nu vor sta sub această ploaie timpurie şi târzie, iar cei ce vor crede cuvintelor Mele, vor învia şi vor lua viaţă; şi, iarăşi, cei ce se vor lepăda de Cel ce grăieşte din ceruri ca să-Şi trezească ciobanii şi turma, aceia se vor lovi de această piatră şi se vor zdrobi în ea. Eu sunt această piatră care se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu, Care grăieşte din muntele cel sfânt, din cele cereşti grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Fericiţi vor fi cei ce Mă vor primi şi vor alerga să asculte şi să creadă pe Dumnezeu Cuvântul şi să împlinească viaţă sfântă înaintea Celui ce vine. Am zis vouă să vestiţi de pe acoperişuri această lucrare de cuvânt dumnezeiesc, şi am împlinit dacă am zis, căci voi sunteţi supuşii Mei, fiii Mei, sunteţi aşternutul Meu întru care am fost primit şi întru care am binevoit şi întru care lucrez prin cuvânt.

O, copii ai credinţei! Amin, amin zic vouă: nu mai este credinţă pe pământ. Dar cine zice lumea că sunt Eu? Că iată, femeia samarineancă este de atunci şi până acum, şi una ca aceea crede şi cunoaşte vremea cercetării care vine cu Mine, fiindcă aşa am spus, că oriunde se va lucra Evanghelia Mea, acolo se va vedea credinţa acestei femei, căci M-am întâlnit cu ea la fântână şi am lucrat, şi tot aşa lucrez şi azi.

Dar cine zice lumea că vorbeşte la voi? Dar cine zice sinedriul că sunt Eu, Cel ce grăiesc la voi? Că iată, ca şi atunci, zice că sunt demon, zice că nu sunt, zice că sunt mort şi că voi vorbiţi cu un mort. Nici măcar prooroc, nici măcar Ilie nu mai zice că sunt, nici măcar atât. Dar voi cine ziceţi că sunt? Voi ziceţi că Eu sunt Cel ce sunt, şi să audă cărturarii şi arhiereii şi învăţătorii legii, şi mulţimile să audă ce ziceţi voi despre această lucrare care se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu.

Amin, amin zic vouă: a venit ziua ca să vorbesc încă o dată din Scripturi în casa Tatălui Meu. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează din cele cereşti, lucrează cuvântul peste sinedriul turmei române.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă, voi, ciobani ai turmei creştine; voi, slujitori ai celor sfinte; voi, învăţători şi tălmăcitori ai legii, şi voi, cărturari, apropiaţi-vă de Cel ce grăieşte vouă din cele cereşti, din dreapta Tatălui Treimii cereşti, Care Se numeşte Dumnezeu. Vreţi, nu vreţi, credeţi sau nu, apropiaţi-vă şi ascultaţi, ca să-L vreţi şi să-L credeţi pe Dumnezeu şi să vi se scrie dreptate lucrată din credinţă. Eu sunt Domnul Iisus Hristos, al Cărui nume este Cuvântul lui Dumnezeu. Eu sunt Alfa şi Omega, Eu sunt Omega şi Alfa, căci Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit. Eu sunt începutul cel nou, care vine cu Mine. Dar cine ziceţi voi că sunt Eu? Ziceţi că sunt demon, că sunt duh rău, că sunt prooroc mincinos. O, nu zi aşa, Ierusalime, nu arunca cu pietre în Mine, că Mă duc de la tine dacă zici aşa şi dacă faci aşa; Mă duc şi nu mai stau cu tine dacă nu te uiţi în această lucrare ca să Mă cunoşti. Mă duc, şi Mă vei vedea când voi veni şi când se va auzi cântare de îngeri: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!“. Amin.

Să nu zici, Sioane, că sunt demon, să nu zici ca atunci. Uită-te în această lucrare pe care Eu o lucrez de mult; uită-te şi vei vedea pe Cel Care este scris că vine. Dar nu voiesc să vin spre tine pe neştire, nu voiesc să te găsesc dormind sau zăcând, nu voiesc să vin ca un fur, că dacă vin aşa tu ce faci atunci şi ce-Mi dai Mie atunci? O, trebuie să-Mi dai rod viu şi rămas în picioare. N-am venit să-ţi vestesc o altă Scriptură, căci Cel ce a înfiinţat Scriptura, Acela este Cel Care vorbeşte cu tine. N-am venit cu o altă Evanghelie, căci Evanghelia Eu sunt, dar n-ar încăpea în lumea aceasta cuvintele Domnului Iisus Hristos, şi încap în cei născuţi de sus. Eu sunt Iconomul Cel bun şi Cel credincios şi voiesc bine ţie, Sionul Meu iubit, şi voiesc să şterg vina şi să scriu jumătate, şi voiesc să şterg păcatul necredinţei şi să scriu jumătate, şi voiesc să şterg păcatul hulei şi să scriu jumătate. Dar dacă tu osândeşti după legea ta, să ştii că voi veni pe neştire şi voi pune această lege la judecată cu tine şi îţi voi aminti că n-ai lucrat după ea, că n-ai lucrat iertare, nici măcar ca iconomul cel păgân.

O, ciobani ai turmei Mele, cine ziceţi voi că sunt? Eu sunt Cel ce am luat jugul legii de pe grumazul turmei Mele şi am pus acoperământul legii dragostei peste biserica Mea şi am zis să nu se osândească frate pe frate, şi am stat întins pe cruce ca să auziţi voi cuvinte de pe cruce, căci aşa am spus: «Părinte, iartă-i, că ei nu ştiu ce fac!». Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, Cel vestit prin prooroci, şi nu sunt ce spuneţi voi că sunt. Eu nu sunt dintre hristoşii mincinoşi care sunt în lume. Eu sunt Hristosul lui Dumnezeu şi nu sunt în trup, ci în Duhul Sfânt sunt.

O, sinedriule al bisericii Mele, n-am adus pe pământ această lucrare ca să fiu judecat din nou de arhierei şi de cărturari şi de farisei, şi am venit ca vindecător pentru salvarea omului de la moartea cea mare. Nu sunt prooroc mincinos, n-am venit în casa ta ca să fac stricare de lege, şi am venit să-ţi îngrijesc rana necredinţei şi a păcătuirii, ca să nu te găsesc cu mădulare stricate când voi bate ca să Mi se deschidă.

Dar ce ziceţi voi că înseamnă proorocul mincinos? Acela spune că nu este Dumnezeu şi mai spune că aici e şi raiul şi iadul. Proorocul mincinos nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup şi nu este de la Duhul lui Dumnezeu acela. Şi cum adică Iisus Hristos în trup? Adică să trăieşti cu trupul aşa cum a trăit Hristos în vremea trupului Său, cu duhul şi cu trupul viu, după chipul şi asemănarea Mea.

O, biserica Mea, de ce ai rămas numai pe dinafară cu Mine? De ce crezi tu că biserica lui Hristos e zidul cel sub care intri ca să zici că eşti biserică Mie? O, proorocul mincinos te vede şi te ştie că nu eşti ca Mine şi se bucură şi râde de numele tău de creştin. Proorocul mincinos nu face voia lui Dumnezeu în trupul său, şi se bucură şi râde de Mine când te vede pe tine că nici tu nu faci voia Celui ce-I pronunţi cu guriţa numele în faţa turmei tale. O, ce mare este Scriptura aceea care-ţi spune ţie că Mă cinsteşti cu buzele, dar cu inima eşti departe de Mine; care-ţi spune ţie că auzind nu auzi şi văzând nu voieşti să înţelegi şi să crezi că Eu sunt şi că lucrez peste via Mea.

O, Ierusalime, o, turmă din vremea aceasta, nu-Mi căuta vină după lege, că acum nu Mă mai ascund, fiindcă cuvântul lui Dumnezeu nu se poate lega. Eu am venit spre tine cu această lucrare şi îţi spun ţie să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să-L iubeşti cu viaţa ta, şi să iubeşti pe fratele Meu ca pe tine însuţi, căci cel ce nu este fratele Meu, acela nu este aproapele Meu şi nu este aproapele tău; acela s-a dus să lucreze la alt stăpân şi ascultă de alt stăpân şi nu este acela aproapele Meu şi nu Mă pot arăta aceluia dacă el nu Mă iubeşte pe Mine, Dumnezeu. Eu nu dau tainele Mele pe mâna necredincioşilor, şi le dau credincioşilor, dar adevăr adevărat scrie în Scripturi că nu mai vede Domnul credinţă pe pământ şi de aceea nu ştiu cei de azi să cunoască tainele lui Dumnezeu.

O, sinedriule care stai şi judeci peste turma Mea! Dar cine zici tu că sunt Eu, Cel Care grăiesc acum cu tine? Îţi spun Eu cine zici că sunt. Sunt Cel judecat de tine, judecat de blasfemie în sinedriul tău. O, şi cei de atunci nu ziceau altfel, dar astăzi zic Eu altfel: Eu sunt Cel Întâi-Stătător în casa Tatălui Meu şi Mă uit la tine cum faci păcatul blasfemiei şi îţi spun: nu mai fă blasfemie faţă de cele scrise de Mine ca să le împlineşti şi ca să te sfinţeşti. O, ce am lăsat Eu peste tine? Am lăsat legea dragostei şi am spus să Mă iubeşti cu inima şi cu cugetul şi cu darurile şi cu sufletul şi cu mersul tău cel bun. Am lăsat această lege peste tine şi tu nu faci cu tine după legea Mea, şi faci blasfemie şi calci peste obrazul şi peste duhul aproapelui tău, căci aproapele tău este acela care lucrează după legea Mea cea sfântă.

O, slujitorilor de cele sfinte ale Mele! Eu am spus că cele sfinte nu se spurcă, dar uită-te, preotule; uită-te, slujitorule, uită-te bine la mâna ta şi la inima ta şi nu le lăsa spre spurcare, că mâna ta se atinge de cele sfinte ale Mele, şi cele sfinte ard şi curăţă orice murdărie şi pedepsesc păcatul blasfemiei asupra celor sfinte ale Mele. Dar iată, aproapele Meu este fratele tău, este aproapele tău, şi Eu am spus să nu-ţi acoperi păcatele tale şi am spus să nu osândeşti pe fratele tău, că dacă defaimi pe cel sfinţit, pe cel uns de Mine, şi dacă tu osândeşti pe fratele tău, să ştii că nu eşti un iconom al împărăţiei Mele dacă faci osândire peste cel uns de Mine ca să păstorească turma Mea. Nu fă răutate cu mintea, şi judecă cu inima, şi iubeşte-l pe fratele tău care crede în Dumnezeu şi care crede tainelor Mele cele greu de înţeles. Iubeşte pe cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubeşte pe cel ce iubeşte viaţa cu Mine, că dacă nu vei face aşa Eu cum să te primesc în corturile drepţilor? Eu cum să-ţi şterg păcatul blasfemiei pe care-l faci peste cele sfinte ale Mele?

Ai făcut în numele Duhului Sfânt carte şi lege şi dogmă peste tine, şi Eu am zis că e bună cartea aceea şi cârma aceea; am zis după sfatul tău, şi vai ţie, sinedriule şi preotule, şi ţie, monahule, vai, dacă Eu te voi pune faţă în faţă cu cartea aceasta, că te-am lăsat s-o faci ca să Mă uit apoi ce faci şi ce nu faci din ea. Că iată ce faci din ea: faci judecată asupra creştinilor Mei, care ies din lume şi din ranguri şi din pământul lor şi din trupul lor, ies ca să calce după voile Mele cele sfinte şi curate. Cel ce Mă iubeşte pe Mine, acela lucrează poruncile Mele. Legea este pentru cei nedrepţi şi nu pentru cei drepţi, şi tu te scoli acum şi judeci pe cel ce Mă ascultă pe Mine, pe cel ce petrece întru poruncile Mele, şi voi veni pe neştire şi îţi voi spune că eşti crud şi osânditor, şi am să-ţi iau dregătoria dacă nu vei lucra după pilda iconomului cel necredincios care a lucrat milă şi nu judecată. Iată, râde de tine proorocul mincinos şi este păcat să-i dai proorocului mincinos prilej de blasfemie asupra lucrurilor lui Dumnezeu. Am venit în casa Tatălui Meu şi tu zici că nu sunt Cel ce sunt. O, şi Eu sunt cu voi mereu, sunt întru Duhul Sfânt, Cel coborât în sfatul vostru, şi sunt cuvântător prin prooroci în sfatul vostru.

O, biserica Mea, am venit prin cuvânt ca să te întreb ce faci, şi ca să vezi tu ce faci, şi ca să-ţi arăt ce faci, că este scris ce faci. Am venit să-ţi spun, ca să nu poţi spune că n-ai ştiut de la Duhul Sfânt. Nimic nu este ascuns de la faţa lui Dumnezeu, dar mai crezi tu în această Scriptură? Şi iată ce-ţi mai spun: am venit să-ţi spun că au trecut aproape patruzeci de ani de când lucrez lângă tine o lucrare cerească pe care Eu am adus-o cu Mine de la Tatăl Meu. N-am venit de la Mine Însumi, ci Tatăl M-a trimis cu această lucrare pe pământ, dar, ca şi atunci, n-am avut loc cu ea în casa Tatălui Meu, şi am fost primit şi adăpostit într-o iesle săracă şi am stat cu ea în mijlocul unui popor umil şi mititel şi neluat în seamă de stăpânii pământului. Am trecut cu un mănunchi mititel de inimi vii prin Marea Roşie şi am sfărâmat lumea din ei şi i-am păscut şi i-am adăpat prin pustiul necredinţei şi le-am dat pâine din cer, căci scris este în Scripturi că omul nu numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese de la Dumnezeu se hrăneşte şi trăieşte viu. Am dat acestui popor mititel tainele pe care mai aveam să le aduc, că nu puteai tu purta atunci tainele cele pentru acum şi ca să nu Mă fi vândut lui Irod. Şi am lucrat şi am împrejmuit apoi o grădină şi am zis să nu mai fie ca pe pământ în această grădină, şi am zis să fie un început de Canaan acest staul mic în care-şi are iesle cuvântul Meu.

O, arhiereule, şi cărturarule, şi învăţătorule, crezi tu că la botezul Fiului lui Dumnezeu a vorbit glasul Tatălui Treimii Dumnezeieşti? Aşa să înţelegi şi această lucrare pe care ţi-o descopăr Eu ţie, şi nu te mânia pe cei ce au ţinut-o vie. Să nu îmbraci haina mâniei ca să faci rău şi să vii cu necredinţă asupra acestei grădini curate din care te îndemn şi pe tine să duci viaţă sfântă şi să-ţi faci hăinuţă nouă şi inimă credincioasă făgăduinţelor rostite de Dumnezeul tău. N-am venit de la Mine Însumi, ci Tatăl M-a trimis. Am venit şi M-am supus ţie şi orânduielii din tine, biserica Mea. N-am putut bate la uşa ta ca să Mă vezi, şi am venit tainic, şi am chemat pe un Nicodim şi am vorbit cu el din cele cereşti şi M-am supus ţie prin mâna lui, şi acum iată ce fac: vin cu el de mână în faţa ta, sinedriule de acum, şi ferice ţie dacă vei crede că sunt cu el în mijlocul tău. Şi dacă ai vrea să-l osândeşti pe el pentru că a ascultat şi a crezut că Eu sunt, atunci nu pe el, ci pe Mine M-ai osândi.

Iată ce pace în cuvânt! O, sinedriule din vremea Duhului Sfânt, sinedriule al României Mele, iată-Mă prin cuvânt în foişorul tău şi al Meu. Eu sunt. Pace ţie! Am grăit mereu poporului Meu cel mititel pe care l-am ţinut ascuns de irozi şi de iude. De patruzeci de ani vin şi vorbesc în mijlocul lui şi îl înfăşor în duhul păcii şi îi spun: «Pace ţie, popor mititel!». Şi l-am numit mănunchi de floricele, şi pe aceste floricele le-am numit ieslea Mea cea caldă, ieslea cuvântului lui Dumnezeu, şi am ajuns cu cel mititel la ţărmurile Iordanului, dar lungă şi grea a fost calea prin pustiul necredinţei. O, şi Eu ştiam, Sionule, ştiam că eşti nepregătit şi că eşti tare la cerbice şi n-am bătut prea mult ca să-Mi deschizi, dar am scos deasupra această fântână de miere şi am făcut gard în jurul acestei vii, ca să fie sfânt pământul acestei grădini şi să am în această grădiniţă un Eden mititel, din care să încep o înviere de la Mine, o mireasmă învietoare şi un curs de apă curată şi netulburată, din care să scot şi să dau mulţimilor însetate ca să prindă duh de bucurie şi de sfinţenie şi de pace cerească şi veşnică; până şi lupilor să le dau să bea şi să pască lângă mieii Mei, şi să fie şi ei miei, că mult iubesc Eu ţara ta, poporule român!

O, tu te-ai născut odată cu Mine în lume, ţara Mea! Când am venit Eu întrupat în lume, tot atunci te-a înfiinţat şi pe tine Tatăl Meu, şi am trimis apoi la tine pe cel întâi chemat între ucenicii Mei şi a suflat peste tine duh nou şi Duh Sfânt, şi te-a încreştinat pe tine cel întâi chemat al Meu, şi Tatăl Meu te-a numit de atunci întâia chemată, după rangul celui întâi chemat la apostolie. O, dar tu ai fost apoi o martiră, ţară iubită de Tatăl Meu, ai fost în toată vremea piatră de încercare între neamuri, şi iată ce a avut Dumnezeu păstrat pentru tine ca să-ţi dea plata răbdării. A avut pentru vremea aceasta o lucrare Tatăl Meu, şi M-a trimis cu ea la tine ca să te curăţ şi să te trezesc şi să faci voia Tatălui Meu şi să chemi apoi sub viţa ta pe cel ce te-a oropsit şi să-i dai de la Mine ca să fie şi el ca Mine şi ca tine, şi să-Mi faci tu Mie cămaşă nouă, biserică nouă, curată şi sfântă, aşa cum a fost biserica Mea cea dintâi. O, vino în dragostea cea dintâi! Vino, iubito, ca să vin şi Eu cu slavă văzută şi să cânţi tu cu Mine cântarea lui Dumnezeu! Vino în dragostea Mea! Iată, Eu nu te las să mori în sângele tău, şi vin spre tine şi sun din trâmbiţă peste tine. O, lasă-te trezită de Dumnezeul tău şi spală-te şi sfinţeşte-te şi fii în legea Dumnezeului tău, iubito!

O, ciobani ai bisericii! Eu sunt capul bisericii. Eu sunt Păstorul Cel bun, după rânduiala lui Melchisedec. Am venit la tine, biserica Mea, şi am venit la ciobanii turmei tale. Am venit să-ţi văd faţa şi să-ţi amintesc cum să fie faţa ta şi inima ta şi viaţa ta întru viaţa Mea. N-am venit să stric legea, şi am venit să-ţi amintesc să nu mai calci, să nu mai strici legea Mea, şi să te îndrepţi spre Mine, că Eu sunt Cel ce iert păcatul tău, dar fii cu iconomie cerească întru duhul tău, ca să poată lucra Duhul Sfânt peste duhul tău, peste sfatul tău, peste sinedriul tău.

O, sinedriule, să nu primeşti în inimile tale duhul minciunii şi al măririi de sine, să nu primeşti duhul lumii şi al lăcomiei, şi să cunoşti cercetarea Mea în mijlocul tău. Nu te teme de irozii care nu cred în Dumnezeu, nu te teme de aceşti prooroci mincinoşi, că aceştia vrând-nevrând vor asculta de Dumnezeu. Caută cu împărăţia cerească şi întăreşte-ţi sfinţenia, căci toate podoabele de pe pământ vor fi adăugate ţie şi vei fi vie. Vorbeşte-i despre Dumnezeu lumii păcătoase, dar să fie întreg trupul tău, şi să aibă apostoli, şi prooroci, şi învăţători, şi tălmăcitori ai limbilor cereşti, şi să fii curată, biserica Mea, şi să învieze lumea la glasul tău şi să vadă calea şi să meargă pe ea. Scris este: «Cel ce cunoaşte căile Mele şi nu umblă pe ele, acela să nu vorbească despre Dumnezeu», dar tu să umbli cunoscând şi vorbind ca Domnul tău, de pe muntele Său. Amin.

O, slavă Ţie, Tatăl Meu ceresc, că ai fost şi ai vorbit în Fiul Tău, în casa Ta şi a Fiului Tău şi a Duhului Nostru Cel Sfânt, lucrător peste Sion.

