Ar trebui să ne ruşinăm pentru fesenirea noastră, pentru puţinătatea, căldiceala, micimea, răutatea, împietrirea, nepocăinţa, necurăţia, răutatea, şi nemulţumirea noastră, fiindcă Tatăl Nostru ne iubeşte şi ne ajută pe toţi, deşi noi” nu l-am băgat în samă” (Îs.53/3 b) Dar „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mat.5/45) Cât ne-ar costa, dacă am crea un soare artificial sau ploaia? De ce nu apreciem chinurile Lui pentru noi? Cum am putea noi îndura suferinţele lui Iisus, care s-a jertfit în locul nostru? Chiar dacă nu-i suntem recunoscători, El ne binecuvântă pe toţi şi, datorită Lui, respirăm, ne mişcăm, vorbim, gândim, iubim, dormim, ne înmulţim, pentru că „Împărăţia Lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17/21); Să nu luăm ca de apucat somnul, auzul, (dez) asimilaţia, diviziunea celulară, auzul, privirea etc Şi dacă nu vrem să-i mulţumim, până la urmă, (TOŢI), „în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Fil.2/10-11)

Cateva petale  din  lacrimile Bucuriei lui Zac Poonen= UN TRUP ÎN HRISTOS…Principiile Slujirii…
ddOAMENII NECESARI LUI DUMNEZEU
gttSecretele Biruinţei 

 

UN TRUP ÎN HRISTOS

scris de :   Zac Poonen

DRAGOSTEA DE LA CALVAR

Trupul lui Hristos se zideşte pe sine prin dragostea de la Calvar.

Ca ajutor pentru a medita pe marginea acestei teme, redau mai jos câteva paragrafe din cartea lui Amy Carmichael „DACĂ (IF)”

Aş sugera să parcurgeţi propoziţiile următoare fără grabă, meditând asupra descrierii dragostei Calvarului.

„Dacă nu am nici o înţelegere faţă de fratele meu rob, aşa cum Domnul a avut milă de mine”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îi dispreţuiesc pe aceia cărora sunt chemat să le slujesc, dacă vorbesc despre slăbiciunile lor în contrast poate cu ceea ce cred a fi calităţile mele; dacă adopt o atitudine superioară, uitând „Cine te-a făcut diferit?” şi „Ce ai fără să fii primit?”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă vorbesc cu uşurinţă despre neajunsurile şi păcatele altuia; dacă vorbesc într-un mod uşuratic chiar şi numai despre ticăloşiile unui copil, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă surprind tratând nepăsător căderile ca fiind normale „Oh, asta este ceea ce fac ei mereu”, „Oh, sigur ca dacă vorbeşte aşa, şi face aşa”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă pot scrie o scrisoare nepoliticoasă, dacă pot rosti un cuvânt urât, dacă pot gândi rău fără să mă doară şi fără să-mi fie ruşine, atunci nu ştiu numic despre dragostea de la Calvar.

Dacă, în confruntarea cu cineva care nu răspunde, mă istovesc sub tensiune şi alunec sub povară, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sunt deranjat de reproşul şi înţelegerea greşită care poate urma unei acţiuni făcută pentru binele sufletelor faţă de care trebuie să dau socoteală; dacă nu-I pot încredinţa povara lui Dumnezeu şi să merg mai departe împăcat şi liniştit, amintindu-mi de Ghetsimani şi de Cruce, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu privesc cu ochi de speranţă în toţi aceia în care este un început cât de firav, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă trâmbiţez împotriva cuiva un păcat mărturisit, faţă de care s-a cerut iertare şi la care s-a şi primit, dacă permit amintirii acelui păcat să-mi coloreze gândirea şi să-mi hrănească suspiciunile, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.


