Efeseni 2.11-22: De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei,fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh. Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul.

Citim aici că noi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”, apropiaţi de Dumnezeu şi apropiaţi unii de alţii. Noi, iudeii şi naţiunile (păgânii), am devenit o unitate, prin aceea că noi am devenit creştini. Legea, care a pricinuit vrăjmăşia între iudei şi naţiuni, a fost făcută fără efect pentru ei în moartea lui Hristos. Dumnezeu a creat ceva cu totul nou. Acum întrebarea nu mai este, dacă cineva este iudeu sau este dintre naţiuni, ci acum întrebarea este, dacă cineva este o creaţie nouă. Era o diferenţă mare, parţial cu vrăjmăşie mare între poporul pământesc al lui Dumnezeu, care avea Legea sa, şi naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără făgăduinţe. Însă indiferent de faptul dacă credincioşii erau mai înainte dintre iudei sau dintre naţiuni – dacă ei sunt o creaţie nouă, între ei nu mai este nimic care să-i despartă. Ambele sisteme, atât al iudeilor cât şi al naţiunilor au fost înlăturate. În trupul lui Hristos nu mai este nici o vrăjmăşie între iudei şi naţiuni. Acum este pace, nu numai pace cu Dumnezeu, ci şi pace între ei.

În Efeseni 2 găsim un alt aspect al împăcării, pe care nu-l găsim aşa de clar în celelalte epistole: noi am fost împăcaţi într-un singur trup: „… a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2.16). Aici se accentuează aspectul colectiv al împăcării. Împăcarea creează relaţii noi nu numai între om şi Dumnezeu, ci şi între oameni. În acest un singur trup sunt numai relaţii minunate, ordonate de Dumnezeu. În acest un singur trup devine de asemenea vizibil, că nu numai naţiunile au nevoie de împăcare, care în mod deosebit erau departe de Dumnezeu, deoarece ele erau şi străine de făgăduinţele lui Israel. Şi iudeii aveau de asemenea nevoie de împăcare, şi anume de o împăcare permanentă, de durată. Ziua împăcării (Levitic 16) trebuia repetată în fiecare an. Prin aceasta a devenit clar, că prin Lege nu s-a adus o împăcare de durată.

În Efeseni 2.22 se spune: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Vedem aici cum împăcarea ne duce la cele mai înalte gânduri ale lui Dumnezeu, la piatra de încheiere a Cuvântului Său (Coloseni 1.25), la marea taină „Hristos şi Adunarea Sa”. Creştinii dintre iudei şi creştinii dintre păgâni sunt puşi împreună într-un singur trup, ca să fie o cu totul nouă „locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul”. În acest trup totul este dependent de Hristos ca şi Cap aflat în cer. Toate mădularele sunt legate unele cu altele în modul cel mai apropiat şi Duhul acţionează pentru o comportare armonioasă a mădularelor între ele. Aici totul este ordonat conform gândurilor lui Dumnezeu: toate relaţiile cu El, toate relaţiile între ele.

Toate acestea sunt rezultate minunate ale împăcării, care desigur stă foarte strâns în legătură cu ceea ce a avut loc la cruce. Căci acolo omul a ajuns sub judecata lui Dumnezeu şi primul om a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu. Acum atât iudeul cât şi păgânul au dispărut dinaintea lui Dumnezeu, acum este numai „omul nou” (Efeseni 2.15) în Hristos. Nu mai poate fi nici o vrăjmăşie. Până astăzi! Dacă noi avem relaţii unii cu alţii ca credincioşi, nu mai contează ce am fost şi ce ne-a despărţit odinioară. Noi toţi am murit cu Hristos. Acum este valabil numai ceea ce este valabil în creaţia nouă. De aceea relaţiile vechi în nici un caz nu ar mai trebui să se practice. Numai relaţiile noi în Hristos ar trebui să ne influenţeze şi să ne pună în mişcare. Şi aici vedem iarăşi că împăcarea ne aduce în apropierea lui Dumnezeu: „Căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2.18).

Desigur creştinii din zilele noastre (altfel decât credincioşii din Efes) aproape că nu mai au a face cu diferenţele dintre iudei şi cei care nu sunt iudei. Dar sunt alte diferenţe: sărac şi bogat, cu pregătire profesională şi fără pregătire, recunoscut în societate şi dispreţuit, cu reflecţii carismatice şi retras, şi aşa mai departe. Dacă în comportarea şi acţiunile noastre nu ţinem seama că noi am devenit o creaţie nouă, în care aceste diferenţe nu au nici o importanţă, aceasta poate conduce la tensiuni mari, din care pot rezulta conflicte. Aceste conflicte fac necesară o împăcare reciprocă, care între creştinii credincioşi necondiţionat trebuie practicată!

Să recapitulăm: De ce a fost înlăturată vrăjmăşia dintre iudei şi naţiuni? Pe de o parte, deoarece elementul despărţitor, Legea, a fost înlăturată, şi pe de altă parte, pentru că a fost creat „un om nou”, „creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului” (Efeseni 4.24). Viaţa acestui om nou nu permite nici o ceartă şi nici o vrăjmăşie între credincioşi. (S-ar putea compara cu imaginea unui om sănătos, care nu se mutilează singur. Aceasta o fac numai oamenii care stau sub influenţe rele.)

Versete călăuzitoare: Romani 12.4-5

Romani 12.4-5: Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.

Capul și mădularele

Dacă în capitolul anterior am studiat Adunarea sau Biserica ca și Casă a lui Dumnezeu, ca locuință a Sa în Duhul, vrem acum să vorbim despre ea ca Trupul lui Hristos, sau ca părtășia copiilor lui Dumnezeu uniți într-un Trup și uniți cu Capul Trupului glorificat în cer. „Este un Trup, un Duh.” Noi am fost chemați la o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4.4). Cât de bine fac astfel de cuvinte unei inimi, în care a fost turnată dragostea lui Dumnezeu și care este conștientă de relațiile intime față de toți credincioșii în Hristos, în care a fost adusă! Este ca și cum ne-ar adia aerul cerului. Noi intrăm în cercul hotărârilor de dragoste minunate ale lui Dumnezeu, care nu pot fi influențate de schimbările timpului, și adorăm dragostea, care S-a dat pe Sine pentru noi.

Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, a murit pentru noi. După înfăptuirea lucrării S-a înălțat la cer și Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu – o mărturie permanentă a faptului că lucrarea de mântuire a fost înfăptuită și »noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul«, da, slava însăși este partea noastră. Ca dovadă a primirii lucrării Sale, Hristos a trimis Duhul Sfânt aici jos, ca să-Și facă locuință în cei credincioși și să mărturisească în ei, că ei sunt copii ai lui Dumnezeu; dacă sunt copii, atunci sunt și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (Romani 8.17). Pecetluiți cu acest Duh pentru ziua răscumpărării, aceasta înseamnă ziua în care trupurile noastre vor fi glorificate (compară cu Romani 8.23; Filipeni 3.21), noi Îl posedăm ca »arvună a moștenirii noastre« (Efeseni 1.13-14).

Dar noi am fost mântuiți nu numai ca ființe singulare, Hristos a murit, ca să adune într-unul pe copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu. Noi toți suntem »mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui« (Efeseni 5.30), legați de nedespărțit cu Hristos, Capul, și unii cu alții, ca mădulare. Noi suntem »mădulare unii altora«. »Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh[1], ca să alcătuim un singur Trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.13).

Hotărârea lui Dumnezeu

Despre acest adevăr prețios vorbesc mereu scrierile Noului Testament. Să le studiem, dacă am voie să mă exprim în felul acesta, în evoluția lor. Găsim mai întâi în capitolul 1 și 3 al Epistolei către Efeseni hotărârea divină. Adevărul cu privire la un Trup a fost o »taină«, »taina lui Hristos«, care nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor din generațiilor anterioare, dar a fost revelată acum sfinților apostoli și profeți ai Noului Testament (Efeseni 3.4-5). Dumnezeu a vorbit simbolic în Adam și Eva despre Hristos și Adunarea Sa, dar acest tablou nu a fost înțeles, și a trebuit să rămână așa, până când a venit înfăptuirea. A fost »taina« voii lui Dumnezeu, prin planul pe care l-a alcătuit în Sine Însuși, »ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, să unească toate sub un Cap,  în Hristos, ce este în ceruri și ce este pe pământ« (Efeseni 1.9-10). Și anume, Hristos ca și Cap peste toate nu trebuia să fie singur. Cei hotărâți mai dinainte (Mireasa, soția Mielului) potrivit hotărârii lui Dumnezeu, trebuiau să obțină în El și o moștenire, să aibă parte de totul împreună cu El.

Pentru împlinirea voii și hotărârilor lui Dumnezeu a suferit Hristos; căci noi eram morți în greșeli și păcate (Efeseni 2.1). El a mers în moarte pentru noi. Dar atunci »puterea tăriei lui Dumnezeu« a lucrat în El și L-a înviat din morți; și aceeași putere s-a arătat în mărimea ei imensă și față de noi, prin aceea că ne-a înviat împreună cu El și ne-a așezat în El (încă nu împreună cu El) în locurile cerești. Viața Lui este viața noastră. O legătură, care nu se poate desface, este între El și noi: noi suntem în El, El este în noi. Da, El este, înălțat la dreapta lui Dumnezeu și așezat peste orice domnie, orice stăpânire, orice putere, orice dregătorie și orice Nume, »Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți« (Efeseni 1.19-23). El este Capul, noi Îl completăm. Un cap fără trup nu este complet; de aceea se spune trupul plinătății Lui. Această realitate minunată a început să se dezvolte, atunci când Hristos a fost glorificat în cer. Ea va fi văzută în toată plinătatea ei, când Adunarea ca soție a Mielului va apărea alături de Hristos în slavă. De la Hristos, Capul, pleacă totul, totul depinde de El. Din El crește tot trupul, la creșterea pe care o dă Dumnezeu, prin aceea că prin mădulare și legături primește hrana și este unit (Coloseni 2.19).

Un om nou în Hristos

În capitolul 2 al Epistolei către Efeseni ni se spune cum a intrat în acțiune harul și puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei hotărâri a Sa. Toți oamenii, fie ei Iudei sau păgâni, erau copii ai mâniei, morți în păcate, copii ai neascultării. Numai îndurarea lui Dumnezeu și harul Său au fost în stare să intervină aducând salvarea. Aceasta a avut loc, și acum cei morți au fost făcuți vii, cei ce erau departe au fost aduși aproape. Din Iudei și păgâni, Dumnezeu a făcut în Hristos un om nou, pe acest om al hotărârilor Sale. Hristos a murit, ca prin cruce să împace pe cei doi într-un trup cu Dumnezeu. El a făcut din cei doi unul și a sfărâmat zidul de despărțire care îi înconjura. În Adunare (Biserică) nu mai este Iudeu și Grec, circumcizie și ne-tăiere împrejur, rob și slobod, ci toți sunt una în Hristos. Cei dintre națiuni sunt împreună moștenitori, sunt alipiți și sunt împreună părtași la făgăduințele lui Dumnezeu. Prin Adunare se face cunoscut domniilor și stăpânirilor din locurile cerești înțelepciunea nespus de mare a lui Dumnezeu[2], și în Adunare se aduce glorie lui Dumnezeu în Hristos Isus în toată veșnicia (Efeseni 3).

Constituirea Trupului lui Hristos

În continuarea celor spuse vrem să cercetăm când și cum a început constituirea istorică a Adunării, a trupului lui Hristos. Cercetarea este simplă. Atâta timp cât Domnul a umblat pe pământ, Adunarea nu putea să fie constituită. De aceea El spune, așa cum ne este cunoscut, în evanghelia după Matei 16.18: »Eu voi zidi« (nu: »Eu zidesc«, în momentul acela lucrarea era încă de viitor); și în evanghelia după Ioan 17.20-21 El se roagă nu numai pentru aceia care au primit deja cuvântul Lui, ci și pentru aceia, care prin cuvântul lor vor crede în El, pentru ca ei să fie una, pentru ca lumea să creadă, că Tatăl L-a trimis. Abia prin coborârea Duhului Sfânt în ziua cinci-zecimii a fost constituită Adunarea. Credincioșii din timpul acela au fost botezați într-un Duh pentru a constitui un trup, și consecința imediată a fost, că toți, care au crezut, și miile de credincioși, care au fost câștigați prin predica lui Petru, »erau împreună la un loc[3], și aveau toate împreună« și »toți împreună erau nelipsiți de la Templu« (Fap. 2.44-46).

Unitatea vizibilă

Unitatea mântuirii din acele zile a devenit realitate prin prezența Duhului Sfânt[4] coborât din cer. Ei au constituit un trup pe pământ, un corp vizibil, recunoscut de Dumnezeu, căruia i se adaugă toți, pe care El i-a chemat la cunoașterea Lui Însuși, călăuziți de Domnul, care a lucrat în inimile lor. Era Adunarea Dumnezeului celui viu, care la început a constat numai din Iudei, și care înțelegeau puțin, sau chiar nu înțelegeau nimic, din adevărul pe care noi tocmai îl studiem. „Administrarea“ acestei taine a fost încredințată, după cum știm, în mod deosebit apostolului Pavel. Dar cu toate acestea trupul era constituit, și Dumnezeu în înțelepciunea Lui a avut grijă, ca înainte de apariția apostolului păgânilor, nu numai samaritenii, ci și Cornelius, un păgân cu toată casa lui și neamurile lui, și prietenii lui apropiați (toți adevărați păgâni), au fost adăugați Adunării. În felul acesta a fost păstrată unitatea lucrării.

Ierusalimul și națiunea iudaică ca națiune n-au avut urechi pentru predica harului din mijlocul lor. Pe Ștefan, ultimul mesager al lui Dumnezeu pentru ei, l-au omorât cu pietre și în felul acesta au lepădat, după omorârea Fiului lui Dumnezeu, și mărturia Duhului Sfânt. După aceea este chemat Saul, expresia în persoană a iudeului care urăște pe Hristos, ca martor al lui Dumnezeu. Dar punctul de plecare al trimiterii lui nu este Hristosul cunoscut în trup de carne, și nici Ierusalimul, punctul central al serviciului divin iudaic, ci este Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu (pe care Ștefan L-a văzut deja) și Antiohia, o cetate păgână. Misiunea lui este în mod deosebit pentru toți oamenii, (cei unsprezece nu au împlinit până atunci misiunea încredințată lor în evanghelia după Matei 28.19-20); el trebuia să ducă Numele Domnului atât înaintea națiunilor, cât și la împărații și fiii lui Israel (Fap. 9.15; 22.15). Saul vede pe Isus pentru prima dată în slava cerească. Nu este Isus în caracterul lui de Mesia și Împărat al lui Israel, ci ca Fiu al Omului înviat și glorificat în legătură cu ucenicii Săi de pe pământ. »Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigonești«, așa îi strigă El înflăcăratului prigonitor al turmei mici. Credincioșii erau El Însuși, trupul Lui. În felul acesta întoarcerea la Domnul a lui Saul este legată nemijlocit de revelarea unirii Domnului cu mădularele trupului Său de pe pământ. Începând din momentul acela el a mărturisit cu tot entuziasmul sfânt al sufletului său înflăcărat despre dragostea minunată a lui Hristos, care întrece orice cunoștință, și despre taina voii lui Dumnezeu în legătură cu Hristos.