Am venit în foişorul apostolilor Mei şi zic şi astăzi: Pace vouă! Eu sunt, în Duhul Sfânt sunt. Ferice vouă, celor ce veţi cunoaşte că Eu sunt Cel ce sunt, căci biserica este cerească şi nu pământească. Ferice celor ce cred duhurilor cerurilor. Nu ucideţi duhurile cerurilor. Nu îngrădiţi cu litera pe Duhul Sfânt. Nu judecaţi pe Dumnezeu întru lucrarea Sa. Eu sunt cu cei mici, cu cei slabi; cu cei neluaţi în seamă am venit spre voi. Precum a crezut în Domnul, Noe şi cu casa sa, aşa au crezut şi cei cărora le-am vestit în vremea aceasta, şi aceştia nu împlinesc nimic până nu vin să le vestesc, şi ei aşa lucrează, precum grăiesc Eu. Să nu se lucreze ispitire peste locul Meu de la ei, căci veţi vedea în curând cumpăna lui Zorobabel în mâinile lui Dumnezeu.

Pace ţie, Sionul Meu! Amin, amin zic ţie: nu de la carne şi de la sânge vei pricepe tainele dumnezeieşti, şi vei pricepe de la Duhul Sfânt, Care lucrează peste tine dacă tu lucrezi întru Duhul Sfânt şi dacă voieşti să fie vie viaţa ta. Am zis că nu va rămâne piatră pe piatră să nu se risipească, dar piatra bisericii se va întări până în veac, şi va fi stare cerească peste biserică, şi voi face să fie înţeleasă această lucrare de nou Ierusalim peste făptura Mea.

Am venit să las pace peste cei fără de pace şi am venit să iau pacea celor fără Dumnezeu, să iau pacea lor de la ei, şi să dau acestora pacea lui Dumnezeu, căci pacea Mea este bună, şi jugul Meu este uşor.

Amin, amin zic vouă: vine ceasul, şi a şi venit, să se aşeze la loc împărăţia lui Israel, căci Israel este poporul cel credincios, şi vine Domnul să-Şi aşeze împărăţia Sa peste făptura Sa. Amin, amin, amin.

 

***

 

România Mea, trezeşte-ţi păstorii şi te adună întru Duhul Meu şi paşte păşune curată, ca şi cei de la început, care cer răscumpărarea strigând: „Până când, Doamne?”. Scoală-ţi bine păstorii, şi ca să te păstorească şi nu să împărăţească peste tine şi nu să ia cheile împărăţiei Mele şi să le ascundă de la faţa ta. Sun din trâmbiţă peste tine. Eu sunt, şi prin cuvânt sunt în mijlocul tău ca să te scol din moarte. Scoală-te, nu te pierde vremii acesteia, că e vremea să te scoli şi să stai înaintea Mea. Eu sunt, şi sunt în calea ta cu calea Mea, ca să te adun şi să-ţi iau crucea şi să fac din ea steag de biruinţă pentru tine. Dar iată, păstorii tăi Mă gonesc ca pe un stricător şi, ca şi cei de atunci, zic că nu sunt Eu. Eu sunt, prin cuvânt sunt, şi lucrez prin cuvânt ca să-Mi îmbrac mireasa în haină cerească şi curată şi sfântă, dar păstorii tăi au ieşit la Mine cu săbii şi cu ciomege, ca şi atunci. Am bătut la uşa lor ca să le spun de Mine şi de tine, dar ei împărăţesc şi se odihnesc şi nu vor să iasă din ei ca să intre întru Mine.

Eu sunt, şi am venit să ridic biserica cea ruinată şi s-o clădesc pe temelia cea dintâi, şi am ridicat un vestitor (arhiereul Irineu, n.r.) şi l-am trimis cu vestea cea din urmă, dar ei l-au luat şi l-au răstignit şi i-au luat mersul şi i-au dat hlamidă de ocară şi l-au îmbrăcat, ca şi pe ei, în haina lui antichrist şi l-au forţat să tacă şi să nu vestească peste tine ridicare şi înviere în faţa Celui ce vine, şi au răstignit pe Duhul Sfânt sculându-şi iscoadele ca să pună în temniţă cuvântul lui Dumnezeu. O, dar cuvântul nu se poate lega! El iese din cuie şi zideşte biserica.

O, biserica Mea, cum nu ai cunoscut tu vremea cercetării tale! Căci Simeon a fost legat să nu moară până ce a văzut pe Fecioara purtând pe Fiul lui Dumnezeu. Iar tu prin acelaşi cuvânt eşti legată ca să nu poţi învia până ce vei vedea lucrarea cuvântului Meu în mijlocul cerului, până ce vei vedea pe Cuvântul cuvântând şi rostind: „Aceasta este lucrarea întru care binevoiesc şi prin care vin apoi văzut de toţi cei care Mă împung acum, căci iată, am venit pe neştire şi nu ai fost pregătit, poporule de la sfârşit”. Şi iată, vin şi îţi vestesc că vin, şi tu eşti tare la cerbice şi nu iei de la Mine untdelemn ca să-ţi ungi ochii şi să cunoşti venirea Mea.

Românie, Românie, trezeşte-ţi păstorii, că vine Dumnezeu la tine! Şi va veni un Leu şi va lega toţi lupii, şi vei cunoaşte pe cel ce este venit la tine, şi îţi vei spăla faţa şi vei sta înaintea Mea, căci Eu întru tine binevoiesc. Cuvântul Meu, cuvântul Duhului Sfânt este primit de cei ce au pe Duhul Sfânt, de cei purtaţi de Duhul Sfânt, dar păstorii bisericii Mele din România au primit pe Iuda, cel care vinde pe copiii cuvântului Meu. I-au deschis lui Iuda, dar cuvântului Meu nu i-au deschis ca să-L priceapă pe Duhul Sfânt şi să creadă venirii Mele şi ca şi atunci Mă fac eretic şi stricat şi Mă scot din casa Tatălui Meu, aşa cum Mi-au scos ca pe nişte eretici, pe cei ce poartă cuvântul Meu întru venirea sa.

Iată Eu şi pruncii Mei şi ieslea cuvântului Meu, România! O, sinedriule din vremea cea din urmă! Nu ai cunoscut pe Cel ce vine; nu ai cunoscut, că nu ai vegheat la vreme ca să nu ţi se spargă casa, şi a venit furul şi te-a legat pe întuneric şi ţi-a prădat bogăţia cea de la Mine, dar Eu i-am cerut socoteală furului şi am venit înapoi la tine cu cele furate de fur, ca să ţi le dau înapoi şi să clădeşti biserica Mea cea dintâi. Nu am venit să-ţi stric casa ta, ci am venit să o repar cu tine, dar dacă nu Mă primeşti, Eu te iau de pe temelie şi zidesc cu cei credincioşi, şi biserica Mea va fi curată cu trupul, că duhul ei strigă din pământ la Mine, şi voi răscumpăra făptura Mea, şi voi lucra după rânduiala Tatălui Meu, după rânduiala lui Melchisedec, şi nu va pieri biserica Mea dinaintea Mea.

Iată, Eu fac un lucru nou, un lucru ceresc în mijlocul tău, un timp ceresc şi un trup ceresc peste biserica Mea din tine, Românie blagoslovită de Tatăl Meu. Şi voi fi împlinitor prin cuvânt, şi sfârşitul se uneşte cu începutul, şi pământul se uneşte cu cerul în lucru văzut. Eu bat la uşă, Eu stau la uşă şi bat. De va deschide cineva glasului Meu, voi cina cu el prin cuvânt şi Mă voi arăta lui, că Eu pe cei smeriţi îi iubesc, iar pe cei semeţi în duhul lor îi voi pleca, şi se va auzi Scriptura care spune: «Unde este înţeleptul acestui veac?». Iată, cei mari nu-Mi deschid, dar pruncii aud glasul Meu şi se bucură văzând ziua aceasta şi vremea aceasta.

O, dacă Eu nu aş fi scurtat apăsarea acestor zile, nu ar mai sta nici un trup înaintea Mea, dar pentru cei cu duhul smerit, Eu ascund faţa urgiilor care sunt peste lume ca să încerce pe toţi câţi locuiesc pe pământ. Iar tu, Românie, vei fi Mie domnie, şi cel necurat va fi luat din tine. Scoală-te, ca să-Mi auzi glasul şi ca să cinez cu tine, căci Tatăl Meu aşează în tine nuntă cerească şi biserică curată, şi va da fiecăruia după cum este fapta sa. Amin, amin, amin.

 

***

 

şi să vezi ce-ţi mai spun Eu acum. Scoate cartea aceea, tată, şi citeşte cu Mine în ea şi vezi că s-a împlinit scoaterea şi adăugarea aceasta în ea. Oamenii bisericii din lume au călcat acest cuvânt, au scos din ea şi au adăugat în ea; au schimbat cuvântul şi numărul profeţit, şi vor păţi aceia ca dreptul Simeon, care n-a mai murit până ce n-a văzut cele şterse de el în profeţia cu naşterea Fecioarei. De ce, tată, a făcut omul bisericii de azi aşa ceva? A făcut aşa, ca să te omoare pe tine şi ca să-şi facă loc cu dreptatea sa, ca să nu te mai temi tu că Eu vin acum, şi ca să nu te mai pregăteşti şi ca să te ia dinaintea cuvântului Meu. Duhul veacului acesta a intrat în biserică, şi de aceea biserica este a veacului acesta şi nu este a cerului. Dar tu eşti biserica Mea cerească, Ierusalime, şi fii atent, că omul bisericii din lume a schimbat Scripturile despre venirea Mea şi numărul cel profeţit de Duhul Sfânt. Eu am scris în carte o mie şi încă o mie până la venirea Mea, dar omul bisericii din lume a scris drum lung, căruia nu i se cunoaşte capătul, a schimbat şi a scris mii de ani. Iată, aceasta va cădea peste omul care a lungit drumul. Au adăugat la număr şi au scos venirea Mea, şi dacă aceia care au scos Mi-au tăiat Mie numărul şi drumul, dacă ei stau în nepăsare, aşa stă şi turma lor. Dar Eu vin la tine şi nu tac şi îţi spun să fii gata, că sunt lângă arătare, şi voi trimite înaintea Mea pe Ilie proorocul, care va face curăţirea cărării Mele şi va culege din calea Mea trupurile şi va aşeza serbare cerească înaintea Mea.

 

***

 

una este să fii duhovnic, şi tocmai la celălalt capăt este să fii duhovnicesc, ca să poţi să fii duhovnic. Duhovnicul care nu este duhovnicesc înaintea Mea, acela este prooroc mincinos, aşezat de la el citire în loc numit sfânt, şi strică sfinţenia locului sfânt unul ca acela, că Eu ridic pe cele ale Mele dacă le văd călcate sub picioare. Fiilor, fiilor, scrieţi pe tăbliţa inimii voastre: una este să fii duhovnic, şi alta este să fii duhovnicesc, după asemănarea cu Iisus Hristos. Eu sunt blând şi smerit cu inima, că una este să fii smerit, şi alta este să fii smerit cu inima. Cel smerit e smolit şi greu de purtat în spate, iar cel smerit cu inima, e blând şi senin şi uşor de purtat de către toţi cei din jur. Unul ca acela nu este greutate pentru nimeni. Unul ca acela înduhovniceşte pe toţi prin trăirea Mea în el. De aceea, tată, la începutul bisericii, acum două mii de ani, preotul era ales din cetate, din mijlocul neamului său, ca să fie cunoscut bine, şi era numit şi pus slugă pentru neamul său înaintea lui Dumnezeu; slugă şi nu stăpân cum este astăzi preotul. Astăzi vine câte unul de la cealaltă margine şi se aşează episcop sau preot peste loc necunoscut. O, aceasta este rânduială omenească şi străină de cele lăsate de Dumnezeu. Nu aşa a fost în poporul Meu, şi a fost aşa în poporul din lume, în biserica lumii, nu în cea a lui Iisus Hristos.

 

***

 

Fiilor, fiilor, multe cuvinte ar fi voit omul să scoată din Scriptură, dar n-a îngăduit Dumnezeu să facă omul tot ce vrea el. Să ştii, tată, că omul de azi e supărat că n-a scos din Scriptură cartea lui Ioan cea de la urmă. E supărat omul că n-a ascuns această carte. Aşa a voit să facă, dar s-a temut de cuvântul care leagă pe om să nu se atingă să strice cartea aceasta, căci aşa zice proorocul: «De va pune cineva ceva la cartea aceasta, Domnul va pune peste el pedepsele scrise în ea, iar de va scoate cineva din ea, Domnul va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă despre care scrie în cartea aceasta».

E supărat omul că n-a ascuns această carte, dar cuvântul care leagă a rămas puternic peste ea.

 

***

 

Să se împace omul cu Dumnezeu, că în tine nu va mai rămâne fărădelege, iar legile sfinte ale Domnului nu vor mai fi strivite în tine.

O, fiică Românie, nu mai călca serbările cerului pe pământ, căci sfinţii sunt deasupra ta cu cerul lui Dumnezeu pe aripi de Duh Sfânt, pe vânt de Duh Sfânt. Caută în legile tale cele de dinaintea furtunii şi te întoarce cu faţa spre părinţi, ca să se întoarcă cu faţa la tine părinţii tăi, căci rugăciunile fiilor Mei cei unşi cu care vin spre tine, se vor împlini rugăciunile lor în faţa ochilor Mei. Cuvântul Meu se va împlini, căci are putere în el cuvântul cel rostit. Mai întâi este cuvântul, şi apoi vine faţa lui, căci aşa se lucrează prin cuvânt.

Am rostit cuvânt peste păstorii bisericii tale, Românie, şi auzindu-Mă nu M-au auzit, nu M-au crezut, şi li se va lua şi lor dregătoria, şi vor fi cu cei necredincioşi dacă nu se vor pocăi de faptele lor cele fără Dumnezeu. Păstorii bisericii ridică în slăvi pe cei care ştiu să grăiască frumos în felul omului, pe cei care ştiu să cânte frumos; ridică pe cei destoinici cu ştiinţa lor, cu darurile lor, dar nu ridică pe cei ce ştiu să trăiască frumos, frumos întru Hristos. Poporul cuvântului Meu e plăpând cu ştiinţa şi cu darurile, e sărac cu duhul, dar e tare cu trăirea lui Hristos. Hristos este trăit de poporul Meu, şi Eu l-am făcut lumină pe pământ, l-am pus în sfeşnic şi luminez cu el înaintea oamenilor, căci duh şi adevăr sunt Eu, trup şi cuvânt este Dumnezeu.

Să se împace omul cu Dumnezeu şi să-I fie biserică Domnului! Omul caută biserica, dar scris este: «împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru», oamenilor care căutaţi. Nu veţi găsi biserica decât în voi, dacă o veţi zidi în voi. Trupul creştinului, trupul curat în care intră Domnul în chip curat, nu altceva este biserica. în biserica de zid dacă nu vine creştin curat, care să-L ia pe Domnul trup şi cuvânt, nu este biserică cea de zid.

O, oamenilor, voi în zadar clădiţi biserici de zid dacă nu vor intra în ele creştini cu trupul şi cu inima curată. Să se împace omul cu Dumnezeu! Să se aşeze omul în genunchi şi să-şi facă cruce adevărată peste trupul său şi să rostească lui Dumnezeu rugă de căinţă şi să se cureţe prin părerea de rău şi să pună peste el făgăduinţă de înviere din moarte, şi aşa să ia pe Dumnezeu în el, spre împăcare cu Dumnezeu, spre veşnică unire cu Dumnezeu. Să se ierte om pe om, căci câte se iartă pe pământ sunt iertate înaintea lui Dumnezeu. Să fie Hristos trăit de om şi să trăiască omul în Hristos, căci înţelepciunea cea din cer una este, şi aceasta este: «Să se lepede omul de sine şi să-şi ia crucea sa urmându-Mă pe Mine» pe pământ şi în cer, prin lume şi în biserică. Amin.

 

***

 

Nici un preot care liturghiseşte nu mai trăieşte durerea Fiului meu, cea de la naşterea şi până la înălţarea Lui în Tatăl. O, ce văd eu în biserici, mă doare durerea Fiului meu în mine, că eu am purtat toată viaţa durerea Fiului meu în mine. Nimeni nu mai plânge moartea Fiului meu, nimeni nu mai ştie să trăiască Liturghia, pomenirea Fiului meu, şi lumea nu ştie ce este Liturghie sfântă, că n-are cine să-i spună lumii.

 

***

 

– O, mamă Fecioară, iubită Fecioară între fecioare! Cine m-a învăţat pe mine să iubesc pe Fiul tău, pe Domnul meu? M-au învăţat preoţii, oare? Da’ de unde! că ei când au auzit că am pe Fiul tău, m-au prigonit, m-au oropsit, m-au băgat la închisoare cu Fiul tău. Eram necăjită, şi m-a găsit Fiul tău plângând şi m-a făcut fericită, necăjită fericită m-a făcut, că-L aveam pe El fericire. Am păţit ca pe vremea ta cu Pruncul, că n-am încăput cu Fiul tău în biserică, şi m-am ascuns în lume cu El, ca să-I ocrotesc viaţa Fiului tău şi a cuvântului Său şi pe poporul Său, căruia îi dăduse viaţă prin cuvântul Său, căci preoţii şi irozii nu încetau să caute viaţa Domnului, viaţa Pruncului Care Se năştea cuvânt din mine ca să păstorească, şi nimeni n-a avut nevoie de iubire, şi Domnul S-a ascuns cu mine în lume, iubind şi aşteptând vremea Sa, ca să vină cuvânt şi să dea libertate oamenilor.

 

***

 

– O, Verginico, I-am spus Fiului meu, le-am spus fiilor tăi şi ai mei şi ai Lui că voi veni în cartea ta cu Fiul meu şi cu tine şi mă voi face şi eu cuvânt lângă cuvântul tău, ca să fie înţeleasă taina mea şi a ta, rădăcină a fiilor atunci şi acum, ieri şi azi, Verginico, sora mea cea mică, cea peţită de Fiul meu, Care S-a făcut iubire din tine, cuvânt din tine, precum din mine S-a făcut trup, iubire întrupată, Verginico, iubire din cer, întrupată în om, căci Fiul meu S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Duh Sfânt în Fecioară şi S-a făcut Om, Omul iubirii cereşti pe pământ pentru om. Eu L-am născut în Betleemul Iudeii pe Fiul meu, ca să vină din iudei mântuirea, iar tu L-ai născut pe El cuvânt în România, ca să vină din român Răscumpărătorul iudeului care n-a voit mântuirea răsărită din rădăcina lui, din neamul lui, Verginico, iar eu L-am luat pe Fiul meu şi am plecat în lume ca să-L ascund în Egipt, în lume, Verginico, ca să scap viaţa Mântuitorului lumii. Iată, nici atunci, nici mai apoi la cuvântul Fiului meu, nici azi iudeul şi elinul şi păgânul nu vede ce este mântuirea, căci omul nu are minte, Verginico, şi Fiul meu S-a ascuns şi azi în lume, ca să cheme lumea la El. în Israel nu m-am putut ascunde cu El, că Israel voia să ia viaţa Pruncului Cel despre Care scria în prooroci că Se va naşte pe pământ. Preoţii şi irozii n-au voit viaţa Pruncului meu, şi au voit moartea Lui. Iată, nici tu nu te-ai putut ascunde în biserică cu Pruncul Care Se năştea născând şi cuvântând peste cei ce se nasc din cuvânt.

Liturghiile bisericii amintesc şi pomenesc tot ce a păţit de la oameni Pruncul meu, Fiul meu, iar preoţii care liturghisesc prigonesc ca şi atunci Pruncul, prigonesc din biserică pe Fiul meu, prigonesc pe Cuvântul ca şi atunci, Verginico. Şi aşa cum cei de atunci ai bisericii nu ştiau ce fac, aşa şi preoţii de azi nu ştiu ce fac, nu ştiu că ei pomenesc pe Pruncul meu prigonindu-L, Verginico. O, că şi tu tot aşa ai trăit, prigonită din pricina Fiului meu, Care Se năştea cuvânt în tine ca să nască din cuvânt pe om, şi iată, din cuvântul Lui tu ai născut un fiu, un popor, Verginico, şi Dumnezeu îl hrăneşte din tronul Său, şi păstoreşte Domnul neamurile cu toiag de fier, cu cuvântul Fiului meu, şi nimeni nu ştie să înţeleagă pe Dumnezeu, şi nimeni nu-I slujeşte, şi nimeni nu-L încălzeşte, şi numai omul necăjit îl iubeşte pe Fiul meu, pe Cuvântul, Verginico.