Dacă nu pot să păstrez tăcerea cu privire la un suflet care dezamăgeşte (numai dacă nu este necesar să vorbesc, pentru binele acelui suflet, sau pentru binele altora), atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îmi este teamă să spun adevărul, ca nu cumva să pierd afecţiunea, sau cel în cauză să-mi spună „Tu nu înţelegi”, sau pentru că mi-aş pierde reputaţia de amabilitate; dacă-mi pun numele meu bun înaintea binelui suprem al altuia, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu pot lua cu bucurie sinceră locul al doilea (sau al douăzecile); dacă nu pot lua primul loc fără să fac vâlvă despre nevrednicia mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă simt rănit când un altul îmi aduce acuzaţii pe care nu le cunosc, uitând că Salvatorul meu fără păcat a mers pe această cale până la sfârşit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă simt amărăciune faţă de cei care mă condamnă, după părerea mea, pe nedrept, uitând că, dacă m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu pe mine însumi, m-ar condamna mult mai mult, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă spun „Da, iert, dar nu pot uita”, ca şi cum Dumnezeu, care spală nisipul tuturor ţărmurilor de două ori pe zi, n-ar putea să spele astfel de amintiri din mintea mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă unul de-al cărui ajutor am mare nevoie, pare să fie aşa de mulţumit să construiască în lemn, paie, mirişte, ca şi cum ar lucra în aur, argint, pietre preţioase, şi eu ezit să mă supun luminii mele şi să pornesc la drum fără acel ajutor, pentru că prea puţini m-ar înţelege, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă încearcă monotonia şi nu pot rezista muncii grele; dacă oamenii proşti mă agită şi micile zbârcituri mă fac să-mi pierd cumpătul; dacă fac o mare problemă din fleacurile vieţii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă neglijez consolarea altora, dacă sunt neatent cu sentimentele lor sau chiar cu micile lor slăbiciuni; dacă sunt nepăsător de micile lor răni şi pierd ocaziile de la uşura drumul; dacă îngreuiez mersul dulce al roţilor dragi ale familiei, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă întreruperile mă supără . . . atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sufletele pot suferi lângă mine, şi eu nici măcar nu ştiu, pentru că în mine nu e spiritul discernerii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.


Dacă ceva ce mi se cere să fac pentru altcineva, îl resimt ca o povară; dacă, predându-mă unei împotriviri interioare, evit să fac acel lucru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă lauda omului mă enuziasmează şi mustrarea lui mă deprimă; dacă nu mă pot linişti când sunt neînţeles, fără să mă apăr; dacă iubesc să fiu iubit mai mult decât eu însumi să iubesc, să fiu slujit mai mult decât eu însumi să slujesc, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar

Dacă tânjesc înfometat să fiu folosit în a arăta calea libertăţii unui suflet în lanţuri, în loc de a-mi păsa mai degrabă ca acel suflet să fie doar eliberat; dacă- mi compătimesc dezamăgirea atunci când eşuez, în loc să cer ca altuia să-i poată fi dat cuvântul eliberării, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă în părtăşia slujirii caut să atrag un prieten alături de mine, prin aceasta făcându-i pe alţii să se simtă nedoriţi, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă refuz să-i permit cuiva care-mi este drag să sufere pentru numele lui Hristos, dacă nu văd o astfel de suferinţă drept cea mai mare onoare care poate fi oferită oricărui ucenic al Celui Răstignit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă alunec în locul care poate fi umplut numai de către Hristos singur, făcându-mă pe mine prima necesitate a unui suflet, în loc să-l conduc să se prindă strâns de El, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă interesul meu în lucrarea altora este rece; dacă gândesc în termenii lucrării mele speciale; dacă poverile altora nu sunt şi poverile mele, şi bucuriile lor, bucuriile mele, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă ceea ce este extrem, ce este cel mai greu, nu poate fi cerut de la mine; dacă fraţii mei ezită să-mi ceară aceasta şi se duc la altcineva, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă râvnesc după orice alt loc de pe pământ, altul decât praful de la piciorul Crucii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Ceea ce nu ştiu, învaţă-mă, O Doamne, Dumnezeul meu.”

„Dragoste prin mine, Dragoste de Dumnezeu Fă-mă ca aerul Tău curat

Prin care neîmpiedicate culorile trec libere Ca şi cum el nu s-ar fi arătat.”