Și noi? Noi citim cuvintele Domnului nostru preaslăvit și spunem: »Doamne, este de ajuns!« – Ah, pe ce fundament prețios ne așează cuvintele lui Isus! Nemijlocit din inima Lui primim expresia cea mai puternică a unirii noastre cu El acolo sus. Noi știm acum, că El privește pe cel mai slab mădular al trupului Său ca o parte din El Însuși. Nu este aceasta suficient, cititor scump, ca să facă inimile noastre să se reverse? Să ne mai gândim la un alt nume și la o altă legătură? Să dorim, ca pe lângă starea de mădular al trupului lui Hristos, să fim și un mădular al altui trup, al unei biserici, al unei comunități sau părtășii? Oh, dacă toți copiii lui Dumnezeu s-ar gândi, cât de mult întristează inima Tatălui lor, când alături de Numele Preaiubitului Lui așează și un alt nume și nu sunt mulțumiți de apartenența simplă, dar așa de binecuvântată, la trupul lui Hristos?

Mădulare unii altora

Să observăm totodată, cum revelația făcută pe drumul spre Damasc atinge relația noastră unii cu alții. Dacă suntem mădulare ale trupului lui Hristos, atunci noi suntem și mădulare unii altora și avem obligații unii față de alții. »Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora« (Romani 12.4-5). Niciun mădular nu poate să spună despre celălalt: »Nu am nevoie de tine«, sau: »nu mă interesează de tine«. Adunarea este absolut una. Așa a fost ea la început cunoscută lumii. O singură Biserică, umplută cu Duhul Sfânt, a dat mărturie despre mântuirea lui Dumnezeu și despre prezența Lui pe pământ. Chiar dacă în curând va fi împrăștiată din cauza prigonirii din partea oamenilor, ea a rămas totuși Biserica, Adunarea lui Dumnezeu aici pe pământ. »Saul făcea prăpăd în Biserică.« »Un an întreg au luat parte la Adunările Bisericii.« »Împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică.« »În Biserica din Antiohia erau …«. Chiar dacă Dumnezeu alege pe apostolul Pavel și-i încredințează un mesaj deosebit pentru păgâni, nu va fi altfel. Și cum ar fi fost posibil să fie altfel? Adunarea era așa cum a fost ea revelată, subiectul hotărârilor veșnice și neschimbabile ale lui Dumnezeu, luate înainte de întemeierea lumii.

Realizarea unității

Unitatea trupului a fost recunoscută de credincioși și înfăptuită, și a fost vizibilă tuturor. În fiecare loc, unde Duhul lui Dumnezeu a lucrat, s-a constituit o Adunare, care reprezenta local unitatea întregii Adunări, da, a trupului lui Hristos. Apostolul putea scrie »Adunării lui Dumnezeu, care este în Corint«, și cu toate că el adaugă: »și către toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor și al nostru«, el putea totuși să spună Corintenilor: »Voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare în parte mădularele lui« (1 Corinteni 12.27). Adunarea din Corint era prezentarea locală a trupului lui Hristos, și când un mădular al trupului lui Hristos din Corint mergea la Efes, sau invers, el era și acolo în mod necesar în aceeași măsură un mădular ca și în localitatea lui de domiciliu. Cu siguranță credincioșii din timpul acela nu au gândit niciodată altfel. Ei nu erau mădulare ale unei Adunări sau părtășii, ci erau mădulare ale lui Hristos. Ei aparțineau Adunării lui Dumnezeu. Că existau diferențe de păreri cu privire la anumite puncte de învățătură este ușor de înțeles, căci creștinii din primele zile, pe de o parte, nu aveau toată colecția scrierilor Noului Testament, așa cum o avem noi, și pe de altă parte, credincioșii dintre Iudei aveau mari probleme să se despartă de noțiunile și rânduielile preluate din vechiul legământ; dar cu privire la unitatea tuturor credincioșilor în Hristos nu era nicio neclaritate, și de aceea este de neînțeles, cum poate să spună un scriitor credincios: „Adunările creștinilor Iudei și cele ale creștinilor dintre păgâni din timpul apostolilor, privite din afară, nu mai erau una, așa cum sunt comunitățile bisericilor de stat, prezbiterienii, independenții, baptiștii și metodiștii; în general probabil nici măcar atât.“ Noi nu vrem să fim neprietenoși față de un frate, dar noi nu avem încotro și trebuie să spunem: cine vorbește în felul acesta, dovedește că el încă nu a început să înțeleagă ce este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu și nici ce a prezentat ea la început în afară. Cât de aspru condamnă apostolul Pavel în 1 Corinteni germenii răului, care au condus la formarea a tot felul de partide și la cearta de partide, și care au stricat mărturia frumoasă a lui Dumnezeu pe pământ!

Unitatea Duhului

Să ne ocupăm acum puțin cu cele două capitole, care vorbesc despre „trup“ și despre lucrările fiecărui mădular; Efeseni 4 și 1 Corinteni 12. În Efeseni 4 apostolul îndeamnă pe credincioși să umble în chip vrednic de chemarea, pe care au primit-o. Despre această chemare a vorbit în capitolul 2 (versetele 19-22): credincioșii constituiau un lăcaș al lui Dumnezeu în Duhul, și conștiența prezenței lui Dumnezeu te face întotdeauna smerit. În legătură cu aceasta El îi atenționează mai departe, să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii; căci acel lăcaș al lui Dumnezeu era Adunarea, trupul, și ei erau mădulare ale acestui trup. Nu se poate accentua suficient, că unitatea nu este unire, deci nu este o omogenitate de gândire, de sentimente, de interese, și așa mai departe. Acestea trebuie desigur să se găsească și la cei credincioși, și probabil în Ioan 17.11 Domnul se gândește în mod deosebit la aceasta, când se roagă: »pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi.[5]« Dar unitatea Duhului nu este, așa cum s-a spus, o identitate de sentimente, nu este „o viață comună de dragoste și credință“, „o viață spirituală mai înaltă, care este dată tuturor credincioșilor prin nașterea din nou“, ci este simplu, unitatea mădularelor trupului, pe care a făcut-o Duhul. Pe aceasta să căutăm s-o păstrăm, căci influențe puternice dinlăuntru și din afară se opun realizării ei practice.

Purtarea de grijă a Capului pentru mădulare

Trupul are nevoie să fie îngrijit. Această îngrijire se face prin mădulare, și anume »fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos« (Efeseni 4.7). Deoarece nevoile sunt diferite, și slujirea este diferită. Dar toate pornesc de la Cap, toate depind de El. El S-a suit în înălțime, a luat rob pe acela care ne ținea legat, pe satan, și nouă, ca eliberați, ne-a dat daruri. Aceste daruri sunt dovada victoriei Domnului asupra lui satan; căci aceia, care le practică, au fost odinioară fără ajutor, sclavi neputincioși ai lui satan. Întăriți prin ele, Domnul hrănește și îngrijește trupul Său. »Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.« (Efeseni 4.11-12). Apostolii și prorocii constituie fundamentul întregii clădiri, așa cum am citit în Efeseni 2.20: »zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.« Evangheliștii, păstorii și învățătorii vor rămâne până la sfârșit, »până vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.« Până la atingerea acestei ținte, pe care o năzuim pe pământ, (cu alte cuvinte, atâta timp cât sunt credincioși pe pământ, care stau pe această temelie și care aparțin trupului) nu vor lipsi evangheliști, păstori și învățători – unii pentru strângere, alții pentru întărirea și îngrijirea mădularelor. Capul, Hristos, în credincioșia Lui permanentă și în dragostea Lui, care nu se clatină, va îngriji de toți.

Ce har minunat! Deci nu oamenilor li s-a încredințat grija pentru trupul lui Hristos, cu toate că ei sunt folosiți ca unelte binecuvântate, ci Hristos Însuși. Bogăția de nepătruns (Efeseni 3.8) a Aceluia care în puterea lucrării Sale de răscumpărare »umple toate« (Efeseni 4.10), de la țărâna morții și până la tronul lui Dumnezeu, constituie fundamentul îmbărbătării Adunării, a trupului, prin aceea că fiecare mădular, după harul care i-a fost dat, lucrează împreună cu El la aceasta, lăsându-se folosit de Domnul. »Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.15-16).

Înțelepciunea omenească sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Cât de simplu și ușor de înțeles, și totuși cât de mare și de sublim sunt toate acestea! Sunt gândurile lui Dumnezeu, »taina revelată a lui Hristos.« Cum dispar toate chibzuințele înțelepte și teoriile iscusite ale minții omenești, ca ceața ușoară la răsăritul soarelui! Cât de departe va fi inima și în ce lumină apar toate instituțiile voinței omenești în domeniul religios, bisericile și bisericuțele, adunările și adunărelele, cu multele lor nume, mărturisiri de credință, regulamente, statute, etc.! Înaintea ochilor lui Dumnezeu și potrivit gândurilor lui Dumnezeu există numai o singură Adunare (Biserică), un singur trup, și acolo unde credincioșii recunosc aceasta și se strâng pe acest fundament simplu, divin, Adunarea sau Biserica primește reprezentarea ei locală[6]; și chiar dacă sunt numai doi sau trei, ei se pot baza pe recunoașterea din partea Domnului și pe binecuvântarea Lui. El este în mijlocul lor (Matei 18.20).

De ce nu se vrea aceasta? De ce sunt mereu atacați credincioșii care se strâng în felul acesta? De ce fac aceasta în mod deosebit aceia care mărturisesc că cred în același Domn și umblă pe același drum? Deoarece adevărul este necruțător și nu lasă loc pentru voința și onoarea omului, și pentru că adevărul vorbește conștiinței atacanților și nu-i lasă în pace. Din păcate este adevărat, repetăm, că cei atacați sunt slabi, da, ei au fost deseori necredincioși și nu au umblat și acționat corespunzător harului primit; dar aceasta nu schimbă cu nimic din adevărul pe care ei îl reprezintă, nu reduc nimic din el și nici nu adaugă ceva la el. De aceea Domnul să scrie adânc pe inima unora: »Încolo, ce se cere de la ispravnici (fie că sunt puși peste multe sau peste puține), este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui«, și El să le aducă aminte de cuvintele: »De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu.« (1 Corinteni 4.2-5). Noi putem să fim convinși, că sentința și lauda lui Dumnezeu va fi cu totul alta decât sentința și lauda oamenilor. De aceea să ne străduim să-I fim plăcuți, în afară și lăuntric, în mărturie, în umblare și în gândire!

Ce am spus mai înainte despre fiecare mădular este desigur valabil și despre daruri. Ele nu sunt date pentru un anumit cerc de credincioși, nu numai pentru o parte a trupului, ci pentru tot trupul. Un păstor sau un învățător nu este numai pentru Adunarea locală, căreia el îi aparține nemijlocit, ci pentru toate Adunările, unde îl conduce Domnul. Un apostol, de exemplu, ca să nu vorbim de apostoli, era cunoscut atât în Corint, cât și în Efes. Cu totul altfel era cu bătrânii și diaconii. Ei aveau de îndeplinit o funcție în Adunarea locală, și numai acolo. Dar despre aceasta vom vorbi detaliat mai târziu.

Unitate și nu independență

Mergem acum la 1 Corinteni 12. Diferența principală între acest capitol și capitolul pe care tocmai l-am studiat constă în aceea, că Efeseni 4 ne prezintă trupul în legătură cu Capul lui ceresc, în timp ce în 1 Corinteni 12 el este privit mai mult ca scena pe care acționează Duhul Sfânt aici jos. Nu întâmplător este însă, că apostolul Pavel, înainte de a începe să vorbească despre diferitele daruri ale harului, despre slujbe și lucrări în Adunare (1 Corinteni 12.4-6), se ocupă detaliat de Masa Domnului, acest tablou foarte expresiv al unității trupului, a cărei bază a fost pusă prin moartea Domnului. Aceste două lucruri, Adunarea și unitatea trupului, aparțin nemijlocit împreună. Nu se poate vorbi despre Adunare în adevăratul sens al cuvântului, fără să nu ne gândim la unitatea trupului.

Hristos este »Capul trupului Său, al Adunării« (Coloseni 1.18). Niciodată nu se spune că El este »Domnul« Adunării. Desigur El este Domn în Adunare, este Domnul nostru al tuturor; cine nu Îl recunoaște ca Domn, acela nu este creștin. Dar El stă în această relație cu fiecare din ai Săi, dar nu cu Adunarea ca atare. Cu privire la Adunare, El este Capul. De aceea de fiecare dată când este vorba de Adunare, se amintește și această relație a ei cu Capul. S-a spus deja deseori, că Adunarea lui Dumnezeu este un întreg organic, constând din Cap și mădulare, comparabilă cu corpul omenesc. Așa o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Deja titlul »Cap al trupului» impune unitatea și legătura cu mădularele și între mădulare. Dacă este așa, cum se poate atunci vorbi de „independența“ Adunărilor sau Bisericilor? Prin aceasta se neagă imediat adevărul despre unitatea trupului. Sau suntem »trupul lui Hristos« – și »mădulare unii altora« – și exprimăm aceasta conform Scripturii, sau suntem organizații independente, particulare, și atunci suntem membrii acestor organizații. Este imposibil să unești acestea două. Una exclude pe cealaltă.

Prezentarea vizibilă a unității la Masa Domnului

Însă unde și cum se exprimă conform Scripturii această unitate a trupului? Este acolo unde credincioșii se strâng ocazional pentru rugăciune împreună, pentru studiul Cuvântului, pentru îmbărbătarea reciprocă sau pentru a primi învățătură, etc.? Sau aceasta se vede atunci când credincioșii se unesc pentru vestirea Evangheliei, sau pentru alte lucrării ale dragostei? Nu, oricât de frumoase, de plăcute lui Dumnezeu și de binecuvântate ar fi acestea, prin aceasta punându-se în lumină râvna și același fel de gândire al celor care fac astfel de lucrări, singurul loc este și rămâne, singura ocazie unde se poate exprima unitatea (nu unirea, sau unanimitatea) trupului este Masa Domnului. Numai aici ei găsesc în o pâine, din care toți mănâncă, o reprezentare vizibilă, evidentă. Faptul că ei adaugă sărbătoririi Mesei Domnului și alte întruniri ale Adunării, este de la sine înțeles, dar Masa Domnului constituie punctul central, fundamentul tuturor celorlalte întruniri.

Acesta este și motivul pentru care apostolul învață în primul rând pe credincioșii din Corint cu privire la acest punct și îi mustră aspru cu privire la dezordinea din mijlocul lor la sărbătorirea Mesei Domnului. În capitolul 10 (1 Corinteni 10.14-22) el pune, în legătură cu atenționarea să fugă de slujirea la idoli, Masa Domnului în opoziție cu masa demonilor, cu altarul demonilor. Gândul predominant în acest loc este părtășia. Această părtășie a fost exprimată prin a mânca (vezi versetele 16,18,20). Așa cum poporul Israel a fost în părtășie cu altarul, din ale cărui jertfe de tăiere[7] a mâncat, tot așa păgânii au fost în părtășie cu altarul idolilor lor (în spatele cărora se ascundeau demoni, compară cu Deuteronom 32.17; Psalmul 106.36, de aceea »masa demonilor«), creștinii de partea lor cu »Masa Domnului«. Adoratorii aveau în orice caz parte de ceea ce îi deosebea de restul oamenilor. În cazul nostru este sângele și trupul lui Hristos. Paharul stă aici pe primul loc, deoarece sângele ne prezintă cel mai clar salvarea și trezește în inima noastră cele mai adânci și cele mai intime gânduri și sentimente. Pâinea vine pe locul doi, deoarece ea, ca expresie a părtășiei credincioșilor (ca alcătuind un trup) cu Hristos, include o altă învățătură a apostolului. »Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup.« Ia seama, cititorul meu: »noi, care suntem mulți«! Nu: „voi, care tocmai v-ați adunat“, ci toți credincioșii, întreg poporul lui Dumnezeu de pe pământ. În mod obișnuit s-ar putea ca într-un caz concret să fie puțini, cei care s-au adunat laolaltă, – cei care sărbătoresc Masa Domnului sunt totdeauna numai o parte mică a întregului corp, – dar credința vede unită cu sine pe același fundament pe toți credincioșii, spălați prin același sânge, adăugați de Dumnezeu ca mădulare unui singur trup. »Noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos« (Romani 12.5), și noi exprimăm acest adevăr, îl facem vizibil, prin aceea că noi, cu Domnul Însuși în mijlocul nostru, mâncăm dintr-o pâine, nu ca membrii ai unei oarecare părtășii, ai unei denominațiuni religioase, fie ea mare sau mică, bătrână sau tânără, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos, adunați la Masa Sa, în jurul Lui, a Domnului răstignit.