 

***

 

O, nu ştie omul împărăţia Mea în om. Nu ştie nici omul bisericii, nu ştie, mamă, nici el.

– O, nu ştie, Fiule scump, nu ştie omul. Nici omul bisericii nu ştie ce este împărăţia Ta în om şi peste om. O, slavă Ţie întru mine, că eu am fost biserica Ta în care ai venit când ai venit de la Tatăl la oameni. Nu ştie omul ce înseamnă biserică şi împărăţie a Domnului în biserică. Nu ştie nici preotul care zice ţinând pâinea în mână: „Binecuvântat este Domnul întru pomenirea Domnului Iisus Hristos, Care ca un Miel nevinovat spre junghiere S-a adus”, şi Te scoate pe Tine trup din pâine după ce taie în patru laturi în pâine zicând: „şi s-a luat de pe pământ viaţa Lui”. Te ia şi Te pune pe blid şi zice: „Se junghie Mielul Domnului, pentru viaţa lumii”, şi împungând în dreapta Ta, ia apoi vin şi apă şi toarnă în pahar zicând: „apă şi sânge a ieşit din coasta Domnului”.

 

***

 

O, preoţii nu ştiu ce înseamnă Liturghie sfântă, că dacă ar şti ar înţelege ce spun când spun: binecuvântată este împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Preoţii nu Mă au în trăirea lor, nu au minte preoţii, nu Mă au pe Mine, dar aceasta nu stă în puterea omului. Aceasta este dar de la Dumnezeu nu prin om, nu luat prin om, ci prin harul Meu, care se lasă în cei ce fac voia Mea cea sfântă în trup, Dumnezeu mărturisit în trupul omului, în trăirea omului. Aceasta nu se învaţă de la om sau prin om. Cine l-a învăţat pe Avraam credinţa în Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu? Căci credinţa este dragoste. Cine l-a învăţat pe Melchisedec credinţa în Dumnezeu? Eu i-am învăţat darul credinţei, darul Meu crezând în om, căci Domnul pe cine voieşte miluieşte sau împietreşte, şi nu stă în puterea omului, ci de la Dumnezeu este darul credinţei în om.

Eu sunt Domnul, Eu sunt acest cuvânt. Oricât de mincinos este acest cuvânt înaintea voastră, o, oameni ai bisericii, să ştiţi că Eu sunt cuvântul acesta. Eu sunt, şi veţi vedea pe Fiul Omului în slava acestui cuvânt, căci România este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin. Şi va fi ea ortodoxie trăită de fiii ei cei credincioşi, şi va fi biserică Mie, precum şi este, căci în ea Eu sunt trup şi cuvânt spre pomenirea Mea. Nu numai trup sunt în ea, ci sunt şi cuvânt, căci Eu sunt mereu astăzi.

O, arhierei şi preoţi, nu Mă puneţi sub obroc. Luaţi-Mă lumină vouă şi oamenilor. N-am venit să vă stric legile voastre, ci am venit să împlinesc legea Mea cea sfântă spre mântuirea neamului omenesc, căci România este ţara alegerii Tatălui Meu, după cum scrie în cartea Mea cea de ieri şi cea de azi. Nimic nu vă cer, nimic nu vă iau din ce e al vostru. Daţi-Mi doar păcatele voastre ca să vi le iert. Sunt Fiul Tatălui, Cuvântul Tatălui, Care are putere să ierte păcatele omului. Nici slava voastră nu v-o iau, căci slava oamenilor n-o voiesc. Daţi-o voi de pe voi, daţi afară din voi slava voastră şi a oamenilor care vă slăvesc, şi luaţi în voi slava Mea, care este voia Mea în om. Daţi viaţă oamenilor, luaţi şi daţi. Acesta este cuvântul vieţii veşnice. Nu mai luaţi pietre în pumni ca să aruncaţi în Mine, că poporul Meu este cuminte, este fiu al păcii fiul poporului Meu, şi îl numesc Israel pe cel ce crede în Mine şi în voia Mea peste om. Poporul Meu e ţarină cu comoară în ea. Vindeţi-vă averile şi cumpăraţi ţarina aceasta şi fiţi bogaţi în Dumnezeu. Poporul Meu are cuvântul vieţii în mijlocul său, Mă are pe Mine cuvânt şi trup, şi îl slujesc cu sfinţii şi cu îngerii pe cel mic care crede, iar el poate cu Mine, că totul e cu putinţă celui ce crede. Dacă Eu sunt în mijlocul lui, nu vă mai îndoiţi de viaţa lui, de ungerea lui. Am lucrat supunându-Mă vouă. Am luat din mijlocul vostru arhiereu, martor al lucrului Meu cel nou peste om vechi, ca să fac om nou, născut prin cuvântul cel de sus, şi nici aşa nu M-aţi crezut că sunt venit cuvânt pe pământ şi împlinire de cuvânt spre început de veac nou peste România, ţara întoarcerii Mele la oameni. O, n-aţi crezut! Ba încă Mi-aţi pus în temniţa voastră pe cel ce a mărturisit mărirea cuvântului Meu, care a întocmit biserică a lui Iisus Hristos pe pământ. Iată, aşa M-aţi judecat, aşa M-aţi cunoscut, necunoscându-Mă. Dar încă bat. Bat şi iar bat la porţile bisericii voastre, arhierei şi preoţi ai bisericii de azi în România. Bat şi la porţile României, bat şi la porţile voastre. Bat şi iar bat. Bat să Mi se deschidă, şi peste porţi nu voi sări, căci păstorul cel bun intră pe poartă, nu pe deasupra în staulul oilor. România este staulul oilor Mele, oi date Mie de Tatăl, şi vin să le păstoresc cu toiag de fier, cu cuvântul lui Dumnezeu, care păstoreşte pe cei ce vor şi pe cei ce nu vor, căci râul curge, şi nu seacă râul vieţii. Curge şi dă peste margini râul cuvântului vieţii veşnice, iar cel ce crede are viaţă veşnică şi nejudecată. Amin.

O, Liturghia se cere sfântă, căci scris este: «Faceţi aceasta spre pomenirea Mea, spre amintirea Mea în voi». Ea nu trebuie lucrată de cei fără de minte, căci omul care are minte este acela care nu ştie nimic decât pe Dumnezeu în trăirea lui. Numai un aşa om are minte, căci omul nu trebuia să ştie nimic decât atât: pe Dumnezeu odihnindu-Se în el, chip şi asemănare în om.

Voiţi, nu voiţi, credeţi sau nu, ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu care intră pe porţi. Eu Mă smeresc vouă, arhierei şi preoţi ai bisericii de azi, şi la smerenia Mea care strigă la porţi, porţile vor cădea, şi Eu voi intra la oi şi le voi păstori, căci iată, le şi păstoresc, şi ele aud glasul Meu şi îmi deschid, şi cinez cu oile Mele, şi ele cu Mine cină proaspătă, pâine din cer, cuvântul lui Dumnezeu. Amin.

Israele, fiule scump care Mă primeşti ca să vin, am vorbit, tată, păstorilor care te duşmănesc. Iar şi iar le-am grăit şi le-am spus că tu eşti cuminte, şi am luat Eu vina ta dacă tu ai vină înaintea lor. Le-am spus să-Mi deschidă şi ei, ca să intru cu lumina cuvântului Meu ca şi la tine, ca să dau viaţă tuturor, fiule, aşa cum zic ei când zic: „Pace tuturor!”. Eu am zis altfel. Eu am zis: «Pace vouă!», iar ei zic: „Pace tuturor!”. Dar dacă ceea ce dau ei e pacea Mea, atunci pacea Mea nu se dă pe sine decât celor ce iubesc pacea Mea. Eu am zis: «Pace vouă!», aşa am zis când am zis. Am mai zis şi altfel. Am mai zis: «Vai vouă!», şi n-am zis: „Vai tuturor!”, ci am zis «Vai vouă!» când am zis aşa. Ziceam aşa celor trufaşi care nu primeau pacea Mea, cuvântul Meu în ei.

 

***

 

Binecuvântată este împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin amin, amin. Pace ţie, fiule, fiule Israele, poporul Meu iubit, calul Meu cel alb, fiule credincios! O, cu cine mai pot Eu grăi pe pământ aşa cuvânt, măi Israele măi, calul Meu cel alb, cal alb pe care şade Domnul ca să vină, precum este scris în Scripturi? Deschide, Israele, Scriptura, că vin şi îţi grăiesc din Scripturi: «Glas de tunet, care zice: Aliluia! Domnul Atotţiitorul este împărat! Mărire Lui şi nunţii Lui, căci mireasă Şi-a pregătit, mireasă cu veşmânt curat şi alb, veşmânt de in curat, viaţă sfinţită. Fericiţi chemaţii nunţii Mielului, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt acestea. Şi cerul stă deschis, şi iată, pe cal alb şade Cel Credincios şi Adevărat, Care judecă cu dreptate. Ochii Lui, ca para focului; capul Lui, plin de cununi, iar numele Lui cel scris nimeni nu-l înţelege decât numai El, Domnul, îmbrăcat în strai stropit cu sânge, şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu, şi oşti din cer are cu El, călări pe cai albi. Din gura Lui iese sabie tăioasă şi cu ea loveşte pe păgâni şi pe necredincioşi şi îi păstoreşte cu toiag de fier şi apasă pe teascul vinului mâniei Lui. Numele Lui e scris pe strai şi pe coapse: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Şi înger din soare strigă: să vină păsările înaltului cerului la cina Domnului! Şi fiara cu împăraţii pământului care stau în război cu Cel de pe cal alb şi cu oştirea Lui, a fost răpusă cu toţi cei ce au purtat semnele ei închinându-se chipului ei, şi aruncaţi sunt în foc şi în pucioasă care arde».

Israele, Israele, astăzi se împlinesc aceste Scripturi sub ochii tăi, fiule credincios, căci numele Meu cel scris nimeni nu-l înţelege. Scriptura aceasta este adevărată, căci toate cele scrise în ea s-au împlinit. Amin. Numele Meu este Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum scrie în aceste Scripturi, iar fiara şi proorocul mincinos care minţeau împotriva adevărului din aceste Scripturi au fost aruncaţi în foc şi în pucioasă care arde. Cuvântul lui Dumnezeu este foc care arde, fiule Israele, dar cu cine mai pot Eu grăi pe pământ aşa cuvânt? Cuvântul Scripturii se împlineşte, măi Israele măi. De aceea îmi trebuiai, fiule Israele, că iată, încă o dată grăiesc Scripturi împlinite şi vestite demult, demult, măi Israele. Sunt scrise de atunci de când antichrist se născuse pe pământ ca să ucidă Pruncul Care Se năştea. Se năştea mereu în cei credincioşi Pruncul Cel ascuns în ieslea inimilor celor credincioşi. Antichrist s-a născut odată cu Mine, că el cu Mine are ce are, şi s-a descoperit pe sine, că şi-a pus numele lângă numele Meu, împotriva numelui Meu.

 

***

 

Oamenii bisericii zic de tine că eşti om primejdios, măi fiule din Israel. De ce, tată, zic teologii aşa ceva? Zic de frică; le e frică şi de aceea zic aşa, dar cel ce este cu Dumnezeu nu are frică. Teolog este Dumnezeu Cuvântul, asta înseamnă teolog. Le e frică, s-au ascuns sub numele lui Dumnezeu şi nu fac voia lui Dumnezeu şi le e frică. Au luat numele Meu şi l-au pus peste ei, dar voia Mea n-o fac. Cum să nu le fie frică de tine când ei ştiu de la Mine că tu eşti poporul Meu? Eu le-am spus că eşti poporul Meu, le-am spus ca să ştie, că dacă n-ar şti n-ar avea păcat.

O, arhierei ai vremii, preoţi ai vremii, de ce ziceţi voi că poporul Meu este primejdios? Ce vă strică? Ce vă ia? Ei nu iau nimic ce nu-i al lor, precum scrie porunca Mea. Aud de la voi, se suie la cer zvonuri de la voi că poporul cuvântului Meu nu este bun. Dar voi sunteţi mai buni, mai ascultători de Dumnezeu? Ce rău a făcut poporul Meu? Spuneţi-Mi Mie, şi Eu voi cerceta fapta lui. Rugaţi-vă Mie în duh şi în adevăr, căci vă numiţi teologi şi aveţi ştiinţă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu dacă aveţi pe voi numele Lui. Spuneţi-Mi Mie ce nu vă place, nu spuneţi oamenilor, că oamenii sunt dumnezei mincinoşi, şi de la minciună nu iese nimic bun. De ce nu vreţi voi să cercetaţi viaţa şi cartea poporului cuvântului Meu? Cartea Mea cu el de ce nu voiţi s-o vedeţi adevăr? De cine vă e teamă? De adevăr vă temeţi? Cartea Mea este adevăr. Şi ce este adevărul? Adevărul Eu sunt. Voiesc să vă dau darul credinţei, căci una este credinţa cea din fire, care nu aduce roade, şi alta este darul credinţei, care uneşte pe om cu voia lui Dumnezeu în om. Eu pe cine voiesc mântuiesc, şi pe cine voiesc împietresc.

Vin în sfatul poporului Meu şi Mă fac cuvânt şi peste voi, arhierei şi preoţi ai vremii. Cuvântul Meu nu se poate lega. Ce veţi face voi dacă Eu voi fi mincinos ca acum două mii de ani? Nimeni nu credea că Eu sunt trimis din cer de la Tatăl, şi Mă făceau mincinos oamenii bisericii, şi când au văzut că n-am fost mincinos, s-au ascuns sub minciuna lor, şi de atunci stau acoperiţi cu ea înaintea adevărului care a înviat pentru veşnicie. Ce veţi face voi dacă nu veţi voi să luaţi de la Mine darul credinţei ca să credeţi în Cuvântul lui Dumnezeu?

 

***

 

Vin cu sfinţii tăi la tine, ţara Mea. Vin cu serbare de arhierei sfinţi, luaţi din tine. Vin cu ierarhul Calinic Cernicanul, care este viu. Vin să-ţi despecetluiesc tainele Mele cele din tine, căci tu eşti pământul Meu cel ales din nou, pământul Meu cel nou, căci Israel nu Mi-a dat sălaş, şi Eu Mi-am făcut din tine pământ nou şi cer nou şi vin cu cerul tău de sfinţi şi lucrez peste tine.

 

***

 

O, preoţi şi arhierei ai bisericii, eu multe şi bune sfaturi am lăsat ucenicilor mei, spre viaţă veşnică. Vă spun şi vouă, şi din cer vă spun: credeţi şi voi în lucrarea cuvântului lui Dumnezeu Care vine cu norii. Ridicaţi glas din inimi şi strigaţi la Dumnezeu să vă dea darul credinţei sfinte. Nu faceţi ca iudeii care nu L-au crezut pe Domnul Iisus Hristos când a venit din cer la ei. Faceţi ca mine, credeţi ca mine, că am ridicat glas dintre cei din morminte odată cu începutul cuvântului lui Dumnezeu în România în anul 1955. Sculaţi-vă şi credeţi, şi desfaceţi lanţurile pe care le-aţi pus peste arhiereul cel uns prin cuvânt, că v-aţi pus lanţuri peste voi, nu peste el. Voi l-aţi pus să se lepede de cuvântul lui Dumnezeu pe cel ce credea. Dacă voi nu vreţi, dacă voi nu credeţi, lăsaţi pe România să se ridice spre Dumnezeu Cuvântul, că e ţara Domnului, şi eu aşa am spus cât am fost în trup, şi iubind pe Dumnezeu am spus.

Sculaţi-vă, voi, arhierei şi preoţi şi ridicaţi-l pe cel uns peste voi şi peste România. Dacă voi nu vreţi, dacă voi nu credeţi, lăsaţi credinţa să se aşeze înaintea lui Dumnezeu, ca să găsească Domnul credinţă în cuvântul Său, care vine cu norii. Ungerea se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, Care vine de sus, descoperind voia lui Dumnezeu, iar arhiereul care a ridicat biserica lui Hristos în vremea aceasta de strâmtorare, este uns de Cuvântul lui Dumnezeu, este uns peste voi şi peste România, şi voi l-aţi pus să se lepede de Dumnezeu Cuvântul. Dar Domnul a luat de peste România toate apăsările, şi ea va învia. Înviaţi şi voi, şi îndreptaţi-vă viaţa uitându-vă în viaţa mea, căci eu am fost mai înainte de voi, şi voi ziceţi că ascultaţi de părinţii cei sfinţi. Ascultaţi cuvântul meu. Daţi libertate credinţei în Dumnezeu şi în cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi cale cuvântului lui Dumnezeu peste noroade, că vine Domnul şi vă găseşte cu talantul pus sub obroc. Domnul Se face cunoscut prin sfinţii Săi. El nu vine în chip necunoscut, iar eu sunt din români. Învăţaţi ce înseamnă rugăciunea spre cer, rugăciunea care rodeşte. Nu-i mai faceţi eretici şi rătăciţi pe fiii grădinii Cuvântului lui Dumnezeu. Ei sunt fii unşi de cer. Nu ridicaţi mâna şi glasul asupra aşezării lui Dumnezeu.

O, arhiereule de Târgovişte, de ce-ai făcut tu întuneric în calea cuvântului cel din cer? Necredinţa ta mărturiseşte faptele tale. Scoală-te spre credinţă, că a venit Domnul spre tine când ai venit arhiereu în cetatea aceasta şi tu nu L-ai crezut pe Dumnezeu, Care venise să te întâmpine cu darul cel nou, dat bisericii ortodoxe, cu pietricica cea albă, despre care scrie în Scripturi, şi tu te-ai ascuns sub necredinţă ca să nu ţi se vadă faptele cele rele. Scoală-te spre sfinţenie, că preotul şi arhiereul trebuie să fie sfânt ca să fie de folos turmei. Pe cel curat şi drept l-ai pus sub vină, şi pe tine care superi pe Dumnezeu te-ai pus în loc drept. Vin şi te îndemn ca pe un frate: trezeşte-te şi uită-te în cuvântul lui Dumnezeu şi vei vedea în el râul vieţii, care curge din templul cerului peste pământ ca să facă mântuire. Dacă-L cunoşti pe Dumnezeu, dă-I Lui viaţă, căci El este viaţa, El şi nu tu. Nu El e prin tine, ci tu eşti prin El dacă eşti, dacă vrei. Trezeşte-te, căci Cuvântul este Dumnezeu din Dumnezeu. Amin.

O, preoţi şi arhierei de azi, ce faceţi voi? Ce daţi voi oamenilor? Citiţi în cuvintele mele că eu aşa am spus: „Cel ce voieşte să pomenească fără de bani sufletul meu înaintea lui Dumnezeu, acela să fie singur pomenit întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va voi plată pentru pomenire, îl rog pe unul ca acela să nu mă pomenească pe mine, cel sărac“. Grăiesc vouă din cerul sfinţilor români: daţi-vă lui Dumnezeu şi oamenilor. Sfinţiţi-vă viaţa. Luaţi în voi frica de Dumnezeu, că peste tot numai altare pângărite strigă la Dumnezeu: «Până când, Doamne?», strigă prin glasul celor ce aşteaptă din fiecare loc învierea. Sfinţiţi-vă viaţa, iar dacă nu voiţi, lăsaţi pe Dumnezeu să păstorească din cer, că aşa zice Domnul în Scripturi: «Eu Însumi voi purta grijă de oile Mele şi le voi cerceta».

Iar Tu, Doamne Cuvinte, trezeşte-i din somn pe cei ce dorm şi paşte-Ţi turma, Doamne, şi dă-i cuvântul Tău, căci Tu eşti trup şi cuvânt în biserică. Tu eşti Cel ce grăieşti peste România şi Te vesteşti venind cu norii. Amin.