UN TRUP – BAZA PĂRTĂŞIEI

În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile umane continuă să prezinte probleme peste tot în lume.

Concernele şi agenţiile din lumea afacerilor cheltuiesc sume imense de bani pentru angajarea de personal care să promoveze armonia printre angajaţi.

Ei bine, cineva poate gândi că este de înţeles ca oamenilor egocentrici, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să se înţeleagă bine unul cu altul, dar cu siguranţă că, atunci când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit creaţii noi în Hristos, astfel de probleme nu pot apărea niciodată. Pentru că, dincolo de toate, când Dumnezeu este centrul vieţii şi slujbei cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele meschine care îi asaltează pe alţii?

Cu toate acestea, din nefericire, nu este nevoie de nici o dovadă a faptului că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă unii cu alţii. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu mai suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi.

Isus a spus că lumea îi va identifica pe ucenicii Lui pe baza dragostei lor profunde unii pentru alţii. Acest lucru – general vorbind – s-a împlinit întocmai în primele două secole ale erei creştine. Atunci lumea se uita la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini unul pe altul!” Astăzi, povestea este diferită iar lumea spune adesea: „Iată cum se urăsc aceşti creştini unul pe celălalt!”

Într-adevăr, relaţiile interumane sunt cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, tehnicile, programele şi finanţele sunt toate secundare oamenilor şi raporturilor interpersonale. Biserica îşi poate împlini funcţia predestinată ca lumină a lumii numai când există părtăşie creştină adevărată între membrii ei.

În acelaşi fel, un credincios individual poate să devină un agent al vieţii pentru alţii numai când el însuşi a învăţat să trăiască împreună cu fraţii lui creştini potrivit legii dragostei.

Părtăşie bidirecţională

Biblia învaţă clar şi repetat că nici un creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără părtăşia cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău de credinţă.

Crucea pe care Isus a murit are două braţe – unul vertical şi unul orizontal: Isus a venit să aducă pace nu numai între om şi Dumnezeu (vertical), dar totodată între om şi om (orizontal). Relaţia verticală şi cea orizontală merg mână în mână. Nu poţi să o ai pe prima dacă o ignori pe ultima.


Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte foarte puternice de spus în această privinţă. Una dintre dovezile, spune el, ale unei convertiri adevărate este că omul acela începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, este un indiciu sigur că convertirea lui este nesinceră şi că se îndreaptă spre moartea veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinală nu era singurul test pe care apostolii îl aplicau pentru a stabili unde se află un om în relaţie cu Dumnezeu.

Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos.

Notează aceasta! Numele propriu al unui astfel de om este nu „credincios”, ci mai degrabă „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil în timp ce Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce se vede, este imposibil să iubeşti ceea ce nu se vede (1 Ioan 4:20).

Compară acum aceasta cu experienţa celor mai mulţi „credincioşi”. Dragostea pentru Dumnezeu este de obicei evaluată în termenii unei activităţi ocupate în lucrarea creştină sau în termenii sentimentelor entuziste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare.

Am întâlnit credincioşi care sunt în afara oricărei părtăşii cu alţi creştini şi care, cu toate acestea, declară solemn că au „timp de rugăciune minunat” şi

„rezultate uimitoare în slujire”.

Cum ar putea să meargă cu Dumnezeu când ei nu au făcut nici măcar un efort să rezolve problemele pe care le au cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu împotriva cărora poartă animozitate. Cu siguranţă Satan le-a orbit minţile faţă de adevărul Scripturii!

Preţul părtăşiei întrerupte

Adesea noi nu realizăm de ce ne privăm atunci când părtăşia cu alţi credincioşi este întreruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi că putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu numai împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai pe măsură ce cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne pune Dumnezeu împreună, vom putea să intrăm într-o înţelegere experimentală a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.

Acela care s-a separat de orice părtăşie creştină, se privează singur de experienţa dragostei şi harului lui Hristos care ar fi putut fi ale lui prin acea persoană. Când eşuăm să trăim pe baza legii dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi ale plinătăţii lui Dumnezeu.