Păstrarea unității

Prin faptul că facem aceasta împlinim și îndemnul: »căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii« (Efeseni 4.3). S-ar putea ca unui tânăr creștin să nu i se pară ușor de îndeplinit acest cuvânt în mijlocul încurcăturilor din jurul lui. Dar în realitate, dacă el este sincer și smerit, nu este așa de greu de înfăptuit. El nu trebuie să facă nicio unitate sau se alăture la ceea ce au făut alții. Nu, Duhul Sfânt a făcut o unitate, și datoria credinciosului este să respecte această unitate, s-o păstreze. Ea este făcută în Adunare (Biserică), în trupul lui Hristos. Nu este o unitate sau o asociație de creștini sau de copii ai lui Dumnezeu, cu toate că toate mădularele trupului sunt de la sine înțeles creștini și copii ai lui Dumnezeu. Se vorbește mult de unitatea copiilor lui Dumnezeu și prin aceasta se gândește numai la relația de familie. Aceasta există cu certitudine, dar există mai mult decât aceasta, există o unitate a trupului, al cărui Cap este Hristos și în care locuiește, lucrează și conduce Duhul Sfânt.

Atâta timp cât credinciosul ține seama de părerile și de învățăturile oamenilor, el nu va ajunge la liniște, la claritate. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!, el nu este lăsat în seama unor astfel de păreri și de învățături; el posedă Cuvântul lui Dumnezeu și aici găsește atenționări, marcaje și linii directoare. Prin faptul că el cercetează acest Cuvânt, el descopere, că Dumnezeu adună pe copiii Lui în unitate, și anume în Numele lui Hristos, și nu în numele unui om oarecare sau al unei mărturisiri de credință, al unei învățături plăcute sau altceva asemănător. El găsește, că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Său, Domnul este în mijlocul lor, așa că ei nu sunt dependenți de prezența unui om sau de ei înșiși, ci de Domnul, și numai de Domnul. El descopere că Dumnezeu este cel care lucrează totul și în toți, și Duhul Sfânt este cel care împarte totul, așa cum vrea El.

Dacă el găsește credincioși, creștini, care stau pe acest fundament și se comportă după acest fir călăuzitor, atunci locul lui este în mijlocul lor. Cu mulțumire și bucurie își va uni vocea cu cei de acolo spre lauda Aceluia care rămâne credincios făgăduințelor Sale, cu toată necredincioșia omului, care Se glorifică în mijlocul acelora care se încred în El, și care onorează pe aceia care Îl onorează.

Preoția tuturor credincioșilor

Iarăși vrem să exclamăm: cât de simple și de mari sunt gândurile lui Dumnezeu și cât de nebune și mici ne apar părerile, rânduielile și prescripțiile oamenilor! Vrem iarăși să întrebăm: De ce nu se vrea adevărul divin simplu? Pentru ce se luptă cu atâta îndârjire împotriva lui și uneori cu arme puțin cavalerești? Răspunsul este: deoarece adevărul nu face loc desfășurării importanței omenești și patimii după onoare, nici măcar în sensul că la sărbătoarea creștină cea mai sublimă, frângerea pâinii, ar acționa în mod deosebit vreun dar sau vreo funcție. Nu, »paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm (noi) – pâinea, pe care o frângem (noi)«, așa citim în capitolul 10 din 1 Corinteni; și în capitolul 11 se spune de două ori, în sensul cel mai general: »faceți aceasta în amintirea Mea«, și »Pentru că, ori de câte ori mâncați (voi) din pâinea aceasta și beți (voi) din paharul acesta, vestiți (voi) moartea Domnului, până va veni El«. Aici nu este nici o urmă de sfințire preoțească a pâinii și a paharului, sau de o împărțire, o dare a cinei sau de o altă acțiune a unei persoane împuternicită cu autoritate și autorizată să facă aceasta. Noi, voi, vouă, așa se spune mereu; aceasta vrea să spună: noi, voi, credincioșii.

Dar, așa se obiectează, nu trebuie ca o singură persoană să frângă pâinea și să rostească mulțumirea pentru pâine și pentru pahar? Desigur! Dar nu există nicio persoană deosebită rânduită și împuternicită de Dumnezeu pentru această lucrare. Unul din participanți face această lucrare, și el o face în numele și ca gură a tuturor celor adunați. Că, dacă este posibil, o face unul în vârstă și în orice caz trebuie să fie un frate ireproșabil, aceasta ne-o spune gândirea creștină sănătoasă; dar este un frate, nu un funcționar, fie el predicator sau o altă personalitate ordinată sau aleasă în acest scop. De îndată ce această lucrare este făcută dreptul unei anumite persoane, caracterul Mesei Domnului este stricat. Nu mai este Masa Domnului, la care sunt invitați să ia parte toți în aceeași măsură; ea a fost coborâtă la nivelul unei rânduieli omenești, la care omul are importanță deosebită și pășește pe prim plan. Gândul la unitatea trupului simbolizat într-o pâine[8] se pierde complet: unul despărțit de ceilalți, privit ca om închinat sau sfințit, dă celuilalt, care stă mai departe sau mai jos, pâine și vin. Diferența dintre clerici și laici este evidentă.

Noul Testament cunoaște numai o preoție a tuturor credincioșilor. Iudaismul avea preoți, care stăteau ca mijlocitori între Dumnezeu și popor, deoarece poporul nu putea să se apropie direct de Dumnezeu; dar după ce perdeaua a fost ruptă și drumul spre Dumnezeu a fost deschis, credincioșii au fost aduși aproape de Dumnezeu și au libertatea să intre în Locul Preasfânt. Creștinismul nu cunoaște preoți între Dumnezeu și poporul Său. Instalarea de preoți este de aceea în fond nimic altceva, decât tăgăduirea creștinismului.

Masa Domnului și Ziua Domnului

Mai sunt unele lucruri de spus în legătură cu »Masa Domnului«. Vrem să atragem atenția aici, că ziua, în care s-a sărbătorit dintotdeauna Masa Domnului, nu a fost poruncită, – noi stăm sub har, nu sub Lege, și dragostea trebuie să fie impulsul pentru tot ce facem, – că ea s-a recomandat dintotdeauna inimii credincioșilor a fi în prima zi a săptămânii, în ziua învierii Domnului și Mântuitorului nostru, începutul noii creații, și așa se recomandă și astăzi. Nu este așa, că moartea Domnului avea voie să fie vestită numai în această zi; nu, în privința aceasta este lăsată libertatea, dar cu siguranță facem bine, dacă ținem seama de puținele indicații, pe care ni le dă Cuvântul în această privință. Ziua Domnului (așa este numită prima zi din săptămână în Apocalipsa 1.10) și Cina Domnului (așa vorbește apostolul în 1 Corinteni 11.20 despre Masa Domnului) aparțin împreună prin natura lor. Cu siguranță nu este întâmplător, că cuvântul grecesc kyriakos = aparținând Domnului, cu care se leagă »Ziua« și »Cina« se întâlnește în tot Noul Testament numai în aceste două locuri.

Ori de câte ori se repetă ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, în care El a apărut odinioară pentru prima dată după învierea Sa cu salutul prețios »Pace vouă!« în mijlocul ucenicilor Săi adunați – de atâtea ori în interiorul unui ucenic iubit al Domnului său se trezește dorința deosebită, să savureze împreună cu ceilalți răscumpărați Masa Domnului și cu inima recunoscătoare să-și amintească de dragostea care odinioară a suferit pe crucea rușinii și a murit. S-ar putea, că inimile ard așa de mult de dragoste și de recunoștință, că nu pot să aștepte până vine următoarea întâia zi a săptămânii și sărbătoresc[9] mai înainte Masa Domnului, probabil că o perioadă de timp o fac zilnic. Astfel de timpuri de putere deosebită și prospețime a dat Domnul din când în când. De aceea noi suntem una cu scriitorul deja amintit, când spune: „Toți cei care slujesc Domnului în Duh și adevăr pot în anumite împrejurări să frângă pâinea în fiecare zi“; dar când el adaugă: „sau în fiecare a opta zi, sau la patrusprezece zile sau la patru săptămâni, așa cum sunt pregătiți lăuntric“, atunci vrem totuși să întrebăm: Care este starea unui creștin, care lăuntric este pregătit să așeze distanțe tot mai mari între sărbătorirea Mesei Domnului? Domnește în inima lui Domnul și dragostea Lui, sau s-au interpus influențe străine, deranjante, oricare ar fi ele, între El și inimă?

»Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El« (1 Corinteni 11.26). Până va veni El, – și venirea Lui nu este departe, »noaptea aproape a trecut«, – atât trebuie deci să dureze această mărturie; până El va veni, Domnul vrea să vadă mereu pe ai Săi în jurul Său; până El va veni, toată Adunarea (Biserica) trebuie să stea ca mărturie a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ca vasul luminos al harului și puterii lui Dumnezeu care lucrează în ea. Puteri divine, minunate, sunt puse în ea și se desfășoară, când necredincioșia fiecăruia în parte și a tuturor, ca întreg, nu stau împotriva lor și nu le împiedică. »Sunt felurite daruri ale harului, dar este același Duh; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți« (1 Corinteni 12.4-6).

Grija lui Dumnezeu

La citirea acestor locuri observăm imediat, pe lângă scoaterea pregnant în evidență a unității în diversitate, că cele trei Persoane ale Dumnezeirii, cu toate că nu în sensul Trinității; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt prezentate ca fiind la lucru în Adunarea de pe pământ. Duhul, Domnul și Dumnezeu sunt numiți succesiv, și în legătură cu aceasta sunt numite revelațiile spirituale sub trei aspecte diferite, asemenea a trei cercuri concentrice ale acțiunii divine: darurile harului în legătură cu Duhul, din care ele vin; slujbele, în legătură cu Domnul, sub care și spre glorificarea căruia se fac, și lucrările în legătură cu Dumnezeu, căci El este cel care lucrează totul în toți. Și mai departe, pentru ca nimeni să nu gândească, că Duhul nu este Dumnezeu, sau ar fi subordonat lui Dumnezeu, se spune imediat: »Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune … Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește« (1 Corinteni 7-11). În felul acesta se vede că Duhul este Cel care dă și împarte diversele daruri și lucrări în trup, și anume în așa fel, ca lucrarea fiecărui mădular în parte să fie spre folosul întregului trup.

Adunarea (Biserica) a fost și este răspunzătoare, ca intenția lui Dumnezeu cu privire la ea să se împlinească. Așa cum am citit în Efeseni 4, că Domnul a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor, cu alte cuvinte, că El a biruit pe satan și ne-a eliberat de puterea și stăpânirea lui, așa ne este prezentată aici realitatea minunată, că în lumea aceasta, în împărăția lui satan, există un organism, în care locuiește Duhul Sfânt, care nu mai slujește lui satan și intereselor lui, ci el cunoaște numai un Domn, pe Isus Hristos, și în care lucrează Dumnezeul cel viu – un trup, ale cărui mădulare, ca vase în care lucrează puterea lui Dumnezeu, sunt responsabile cu privire la îndeplinirea rolului lor de administrare cu credincioșie a darurilor primite de la Duhul și să slujească Domnului spre folosul fiecăruia și spre zidirea tuturor. Nu un om muritor, nu prescripții omenești, nu agerimea minții omenești, nu înțelepciunea omenească sunt cele care domnesc aici, ci Duhul dă, Domnul rânduiește, și Dumnezeu lucrează totul în toți; și repet: spre folosul tuturor, nu spre scoaterea în evidență sau spre distincția unora.

Clericalism sau călăuzirea Duhului?

„Aceasta sună minunat“, se spune. Nu ar frapa, dacă aceste cuvinte ar veni din gura sau din pana unui necredincios, dar să auzi pe un credincios vorbind în felul acesta, aceasta doare. Nu, nu sună minunat, este divin. A fost și este o Adunare pe pământul acesta, în care înțelepciunea lui Dumnezeu se descoperă în așa fel, că domniile și stăpânirile din locurile cerești privesc cu mirare și admirație spre ea (Efeseni 3.10). În Adunarea aceea este activă o putere așa de mare, că dacă intră în ea un necredincios sau unul care nu știe, acela va putea fi înfrânt și starea inimii lui va fi descoperită în așa fel, că el va cădea cu fața la pământ și va vesti adorând, că Dumnezeu este cu adevărat în mijlocul ei (1 Corinteni 14.24-25). Cu siguranță, la întrebarea în ce măsură gândurile și planurile lui Dumnezeu sunt realizate practic de noi, răspunsul va fi întotdeauna umilitor pentru noi; dar din cauza aceasta să părăsim terenul divin și să fim mulțumiți cu mai puțin, decât ne-a dăruit Dumnezeu? Să renunțăm la planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa și să acceptăm ideile omenești despre Biserică și organizarea ei, despre „întemeierea Bisericii biblice“ cu predicatori și conducători aleși de ea însăși, cu statutul și numele ei, prin care adevărul despre un trup este realmente tăgăduit? Din cauză că firea pământească (carnea) poate să se înghesuie să ia locul Duhului și să dea naștere la dezordine și dezastru, să spunem deznădăjduiți: călăuzirea Duhului este imposibilă, și noi trebuie să ne ajutăm singuri, pe cât se poate de bine? Niciodată!

Oricât de mare ar fi decăderea și rătăcirea, totdeauna rămâne valabil: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh (Duhul Sfânt), ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.12-13). Credința poate și astăzi, ca întotdeauna, să se odihnească în acest adevăr prețios. După ce s-a rezolvat problema mântuirii personale a celui ce crede, el intră în familia lui Dumnezeu, pentru el începe relația de părtășie, relația corporativă. Constituită de Duhul Sfânt pe pământ, această relație există și va exista, chiar dacă necredincioșia omului a pricinuit multe rupturi în aspectul ei exterior, că abia dacă au rămas unele dărâmături. Este un trup, Dumnezeu să fie glorificat!, alcătuit din toți credincioșii adevărați și în ei lucrează Unul și Același Duh. Credința înțelege acest adevăr divin neschimbător, și prin faptul că îl înțelege, credinciosul este ridicat din toate Bisericile și comunitățile diferite, cu toate subîmpărțirile lor felurite și este pus pe fundamentul unui singur trup, în care potrivit gândurilor lui Dumnezeu niciodată nu este ruptură (versetul 25). El știe nu numai că el personal este în Hristos (2 Corinteni 5.17), ci și că el are un loc în Adunare (Biserică), că el este un mădular al trupului, așezat de Dumnezeu la locul lui hotărât, »așa cum a voit El« (versetul 18), și ca urmare a acestui fapt, responsabilitatea este în primul rând de partea lui, ca să ocupe acest loc potrivit cu gândul lui Dumnezeu.

