Trupul lui Hristos se zideşte pe sine prin dragostea de la Calvar.

Ca ajutor pentru a medita pe marginea acestei teme, redau mai jos câteva paragrafe din cartea lui Amy Carmichael „DACĂ (IF)”

Aş sugera să parcurgeţi propoziţiile următoare fără grabă, meditând asupra descrierii dragostei Calvarului.

„Dacă nu am nici o înţelegere faţă de fratele meu rob, aşa cum Domnul a avut milă de mine”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îi dispreţuiesc pe aceia cărora sunt chemat să le slujesc, dacă vorbesc despre slăbiciunile lor în contrast poate cu ceea ce cred a fi calităţile mele; dacă adopt o atitudine superioară, uitând „Cine te-a făcut diferit?” şi „Ce ai fără să fii primit?”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă vorbesc cu uşurinţă despre neajunsurile şi păcatele altuia; dacă vorbesc într-un mod uşuratic chiar şi numai despre ticăloşiile unui copil, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă surprind tratând nepăsător căderile ca fiind normale „Oh, asta este ceea ce fac ei mereu”, „Oh, sigur ca dacă vorbeşte aşa, şi face aşa”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă pot scrie o scrisoare nepoliticoasă, dacă pot rosti un cuvânt urât, dacă pot gândi rău fără să mă doară şi fără să-mi fie ruşine, atunci nu ştiu numic despre dragostea de la Calvar.

Dacă, în confruntarea cu cineva care nu răspunde, mă istovesc sub tensiune şi alunec sub povară, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sunt deranjat de reproşul şi înţelegerea greşită care poate urma unei acţiuni făcută pentru binele sufletelor faţă de care trebuie să dau socoteală; dacă nu-I pot încredinţa povara lui Dumnezeu şi să merg mai departe împăcat şi liniştit, amintindu-mi de Ghetsimani şi de Cruce, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu privesc cu ochi de speranţă în toţi aceia în care este un început cât de firav, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă trâmbiţez împotriva cuiva un păcat mărturisit, faţă de care s-a cerut iertare şi la care s-a şi primit, dacă permit amintirii acelui păcat să-mi coloreze gândirea şi să-mi hrănească suspiciunile, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu pot să păstrez tăcerea cu privire la un suflet care dezamăgeşte (numai dacă nu este necesar să vorbesc, pentru binele acelui suflet, sau pentru binele altora), atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îmi este teamă să spun adevărul, ca nu cumva să pierd afecţiunea, sau cel în cauză să-mi spună „Tu nu înţelegi”, sau pentru că mi-aş pierde reputaţia de amabilitate; dacă-mi pun numele meu bun înaintea binelui suprem al altuia, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu pot lua cu bucurie sinceră locul al doilea (sau al douăzecile); dacă nu pot lua primul loc fără să fac vâlvă despre nevrednicia mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă simt rănit când un altul îmi aduce acuzaţii pe care nu le cunosc, uitând că Salvatorul meu fără păcat a mers pe această cale până la sfârşit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă simt amărăciune faţă de cei care mă condamnă, după părerea mea, pe nedrept, uitând că, dacă m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu pe mine însumi, m-ar condamna mult mai mult, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă spun „Da, iert, dar nu pot uita”, ca şi cum Dumnezeu, care spală nisipul tuturor ţărmurilor de două ori pe zi, n-ar putea să spele astfel de amintiri din mintea mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă unul de-al cărui ajutor am mare nevoie, pare să fie aşa de mulţumit să construiască în lemn, paie, mirişte, ca şi cum ar lucra în aur, argint, pietre preţioase, şi eu ezit să mă supun luminii mele şi să pornesc la drum fără acel ajutor, pentru că prea puţini m-ar înţelege, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă încearcă monotonia şi nu pot rezista muncii grele; dacă oamenii proşti mă agită şi micile zbârcituri mă fac să-mi pierd cumpătul; dacă fac o mare problemă din fleacurile vieţii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă neglijez consolarea altora, dacă sunt neatent cu sentimentele lor sau chiar cu micile lor slăbiciuni; dacă sunt nepăsător de micile lor răni şi pierd ocaziile de la uşura drumul; dacă îngreuiez mersul dulce al roţilor dragi ale familiei, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă întreruperile mă supără . . . atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sufletele pot suferi lângă mine, şi eu nici măcar nu ştiu, pentru că în mine nu e spiritul discernerii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile umane continuă să prezinte probleme peste tot în lume.

Concernele şi agenţiile din lumea afacerilor cheltuiesc sume imense de bani pentru angajarea de personal care să promoveze armonia printre angajaţi.

Ei bine, cineva poate gândi că este de înţeles ca oamenilor egocentrici, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să se înţeleagă bine unul cu altul, dar cu siguranţă că, atunci când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit creaţii noi în Hristos, astfel de probleme nu pot apărea niciodată. Pentru că, dincolo de toate, când Dumnezeu este centrul vieţii şi slujbei cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele meschine care îi asaltează pe alţii?

Cu toate acestea, din nefericire, nu este nevoie de nici o dovadă a faptului că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă unii cu alţii. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu mai suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi.

Isus a spus că lumea îi va identifica pe ucenicii Lui pe baza dragostei lor profunde unii pentru alţii. Acest lucru – general vorbind – s-a împlinit întocmai în primele două secole ale erei creştine. Atunci lumea se uita la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini unul pe altul!” Astăzi, povestea este diferită iar lumea spune adesea: „Iată cum se urăsc aceşti creştini unul pe celălalt!”

Într-adevăr, relaţiile interumane sunt cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, tehnicile, programele şi finanţele sunt toate secundare oamenilor şi raporturilor interpersonale. Biserica îşi poate împlini funcţia predestinată ca lumină a lumii numai când există părtăşie creştină adevărată între membrii ei.

În acelaşi fel, un credincios individual poate să devină un agent al vieţii pentru alţii numai când el însuşi a învăţat să trăiască împreună cu fraţii lui creştini potrivit legii dragostei.

Părtăşie bidirecţională

Biblia învaţă clar şi repetat că nici un creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără părtăşia cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău de credinţă.

Crucea pe care Isus a murit are două braţe – unul vertical şi unul orizontal: Isus a venit să aducă pace nu numai între om şi Dumnezeu (vertical), dar totodată între om şi om (orizontal). Relaţia verticală şi cea orizontală merg mână în mână. Nu poţi să o ai pe prima dacă o ignori pe ultima.

Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte foarte puternice de spus în această privinţă. Una dintre dovezile, spune el, ale unei convertiri adevărate este că omul acela începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, este un indiciu sigur că convertirea lui este nesinceră şi că se îndreaptă spre moartea veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinală nu era singurul test pe care apostolii îl aplicau pentru a stabili unde se află un om în relaţie cu Dumnezeu.

Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos.

Notează aceasta! Numele propriu al unui astfel de om este nu „credincios”, ci mai degrabă „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil în timp ce Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce se vede, este imposibil să iubeşti ceea ce nu se vede (1 Ioan 4:20).

Compară acum aceasta cu experienţa celor mai mulţi „credincioşi”. Dragostea pentru Dumnezeu este de obicei evaluată în termenii unei activităţi ocupate în lucrarea creştină sau în termenii sentimentelor entuziste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare.

Am întâlnit credincioşi care sunt în afara oricărei părtăşii cu alţi creştini şi care, cu toate acestea, declară solemn că au „timp de rugăciune minunat” şi

„rezultate uimitoare în slujire”.

Cum ar putea să meargă cu Dumnezeu când ei nu au făcut nici măcar un efort să rezolve problemele pe care le au cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu împotriva cărora poartă animozitate. Cu siguranţă Satan le-a orbit minţile faţă de adevărul Scripturii!

Preţul părtăşiei întrerupte

Adesea noi nu realizăm de ce ne privăm atunci când părtăşia cu alţi credincioşi este întreruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi că putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu numai împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai pe măsură ce cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne pune Dumnezeu împreună, vom putea să intrăm într-o înţelegere experimentală a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.

Acela care s-a separat de orice părtăşie creştină, se privează singur de experienţa dragostei şi harului lui Hristos care ar fi putut fi ale lui prin acea persoană. Când eşuăm să trăim pe baza legii dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi ale plinătăţii lui Dumnezeu.

Trupul lui Hristos

Scrisoarea lui Pavel către creştinii efeseni se axează în jurul adevărului măreţ al credincioşilor care sunt una în trupul lui Hristos.

Hristos este Capul bisericii iar biserica este Trupul Lui (Efeseni 1:22, 23). Fiecare credincios este un membru al acestui Trup.

Acesta nu este doar un fapt de recunoscut la nivel intelectual, ci unul care ar trebui să ne afecteze viaţa zilnică.

Prima jumătate a scrisorii către Efeseni are de-a face cu doctrina Trupului lui Hristos. A doua jumătate are de-a face cu aplicarea în practică a acestui adevăr. Şi iată cum începe a doua jumătate: „Vă îndemn, deci….. să umblaţi într- un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:1-4).

Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a înţeles şi a „văzut” acest adevăr al bisericii ca Trup al lui Hristos, ea trebuie să tânjească să umble în smerenie, blândeţe, răbdare, stăpânire de sine, dragoste, unitate şi pace cu fraţii în credinţă. Când un creştin nu umblă în acest fel, acest fapt arată că „el n-a văzut Trupul lui Hristos”.

Este nevoie ca o astfel de persoană să se întoarcă la primele trei capitole din Efeseni şi să spună: „Doamne, sunt orb faţă de ceva de aici. Te rog învaţă-mă. Te rog deschide-mi ochii”. Pentru că adevărul „Trupului” nu este unul pe care să-l putem înţelege doar cu intelectele noastre. Aşa cum spune Pavel, dacă e să cunoaştem, ochii inimii noastre au nevoie să fie luminaţi de Duhul Sfânt (Efeseni 1:18,22,23).

Bisericii din Corint, Pavel i-a scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Este adevărat, creştinii din Corint din primul secol erau doar o mică parte a grupului mondial, trecut, prezent şi viitor de credincioşi care constituie Trupul lui Hristos; dar, cu toate acestea, ei erau o expresie locală a acelui Trup în Corint. Aceasta este chemarea fiecărui grup de credincioşi din orice timp şi loc. Este scopul lui Dumnezeu ca fiecare părtăşie creştină, fie ea o biserică, o organizaţie sau grup de lucrători, să fie o expresie vizibilă a Trupului lui Hristos în lume.

Când Isus Hristos a venit pe pământ, El a venit în trup oemenesc. Dumnezeu S-a arătat pe Sine omului prin acel trup fizic al lui Hristos. Fără un trup fizic, Hristos n-ar fi putut să desăvârşească ceea ce a început, iar lumea n-ar fi cunoscut cum este Dumnezeu. Un corp fizic era esenţial.

Să ne gândim acum ce limitare ar fi fost în lucrarea lui Hristos pe pământ, dacă trupul Lui ar fi fost paralizat sau ar fi avut membre care nu s-ar fi coordonat. Dacă, de exemplu, picioarele Lui, braţele şi limba ar fi fost paralizate, El n-ar fi putut merge în casele păcătoşilor, nu Şi-ar fi pus mâinile peste leproşi, nici n-ar fi vorbit cuvintele vieţii. El a putut face toate acestea şi mai mult decât atât, doar pentru că El a avut un trup puternic, sănătos.

Când Hristos S-a înălţat la cer, Dumnezeu I-a dat un alt Trup pe pământ care să continue munca Lui – un Trup de credincioşi răscumpăraţi prin sângele Lui din orice naţiune, trib şi limbă. Acest Trup de credincioşi, locuiţi de acelaşi Duh Dfânt care a locuit în Hristos pe pământ, urma să continue lucrarea pe care Hristos o începuse folosindu-Şi trupul fizic.

Aceasta este chemarea bisericii.

Vezi de ce este Hristos limitat pe pământ acum? Noul lui Trup (biserica) are membre şi organe care sunt ori paralizate de păcat ori necoordonate datorită lipsei de unitate.

Astaăzi, Satan nu poate ataca trupul fizic al lui Hristos, dar poate şi chiar atacă noul Trup al lui Hristos. Satan (spre deosebire de mulţi credincioşi) realizează că lucrarea lui Hristos pe pământ poate fi limitată prin membrii bisericii care nu funcţionează sau nu cooperează.

Ce nevoie disperată avem să ne rugăm pentru viziune spirituală privind Trupul lui Hristos. Este într-adevăr una dintre cele mai mari nevoi ale zilei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pe Hristos drept Cap peste Trupul Lui şi pe fiecare dintre noi ca membrii în EL. Singură această viziune poate face biserica să triumfe.

Trupul lui Hristos se clădeşte şi se dezvoltă prin exersarea darurilor spirituale şi prin dragoste (Efeseni 4:11,12 şi 16). Darurile şi dragostea sunt necesare deopotrivă. De aceea vedem că oriunde se vorbeşte de daruri în Noul Testament, este subliniată simultan şi exersarea dragostei ((1 Corinteni 12 (despre daruri) şi 13 (despre dragoste); Romani 12:4-8 (despre daruri) şi versetele 9 şi 10 (despre dragoste); 1 Petru 4:10,11 (despre daruri) şi versetul 8 (despre dragoste)).

Dragoste asemenea celei a lui Hristos

Isus le-a dat ucenicilor o nouă poruncă chiar înainte să meargă la cruce. Ei trebuiau să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubise El (Ioan 13:34). Este această ultimă expresie care face porunca lui Isus imposibil de împlinit fără harul lui Dumnezeu.