 

***

 

O, omule al bisericii, zici că fiii cuvântului Meu sunt mincinoşii despre care scrie în Scripturi că vor fi şi vor opri căsătoriile şi folosirea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut să se ia cu mulţumire. Dar de ce zici tu aşa? De ce nu te uiţi bine care sunt cei ce seamănă cu această Scriptură? Cine este cel ce opreşte căsătoriile? Ce înseamnă căsătorie? Oare, tu eşti cel ce împlineşti legea căsătoriei de-l pui pe om să se căsătorească şi apoi să-l faci preot slujitor pentru cele sfinte ale Mele şi să-l pui păstor peste oameni? Ce înseamnă căsătorie? Oare, legea căsătoriei este pentru ca omul să se supună poftei trupului aşa cum este astăzi căsătoria care a ajuns lege a desfrâului şi a adulterului pe pământ? Oare, prin legea căsătoriei puteţi să-L înşelaţi pe Dumnezeu, Care a spus: «Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt.»? Oare, toţi oamenii sfinţi care au lăsat familii şi pe femeile lor şi s-au dat legii sfinţeniei au oprit ei căsătoriile? Şi dacă nu le-au oprit, de ce ziceţi voi că fiii cuvântului Meu opresc căsătoriile? Iată, vă tălmăcesc ce înseamnă Scriptura aceasta. Ea a fost rostită pentru poporul Israel care nu avea voie după legea iudeilor la unirea cu alte neamuri de pe pământ. Dar Eu am venit de la Tatăl şi am spus că nu sunt părtinitor şi că nici un om care slujeşte dreptăţii nu este spurcat sau necurat, ci este primit de Dumnezeu, şi este creştin cel ce se teme de Domnul şi face dreptate înaintea lui Dumnezeu. Oare, Eu dacă i-am făcut sfinţi pe cei doi miri din Cana Galileii, am oprit căsătoriile şi naşterea de fii? Ba au născut mulţi fii pentru Dumnezeu cei doi miri din Cana.

Dar ce înseamnă căsătoria pentru om? Dar ce înseamnă căsătoria pentru Dumnezeu? Căsătoria pentru om e una, şi căsătoria pentru Dumnezeu e alta. Pentru om, căsătoria este naştere de fii ai oamenilor, iar pentru Dumnezeu este naştere de fii ai lui Dumnezeu. Folosirea bucatelor, pentru om e una, şi pentru Dumnezeu e alta, că scris este: «Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, şi cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, dar toate să se facă pentru Dumnezeu, nu pentru om», şi când am spus aşa, am vorbit despre creştini, nu despre păgânii care nu fac voia lui Dumnezeu. Scripturile sunt rostite pentru cei credincioşi, nu pentru cei necredincioşi când este vorba despre o astfel de Scriptură a căsătoriei şi a folosirii bucatelor. Ba mai mult vă spun vouă: cel ce opreşte azi căsătoria, este acela care calcă peste legea ei. Şi cine nu calcă azi peste această lege? Nici un om nu mai este curat în căsătoria lui. Nici măcar preoţii n-au voit să nu calce peste legea căsătoriei lor. Ba, mai mult, prin căsătoria lor calcă legea lui Dumnezeu, legea sfinţeniei unui slujitor al cerului. Şi iată că biserica ta, omule al bisericii, nu este biserica Mea, ci este a ta; nu este turma Mea, ci este a ta, că dacă ar fi a Mea, ar face voia Mea, nu a ta. Eu nu i-am despărţit pe cei căsătoriţi, dar i-am unit pe amândoi cu Mine, i-am făcut un trup cu Mine pe cei doi, şi le-am spus să nu fie despărţiţi de Trupul şi Sângele Meu, căci scris este: «Cine nu mănâncă şi nu bea Trupul şi Sângele Meu, nu are viaţă în el».

O, câte dai tu să zici, omule al bisericii care te-ai sculat să stai împotriva adevărului, care este cuvântul Meu şi care s-a făcut cuvânt înaintea ta! Zici că fiii cei născuţi din cuvântul Meu care vine azi cu Mine pe pământ, zici că ei sunt prooroci mincinoşi. Dar ce este proorocul mincinos? Iar şi iar vă spun ceea ce v-am mai spus, oameni ai bisericii. Proorocul mincinos este acela care vorbeşte în numele lui Dumnezeu şi nu face faptele dreptăţii Domnului, ci ajută mâinile făcătorilor de rele ca nimeni să nu se întoarcă de la necredinţa lor. Întrebaţi Scripturile şi vedeţi din ele ce înseamnă proorocul mincinos care povesteşte închipuirile inimii lui şi nimic din cele ale Domnului, ducând pe poporul Meu cu minciuna. Şi iată ce vă mai spun: proorocul mincinos este acela care nu voieşte să vin aşa cum scrie în Scripturi că voi veni; este acela care minte şi ascunde adevărul Scripturilor despre Fiul Omului Care va veni iar, căci Eu aşa am spus: «Vin curând, fiţi gata, vin curând! Privegheaţi întru venirea Mea!».

O, oameni ai bisericii, voi, cei ce nu credeţi sau vă faceţi că nu credeţi că Eu sunt acest cuvânt, voi nu credeţi pentru că nu sunteţi gata ca să vin. Voi nu credeţi pentru că nu vă place să împliniţi cuvântul Meu care spune: «Privegheaţi!». Voi nu vă pregătiţi pentru venirea Mea, şi de aceea vă vine bine să ziceţi că nu credeţi că Eu vin cuvânt pe pământ, ca fulgerul care străbate de la răsărit la apus, nu cum zic proorocii mincinoşi: „Iată-L, este în pustie; iată-L, este în cămări!“. Nu aşa, ci ca fulgerul străbat văzduhul şi vestesc Evanghelia cea veşnică la toată făptura precum este scris, şi strig: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul!», căci vin curând.

Voi, oameni ai bisericii, care citiţi în cărţile sfinţilor părinţi, căutaţi în ele şi vedeţi că ei au scris ce este azi în bisericile voastre, şi au scris şi despre cel ce stă azi pe picioare pentru Mine. Au scris părinţii despre îngerii întunecaţi care se dau îngeri ai luminii. Şi cine sunt aceşti îngeri întunecaţi? Sunt cei ce trăiesc în desfrâuri şi în fărădelegi, ascunşi sub podoaba sfinţeniei, stând împotriva adevărului, care este curat şi care vădeşte fărădelegea cea ascunsă. Dar cuvântul Meu a venit să judece pe cele făcute la întuneric, iar îngerii luminii sunt cei ce fac voile Mele între oameni, şi cu care Eu merg din loc în loc să-Mi trezesc şi să-Mi culeg pe cei ce sunt ai Mei, şi ale căror nume sunt scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii. Amin.

Voi, care învăţaţi pe oameni după plăcerea voastră şi nu după plăcerea Mea; voi, care daţi la o parte poruncile lui Dumnezeu şi le luaţi pe ale oamenilor; voi, care vă cumpăraţi cu bani murdari scaune şi tronuri şi ranguri în biserici, încetaţi de a mai face rău înaintea Mea şi împotriva Mea! Spălaţi-vă! Curăţiţi-vă! Cuvântul Meu strigă în pustie ca să-Mi pregătesc venirea, că vin să-Mi cercetez turma Mea şi s-o dau de-a dreapta Mea, căci turma Mea Îmi cunoaşte glasul, Îmi cunoaşte cuvântul, Mă cunoaşte de Păstor venit din cer. Nu mai strigaţi împotriva poporului Meu cel ales din români. Nu vă mai miraţi că poporul Meu nu se supune vouă, de vreme ce voi prin viaţa şi faptele voastre nu-L mărturisiţi pe Dumnezeu duh şi adevăr. Nu mai staţi în numele Meu peste biserică dacă nu vă place să faceţi voia Mea în trupul şi în duhul vostru. Nu mai înşelaţi pe Dumnezeu, o, oameni ai bisericii. Nu mai iubiţi curvia şi beţia şi tutunul şi idolii lumii de azi. Ba mai aveţi pretenţie să se supună vouă şi fiii cuvântului Meu, care Mă ascultă pe Mine. Bucuraţi-vă că am un popor ascultător pe pământ. Nu-l mai numiţi mândru pe cel ce ascultă de Dumnezeu. Cel ce ascultă nu este mândru. Cel mândru este cel ce nu ascultă de Dumnezeu şi se bizuie pe el însuşi.

O, omule al bisericii, nu mai numi sectă pe cel ce trăieşte din cuvântul Meu cel sfânt. Ce înseamnă sectă? Dar ce nu înseamnă sectă pentru tine, omule al bisericii, care faci sectă pe fiii bisericii Mele? Oare, cel ce nu este sectă, este acela care trăieşte lumeşte şi vine la biserica ta? Oare, femeia cea cu capul descoperit şi cu fard şi cu goliciune de trup şi cu podoabe, care vine la biserica ta spre sminteala ta şi a celor din biserica ta, oare, aceea nu înseamnă sectă pentru tine? Dar ce nu înseamnă sectă dacă cel drept care face voia Mea este sectă?

O, n-a mai rămas nici o lege, nici un canon, care stă de strajă peste biserică şi ca să nu fie călcat de omul bisericii, şi omul bisericii nu mai are cu ce se înveli ca să nu i se vadă ruşinea faptelor sale. Nici măcar cu necredinţă faţă de cuvântul Meu, nici măcar cu aceasta nu se poate înveli; ba, din contra, ea îl vădeşte ca necredincios şi ca fricos.

Am zis, şi am împlinit şi ţi-am trimis carte, omule al bisericii, şi îţi spun că sfânta Scriptură nu este mâncare şi băutură, nu este însurat şi măritat şi fărădelege. Scriptura este împărăţia cerurilor pentru cei ce o iau în ei. Scriptura este cuvântul vieţii pentru cei ce caută în ea viaţa cea veşnică. Scriptura nu este carne şi fire cum dai tu să zici. Scriptura este Duhul Adevărului, aşa cum cartea Mea de azi, în care Mă scriu cu cei credincioşi, ba chiar şi cu tine, cel necredincios, este Duh şi Adevăr cartea Mea cea de azi. Scriptură înseamnă cuvântul Meu, cuvântul Duhului Sfânt, care se scrie pe pământ şi în cer.

O, omule al bisericii, care îl faci pe omul din lume să-şi ascută armele lui şi să dea în cuvântul Meu şi în fiii cuvântului Meu! Este scris în Scripturi că voi preface armele celor răi în fiare de plug şi Îmi voi face lucrarea Mea şi tu nu te vei putea lupta cu Dumnezeu, Care cuvintează şi împlineşte. Iată, ţi-am trimis carte. Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte, ci căldicel, şi zici: „Sunt bogat, şi nu-mi trebuie nimic“, dar tu eşti orb şi gol, şi eşti de plâns, şi vin şi îţi dau cuvânt de aur, ca să fii bogat, şi veşmânt alb, ca să te îmbraci şi să nu se vadă ruşinea goliciunii tale. Vin şi îţi dau cuvânt. Alifie pentru ochi este cuvântul Meu, căci Eu pe câţi îi iubesc, îi mustru spre pocăinţă. Eu stau la uşă şi bat ca să Mă auzi şi să-Mi deschizi şi să cinez cu tine cină de cuvânt. Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul grăieşte bisericilor. Drept aceea, pocăieşte-te, iar de nu, vin la tine curând şi voi muta sfeşnicul tău din locul lui, şi îl voi pune pe al Meu. Amin.

Eu sunt Lumina lumii. Amin, amin, amin. Cel ce umblă după Mine, nu va umbla în întuneric. Cuvântul Meu este calea, adevărul şi viaţa. Întrebaţi legea şi proorocii. De nu vă vor vorbi despre cuvântul acesta, numai atunci aţi fi îndreptăţiţi să nu credeţi. Şi voi veni cu zecile de mii de sfinţi la voi, oameni ai bisericii, căci scris este: «Iată, El vine cu norii şi cu zeci de mii de sfinţi, şi numele Lui se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu», şi sfinţii vor mărturisi că acest cuvânt este cuvântul Meu. Amin.

O, am venit să-Mi ud grădina cu apa cea cerească aşa cum grădinarul iese să-şi cerceteze ogorul şi să lucreze peste el. Am venit să-Mi cercetez turma şi s-o păstoresc. Am venit să-Mi iau rodul viei, şi vierii dau să Mă dezmoştenească şi să fie ei stăpânii viei Mele.

Eu sunt Cel ce am făcut cerul şi pământul şi pe om, şi Eu sunt Cel ce am înfiinţat biserica Mea. Eu şi nu tu, omule al bisericii lumii. Dar dacă tu nu-L cunoşti pe Cel Căruia zici că-I slujeşti, atunci cine eşti tu, omule al bisericii de azi? Eu sunt Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin. Spune şi tu cine eşti, aşa cum şi Eu vin şi spun cine sunt, şi ajut pe cel credincios să Mă cunoască şi să facă voia Mea.Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Spune şi tu cine eşti, omule de azi, care stai pe scaun de biserică a lui Hristos. Eu sunt Cel ce sunt, dar tu cine eşti? Eu sunt. Deschide-Mi, ca să ştiu cine eşti, şi să te ajut să fii. Amin.

Eu sunt Cel ce sunt. Amin, amin, amin.

 

***

 

Între „marea trezire“ și „marele declin“

Creștinismul este în impas. După două milenii, religia care a schimbat faţa pământului își regăsește cu dificultăţi cadenţa și forţa. Impactul asupra lumii civilizate este tot mai scăzut, iar plecările masive din biserici sunt consecinţa firească a acestei stări de fapt.

Cândva, în timpuri tulburi, creștinismul era în creștere. Acum, sub efectul libertăţilor nelimitate, cunoaște un recul pe care nu l-a mai experimentat în îndelungata sa istorie. Secularizarea i-a dat lovituri repetate, însă nu aceasta este singura cauză a crizei actuale. Problemele de ordin intern au jucat un rol determinant în crearea unei stări de neîncredere faţă de instituţia bisericii. Drept urmare, formalismul (acolo unde creștinismul supravieţuiește) sau hemoragia (acolo unde acesta suferă pierderi imense) au devenit emblemele unei religii căreia, cu ani în urmă, Voltaire îi anticipa deja decesul. Să fi avut filosoful francez dreptate?

Religia, o preocupare secundară

Privind la sondaje, motivele de optimism sunt tot mai puţine. O analiză recentă asupra creștinismului american are chiar un efect șocant, susţine CBN News. Este vorba de o plecare din biserici a nu mai puţin de 7,5 milioane de americani, începând cu anul 2012.

Pentru ultimul deceniu, General Social Survey a demonstrat o scădere constantă a numărului de americani care au preocupări religioase. Aproape 1 din 4 americani afirmă deschis că nu are nicio preferinţă religioasă. Acest lucru înseamnă o creștere de aproape 20%, comparativ cu anii 1990, când procentul de americani cu tendinţe nereligioase putea să fie redat doar printr-o singură cifră.

Totuși, conexiunile religioase manifestate în mediul privat arată ceva mai bine. Doar 17% dintre americani spun că nu se roagă, în condiţiile în care 35% afirmă că nu participă la serviciul de închinare, iar 23% își revendică neafilierea religioasă. Se  pare că, în ciuda orientării religioase sau a indiferenţei manifestate, cea mai mare parte a americanilor continuă să creadă în puterea rugăciunii.

Alte studii însă arată că și cei care se roagă au probleme în înţelegerea naturii reale a rugăciunii. Mai degrabă aceasta este un fel de superstiţie amestecată cu religia, ambele presărate peste un pic de egocentrism. Lipsește, cel mai adesea, relaţia personală cu Divinitatea.

Noua faţă a Americii

Studiul de faţă nu face decât să continue cercetările anterioare și să demonstreze trendul descendent al fenomenului religios american. Problema s-a complicat în anul 2014 comparativ cu anul anterior. Deja în 2013 situaţia era gravă, fapt descris într-o manieră mai mult decât sugestivă de jurnaliștii de la RNS: „Importanţa religiei în viaţa oamenilor? Scăzută. Prezenţa la Biserică? Scăzută. Oamenii care afirmă că nu au nicio religie? Rată crescută. Rezultatul: 2013 a înregistrat cel mai scăzut nivel de religiozitate de când facem aceste măsurători“.

Mai precis, spun aceeași jurnaliști, dacă perioada anilor 1950 ar putea fi numită „Marea Trezire“, începutul mileniului al treilea poate fi etichetat ca „Marele Declin“. „The Great Awakening“ este, de fapt, o denumire generică pentru o suită de revitalizări religioase pe care mediul american le-a cunoscut în istoria lui. Prima a avut loc în secolul al XVIII-lea și i-a avut ca principali artizani pe renumiţii Jonathan Edwards sau George Whitefield.

Au urmat apoi alte treziri religioase succesive. După al Doilea Război Mondial a fost înregistrată o explozie a mișcărilor charismatice care au acţionat în contrapondere cu ramurile principale ale confesiunilor protestante. Astfel, anii 1950 au fost marcaţi de o creștere rapidă a fenomenului neoprotestant, pe fondul unor lupte teologice intense. Creștinismul american s-a întărit, devenind solid și din punct de vedere politic. În momentul actual SUA s-a schimbat la faţă, dar nu în bine.

Există vreo soluţie?

Deși datele statistice sunt alarmante (nu doar pentru mediul american), speranţele redresării vin tocmai din aceste cifre. Impasul prin care trece creștinismul în momentul de faţă poate fi chiar sursa recuperării sale. Criza poate constitui o mare oportunitate, dacă înţelegem bine semnalmentele.

Bisericile nu ar trebui să rămână imobile în faţa hemoragiilor cu care se confruntă. Edward Norman, expert în istoria religiei, susţine că nu ar trebui să confundăm declinul religiei organizate datorită impactului ideilor seculare cu  o perioadă de declin religios, ci mai degrabă cu una de transformare a percepţiilor religioase ale oamenilor. Poate că aceștia sunt mai puţin loiali instituţiilor religioase, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt mai puţin religioşi.

Analizate din această perspectivă, plecările din biserică conţin în ele însele germenii recuperării. Grace Davie, sociolog al religiilor, susţine acelaşi lucru în analiza cu privire la secularizarea în Europa, sugerând că am putea să ne întrebăm dacă nu  cumva europenii nu sunt mai puţin religioşi, ci, mai dergabă, sunt religioşi într-un mod diferit.

Dacă bisericile și-au pierdut relevanţa și capacitatea de a oferi răspunsuri profunde la probleme actuale, poate că a sosit momentul unor strategii de schimbare nu doar a oamenilor, ci și a bisericilor. Reacţia defensivă a celor din urmă (o variantă prea des adoptată) ar trebui să facă loc uneia de autoevaluare și de repoziţionare. Iar în această privinţă, nu o pierdere de identitate este soluţia, ci o întoarcere la origini, adică chiar la ceea ce imprimase odată forţă creștinismului.

La aceasta face referire Corne Bekker, profesor la Regent University, care, intervievat de CBN, nu întrevede decât o singură soluţie: „Avem nevoie să readucem Biblia în centrul a tot ceea ce facem“. Iar aceasta nu pentru a introduce un nou obicei expus formalismului, ci pentru ca „Biserica să devină un loc de speranţă“

RUGĂCIUNEA CHEIA TREZIRII

 Rugăciunea cheia trezirii
Clic pentru mărire
Preţ: 25,00 Ron
Cod produs: În Stoc
Model: ro0113
Autor: Paul Yonggi Cho
Cant:  Adăugare în Coș

 

Autorul impartaseste secretul care se afla in spatele cresterii fenomenale a celei mai mari biserici din lume Yoido Full Gospel Church (Biserica Yoido a Evangheliei Depline) din Seul, Coreea.

Dr. Cho afirma: Am scris aceasta carte pentru ca eu cred in trezire si reinnoire. Daca studiem istoria crestinismului vom observa ca rugaciunea a fost cheia tuturor trezirilor spirituale.

Folosindu-se de experienta sa de pastor, dr. Cho raspunde unor intrebari generale, cum sunt:

De ce sa te rogi?

Cum sa te rogi?

Cand sa te rogi?

In acelasi timp, el trateaza si intrebari specifice, precum:

Care este legatura dintre rugaciune si post?. . .

De ce postul sporeste eficienta rugaciunii?. . .

Ce realizeaza rugaciunea?. . .

Care este rolul Duhului Sfant in rugaciune?. . .

Care sunt diferitele tipuri de rugaciune?

Nu exista om care sa poata programa o trezire, a spus dr. Cho, pentru ca numai Dumnezeu este Datatorul vietii. insa… cand vine implinirea vremii si cateva inimi inflacarate incep sa se roage, atunci istoria ne invata ca este timpul ca valurile trezirii spirituale sa ne inunde inca o data. Dr. Cho isi fundamenteaza studiul pe o premisa foarte simpla: Dumnezeu nu are copii favoriti. Ceea ce a dat rezultate in viata mea, va da rezultate si in viata ta

. . . Daca Dumnezeu a lucrat in trecut prin barbati si femei, El poate lucra acum si prin tine.