Ah!, dacă lucrătorii Domnului din zilele noastre ar înțelege mai mult obligațiile lor, ca să călăuzească pe cei întorși de curând la Dumnezeu și să le ajute să crească în Hristos, Capul! Apostolul Pavel, care era nu numai un slujitor al Evangheliei ci și un slujitor al Adunării, a îndemnat și a învățat pe orice om în toată înțelepciunea, ca să prezinte pe orice om desăvârșit (maturizat) în Hristos. În loc de aceasta, astăzi de cele mai multe ori ești mulțumit, dacă un om mărturisește, că a găsit iertarea păcatelor sale; se lasă pe seama lui „să se atașeze undeva“, după cum îi convine, unde i se potrivește cel mai bine. Da, prin faptul că se face ceva pentru el și i se dă o listă cu comunitățile creștine din localitate, ca astfel să poată ușor să aleagă, se crede că s-a procedat foarte frățește și după principiile adevăratei libertăți creștine. Vai, ce lacrimi amare ar vărsa apostolul Pavel, dacă ar trebui să vadă ce se petrece astăzi și cu ce indignare sfântă ar mustra pe cei ce procedează astfel.

Unitate în diversitate

Felul în care Duhul Sfânt dă darurile harului Său nu sunt concentrare, unirea tuturor darurilor într-o singură persoană, ci împărțire în sensul cel mai larg al cuvântului: El dă multora, tuturor, unuia într-un fel, altuia în alt fel. Nu este locul aici să vorbim în detaliu despre diversitatea darurilor harului; vrem numai să atragem atenția, că Duhul împarte, așa cum vrea El, în cea mai mare diversitate, și că Dumnezeu lucrează totul în toți. Sunt mădulare deosebite „de cinste“, ca mâna și piciorul, ochiul și urechea, dar sunt și părți ascunse ale corpului, cu mai puțină „cinste“. Dar toate sunt necesare, și sunt necesare tocmai acolo unde le-a așezat Dumnezeu. Căci »dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar este un singur trup.« (1 Corinteni 12.19-20). Și mai departe: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos.«[10] (versetul 12).

Legătura unității

Ah, dacă credincioșii ar asculta în simplitate și fără idei preconcepute învățăturile Cuvântului, cât de repede ar dispare toate problemele! Toți, cei care sunt ai Domnului, au fost botezați printr-un Duh ca să alcătuiască un singur trup (versetul 13). Nu credința este legătura unității – ea este strict personală, ea dă viața, dar nu unește, chiar dacă ea face pe cei ce cred potriviți pentru unire. Nu unanimitatea cu privire la diversele părți ale adevărului divin, nu aceleași sentimente, păreri constituie legătura unității, oricât de dorit ar fi o astfel de unanimitate – nu, ci pecetluirea cu Duhul Sfânt, care vine după ce ai crezut (compară cu Efeseni 1,13), este legătura unității care leagă pe toți credincioșii, și rezultatul este tocmai acest un singur trup. De aceea Domnul a spus ucenicilor Săi după înviere: »Dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt« (Fap. 1.5). Acest un singur trup nu a existat niciodată până în momentul acela. Abia odată cu sărbătoarea de Rusalii a început existența lui pe pământ, și Duhul, care S-a coborât atunci, va fi cu noi și va rămâne în noi în veci (Ioan 14.16-17). Legătura nu se poate rupe, relația a fost stabilită pentru întreaga veșnicie. Dar să nu uităm, că ea nu trebuie să se vadă abia în veșnicie, ci ea există deja în timpul de acum, și pentru timpul de acum, și că toți care nu îi acordă atenție dezonorează pe Domnul și nu respectă drepturile Lui.

Fiecare mădular în parte

Ceea ce caracterizează deci în mod deosebit trupul este, că el este constituit din multe mădulare, și că fiecare mădular în parte are nevoie de celălalt, că fiecare este dependent de celălalt și nu poate spune: »Nu am nevoie de tine«, sau: »Pentru că nu sunt acest sau acel mădular, nu sunt din trup« – exact ca și în organismul omenesc; și în afară de aceasta, niciun mădular nu poate să-și aleagă locul sau activitatea, și că nici celelalte mădulare nu sunt autorizate să-i prescrie un loc, ci »Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele« (1 Corinteni 12.24-25). Cititorul să ia seama la cuvântul »mădularele«, și nu »Adunarea« sau »Biserica«, denominațiunile, ca și cum ele în totalitatea lor ar fi mădulare ale trupului și ar fi dependente unele de altele, ar avea nevoie unele de altele. S-a încercat să se explice în felul acesta, oricât de ciudat ar părea; dar de ce nu este în stare omul prin voința proprie! Mădularele trupului sunt credincioșii în parte, și nu diferite organizații religioase, pe care le-a alcătuit omul. Acestea sunt mai de grabă, ca rezultate al duhului de partidă al omului, în contradicție nemijlocită cu întreaga învățătură a capitolului nostru, sunt o tăgăduire practică a unității trupului, oricât de mult s-ar putea vorbi, chiar și teoretic, despre această unitate.

Am spus deja mai înainte, cât de important este pentru fiecare mădular să cunoască locul pe care îl are în trup și să nu se ridice mai presus de alte mădulare sau să le invidieze pe acestea, fiind nemulțumit cu locul propriu, aparent lipsit de importanță. Ce nebunie ar fi și ce caricatură ar rezulta, dacă în corpul omenesc fiecare mădular ar vrea să ocupe același loc și să îndeplinească aceeași funcție! Ce dezordine și ce dezavantaj ar lua naștere pentru organismul întreg, dacă s-ar anula numai una din activitățile lui sau dacă ar fi preluată activitatea de un alt mădular! »Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?« (versetul 17). Nu, așa cum în corpul omenesc totul este minunat rânduit, potrivit cu înțelepciunea divină, tot așa este și în Adunare. »Dumnezeu a pus mădularele în trup«, pe cel mai mic ca și pe cel mai mare, pe cel mai frumos ca și pe cel mai puțin frumos, »pe fiecare așa cum a voit El«, și este adevărat, noi nu putem face nimic mai bun, nimic mai înțelept, decât să ne supunem rânduielii Dumnezeului și Tatălui nostru, și nu este nimic mai rău și mai nebun, decât să urmăm gândurile și părerile noastre.

Legătura mădularelor spre a fi folositoare

Așa dar trupul este unul, mădularele sunt multe. Dar oricât de multe ar fi ele, și oricât de diferită ar fi chemarea și rolul lor, unitatea trupului nu are de suferit din cauza aceasta. Dimpotrivă, cât de frumoasă și de armonioasă este mișcarea unui om, la care fiecare mădular este crescut corect și își ocupă locul și rolul în trup potrivit cu voia Creatorului! Ah, de ar fi așa și în trupul lui Hristos! Dar cât egoism, câtă autodeterminare, invidie, gelozie, nemulțumire și aroganță este în el! Dar și câtă neștiință și necunoștință a gândurilor lui Dumnezeu! Vorbesc desigur numai despre copiii lui Dumnezeu, despre mădularele trupului lui Hristos. Unul se numește predicatorul (păstorul) acestei sau acelei Biserici sau comunități, și nu se gândește, că prin aceasta se așează în contradicție directă cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu; altul spune: „Sunt complet liber; merg acolo unde sunt agreat și lucrez acolo unde sunt dorit“, și nu știe că prin aceasta tăgăduiește dependența lui de Cap și înfundă canalele de binecuvântare, care ar trebui să conducă de la celelalte mădulare ale trupului spre el și de la el spre celelalte mădulare. Cu ce scop a așezat Dumnezeu mădularele în trup, cu ce intenție împarte Duhul darurile Sale ale harului și cu ce scop cheamă Domnul pe robii Săi în lucrarea Sa? »Pentru zidirea sufletească a Bisericii« (1 Corinteni 14.5,12,26) și pentru ca »mădularele să poarte grijă unul de altul«. Vai, câtă binecuvântare se pierde și în această privință prin fărâmițarea fatală a credincioșilor! Sunt evangheliști, păstori și învățători răspândiți în toate denominațiunile și din cauza barierelor și gardurilor, din cauza sciziunilor și despărțirilor sunt îngrădiți, împiedecați în exercitarea darurilor lor, da, probabil complet paralizați. Ce pierdere este aceasta pentru ei și pentru Adunare (Biserică) în general, cine ar putea să descrie aceasta, chiar și numai aproximativ!

În favoarea cui sunt date diferitele daruri? Întregului trup, nu a unei părți mici din el. »Fiecăruia i se dă arătarea (sau: descoperirea) Duhului spre folosul altora«. Oricât de diferite ar fi darurile, lucrările și acțiunile, ele toate trebuie făcute în așa fel ca să se arate, că unitatea divină a întregului devine vizibilă și că s-a slujit spre binele și folosul întregului. Această unitate constă în totalitate din diversitatea mădularelor, și invers, diversitatea mădularelor este în deplină armonie cu trupul, care este unul singur. Dar unde s-a ajuns în creștinătate! Pe de o parte se așteaptă, ca una și aceeași persoană să unească în sine și să practice toată diversitatea de daruri, și pe de altă parte se întâlnesc aproape nenumărate „trupuri“, care sunt toate diferite unul de altul și sunt contrare unul altuia. Și de ce este așa? În principal, din cauză că s-a desconsiderat adevărul lui Dumnezeu referitor la existența unui Duh și a unui trup, s-a uitat dependența de Domnul și în această situație de nevoie s-a căutat refugiu la invențiile și rânduielile omenești.

Legătura mădularelor în suferință

Care este leacul? Un medicament de vindecare al stricăciunii și decăderii generale nu există. Este de datoria fiecăruia în parte să se depărteze de tot ce este contrar Cuvântului lui Dumnezeu și împreună cu aceia, care de asemenea vor să fie credincioși Domnului, să se reîntoarcă la »ce era la început«, – nu în acuzarea arogantă a celorlalți, ci în recunoașterea smerită a vinei comune și cu mărturisire sinceră.

Cât de intimă este legătura mădularelor trupului rezultă în mod deosebit din cuvintele: »Și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el« (versetul 26). Aceasta este în mod deosebit adevărat, când este vorba de Adunarea locală, de reprezentarea trupului lui Hristos într-un oraș, într-un sat, etc., ca și aici în Corint: »Voi (Corintenilor) sunteți trupul lui Hristos[11], și fiecare, in parte, mădularele lui« (versetul 27). Dar este adevărat și în sens larg, în sensul tuturor  mădularelor. Este total imposibil ca un mădular (în sens spiritual) să se îmbolnăvească, sau să înflorească și să se întărească, fără ca celelalte mădulare să nu fie influențate de el. Să nu gândim, că ar putea să se ivească un rău la o parte din trupul lui Hristos, fie el chiar și într-o altă țară sau alt continent, fără ca prin aceasta noi să nu fim atinși și să nu suferim. Nu simt mădularele corpului omenesc, când un picior sau o mână este bolnavă? Nu va suferi imediat tot trupul? Tot așa este și în trupul lui Hristos. Nu ar fi o unitate organică, dacă ar fi altfel. Faptul că starea actuală de fărâmițare și asemănare cu lumea a diminuat mult sensibilitatea spirituală, este evident, – întreg organismul este bolnav, foarte bolnav, – dar el este încă prezent și va fi păstrat prin Duhul Sfânt, care locuiește în trup.

Darurile diferite

Ne mai rămâne să ne gândim la diversitatea darurilor și a lucrărilor. »Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, și vorbirii în felurite limbi. Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?« (versetele 28-30). Încă o dată se confirmă foarte clar, că Dumnezeu este Cel care indică mădularelor și darurilor din Adunare locul și lucrarea lor. Omul sau Adunarea nu are nimic a face cu rânduirea sau confirmarea, numai în singurul sens, că ea recunoaște darurile date de Dumnezeu și se supune învățătorilor și conducătorilor dați de El. Izvorul oricărei autorități și puteri este în Dumnezeu. Nici un apostol, nici un proroc, nici un învățător nu are nevoie de rânduirea sau de confirmarea din partea oamenilor. Domnul a chemat și a făcut capabil pe un om pentru lucrarea pe care el trebuie s-o facă, și El face și astăzi la fel; și Duhul călăuzește atât pe acest om, ca să fie credincios în exercitarea darului său, cât și pe alții, ca să-l recunoască. De aceea: »Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit« (1 Petru 4.10).

Întrebările apostolului din versetele 29 și 30 se referă la faptul, care a fost deja amintit, că diversele daruri printre credincioși au fost împărțite, așa că nu este de datoria unuia singur să facă toate lucrările, și nici ca toți să facă aceeași lucrare. După cum a primit fiecare în parte, să slujească în simplitate și credincioșie, și toți să năzuiască după daruri mai mari, care să slujească la zidirea spirituală a Adunării și nu ca să fie o podoabă exterioară a Adunării sau un semn pentru necredincioși (compară cu 1 Corinteni 14.22). Corintenii au fost destul de copilăroși, – și cât de mulți credincioși din zilele noastre se aseamănă cu ei în privința aceasta! – năzuind mai mult după mult mai neînsemnatul dar al vorbirii în limbi, dar care izbea mai mult privirea, și de aceea prețuiau mai puțin darul »mai mare« al vorbirii spre zidire, sfătuire și mângâiere (compară cu 1 Corinteni 14.1-5).

Dar oricât de dorită era posedarea acestui dar mai mare – era ceva și mai mare, mult mai mult de dorit. »Vă voi arăta o cale nespus mai bună«, spune apostolul, și după aceea vorbește despre dragoste. Acesta este drumul cel mai bun, cel mai nobil, pe care noi putem umbla, sluji și glorifica pe Dumnezeu. La ce mi-ar folosi, dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, da, chiar dacă aș avea credința așa de mare, că aș muta munții, și nu aș avea dragoste? Totul ar fi nimic! Ce sunt prorociile, limbile și știința în comparație cu dragostea? Ele toate vor înceta sau vor fi date deoparte; dar dragostea rămâne. Ea este natura lui Dumnezeu și de aceea este veșnică. Acolo unde »ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții« (1 Tesaloniceni 4.9), acolo înverzește și înflorește totul, acolo dispare egoismul, invidia și gelozia, acolo domnește pacea lui Hristos în inimi, și cuvântul și penița nu slujesc blestemului și dezbinării, ci la zidirea și mângâierea reciprocă.

Fie ca rugăciunea apostolului să se împlinească cu privire la noi și cu privire la frații și surorile noastre: »Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți …, ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi« (1 Tesaloniceni 3.12).

Adnotări

Adnotare

Există adesea între credincioși numai o noțiune vagă cu privire la ce însemnează adorarea sau închinarea. Motivele mai însemnate care au condus la această situație sunt: în primul rând obiceiurile sau tradițiile încetățenite între mulți credincioși și, în al doilea rând, atmosfera morală în care se găsesc oamenii credincioși. Adevărații creștini au lepădat formalismul și superstițiile și găsesc bucurie în faptul că au aflat adevărul conținutului tuturor exercițiilor lor religioase; dar viața noastră de trăire prin credință aici, pe pământ, cuprinde mult mai mult.