Care este trăsătura distinctivă a dragostei lui Hristos? Cu siguranţă, este crucea pe care El a murit pentru noi. Aşa că atunci când El îmi spune să-mi iubesc fratele aşa cum m-a iubit El pe mine, este o chemare să-I urmez exemplul Lui şi să dau morţii sinele în relaţia cu fratele meu. Lepădarea de sine trebuie să caracterizeze relaţia mea cu alţi membrii în Trupul lui Hristos. Aceasta şi nimic mai puţin este dragostea creştină adevărată. Când ni se spune că „trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), nu este o referire la moartea fizică, ci la ceva mult mai greu. Este mai uşor să mori o singură dată ca martir decât să dai morţii viaţa sinelui de mai multe ori în fiecare zi în relaţiile cu fraţii tăi credincioşi. Însă la această a doua moarte ne-a chemat Isus.

O asemenea dragoste jertfitoare, neegoistă este legea fundamentală a trupului lui Hristos. Acela care nu-şi ia crucea şi nu alege calea lepădării de sine nu poate îndeplini funcţia sa în Trupul lui Hristos.

De ce suntem ofensaţi şi iritaţi de către alţi creştini? Cu siguranţă pentru că Sinele se află încă pe tron în viaţa noastră. Ne considerăm pe noi înşine aşa de importanţi, încât credem că trebuie să fim respectaţi şi consultaţi de către ceilalţi. Simţim că alţii trebuie să se comporte şi să-şi aranjeze treburile aşa cum vrem noi. Ne aşteptăm ca alţii să fie amabili şi atenţi cu noi, să ne ridice în slăvi şi să ne laude. Astfel de sentimente şi aşteptări sunt dovada clară a faptului că nu ştim nimic despre cruce ca trăire. Vieţile noastre sunt încă dominate de egoism şi orbitează exclusiv în jurul Sinelui şi intereselor lui.

Părtăşia creştină adevărată nu va putea fi niciodată experimentată între creştini dacă iubirea crucii nu devine regula fundamentală în organizarea relaţiilor lor. În afara unei astfel de iubiri, orice trece sub numele de „părtăşie” va fi doar prietenie socială iar nu comuniune adevărată a Trupului lui Hristos. O asemenea prietenie socială există şi în cluburile lumeşti. Din nefericire, multe biserici şi grupuri creştine nu sunt mai bune decât cluburile!

Membrii unei părtăşii creştine ar trebui să fie strâns întreţesuţi unii cu alţii. Dumnezeu nu ne-a chemat să fim o sortare de mădulare dezmembrate aruncate împreună ca într-un laborator de anatomie, ci să fim uniţi unii cu alţii ca părţi ale unui organism viu aşa cum este trupul uman. Dar pentru ca acest lucru să devină realitate e un preţ care trebuie plătit – preţul fiecărui membru lepădându-se de sine de dragul celorlalţi. Cu adevărat binecuvântat este acel grup creştin unde toţi membrii sunt dispuşi să trăiască pe baza acestei reguli.

Care sunt unele din implicaţiile practice ale trăirii pe baza legii dragostei?

Dragostea iertătoare

Să ne gândim mai întâi la zona iertării reciproce. Nimeni care se leapădă de sine nu poate să poarte vreodată amărăciune sau ranchiună împotriva altuia sau să nu ierte o altă fiinţă umană. Resentimentul există numai în inimile unde Sinele este încă pe tron.

Isus a povestit odată pilda unui servitor căruia îi fusese iertat mult de către stăpânul său şi care, cu toate acestea, nu a putut să-i ierte tovarăşului lui o datorie măruntă. Auzind aceasta, stăpânul său l-a dat pe servitorul nemilos pe mâna chinuitorilor ca să fie pedepsit. „Tot aşa”, a spus Isus, „vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Oricum ar interpreta cineva „a fi dat pe mâna chinuitorilor pentru pedepsire”, aceasta este exact ceea ce Isus a spus că se va întâmpla acelora care adoptă o atitudine neiertătoare sau care poartă vreun spirit de neiertare împotriva oricăruia dintre fraţii lui creştini. Observaţi că Isus a accentuat că iertarea trebuie să fie din inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să fie din toată inima şi nu un ritual exterior. A-i spune cuiva că îl ierţi nu are nici o valoare dacă în inima ta încă sălăşuieşte amărăciune.

Când încălcăm legea dragostei lui Dumnezeu, împiedicăm lucrarea Trupului lui Hristos. Dar aceasta nu e tot. Ne rănim în acelaşi timp pe noi înşine. Dr. S.I. McMillen, în None of These Diseases, spune „În momentul în care încep să urăsc un om, devin sclavul lui. Nu pot să mă mai bucur de munca mea pentru că el îmi controlează chiar şi gândurile mele. Resentimentul meu produce prea mulţi hormoni de stress în corpul meu şi obosesc numai după câteva ore de muncă. Munca ce-mi plăcea este acum o corvoadă. Chiar şi vacanţele încetează să-mi ai aducă plăcere. Omul pe care-l urăsc mă vânează oriunde merg. Nu pot să scap de strânsoarea lui tiranică asupra minţii mele”.

Astăzi, amărăciunile şi ranchiuna ascunsă ruinează eficienţa şi chiar sănătatea fizică a multor creştini şi lucrători creştini din toată lumea.

Isus ne-a învăţat că noi suntem cei care să luăm iniţiativa în refacerea părtăşiei, chiar şi atunci când un frate simte (corect sau nu) că noi l-am rănit.

„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar”, a spus Isus, „şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).

În acelaşi fel, El a zis: „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11:25).

Isus ne cheamă în toate situaţiile să ne lepădăm de sine, să ne înghiţim mândria şi „să mergem a doua milă” în căutarea refacerii părtăşiei, oriunde s-ar fi rupt. Uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de împăcare, un frate poate adopta o atitudine dură, neiertătoare; dar dacă am făcut acest efort, ne-am eliberat de responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus au făcut clar faptul că Dumnezeu nu poate accepta închinarea noastră sau slujirea sau orice altceva ce-I oferim dacă am rănit un alt membru al Trupului Lui, şi n-am făcut nici un efort către împăcare. Câteodată mă întreb oare câţi creştini iau în serios cuvintele lui Isus? Mulţi tratează superficial prouncile lui Dumnezeu şi de aceea aduc moarte spirituală în Trupul lui Hristos

Un alt motiv pentru iertare, ne spune Pavel, este ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2 Corinteni 2:11).

Ce vrea să spună?

Dacă purtarea cuiva faţă de noi este inspirată de Satan, iar noi ripostăm în aceeaşi manieră atunci şi noi îi slujim prin aceasta tot lui Satan. Cât de proşti suntem să-i slujim lui Satan mânaţi de comportamentul rău al altcuiva.

Când oamenii l-au blestemat şi l-au insultat pe Isus pe cruce, ei îi slujeau lui Satan. Dar Isus Îi slujea Tatălui Său şi de aceea s-a putut ruga „Tată, iartă-i”.

Deci întrebarea nu este dacă noi suntem corecţi şi înverşunarea noastră este justificată, ci mai degrabă este aceasta: Pe cine avem de gând să slujim – pe Satan sau pe Dumnezeu?

Adesea ne aflăm în cel mai mare pericol când ştim că noi suntem drepţi şi cealaltă parte este greşită. Pentru că în astfel de situaţii putem deveni farisei autoîndreptăţiţi. Putem fi drepţi în ce priveşte situaţia respectivă, dar greşiţi în atitudine – mai degrabă satanici decât asemenea lui Hristos, mai degrabă mândri decât smeriţi.

Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a fi milos şi toţi copiii Lui ar trebui să aibă această calitate. Iadul este singurul loc din univers unde mila este total absentă. Şi de aceea o atitudine nemiloasă şi un spirit neiertător nu indic decât că avem un pic de Iad în inimile noastre.

De asemenea, ne privăm pe noi înşine de mila lui Dumnezeu când eşuăm în a arăta milă altora în căderile lor. Biblia spune, „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă” (Iacov 2:13). Dumnezeu ne tratează în acelaşi mod în care noi îi tratăm pe ceilalţi.

Pentru acela care acceptă cu bucurie crucea în viaţa lui, smerenia şi iertarea altora este un pas uşor. Numai aceia care perseverează în a-şi ţine Sinele întronat găsesc iertarea a fi un lucru greu.

A arăta milă şi a-i ierta pe alţii este doar un prim pas. Biblia ne cheamă să mergem chiar mai departe şi să acoperim greşeala fratelui nostru (1 Petru 4:8).

„Cine acoperă o greşeală caută dragostea” (Proverbe 17:9), şi deci, când am iertat un frate din toată inima trebuie să îngropăm problema complet. N-ar trebui să le spunem altora de căderea lui şi despre faptul că noi l-am iertat – pentru că aceasta l-ar pune pe el într-o lumină proastă. Strădania noastră ar trebui să fie plasarea fraţilor noştri credincioşi în cea mai bună lumină posibilă.

Printr-o astfel de dragoste este zidit Trupul lui Hristos.

Dragostea loială

„Dragostea… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.” (1 Corinteni 13:7).

Loialitatea presupune a nu spune în spatele unei persoane lucruri pe care nu eşti pregătit să i le spui în faţă. Lovirea pe la spate este trecutul laşilor.

Aceasta nu înseamnă să nu oferim un raport real fie el şi nefavorabil despre un frate credincios când ni se cere opinia într-o propunere de căsătorie sau de către un angajator potenţial. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim că loialitatea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Lui înlocuieşte loialitatea noastră faţă de fraţii credincioşi şi ne obligă la adevăr. Dar acolo unde adevărul permite, trebuie să acoperim greşelile fratelui nostru cât mai mult posibil.

Dragostea răbdătoare

„Dragostea este îndelung răbdătoare… nu se aprinde de mânie” (1 Corinteni 13:4,5).

Este uşor să suportăm greşelile altora şi să fim răbdători cu ei când suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. Dacă murim faţă de sine, nu putem să fim deranjaţi sau ofensaţi de comportamentul altora. Va trebui să fim eliberaţi şi de nerăbdare şi sensibilitate. O dragoste care nu poate suporta răbdătoare greşelile altora este doar sentimentală şi omenească. Dragostea lui Hristos este de o cu totul altă calitate.

Biblia ne porunceşte:

„UMBLAŢI… CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUINDU-VĂ UNII PE ALŢII ÎN DRAGOSTE” (Efeseni 4:2).

Iată un verset care ar trebui să fie scris cu litere mari înaintea fiecăriei biserici şi părtăşii creştine. Răbdarea este una din cele mai clare dovezi ale dragostei faţă de cruce.

Noi toţi suntem fiinţe umane căzute. Când ne vedem greşelile cu sinceritate, este mai uşor să fim toleranţi cu greşelile altora. Nerăbdarea şi iritabilitatea noastră sunt adesea o măsură a auto-îndreptăţirii noastre.

Dragostea dezinteresată

„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13:7). Dacă iubeşti pe cineva întotdeauna te vei aştepta la ce e mai bun de la el.

Datorită centrării pe sine a naturii noastre, evaluarea altora se bazează de obicei pe o percepţie selectivă – ceea ce înseamnă că vedem în alţii ceea ce vrem să vedem. Dacă detestăm o persoană, îi vedem numai slăbiciunile şi credem orice rău auzim despre acea persoană; şi la fel, când admirăm un individ, vedem numai ceea ce este bun în el şi credem orice auzim bun despre el. Vedem oamenii prin „ochelari coloraţi”. De aici zicala: „Dragostea este oarbă!”

Ca să dăm doar o ilustrare a percepţiei selective: Mulţi dintre noi avem idei preconcepute despre cum se comportă oamenii din anumite comunităţi şi rase. Şi când auzim un zvon sau un scandal despre unul din ei (care poate fi total fals), prejudecăţile noastre sunt întărite imediat, credem bârfa fără nici o suspiciune şi părtăşia este distrusă.

Pentru a evita astfel de capcane, ar trebui să căutăm să scăpăm de toate prejudecăţile (sau părtinirile) împotriva comunităţilor sau raselor sau împotriva oricărei alte categorii de oameni. De asemenea este o disciplină utilă să ne amintim părţile bune ale acelora pe care în mod natural nu-i agreăm, şi să recunoaştem slăbiciunile acelora pe care îi idolatrizăm. Trebuie să-i judecăm cu milă pe aceia pe care nu-i agreăm, şi cu realism pe aceia pe care-i admirăm.

Niciodată n-ar trebui să-i judecăm pe alţii pe baza celor auzite, nici să sărim la concluzii pe baza a ceea ce vedem. Comportamentul unei persoane poate părea suspect. Dar trebuie să fie o explicaţie bună pentru el. În toate situaţiile, ar trebui să căutăm cele mai bune interpretări posibile ale acţiunilor altora.

S-a spus despre Isus (într-o referinţă profetică) că nu-Şi va forma o judecată din cele auzite, nici chiar după cele văzute, ci va căuta să ajungă la o apreciere dreaptă a oamenilor (Isaia 11:3, 4).

Astfel trebuie să fie în Trupul lui Hristos.

Dragostea care respectă

Dragostea pune o valoare înaltă pe alţii.

Când Sinele este pe tronul vieţii noastre, tindem să-i dispreţuim sau să-i ignorăm pe alţii. Dar când purtăm crucea şi murim faţă de sine, începem să respectăm, să valorizăm şi chiar să ne găsim bucuria în fraţii noştri credincioşi.