CUPRINS

PARTEA I. Motivarea crestinilor la rugaciune

1. Ce realizeaza rugaciunea

Rugaciunea produce putere

Rugaciunea aduce zdrobire

Rugaciunea si infrangerea lui Satan

2. Rugaciunea si Duhul Sfant

Rugaciunea deschide usa pentru Duhul Sfant

Rugaciunea aduce cu sine manifestarile Duhului Sfant

Rugaciunea creeaza sensibilitate spirituala

3. Raspunsul personal la rugaciune

Soldul din contul rugaciunii

Rugaciunea aduce vindecare

PARTEA A II-A. Cele trei tipuri de rugaciune

Introducere

4. Rugaciunea inseamna cerere

5. Rugaciunea inseamna comuniune

6. Rugaciunea inseamna mijlocire

PARTEA A III-A. Formele rugaciunii

Introducere

7. Viata devotionala personala

8. Timpul devotional al familiei

9. Rugaciunea in cadrul serviciilor divine ale bisericii

10. Rugaciunea in cadrul celulelor

11. Rugaciunea de la Muntele Rugaciunii

12. Noptile de rugaciune

13. Postul si rugaciunea

14. Asteptarea inaintea Domnului

PARTEA A IV-A. Metode de rugaciune Introducere

15. Dezvoltarea staruintei in rugaciune (A invata cum sa te rogi mai mult)

16. Rugaciunea prin Duhul Sfant

17. Rugaciunea credintei

18. Ascultarea vocii lui Dumnezeu

19. Importanta rugaciunii in grup

PARTEA A V-A. Rugaciunea plina de putere se bazeaza pe legamantul sangelui prin Hristos Isus

20. Rugaciunea plina de putere

Concluzii: Pregateste-te sa fii folosit!

GHID DE STUDIU

 

Mai multe cărți de la același autor

 

Raport: Cel mai persecutat grup religios din lume este al creștinilor. Persecuția creștinilor, aproape de un GENOCID. Ministrul britanic de Externe: Documentul este o trezire la realitate. Corectitudinea politică a jucat un rol în asta

Persecuția creștinilor din anumite colțuri ale lumii se află la niveluri apropiate de un „genocid”, potrivit unui raport comandat de ministrul britanic de externe Jeremy Hunt, scrie bbc.news.
Raportul a estimat că una din trei persoane suferă de persecuție religioasă. În plus, impactul principal al „actelor de genocid împotriva creștinilor este exodul”, creștinismul confruntându-se cu „ștergerea” unor părți din Orientul Mijlociu
Documentul este „cu adevărat o trezire la realitate. Trebuie să realizăm – și acest lucru este arătat foarte clar de raport – că cel mai persecutat grup religios sunt creștinii”, a declarat șeful diplomației britanice. Hunt a mai spus că, cel mai probabil,  „corectitudinea politică” a jucat un rol în problema aceasta.
De asemenea, documentul atrage atenția că religia „riscă să dispară” în unele părți ale lumii, punând accentul pe faptul că  in Palestina creștinii reprezintă mai puțin de 1,5% din populație, în timp ce în Irak numărul lor a scăzut de la 1,5 milioane, înainte de 2004,  la mai puțin de 120. 000 .
„Dovezile arată nu numai răspândirea geografică a persecuției anticreștine, ci și gravitatea ei care sporește de la an la an”, se spune în raport.
„În unele regiuni, nivelul și natura persecuției se apropie, fără îndoială, de îndeplinirea definiției internaționale a genocidului, în conformitate cu cea adoptată de ONU”, concluzionează autorii raportului.
Ministrul britanic de Externe a comandat o analiză asupra creștinismului anul trecut, în decembrie,  după celebrul caz al Asiei Bibi, o femeie creștină condamnată la moarte pentru blasfemie, ulterior eliberată din închisoare, după ce a fost achitată de un tribunal din Pakistan.
Hunt, care se află într-un turneu de o săptămână în Africa, a declarat că că guvernele „au dormit în post” în cazul persecuției creștinilor, dar că acest raport și atacurile din Sri Lanka „i-au trezit pe toți cu un șoc uriaș”.
El a adăugat: ”Ceea ce am uitat în această atmosferă de corectitudine politică este că, de fapt, creștinii persecutați sunt printre cei mai săraci oameni de pe planetă. În Orientul Mijlociu, populația de creștini era de circa 20%, acum este 5%.”, a adăugat Jeremy Hunt.
Constatările documentului vin după ce 359 de persoane au fost ucise și peste 500 au fost rănite în atacuri comise la hoteluri și biserici din Sri Lanka, în Duminica Paștelui catolic.

 

 

De ce întârzie trezirea?

de 

Cand a fost ultima data cand ai auzit despre trezire? Daca urmarim ce se intampla acum in bisericile din zilele noastre, vom observa multe chemari la trezire. Am auzit pe multi, din diverse biserici, spunand ca Dumnezeu va trimite o trezire in vremurile din urma. Exista, in zilele noastre, cantece si profetii, raspandite prin media si rostite de la amvoane, despre o viitoare trezire.

 

Ce este o trezire?

Cred ca este important prin a incepe sa definim ce nu este o trezire. De multe ori, noi credem ca trezirea se refera la oameni care plang si cad pe spate, in pocainta. Nu ma opun acestei idei, pentru ca am participat la intalniri in care prezenta lui Dumnezeu s-a manifestat prin astfel de lucruri. Daca ti se intampla si tie, e minunat! Dar nu e necesar ca oamenii sa planga, sau sa cada din picioare. Adeseori, oamenii urmaresc si cauta astfel de manifestari, in loc sa caute trezirea insasi. Majoritatea crestinilor moderni, nu s-ar gandi la lucrarea lui Isus ca fiind o trezire, daca ar fi sa ne luam dupa numarul de oameni care au cazut la pamant, sau care au inceput sa planga, miscandu-se incontrolabil, in vremea lui Isus. Dar noi stim ca lucrarea lui Isus a reprezentat cea mai mare trezire care a avut loc vreodata. Si totusi nu vedem oameni cazand la pamant in momentul  in care Isus intra intr-o casa sau intr-o cetate. E nevoie, deci, sa ne ajustam gandirea ca sa intelegem ce inseamna cu adevarat o trezire.

Ca sa putem defini trezirea, ar trebui mai intai sa analizam ce se intampla in momentul in care aceasta are loc. Cand vine trezirea, totul se schimba: casele, vietile oamenilor, bisericile, natiunile. Vedem vindecari extraordinare, miracole uimitoare si e minunat! Adeseori, atribuim aceste lucruri „prezentei lui Dumnezeu” din acel loc si spunem ca „Dumnezeu a coborat”. Cand avem o astfel de perspectiva despre trezire, ne rugam imediat ca Dumnezeu sa vina, pentru ca stim ca se intampla lucruri extraordinare atunci cand El vine.

Si totusi, observam ca El nu se coboara adeseori in felul acesta. Biblia vorbeste despre Dumnezeu Tatal care doreste sa petreaca timp cu copiii Lui, dar El nu „coboara” atunci cand avem nevoie. Care este problema?

Dati-mi voie sa va spun: nu Dumnezeu intarzie, ci NOI.

Da, cred ca motivul principal al lipsei trezirilor suntem noi, si acesta vine din lipsa de intelegere a Cuvantului.

Exista 3 cauze majore pentru care intarzie trezirea.

 

Cauza 1: Lipsa noastra de intelegere a prezentei lui Dumnezeu

Auzim pe multi oameni strigand in bisericile noastre la Dumnezeu ca sa-Si manifeste prezenta si sa se reveleze oamenilor. Dar in Deuteronom 31:6 Biblia spune:

Deuteronom 31:6 (BTF2015)

6Fiți tari și curajoși, nu vă temeți, nici nu vă îngroziți înaintea lor, pentru că DOMNUL Dumnezeul tău, el este cel care merge cu tine; El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi.

Da, aceasta promisiune era pentru Israel, dar conform Galateni 3:29 si Galateni 4:28 noi suntem urmasi ai lui Avraam si deci cunoastem ca Dumnezeu nu ne va lasa, nici nu ne va parasi. Acelasi lucru il citim si in Evrei 13:5, text in care este confirmat faptul ca pasajul vorbeste despre noi – crestinii Noului Testament. Si deci ma intreb: atunci de ce multi se roaga si Ii cer lui Dumnezeu sa fie cu noi? Dumnezeu a spus ca nu ne va lasa, nici nu va parasi. Daca Dumnezeu spune asta, atunci noi nu mai avem nici un motiv sa ne indoim.

Pe langa asta, cum ramane cu Duhul Sfant? Ioan 14:16 spune:

Ioan 14:16 (BTF2015)

16Și eu îl voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt Mângâietor, ca să rămână cu voi pentru totdeauna,

E clar, pasajul precizeaza ca El va locui in noi pentru totdeauna! Daca Dumnezeu a spus pentru totdeauna, mai putem noi oare crede ca El se va plicitisi de noi la un moment dat si va lua o pauza? Nu, Dumnezeu este cu noi pentru totdeauna. Mai mult decat atat, in 1 Corinteni 6:17 scrie ca noi suntem una in duh cu Domnul. Asta inseamna ca noi suntem una cu Duhul lui Isus. Este destul de clar ca noi Il avem pe Dumnezeu cu noi si in noi!

Cu toate acestea, multi dintre voi poate va intrebati, de ce ati simtit prezenta lui Dumnezeu exact in timpul unui cantec sau a unei intalniri? Imi amintesc ca obisnuiam sa merg la o biserica si sa ma asez printre primele randuri. Dar intr-o zi am intarziat si a trebuit sa ma asez mai in spate. Pana in acel moment, obisnuiam sa simt prezenta lui Dumnezeu in acea biserica, dar dintr-o data nu am mai simtit prezenta lui Dumnezeu in acea saptamana, ci mai degraba prezenta mamelor care fugeau dupa copii ca sa le dea de mancare. Mai simteam si prezenta oamenilor care-si trimiteau mesaje pe telefon. Dar era aceeasi biserica! Si totusi cateva randuri mai in fata prezenta lui Dumnezeu era acolo, iar mai in spate nu mai era. Dumnezeu nu e oare suficient de mare ca sa ajunga si la randurile din spate? Atunci care era motivul? Ce se intampla? Simtim prezenta numai cand volumul melodiei si inchinarea sunt la maxim, sau in momentele de liniste? Ce se intampla de fapt?

Problema nu era ca prezenta lui Dumnezeu nu ar fi fost acolo de la inceput, ci ca eu o simteam doar in anumite momente. Nu pentru ca Dumnezeu nu era prezent in biserica, ci pentru ca eu eram cel ce nu simtea constant prezenta Lui. Dumnezeu nu te paraseste niciodata. Nici chiar atunci cand pacatuiesti. Niciodata!

Si totusi, auzim oameni plangand, strigand si cerand prezenta lui Dumnezeu. Daca noi ca si crestini nascuti din nou, copii ai lui Dumnezeu, Il imploram pe Tatal nostru din ceruri sa fie prezent cu noi, cu ce suntem mai diferiti de altii, din alte religii, care il implora pe zeul lor sa se arate? Diferenta dintre Tatal nostru si alti zei este ca, in vreme ce religiile cauta salvarea, Dumnezeul nostru ne-a salvat, in vreme ce alte religii inca pun intrebari, Dumnezeul nostru este raspunsul, si in vreme ce alti zei nici macar nu se arata, El ne-a spus ca nu ne va lasa, nici nu ne va parasi niciodata. Nu trebuie sa strigam, sa plangem sa ne vaitam ca Dumnezeu sa coboare. El este cu noi! Amin! Nu stiu cum esti tu, dar Dumnezeu este in mine si este cu mine. Eu nu astept prezenta lui Dumnezeu, ci eu duc cu mine prezenta lui Dumnezeu pe oriunde merg!

Daca nu vom recunoaste prezenta lui Dumnezu in noi, vom continua s-o asteptam si trezirea va continua sa intarzie sa apara. Ai prezenta lui Dumnezeu in tine. Du-o in locul in care vrei sa inceapa trezirea!

 

Cauza 2: Lipsa intelegerii a lucrurilor de care Dumnezeu ne-a facut capabili

Nu numai ca Dumnezeu este cu noi, dar El ne-a si schimbat. Cine suntem noi? Biblia spune in 2 Corinteni 5:17 ca suntem o creatie noua. Suntem asa de speciali! Iacov 1:18 ne spune ca suntem „primele roade ale noii fapturi” iar 2 Petru 1:4 spune ca suntem „partasi ai naturii divine a lui Dumnezeu”. Natura divina a lui Dumnezeu! Va puteti imagina!

1 Ioan 4:17 spune ca „asa cum este El, asa suntem si noi in acesta lume”. Cand era Isus in lume, a facut mari miracole si lucruri extraordinare. Deci cand Biblia spune ca noi suntem „asa cum este El” in acesta lume, devine clar de ce suntem capabili si care este chemarea noastra. El ne cheama sa facem ce a facut El, si asta din ce in ce mai mult. In Ioan 12:24, Isus spune: daca „grauntele de grau nu cade in pamant si nu moare, ramane singur, dar daca moare, aduce mult rod.” Isus a fost grauntele care a murit si a facut ca multe alte graunte de acelasi fel, sa aduca rod. Ce „fel” este acesta? 1 Petru 1:23 spune ca noi suntem nascuti din samanta neputrezitoare a lui Dumnezeu. Asa suntem noi!

Noi suntem razboinici echipati sa daramam domniile si puterile. E suficient ca unul singur dintre noi sa ia Cuvantul si sa il practice si acesta va schimba cu putere natiunea in care traim. Daca Isus a putut sa zguduie natiunea Israel si Imperiul Roman pe tot timpul vietii Lui, atunci si noi putem aduce Evanghelia natiunilor si sa zguduim puterile intunericului. Pana la urma avem de a face, de data aceasta in calitate de Trup al lui Cristos, cu un dusman invins!

Dar daca noi nu stim cine suntem, vom continua sa strigam la Dumnezeu sa aduca trezire in loc sa fim noi insine trezirea. Mergi si produ trezire in jurul tau! Ce suntem noi chemati sa facem? Raspunsul la aceasta intrebare il vom gasi in a treia sectiune, legata de lipsa de intelegere a ceea ce am fost noi chemati sa facem.

 

Cauza 3: Lipsa de intelegere a ceea ce am fost noi chemati sa facem

Care este chemarea noastra? Sa il reprezentam pe Isus in lume. Marcu 16:17-18 spune:

Marcu 16:17-18 (BTF2015)

17Și aceste semne îi vor urma pe cei ce cred: În numele meu vor scoate draci; vor vorbi limbi noi;
18Vor lua șerpi; și dacă vor bea orice lucru ucigător, nicidecum nu îi va vătăma; vor pune mâinile pe bolnavi și ei se vor însănătoși.

Nu suna aceasta a trezire? Imagineaza-ti oameni eliberati de opresiunea demonica, care vorbesc in limbi noi, sunt imuni la otrava sau alte lucruri nocive, sunt vindecati si au loc miracole. Nu este aceasta puterea lui Dumnezeu care se manifesta, impactand acel loc? Prin cine? Prin biserica. Prin mine si prin tine. Tu si cu mine, noi suntem purtatorii trezirii, si ducem prezenta lui Dumnezeu cu noi pe oriunde mergem. La serviciu, purtam prezenta lui Dumnezeu cu noi.

Nu te mai uita la tine insuti, la neprihanirea ta! Uita-te la lucrurile pe care Dumnezeu ti le-a dat! Uita-te la cine esti in calitate de noua creatie!

Si totusi, multi predicatori predica exact opusul. Ei continua sa se roage pentru prezenta lui Dumnezeu, neintelegand ca purtam deja prezenta Lui cu noi. Trebuie sa intelegem ca Petru si Ioan au adus trezire prin locurile prin care au mers. Nu Dumnezeu a fost Cel care a adus trezirea si apoi i-a chemat pe Petru si pe Ioan. Si Filip mergea prin diferite locuri si aducea trezire. La fel si Pavel.

Insa am auzit predicatori spunand ca trezirea intarzie sa apara din cauza pacatului din vietile crestinilor nou-nascuti. I-am auzit pe multi spunand bisericii ca trebuie sa postim si sa ne rugam, si sa ne prezentam pe noi insine ca fiind sfinti inaintea lui Dumnezeu. Abia atunci trezirea va avea loc. Ea nu se intampla pentru ca nu avem gradul de sfintenie necesar, cel pe care il doreste Dumnezeu. De asemenea, am auzit pe unii spunand ca Dumnezeu a planificat trezirea la „timpul” Lui si ca acest lucru nu poate fi schimbat. Iar altii spun ca noi trebuie sa cantam cantece de inchinare, sa plangem si sa asteptam ca trezirea sa vina. Dar Biblia spune ca noi suntem neprihanirea lui Dumnezeu in Isus Cristos. Problema pacatelor tale a fost rezolvata. Cand se uita la tine, Dumnezeu il vede pe Isus. Deci, nu pacatele noastre il impiedica pe Dumnezeu, ci lipsa noastra de actiune. Aceasta face ca trezirea sa intarzie.

Pentru multi a-L ruga pe Dumnezeu sa trimita trezirea e doar un pretext, pentru ca, de fapt, ei cauta sa arunce raspunderea asupra lui Dumnezeu. E mai usor cand altcineva munceste in locul nostru, aceasta ne face sa ne simtim comfortabil. Cu toate astea, mingea este de ceva vreme in terenul nostru. E bine sa te rogi si sa postesti, insa, daca te rogi si postesti pentru trezire, atunci esti ca un razboinic care se ocupa cu asta, in loc sa se duca la lupta. Nu fii ca Ghedeon, prea speriat sa lupti in vreme de razboi.

Ce ai sa ii spui lui Dumnezeu cand ajungi in cer? Nu fi ca slujitorul lenes din Matei 25:14-30. Sa citim acest pasaj:

Matei 25:14-20 (BTF2015)

24Atunci și cel ce primise un talant a venit și a spus: Domnule, te știam că ești om aspru, secerând de unde nu ai semănat și adunând de unde nu ai vânturat;
25Și mi-a fost teamă și m-am dus și am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.
26Și domnul său, răspunzând, i-a zis: Rob stricat și leneș, ai știut că secer de unde nu am semănat și adun de unde nu am vânturat;
27De aceea trebuia să dai banii mei schimbătorilor de bani și eu venind, aș fi primit ce este al meu cu dobândă.
28Luați de aceea talantul de la el și dați-l celui ce are zece talanți;

Acest slujitor a declarat ca stia ca Dumnezeu culege de unde nu a semanat si aduna de unde nu a vanturat si din aceasta cauza el si-a ascuns talantul primit. La fel si noi, credem ca Dumnezeu se asteapta ca noi sa facem treziri, dar fara ca El sa ne fi dat resursele necesare. Stiind aceasta, ne ascundem si fugim. Intr-o zi insa, ne vom prezenta inaintea Domnului si vom spune “Doamne sunt aici. Am crezut ca Tu imi ceri sa aduc trezire fara sa imi fi dat resursele necesare, si de aceea m-am ascuns comfortabil, avand o reputatie foarte buna in lume. Cum s-ar simti Dumnezeu atunci?

Motivul pentru lipsa trezirilor nu a fost niciodata Dumnezeu, ci esti tu! Esti inconjurat cu un nor de martori, care asteapta doar sa iti iei mantaua si sa spui “Il voi reprezenta pe Isus in acesta lume.”

FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ

scris de :   Zac Poonen

Isus şi apostolii au avertizat în mod repetat că zilele din urmă vor fi caracterizate de deceptie larg răspândită şi o mulţime de prooroci falşi (Matei 24:3-5,1,24; 1Timotei 4:1) – şi am văzut mulţi din aceştia în ultimele decade.

De ce sunt milioane de creştini înşelaţi de aceşti profeţi falşi şi de “trezirile” lor false? Şi de ce sunt aşa de mulţi predicatori căzuţi pradă imoralităţii şi lăcomiei?

Acestea sunt ceea ce consider eu a fi câteva din cauzele principale:

1. Majoritatea creştinilor de azi nu sunt conştienţi de ceea ce Noul Testament învaţă, pentru că nu l-au studiat cu atenţie, şi urmează învăţătura conducătorilor lor şi nu învăţăturile Noului Testament.

2. Minunile (darurile supranaturale) au devenit mai importante pentru ei decât caracterul lor (o viaţă supranaturală).

3. Bogăţia materială a devenit mai importantă decât bogăţia spirituală.

4. Nu sunt în stare să distingă între râvnă sufletească sau manipulare psihologică, şi mişcarea supranaturală a Duhului Sfânt; cauza este, din nou, ignoranţa faţă de Noul Testament.