Nu este nici o îndoială că în cer vom cunoaște adevărul în toată desăvârșirea lui. Adevărul pe care l-am primit acum în inimă prin credință va fi realizat atunci în prezența slavei lui Dumnezeu și a Mântuitorului, care sunt obiectul adevărului ce ni s-a descoperit. În cer nu va mai fi nevoie să auzim adevărul, pentru că vom trăi în adevăr, iar puterea adevărului în inimile noastre își va găsi expresia în adorare. Așa este în cer. Și, așa trebuie să fie, într-o anume măsură și pe pământ, pentru cei care se bucură că-L cunosc pe Dumnezeu care le-a descoperit adevărul și pe Mântuitorul, care a împlinit lucrarea de dragoste și de îndreptățire pentru noi. Credincioșii au primit nu numai adevărul, ci chiar pe Duhul Adevărului, care a dat adevărului un loc în inima lor. Același Duh pune în inima credincioșilor dorința de a-L slăvi pe Cel care le revelează adevărul. Totdeauna când Duhul Sfânt descoperă unei inimi înnoite adevărul ceresc, acesta se înalță către cer din inimă, cu mulțumire și cu laudă. Adevărata închinare (sau adorare) nu este altceva decât răspunsul recunoștinței și al bucuriei din inimă către Dumnezeu, când inima este plină de înțelegerea adâncă a binecuvântărilor care vin de sus. Cel ce lucrează în inimi aceste simțiri, pe care le produce descoperirea lui Dumnezeu (cu privire la slava Lui, la dragostea Lui în Isus), este Duhul Sfânt. El ne încarcă inimile cu toate binecuvântările de sus și le înalță iarăși către Dumnezeu, în adorare.

Și, nu este nici o îndoială că o inimă umplută de harul lui Dumnezeu găsește plăcere să aducă iarăși înaintea lui Dumnezeu în cinstire adorarea și recunoștința pentru toate aceste binecuvântări care sunt atâtea și atâtea dovezi ale dragostei infinite și veșnice pe care El o are pentru noi.

Vom examina acest subiect potrivit cu lumina Scripturii, așa cum ne-a dat-o Duhul Sfânt.

1. Ce este închinarea?

O scurtă definiție

Închinarea (sau adorarea) este cinstirea sau omagiul adus lui Dumnezeu, pentru ce este El în Sine Însuși și pentru ceea ce este El pentru închinători.

Adorarea (sau închinarea) este o îndeletnicire cerească; și ce binecuvântat și scump privilegiu ca nouă, încă de pe pământ, să ni se dea prilejul să avem îndeletniciri cerești! Cineva poate să adauge la cele de mai sus faptul că închinarea este adusă, de regulă, în comun. Desigur, nu poate fi negat faptul că omul credincios poate să adore și în chip izolat, individual. Dar, în cele mai multe cazuri, închinarea este o manifestare colectivă a credincioșilor. De ce?  Pentru că sunt mulți părtași ai acelorași binecuvântări. Nu încape îndoială că, dacă inima mea nu-L slăvește pe Dumnezeu pentru binecuvântările primite, sunt incapabil de închinare. A lăuda pe Dumnezeu însemnează a fi sensibil la dragostea Lui, a-L iubi; este un răspuns la iubirea Lui.

Este bine să conturăm mai în amănunt ce înseamnă închinare; mai întâi, însă, ceea ce NU este închinare.

Ce nu este închinare

Lucrarea pentru Dumnezeu făcută de oameni nu este închinare, nici mărturia cu privire la El și la harul Lui. Predicarea Evangheliei către cei necredincioși nu este nici ea închinare. Adevărata evanghelizare poate produce adorare, căci ea poate duce la cunoașterea lui Dumnezeu în har, ceea ce trezește în inimă duhul de adorare. Dar, predicarea Evangheliei, fără îndoială, o lucrare binecuvântată și folositoare, nu este în ea însăși adorare. S-a constatat că, cu cât duhul de închinare este mai activ în viața noastră, cu atât suntem mai în stare să spunem și altora despre Domnul Isus; de fapt, numai o părtășie intimă cu Dumnezeu ne face în stare să dăm o mărturie așa cum se cuvine despre dragostea Lui.

O predică nu este închinare, dar ea poate fi un mijloc prin care se pregătesc inimile pentru închinare.

Rugăciunile către Dumnezeu pentru acoperirea nevoilor noastre nu sunt propriu zis închinare, deși ele sunt într-o măsură conectate cu închinarea, căci rugăciunea presupune cunoașterea lui Dumnezeu și încrederea în El, trăsături care sunt atât de caracteristice închinării. Totuși, cererile în rugăciune sunt diferite de adorare.

Atunci CE ESTE ÎNCHINAREA sau ADORAREA?

Este exprimarea laudelor și mulțumirilor către Dumnezeu, legate de atributele și lucrările Lui, atât în arătarea puterii cât și a harului, într-o atitudine de inimă care Îl slăvește pe Dumnezeu. Să spui despre lauda care I se cuvine lui Dumnezeu este un lucru însemnat, dar închinarea sau adorarea înseamnă să I te adresezi Lui, avându-L pe El în gând. Cei răscumpărați își găsesc plăcere în a-L avea pe El în gândul lor, în a I se adresa Lui, în a-L adora pe El, personal, a sta de vorbă cu El, a-și deschide inima către El, a-I spune că Îl iubesc. Domnului Isus, Răscumpărătorului, Îi face plăcere când răscumpărații Săi comunică personal cu Dumnezeu. Iar cei răscumpărați își găsesc plăcerea în a-I mărturisi Lui că înțeleg ceva din măreția și bunătatea Lui. Când vestim Cuvântul sau când stăm de vorbă din Cuvânt unii cu alții, ne mărturisim unii altora despre El și lucrările Lui; în adorare, părtășia este între noi și Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu este partea în comun a tuturor credincioșilor. În adorare ne adresăm direct lui Dumnezeu și prin aceasta, afecțiunea spirituală se manifestă la un nivel mai înalt, părtășia este mai completă.

Înțelegând, pe scurt, ce înseamnă închinarea sau adorarea și deosebind-o de alte manifestări din viața credincioșilor, putem trece un pas mai departe la ce este, potrivit Cuvântului, adorarea creștină.

2. Ce este închinarea creștină?

Există trăsături specifice ale slujirii lui Dumnezeu în creștinism. Domnul Isus spune femeii samaritence (Ioan 4): „Închinătorii adevărați vor adora pe Tatăl în duh și în adevăr”, deosebind închinarea care era la Ierusalim, de închinarea care avea să vină prin lucrarea Lui.

Închinarea în rânduiala iudaică

Închinarea lui Israel, este drept, presupunea o legătură aparte între popor și Dumnezeu, ba chiar avea în vedere că Dumnezeu locuia în mijlocul lor. Dar în orice împrejurare se desfășura închinarea, era foarte clar că poporul nu se putea apropia de Dumnezeu.  Dumnezeu a eliberat pe Israel, scoțându-l din Egipt cu mână tare și cu braț puternic, l-a purtat pe aripi de vultur și l-a adus la Sine Însuși; iar ca semn al eliberării, le-a făgăduit că I se vor închina pe muntele Sinai, la poalele căruia i-a condus, dându-le nenumărate dovezi ale răbdării și bunătății Sale. Acolo, li S-a arătat Dumnezeu, dar în mijlocul tunetelor, al flăcărilor și al sunetelor de trâmbiță, așa încât chiar Moise a fost cuprins de spaimă, el, cel atât de obișnuit cu prezența lui Dumnezeu. Din pricina acestui fel de a Se descoperi, Dumnezeu poruncește ca muntele să fie înconjurat de niște împrejmuiri și, chiar și o vită dacă se apropie de munte, să fie ucisă cu pietre sau străpunsă cu săgeți. Dumnezeu a vorbit poporului, fără îndoială, dar în așa fel încât poporul a cerut să nu i se mai vorbească, iar Dumnezeu Însuși i-a aprobat cererea.

Închinarea în cortul întâlnirii și în templu, deși era îmbrăcată într-o aparență mai calmă, mai puțin înfricoșătoare pentru închinător, avea în continuare același caracter. Dacă Dumnezeu nu mișca din temelii pământul cu glasul Său, dacă nu împrăștia groaza în mijlocul poporului, este pentru că El era ascuns dincolo de perdeaua dinăuntru, așa încât nu putea fi văzut. În acest fel, El Se făcea cunoscut prin fapte de binecuvântare și de judecată, dar nu Se revela pe Sine Însuși inimilor poporului. Urmarea acestui fapt este naturală și evidentă. Poporul a ajuns să recunoască, când se apropia de Locul Sfânt, binefacerile și judecățile lui Dumnezeu, dar el nu s-a putut apropia niciodată de Dumnezeu, dincolo de perdea. El nici măcar n-a intrat în casa lui Dumnezeu. Dincolo de perdea intra numai marele preot, odată pe an, cu sângele jertfei, ca să facă ispășire pentru popor, căci Dumnezeu nu putea să îngăduie păcatul. Poporul avea nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu și I se închina, în recunoașterea binefacerilor primite; credincioșii din Israel puteau să înțeleagă ceva din slava lui Dumnezeu, dar nu puteau să treacă dincolo de felul în care Se revela Dumnezeu în căile Sale cu Israel. Consecința firească a acestei situații a fost preoția. Dar chiar și preoții își făceau slujba dincoace de perdea, care îi ascundea de Dumnezeul pe care Îl adorau. Calea spre Locul Preasfânt, spune Scriptura, nu fusese încă deschisă, câtă vreme rămânea în picioare cel dintâi cort. Așa era caracterul închinării la poporul pământesc al lui Dumnezeu, așa stabilise Dumnezeu.

În creștinism totul s-a schimbat. Închinarea creștină este în contrast direct cu închinarea descrisă mai înainte. Desigur, persoane sau împrejurări din viața poporului evreu pot constitui umbre ale unor fapte sau adevăruri în legătură cu caracterul închinării creștine, dar în principiu este o opoziție totală între ce era închinarea la evreii credincioși și ce este închinarea în vremea harului. Să aduci cinste și închinare lui Dumnezeu pe temeiul a ce este El în Sine Însuși și a ce este El pentru noi, depinde de revelația pe care Dumnezeu o face despre El Însuși. Dumnezeu este același; El nu Se schimbă, dar omul nu se poate apropia de El. Legătura noastră cu El începe când El Însuși ni Se descoperă, chiar printr-o revelație parțială. În Lege, El S-a descoperit ca cerând omului ce trebuie să fie, și așezându-l într-o poziție în care să aducă roade spre slava Lui, Cel care a sădit pe Israel să fie propria Lui vie. Dacă omul își făcea datoria, Dumnezeu îl binecuvânta; dacă nu, Dumnezeu îl judeca.

În asemenea împrejurări, Dumnezeu nu Se putea revela deplin. Omul nu era în stare să poarte nici strălucirea măreției lui Dumnezeu, nici lumina sfințeniei Sale. Iubirea Lui suverană de mântuitor nu se potrivește cu cererea de slujire, făcută sub durerea în care este condiția omului sub blestem; această condiție este potrivită cu dreptatea. În dispensația Legii, Dumnezeu acționa binecuvântând sau pedepsind. El Se poate descoperi deplin pe Sine într-o relație care corespunde deplin cu ceea ce este El în Sine Însuși și acest lucru era imposibil sub Lege. Dacă Dumnezeu nu S-ar fi descoperit într-un chip care împacă atributele Sale de sfințenie și de dragoste, El fie că ar fi tolerat păcatul, fie că ar fi lepădat deplin și veșnic pe toți oamenii, căci absolut toți sunt atinși de păcat. Sub Lege, Dumnezeu nu Se revela, ci intra în legătură cu omul ca păcătos și răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucra, dar nu Se dezvăluia.

Trăsături specifice ale închinării creștine

Creștinismul este întemeiat pe arătarea lui Dumnezeu potrivit cu planurile alcătuite în Sine Însuși înainte de întemeierea lumii. Împlinirea acestor planuri a fost rânduită pentru timpul când păcatul s-a dezvoltat în mod complet și când s-a manifestat cu toată puterea ca vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Tocmai atunci, Dumnezeu a manifestat prin venirea în lume a Domnului Isus, bunătatea și puterea Sa. Dar Hristos a venit și omul L-a răstignit! În aceste condiții, ce relație poate fi între Dumnezeu și om? Poate fi ori judecată, ori har. Judecata va veni peste orice nelegiuire și mai ales peste aceea de a respinge harul. Dar nu judecata este subiectul nostru. Judecata este numai fondul întunecat și solemn al tabloului care scoate în relief strălucirea harului.

Da, ne vom ocupa cu harul, slăvit să fie Domnul! Omul a adus la culme fărădelegea lui, respingându-L pe Domnul Isus și respingând prin aceasta nu numai autoritatea, ci și bunătatea lui Dumnezeu. Jertfa, răstignirea Domnului Isus a scos la iveală în același timp răutatea ajunsă la culme a omului și împlinirea cerințelor dreptății lui Dumnezeu, pe deplin arătate, și a iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut. Crucea a arătat cu toată claritatea ce este omul. Totodată, crucea Îl arată pe Dumnezeu lucrând în toată plinătatea dreptății Sale sfinte împotriva păcatului. În Hristos, Dumnezeu a fost slăvit în chip desăvârșit în această privință. Măreția lui Dumnezeu nu mai are nimic de cerut de la cineva care vine la El prin Hristos. Dragostea lui Dumnezeu are acum câmp liber să binecuvânteze. Iar sfințenia lui Dumnezeu este o desfătare infinită pentru închinătorii care se apropie de El. Problema vreunei vinovății nu mai există înaintea lui Dumnezeu cu privire la închinător. Prin jertfa Lui, Hristos a șters orice vină. Curățiți în totul de păcat, și curățiți potrivit cu puterea ispășitoare a lucrării de la cruce a Domnului Isus Hristos, ne putem apropia de locul de întâlnire dintre Dumnezeu și păcătos. Dar ne apropiem fără să mai fie la mijloc vinovăția, acolo unde dragostea lui Dumnezeu se revarsă fără nici o piedică, unde binecuvântările lui Dumnezeu ne umplu de bucurie. Da, împăcați cu Dumnezeu prin lucrarea Domnului Isus care a dat la o parte toate păcatele noastre, suntem aduși la apropierea de Dumnezeu, într-o relație nouă, în care ne putem bucura de ceea ce este El în Sine Însuși.

Ruperea în două a perdelei dinăuntrul Templului este o arătare clară a urmărilor morții Domnului Isus. Perdeaua, care închidea accesul la locul prezenței lui Dumnezeu, arăta că nimeni nu se putea apropia de El. Ruperea în două de sus și până jos a perdelei, arăta că cei răscumpărați prin sângele Domnului Isus au deplină libertate să intre în Locul Preasfânt. Dumnezeu a rămas același, El nu poate să sufere nelegiuirea, dar Fiul dragostei Sale a luat asupra Sa păcatele celor pe care i-a mântuit, astfel că ei au acces nestânjenit înaintea lui Dumnezeu, care nu mai vede nici o nelegiuire în ei. În felul acesta, curățiți de păcate, avem privilegiul ca prezența Lui să strălucească peste noi. Crucea face să apară în fața noastră sfințenia dreptății lui Dumnezeu, care a găsit mijlocul de a ne îndreptăți pe noi, păcătoșii, prin lucrarea Fiului Său. Pe temeiul lucrării Lui stăm înaintea lui Dumnezeu, a sfințeniei Lui, fără nici o pată și în deplină bucurie.

La cruce s-a arătat cu putere ce este Dumnezeu; în temeiul jerfei ne putem bucura de Dumnezeu: El este partea noastră, potrivit cu dragostea Lui infinită în Hristos. Și tocmai aceasta este temelia închinării. Numai pe terenul lucrării desăvârșite a lui Hristos, prin care avem acces liber, cu inima plină de bucurie în prezența slavei lui Dumnezeu, putem să fim închinători. Cum am putea să stăm înaintea Dumnezeului desăvârșit de sfânt, ca să-L adorăm, dacă păcatele noastre n-ar fi date la o parte? Aceasta este numai partea celor care sunt în Hristos, care se pot odihni în El. În Hristos, păcatele nu mai sunt ale noastre: ele au fost purtate odată pentru totdeauna de Domnul Isus. Eficacitatea lucrării Lui de la cruce este pe deoparte desăvârșită și pe de altă parte veșnică. Aceasta dă libertate afecțiunilor noastre spirituale.