Care este atitudinea noastră faţă de credincioşii care sunt, din punct de vedere social, intelectual sau spiritual, inferiori nouă? Răspunsul nostru va depinde de cunoaşterea realităţii dragostei de la Calvar în viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos când El a murit faţă de poziţia Sa şi superioritatea Sa ca Dumnezeu şi a venit jos, identificându-Se complet cu omul căzut. Dragostea Lui nu era una care-i trata de sus pe ceilalţi, sau una compătimitoare, după cum nici a noastră n-ar trebui să fie aşa.

Cât de des se întâmplă însă ca un membru al Trupului să-l privească de sus pe un altul datorită diferenţelor rasiale, sociale, culturale sau de orice altă natură.

Astfel de „creştini” (chiar dacă sunt fundamentalişti în doctrină) nu pot fi niciodată instrumente pentru zidirea Trupului lui Hristos, pentru că nu au înţeles primul principiu al slujirii creştine – principiul „întrupării”. Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre oamenii lumii ca unul din ei. Aşa cum a fost cu Capul, aşa trebuie să fie cu mădularele Trupului Lui, dacă e să fim eficienţi pentru Dumnezeu.

Îţi valorizezi fraţii credincioşi? Îţi recunoşti nevoia ta de a fi cu ei şi cauţi cu sinceritate părtăşia lor? Sau formezi mici clici formate din oameni asemănători de acceaşi rasă, proveniţi din aceeaşi comunitate sau nivel social şi intelectual, te învârţi exclusiv în astfel de clici şi numeşti aceasta „părtăşie?” Dacă-i aşa, marele Înşelător al oamenilor te-a jefuit de bogăţii care ar fi putut fi ale tale dacă ai fi căutat smerit părtăşia pe baze egale, „cu toţi sfinţii”.

Dragostea curtenitoare

„Dragostea este plină de bunătate……nu se poartă necuviincios” (1 Corinteni 13:4,5).

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, spune Biblia (Proverbe 19:22). Suntem curtenitori faţă de străini, dar adesea aspri faţă de aceia cu care ne întâlnim zilnic. Nu ne costă nimic să fim curtenitori sau să spunem câteva cuvinte de bunătate şi astfel să „răspândim puţină miere” oriunde mergem. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi neglijează să fie bun. Cuvintele sau actele de bunătate ar fi putut adânci multe părtăşii care au rămas la un nivel superficial.

Ca uleiul într-o maşinărie, curtoazia ar putea elimina fricţiunea din multe relaţii ale noastre. Dar suntem înceţi la învăţare. Pentru că suntem autocentraţi, trebuie să ne disciplinăm pe noi înşine şi să ne educăm în arta de a fi bun.

Părtăşia nu se dezvoltă natural. Trebuie să fie cultivată cu grijă ca o grădină. Cât de adesea, prin afirmaţii neglijente, credincioşii se rănesc unul pe altul. Cât de mulţi creştini caută să-şi câştige o reputaţie de umorist, făcând glume pe seama altora. Ei sunt mai puţin dispuşi să spună o glumă împotriva lor înşişi! Umorul are cu siguranţă o anumită valoare, dar n-ar trebui să determine pe alţii să se simtă neînsemnaţi şi penibili. Amintiţi-vă: „Un frate jignit este mai greu de câştigat decât o cetate întărită” (Proverbe 18:19).

Dragostea grijulie

Dragostea se îngrijeşte de nevoile altora. Dragostea lui Hristos, am văzut, nu este centrată pe sine. Este neegoistă. Aceasta se aplică la fel de bine şi în zona nevoilor fratelui nostru.

Gândiţi-vă la corpul uman. Când oricare parte a corpului uman este accidentată cauzând o infecţie, imediat numeroase leucocite (globulele albe de sânge) sunt produse în sânge ca să combată viruşii care au generat infecţia. Aceste leucocite gonesc în zona accidentată ca să lupte cu bacteriile care cauzează problema şi mor în acest proces, formând ceea ce e numit drept

„puroi”. Milioane de celule albe de sânge îşi dau viaţa ca să aducă sănătate în partea accidentată.

Ce ilustrare încântătoare a modului în care funcţionează Trupul lui Hristos! Biblia spune: „Dumnezeu a întocmit Trupul în aşa fel ca…. mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:24-26).

Acest ultim verset nu este o poruncă potrivit văreia fiecare parte să sufere când o altă parte suferă, sau să se bucure când o alta se bucură. Este mai degrabă o descriere a modului cum este afectată fiecare parte a Trupului de suferinţa sau bucuria altei părţi. Fiecare membru al Trupului lui Hristos care este în relaţie intimă cu Capul, automat împărtăşeşete suferinţa sau bucuria altor membrii.

Dacă între noi şi Domnul există o relaţie vie şi dacă ochii ne-au fost deschişi de către Duhul Sfânt ca să vedem adevărul Trupului lui Hristos, atunci când un alt membru suferă, noi vom suferi deopotrivă cu el. Problema lui va cauza şi grija noastră. Dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta indică că suntem în afara relaţiei cu Domnul.

Dragostea generoasă

Scriptura spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi- vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele necesare trupului, ce folos este?” (Iacov 2:14-16).

Şi iarăşi spune: „Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17,18).

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să împrăştiem bani fără discriminare fiecărui creştin care pretinde a fi în nevoie. Nu. Iosua şi conducătorii Israelului au făcut odată o greşeală mare arătând compasiune oamenilor din Gibeon, care i-au păcălit pretinzând că se află în mari lipsuri (Iosua 9). Mulţi creştini bine

Oamenii de ştiinţă ne spun că în nici un loc din lume nu există doi fulgi de zăpadă identici. La fel, nicăieri în lume nu există două fiinţe umane care să fie complet asemănătoare.

Dumnezeu a creat o varietate infinită în univers. Iată de ce creaţia este aşa de minunată şi frumoasă. Cât de plictisitoare ar fi fost viaţa dacă toate fiinţele umane ar fi avut temperamente şi personalităţi identice.

Există varietate în Trupul lui Hristos la fel cum este în corpul uman. În acelaşi timp, există o unitate organică între mădularele diferite. Toate mădularele sunt în mod egal importante şi necesare, deşi funcţiile lor în Trup pot fi complet diferite. Nici un membru nu este mai important decât altul. Lucrarea cuiva nu trebuie s-o excludă pe a altuia. Numai atunci când Trupul va funcţiona cu fiecare mădular îndeplinindu-şi funcţia lui specială, vom avea de-a face cu o reprezentare de grup puternică a lui Hristos în lume.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat adesea prin profeţi individuali care erau reprezentanţii şi purtătorii Lui de cuvânt. Dar acum nu este aşa. Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Trupul lui Hristos. Dumnezeu şi Hristos sunt reprezentaţi lumii prin lucrarea împreună, în mod armonios, a credincioşilor într-un singur Trup. Şi pentru realizarea acestui plan, nici un credincios nu este mai important decât altul. Darurile fiecărui membru sunt necesare pentru clădirea Trupului şi pentru lucrarea Lui în lume.

Eşecul de a recunoaşte aceasta drept calea lui Dumnezeu poate cauza sentimente de inferioritate şi superioritate în biserică. Pavel vorbeşte despre acestea în 1 Corinteni 12.

Simţindu-te inferior

Pavel vorbeşte mai întâi acelora care, simţindu-se inferiori, presupun că darul lor nu este necesar pentru clădirea Trupului, aşa cum este al altuia.

„Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” (1 Corinteni 12:15-20)

Întotdeauna este dăunător să ne comparăm cu alţii din Trupul lui Hristos – fie în mod favorabil sau nefavorabil. Astfel de comparaţii pot conduce la mândrie – sau descurajare şi gelozie. Când piciorul începe să se compare cu mâna, poate spune: „Ei bine, nu am o contribuţie aşa de distinsă în corp ca mâna. De obicei sunt acoperit cu şosete şi pantofi, la cel mai de jos capăt al corpului şi de-abia

dacă cineva observă existenţa mea. Totuşi, mâna este observată de alţii în fiecare zi. Întotdeauna este ocupată să facă ceva, în timp ce eu sunt inactiv majoritatea timpului.” Odată ce s-a comparat pe sine aşa, mai este doar un scurt pas până la descurajare şi până la dezvoltarea unui spirit de autocompătimire împotriva lui Dumnezeu pentru că l-a făcut picior şi nu mână. Un astfel de spirit îi determină pe mai mulţi credincioşi să-şi îngroape talentele şi să nu facă nimic pentru concolidarea şi binele Trupului lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos suferă astăzi datorită multitudinii de credincioşi care doresc să aibă daruri spectaculoase. Neavând astfel de daruri, ei decid să nu facă nimic.

Purtând ciudă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat darul pe care altcineva îl are, mai ai doar un mic pas până la gelozie, iar gelozia ucide părtăşia. Aşa cum spune Biblia: „Căci acolo unde este invide şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:16).

Dacă am putea vedea Trupul lui Hristos, atunci n-ar mai fi loc pentru gelozie. În corpul uman, piciorul nu are nici o problemă că este doar picior. Niciodată nu-şi doreşte să fie nimic altceva decât un picior şi niciodată nu visează să devină o mână. Este chiar mulţumit să fie picior. Ştie că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală făcându-l picior. Se bucură să fie picior; se bucură la fel de mult văzând ce poate realiza o mână, chiar dacă conştientizează că el n-ar putea realiza niciodată ceva similar.

La fel va fi cu toţi cei care „au văzut” Trupul lui Hristos. Când eşti invidios pe un altul, când nu te poţi bucura cu toată inima văzând un alt membru folosit foarte mult de Dumnezeu, este evident că nu ai înţeles deloc acest adevăr. Orice membru care trăieşte în relaţie strânsă cu Capul se va bucura şi înveseli când un alt membru al Trupului este onorat (1 Corinteni 12:26).

Nu e nici loc pentru competiţie între membrii Trupului lui Hristos. Cooperarea iar nu competiţia este legea Trupului.

Când îl vezi pe un altul îndeplinind o anumită lucrare cu iscusinţă, şi tu plănuieşti să arăţi altora că poţi face acelaşi lucru la fel de bine (dacă nu chiar mai bine), atunci Sinele este în mod evident încă în centrul vieţii tale. Dacă ai trăi în supunere faţă de Cap, nu ai intra în competiţie cu nimeni din Trup. În schimb, te-ai concentra să-ţi împlineşti lucrarea specifică ţie – şi să o faci bine.

Dacă noi credem în înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, vom recunoaşte că Dumnezeu ştie cel mai bine ce dar să ne dea fiecăruia dintre noi.

Atunci nimeni nu s-ar mai plânge, n-ar mai fi descurajare şi nici o tânjire geloasă după darul altcuiva.

Nu există nici un motiv pentru care cineva din Trupul lui Hristos să se simtă inferior. Poate că nu toţi membrii din Trup sunt egali din punct de vedere al abilităţilor sau talentelor, însă toţi sunt egali în ce priveşte utilitatea lor pentru Dumnezeu în locul rezervat fiecăruia.

Suntem chemaţi să fim noi înşine – radiind slava lui Dumnezeu prin temperamentul nostru propriu, prin darul şi talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Astăzi este mare limitare în biserică deoarece credincioşii nu aduc în ea propria contribuţie specială. Încercând zadarnic să imite pe altcineva, ei îşi sting darul lor special, şi drept urmare nu contribuie cu nimic la lucrarea Trupului.

Simţindu-te superior

Acelora care se simt superiori, Pavel le scrie:

„Ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate să zică picioarelor: „N-am nevoie de voi.” Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste……Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste părţilor lipsite de cinste…..Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:21- 27).

Sunt în biserică unii snobi înfumuraţi care se simt mai importanţi decât fraţii lor credincioşi. Ei consideră propria lucrare ca fiind mai necesară Trupului decât cea a altora. Bineînţeles că niciodată nu-şi exprimă aceste simţăminte ca să nu fie consideraţi mândri, dar acţiunile şi atitudinile lor îi dau de gol. O astfel de mândrie spirituală nu doar îi ruinează spiritual pe ei înşişi, dar bate şi clopotul morţii pentru adevărata părtăşie.

Ochiul este o parte foarte importantă a corpului uman şi are o funcţie semnificativă de îndeplinit. Dar dacă (continuând analogia) el dispreţuieşte mâna spunând: „Nu am nevoie de tine”, atunci el a înţeles cu totul greşit funcţia lui proprie în trup.

La fel se întâmplă cu oricine care îşi apreciază lucrarea proprie ca fiind mai importantă decât a altcuiva. Inimile noastre sunt aşa de înşelătoare încât noi ne putem foarte uşor păcăli singuri crezând că suntem chemaţi să fim lideri spirituali şi profeţi printre oamenii lui Dumnezeu. Aceia care cad în această cursă, râvnesc apoi să fie bătrâni în biserică şi lideri în organizaţii creştine. Se simt superiori altora şi sunt asemenea cancerului în Trupul lui Hristos.

Nici unul nu este indispenasbil în lucrarea lui Dumnezeu. Când Ilie I s-a plâns lui Dumnezeu cum că el ar fi fost singurul profet care apăra adevărul lui Dumnezeu pe teritoriul lui Israel, Domnul i-a spus să meargă şi să-l ungă pe Elisei ca să-l înlocuiască pe el ca profet (1 Împăraţi 19:14-16). Probabil acest fapt avea să-l înveţe pe Ilie că Dumnezeu nu va rămâne niciodată fără oameni pe care să-i poată folosi. Nici chiar marele Ilie nu era de neînlocuit.