5. Nu sunt în stare să facă distincţia între vindecare psihosomatică (vindecarea care vine prin atitudini potrivite ale minţii), şi vindecare supranaturală în Numele lui Isus.

6. Entuziasmul emoţional şi manifestările fizice ciudate au devenit mai importante pentru ei decât bucuria interioară care vine de la Dumnezeu.

7. Pentru conducători, slujirea înaintea oamenilor a devenit mai importantă decât umblarea interioară cu Dumnezeu.

8. Acceptul oamenilor a devenit mai imporant pentru acesti conducători, decât acceptul lui Dumnezeu.

9. Numărul persoanelor care participă la întâlniri a devenit mai important pentru aceşti conducători decât dacă aceste persoane sunt în totalitate supuse lui Cristos.

10. Zidirea împărăţiilor personale si a imperiilor financiare a devenit mai imporanta pentru aceşti conducători decât zidirea unei biserici locale şi slujirea in acea biserica (Ieremia 6:13).

Toate acestea sunt EXACT OPUSUL invataturilor lui Hristos. Opusul lui Cristos este numit “anti-Crist” în Noul Testament. Dacă creştinii nu au vederea clara, când Anticristul va aparea pe scena lumii, cu semnele şi minunile lui false (2 Tesaloniceni 2:3-10), şi ei îl vor accepta orbeşte. A fi condus de Duhul lui Cristos este să ai duhul exact opus cu cel menţionat în punctele de mai sus.

Aici este o parafrazare a cuvintelor lui Isus din Matei 7:13-27 (citeşte în contextul lui Matei capitolele 5 până la 7 ):

“Poarta şi calea spre VIAŢA VEŞNICĂ sunt foarte strâmte – aşa cum am descries mai devreme (Matei 5 până la 7). Dar prooroci falşi vor veni şi vă vor spune că poarta şi calea nu sunt strâmte ci uşoară şi lată. Feriţi-vă de ei. Îi veţi putea identifica uşor după roadele caracterului lor: trăiesc ei o viaţă fără mânie, fără a pofti femei, liberi de iubirea de bani şi liberi de a căuta cu nerăbdare binecuvântare materială (aşa cum le caută oamenii din lume)? Predică ei împotriva acestor lucruri aşa cum am făcut şi eu aici? (Matei 5:21-32 şi 6:24-34). Aceşti prooroci falşi pot folosi multe daruri supranaturale şi chiar să vindece oameni în Numele


Meu, dar îi voi trimite pe toţi în iad în ziua judecăţii, pentru că nu M-au cunoscut (ca Cel Sfânt) şi nu au renunţat la păcate în viaţa privată (Matei 7:21-23). Deci dacă vrei să construieşti o biserică pe o piatră care nu se va cutremura sau cădea niciodata, ai grijă să faci tot ceea ce Eu tocmai v-am vorbit (Matei 5 până la 7) şi învaţă poporul tău să facă tot ceea ce ţi-am poruncit şi ţie. Atunci eu voi fi totdeauna cu tine şi autoritatea Mea te va sprijini totdeauna (Matei 28:20,18). Dar dacă doar asculţi ceea ce-ţi zic şi nu împlineşti, atunci tot ce faci poate părea mare şi impresionant in fata oamenilor, dar cu siguranţă va cădea într-o zi (Matei 7:25).”

Cum putem zidi o biserică de neclintit în aceste zile din urmă?

  1. Trebuie să trăim predica de pe munte (Matei 5 până la 7) şi să o predicăm în mod constant.
  1. Trebuie să trăim în noul legământ, nu în vechiul legământ. Pentru aceasta trebuie să ştim clar diferenţa dintre cele 2 legăminte (2 Corintent 3:6). Trebuie de asemenea să predicăm noul legământ.

Când predicatorii de azi cad în păcate serioase, se justifică ( şi se consolează) în exemplele sfinţilor din Vechiul Testament care au căzut şi ei în păcat. Apoi îşi reîncep slujirea după o perioadă de tăcere. Ei citează exemplele lui David care a comis adulter, şi Ilie care a ajuns în depresie, şi spun că “Dumnezeu i-a folosit în continuare”! Dar nu vor cita exemplul lui Pavel care a trăit în biruinţă şi curăţie până la sfârşitul vieţii sale.

Ceea ce aceşti predicatori (şi majoritatea creştinilor) nu au realizat este faptul că sfinţii Vechiului Testament NU sunt exemplele noastre azi. Noi am primit mult mai mult în aceste vremuri de har – “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Isus este Mijlocitorul unui nou legământ şi EL este exemplul şi autorul credinţei noastre azi – nu David şi Ilie. Diferenţa dintre sfinţii Vechiului Testament (după cum vedem în Evrei 11) şi Isus, ne este arătată clar în Evrei 12:1-4; dar foarte puţini trăiesc realitatea acestui verset. Foarte puţini au văzut că “Dumnezeu avea în vedere ceva MAI BUN pentru noi” în noul legământ. (Evrei 11:40)

Oricare dintre noi poate cădea aşa cum au căzut mulţi predicatori dacă nu suntem vegheatori şi alerţi – pentru că Satan este un inamic şiret. Siguranţa noastră stă în ascultarea exactă a învăţăturilor Noului Testament şi in a ne supune autorităţii duhovnice şti(Prin aceasta înţeleg acei oameni care nu au nici măcar una din valorile greşite găsite în cele 10 puncte menţionate mai devreme.) Dacă învăţăm din greşelile altora, putem evita repetarea aceloraşi greşeli în dreptul nostru.

De aceea să stăm totdeauna cu feţele la pământ înaintea Domnului – pentru că acolo primim revelaţie Divină, aşa cum a primit Ioan (Apocalipsa 1:17). Dacă ne smerim, vom primi har ca să fim biruitori (1 Petru 5:5). Şi când Duhul Sfânt ne arată adevărul în Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul despre noi înşine, să fim sinceri şi “să iubim adevărul şi astfel să fim mântuiţi” de tot păcatul. Astfel vom fi protejaţi de Însuşi Dumnezeu de toate amăgirile şi decepţiile (2 Tesaloniceni 2:10-11). Amin.

Ce este de facut pana vine trezirea?

Daca ar fi sa dam crezare  unuia din cantecele care se promoveaza astazi in mediul evanghelic romanesc  si este intitulat”Traim vremi de har ca Ilie” , am putea crede ca Romania este in prim planul unei treziri spirituale de anvergura, una din ultimele revarsari de har inainatea revenirii Domnului nostru. Realitatea din pacate, in cea mai mare parte a ei, pare sa indice altceva.

Cu exceptiile de rigoare, si care mai degraba intaresc regula  decat o infirma- acele oaze de viata duhovniceasca  unde Cuvantul inca isi face lucrarea cu putere transformandu-i deopotriva pe pocaiti si pe cei dinafara, se pare ca  Biserica lui Cristos “doarme in lumina, in timp ce lumea doarme in intuneric”. Faptul ca biserica lui Cristos din Romania in cea mai mare parte are nevoie de trezire spirituala este o realitate resimtita si de la amvon si din banca.

Unii crestini au devenit atat de multumiti cu crestinismul sub-normal care se vede- simte mai peste tot, incat au incetat sa mai creada intr-o trezire spirituala, concretizata in convertiri autentice si imputernicirea Trupului lui Cristos pentru marturie, incat au mai incetat sa astepte sau sa creada ca un asemenea fenomen ar putea fi posibil in generatia noastra. In  consecinta, ei se multumesc cu zona de confort spiritual in care se afla, crezand ca simpla participare la serviciile bisericii din postura de spectator sau consumator religios este suficienta. Pe de alta parte, sunt acele suflete nobile care tanjesc si spera dupa inviorare in vietile lor si in jurul lor.

Pe fondul acestor cautari, exista pericolul amagirii. Istoria bisericii, de demult si cea mai recenta este plina cu invataminte in acest sens: tot felul de “miscari” spirituale care au facut parada in numele trezirilor spirituale dar au lasat in urma inselaciune si dezastru spiritual. Sa nu uitam ca Diavolul este mare specialist in arta contrafacerilor spirituale si el va expolata la maximum sinceritatea lipsita de discernamant al acelora care doresc sa vada trezirea si sunt dispusi sa se agate de orice semnalmente, fara sa se intrebe daca acea miscare este biblica, daca invatatura este corecta, daca roadele sunt, intr-adevar, de la Dumnezeu. Este oare de mirare faptul ca intre semnele premergatoare venirii Sale amintite de Mantuitorul in discursul sau escatologic de pe Muntele Maslinilor (Mat.24-25), amagirea spiritual ocupa capul listei? (vezi Mat.24:4). “Bagati de seama sa nu va insele cineva. Fiindca vor veni multi in Numele Meu si vor zice: Ëu sunt Cristostul! Si vor insela pe multi.”

Astazi, asistam la o explozie de “üngere”si “ünsi” care pretind ca vorbesc in Numele lui Cristos, apeleaza si la semne si minuni pentru a-si valida pretentiile, dar roadele lor indica cu totul altceva. Este oare de mirare ca suflete sincere dar amagite ii urmeaza? Un cunoscut lider crestin african- Conrad Mwbebe avertiza in legatura cu explozia unor forme extreme de carismatism african, spunand ca ce se intampla acolo nu este decat un fals sincretism poleit cu terminologie crestina. (Cei care sunt fascinati de trezirile din Africa ar fi bine sa ia aminte…)

Ce este totusi de facut pana vine trezirea, daca Domnul vrea sa o trimita in mod suveran? In 1 Samuel exista o relatare interesanta despre o trezire care a survenit dupa aproximativ douazeci de ani ( 1Sam.7:2). In toata acea perioada, Israel se afla sub apasarea Filistenilor, cu moralul la pamant, iar relatia cu Dumnezeul parintilor lor a fost ignorata. Apoi, dupa douazeci de ani, s-a intamplat minunea: “toata casa lui Israel a plans dupa Domnul”’(7:2b). Urmeaza, asa cum stim pocainta nationala de la Mitpa urmata de o mare izbavire care a fost apoi marcata prin piatra de aducere aminte dintre Mitpa si Sen- Eben Ezer (v.12).

Cum s-a produs minunea? Cum a fost posibil ca, dintr-o data, poporului sa i se faca dor de Dumnezeul lor? Nu gasim nici o explicatie decat actiunea suverana si induratoare a lui Dumnezeu care si-a adus aminte de suferintele poporului Sau.

Si totusi…ramane ceva de lamurit: ce au facut cei neprihaniti in aceasta perioada? Samuel? Dar Eleazar, fiul lui Abinadab, chemat sa pazeasca chivotul Domnului? (7:1). Un singur lucru: au fost credinciosi in lucrul care li s-a incredintat.

Pentru Eleazar- sa pazeasca chivotul; sa il stearga de praf, sa stea zi si noapte de garda in fata unei cutii de lemn, in timp ce tovarasii lui de joaca erau afara si isi petreceau vremea in  cu totul alt mod. Pentru Samuel- credinciosie in slujba de judecator; in mijlocirea in rugaciune pentru popor. Cert este faptul ca atunci cand a venit trezirea Samuel era pregatit -stia ce sa faca.

Nu cumva, principiul ramane valabil si pentru noi? Pana cand Domnul, in mod suveran, alege sa trimita trezirea, suntem noi credinciosi in lucrul incredintat? Poate lucrul acela pare extrem de nesemnificativ (“sa stergi praful de pe chivot”), dar in economia divina este important.

La vremea Lui si in modul in care Ii va face placere, Dumnezeu Isi va glorifica Numele si va inalta gloria Persoanei si lucrarii Fiului Sau, prin puterea Duhului Sfant. Vei fi gata si vei stii ce sa faci atunci, pentru ca acum, departe de privirile lumii dar in prim planul atentiei Tatalui care vede in ascuns, iti implinesti cu credinciosie chemarea la care te-a chemat?

Marius Birgean

Cel care a scris despre Moartea Adevarului/Dreptatii si a Tarii, a fost omorat, pentru a nu divulga si alte crime ale satrapilor , savarsite de gorilele komunistoide -viitori fesenisti  - acesta a fost împins mişeleşte, pentru a părea un nefericit „accident de tramvai”…

Nicolae Labiş promitea să fie „noul Eminescu” al României, dar tânărul şi genialul poet s-a stins la numai 21 de ani, într-un stupid „accident” de tramvai, ce a avut loc în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956. De ce am pus cuvântul „accident” în ghilimele? Pentru că există dovezi şi mărturii că Nicolae Labiş a fost ucis din ordinul Securităţii comuniste.

Dar, de fapt, ce s-a întâmplat în noaptea de 9 decembrie 1956? Poetul s-a întâlnit seara într-un local din Bucureşti cu Maria Polevoi, o rusoaică de 37 de ani, angajata ansamblului artistic al Ministerului de Interne. Doamna Maria era însoţită de un amic, Iosif S., zis Grişa, un pianist basarabean, cu care avuse un conflict cu Labiş cu mai mult timp în urmă.

Poetul şi cu Maria au început să se placă, astfel încât cei doi au convenit să-şi petreacă noaptea acasă la ea. Dar, amândoi conveniseră să plece separat de la masă şi să meargă tot separat până la locuinţa femeii (cu tramvaiul), pentru a nu da de bănuit cunoştinţelor celor doi.

Nicolae Labiş a plecat din restaurant şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai de la Colţei (în apropiere de Piaţa Universităţii). Poetul a vrut să prindă un tramvai, însă ar fi alunecat pe scara îngheţată şi s-a prăbuşit între vagoane. Însă Maria Polevoi, care-l urmărea ascunsă după un copac, a mărturisit mai târziu că Labiş a fost îmbrâncit de Grişa să cadă sub tramvai, care l-a urmărit pe poet permanent, cel mai probabil din gelozie. Însă, acest Grişa ar fi omul Securităţii, care avea în plan să-l lichideze pe Labiş, un poet incomod pentru regimul comunist de atunci. De ce? Se pare că Labiş era iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studenţesc din România.

Labiş n-a murit pe loc. A ajuns la spital, iar timp de aproape 2 săptămâni a suferit foarte mult, înainte de a-şi da viaţa în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956.

Maria s-a sinucis 22 de ani mai târziu, după ce a luat o doză mare de somnifere. Femeia a fost extrem de marcată de evenimentul petrecut sub ochii ei, încât nu şi-a iertat niciodată gestul de a-l invita pe poet la ea acasă.

 

În sala de judecată

Ceata înarmată a trecut prizonierul ei prin străzile înguste și întunecoase, conduși de facle și de lanterne, deoarece era încă dimineața devreme și era foarte întuneric. VI 389.1

Mântuitorul năpădit cu defăimări și batjocuri, a fost dus la palatul lui Caiafa, la arhiereul anului acela. Aici El a fost învinuit într-un mod aspru de prigonitorii Săi, a fost judecat și luat în râs de către preoți și hulit de întreaga adunare. Deși Mântuitorul suportă această înscenare de interogatoriu, totuși inima Sa a fost străpunsă de o altă durere mai mare decât aceea pe care vrăjmașii Săi erau în stare să i-o producă. Aceasta a fost durerea pe care ucenicul său cel iubit, I-o produse, tăgăduindu-L prin blesteme și jurământ. VI 389.2

După ce ei au părăsit pe Maestrul lor în grădină, doi dintre ucenici, dobândiră iarăși destulă prezență de spirit, de a urma la o oarecare depărtare cetei, care supraveghea pe Isus. Acești doi ucenici erau Petru și Ioan. Preotul recunoscu pe Ioan ca pe un ucenic bine cunoscut al lui Isus și-l lăsă să intre în sala de judecată, unde Mântuitorul era întrebat, nădăjduind că la priveliștea umilirii Conducătorului său, va fi pătruns și el de același sentiment, care însuflețea pe vrăjmașii săi, și va renunța la gândul, că poate fi Fiul lui Dumnezeu o persoană, care era expusă la astfel de defăimări. După ce Ioan câștigă permisiunea ca să intre înăuntru, el mijloci în favoarea tovarășului său Petru, și aceeași favoare a fost acordată și acestuia. VI 389.3

Cea mai răcoroasă oră din noapte era aceea dinainte de revărsatul zorilor; și de aceea era aprins un foc în curtea palatului, în jurul căruia se adunase curând un grup de persoane, iar Petru luă cu îndrăzneală parte cu cei ce se încălzeau lângă foc. El nu dorea să fie cunoscut ca ucenic al lui Isus, și gândea, că atașându-se nepăsător la mulțime, va fi privit ca unul dintre acei care aduseseră pe Isus la judecată. VI 389.4

Dar când lumina căzu peste fața lui Petru, femeia care servea ca portăriță, își aruncă o privire cercetătoare asupra lui. Ea observase că el intrase împreună cu Ioan și deduse de aici, că el e unul dintre urmașii lui Hristos. De aceea ea îl întrebă într-un mod batjocoritor: “Nu cumva și tu ești unul din ucenicii omului acestuia?” Petru a fost uimit și confuz, pentru că ochii întregii grupări se îndreptară imediat asupra lui. El se făcea că n-o înțelege: dar ea nu se lăsă respinsă și zise către cei dimprejur că acest om a fost împreună cu Isus. În cele din urmă Petru se văzu silit să răspundă și zise cu mânie: “Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire, și imediat după aceasta a cântat cocoșul. O Petre! Așa de curând te rușinezi tu de Maestrul tău! Așa de repede tăgăduiești cu atâta lașitate pe Domnul tău! Mântuitorul e dezonorat și tăgăduit astfel în înjosirea Sa de unul dintre cei mai zeloși ucenici ai Săi. VI 390.1

La început Petru intenționa să-și ascundă adevăratul Său caracter; și luând o poziție indiferentă, trecu de partea vrăjmașului și deveni astfel o pradă bogată a ispitirii lui Satan. El părea a nu avea nici un interes la judecarea Maestrului său, deși inima sa era în realitate plină de tristețe, când auzea acuzațiile tirane și vedea batjocurile și maltratările pe care El le suferea. În afară de aceasta era uimit și supărat, că Isus trebuie să Se umilească atât pe Sine cât și pe urmașii Săi. VI 390.2

În această controversă de simțăminte era greu pentru el, ca să-și mențină nepăsarea sa prefăcută. Purtarea sa era nefirească, când încerca să ia parte la glumele nepotrivite ale prigonitorilor lui Isus, pentru a-și ascunde adevăratele sale sentimente. VI 390.3

Fapta sa sta în contrast cu sentimentele sale, și încercând a conversa în mod stângaci, el nu se putu abține de la observații de dezaprobare, când văzu maltratarea Maestrului său. De aceea atenția celor dimprejur se îndreptă a doua oară asupra lui, și el a fost învinuit, a fi urmaș al lui Isus. De data aceasta el tăgădui învinuirea printr-un jurământ. Cocoșul cântă pentru a doua oară; dar Petru nu auzi, căci el era hotărât în totul, ca să se prefacă până la sfârșit. Unul din servii arhiereului, o rudă de aproape cu cel, căruia Petru îi tăiase urechea, îl întrebă apoi: “Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” Ioan 18, 26. “Nu mai încape îndoială că ești unul dintre oamenii aceia; căci ești Galileean, și graiul tău seamănă cu al lor.” Marcu 14, 70. VI 390.4

La aceste cuvinte Petru a fost umplut de furie, și spre a induce în eroare pe întrebători și spre a-și menține caracterul prefăcut, începu să tăgăduiască pe Maestrul său cu blesteme și jurământ. Și imediat după aceasta a cântat cocoșul pentru a treia oară. Petru îl auzi acum; și pe când jurământul degradator era încă proaspăt pe buzele sale, și cântatul strident al cocoșului răsuna încă mereu la urechile sale, Mântuitorul își întoarce privirea de la judecătorii supărăcioși, și privi drept în față pe sărmanul său ucenic. În acest timp ochii lui Petru se îndreptară în mod involuntar către Maestrul Său. El citea în acea privire blândă, numai compătimire și durere; dar nici o mânie nu se observa. VI 391.1

Petru a fost cuprins de mustrări de conștiință, memoria sa a fost reîmprospătată; el își aminti de promisiunea pe care o făcuse cu câteva ore mai înainte că el va merge pentru Domnul său la închisoare și la moarte. El se gândea la durerea pe care o simțise, când Mântuitorul îi zise, când ședeau pe terasă, unde locuiau ucenicii, că el Îl va tăgădui de trei ori în noaptea aceea pe Maestrul său. Petru tocmai declarase, că nu cunoaște pe Isus; dar acum el recunoștea cu amar cât de bine îl cunoștea Domnul pe el, și cât de exact citise El interiorul inimii sale, a cărei falsitate îi era necunoscută chiar lui. El gemea în spiritul său, când își dădu seama, că Maestrul său avea de suportat nu numai umilințele amare din partea vrăjmașilor Săi, ci el a avut de suferit și o altă înjosire printr-unul dintre ucenicii Săi, care Îl părăsise și care refuza a-L mărturisi în ceasul cercării. VI 391.2