Dumnezeu este pentru noi dragostea desăvârșită, care ne introduce „în lumină, după cum El Însuși este în lumină”. Dar se poate oare bucura cineva în totul de aceste lucruri când are ceva pe conștiința sa? El ar putea fi atras de aceste lucruri, dar nu-și poate găsi bucuria deplină în ele. Câtă vreme conștiința îl mustră că a făcut lucruri care nu plac Celui pe care Îl iubește, un astfel de om este plin de frică. Ca să adori, inima trebuie să fie liberă de orice teamă. Dar ce bine că lucrarea Domnului Isus curățește cugetele prin faptul că le face să cunoască iubirea perfectă a lui Dumnezeu arătată față de noi, iar Hristos este dovada și plinătatea acestei iubiri. Lumina sfințeniei lui Dumnezeu este bucuria sufletelor noastre. În această lumină, vedem ceea ce iubim.

Adunarea și adorarea

Relația lui Dumnezeu cu Biserica (Adunarea) depășește orice gândire a noastră, căci Dumnezeu este prezentat într-un fel cu totul deosebit: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. Acest titlu are o semnificație aparte. Când Dumnezeu este numit al cuiva, aceasta indică o legătură intimă între persoana numită și Dumnezeu, bazată pe ceea ce este Dumnezeu pentru acea persoană; este o relație care aduce binecuvântare și care onorează. Și este o relație care rămâne, căci Dumnezeu este credincios. Și, desigur, această legătură intimă devine, prin credință, izvor de bucurie pentru acel al cărui nume este adăugat la numele lui Dumnezeu. De exemplu, numele „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”, spune nu numai despre faptul că patriarhii erau obiect al binecuvântărilor lui Dumnezeu, dar și despre ce era Dumnezeu pentru ei, despre faptul că Dumnezeu li se descoperise ca Acela în care își puteau pune toată încrederea. Ce mare binecuvântare este pentru noi acest nume: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”! Noi, ca credincioși din vremea harului, suntem una cu Domnul Isus, aduși la aceeași relație cu Dumnezeu ca și Domnul Isus. Iar Dumnezeu ni Se revelează în așa fel încât să putem fi în legătura noastră cu El așa cum se cade potrivit cu Numele Lui.

Ce însemnat lucru să înțelegem ce poziție minunată și slăvită avem ca urmare a acestui titlu al lui Dumnezeu: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei”. Aici, Domnul Isus este privit ca Om și în calitatea lui de Cap al unei noi familii, înălțat la Tatăl Lui și Tatăl nostru. Dumnezeul de care ne apropiem este pentru noi ceea ce este și pentru Domnul Isus Hristos, care slăvindu-L pe pământ în chip desăvârșit pe Dumnezeu, S-a înălțat în prezența lui Dumnezeu ca Fiul preaiubit în care Dumnezeu Și-a găsit și Își găsește toată plăcerea.

Acest adevăr este arătat cu toată claritatea în Efeseni 1 și 2. În capitolul 1, apostolul se roagă ca să ni se lumineze ochii inimii, ca să putem înțelege care este nădejdea chemării lui Dumnezeu și care este bogăția moștenirii Lui în sfinți (versetul 18). Apoi apostolul vorbește despre noi ca fiind una în Hristos în ceea ce arată adevărata putere și slavă și ne amintește despre „nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, credincioșii, potrivit cu tăria puterii Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morți și L-a pus să stea la dreapta Sa în locurile cerești, mai presus de orice domnie și de orice stăpânire”. Dar pe voi, spune apostolul, care erați „morți în greșelile și în păcatele voastre”, Dumnezeu v-a înviat împreună cu Hristos și v-a pus „să stați în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogății ale harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus”. Care sunt relațiile lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos? Ce parte are Domnul Isus ca Om cu Dumnezeu în dreptatea și iubirea Lui? Este cineva în stare să exprime iubirea lui Dumnezeu față de Hristos? Ce scumpă, ce dulce și fără de margini afecțiune! Dar tot ce are Domnul Isus avem și noi, pentru că suntem în El. Ce poziție slăvită avem în Domnul Isus, înaintea și în prezența Tatălui! Ni s-a dat slava pe care Dumnezeu a dat-o și Domnului Isus, ca lumea să știe că suntem iubiți de Dumnezeu, așa cum este iubit Hristos (Ioan 17.22-23).

Adorarea Tatălui, în Duh și în adevăr

Să ne reamintim de asemenea aceste cuvinte: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17).

Cele două rugăciuni apostolice din epistola către Efeseni (cea din capitolul 1 și cea din capitolul 3) sunt bazate pe aceste două titluri: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos” și „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”. Primul titlu este folosit în legătură cu slava, al doilea în legătură cu părtășia în dragoste.

Dar Ioan 17 arată că slava Domnului Hristos este dată și alor Săi, în toată minunăția ei și aceasta este o dovadă că suntem iubiți așa cum este iubit Domnul Isus. Ce simplitate în acest adevăr, dar ce iubire, ce adâncime divină în el! Am fost ca primul Adam, dar iată, acum sunt ca Cel de al doilea Adam. Am purtat chipul celui pământesc și voi purta chipul Celui ceresc. Da, acest adevăr este simplu, dar cine l-ar fi putut concepe? Numai Dumnezeu, în el recunoaștem pe Dumnezeul oricărui har.

Numele semințiilor lui Israel erau purtate pe pieptul marelui preot ca și cercetarea lor în lumina și desăvârșirea lui Dumnezeu; dar acestea erau umbre ale celor care aveau să vină, cum spune autorul epistolei către Evrei (10.1). De aceea, vorbind despre circumcizie, apostolul Pavel spune: „Noi ne închinăm lui Dumnezeu în Duhul, ne bucurăm în Hristos Isus și nu ne punem încredere în carne (firea păcătoasă)” (Filipeni 3). Suntem în Hristos. Aceasta ne este poziția înaintea lui Dumnezeu. Tot ce ne depărtează de această poziție înseamnă plasarea pe poziția iudaismului, care, ca sistem, a fost atârnat pe cruce. Nu se cade să fim în Hristos ca poziție și în afara Lui ca umblare. Nu putem fi una cu El și totuși separați de El. Dacă în viața noastră practică suntem separați de El, ne aflăm departe de izvorul vieții. În Hristos, suntem obiectele desfătării lui Dumnezeu și suntem „ca El”.

Fără Hristos, suntem obiectul judecății lui Dumnezeu. Cuvântul spune că suntem „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos”.

Mai este un adevăr legat de lucrarea lui Hristos pe care se întemeiază închinarea: nu numai că Domnul Isus a purtat păcatele noastre, că ne-a curățit de orice întinăciune și ne-a făcut potriviți pentru a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu, pentru a sta în prezența Lui, dar Dumnezeu ne-a dat darul Duhului Sfânt, prin care ne putem bucura de realitatea lucrării lui Hristos în noi. Cu alte cuvinte, nu numai că am căpătat o fire nouă, sfântă și capabilă de sentimente potrivite cu poziția de har în care suntem așezați de Dumnezeu, dar – mai mult – am primit pe Duhul Sfânt, care ne arată, ne descoperă, ne comunică lucruri divine și pune în inimile noastre sentimente potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru noi.

Duhul ne întărește în omul dinăuntru, ca, fiind înrădăcinați și zidiți în dragoste, Hristos să poată locui în inimile noastre prin credință și să putem înțelege, împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoaștem dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștință, ca să ne putem umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3.16-19). „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5.5). Duhul Sfânt ia din lucrurile lui Hristos și ni le descoperă și tot ce are Tatăl este al lui Hristos (Ioan 16.15; 17.10). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, sunt lucrurile pe care așa le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.9-10).

Duhul Sfânt este „ungerea” pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca să cunoaștem lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu în harul Său (1 Corinteni 2.9-10) și prin care cunoaștem toate lucrurile (1 Ioan 2.20). El este pecetea pe care a pus-o peste noi, pentru ziua răscumpărării; peste cei care cred, Dumnezeu Și-a pus însemnele Lui, în vederea zilei slăvite a venirii Domnului Isus. Duhul Sfânt este „arvuna moștenirii noastre pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Sale”. El ne dă deplină siguranță cu privire la eficacitatea lucrării lui Hristos. El ne ajută să cunoaștem poziția în care suntem așezați, ca unii care suntem curățiți prin sângele Mântuitorului și, prin aceasta, fără pată înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt toarnă în inimile noastre dragostea lui Dumnezeu, din care curg toate binecuvântările. Și Duhul Sfânt este Inițiatorul în noi al tuturor gândurilor și afecțiunilor cu care răspundem cu iubire dragostei lui Dumnezeu.

Dar El face mult mai mult decât atât: El „ne lipește de Domnul, într-un singur duh cu El” (1 Corinteni 6.17). Și aceasta nu este nici închipuire, nici simțire, ci este fapt autentic! Același Duh a cărui plinătate este în Hristos, locuiește în noi și noi suntem uniți cu Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, carne din carnea Lui și os din oasele Lui (Efeseni 5.30). Am fost botezați toți într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup. El este nu numai puterea sau liantul în această unire, dar este și Cel care ne face s-o cunoaștem: „În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteți în Mine și Eu sunt în voi” (Ioan 14.20).

Așadar, Duhul Sfânt ne dă siguranța răscumpărării. Unde este Duhul Sfânt, este libertate. Duhul Sfânt descoperă slava lui Hristos, așa cum este arătată în Scripturi și așa cum a făcut odinioară Ștefan, care „plin de Duh Sfânt, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Mai mult, Duhul Sfânt ne încredințează de unirea noastră cu Hristosul înălțat. Da, știm că suntem înviați împreună cu Hristos și puși să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos. Iar dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre este un izvor bogat de bucurie în viața noastră, de dragoste caldă pentru toți cei care aparțin familiei lui Dumnezeu și de compasiune pentru cei care sunt în această lume trudită.

Uniți în adorare, ca mădulare într-un singur Trup

Mai este un adevăr, poate mai puțin însemnat, totuși vrednic de luat în seamă: „Suntem mădulare unii altora” (Romani 12.5). Hristos este Capul, dar noi suntem uniți unii cu alții, căci Același Duh locuiește în fiecare credincios, al cărui trup este templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19). Desigur, și credincioșii uniți ca un întreg sunt templul Duhului Sfânt. Am putea spune că Dumnezeu locuiește în Adunarea credincioșilor într-un fel mai puțin vizibil decât odinioară în Templul de la Ierusalim, dar, cu siguranță, într-un chip cu mult mai minunat.

Iată dar, ce poziții scumpe a oferit Dumnezeu pentru închinarea creștină:

Cunoscându-L pe Dumnezeu în ceea ce este El în Sine Însuși și în ceea ce este El pentru noi, contemplându-L fără nici un văl, în desăvârșirea iubirii și sfințeniei Sale și aduși de El în stare să fim în lumină. așa cum El Însuși este în lumină, înțelegem că suntem obiectele dragostei Celui care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său preaiubit, că să ne facă părtași dragostei, sfințeniei și luminii Sale. Iar Duhul Sfânt ne face în stare să adorăm pe Dumnezeu, așa cum dorește inima Lui. Și adorarea nostră este un răspuns la revelația pe care ne-o face Dumnezeu cu privire la Sine Însuși, în acea dragoste tainică la care chiar îngerii doresc să-și ațintească privirile; prin această dragoste, Dumnezeu va face cunoscute în veacurile viitoare bogățiile nemărginite ale harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus.

Închinarea creștină este o închinare înțeleaptă. Închinătorii adoră „în duh și în adevăr”, căci Dumnezeu este Duh. Dar Cel ce dorește astfel de închinători este Tatăl.

A te închina în duh, înseamnă să te închini potrivit cu adevărata natură a lui Dumnezeu și în puterea părtășiei date de Duhul Sfânt. Închinarea în duh este în contrast cu formele și cu ceremoniile, cu orice fel de religiozitate de care este capabilă carnea (firea păcătoasă).

A te închina în adevăr înseamnă să I te închini potrivit cu revelația pe care a dat-o Tatăl despre Sine. Samaritenii nu se închinau nici în duh, nici în adevăr. Evreii se închinau lui Dumnezeu în adevăr, în măsura revelației incomplete pe care o aveau, dar nu și în duh. Ei bine, închinarea creștină trebuie să aibă aceste două trăsături distinctive.

Tatăl dorește închinători

Dar ce însemnat adevăr este descoperit în discuția Domnului Isus cu femeia samariteană: Tatăl dorește închinători. Harul face ca închinarea dorită de Tatăl să-și găsească loc în viața creștinilor. Adorarea nu se poate aduce sub frica impusă de flăcările de pe muntele Sinai, care cerea închinare în numele măreției sfinte a lui Dumnezeu, dar punea o stavilă accesului la Dumnezeu, stavilă peste care nimeni nu putea trece fără să fie pedepsit cu moartea. Acel fel de închinare ținea pe închinător departe de Dumnezeu, tremurând în fața răspunderii pe care o avea. Ce mare diferență! În creștinism, dragostea caută închinători, căci Cel care dorește închinători este Tatăl. Închinătorii sunt așezați într-o poziție de libertate înaintea Lui, în calitate de copii ai dragostei Sale. Duhul Sfânt care lucrează în ei și produce închinarea este duhul de înfiere, care strigă „Ava, Tată!”

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Și-a pierdut din măreția Sa; dimpotrivă, măreția Lui este cu mult mai bine cunoscută: este cunoscută sub caracterul plin de iubire al unui Tată. Iar Cel care adeverește duhului nostru calitatea de copii ai Acestui veșnic slăvit Tată este Duhul Sfânt. „Vă scriu, copilașilor, fiindcă ați cunoscut pe Tatăl” (1 Ioan 2.13). Cel mai slab dintre creștini este deplin competent să aducă închinare. În același timp, este dulce să poți prețui și să înțelegi această relație cu Dumnezeu. Simplul fapt că suntem copii ai lui Dumnezeu și că ne bucurăm de o asemenea relație cu El prin Duhul este un privilegiu imens pentru făpturi așa cum suntem noi. Și, fiecare copil al lui Dumnezeu are acest privilegiu imens, dar să nu uităm că Îl avem în Hristos și cu Hristos. El este „Cel întâi-născut între mai mulți frați”. El S-a suit la Tatăl Său și Tatăl nostru, la Dumnezeul Său și Dumnezeul nostru. Ce relație scumpă! În ce binecuvântată familie am fost introduși!

Dar cum învățăm noi toate acestea, noi care odinioară eram străini și vrăjmași? Cum învățăm să-L cunoaștem pe Tatăl, încât cunoașterea Lui să producă afecțiune și împreună cu ea închinare în inimile noastre? Cel care ne descoperă aceste lucruri este Fiul preaiubit al Tatălui, care este în sânul Tatălui, obiectul veșnic al dragostei infinite a Tatălui.