Trupul lui Hristos

Scrisoarea lui Pavel către creştinii efeseni se axează în jurul adevărului măreţ al credincioşilor care sunt una în trupul lui Hristos.


Hristos este Capul bisericii iar biserica este Trupul Lui (Efeseni 1:22, 23). Fiecare credincios este un membru al acestui Trup.

Acesta nu este doar un fapt de recunoscut la nivel intelectual, ci unul care ar trebui să ne afecteze viaţa zilnică.

Prima jumătate a scrisorii către Efeseni are de-a face cu doctrina Trupului lui Hristos. A doua jumătate are de-a face cu aplicarea în practică a acestui adevăr. Şi iată cum începe a doua jumătate: „Vă îndemn, deci….. să umblaţi într- un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:1-4).

Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a înţeles şi a „văzut” acest adevăr al bisericii ca Trup al lui Hristos, ea trebuie să tânjească să umble în smerenie, blândeţe, răbdare, stăpânire de sine, dragoste, unitate şi pace cu fraţii în credinţă. Când un creştin nu umblă în acest fel, acest fapt arată că „el n-a văzut Trupul lui Hristos”.

Este nevoie ca o astfel de persoană să se întoarcă la primele trei capitole din Efeseni şi să spună: „Doamne, sunt orb faţă de ceva de aici. Te rog învaţă-mă. Te rog deschide-mi ochii”. Pentru că adevărul „Trupului” nu este unul pe care să-l putem înţelege doar cu intelectele noastre. Aşa cum spune Pavel, dacă e să cunoaştem, ochii inimii noastre au nevoie să fie luminaţi de Duhul Sfânt (Efeseni 1:18,22,23).

Bisericii din Corint, Pavel i-a scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Este adevărat, creştinii din Corint din primul secol erau doar o mică parte a grupului mondial, trecut, prezent şi viitor de credincioşi care constituie Trupul lui Hristos; dar, cu toate acestea, ei erau o expresie locală a acelui Trup în Corint. Aceasta este chemarea fiecărui grup de credincioşi din orice timp şi loc. Este scopul lui Dumnezeu ca fiecare părtăşie creştină, fie ea o biserică, o organizaţie sau grup de lucrători, să fie o expresie vizibilă a Trupului lui Hristos în lume.

Când Isus Hristos a venit pe pământ, El a venit în trup oemenesc. Dumnezeu S-a arătat pe Sine omului prin acel trup fizic al lui Hristos. Fără un trup fizic, Hristos n-ar fi putut să desăvârşească ceea ce a început, iar lumea n-ar fi cunoscut cum este Dumnezeu. Un corp fizic era esenţial.

Să ne gândim acum ce limitare ar fi fost în lucrarea lui Hristos pe pământ, dacă trupul Lui ar fi fost paralizat sau ar fi avut membre care nu s-ar fi coordonat. Dacă, de exemplu, picioarele Lui, braţele şi limba ar fi fost paralizate, El n-ar fi putut merge în casele păcătoşilor, nu Şi-ar fi pus mâinile peste leproşi, nici n-ar fi vorbit cuvintele vieţii. El a putut face toate acestea şi mai mult decât atât, doar pentru că El a avut un trup puternic, sănătos.


Când Hristos S-a înălţat la cer, Dumnezeu I-a dat un alt Trup pe pământ care să continue munca Lui – un Trup de credincioşi răscumpăraţi prin sângele Lui din orice naţiune, trib şi limbă. Acest Trup de credincioşi, locuiţi de acelaşi Duh Dfânt care a locuit în Hristos pe pământ, urma să continue lucrarea pe care Hristos o începuse folosindu-Şi trupul fizic.

Aceasta este chemarea bisericii.

Vezi de ce este Hristos limitat pe pământ acum? Noul lui Trup (biserica) are membre şi organe care sunt ori paralizate de păcat ori necoordonate datorită lipsei de unitate.