Privirea lui Hristos însemna pentru Petru cel căit mult mai mult decât s-ar fi putut exprima prin cuvinte. El citea în ea durere, iubire și iertare. Amintirile din zilele trecute năvăleau asupra lui. El își aminti de milostenia gingașe a lui Isus, de bunătatea, indulgența și răbdarea cu care el tratase pe urmașii Săi. El își aminti iarăși de avertismentul lui Isus: “Simone, Simone, Satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 22, 31.32. El se gândea cu groază la lipsa sa de recunoștință, la falsitatea și la călcarea votului său. El mai privi încă o dată la Maestrul său, și văzu cum o mână defăimătoare a fost ridicată spre a-L lovi peste față. Nemaiputând suporta mai departe această scenă, el fugi din palat cu inima zdrobită. VI 391.3

El alergă în singurătate și întuneric, fără să știe sau să se întrebe unde merge. În cele din urmă ajunse în grădina Ghetsimani, unde dormise cu puțin timp înainte, pe când Mântuitorul Se lupta cu puterile întunericului. Fața suferindă a Mântuitorului său, acoperită cu sudoare de sânge și mistuită de durere sufletească, se ridică înaintea ochilor săi. El își aminti cu reproșuri amare, că Isus plânsese și suferise singur în rugăciune, pe când acei care ar fi trebuit să-L sprijine în acel ceas de încercare, dormeau. În memoria sa reveni iarăși avertismentul solemn: “Vegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” Scenele care se desfășuraseră înaintea ochilor lui cu câteva ore mai înainte, se prezentau acum spiritului său în mod viu. El a fost iarăși martor al lucrărilor și suspinurilor lui Isus. Cel mai mare chin al inimii sale sângerânde era a ști că el a contribuit cu cea mai grea sarcină la umilirea și durerea Mântuitorului. În același loc, unde Domnul său fusese căzut sub povara durerilor Sale nespuse, căzu și el la pământ. VI 392.1

Primul pas greșit al lui Petru a fost acela, că el dormise, când Hristos îl rugase să vegheze și să se roage. În clipa hotărâtoare, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de compătimirea și rugăciunea sa gingașă, el nu a fost în stare să-i ofere aceasta. Ucenicii pierdură mult prin somnul lor; Isus intenționa să-i întărească pentru încercările grele ale credinței lor, la care ei aveau să fie expuși. Dacă ei ar fi petrecut acel timp de tristețe din grădină în veghere împreună cu scumpul lor Mântuitor și în rugăciune către Dumnezeu, atunci Petru nu ar fi fost lăsat numai în propria sa putere slabă; el nu ar fi tăgăduit pe Domnul său. VI 392.2

Când ucenicul Ioan intră în sala de judecată, el nu căuta nicidecum să ascundă faptul, că este urmaș al lui Hristos. El nu se amestecă în acea societate barbară, care insulta și batjocorea pe Maestrul Său. El nu a fost supărat pe nimeni, căci el nu se făcuse vinovat de nici-o prefăcătorie și de aceea nici nu trezi vreo neîncredere. El căută un colț liniștit, unde era scutit de ochii gloatei, dar totuși aproape de Isus, pe cât era posibil. Din acest loc, el putu privi și auzi tot ceea ce avea loc la judecata Domnului său. VI 392.3

Dacă Petru ar fi fost chemat să lupte pentru Maestrul său, atunci el s-ar fi dovedit ca un ostaș îndrăzneț și curajos; dar el deveni laș, când degetul disprețului se ridică contra sa. Foarte mulți care n-ar ezita să intre în luptă pentru Domnul lor, se lasă amăgiți a-și tăgădui credința în fața batjocurilor vrăjmașilor lor. Ei se expun astfel la ispite, intrând în societatea acelora, pe care ar trebui să-i evite. În felul acesta ei invită pe vrăjmaș, ca să-i ispitească și să-i amăgească, ca să facă sau să zică ceva, de care ei niciodată nu s-ar face vinovați în alte împrejurări. VI 393.1

Ucenicul lui Hristos, care în zilele noastre își ascunde credința de teama suferințelor sau mustrărilor, tăgăduiește pe Domnul său într-adevăr tot așa de mult ca și Petru în sala de judecată. Există totuși unii care se laudă cu libertatea cugetărilor și a acțiunilor lor și iau în râs șovăirea celor conștiincioși, care se tem să facă nedreptate. Și totuși când acele persoane drepte se lasă amăgite, să renunțe la credința lor, sunt apoi disprețuite tocmai de aceia care au fost uneltele lui Satana, spre a-i duce la pieire. VI 393.2

Atât Petru, cât și Ioan au fost în orice caz martori la cea mai mare parte din interogatoriul și cercetarea lui Isus, făcută spre batjocură. Era necesar să se dea aparența unei cercetări legale; totuși se păstră o mare discreție, de teamă, ca nu cumva poporul să afle despre cele ce se petreceau, și să intervină cu vreo mărturie sau alta în apărarea lui Isus, atrăgând atenția la faptele puternice pe care El le făcuse. Aceasta ar fi atras în mod inevitabil indignarea întregului popor asupra marelui sfat iudaic; procedura sa ar fi fost osândită și zădărnicită, iar ca urmare, Isus ar fi fost pus iarăși în libertate și ar fi primit iar onoruri din mâinile poporului. VI 393.3

La întrunirea membrilor Sinedriului iudaic sau a marelui sfat, Ana și Caiafa, preoții, puneau diferite întrebări lui Isus cu intenția, de a-L provoca să facă declarații, care ar fi putut fi folosite în defavoarea Lui. Ei aduseră două învinuiri contra Lui, dintre care una, sau amândouă la un loc trebuiau după părerea lor, să aibă ca urmare osândirea Sa. Una era, că El ar fi fost un tulburător, conducătorul unei răscoale. În cazul că această învinuire avea să se adeverească atunci el avea să fie osândit de autoritățile romane. A doua învinuire Îl acuza că a hulit pe Dumnezeu. În cazul că aceasta avea să se dovedească ca adevărată, osândirea Sa din partea iudeilor avea să fie sigură. Marele preot întrebă pe Isus cu privire la învățătura Sa și la ucenicii care credeau într-Însul. Isus răspunse scurt: “Eu am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus.” Ioan 18, 20-21. VI 393.4

Pentru Isus nu era ceva ascuns că întrebătorul intenționa să-L provoace la vreo declarație, care să trezească îngrijorare la autoritățile romane, că El ar urmări să organizeze în secret o societate cu intenția, de a întemeia în cele din urmă o nouă împărăție. De aceea El zise lui Ana în cuvinte lămurite, că nu are nimic de ascuns cu privire la intențiile sau învățăturile Sale. Și întorcându-Se către cel ce-l întreba, zise cu accentuare surprinzătoare: “Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu plătiseră preoții și mai marii spioni, ca să supravegheze mișcările Sale și să raporteze orice cuvânt al Său? Nu au fost aceștia de față la orice adunare a poporului, și cu această ocazie nu le aduseseră preoții la cunoștință toate cuvintele și faptele Sale? “Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus”, răspunse Isus; iar cuvintele Sale conțineau un reproș contra lui Ana, care Îl urmărise deja de luni de zile, căutând neîncetat, ca să-L prindă și să-L aducă în fața unui tribunal secret, în care poporul să nu poată avea nici un cuvânt, și să dobândească astfel prin viclenie, ceea ce nu le-ar fi fost posibil să dobândească pe o cale cinstită și dreaptă. VI 394.1

Cuvintele lui Isus erau atât de scurte și precise, încât arhiereul recunoscu că lăuntrul inimii sale, sta deschis în fața acestui Prizonier. Deși Ana a fost umplut de ură, contra lui Isus la auzirea acestor cuvinte, totuși el se prefăcu deocamdată, până ce avea să i se ofere o ocazie mai favorabilă, pentru a da loc răutății și geloziei sale. Dar unul dintre servii arhiereului, care deduse că stăpânul său nu ar fi fost tratat cu respectul cuvenit, lovi pe Isus peste față zicând: “Așa răspunzi marelui preot?” la această întrebare insultătoare și la această lovitură, Isus răspunse cu blândețe: “Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă bați?” VI 394.2

Maiestatea cerului ar fi putut chema legiuni de îngeri credincioși în ajutorul Său, spre a-L apăra de răutatea vrăjmașilor Săi; dar era misiunea Sa, de a suporta cu răbdare batjocurile și loviturile în corpul omenesc, pentru a lăsa astfel fiilor oamenilor un exemplu de indulgență răbdătoare. Acei, în a căror putere căzuse Isus, nu aveau nici un respect pentru răbdarea cerească. Faptul că el era un prizonier inofensiv în mâinile lor, le dădea prilejul de a-L năpădi cu cele mai ordinare insulte, de care inimile lor stricate erau capabile. VI 395.1

După ce marele sfat a fost întrunit în număr complet, Caiafa își ocupă locul său ca președinte de judecată. Acesta privea încă de mult pe Isus ca adversar al său. Simplitatea Salvatorului în legătură cu elocvența Sa atrăsese gloate multe la El, ca să asculte la învățăturile Sale, care conțineau mai multă înțelepciune, decât auziseră ei vreodată de pe buzele preoților sau ale cărturarilor. Pasiunea poporului, de a asculta pe Isus și disponibilitatea lui de a primi învățăturile Sale, treziră cea mai mare gelozie a arhiereului. VI 395.2

Isus, sta liniștit și cu sânge rece în fața arhiereului, pe când ochii mulțimii erau îndreptați asupra Lui și cea mai mare agitație domnea de jur împrejur. Pentru o clipă Caiafa privind asupra prizonierului, a fost cuprins de admirație față de înfățișarea Sa plină de demnitate. El nu putea înăbuși în sine convingerea, că acest om e înrudit cu Dumnezeu. În clipa următoare își izgoni însă acest cuget, disprețuindu-și singur inspirația lăuntrică a sufletului său. Cu o voce batjocoritoare și îngâmfată el ceru lui Isus să facă imediat înaintea lui una din acele mari minuni, care Îl făcuseră să dobândească un așa renume mare în popor. Cuvintele sale bătură la urechile Mântuitorului, dar El se făcu ca și cum n-ar fi auzit. VI 395.3

Poporul compara involuntar purtarea agitată și răutăcioasă a lui Ana și Caiafa cu înfățișarea plină de liniște și demnitate a lui Isus. O influență sfântă părea a porni de la Isus și a înrâuri asupra celor din jurul Său. Chiar și în sufletele împietrite ale celor de față se ridica întrebarea: “Să fie oare acest om de o înfățișare divină un criminal ordinar?” Caiafa, care observă marea influență a lui Isus, se grăbi cu judecata sa. El își luă locul pe scaunul de judecată, în timp ce Isus sta înaintea acestuia. De fiecare parte ședeau judecătorii și acei care aveau vreun interes deosebit la acest interogatoriu. Ostașii romani se așezară în semicerc în jurul scaunului de judecată. VI 395.4

Marele preot se ridică în veșmintele sale pompoase, îmbrăcat cu tiara sa strălucitoare și cu pieptarul prețios, de pe care în timpurile de mai înainte, lumina măririi lui Dumnezeu strălucise adesea. Într-un contrast desăvârșit față de acest lux extraordinar sta îmbrăcămintea cea aspră și simplă a lui Isus. Și totuși, acela care era înfășurat în acea îmbrăcăminte simplă și neatrăgătoare, domnise în împărăția cerurilor încoronat, și îmbrăcat cu veșmintele măririi, înconjurat de îngerii cei sfinți. Dar aici el sta la picioarele unui tron pământesc, spre a fi osândit la moarte. VI 396.1

Preoții și mai marii hotărâseră în consfătuirea lor, că Isus trebuie osândit, fie că pot să aducă sau nu dovezi despre vinovăția Sa. Era necesar ca ei să ridice astfel de învinuiri contra Lui, care să fie privite și de autoritățile romane ca crime, altfel ei nu ar fi fost în stare ca să-I facă ceva pe cale legală. Pârâtorii Săi, puteau găsi pe mulți, care să mărturisească, că El a acuzat pe preoți și pe cărturari, numindu-i fățarnici și omorâtori. Dar aceasta nu ar fi avut la romani nici o greutate, căci chiar lor înșile le era nesuferită aroganța fariseilor. O astfel de mărturie ar fi fost de asemeni fără efect și la saduchei, căci aceștia în certurile lor cu fariseii întrebuințaseră un limbaj asemănător contra lor. Învinuitorii Săi căutau să evite orice chestiune care s-ar fi referit la divergența între farisei și saduchei, căci dacă între aceste două partite s-ar isca vreo luptă, atunci după toate probabilitățile Hristos ar fi scăpat din mâinile lor. VI 396.2

Ei puteau aduce destule dovezi că Hristos a nesocotit tradițiile lor și că a vorbit fără respect despre multe din prescripțiile lor, dar o astfel de dovadă era fără valoare, deoarece nu avea greutate nici la romani și nici la saduchei. Ei nu cutezau să-L învinuiască de profanare a Sabatului, temându-se de vreo cercetare, care ar fi dovedit, care era caracterul faptelor Sale în acea zi. În acest scop minunile săvârșite pentru vindecarea bolnavilor ar fi trebuit să fie date pe față, și astfel tocmai scopul pe care ei voiau să-l ajungă, ar fi fost zădărnicit. VI 396.3

Hristos zisese cu privire la templul corpului Său, că El îl poate dărâma și în trei zile îl va rezidi iarăși. Aceste cuvinte au fost interpretate de ascultători, ca și când s-ar fi referit la templul iudaic. Dintre toate câte vorbise Hristos, acestea erau singurele cuvinte, pe care preoții le puteau interpreta contra Lui. Romanii rezidiseră din nou templul, și-l înfrumusețaseră. Aceștia se mândreau cu el ca și cu o operă de știință și de artă, și preoții sperau să provoace indignarea lor, dacă s-ar dovedi că Isus, un om de rând, ar fi declarat, a fi în stare a-l rezidi în trei zile, după ce-l va dărâma. În felul acesta romanii și iudeii, fariseii și saducheii, puteau face o cauză comună cu toții, căci toți aveau multă venerație pentru templu. VI 397.1

În afară de aceasta, ei plătiseră martori mincinoși, ca să facă declarații, că Isus ar fi vinovat de agitație la răscoală, spre a întemeia o împărăție deosebită. În felul acesta ei nădăjduiau să trezească la romani încă o bănuială pentru a-și ajunge scopul dorit. Dar când acești martori au fost ascultați, declarațiile lor au fost atât de nelămurite și de contradictorii, încât erau total fără valoare. Fiind puși față în față ei au fost dați pe față înaintea poporului, că învinuirile lor contra lui Isus nu puteau fi dovedite. Viața Salvatorului a fost atât de neprihănită și învățătura Sa atât de curată, încât invidia și răutatea nu a putut găsi decât puțin într-Însul care ar fi putut să fie înfățișat într-o lumină falsă. VI 397.2

În cele din urmă au fost găsiți doi martori, ale căror declarații nu se contraziceau așa de mult, ca ale celorlalți. Unul dintre aceștia, un om de nimica, care își vânduse cinstea pentru bani, vorbi despre Isus într-un mod josnic: “Acesta a zis: ‘Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.’” Matei 26, 20. În limbajul figurat al profeției, Isus prezisese în felul acesta propria Sa moarte și înviere, și lupta și biruința Sa; dar vrăjmașii Săi au interpretat în rău cuvintele Sale, spre a le putea folosi pentru scopurile lor. Cuvintele lui Isus conțineau adevărul și învinuirile aduse contra Lui erau false și pline de viclenie. Dacă cuvintele lui Isus ar fi fost repetate exact așa cum ele au fost rostite, atunci nimic smintitor n-ar fi fost găsit într-însele. Dacă El ar fi fost un om obișnuit după cum presupuneau ei, atunci declarația Sa ar fi dovedit numai o îngâmfare lăudăroasă, dar niciodată nu ar fi putut să fie interpretată ca o hulire de Dumnezeu. VI 397.3

Caiafa căuta să provoace pe Isus, ca să răspundă la acuzațiile ce se aduceau contra Lui, dar Mântuitorul, care știa foarte bine, că osândirea Sa era deja un lucru hotărât, nu-i răspunse nimic. Declarațiile ultimilor doi martori nu dovediră nimic din ceea ce ar fi putut să-L scoată în evidență ca vinovat de moarte, și Isus Însuși rămase liniștit și în tăcere. Preoții și mai marii începură a se teme, că în cele din urmă ei tot nu-și vor împlini scopurile lor. Ei fură înșelați și aduși în confuzie, pentru că nu câștigaseră nimic prin martorii mincinoși, pe care ei să poată sprijini osândirea prizonierului lor. Unica lor speranță consta în aceea, de a provoca pe Isus, să facă declarații care să-L osândească în fața poporului. VI 398.1

Tăcerea lui Isus cu această ocazie, a fost descrisă deja de Isaia într-o viziune profetică: “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” Isaia 53, 10. VI 398.2

Arhiereul își ridică dreapta sa către cer într-un mod foarte impozant și zise lui Isus cu o voce solemnă: “Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Fiind deci întrebat de cea mai înaltă autoritate recunoscută de națiune și în numele Celui Prea Înalt, Isus răspunse, spre a arăta cinstea cuvenită față de lege: “Tu ai zis”. Orice urechea asculta și orice ochi era ațintit la fața Sa, când El dădu acest răspuns cu o voce liniștită și plină de demnitate. O lumină cerească părea a străluci pe fața Sa palidă, când adăugă: “Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” VI 398.3

Pentru o clipă natura divină străluci prin vălul omenesc, iar arhiereul se cutremură de privirea pătrunzătoare a lui Isus. Ochiul lui Hristos părea a citi cugetele sale cele mai ascunse, și a pătrunde în adâncul inimii sale; niciodată în viața sa mai târziu n-a uitat el acea privire pătrunzătoare a Fiului cel prigonit al lui Dumnezeu. Această mărturisire de bună voie a lui Isus, în care El ridică pretenția asupra demnității Sale ca Fiu al lui Dumnezeu, a fost făcută într-un mod cât de autoritar posibil și a fost întărită prin cel mai solemn jurământ. Prin aceasta, El expuse în fața spiritului celor prezenți tocmai contrarul scenei ce se petrecea acolo, când El, Domnul vieții și al măririi, avea să șadă la dreapta lui Dumnezeu, ca cel mai înalt judecător al cerului și al pământului, la a Cărui sentință nu există nici o provocare. El le puse în față acea zi, în care în loc să mai fie înconjurat de acea ceată răsculătoare, cu preoții și judecătorii țării în frunte, El avea să vină pe norii cerului, cu putere și mărire mare, însoțit de legiuni de îngeri sfinți, pentru a da sentința asupra vrăjmașilor Săi. VI 398.4

Isus cunoștea rezultatul acestei mărturisiri; El știa că aceasta avea să aibă ca urmare osândirea Sa. Scopul preoților căutători de motive a fost ajuns. Isus Se declarase pe Sine ca Hristos. Voind a trezi în cei de față ideea, că ar căuta să apere Maiestatea insultată a cerului, arhiereul își sfâșie veșmintele sale; ridică mâinile sale către cer, ca pătruns de o revoltă sfântă, și zise cu o voce care țintea să ațâțe mulțimea agitată la fapte de violență: “Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui. Ce credeți?” răspunsul judecătorilor sună: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.” VI 399.1

Preoții și judecătorii plini de bucurie pentru avantajul câștigat prin cuvintele lui Isus, căutau să-și ascundă bucurie lor răutăcioasă, și se înghesuiră în jurul Său, și prefăcându-se că n-ar fi auzit bine, Îl întrebară în același timp: “Dacă ești Tu Hristosul, spune-ne!” Isus privi cu liniște sufletească asupra ispititorilor Săi, prefăcuți și le răspunse: “Dacă vă voi spune nu veți crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde.” Isus ar fi putut să treacă în revistă cu ei, profețiile spre a da învinuitorilor Săi lămuriri, că chiar lucrurile, care aveau loc acum fuseseră prezise de mai înainte cu privire la Mesia. În felul acesta El ar fi avut posibilitatea să-i aducă la tăcere; dar ei nici atunci n-ar fi crezut. El le-ar fi putut atrage atenția la minunile Sale puternice; dar inima lor se închisese față de lumina cerească și nici o putere nu era în stare, ca să o schimbe. VI 399.2