Când era în trup, pe pământ, Domnul Isus n-a încetat să fie obiectul aceleiași afecțiuni. De aceea Dumnezeu, în repetate rânduri a spus despre Domnul Isus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea.” Ce desăvârșit a fost Domnul Isus în viața Lui pe pământ! El n-a făcut absolut nimic care ar fi putut pune chiar cea mai mică distanță între El și dragostea Tatălui. De la iesle până la cruce, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri în toată plinătatea ei, și El L-a revelat pe Tatăl, căci în El se manifesta plinătatea dragostei divine. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18).  Domnul Isus, Omul – dar în același timp Fiul lui Dumnezeu – care Se bucura de plinătatea iubirii Tatălui, fiind aici pe pământ, era totuși în sânul Tatălui, ca să poată deschide în inimi și să facă cunoscută aici, pe pământ, toată frumusețea și toată puterea acestei iubiri. Și ca Om, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri infinite, așa că poate înțelege cum se aplică această iubire la viața oamenilor. De aceea, ne unește cu El Însuși în bucuria acestei dragoste și în acest scop ne-o descoperă, așa cum o cunoaște El. Ce mare har și ce binecuvântată poziție ni s-a oferit în El! Ce vrednic este Cel care S-a dat morții pentru noi, să fie obiectul dragostei, adorării și devotamentului inimii noastre, pentru că prin moartea și învierea Sa ne-a plantat în terenul binecuvântat al iubirii infinite a Tatălui! Iar ca dovadă a acestei iubiri, Domnul Isus Se referă chiar la slava pe care ne-a prezentat-o El însuși: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu … ca să cunoască lumea … că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.22-23). Iată dragostea Domnului Isus față de noi și dorința Lui ca noi să ne bucurăm de dragostea Tatălui. Și El ne face parte de această bucurie, făcându-ne cunoscut Numele Tatălui. „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume; … și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (Ioan 17.6, 26). Da, părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, cu Domnul Isus. Iar părtășia se manifestă în adorare către Cel revelat (Tatăl) și către Cel care revelează (Fiul).

Este limpede, deci, că lucrarea Domnului Isus Hristos este temelia oricărei binecuvântări, atât în ce privește introducerea noastră înaintea lui Dumnezeu fără pată și fără frică, pentru ca să adorăm pe Dumnezeu, cât și în ce privește așezarea noastră în relația de copii ai Tatălui. Reamintim că după înviere Domnul Isus spune: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”, iar apoi „du-te și spune fraților Mei”; iar ca urmare a învierii Domnului Isus, a înălțării Lui, ni s-a dat Duhul de înfiere, Duhul libertății, care ne încredințează de harul lui Dumnezeu care ni s-a dat în Preaiubitul Tatălui prin care suntem primiți de Dumnezeu și făcuți dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu în El, bucurându-ne de măreția răscumpărării câștigate de Mântuitorul nostru. Adorăm deci pe Dumnezeul dragostei și trebuie să fim desăvârșit de fericiți în El, în așa fel încât El să Se bucure de fericirea noastră. Îl adorăm pe Tatăl nostru, bizuindu-ne pe bunătatea Lui, pe faptul că în Domnul Isus, El ne binecuvântează cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, că poartă de grijă de toate nevoile noastre, până acolo încât chiar și perii din cap, ne sunt numărați. Îl adorăm pentru ce este El în Sine Însuși și pentru ce este El pentru noi, în calitate de copii ai casei Sale pe veșnicie. Și ne prezentăm înaintea Lui fiind copii ai Aceluiași Tată, ca părtași ai acelorași binecuvântări, în dulcea părtășie cu El; dar din aceasta derivă afecțiunea, dragostea credincioșilor unii pentru alții, bucuria unora de alții. Unirea frățească a credincioșilor înmulțește laudele care se înalță către Dumnezeu. Ce frumoasă împletire a lucrării Duhului Sfânt în fiecare credincios în parte și în toți laolaltă! Duhul ne unește unii cu alții în Hristos și toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El totdeauna face acest lucru! Da, Duhul Sfânt, cu ajutorul Scripturii ne încredințează că toți câți L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor „suntem un singur Trup”. Biserica sau Adunarea reprezintă o creație nouă în Hristos. Ea este formată din toți cei care au fost „botezați într-un singur Trup”, care se închină în „unirea Duhului” și care fac aceasta „împreună cu toți sfinții”. În închinare este mai mult decât frățietatea credincioșilor: este unirea lor organică într-un Trup al cărui Cap este Domnul Isus, Cel înălțat și slăvit. Prin Duhul Sfânt, mădularele acestui Trup adoră în deplină libertate și cu mare bucurie înaintea lui Dumnezeu, datorită ungerii care coboară de la El.

3. Urmări în viața practică

Un privilegiu al copiilor lui Dumnezeu

Adorarea este numai pentru copiii lui Dumnezeu: numai ei se pot închina „în duh și în adevăr”, numai ei sunt curați înaintea Celui care nu admite păcat în prezența Lui, căci numai ei sunt spălați prin sângele Mielului, numai în ei locuiește Duhul Sfânt ca într-un templu! Unui om neîntors la Dumnezeu îi este imposibil să adore, căci „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”. Un astfel de om ar putea avea parte de unele binecuvântări temporare din partea lui Dumnezeu, dar, fără întoarcerea la Dumnezeu, el este încă încărcat cu păcate și de aceea nu poate să intre în sanctuarul închinării către Dumnezeu. Cine nu face parte din Trupul lui Hristos, prin nașterea din nou și prin lucrarea Duhului Sfânt care unește pe sfinți, nu poate să se închine. Cine n-are Duhul lui Dumnezeu își face iluzia că se poate închina sau se închină numai formal. Închinarea în comun presupune persoane unite într-un singur Trup, prin același Duh. Numai credincioșii îl adoră pe Dumnezeu.

Adorarea este o sursă de bucurie creștină

Adevărata închinare presupune că sufletul și-a câștigat libertatea, și anume libertatea de a se apropia de Dumnezeu, în virtutea eficacității lucrării Domnului Isus Hristos. Dacă cineva L-a primit pe Domnul Isus, Îl iubește pe Dumnezeu, și-a pus toată nădejdea în Domnul Isus, dar este timid în a se apropia de Dumnezeu, este potrivit să-l încurajăm să facă acest lucru. Dacă însă cineva nu L-a cunoscut pe Hristos ca pe Mântuitorul Său este cu totul nepotrivit îndemnul de a se prezenta să se închine lui Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu nu-l poate bucura pe un astfel de om, căci omul va simți povara păcatului asupra sa. Desigur, este un lucru bun să se recunoască cineva păcătos și adesea eliberarea vine tocmai după ce ai simțit apăsarea păcătoșeniei tale. Dar o asemenea stare nu este o stare potrivită cu închinarea. Poziția adevăratului închinător este aceasta: să fii în prezența lui Dumnezeu curățit de orice păcat prin sângele Domnului Isus Hristos și în lumină, după cum El Însuși este în lumină. Adorarea înseamnă apropierea fără teamă de Dumnezeu. Uneori, învățături străine de duhul Scripturii încearcă să umbrească apropierea în deplină libertate a celui mântuit de Dumnezeu. Libertatea creștinului de a se apropia de Dumnezeu este efectul absolut al lucrării biruitoare a Domnului Isus în viața lui. Și înțelegem aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt, care locuiește în noi.

Nici un nor între El și noi, nici o urmă de teamă, ci pacea și libertatea lucrate de Duhul Sfânt, fac ca prezența lui Dumnezeu să devină pentru noi, pentru firea noastră nouă, un izvor nesecat de fericire. Ce binecuvântare, ce bucurie să ai Duhul de înfiere, Duhul libertății ca putere de adorare, ca inspirator al laudelor, al încrederii, al închinării! Și ce bucurie aflăm în sentimentul unității în aceeași familie, în același Trup, în Domnul Hristos! Cei cu care suntem uniți sunt infinit de scumpi înaintea lui Dumnezeu, împreună cu ei, ne găsim plăcerea în a lăuda pe Cel care este vrednic de laudă, pe Dumnezeu, Izvorul întregii noastre fericiri, și pe Domnul Isus care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, pentru ca El să fie partea noastră pentru veșnicie.

O altă pricină de bucurie: închinarea creștină este împlinirea aici, pe pământ, în trupul stării noastre smerite, a ceea ce vom face în chip desăvârșit în cer. Hristos, centrul strângerii laolaltă a credincioșilor, vede „rodul muncii sufletului Său și Se înviorează”. Cu cât dor așteaptă El ca închinarea adevărată a sfinților de pe pământ să se continue cu adorarea lor sus, în casa Tatălui!

Ce influență aducem pe terenul închinării?

Felul în care ne putem bucura de închinarea în părtășie depinde de felul în care întreținem viața noastră lăuntrică; cum ne-am putea bucura în închinare, dacă duhul nostru, sufletul nostru nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu se bucură de El? Este un pericol: acela ca bucuria închinării în comun să ducă la neglijarea părtășiei tainice, personale cu Tatăl, cu Domnul Isus Hristos! Realitatea este că fără părtășie și bucurie personală de cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus, închinarea noastră va fi rece, iar bucuria noastră va fi o bucurie firească, nu spirituală. Adevărata binecuvântare a închinării depinde de prezența Duhului Sfânt și, deci, de starea duhovnicească a celor care participă la închinarea în comun.

Duhul Sfânt, izvorul adevăratei închinări

Duhul Sfânt este energia, singurul izvor viu care poate produce adevărata închinare. Acest principiu este valabil în orice aspect al vieții spirituale. Trăim prin Duhul, umblăm prin Duhul, ne închinăm în duh și în adevăr. Toată viața lăuntrică a creștinului este lucrată de Duhul Sfânt. De aceea, în închinarea creștină, când frații sunt uniți pe terenul unui singur Trup, orice binecuvântare vine de la El.

În închinarea creștină, Duhul Sfânt este suveran în acțiunile Sale, dar El lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a fiecăruia și folosește simțirile Adunării înaintea lui Dumnezeu, ca s-o hrănească și s-o întărească prin harul Său. Duhul Sfânt lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a Adunării. El lucrează în mod suveran, dar lucrează prin oameni cărora le inspiră tonul și duhul de închinare, conducându-i în dulcea bucurie a prezenței divine. Da, Duhul Sfânt lucrează ca să dea oamenilor credincioși adunați împreună pentru închinare, energia și harul care vin de la Dumnezeu în împlinirea închinării. Când credincioșii sunt adunați pe terenul unui singur Trup, fiecare mădular al Trupului lui Hristos lucrând în locul care i-a fost rânduit prin Duhul, este o binecuvântată posibilitate de folosire a darurilor spirituale, spre zidirea bisericii (vezi 1 Corinteni 14). Dar nu acesta este lucrul principal. Lucrul principal este să ne apropiem de Dumnezeu. Darurile spirituale pot fi un mijloc, dar scopul este nu unul temporar, ci unul veșnic: să ne bucurăm de dragoste în prezența lui Dumnezeu, adorându-L. În cer vor înceta darurile, nu va mai fi acolo ignoranța noastră care are nevoie de învățătură. Dar, niciodată nu va înceta în cer adorarea!

Duhul Sfânt produce adorarea celor credincioși astfel: El lucrează în oamenii duhovnicești, ca să exprime afecțiunile duhovnicești ale Adunării.

Jertfa de la cruce și închinarea

Jertfa de la cruce a Domnului Isus înseamnă mult mai mult decât ispășirea păcatelor noastre, urmare căreia ne putem apropia de Dumnezeu. După ce am cunoscut acest aspect binecuvântat și esențial, fiind aproape de Dumnezeu, putem vedea ce vede Dumnezeu în jertfa Fiului Său preaiubit. Vedem mai întâi ce mare a fost și este iubirea Domnului Isus Hristos pentru noi.

Moartea lui Hristos are o asemenea valoare înaintea lui Dumnezeu, încât ea constituie, ca să spunem astfel, un nou temei de arătare a dragostei infinite a Tatălui pentru El: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, pentru ca s-o iau iarăși … ”.

Moartea Domnului Isus a arătat în chip absolut devotamentul Lui pentru slava Tatălui. Tot ce privea desfășurarea slavei morale a lui Dumnezeu a fost înfăptuit cu prețul vieții Celui care a suferit. Prin cruce, tot răul venit în lume prin satan – și odată cu el mizeria, moartea, judecata – au dat prilej să se manifeste slava lui Dumnezeu: dreptatea, măreția și dragostea lui Dumnezeu și-au găsit împlinirea cerințelor lor în Hristosul Cel răstignit. Tot la cruce se dezvăluie desăvârșirea personală a Domnului Isus: supunerea devotată față de voia Tatălui, iubirea Sa, ascultarea Sa chiar cu prețul vieții, pentru slăvirea Tatălui și pentru mântuirea celor iubiți de El, răbdarea Lui desăvârșită, încrederea lui în Dumnezeu chiar când era părăsit.

Să ne gândim Cine era Cel care S-a jertfit pe cruce! El a murit pentru noi: să nu uităm niciodată acest lucru! Ce preț trebuie să aibă în ochii unui răscumpărat al lui Dumnezeu jertfa Domnului Isus! Și, apoi, ce binecuvântate urmări: puterea lui satan înfrântă; moartea înghițită de biruință; perdeaua care oprea accesul la Dumnezeu ruptă în două, de sus până jos. O perfecțiune care nu poate fi alterată, care va umple întreg universul cu pace și lumină, credincioșii părtași ai moștenirii Lui, o bucurie desăvârșită de dragostea lui Dumnezeu, iată șiruri neînchipuit de mari ale urmărilor jertfei Domnului Isus. În mod categoric, adorarea noastră este legată de cruce. Acolo a fost slăvit Dumnezeul pe care Îl adorăm. Acolo am învățat ce este Dumnezeu.

Și slava crucii nu ne depărtează, ci ne apropie de măreția lui Dumnezeu, căci crucea este – între altele – expresia unei iubiri fără seamăn, o iubire mai puternică decât moartea. El ne-a iubit până la capăt. Nimic nu L-a împiedicat pe Domnul Isus să-Și ducă la bun sfârșit lucrarea, cu dorința fierbinte de a ne prezenta fericiți înaintea Tatălui. Ce minunat: iubirea Lui se odihnește peste aceia pentru care a trebuit să moară! Așa cum Paștele la evrei era amintirea eliberării poporului lui Dumnezeu, tot așa Cina Domnului este amintirea noastră nu numai de mântuire, ci și de iubirea Lui arătată față de noi.

Dacă Domnul Isus dă valoare amintirii noastre despre El, dacă El ni Se prezintă în amintirea noastră cu o iubire atât de scumpă, apoi aceasta produce în noi o adâncă recunoștință, care își găsește expresia în adorare. Cina Domnului este centrul acestei adorări, baza închinării adevărate. Închinătorul își amintește la Cina Domnului de fapta prin care Mântuitorul Și-a dovedit în chipul cel mai puternic dragostea Lui față de noi. Închinătorul se hrănește cu Hristos la Masa Domnului, în Casa lui Dumnezeu, așa cum preoții în rânduiala iudaică se hrăneau cu jertfa care era mijlocul de ispășire. „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el.” Desigur, această hrănire cu Hristos nu se aplică numai la Cină, dar acolo acest fapt își găsește cea mai vie expresie.

Darul de mâncare adus cu prilejul Paștelui reprezintă o imagine vie a ceea ce este Cina Domnului: o sărbătoare, ca urmare a unei jertfe. Grăsimea arsă pe altar la celebrarea Paștelui era partea Domnului. Ea spune despre deplina desfătare sau satisfacere a lui Dumnezeu, în parfumul dulce al lucrării lui Hristos. Marele preot primea jertfa ca parte a sa: aceasta spune despre faptul că Hristos ia parte la bucuria celor care sunt sub eficacitatea morții Sale. Preoții ceilalți, care aveau și ei partea lor de hrană, înfățișează pe creștini, pe închinătorii care sunt una în Hristos. Ce urmează din această înfățișare? Că Tatăl, Domnul Isus și Adunarea (ca întreg sau ca reprezentare locală) iau parte la această bucurie! Prin credință, noi ne hrănim prin ceea ce a oferit Cel care S-a adus jertfă, ca parfum înmiresmat care se înalță către Dumnezeu; iar Hristos Se bucură de bucuria noastră.