Nimeni nu este indispensabil în Trupul lui Hristos. Pe de altă parte, nici nu este cineva de lepădat. Biblia spune că toţi membrii sunt necesari. Dar trebuie să recunoaştem mai întâi că suntemdispensabili, înainte să devenim cu adevărat indispensabili. Numai atunci când am realizat nimicnicia noastră suntem cu adevărat utili în Trupul lui Hristos. Oricând se întâmplă ca cineva să simtă că lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc nu va merge fără el, adevărul este de obicei că acea lucrare ar fi mult mai bună fără el!

Lucrarea lui Dumnezeu este dependentă de slujirea în comun a Trupului lui Hristos – nu de cea a unui singur individ. De fapt, individul care încearcă să facă totul de unul singur este o piedică sigură în faţa lucrării lui Dumnezeu – pentru că el nu lasă loc altora să funcţioneze.

Ochiul este un organ important, dar dacă întreg trupul ar fi fost doar un mare ochi un astfel de trup ar fi chiar inutil. De aceea, când o biserică sau o organizaţie creştină pivotează în jurul unui singur om (oricât de talentat ar fi el), ea încetează să mai fie o expresie a Trupului lui Hristos. În realitate, un astfel de grup devine o piedică pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Oricât de impresionante ar putea fi statisticile, bisericile care se axează în jurul unui lider sau pastor înzestrat nu-şi îndeplinesc funcţia destinată lor de către Dumnezeu. Părtăşia creştină adevărată este imposibilă într-o astfel de situaţie.

Când o celulă din corp creşte într-o măsură mult peste cea menită de Dumnezeu, ea nu poate face aceasta decât strivind viaţa altor celule în acest proces de creştere. Acesta este cancerul şi, netratat, el ucide întotdeauna corpul.

Aceasta este situaţia prezentă în multe organizaţii şi biserici creştine. Credincioşii din ele nu pot creşte spiritual datorită personalităţii copleşitoare a unui singur om din mijlocul lor. Ei sunt ca ciupercile mici care cresc sub umbra unui stejar puternic, şi care rareori văd lumina soarelui.

Cei care au un dar spiritual remarcabil să ia seama: Mai degrabă voi puteţi împiedica creşterea altor credincioşi decât o fac cei cu daruri mediocre. Sunteţi mai în pericol să ucideţi adevărata părtăşie decât alţi fraţi mai puţin talentaţi. Pe lângă acestea, sunteţi în pericolul de a-i face pe membrii Trupului lui Hristos mai dependenţi de voi înşivă decât de Hristos Capul.

Dacă nu le permitem altora să-şi îndeplinească lucrarea, violăm una dintre legile fundamentale ale Trupului. Biblia ne îndeamnă pe fiecare să-i privim pe ceilalţi ca fiind mai importanţi decât noi înşine (Filipeni 2:3). Probabil că nu putem, cu toată sinceritatea, să considerăm pe oricine mai spiritual decât noi înşine, iar Biblia nu ne îndeamnă la o umilinţă falsă. Ceea ce ni se cere să facem este să-i considerăm pe alţii mai importanţi. Cu siguranţă noi toţi putem face aceasta – dacă ne înţelegem propriul loc şi locul altora în acelaşi trup.

Aceasta nu însemană că toate darurile Duhului sunt de valoare egală pentru zidirea Trupului. Biblia însăşi ne spune că unele daruri sunt mai valoroase decât altele (1 Corinteni 14) şi ne îndeamnă „să dorim cu înflăcărare darurile mai bune” (1 Corinteni 12:31). Toţi credincioşii au o contribuţie bine definită de adus în lucrarea Trupului, dar aceia cărora li s-a dat de către Dumnezeu (în suveranitatea Sa) un dar mai folositor, vor fi capabili să aducă o contribuţie mai însemnată în mod natural. Faptul că cineva are un dar mai remarcabil nu contrazice faptul egalităţii tuturor credincioşilor – pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate.

Avem nevoie unii de alţii

Unul din lucrurile minunate despre Domnul nostru, atunci când El a umblat pe pământ, a fost acela că, deşi El era perfect şi superior oricui altcuiva, El S-a mişcat printre oameni ca fiind egalul lor. Acesta este modul în care suntem chemaţi să trăim şi noi. Isus a trăit ca un om care avea nevoie de părtăşia altor oameni. În grădina Ghetsimani, El S-a întors către Petru, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26;38). El, Fiul lui Dumnezeu, a avut nevoie de rugăciunea în părtăşie a ucenicilor Săi imperfecţi.

Cu toate acestea, cât de mulţi sunt cei autosuficienţi! Noi ignorăm membrii mai slabi ai Trupului gândind că nu avem nevoie de ei. Printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să ne trădăm propria sărăcie şi orbire spirituală. Căci, amintiţi-vă, Biblia spune: „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt necesare” (1 Corinteni 12:22).

Organele interne ale corpului nostru fizic, cum ar fi inima şi ficatul, nu sunt văzute

niciodată de către cineva; cu toate acestea, ele au funcţii vitale de îndeplinit. Aşa este şi în Trupul lui Hristos. Unii care nu au nici o lucrare publică şi care sunt necunoscuţi sunt într-adevăr cei mai necesari.

Biblia spune că nici măcar Capul (Hristos) nu le spune picioarelor (cei mai din urmă şi mai de jos membrii ai trupului), „Nu am nevoie de voi!” (1 Corinteni 12:21). Ne dăm seama astfel cât de puţin putem realiza chiar şi fără cel mai slab şi neînzestrat dintre fraţii noştri.

Ei au ceva de făcut pentru noi din partea lui Hristos. Deci ar trebui să-i ascultăm. Dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, în acea măsură ne vom lipsi pe noi înşine de plinătatea lui Hristos.

Părtăşia este întotdeauna o chestiune cu două sensuri. Există dăruire şi primire. Aceia dintre noi care avem abilitatea predicării Cuvântului simţim adesea că ceilalţi ar trebui întotdeauna să ne asculte, pentru că simţim că noi avem ceva să le oferim. Chiar şi în conversaţii, mulţi dintre noi tind să domine scena, aşa încât fratele nostru de-abia dacă are şansa să spună un cuvânt. Când în cele din urmă prinde ocazia să spună ceva, noi aşteptăm nerăbdători să termine pentru ca noi să putem începe să-i predicăm din nou. Cât de importanţi ne simţim!

Biblia spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie” (Iacov 1:19). Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine în arta ascultării altora. Până la urmă, Dumnezeu ne-a dat două urechi şi numai o singură gură! Şi aşa cum spunea cineva: Dumnezeu ne-a dat urechi care sunt întotdeauna deschise şi o gură care se închide!” Deci rugăciunea noastră ar trebui să fie:

„Doamne, umple-mi gura cu lucruri valoroase,

Şi înghionteşte-mă când am spus destul.”

Avem nevoie să ne ascultăm unul pe altul. Avem nevoie de ajutorul celuilalt. Nici un membru din Trup nu este auto-suficient.

Nici un loc pentru mândrie

Când vedem Trupul lui Hristos, nu putem decât să recunoaştem egalitatea tuturor credincioşilor – indiferent de rasă, educaţie, inteligenţă sau condiţie socială. Toţi sunt egali şi toţi sunt în mod egal necesari. Nici unul nefiind mai necesar decât altul, şi toţi având ceva cu care să contribuie, nimeni nu are de ce să se simtă inferior, nimeni nu se poate simţi superior; iar mândria, comparaţia şi gelozia sunt excluse cu totul.

Nu va fi loc nici măcar pentru acea formă invertită de mândrie (care îşi asumă înfăţişarea umilinţei) pe care o au unii lucrători creştini care se fălesc cu faptul că, în ciuda spiritualităţii lor înalte (?) şi a calificării lor, ei sunt cu toate acestea dispuşi să lucreze subordonaţi fraţilor lor mai puţini spirituali şi mai puţin calificaţi. Cât de orbi faţă de Trup sunt astfel de oameni!

Cât de multe probleme se rezolvă atunci când avem revelaţia spirituală a Trupului lui Hristos!

Unitate în varietate

Există o varietate în Trupul lui Hristos rânduită de Dumnezeu.

Dumnezeu foloseşte temperamentele şi darurile noastre diferite ca să prezinte lumii o imagine echilibrată a lui Hristos. De unii singuri, fiecare dintre noi poate, în cel mai bun caz, să prezinte doar o imagine distorsionată şi dezechilibrată a lui Hristos.

Orice lucrare a unei singure persoane, prin ea însăşi, poate produce creştini neechilibraţi. Cât de recunoscători trebuie să fim că există alţii în Trup cu temperamente şi nuanţări diferite. De exemplu, dacă doi fraţi predică Cuvântul aceluiaşi grup de credincioşi, iar accentul unuia dintre ei este „Nu fiţi prea siguri ca sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aţi putea să vă înşelaţi singuri”, iar accentul celuilalt frate este: „fiţi siguri că sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt”, în aparenţă par să se contrazică unul cu celălalt. Însă ambele accente sunt necesare – în aşa fel lucrările lor pot fi reciproc complementare.

În Trupul lui Hristos, putem avea adepţi ai teologiei Calviniste şi Arminianiste care să lucreze împreună, fiecare contribuind cu accentele lor distinctive – pentru că ambele puncte de vedere sunt în Biblie. Aşa cum a spus odată Charles Simeon referitor la aceasta, „Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puţin în mijloc. Adevărul este în ambele extreme, ţinute în mod simultan”. Deci, avem nevoie de oameni care prezintă ambele extreme. Şi tot aşa, este loc pentru personalităţile extrovertite ca şi pentru cele mai timide. Temperamentele diferite pot fi reciproc complementare. Unii oameni pot fi foarte prudenţi, nefăcând niciodată un pas înainte fără o dezbatere îndelungată, cântărind toate punctele pro şi contra, şi cumpănind mult timp dacă să facă sau nu o mişcare. Alţii sunt mai lipsiţi de griji şi au tendinţa să alerge înainte entuziaşti, fără să gândească profund asupra consecinţelor. Deoarece

amândouă aceste două tipuri de personalităţi (şi altele) se găsesc în Trupul lui Hristos, există un echilibru. Dacă Trupul ar consta doar din personalităţi ezitante, profund gânditoare, progresul ar putea fi destul de încet. Invers, dacă Trupul ar fi format doar din entuziaşti năvalnici, ar exista prea multe proiecte neterminate.

Fiecare temperament are punctele tari şi slabe. O varietate de oameni cu o varietate de temperamente, lucrând împreună ca şi creştini, poate prezenta lumii o imagine mai completă şi mai corectă a lui Hristos. Deci n-ar trebui să ne pierdem timpul încercând să-i facem pe toţi din Trup ca noi înşine. Ar trebui să permitem fiecăruia să fie el însuşi.

Cum pot susţine punctele noastre tari slăbiciunile altcuiva, este ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi. În schimb, punctele lui tari pot să susţină slăbiciunile noastre.

Lucrând împreună, Petru şi Ioan (oameni cu temperamente diferite) au adus mai multă glorie lui Dumnezeu decât ar fi putut să o facă independent. Pavel şi Timotei – izbitor de diferiţi în constituţia lor temperamentală – au putut, cu toate acestea, să lucreze împreună pentru Evanghelie şi să formeze o echipă puternică.

Există intelectuali străluciţi precum şi oameni cu minţi mediocre în biserică. În mod natural, prezentarea adevărului lui Dumnezeu va varia pentru fiecare. Dar nici o categorie nu poate dispreţui sau critica o alta, pentru că ambele sunt în mod egal necesare în Trup, ca să prezinte evanghelia unei lumi formată atât din intelectuali cât şi din non-intelectuali, filosofi şi casnice, studenţi şi fermieri, etc. Dumnezeu a avut nevoie de un geniu şi de un învăţat ca Pavel pentru lucrarea lui, la fel de bine cum a avut nevoie de un pescar needucat ca Petru. Ei aveau stiluri diferite de predicare a aceleiaşi veşti bune şi fiecare a avut o parte specifică de jucat, şi nici unul n-ar fi putut să realizeze cu aşa dibăcie lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin celălalt.

Întoarcerea la Dumnezeu nu schimbă capacităţile intelectuale ale unui om. Nici nu-l obligă să-şi schimbe statusul social. Evanghelia nu dezrădăcinează natura eterogenă a societăţii aici pe pământ, deşi distincţiile sociale devin irelevante în Hristos. Dumnezeu a avut nevoie de un om înstărit ca Filimon la fel de bine cum a avut nevoie de Onisim care era un servitor în casa lui Filimon. Nivelele şi standardele lor de viaţă au rămas neschimbate, dar fiecare dintre ei a avut de adus o contribuţie specifică în Trupul lui Hristos, pe care celălalt n-ar fi putut să o aducă niciodată; şi astfel au putut lucra împreună pentru evanghelie.

Niciodată Dumnezeu n-a intenţionat ca Trupul lui Hristos să fie plin de oameni care să fie exact la fel în orice aspect – cum sunt maşinile care ies dintr-o fabrică. Nu. Lucrarea adevărată a Trupului este dependentă de varietatea membrilor lui. Am avea de-a face cu o stagnare şicu o moarte spirituală dacă toţi am fi la fel.

Chiar şi neînţelegerile noastre unul cu celălalt pot fi folosite de Dumnezeu ca să adâncească părtăşia noastră şi să ne conducă la maturitate spirituală. Proverbe

„…spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:15,16).

Versetele de mai sus precum şi alte versete din Noul Testament fac clar faptul că fiecare credincios are responsabilitatea să propage viaţa în trupul lui Hristos, în propriul lui mod. Acest lucru nu este un privilegiu exclusiv al predicatorilor, ci datoria tuturor membrilor Trupului lui Hristos.

Am văzut deja importanţa purtării crucii şi a morţii faţă de sine. Aceasta este legea de bază a relaţiilor interpersonale în Trupul lui Hristos. Dar este şi mijlocul principal prin care fiecare membru propagă viaţă în Trup.