În adunare erau însă unii, care luau seama la cuvintele lui și observau înfățișarea Sa dumnezeiască, când sta liniștit și demn în fața judecătorilor înfuriați. Sămânța Evangheliei găsi în acea zi un teren în multe inimi, în care ea avea să răsară mai târziu și să aducă o recoltă bogată. Respectul și sfiala sfântă cu care cuvintele Sale umpleau inimile multora din ascultătorii Săi, trebuiau să se dezvolte într-o credință desăvârșită în Isus, Salvator al lumii. Câțiva dintre martorii acelei scene au ajuns mai târziu înșiși în aceeași situație, ca și acea a lui Hristos în sala de judecată, pentru a apăra credința lor cu viața lor. VI 400.1

Când osânda a fost rostită asupra lui Isus de către judecători, poporul a fost cuprins de o furie satanică. Gălăgia de glasuri semăna cu a fiarelor sălbatice. Ei năvăliră asupra lui Isus cu strigătul: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea!” fără prezența soldaților romani, Isus n-ar fi rămas așa de mult în viață; acești înfuriați n-ar fi așteptat până la crucea de pe Golgota. El ar fi fost sfâșiat în bucăți în fața judecătorilor, dacă puterea romană n-ar fi pășit la mijloc și n-ar fi împiedicat cu forța armelor pornirea violentă a gloatei. VI 400.2

Deși Isus era legat, totuși erau puse santinele în apropierea Sa. Și El era ținut de doi soldați, așa ca să nu poată scăpa din mâinile prigonitorilor Săi. Judecătorii și mai marii uitaseră acum în totul de demnitatea chemării lor, și năpădeau pe Fiul lui Dumnezeu cu cele mai ordinare cuvinte de insultă, luându-L în râs cu privire la originea Sa și declarând că aroganța Sa de a Se proclama ca Mesia, deși se trage dintr-un neam de jos, ar merita cea mai rușinoasă pedeapsă cu moarte. Bărbații cei mai depravați luau parte la această batjocorire rușinoasă a Salvatorului. Un veșmânt vechi a fost aruncat asupra capului Său, și prigonitorii batjocoritori Îl loveau peste față strigând: “Hristoase, prorocește-ne cine Te-a lovit?” VI 400.3

După ce veșmântul a fost îndepărtat, un om mizerabil Îl scuipă în față. Dar Mântuitorul nu-l răsplăti nici prin cuvinte, nici prin privire, pentru insulta ce I se aduse din partea acelui suflet orbit, care nu se da înapoi de la nimic, pentru că vedea că preoții și mai marii se învoiau la asemenea fapte. VI 400.4

Isus știa că oștirile cerești sunt martore la umilința Sa, și că cel mai mic înger, dacă ar fi fost chemat, în ajutorul Său, ar fi risipit într-o clipă acea mulțime insultătoare, și L-ar fi putut libera din puterea lor. Domnul Însuși ar fi putut printr-o privire sau printr-un cuvânt al dumnezeirii Sale, să trântească la pământ masele agitate, sau să-i umple de spaimă și să-i facă să fugă din fața Sa, cum a făcut cu profanatorii templului. Dar aparținea planului de Mântuire, ca El să sufere disprețul și batjocura oamenilor nelegiuiți, și El Se învoise la toate acestea, când deveni Salvator al lumii. Îngerii lui Dumnezeu notau cu fidelitate orice privire îndreptată contra iubitului lor Suveran, cum și orice cuvânt și faptă, și acești oameni josnici, care batjocoreau și scuipau fața cea liniștită și slăbită a Mântuitorului, vor trebui s-o privească într-o zi plină de mărire, când va lumina mai strălucitor decât soarele. În acel timp grozav, ei vor zice către stânci și către munți: “Cădeți peste noi și ascundeți-ne de la fața Aceluia, care șade pe tron și de mânia Mielușelului”. VI 400.5

Isus a fost îmbrâncit încolo și încoace, și atât de insultat și de maltratat, încât reprezentanții autorității romane se rușinară și se revoltară văzând, că un om contra căruia nu se dovedise încă nimic, este expus maltratării brutale, acelei mai ordinare clase de oameni. De aceia ei învinuiau autoritățile iudaice, că își arogă o putere care nu le aparține, dând sentința de moarte a unui om. Ei declarară că în felul acesta se violează drepturile romane, și că ar fi chiar împotriva legii iudaice, de a osândi pe un om la moarte pe propria sa mărturisire. Prin intervenția autorității romane, agitația generală se liniști. VI 401.1

Deodată se auzi prin sală un glas răgușit, care umplu inimile celor de față de spaimă: “Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat. Dă-i drumul Caiafa!” El nu a făcut nimic vrednic de moarte! Statura cea înaltă a lui Iuda își făcuse drum prin mulțimea înfricoșată. Fața sa era palidă și scofâlcită, și mari picături de sudoare curgeau de pe fruntea lui. El pătrunse până la scaunul de judecată, aruncând la picioarele arhiereului arginții, pe care el îi primise ca preț pentru trădarea Domnului său. El se apucă imediat de veșmântul lui Caiafa și-l rugă stăruitor să dea drumul lui Isus, declarând că nu e vinovat de nici o crimă. Caiafa îl respinse de la sine cu indignare, dar în confuzia sa nu știa ce să mai zică. Trădarea și lașitatea preoților au fost date acum pe față înaintea poporului. Acum văzură toți că Iuda fusese plătit, ca să dea pe Isus în mâinile acelora, care căutau viața Sa. VI 401.2

Iuda continuă mai departe să roage pe Caiafa, ca să nu facă nimic lui Isus, și se blestemă pe sine, că a trădat sânge nevinovat. Arhiereul își câștigă iarăși stăpânirea de sine și răspunse pe un ton batjocoritor și rece: “Ce ne pasă nouă?” “Treaba ta”. El dădu apoi poporului a înțelege că Iuda ar fi un simplu element, unul dintre urmașii nebuni ai lui Isus, și îi îndemnă să nu se lase influențați de nimic ca să dea drumul prizonierului, care ar fi un înșelător ordinar. Când Iuda recunoscu că cererea Sa stăruitoare era zadarnică, căzu la picioarele lui Isus și-L recunoscu ca Fiu al lui Dumnezeu, Îl rugă pentru iertare, pentru păcatul său și Îl imploră să facă uz de puterea Sa dumnezeiască și să scape din mâinile vrăjmașilor Săi. Mântuitorul nu a făcut trădătorului nici un reproș, nici prin privire, nici prin cuvinte. El știa foarte bine, că el suferea de cele mai amare mustrări de conștiință din cauza crimei sale. Plin de compătimire, El privi asupra lui Iuda și declară, că pentru acest ceas a venit în lume. VI 402.1

Șoptiri de uimire se auziră prin adunare pentru indulgența cerească, dată pe față de Isus. Cei de față nu puteau înăbuși iarăși convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar se puse imediat întrebarea: Dacă El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, de ce nu Se eliberează din legăturile Sale, spre a Se ridica triumfător peste pârâtorii Săi? VI 402.2

Lăcomia stricase natura cea nobilă a lui Iuda și-l făcuse astfel o unealtă potrivită a sa, spre a-l întrebuința la trădarea lui Hristos. Când Iuda se simțise insultat de mustrarea lui Isus, cu ocazia ungerii Domnului de către Maria, el se dădu pe sine în voia ispititorului și se lăsă stăpânit de Satana. Dar când se hotărî, să vândă pe Învățătorul său preoților și mai marilor ucigași, El nu se gândise că Isus avea să Se lase să fie luat prins. El gândise că preoții aveau să fie înșelați de banii pe care el îi putea întrebuința pentru propriul său scop, și în același timp, și Isus ar fi avut ocazie, să-Și descopere puterea Sa dumnezeiască, scăpându-Se din cătușele vrăjmașilor Săi. VI 402.3

De la timpul trădării sale în grădină, Iuda nu pierduse deloc pe Mântuitorul din vedere. El așteptase cu încredere, că Isus va surprinde pe vrăjmașii Săi și va apare în fața lor în adevăratul Său caracter ca Fiu al lui Dumnezeu, zădărnicind astfel toate planurile și puterea lor. Dar când El văzu, cum Isus suporta cu răbdare insultele lor și îngăduia ca El să fie judecat și osândit la moarte, atunci conștiința sa vinovată îl mustră și el înțelese întreaga însemnătate a crimei sale — el vânduse pe Maestrul său divin la rușine și moarte. Atunci își aminti cât de bun și indulgent fusese Isus întotdeauna față de El și inima sa a fost umplută de căință și de groază. El disprețui acum lăcomia sa, pe care Isus o mustrase de atâtea ori, și care îl făcuse să vândă pe Mântuitorul pentru câțiva arginți. VI 402.4

Văzând că rugămintea sa pe lângă arhiereu, ca să cruțe viața lui Isus, nu avu nici un succes, alergă afară din sală plin de disperare și strigând: “Prea târziu! Prea târziu!” El nu putu suferi ca să trăiască mai departe, pentru a vedea pe Isus crucificat, și chinuit de cele mai grozave remușcări de conștiință, merse și se spânzură. VI 403.1

Mai târziu banii pe care Iuda îi aruncase la picioarele preoților, au fost întrebuințați pentru cumpărarea unui loc public de îngropăciune: “Preoții cei mai de seamă au strâns arginții, și au zis: ‘Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă este preț de sânge.’ Și după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia Țarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce țarina aceea a fost numită până în ziua de azi, Țarina sângelui.” Matei 27, 6-8. VI 403.2

Dacă este necesară vreo mărturie oarecare pentru a dovedi nevinovăția lui Isus, apoi aceasta a fost dată în această mărturisire a lui Iuda. Aceasta nu numai că era o dovadă despre nevinovăția salvatorului, ci acest eveniment era și o împlinire a profeției. Într-o viziune profetică Zaharia privise viitorul și văzuse osândirea Fiului cel scump al lui Dumnezeu. Fapta lui Iuda în sine este descrisă în felul următor: “Eu le-am zis: ‘Dacă găsiți cu cale, dați-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o dați!’ Și Mi-au cântărit, ca plată treizeci de arginți. Dar Domnul Mi-a zis: ‘Aruncă olarului prețul acesta scump, cu care M-au prețuit!’ și au luat cei treizeci de arginți, și i-au aruncat în casa Domnului, pentru olar.” Zaharia 11, 12-13. VI 403.3

Ambasada României la Moscova a finaliza procesului elaborării LISTEI NOMINALE INTEGRALE A 20.718 PRIZONIERI DE RĂZBOI (MILITARI) ŞI “INTERNAŢI” (CIVILI DEPORTAŢI) ROMÂNI, decedați între 1941-1956 în lagărele, spitalele și obiectivele speciale NKVD-MVD, respectiv în batalioanele de muncă sovietice, și înhumați în cimitire și locuri de înhumare multinaționale pe teritoriul actual al Federației Ruse.

Numărul maxim de prizonieri de război și “internați” civili – cetățeni români decedați în Rusia care a putut fi identificat în timpul cercetărilor în arhivele ruse, efectuate de misiunea diplomatică timp de 10 ani (2009-2019), se ridică la 20.718.

„Scoaterea la lumină și aducerea la cunoștința urmașilor și opiniei publice din România a datelor de identificare ale foștilor prizonieri de război și deportați români care nu s-au mai întors niciodată din Rusia reprezintă o PREMIERĂ pentru istoriografia românească. Totodată, rezultatul final al cercetărilor arhivistice ale Ambasadei României la Moscova în problematica prizonierilor de război și victimelor române ale celui de al Doilea Război Mondial are o simbolistică aparte, dat fiind contextul marcării, în anul 2020, a 75 de ani de la încheierea celei de a doua conflagrații mondiale”, se arată într-un comunicat al Ambasadei României la Moscova.

Lista nominală, întocmită în ordine alfabetică, a celor 20.718 militari prizonieri de război și civili “internați” români decedați și înhumați în Rusia poate fi consultată pe acest site al Ambasadei României la Moscova, la Relații Bilaterale / Comemorarea Eroilor Români, pct.6: https://moscova.mae.ro/node/931

Lista este însoțită de Anexa “Locurile de amplasare a cimitirelor multinaționale de pe teritoriul actualei Federații Ruse, în care sunt înhumați prizonieri de război și „internați” civili români decedați în anii 1941-1956”.

Ambasada României la Moscova a efectuat timp de 10 ani un proces de cercetări în principalele arhive ruse: Arhiva de Stat a Federației Ruse (GARF – Государственный архив Российской Федерации / ГА РФ), Arhiva Militară de Stat Rusă (RGVA – Российский Государственный Военный Архив / РГВА), Arhiva de Stat Istorico-Militară Rusă (RGVIA – Российский государственный военно-исторический архив / РГВИА), Arhiva de Stat Economică Rusă (RGAE – Российский государственный архив экономики / РГАЭ), Arhiva Rusă de Stat pentru Istoria Social-Politică (RGASPI – Российский государственный архив социально-политической истории / РГАСПИ), Arhiva Centrală a Serviciului de Securitate a Rusiei (ȚA FSB – Центральный архив ФСБ России / ЦА ФСБ), Arhiva Centrală a Ministerului Apărării Federației Ruse (ȚA MO – Центральный архив Министерства обороны Российской Федерации/ЦА МО РФ) ș.a..

DEZVĂLUIRI. Ceauşescu nu a vrut să-l transfere pe Hagi la Juventus: „A refuzat o fabrică Fiat și 5 milioane de dolari”

Articol de — 

La finalul anului 1988, Giovanni Agnelli şi Giampiero Boniperti, şefii lui Juventus, i-au propus lui Valentin, prin intermediul unui agent italian, să-l cedeze pe Gheorghe Hagi în schimbul a 5 milioane de dolari, plus deschiderea unei linii de montaj a maşinii Fiat Ritmo în România, însă familia fostului dictator n-a fost de acord

  • Publicăm în premieră pe GSP.ro articole speciale care au apărut doar exclusiv print, în ediția tipărită a Gazetei Sporturilor, în perioada 2013-2015.
  • Acest material a fost realizat în ianuarie 2015

Hagi a ajuns la Real Madrid în vara lui 1990, însă ar fi putut semna cu o altă mare echipă mare a Europei cu un an şi jumătate mai devreme! Juventus Torino l-a dorit, l-a curtat, a făcut o ofertă incredibilă pentru acele vremuri, însă Valentin Ceauşescu a fost cel care s-a opus.

Intermediarul a fost un agent italian

Cel care a intermediat, în mare secret, propunerea pe care Bătrîna Doamnă a făcut-o pentru Hagi a fost un agent italian, Ermanno Zacchini, care în anii ’80 avea deja legături strînse cu persoane importante din fotbalul românesc. Zacchini a vorbit pe larg despre marea încercare a lui Juve de a pune mîna pe Hagi, care avea pe atunci doar 23 de ani.

Totul a fost Top Secret

“Juventus l-a vrut cu orice preţ! Tot ce o să povestesc este real sută la sută. După atîția ani se pot povesti aceste lucruri. Dialogul inițial a fost făcut în prezența lui Giovanni Agnelli, iar toate discuţiile au avut loc la sediul lui Fiat de la etajul 4. La discuție au participat trei persoane. Eu, Agnelli și președintele lui Juventus, Giampiero Boniperti. Acești domni m-au mandatat să ajung în România și să negociez pentru Hagi, dar totul trebuia făcut într-un mare secret. Juventus însemna Fiat, iar faptul că s-a tratat pentru un jucător dintr-un regim comunist nu trebuia să se afle în presă. Nu trebuia să se știe absolut nimic de aceste tratative”, şi-a adus aminte Zacchini.

10 goluria marcat Hagi în sezoanele 1987-1988 şi 1988-1989 din Cupa Campionilor Europeni, disputînd în tricoul Stelei o semifinală şi o finală

“Discuțiile cu cei din conducerea Stelei au avut loc la finalul anului 1988. M-am întîlnit cu Valentin Ceaușescu de 5-6 ori, iar toate tratativele de transfer au eșuat! Întîlnirile cu Valentin au avut loc, toate, la stadionul din Ghencea, în biroul său. Valentin nu a vrut cu nici un chip să-l lase pe Hagi să plece la Juventus!”
Ermanno Zacchini

5 milioane de dolari pe 3 ani

În ce a constat propunerea italienilor? “Oferta era imensă. Juventus îi pusese pe masă Stelei următoarea propunere: pentru un împrumut de 3 ani, suma de 5 milioane de dolari! Cu posibilitatea să fie transferat definitiv la expirarea acestei perioade, după o altă rundă de negocieri. Lui Hagi i se garantau cîte 500.000 de dolari pe an. Au refuzat oferta, dar italienii aveau pregătit şi un plan de rezervă”.

Fiat Ritmo în schimbul lui Hagi

De aici, dezvăluirile sînt chiar senzaţionale. “Ce au propus era ceva imens pentru România. Fiat făcea cadou statului român linia de montaj și de construcție a mașinii Fiat Ritmo, plus dreptul de a vinde în «lagărul socialist» acele mașini. Mașinile erau o exclusivitate a României, dar și încasările din vînzări!”, spune Zacchini.

“Cînd i-am pus pe masă lui Valentin această propunere, a fost pentru prima dată cînd mi-a zis că se mai gîndește. Rămăsese surprins și mi-a zis să vin după două zile. După două zile nu s-a întîmplat nimic… Ultima dată cînd m-am întîlnit cu Valentin mi-a zis așa: «Oferta pe care ne-au făcut-o Juventus și cei de la Fiat este mare pentru România, dar puneți-vă în locul meu. Cum m-aş putea duce eu la stadion și să văd echipa fără Gică Hagi?!». Hagi n-a ajuns la Juventus, iar italienii l-au transferat atunci pe Oleksandr Zavarov de la Dinamo Kiev” e finalul poveştii spuse de Ermanno Zacchini.

45 de selecţiişi 12 goluri avea Hagi în echipa naţională la finalul lui 1988, cînd a fost ofertat de Juventus

Milan l-a vrut înaintea Realului

Tot Ermanno Zacchini e cel care dezvăluie că în mai 1990, la un an după finala Milan – Steaua 4-0, trupa lui Sacchi venise la Bucureşti după Hagi.

“Eram la hotelul Intercontinental, cu puțin timp înainte ca echipa să plece la Campionatul Mondial. Milan deţinea celebra tripletă olandeză, dar Gullit avea probleme la genunchi și atunci au decis că Hagi ar fi înlocuitorul perfect. La Intercontinental am participat eu, Gino Iorgulescu, un reprezentant de la AC Milan, Hagi și Mircea Petescu. Oferta lui AC Milan era pentru 3 ani: 800.000 de dolari pentru jucător pe an și 5 milioane de dolari pentru Steaua. Petescu s-a opus atunci, din cauza lui a picat transferul”. După o lună, Hagi semna cu Real Madrid, care achita Stelei 4,3 milioane de dolari.

Ce a realizat Hagi pe plan extern la Steaua

  • a cîştigat Supercupa Europei, Steaua – Dinamo Kiev 1-0, gol marcat chiar de el
  • a jucat semifinala Cupei Campionilor Europeni în sezonul 1987-1988, cu Benfica 0-0 și 0-2
  • a disputat finala Cupei Campionilor Europeni în sezonul 1988-1989, cu AC Milan 0-4
  • la finalul lui 1989 a fost desemnat al doilea în trofeul Bravo, cei mai buni tineri jucători, primul fiind Maldini

Cifre uluitoare în tricoul Stelei

  • 128 de meciuri
  • 92 de goluri
  • 50 de pase de gol
  • un gol marcat la fiecare 122 de minute
  • un gol produs, marcat sau pasă decisivă, la fiecare 79 de minute
  • desemnat cel mai bun fotbalist român al anului în 1987
  • 3 campionate cîştigate consecutiv: 1987, 1988, 1989
  • 2 Cupe ale României: 1987, 1989

Prima legătură cu România, în ’72

 

 

Cont pe

https://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/dezvaluiri-ceausescu-nu-a-vrut-sa-l-transfere-pe-hagi-la-juventus-a-refuzat-o-fabrica-fiat-si-5-milioane-de-dolari-596272.html?utm_source=adevarul.ro&utm_medium=widget&utm_campaign=Adevarul-Widget

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*