Și noi, care vestim moartea Domnului „până va veni”, ca să fim deci cu Domnul Isus pentru totdeauna, iar amintirea să se transforme în prezența aievea cu noi a Domnului nostru, în casa Tatălui. Această nădejde o purtăm totdeauna în inimă, dar Cina Domnului este un prilej aparte de a ne ține trează această nădejde.

Două teme majore inspirate de rânduiala jertfelor din Vechiul Testament arată însemnătatea închinării de la Cina Domnului: Hristos, oferindu-Se ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu și iubirea nemărginită a lui Hristos față de noi. Pe baza acestor două sfere ale afecțiunii spirituale, se exercită închinarea noastră. Fără îndoială, Duhul Sfânt lucrează în această atmosferă sfântă, dând celor credincioși conștiința unității Trupului format de El, care se arată prin dragostea mădularelor unele față de altele: „Suntem un Trup, pentru că luăm toți din aceeași pâine”. Așa cum Duhul îi cuprinde în lucrarea Sa pe toți credincioșii, tot așa trebuie să-i cuprindă și inima sfinților. Ce scump este să te știi unit cu toți sfinții, oriunde s-ar afla, și unit în unitatea Trupului lui Hristos; ce plăcut este să înțelegi că ești unit cu toți cei care sunt ai lui Hristos, credincioșii scumpi inimii Domnului Isus și Tatălui! Și ce fel de viață trebuie să trăiască închinătorul care a înțeles și practică aceste adevăruri!

4. Marile teme ale închinării creștine

În închinarea creștină, închinătorii sunt dominați de două subiecte mari: măreția infinită și slăvită a Celui pe care Îl adorăm și nemărginirea iubirii Sale. Cu alte cuvinte, suntem ocupați cu dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și cu dragostea Domnului Isus în lucrarea Sa și în calitatea Lui de Cap al Trupului, al Bisericii. Accentele închinării se pot schimba într-o anumită măsură, potrivit cu starea lăuntrică a celor care aduc închinarea. Într-o anumită dată poate fi mai mult în mintea credincioșilor persoana Domnului Isus; altădată mai mult măreția Tatălui. Cel care călăuzește inimile închinătorilor este Duhul Sfânt, cu condiția ca cei care se înfățișează înaintea Domnului la închinare să fie într-o stare bună sub aspect spiritual. Eforturi în această direcție sunt de prisos. Dumnezeu primește ca închinare adevărată numai ceea ce lucrează în inimi Duhul Sfânt, nu ceea ce iese din strădanii proprii. Avem nevoie absolută de Mângâietorul – Duhul adevărului – ca să putem desfășura o slujbă de adevărată închinare în părtășia noastră.

Tocmai de aceea, întristarea Duhului lui Dumnezeu, cu care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării afectează foarte mult închinarea noastră. Adevărata închinare, ca și adevărata amintire de Domnul la frângerea pâinii sunt incompatibile cu prezența păcatului. O singură minciună, în cazul lui Anania și Safira, a făcut necesară intervenția deosebită a Duhului Sfânt și exersarea disciplinei lui Dumnezeu. Iar cazul lui Acan arată clar că păcatul unuia, tolerat, este păcat al tuturor. Și câte păcate ascunse, strecurate între credincioși, rămân ascunse în zilele noastre! Fie ca Duhul Sfânt să ne facă veghetori, să ne smerească, să ne țină în credincioșie și să ne aducă mereu aminte că El locuiește în noi, ca să aducem o închinare duhovnicească și să ne păstreze curați în umblarea noastră cu Domnul, în mărturia noastră despre eficacitatea lucrării Domnului Isus.

Numele Domnului Isus adună pe cei care sunt ai Lui, chiar dacă sunt numai doi sau trei. Ceea ce îi leagă pe credincioși între ei când se strâng laolaltă este puterea Numelui Domnului Isus. Făgăduința Domnului Isus că este prezent acolo unde o ceată mică de credincioși se adună pentru Numele Lui este o încurajare puternică pentru slăbiciunea și lipsa de putere care ne caracterizează. Și, când credincioșii s-au strâns laolaltă, cel mai scump lucru pentru ei este că Domnul Isus este în mijlocul lor. Iar în inima lor, credincioșii cuprind în iubire pe toți cei peste care este iubirea Domnului Isus. De ce? Uniți în Numele Lui, înseamnă a fi uniți potrivit cu inima Lui. Evident, inima Domnului Isus nu cuprinde în dragoste lumea potrivnică lui Dumnezeu, nici păcatul, nimic din ceea ce neagă adevărul descoperit de Numele Domnului Isus.

Credincioșii au de păstrat sfințenia și adevărul pentru a crește către statura plinătății lui Hristos. A introduce alte criterii, ca de pildă potrivirea lor cu noi în înțelegerea anumitor puncte de vedere, tinde către distrugerea părtășiei și a unității practice.

Numai o bună stare duhovnicească izvorâtă din supunerea față de Cuvânt, modelată de har prin călăuzirea Duhului Sfânt poate deosebi dacă un anumit punct de vedere este într-adevăr un pas înainte sau este numai insistență asupra unei păreri personale. Uneori, duhul lumii se opune pe toate căile realizării închinării potrivit Cuvântului și califică progresele în închinarea credincioșilor drept „păreri personale”. Dar, pe de altă parte, dacă o adunare se află pe terenul unității unui singur Trup în Hristos, dar nu a înțeles încă ce înseamnă un progres divin în domeniul închinării, este dăunător să insistăm asupra acestui punct, căci insistența poate duce la dezbinare. Adesea îngustimea în relațiile cu frații este socotită un progres spiritual de către credincioșii dominați de un duh sectar. Pe de altă parte, un duh iudaizant, închiderea inimii față de adevăr și față de creștere sunt și ele atât piedici în realizarea practică a unității, cât și în libertatea spirituală a închinătorului. Adunarea are nevoie de înțelepciunea energică a Duhului Sfânt.

5. Scriptura și numai Scriptura

Adorarea este gustarea încă de aici, de pe pământ, a bucuriei veșnice de a fi cu Tatăl și cu Domnul Isus, pe care o vom trăi aievea și fără nici o limitare, în cer, în Casa Tatălui. Ce privilegiu, ca în pustia lumii, să putem închide ușa grijilor, frământărilor, ispitelor și distracțiilor lumii și, prin Duhul Sfânt, cu inimi fericite, să ne prezentăm înaintea Tatălui cu laude și cu mulțumiri către Cel vrednic de laudă, către Cel de la care vine orice lucru bun și orice dar desăvârșit, inclusiv starea de adorare pe care o lucrează în inimile noastre și care izbucnește în recunoștință atunci când credincioșii sunt strânși laolaltă.

Deci, nu încape nici o îndoială că ideea de închinare adevărată își are un loc bine definit în Cuvântul lui Dumnezeu. Voi arăta alte câteva pasaje care ne pot ajuta să înțelegem aceste lucruri.

Religia adevărată și religia cărnii

Primul text este cel de la Filipeni 3:3: „Căci noi suntem circumciși, noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus și care nu ne încredem în noi înșine”. Ar fi de remarcat că în acest text nu este vorba nici de păcat, nici de firea păcătoasă, ci de încrederea în noi înșine (în carne). Este vorba aici despre religia cărnii, care este tot atât de rea cum sunt și poftele. Pentru că, trebuie s-o spunem, nu sunt numai pofte fizice, ci și pofte religioase, acoperite sub haina unei așa zise „sfințenii”. Criteriul de deosebire a adevăratei religii de religia cărnii este faptul că religia cărnii nu-L slăvește pe Domnul Isus sau nu se laudă numai cu El. Religia cărnii se poate ocupa cu faptele bune; ea poate exprima în exterior evlavie, ba poate chiar vorbi de iubirea lui Dumnezeu. Dar, atenție, ea vorbește mai mult despre iubirea noastră față de Dumnezeu și mai puțin de iubirea fără margini a lui Dumnezeu față de noi! Religia cărnii pretinde că-L slujește pe Dumnezeu dintr-o inimă plină de dragoste: dragostea ei față de Dumnezeu, nu de dragostea lui Dumnezeu în inima noastră, căreia îi răspundem și noi cu iubire și adorare.

Dar va întreba cineva: cum putem distinge religia cărnii de religia adevărată, din moment ce în afară poate să nu se arate nici o deosebire? Scriptura ne spune: „ne lăudăm (ne bucurăm) în Hristos Isus”. Ce înseamnă asta? Hristos ne este de ajuns, căci El este totul pentru noi. Când așa stau lucrurile, este ușor să observăm. Cel care este în religia cărnii „nu se ține strâns de Cel ce este Capul”, cu alte cuvinte el lucrează după mintea lui însuși, nu din dependență de Hristos. Un astfel de om nu știe ce înseamnă unirea cu Hristos, învierea împreună și așezarea împreună cu Hristos în locurile cerești, nu știe ce înseamnă să fii un mădular al Trupului lui Hristos, os din oasele Lui și carne din carnea Lui – în același Duh cu Domnul. Poate recunoaște teoretic aceste adevăruri pentru Biserică, dar nu pentru el însuși, pentru viața lui personală. Să nu uităm: credința este ceva personal; credința pune, individual, pe fiecare credincios în poziția de a poseda și de a se bucura de lucrurile dăruite de Dumnezeu în harul Său.

O altă trăsătură a religiei cărnii este că, deși se laudă cu o mare evlavie, totuși se ocupă cu lucrurile de pe pământ. La Coloseni 3 se spune: „Căutați lucrurile de sus!” Bucuria de Hristos este o bucurie pentru ce este sus: este mai întâi o bucurie de Dumnezeu-Tatăl. Nu există bucurie adevărată de Dumnezeu, decât în Domnul Isus Hristos.

Religia adevărată se bucură în ceea ce Îl slăvește pe Dumnezeu și știe că Cel care L-a slăvit pe Dumnezeu prin viața Sa și prin jertfa Sa este Hristos și de aceea Dumnezeu își găsește toată plăcerea în Fiul Său.

Să știm bine: nu ne este de nici un folos să amestecăm religia care vine prin Duhul lui Dumnezeu, cu religia cărnii. Domnul să ne ajute să nu avem încredere în firea noastră, și astfel să ne lăudăm numai cu Hristos!

Sărbătorile lui Israel și închinarea

Este un text la Deuteronom 26, care exemplifică foarte bine duhul de închinare. Canaanul, așa cum se știe, reprezintă fie țara făgăduințelor lui Dumnezeu, fie cerul. Dacă citim tot capitolul, înțelegem că poporul lui Dumnezeu intrase în țara făgăduinței, iar închinătorii aduceau înaintea lui Dumnezeu „primele roade ale țării”. Așa ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu: cu roade din țara făgăduinței, cu inimile pline de Cel care umple cerul cu slava Sa, ca unii care avem binecuvântarea de a fi așezați împreună cu Hristos în locurile cerești.

Da, suntem așezați în Hristos, care umple cerul cu slava și cu desăvârșirile Sale, și trăim, ne-am găsit odihna în însăși dragostea lui Dumnezeu în care am fost primiți ca urmare a lucrării Domnului Isus. Iar roadele țării făgăduite sunt sfințenie și iubire; alături de ele, în inimile celor care au privilegiul de a aparține acestei țări prin puterea răscumpărării, sporește lauda, mulțumirea, recunoștința, exprimate în exercițiile spirituale ale adorării.

Tot la Deuteronom, în capitolul 16 ne sunt prezentate instrucțiunile date de Dumnezeu cu privire la sărbătorile poporului Israel; ele aruncă lumină asupra locului și conținutului închinării.

La Sărbătoarea Paștelor, isreliții își aminteau de răscumpărarea de care au avut parte, așa cum noi, credincioșii în Domnul Isus ne amintim din ce robie teribilă – robia și ruina păcatului – ne-a eliberat Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus. Realizăm măreția harului, dar recunoștința și amintirea eliberării nu este încă bucuria de Dumnezeu, ci de binefacerile primite de la El.

Sărbătoarea Cincizecimii a venit cu bucurie. Această sărbătoare prefigurează darul Duhului Sfânt. Atunci se aducea o ardere de tot pentru Domnul și era părtășie în bucurie. Participa și văduva, și orfanul, și levitul, chiar și străinul. Toți se bucurau înaintea Domnului Dumnezeului lor, acolo unde era așezat Numele Lui. Desigur, nu puteau să uite că au fost sclavi, dar făceau asta în bucuria libertății lor înaintea lui Dumnezeu, care Își răspândește binecuvântările Lui peste cei făcuți liberi. Aici găsim starea de închinare care venea pe măsura binecuvântărilor primite.

Sărbătoarea Corturilor, care urmează ceva mai târziu, marchează părtășia care este urmarea (efectul) prezenței lui Dumnezeu și a apropierii credincioșilor de Dumnezeu. O săptămână aveau „să se bucure”: acum ei sunt plini de conștiința odihnei lui Dumnezeu. O bucurie deplină și bogată de țară, de roadele ei – așa va fi și bucuria credincioșilor în ceruri.

Slavă Creatorului, slavă Răscumpărătorului

În Apocalipsa 4:8, cele patru făpturi vii slăvesc fără încetare pe Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic pentru tot ce este El în sfințenia și măreția Sa veșnică. Cei douăzeci și patru de bătrâni, care reprezintă pe sfinții slăviți sub caracterul lor de împărați și preoți, își aruncă cununile cu care sunt încoronați, înaintea scaunului de domnie al „Celui care este viu în vecii vecilor.” Ei sunt îmbrăcați cu însemnele slavei care le fusese conferită, dar pentru ei era mult mai însemnat să-L slăvească pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul universului, decât să se ocupe de propria lor slavă. Cununile simbolizează o slavă reală care le fusese dată, dar ei socotesc o slavă mult mai bună să-L slăvească pe Acela care i-a iubit: nu se gândesc la ei înșiși, ci la Cel care singur este vrednic să fie slăvit. Iar temeiul acestei atitudini este redat în cuvintele: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, pentru că Tu ai creat toate și prin voia Ta stau în ființă și au fost create” (Apocalipsa 4:10). Izvorul și scopul final a tot ce există este Dumnezeu. Cinstirea Dumnezeului Creator este pentru ceea ce este El și pentru ceea ce a făcut și face El. Ce privilegiu să-L ai ca Tată pe acest Dumnezeu Atotputernic și minunat!

Capitolul 5 din Apocalipsa are ca subiect răscumpărarea. Mielul care a fost înjunghiat a fost găsit vrednic să ia cartea căilor lui Dumnezeu în cârmuire, pentru că a înfăptuit lucrarea de răscumpărare. Iar adorarea este adresată de către răscumpărați (cei douăzeci și patru de bătrâni) direct către Răscumpărătorul lor. În final, tot ce alcătuiește creația universală a lui Dumnezeu slăvește în cor slava Dumnezeului Celui Preaînalt cu cuvântul „Amin”.

Putem înțelege din aceasta unele aspecte care arată cadrul și caracterul specific al închinării. Să reținem însă că, în calitate de credincioși din vremea harului, noi Îl adorăm pe Tatăl în duh și în adevăr, în fericita încredere pe care ne-o dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu, pe care îl iubim, fără să lăsăm la o parte nimic din ceea ce înseamnă măreția Dumnezeului nostru și a Răscumpărătorului nostru.

ROMÂNIA FURATĂ. Politicienii și firmele care au păgubit Loteria Română cu un miliard de euro