„Astfel că în noi lucrează moartea, iar (ca rezultat) în voi viaţa”, scria Pavel creştinilor din Corint (2 Corinteni 4:12). Cu cât purtăm mai mult crucea în viaţa noastră, cu atât mai mult vom aduce viaţă în Trup, chiar dacă nu avem darul predicării.

Părtăşia, aşa cum am văzut deja, este o chestiune cu două sensuri. Sunt implicate deopotrivă dăruirea şi primirea. Noi toţi avem nevoie să oferim celor din Trup după cum toţi avem nevoie să primim de la alţii. Am văzut în capitolul trecut cum unii, datorită sentimentelor de inferioritate, pot ezita în a oferi, şi cum alţii, simţindu-se superiori, pot considera că ei nu au nimic de primit. Când toţi membrii Trupului funcţionează aşa cum ar trebui, va exista o dăruire şi o receptare în dragoste care va conduce la zidirea Trupului.

Biblia ne vorbeşte despre o responsabilitată dublă pe care o are fiecare dintre noi în zona dăruirii şi a receptării. Ni se spune să ne încurajăm şi să ne corectăm unul pe altul.

Să luăm următoarele porunci din Biblie:

„Îndemnaţi-vă (mustraţi-vă, îndemnaţi-vă şi încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi…..pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului….

„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu cât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 3:13; 10:25).

Aceste porunci sunt aproape total ignorate de către vasta majoritate a credincioşilor, deşi ele subliniază două dintre responsabilităţile noastre principale ca membrii ai Trupului lui Hristos.

Cuvântul tradus prin „a îndemna/ a încuraja” din pasajul de mai sus este grecescul parakaleo. Forma de substantiv a acestui verb este parakletos, care

(tradus ca „Mângâietor”) este cuvântul folosit de Isus pentru Duhul Sfânt în Ioan, capitolele 14 până la 16.

Aceasta ar părea să indice că încurajarea şi îndemnare sunt două din lucrările principale ale Duhului Sfânt.

Şi dacă Duhul Sfânt locuieşte în noi ca mambrii ai Trupului lui Hristos, El va căuta să se exprime pe Sine prin noi celuilalt într-o lucrare mutuală de încurajare şi îndemnare. De aceea vom stinge Duhul dacă nu ne angajăm într-o astfel de lucrare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi….Nu stingeţi Duhul.” (1 Tesaloniceni 5:14, 19 ).

Nu însemană că trebuie să ne petrecem timpul încurajând sau mustrând pe alţii tot timpul. Nu. Este un anumit timp şi loc pentru practicarea oricărei lucrări. Totuşi, trebuie să ne recunoaştem responsabilitatea noastră în aceste domenii.

Probabil aceasta era lucrarea la care Isus se referea când le-a spus discipolilor Săi la ultima cină: „…şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14). Spălarea picioarelor duce atât la împrospătarea lor cât şi la curăţarea lor – după ce au cutreierat drumurile prăfuite, purtând numai sandale.

La fel, încurajarea poate împrospăta un frate slab şi descurajat, iar corectarea poate curăţa un frate rătăcit.

Trebuie să fim dispuşi să spălăm picioarele altora şi să ne lăsăm în schimb şi propriile picioare să fie spălate.

Încurajându-i pe ceilalţi

Pavel şi Barnaba au întărit sufletele ucenicilor din bisericile pe care le-au înfiinţat, încurajându-i pe aceştia (Faptele Apostolilor 14:22).

Şi noi putem să-i întărim pe alţii printr-o lucrare de încurajare – nu doar predicând Cuvântul, dar şi oferind apreciere acolo unde se cuvine.

Isus a fost întotdeauna grabnic să ofere un cuvânt de apreciere unde se cuvenea. El a lăudat un centurion roman pentru credinţa sa (Matei 8:10), o femeie pocăită pentru dragostea ei (Luca 7:47) şi pe Maria din Betania pentru devotamentul ei (Luca 10:42; Marcu 4:8,9).

Ucenicilor lui slabi, El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28).

Pavel, scriindu-le bisericilor – chiar celor mai carnale -de obicei găsea ceva de apreciat în ele. Către biserica din Corint, plină de clici, de certuri şi imoralitate, Pavel şi-a început scrisoarea astfel: „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna

cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; căci în El aţi fost îmbăgăţiţi în toate privinţele, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă. În felul aceasta, mărturia lui Hristos a fost confirmată în voi, încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:4-9).

De-abia pe urmă le-a spus: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire” (versetul 10).

Pavel a încercat să înceapă cu ceva pozitiv. La fel trebuie să facem şi noi.

Nu tuturor ne vine natural să fim aşa. Cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să vedem mai întâi partea negativă a altora. Dar dacă ne supunem disciplinei Duhului Sfânt, Îl vom descoperi cum ne arată ceva de apreciat în fiecare om.

Odata un profesor a desfăşurat în faţa clasei o coală mare de hârtie cu o pată mică de cerneală într-un colţ şi le-a cerut copiilor să scrie ceea ce văd. Toţi au descris pata mică de cerneală şi nici unul n-a vorbit despre suprafaţa mare de hârtie nepătată. Tot aşa, în relaţiile umane: Adesea avem tendinţa să ne concentrăm la defectele mărunte ale oamenilor şi să nu vedem binele din ei.

Schimbarea perspectivei cuiva necesită hotărâre dar merită efortul. Treptat, se capătă obiceiul de a observa calităţile bune ale oamenilor. Următorul pas este să le spunem cât de mult apreciem acele calităţi bune.

Sinceritatea

Adesea putem să-i încurajăm pe fraţii noştri credincioşi printr-o recunoaştere sinceră a umanităţii şi luptelor noastre.

Suntem chemaţi să fim martori ai lui Hristos. Dar dacă, în mărturia noastră le creem altora o impresie falsă despre noi, atunci devenim martori falşi. Vasta majoritate a credincioşilor intră în această categorie. Ei povestesc altora numai despre reuşitele din viaţă, nespunând nimic niciodată despre luptele sau eşecurile lor. Ei mărturisesc despre multele rugăciuni la care Dumnezeu le-a răspuns, dar nu menţionează nimic despre rugăciunile la care răspunsul lui Dumnezeu a fost Nu. Ei îşi descriu toate experienţele de vârf în detaliu, dar niciodată nu spun nici un cuvânt despre văile lungi dintre culmi.

Ei sunt martori mincinoşi, pentru că arată o imagine ireală a vieţii creştine.

Mi-amintesc cum, ca tânăr creştin, luptându-mă să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu, am auzit multe mărturii de acest fel de la alţi creştini. Nici unul nu mi-a spus, fie de la amvon, sau în conversaţii personale, că şi ei aveau temeri şi probleme nerezolvate şi rugăciuni fără răspuns, sau că erau lucruri în Biblie care-i derutau şi pe ei. De aceea am crezut că astfel de probleme şi semne de întrebare erau numai ale mele. Rezultatul a fost că toate mărturiile lor doar m-

au descurajat; iar descurajarea, la rândul ei, m-a condus departe de Dumnezeu.

Apoi am citit în Biblie cum marele apostol Pavel a fost adeseori încurcat, cum a disperat, cum unele din rugăciunile lui au rămas fără răspuns, cum unii dintre oamenii bolnavi pentru care s-a rugat n-au fost vindecaţi, şi cum el a avut chiar şi temeri, şi cum a fost mângâiat în deznădejdea sa de fraţii lui credincioşi (2 Corinteni 4:8; 1:8; 12:8,9; 2 Timotei 4:20; 2 Corinteni 7:5,6). Onestitatea lui Pavel m-a ridicat şi am fost încurajat să merg înainte.

Pavel n-a căutat niciodată să le lase altora o impresie falsă despre el (2 Corinteni 12:6). Şi astfel le-a spus clar că el era o fiinţă umană – nu un înger. El a trăit victorios peste tot păcatul cunoscut, dar el încă era o fiinţă umană care putea face greşeli şi în care carnea încă nu era stârpită. Întotdeauna scopul lui Pavel era să-i ajute pe alţii iar nu să-i impresioneze. Prin sinceritatea sa faţă de omenescul din el, a devenit un instrument de încurajare pentru mulţi.

Este vorba de dorinţa de a-i impresiona pe alţii care, pe mulţi dintre noi, ne determină să nu fim sinceri cu privire la luptele şi temerile noastre. Aceasta arată că nu suntem cu adevărat interesaţi să-i ajutăm către o umblare mai apropiată cu Dumnezeu. Nu ne pasă că ei sunt descurajaţi de standardele nerealiste pe care le-am pus înaintea lor. Părem să fim mulţumiţi atâta timp cât noi suntem menţinuţi la un nivel de apreciere înalt.

Dacă vrem să fim canale prin care Duhul Sfânt să-i încurajeze pe alţii trebuie plătit un preţ – preţul sincerităţii.

Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem merge în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să mergem în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare – evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unul cu altul. Amintiţi-vă, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi povestea lui Ananina şi Safira înregistrată în Faptele Apostolilor).

Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; şi când oamenii se întorc la Dumnezeu ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni – şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.

Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi în părtăşie într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.

În mod cert avem nevoie de înţelepciune ca să fim oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem să fim ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie – şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.

O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.

Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, biserica. Dar, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.

Keith Miller spune în The Taste of New Wine: „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curat şi înlăuntru sunt bolnavi de ei înşişi, sunt plini de slăbiciuni, frustrări şi le lipseşte realitatea din jurul lor şi din biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Această bandă de oameni drăguţi, netulburaţi nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele”, ori, cei mai perceptivi dintre ei, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi”.

Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă că avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal – şi noi toţi putem începe cu o singură persoană.

Totuşi sunt pericole în acest domeniu al părtăşiei sincere de care ar trebui să fim conştienţi astfel încât să le putem evita. Iată câteva linii călăuzitoare ce ne pot ajuta:

Mai întâi de toate , părtăşia intimă trebuie restricţionată pentru indivizi de acelaşi sex. Nu trebuie să uităm că trăim încă într-o lume căzută şi că firea (şi prin urmare potenţialul pentru păcat) este încă în noi toţi. De aceea pentru oricine este cel mai periculos să încerce şi să dezvolte o părtăşie intimă cu cineva de sex opus, în afara relaţiei de căsătorie. Aceia care au încercat să facă aşa, au căzut invariabil într-un păcat sau altul.

În al doilea rând, trebuie să urmăm principiile spirituale stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru părtăşia noastră – şi să refuzăm să fim călăuziţi de tehnici psihologice. Duhul Sfânt trebuie să deţină controlul părtăşiei noastre şi trebuie să-I permitem să ne conducă mai aproape unul de altul în mod spontan. Nu trebuie să forţăm pe nimeni într-o onestitate artificială.

În al treilea rând , amintiţi-vă că scopul părtăşiei nu este să ne mărturisim păcatele unii altora şi să obţinem prin acesta o stranie consolare nescripturală. Niciunde Biblia nu ne încurajează să ne mărturisim păcatele oricui şi tuturor. Trebuie să ne mărturisim păcatul în cercul în care a fost comis. Dacă am păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu avem nevoie să ne mărturisim păcatul numai lui Dumnezeu. Dacă păcatul nostru a fost îndreptat în acelaşi timp şi împotriva

unui individ sau grup, atunci trebuie mărturisit şi acestora. Dar nu trebuie să ne mărturisim păcatele tuturor fraţilor noştri creştini. În realitate, asemenea confesiuni ale păcatelor, pe langă faptul că sunt total nenecesare, pot deveni o poticnire pentru alţii – murdărindu-le minţile şi poate chiar încurajându-i să păcătuiască la fel. Suntem chemaţi să zidim Trupul lui Hristos. Asigură-te că nu-L sfâşii. Scriptura ne îndeamnă să ne încurajăm şi să ne mustrăm unul pe altul, nu să ne mărturisim păcatele unul altuia.

(Singura referire din Noul Testament la mărturisirea greşelilor unul altuia (Iacov 5:16) este în relaţie evidentă, aşa cum arată contextul, cu vindecarea fizică. Boala este uneori cauzată de păcate nemărturisite. Şi de aceea Iacov îndeamnă la o mărturisire completă a păcatului în prezenţa bătrânilor, pentru ca vindecarea să nu poată fi amânată din această cauză. Această poruncă nu ar trebui niciodată să fie scoasă din contextul ei şi să i se acorde o aplicaţie mai mare care nu i-a fost menită. Amintiţi-vă, „un text scos din context este un pretext”).

O sinceritate prostească poate strica mărturia lui Hristos şi poate de asemenea oferi ocazia pentru clevetire inutilă. Îmi amintesc de o poveste pe ccre am auzit- o despre trei diaconi dintr-o biserică, hotărâţi să aibă părtăşie sinceră unul cu altul. Unul a spus că slăbiciunea lui erau banii şi că fura fondurile bisericii. Altul a recunoscut că slăbiciunea lui era sexul şi că el trăia în păcat cu o anumită doamnă din biserică. Al treilea a spus: „Slăbicunea mea este clevetirea; şi de-abia aştept să plec de la această întâlnire!”.

Biblia spune: „Cine umblă cu defăimări dezvăluie secrete; de aceea să nu te amesteci cu cel ce îşi deschide buzele” (Proverbele 20:19).

Există oameni fără scrupule chiar şi în biserică. Asigură-te că nu te pui pe tine sau pe alţii în situaţii jenante printr-o „sinceritate” neînţeleaptă. Când nu ştii cât de sincer ar trebui să fii cu celălalt în părtăşie, este mai bine să greşeşti spunând mai puţin decât mai mult.

Când ne ţinem de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem în siguranţă.

Apoi, în al patrulea rând, ar trebui să ne analizăm motivele. „Sinceritatea” cu alţii, menită doar să ne înalţe reputaţia de sfinţi umili, este dezgustătoare. Am auzit credincioşi mărturisindu-şi public anumite „păcate onorabile” (ca de exemplu „Nu mă rog destul”, „Nu sunt o mărturie aşa de persistentă cât ar trebui”, „Am nevoie să fiu mai milos”, până la a provoca scârbă) care-i fac să pară mai degrabă sfinţi decât păcătoşi. Cu siguranţă aceasta era intenţia lor – să obţină aprobarea fraţilor lor credincioşi pentru sinceritatea lor. Feriţi-vă de o asemenea „mândrie umilă”!

În al cincilea rând, trebuie să reţinem că confidenţele încredinţate nouă de ceilalţi sunt o responsabilitate sfântă, care nu trebuie să fie niciodată trădată.

Astfel de probleme pe care oamenii ni le-au povestit despre ei sau despre alţii n-ar trebui să fie împărtăşite niciodată nici măcar ca „cereri de rugăciune”. Este pur şi simplu şocant să auzi nivelul clevetirilor care se iscă sub umbrela evlavioasă a justificării de genul „Împărtăşesc aceasta doar pentru rugăciune”.

În al şaselea rând, trebuie să evităm curiozitatea carnală şi nesănătoasă, atunci când cineva îşi descarcă inima faţă de noi. Suntem avertizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu fim persoane sâcâitoare preocupate de problemele altor oameni (1 Petru 4:15). Nu trebuie să ne amestecăm în treburile oamenilor. Scopul nostru în părtăşie este să ne ajutăm unul pe altul, nu să descoperim toate greşelile sau păcatele celuilalt.

În final , haideţi să-i cerem lui Dumnezeu să fie între noi în toate relaţiile de părtăşie şi mărturisire. Numai prezenţa Lui ne poate apăra în mărturisirea noastră. Dacă Hristos Capul nu se află între noi, părtăşia noastră poate degenera într-un exerciţiu carnal care nu este suficient pentru scopul lui Dumnezeu.

Părtăşia creştină adevărată presupune ca fiecare membru să-l încurajeze pe altul. Unde se practică aceasta, legăturile părtăşiei sunt înmiresmate şi întărite.

Mustrându-i pe ceilalţi

Credincioşia faţă de fraţii credincioşi din Trup ne cere să-i mustrăm şi să-i corectăm cu dragoste când îi vedem rătăcind. Dragostea adevărată nu poate sta niciodată într-o mulţumire de sine tăcută în timp ce vede un frate gata să cadă de pe o stâncă.

Biblia spune: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din cauza lui” (Leviticul 19:17).

Biblia nu ne cere să mergem încoace şi-ncolo arătându-i fiecăruia greşelile. Putem să-i corectă numai pe aceia cu care am stabilit deja o legătură de părtăşie; altfel, mustrarea noastră poate să fie înţeleasă greşit şi să facă mai mult rău decât bine.

Trebuie să evităm în mod categoric a corecta greşelile unei persoane, dacă niciodată nu am lăudat-o pentru virtuţile ei. Aprecierea exprimată este cel mai bun fundal pe care poţi arăta greşelile unei persoane.

Am văzut deja cum Pavel a urmat această structură scriindu-le creştinilor din Corint.

La fel şi noi, trebuie să ne abţinem de la a oferi îndreptare cuiva care ştim clar că o va respinge. Biblia spune: „Cel ce mustră pe un batjocoritor îşi atrage dispreţ şi cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu o pată. Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi” (Proverbe 9:7,8).

E de prisos să mai spunem că nu trebuie să căutăm să îndreptăm nimeni dacă noi înşine nu suntem dispuşi să primim îndreptare de la alţii.

Cu toate acestea, sunt situaţii când trebuie să-i corectăm pe fraţii noştri. Isus a spus: „…Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi,

iartă-l ” (Luca 17:3). Mustrarea fratelui nostru este o responsabilitate la fel de sfântă cum este iertarea lui. Nu trebuie s-o neglijăm nici pe una, nici pe cealaltă.

În Matei 18:15-34, Isus vorbeşte pe larg despre ambele subiecte – mustrare şi iertare. Despre mustrare, El spune: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-17).

„Mai bine o mustrare pe faţă decât o dragoste ascunsă”. Şi, în final, vei vedea că

„cine mustră pe altul găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare”, căci „limba mincinoasă urăşte pe cei zdrobiţi de ea şi gura linguşitoare pregăteşte ruina” (Proverbe 27:5; 28:23; 26:28).

Totuşi, trebuie să fim prudenţi în ce priveşte spiritul în care încercăm să-i îndreptăm pe fraţii noştri. Nu suntem chemaţi să fim „cenzori auto-constituiţi ai altora”, ca nu cumva să fim mai aspru judecaţi de Dumnezeu (Iacov 3:1) Nu suntem aici să le spunem oamenilor cum ar trebui să-şi organizeze casele, sau ce standard de viaţă ar trebui să urmeze. Datorită firii noastre păcătoase, mulţi suntem iscoditori. Unii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu datorită „profeţilor” auto- intitulaţi care cred că sunt chemaţi să-i îndrepte pe alţii!

Chemarea noastră este să zidim Trupul lui Hristos. Orice corectare pe care o oferim cuiva trebuie să fie doar cu acest scop. Dacă nu, facem mult mai bine tăcând.

Trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt corecte, dându-le celorlalţi posibilitatea punerii noastre la îndoială în orice mod posibil. Făcând aceasta, avem responsabilitatea să ne supunem îndemnului care spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur”(Galateni 6:1-3).

Această poruncă nu se adresează tuturor credincioşilor, ci doar celor care sunt

„evlavioşi” sau „duhovniceşti” (versetul 1). Omul duhovnicesc este acela care şi- a îndepărtat mai întâi bârnele din proprii ochi înainte de a face un pas pentru scoaterea paiului pe care-l vede în ochiul fratelui său (Matei 7:1-5). Omul duhovnicesc este de asemenea unul suficient de smerit să se recunoască pe sine capabil de căderea în acelaşi păcat în care a căzut fratele său (Galateni 6:1; 1 Corinteni 10:12).

În plus, un viitor „ştergător de paie” trebuie să fie pe cât de duhovnicesc, pe atât de delicat. Căci, dincolo de toate, scoaterea unui pai din ochiul cuiva este o treabă delicată: un tratament dur, grosolan putând împinge şi mai adânc paiul în ochi, fâcând astfel mai mult rău decât bine!

Omul duhovnicesc este totodată unul care vorbeşte celuilalt în mod respectuos, numai după ce rugăciunea i-a creat atitudinea corectă, aşa încât se simte el însuşi mai afectat de căderea fratelui său decât va fi fratele său ca urmare a mustrării lui.

Iată ce însemană „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2).

Omul duhovnicesc este omul condus de Duhul Sfânt – pentru că acesta este înţelesul cuvântului „duhovnicesc”. Acest lucru presupune că el acordă corectare numai când primeşte mărturia interioară a Duhului care-l îndeamnă să facă astfel. Căci, aşa cum spune Biblia: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…..tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea îşi are timpul ei” (Eclesiastul 3:1,7). Avem nevoie să fim intim legaţi de Cap, dacă vrem să ştim care este cel mai bun moment de abordare a altui membru din Trup cu un cuvânt de îndreptare. Numai aceia care sunt în strânsă legătură cu Capul ar trebui să-şi asume o astfel de lucrare.

Corectarea este o responsabilitate sfântă pe care o avem unii faţă de alţii, ca membrii în Trupul lui Hristos. Isus a spus (în Matei 7:5) că după ce ne scoatem bârna din propriul ochi, avem datoria de a merge la fratele nostru să-i îndepărtăm paiul din ochiul său. După ce ne-am curăţat ochiul, nu trebuie să stăm pur şi simplu nefăcând nimic. Nici nu trebuie să mergem la fratele nostru doar ca să-i arătăm paiul din ochi. Responsabilitatea noastră este să-l ajutăm să scape de el. Aceasta presupune să ne alăturăm lui şi să-l ajutăm să îndepărteze paiul.

Primind încurajare

Părtăşia, aşa cum am văzut în repetate rânduri, este o chestiune bidirecţională. Fiecare parte a corpului uman are nevoiesă primească ajutor, la fel de bine cum trebuie să şi ofere celorlalte părţi ale corpului. La fel este şi în Trupul lui Hristos.

Trebuie să fim suficient de smeriţi ca să ne recunoaştem nevoia de încurajare din partea altora. Este doar un spirit de mândrie acela care pretinde să fii capabili să mergi înainte fără nici o încurajare din partea cuiva. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că putem trăi şi munci mult mai bine când suntem încurajaţi. Fiecare dintre noi are nevoie de încurajare.

Să ne gândim la atitudinea apostolului Pavel, când le-a scris tinerilor creştini din Roma: „Căci doresc mult să vă văd”, spune el, „ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră; adică să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră cât şi a mea” (Romani 1:11,12).

Iată că avem un exemplu clar de cum trebuie să funcţioneze împreună membrii Trupului, unul cu altul. Chiar şi marele apostol, în ciuda experienţei şi a maturităţii, a recunoscut nevoia sa de a primi ajutor şi încurajare de la creştinii tineri din Roma.

Şi noi avem nevoie de ajutorul şi încurajarea celuilalt.

Primind mustrarea

De asemenea, trebuie să fim suficient de smeriţi ca să primim mustrarea de la alţii. Noi toţi avem greşeli. Ceea ce este mai rău, toţi avem „pete oarbe” aşa încât nu suntem capabili să ne vedem unele greşeli aşa de clar cum ni le văd alţii.

Aici este un alt loc unde membrii Trupului ne pot ajuta – dacă suntem dispuşi să primim ajutorul lor. Dacă însă ei găsesc în noi un spirit de mândrie, de aroganţă atunci se poate întâmpla ca niciodată să nu mai vină să ne spună ce văd, şi numai noi vom fi singurii păgubaşi

Pavel a fost credincios în a-l mustra pe Petru când l-a văzut pe Petru compromiţându-se. Iar Petru, la tândul lui, a fost suficient de smerit să accepte mustrarea lui Pavel, pentru că a văzut că Pavel avea dreptate. Rezultatul a fost că şi alţii au fost binecuvântaţi, şi Trupul lui Hristos a fost zidit (Galateni 2:11- 16). Ce înfrângeri s-ar fi stârnit dacă Pavel ar fi păstrat tăcerea sau dacă Petru ar fi fost prea mândru (în poziţia lui de apostol senior) ca să primească cuvântul de corectare!

Suntem noi accesibili şi deschişi acelora care pot avea un cuvânt de reproş la adresa noastră? Sau arătăm altora prin atitudinea noastră, că noi nu dorim nici un fel de critică? Dacă alţi membri ai Trupului ne găsesc dificili de abordat cu un sfat, este mai mult decât probabil că Hristos Capul ne poate găsi greu de şlefuit.

Unul din cele mai clare teste ale condiţiei noastre spirituale este atitudinea faţă de critică.

Iată ce spune Biblia pe marginea acestei teme:

„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celor fără minte…..Cine îşi aduce aminte de disciplină apucă pe calea vieţii….Cine iubeşte disciplina, iubeşte cunoaşterea; dar cine urăşte mustrarea este prost……Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura, dar cel ce ia seama la mustrare va fi pus în cinste….Urechea care ia aminte la mustrarea care duce la viaţă va rămâne printre înţelepţi. Cel care leapădă învăţătura îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel care ascultă mustrarea capătă pricepere….. Când se dă învăţătură celui înţelept, el primeşte cunoştinţă….Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei…. Ca un cercel de aur şi ca un ornament de aur curat, aşa este pentru o ureche atentă cel ce mustră cu înţelepciune….Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt înşelătoare” (Eclesiastul 7:5; Proverbele 10:17; 12:1; 13:18; 15:31,32; 21:11; 23:12; 25:12; 27:6).

Trupul lui Hristos va fi zidit pe măsură ce fiecare membru îşi îndeplineşte propria responsabilitate în a da şi a primi.

Legile împărăţiei lui Dumnezeu sunt tocmai opusul legilor împărăţiilor pământeşti – cum este cerul faţă de pământ (Isaia 55:8,9).

Pe pământ, lideri care exercită autoritate asupra altora sunt consideraţi a fi superiori, iar aceia care trebuie să se supună, inferiori. Dar în Trupul lui Hristos se întâmplă exact invers. Legile Trupului ne cheamă: „supunându-ne unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21-TLB) să ne slujim unii pe alţii în smerenie (1 Petru 5:5) şi în dragoste (Galateni 5:6).

Fiecare membru este chemat să se supună şi să-i slujească altuia. „Cum este posibil?”, cineva ar putea întreba, „Nu cei tineri sunt chemaţi să le slujească bătrânilor?”

O astfel de întrebare apare pentru că supunerea este adeseori greşit înţeleasă doar ca obedienţă. Dar ne putem supune altora şi lepădându-ne de noi înşine. Isus tocmai aşa a trăit. Tot timpul pe pământ, El S-a dezis de drepturile Lui în relaţiile cu ceilalţi. Acesta este sensul principal al supunerii. Şi aceasta este ceea ce fiecare membru al Trupului este chemat să facă.

Isus ne-a arătat slava supunerii, astfel că noi ar trebui să fim fericiţi umblând pe această cale toată viaţa noastră.

Supunere faţă de autoritatea numită de Dumnezeu

Dumnezeu este autoritatea fundamentală în univers. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu deleagă autoritatea Sa.

Conducători de guverne, părinţi şi lideri de biserici au autoritate în societate, în cămin şi în biserici.

Biserica nu este, aşa cum cred unii, o democraţie unde fiecare este responsabil numai faţă de Dumnezeu. Nu. Există lideri în Trup numiţi de Domnul, cărora noi trebuie să ne supunem şi de care trebuie să ascultăm în ce priveşte chestiunile legate de biserică. Aceasta este voia lui Dumnezeu şi este clar învăţată de Scriptură.

La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu le porunceşte popoarelor să se supună conducătorilor, soţiilor să se supună soţilor, copiilor să se supună părinţilor şi servitorilor, stăpânilor lor, la fel el porunceşte supunerea faţă de bătrânii dintr- o biserică.

De exemplu, Biblia ne învaţă că bărbatul este autoritatea delegată de Dumnezeu asupra femeii. Chiar dacă bărbaţii răscumpăraţi şi femeile răscumpărate sunt membrii egali în Trupul lui Hristos, Dumnezeu porunceşte cu toate acestea ca femeia să fie supusă bărbatului în biserică (1 Corinteni 11:3; 14:33-35; 1 Timotei 2:11-13).

Similar, Dumnezeu a stabilit ca bătrânii să fie cei care conduc bisericile locale. Unde bătrânii sunt cu adevăraţi numiţi de Dumnezeu într-o biserică, ei sunt delegaţii Domnului şi manifestă ceva din autoritatea Lui. Domnul a spus ucenicilor pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge” (Luca 10:16).

Cuvântul lui Dumnezeu are porunci de genul:

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5:12,13).

„Vă îndemn, fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucrare şi care munceşte” (1 Corinteni 16:15,16).

„Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Timotei 5:17).

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (1 Petru 5:5).

Dumnezeu ne plasează ca membrii în Trupul lui Hristos în grupuri de părtăşie (biserici sau echipe de lucrători creştini). Aici, suntem chemaţi să ne supunem liderilor spirituali pe care Dumnezeu i-a numit peste noi, şi să acţionăm împreună cu ei ca o echipă. În chestiuni personale, călăuzirea lui Dumnezeu ne vine în mod direct; dar în chestiuni privitoare la echipă, călăuzirea vine la noi prin liderii spirituali.

În Faptele Apostolilor 16:9,10, citim că Pavel a primit singur călăuzire de la Dumnezeu cu privire la destinaţia următoare a lucrării lui şi a echipei. Echipa lui, compusă din Sila, Timotei şi Luca, l-a urmat, crezând pe deplin că, lucrând sub conducerea lui Pavel Dumnezeu era de fapt Acela care-i conducea. Pentru ei nu a fost necesar să mai obţină călăuzire separată de la Dumnezeu pentru următoarea deplasare, deoarece era o chestiune de echipă şi Dumnezeu îi vorbise deja liderului lor.

De asemenea, în trupul uman, anumite membre sunt astfel rânduite că ele trebuie să se mişte atunci când alte membre se deplasează. De exemplu, degetul mic de la mâna mea dreaptă este un membru independent care se poate mişca de unul singur, în supunere directă faţă de semnalele care vin de la cap. În acelaşi timp, fiind un membru al mâinii mele drepte, el trebuie să se mişte împreună cu braţul, când braţul face vreo mişcare. Nu se poate detaşa singur de braţul meu şi să refuze să se mişte, fiindcă Dumnezeu l-a menit a fi parte a „echipei” de membrii care formează braţul meu drept. Nu trebuie să se mişte când braţul meu stâng se mişcă, însă trebuie să se mişte cu propria lui echipă.

Dacă Dumnezeu ne-a pus într-o biserică sau într-o echipă de lucrători creştini, suntem obligaţi să ne supunem conducerii pe care Dumnezeu a plasat-o deasupra noastră şi să-i urmăm în chestiunile care privesc echipa. Singurul lucru de care trebuie să fim siguri este că Dumnezeu e Acela care ne-a plasat în acea echipă. Odată ce acest aspect este stabilit, nu mai e nici o suspiciune, ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi fiind să ne supunem şi să ascultăm de liderii noştri. Multe probleme în lucrarea creştină sunt rezolvate odată ce acest principiu Scriptural este înţeles.

Să ne gândim la exemplul Fiului lui Dumnezeu. Ca tânăr, citim că El a trăit în supunere faţă de Iosif şi Maria (Luca2:51). Isus a fost perfect. Iosif şi Maria nu erau perfecţi. Cu toate acestea, Cel Perfect a trăit în supunere faţă de fiinţe umane imperfecte, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru El. Pentru Isus, voia lui Dumnezeu stabilea caracterul definitiv al tuturor chestiunilor. Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să trăiască în supunere faţă de Iosif şi Maria, El a făcut exact acest lucru – şi de asemenea, atâta timp cât a dorit Tatăl Lui de la El.

A venit un timp, mai târziu în viaţa lui Isus (după botezul Lui), când El a încetat să mai fie supus lor – când Tatăl Lui L-a chemat să-Şi părăsească familia şi să se intre în lucrarea Lui ca Fiu de Dumnezeu.

După aceea, răspunsul Lui faţă de mama Sa a fost: „Femeie, ce am Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Dar atâta timp cât Tatăl Lui L-a ţinut în supunere faţă de Iosif şi Maria, El S-a supus cu bucurie.

Vedem deci, şi din exemplul Fiului Perfect al lui Dumnezeu, că singura întrebare importantă care se pune este dacă „e voia lui Dumnezeu să fiu în această părtăşie?” Dacă răspunsul este „Da”, atunci e datoria noastră să ne supunem conducerii numite de Dumnezeu asupra noastră.

Revolta împotriva autorităţii a fost primul păcat comis în univers, când Lucifer, conducătorul îngerilor, s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi, există două spirite care conduc – Spiritul lui Hristos, care-i conduce pe oameni spre supunerea faţă de autoritatea divin constituită, şi spiritul lui Satan care-i conduce pe oameni la revolta împotriva unei asemenea autorităţi.

Spiritul de revoltă este în floare în societatea noastră, acasă şi în biserică deopotrivă. Este un indiciu clar al îndepărtării rapide a oamenilor de Dumnezeu, ajungând să fie controlaţi din ce în ce mai mult de către Satan. Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, suntem chemaţi să stăm împotriva acestui principiu demonic şi să urmăm exemplul lui Hristos de supunere.

Niciodată nu putem pierde supunându-ne conducerii numite de Dumnezeu. Pe de altă parte, prin revoltă pierdem foarte mult.

Supunerea faţă de conducerea divin constituită este metoda lui Dumnezeu de conducere către maturitatea spirituală. Ne vom opri din creştere spirituală dacă nu ne supunem acolo unde ne cheamă Dumnezeu s-o facem.

Mulţi credincioşi nu au învăţat în experienţa lor realitatea suveranităţii lui Dumnezeu, deoarece nu au cunoscut niciodată ce înseamnă să fii cercetat şi contrazis în planurile tale ca rezultat al supunerii smerite faţă de liderii spirituali. Nimeni nu poate să-i slujească în mod eficient lui Dumnezeu sau să fie el însuşi un lider spiritual dacă nu a cunoscut niciodată în viaţă supunerea faţă de alţii.

Supunerea nu este ceva degradant şi apăsător, aşa cum ne şopteşte Diavolul la ureche. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care Dumnezeu ne protejează din punct de vedere spiritual. În primii ani ai vieţii noastre creştine, când suntem încă neştiutori cu privire la căile lui Dumnezeu, putem fi salvaţi de la multe capcane şi de la riscul de a-i rătăci pe alţii prin zelul noastru tineresc, dacă ne supunem liderilor noştri spirituali. Acei ani petrecuţi în supunere pot fi de asemenea timpul când Dumnezeu ne învaţă legile împărăţiei Lui, contribuind la îmbăgăţirea noastră spirituală, astfel încât să putem sluji şi noi altora.

Cât de mult pierdem când evităm calea supunerii!

Conducere

Însuşi Dumnezeu îi cheamă pe unii membrii ai Trupului lui Hristos să exercite asupra altora conducere spirituală.

Unul din primele lucruri pe care toţi liderii de acest fel trebuie să-l recunoască este acela că Hristos este singurul Cap al Trupului. Conducerea nu a fost niciodată delegată de către Hristos altcuiva. Dominaţia individuală dintr-o biserică locală (sau grup de biserici) sau într-o părtăşie a lucrătorilor creştini este, prin urmare, o violare sigură a Suveranităţii Conducerii lui Hristos.

Acesta este motivul pentru care conducerea prescrisă pentru biserica Noului Testament este printr-un corp de bătrâni (plural şi nu singular).

Bătrânii lalolaltă unii cu alţii trebuie să exercite autoritate spirituală (Vezi Faptele Apostolilor 14:23; 20:17; 1 Timotei 5:17; Tit. 1:5; Iacov 5:14; 1Petru

5:1).

În Matei 18:18-20, Isus a spus că unde se adună doi sau trei împreună în Numele Lui, El va fi prezent în mijlocul lor dându-le autoritate să lege şi să elibereze. Contextul imediat al pasajului (vezi versetul 17) pare să indice că Hristos se referea în primul rând (deşi nu exclusiv) la bătrânii bisericii (numărând cel puţin doi sau trei) exercitând această autoritate. Aparent, o persoană prin sine însăşi, nu poate exercita o astfel de autoritate. (Altminteri n- ar avea sens ca Hristos să specifice „doi sau trei”.)

Astăzi nu mai trăim sub vechiul legământ. În acele zile, Dumnezeu numea adeseori un om care să-i conducă oamenii Săi – cum a fost cazul lui Moise,

Iosua, David, etc.. Acei lideri erau toţi „tipare” ale lui Hristos. Acum că Hristos Însuşi a venit, El singur este Căpetenia poporului lui Dumnezeu. Şi El lucrează printr-o breaslă de conducere în Trup.

În anii de început ai erei creştine, Domnul a dat autoritate specială celor unsprezece apostoli şi apostolului Pavel asupra bisericilor, dar aceasta s-a datorat faptului că apostolii erau pietrele de fundaţie ale bisericii (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) şi erau canale prin care Dumnezeu a dat Cuvântul Său bisericii. O astfel de situaţie nu există astăzi, aşa că ar fi nu doar prostesc, dar şi îndrăzneţ pentru oricine să-şi justifice acţiunile autoritare prin referire la acţiunea lui Pavel ca apostol. O astfel de persoană este mai degrabă ca Diotref decât ca Pavel (3 Ioan 9).

Diotref a fost un „apostol” auto-intitulat care a vrut să preia conducerea în biserică de unul singur. El nu este denunţat în vreun termen incert de către Ioan.

Oriunde astăzi oamenii caută să lase conducerea poporului lui Dumnezeu pe mâna unuia singur, ei sunt în pericolul de a-l conduce, din punct de vedere spiritual, înapoi la vremurile vechiului legământ. Acest lucru trebuie ţinut minte mai ales de către aceia care au capacităţi de conducere deosebite

Fără îndoială că Dumnezeu formează chiar şi în zilele noastre echipe de lucrători creştini, în care un Timotei sau un Tit lucrează sub călăuzirea unui Pavel.

Dar această stare de lucruri trebuie să dureze doar în fazele iniţiale ale formării unei echipe. Pe măsura trecerii timpului, chiar şi Timotei şi Tit au fost consideraţi de către Pavel drept lucrători deopotrivă cu el, iar nu ajutoare novici.

Planul pentru conducerea în Trupul lui Hristos rânduită în mod divin prevede exercitarea autorităţii printr-un grup de bătrâni (fie pentru o biserică sau pentru o echipă de lucrători). Aceasta este o dispoziţie pe care a dat-o Dumnezeu pentru siguranţa bisericii – ca să prevină ca punctul cuiva de vedere să devină prea dominant.

Este uşor pentru aceia care au viziune înaltă şi abilităţi deosebite să devină nerăbdători faţă de încetineala altora cu care ei sunt nevoiţi să împartă sarcina conducerii în lucrarea creştină. Ei pot fi tentaţi să se afirme pe ei înşişi, să-i calce pe ceilalţi în picioare, susţinând că procedează astfel pentru continuarea lucrării lui Dumnezeu. Însă o astfel de violare a ordinii lui Dumnezeu va conduce în final la blocarea creşterii spirituale a altor membrii din Trupul lui Hristos

Uitaţi-vă în jur să vedeţi starea bisericilor şi organizaţiilor unde există un lider autoritar puternic, şi veţi descoperi totdeauna că creştinii din interiorul lor sunt pitici spirituali. O astfel de conducere a unui singur om poate părea dinamică, având o multitudine de programe, dar creştinii care sunt conduşi nu cresc. Nu aceasta este intenţia lui Dumnezeu pentru Trupul lui Hristos. El mai degrabă

ar avea mai puţine programe şi proiecte dar o creştere spirituală mai mare printre membrii.

Calificările pentru lideri

Numai Dumnezeu poate numi un om să fie lider spiritual. Dacă numirea noastră este făcută numai de oameni, niciodată nu vom putea exercita autoritatea lui Hristos. În aceasta constă ignoranţa acelora care caută să fie votaţi în poziţii de conducere creştină – şi nu caută să fie numiţi de Dumnezeu.

Un lider spiritual trebuie să-şi conducă oamenii pe calea crucii. Aceasta presupune că el trebuie să fie unul care merge cu credincioşie pe calea lepădării de sine.

Apoi, din nou, nimeni nu poate fi lider în Trupul lui Hristos dacă nu tânjeşte să fie un slujitor al altora, aşa cum Hristos Însuşi era. Isus a spus: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:42-45). Pavel, marele apostol, care a avut o autoritate care a întrecut-o pe a oricui altcuiva, a fost un slujiror al altora (2 Corinteni 4:5; 1 Corinteni 9:19). Aceasta este o altă calificare principală pentru conducerea spirituală.

Un lider spiritual este chemat să exercite autoritate asupra acelora pe care Dumnezeu îi plasează sub el, şi în acleaşi timp să fie un frate pentru ei şi un membru în acelaşi Trup. Este vorba despre această relaţie foarte fin echilibrată de lider-frate care este adeseori aşa de greu de menţinut. Tindem să fim neechilibraţi într-un fel sau altul. Ca să menţinem acest echilibru vom avea constant nevoie de mult har de la Domnul. De aici decurge necesitatea absolută pentru un lider de a trăi aproape de Dumnezeu într-o relaţie „faţă-în-faţă”. Acesta a fost secretul conducerii eficiente de către Moise a 3 milioane de oameni ai lui Dumnezeu în cele mai adverse circumstanţe, timp de 40 de ani (Deuteronomul 34:10; Numeri 12:8).

Autoritatea spirituală, fiind dată de Dumnezeu, nu este ceva ce avem de revendicat de la alţii şi nu înseamnă să-i forţăm pe alţii să ne asculte sau să ni se supună. Dumnezeu Însuşi se va ocupa de aceia care se împotrivesc reprezentanţilor Lui. Robul Domnului nu trebuie să se lupte niciodată cu oamenii (2 Timotei 2:24,25) – căci dacă Dumnezeu este în spatele autorităţii noastre, de ce am mai căuta să ne apărăm poziţia. Dumnezeu Însuşi ne va apăra şi ne va institui autoritatea. Dacă noi căutăm singuri să ne impunem autoritatea, aceasta denotă că autoritatea noastră nu ne este dată de Dumnezeu.

Un lider spiritual nu ar trebui să se apere singur sau să caute să se justifice sau să se răzbune singur când este atacat sau denigrat. Biblia spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a

găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Petru 2:21,23).

Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare autoritate, a refuzat să se lupte cu oamenii şi să-şi impună domnia Sa asupra lor. L-a lăsat pe Dumnezeu să-L apere şi să-L răzbune. Aceasta este calea pe care toţi păstorii din biserică trebuie să păşească. Ca lider spiritual, dacă trăieşti tu însuţi sub autoritatea lui Dumnezeu, poţi lăsa în siguranţă totul în Mâinile Lui. Îţi poţi permite să ignori defărimarea şi critica şi lovirile pe la spate îndreptate împotriva ta, căci promisiunea lui Dumnezeu este că El Însuşi Îşi va apăra slujitorii împotriva unor asemenea atacuri (Isaia 54:17). Oswald Chambers a spus că atunci când cineva aruncă cu noroi în noi, dacă încercăm să-l ştergem, ne vom păta hainele. Dar dacă-l lăsăm, se va usca în timp şi va cădea singur; şi nu va mai fi nici o pată. Aceasta este cea mai înţeleaptă cale de a trata defăimarea.

Watchman Nee, ca urmare a multor ani de experienţă pe care Dumnezeu i-a dat în exercitarea conducerii spirituale în China, ne oferă câteva sfaturi înţelepte în cartea sa Autoritate spirituală. El spune „Nu este omul violent sau cel puternic, ci un om ca Pavel a cărui apariţie fizică este slabă şi a cărui vorbire nu e luată în considerare (2 Cor. 10:10) – acela pe care Dumnezeu îl va aşeza cu autoritate….. De obicei oamenii admit ca cerinţe necesare pentru autoritate următoarele: splendoare şi lux, puterea personalităţii, ţinută sau apariţie fizică şi putere. Ca să fie o autoritate, gândesc ei, omul trebuie să fie hotărât, să aibă idei clare şi vorbire elocventă. Dar nu acestea reprezintă autoritatea; în schimb ele reprezintă firea pământească. Nimeni din Vechiul Testament nu l-a depăşit pe Moise ca autoritate stabilită de Dumnezeu, deşi el era cel mai umil dintre toţi oamenii. În timp ce era în Egipt, el era foarte înverşunat, atât în situaţia uciderii egipeanului cât şi în cea a mustrării evreilor. El trata cu oamenii prin propria mână de carne. De aceea, în acel timp, Dumnezeu nu l-a numit pe el să fie o autoritate. Numai după ce devenise foarte umil – mai umil decât toţi oamenii de pe pământ (Numeri 12:3) – Dumnezeu l-a folosit ca o autoritate. Persoana cel mai puţin probabil a i se acorda autoritate este adesea aceea care se consideră pe sine drept o autoritate. La fel, cu cât crede o persoană că ar avea mai multă autoritate, cu atât mai puţin are în realitate….

„Autoritatea este instituită pentru a executa poruncile lui Dumnezeu, şi nu pentru a se înălţa pe sine. Înseamnă să dai copiilor lui Dumnezeu o direcţie către Dumnezeu, nu să le dai o direcţie către sine însuşi. Lucrul important este să ajuţi oamenii să fie subiect al autorităţii lui Dumnezeu…..A fi o autoritate delegată nu este deloc un lucru uşor, pentru că presupune să te goleşti de sine…..

„Autoritatea nu este o chestiune de poziţie. Unde lipseşte lucrarea spirituală, nu poate fi nici o autoritate poziţională. Oricine are o slujbă spirituală înaintea lui Dumnezeu are autoritate înaintea oamenilor. Cine atunci poate lupta pentru această autoritate, căci nu e nici o cale de îndârjire după lucrare? Aşa cum lucrarea este distribuită de către Domnul, la fel şi autoritatea este hotărâtă de El…..Nu trebuie să depăşim autoritatea lucrării noastre….Mulţi fraţi îşi imaginează în mod eronat că pot să apuce autoritatea la întâmplare, neştiind că……autorictatea cuiva înaintea oamenilor este egală cu lucrarea lui înaintea

„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!…..Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, cei doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).

Vă amintiţi povestea din fabulele lui Esop, unde un fermier bătrân i-a învăţat pe cei trei copii ai săi care se certau mereu între ei o lecţie despre unitate. Luând mai multe beţe subţiri, el l-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar când le-a legat împreună într-un mănunchi, erau aproape imposibil de rupt.

Chiar şi copiii acestei lumi realizează că este putere în unitate şi părtăşie.

„Lăcustele”, spune Biblia, „n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30:27). În aceasta constă siguranţa şi puterea lor.

În biserica lui Isus Hristos, avem nevoie să reînvăţăm această lecţie.

Încă de la început, trebuie să clarific faptul că nu mă refer la o unitate organizaţională de creştini sau de biserici, formate de om, cu costul compromiterii şi al sacrificării adevărului lui Dumnezeu – cum a fost cazul mişcării ecumenice în timpurile moderne. Acel tip de unitate este o păcăleală şi o contrafacere a unităţii pentru care S-a rugat Hristos în rugăciunea Înaltei- Preoţii (redată în Ioan 17).

Unitatea despre care vorbeşte Noul Testament este unitatea membrilor Trupului lui Hristos unul cu altul, sub Conducerea lui Hristos – o unitate organică iar nu una organizaţională. Ea îi exclude pe aceia care sunt în afara Trupului lui Hristos, chiar dacă au eticheta de „creştin”. Nu poate fi nici o unitate între vii şi morţi. Cei înviaţi în Hristos prin naşterea din nou îşi pot găsi unitatea spirituală numai cu alţii care au fost în mod similar regeneraţi de Dumnezeu. Unitatea creştină este plăsmuită de Duhul Sfânt Care singur ne face membri ai Trupului lui Hristos. Biblia ne îndeamnă „să căutăm să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii”. (Efeseni 4:3).

Orice unitate formată de către om nu e bună de nimic.

Stategia lui Satan

Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual.

Isus a spus că puterile Iadului nu vor putea să biruiască biserica Sa (Matei. 16:18). Biserica, adică Trupul lui Hristos, este cea căreia i s-a promis victoria în lupta împotriva lui Satan. Un credincios care stă izolat de alţi credincioşi se poate trezi înfrânt.

Satan L-a atacat pe Hristos în mod constant în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, dar nu a fost capabil să domine. În cele din urmă, la cruce, puterea lui Satan asupra omului a fost luată de la el de către Hristos (Evrei 2:14; Coloseni 2:15).

Astăzi, Satan nu-L poate ataca pe Hristos Cel Înălţat. De aceea atacurile Lui sunt îndreptate către Trupul lui Hristos, biserica. Victoria asupra lui Satan este posibilă numai dacă stăm uniţi împotriva lui, ca un Trup sub Căpetenia Domnului nostru.

Într-o părtăşie a creştinilor, chiar dacă numai un singur membru nu-şi îndeplineşte funcţia, puterea Trupului este, în acea măsură, slăbită. Cunoscând aceasta, Satan caută în mod continuu să-i izoleze pe membrii individuali ai unui grup sau să divizeze grupul (sau biserica) în clici. În oricare din moduri, el are succes în scopul lui.

De aceea, constant, trebuie să fim în gardă împotriva vicleniilor lui Satan, ca nu cumva el să slăbească legăturile dintre noi şi alţi membri ai Trupului lui Hristos.

Autoritatea Trupului

Capitolele de început ale scrisorii lui Pavel către creştinii Efeseni dezvăluie

„misterul” Trupului lui Hristos. Către sfârşitul scrisorii, este o descriere a războiului spiritual în care este angajat şi a armurii lui Dumnezeu necesară pentru a învinge.

Având în vedere că tema generală a Efesenilor este biserica văzută ca Trupul lui Hristos, s-ar putea ca războiul descris la sfârşitul scrisorii să fie ceva în care este angajat Trupul ca un tot – şi nu doar membrii individuali, fiecare în parte. În acest război avem nevoie unul de celălalt.

La început, în aceeaşi scrisoare, ni se spune că Hristos a fost înălţat mai presus de toate, să fie Cap al bisericii (Efeseni 1:20-23). Una este să ştii că Hristos a fost înălţat, şi cu totul altceva să ştii că El a fost astfel înălţat drept Cap al Trupului Său, biserica. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii Efeseni a fost ca ei să poată avea revelaţie spirituală asupra acestui adevăr.

Acest adevăr are implicaţii cu bătaie mare pentru biserică aici pe pământ. Căci dacă Hristos a fost înălţat mai presus de toate, drept Cap al bisericii, aceasta presupune că biserica are o contribuţie proprie în exercitarea autorităţii lui Hristos. Să ilustrăm aceasta cu trupul omenesc. Pentru capul meu, nu ar fi posibil să stea pe un tron, fără ca trupul meu să stea de asemenea pe acelaşi tron. La fel şi cu Hristos şi Trupul Lui.

Autoritatea pe care Hristos o are este ceva ce El doreşte să dea bisericii Lui. De ce atunci biserica este aşa de lipsită de putere în zilele noastre? Cu siguranţă trebuie să fie aşa pentru că ea nu şi-a recunoscut şi asumat poziţia ca Trup sub Căpetenia lui Hristos.

Autoritatea lui Hristos este exercitată prin Trupul Lui, nu doar prin indivizi izolaţi. Corpul uman funcţionează în supunere faţă de cap, deoarece este un organism coordonat, şi nu doar o adunare de mădulare şi organe amestecate. La fel funcţionează şi Trupul lui Hristos.

Unde există o echipă creştină coordonată, acolo autoritatea lui Hristos poate fi exercitată în mod eficient.

Vedeţi acum de ce Satan urăşte adevărul „Trupului” şi de ce va face tot ce-i stă în putere să ne menţină orbi cu privire la el? Şi dacă apucăm să înţelegem adevărul cognitiv al acestui aspect, Satan va încerca să ne orbească cu privire la aplicarea lui practică.

Armonie în Trup

Isus a făcut multe promisiuni legate de credincioşii individuali care se roagă lui Dumnezeu. Dar în Matei 18:18,19, avem o promisiune făcută unei categorii a Trupului lui Hristos care se roagă la unison:

„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, a spus Isus, „va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.

Cuvântul tradus prin „se învoiesc” în versetul 19, este cuvântul grecesc

„sumphoneo”, din care derivă cuvântul englezesc „simfonie”. În aceste versete Isus s-a referit la unitatea, chiar şi numai a dintre doi din copiii Lui, care ar fi ca o simfonie muzicală. Aceasta implică mai mult decât a spune doar „Amin” la sfârşitul rugăciunii altcuiva. Simfonia presupune o armonie profundă a spiritului celor care se roagă împreună. Când părtăşia unui grup cât de mic de creştini este ca simfonia produsă de o orchestră bine condusă, atunci (spune Isus) rugăciunile lor vor avea o aşa autoritate încât orice vor cere li se va dărui. Un astfel de grup de creştini ar avea autoritate să lege puterea lui Satan şi să-i elibereze pe captivii lui Satan.

Cauza datorită căreia o astfel de părtăşie ar putea exercita o astfel de autoritate a fost explicată de Isus: „Căci”, a spus El, „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (versetul 20). Hristos Capul este prezent cu toată autoritatea Sa în mijlocul unei astfel de părtăşii, şi de aceea puterile Iadului nu pot sta niciodată împotriva ei.

Unul din motivele pentru care biserica descrisă în „Faptele Apostolilor” cunoştea realitatea acestei autorităţi a fost pentru că ei aveau această unitate în părtăşia lor.

„Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune…. „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun……toţi împreună erau nelipsiţi de la templu