Astaăzi, Satan nu poate ataca trupul fizic al lui Hristos, dar poate şi chiar atacă noul Trup al lui Hristos. Satan (spre deosebire de mulţi credincioşi) realizează că lucrarea lui Hristos pe pământ poate fi limitată prin membrii bisericii care nu funcţionează sau nu cooperează.

Ce nevoie disperată avem să ne rugăm pentru viziune spirituală privind Trupul lui Hristos. Este într-adevăr una dintre cele mai mari nevoi ale zilei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pe Hristos drept Cap peste Trupul Lui şi pe fiecare dintre noi ca membrii în EL. Singură această viziune poate face biserica să triumfe.

CRESCÂND ÎN DRAGOSTE

Trupul lui Hristos se clădeşte şi se dezvoltă prin exersarea darurilor spirituale şi prin dragoste (Efeseni 4:11,12 şi 16). Darurile şi dragostea sunt necesare deopotrivă. De aceea vedem că oriunde se vorbeşte de daruri în Noul Testament, este subliniată simultan şi exersarea dragostei ((1 Corinteni 12 (despre daruri) şi 13 (despre dragoste); Romani 12:4-8 (despre daruri) şi versetele 9 şi 10 (despre dragoste); 1 Petru 4:10,11 (despre daruri) şi versetul 8 (despre dragoste)).

Dragoste asemenea celei a lui Hristos

Isus le-a dat ucenicilor o nouă poruncă chiar înainte să meargă la cruce. Ei trebuiau să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubise El (Ioan 13:34). Este această ultimă expresie care face porunca lui Isus imposibil de împlinit fără harul lui Dumnezeu.

Care este trăsătura distinctivă a dragostei lui Hristos? Cu siguranţă, este crucea pe care El a murit pentru noi. Aşa că atunci când El îmi spune să-mi iubesc fratele aşa cum m-a iubit El pe mine, este o chemare să-I urmez exemplul Lui şi să dau morţii sinele în relaţia cu fratele meu. Lepădarea de sine trebuie să caracterizeze relaţia mea cu alţi membrii în Trupul lui Hristos. Aceasta şi nimic mai puţin este dragostea creştină adevărată. Când ni se spune că „trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), nu este o referire la moartea fizică, ci la ceva mult mai greu. Este mai uşor să mori o singură dată ca martir decât să dai morţii viaţa sinelui de mai multe ori în fiecare zi în relaţiile cu fraţii tăi credincioşi. Însă la această a doua moarte ne-a chemat Isus.

O asemenea dragoste jertfitoare, neegoistă este legea fundamentală a trupului lui Hristos. Acela care nu-şi ia crucea şi nu alege calea lepădării de sine nu poate îndeplini funcţia sa în Trupul lui Hristos.

De ce suntem ofensaţi şi iritaţi de către alţi creştini? Cu siguranţă pentru că Sinele se află încă pe tron în viaţa noastră. Ne considerăm pe noi înşine aşa de importanţi, încât credem că trebuie să fim respectaţi şi consultaţi de către ceilalţi. Simţim că alţii trebuie să se comporte şi să-şi aranjeze treburile aşa cum vrem noi. Ne aşteptăm ca alţii să fie amabili şi atenţi cu noi, să ne ridice în slăvi şi să ne laude. Astfel de sentimente şi aşteptări sunt dovada clară a faptului că nu ştim nimic despre cruce ca trăire. Vieţile noastre sunt încă dominate de egoism şi orbitează exclusiv în jurul Sinelui şi intereselor lui.

Părtăşia creştină adevărată nu va putea fi niciodată experimentată între creştini dacă iubirea crucii nu devine regula fundamentală în organizarea relaţiilor lor. În afara unei astfel de iubiri, orice trece sub numele de „părtăşie” va fi doar prietenie socială iar nu comuniune adevărată a Trupului lui Hristos. O asemenea prietenie socială există şi în cluburile lumeşti. Din nefericire, multe biserici şi grupuri creştine nu sunt mai bune decât cluburile!


Membrii unei părtăşii creştine ar trebui să fie strâns întreţesuţi unii cu alţii. Dumnezeu nu ne-a chemat să fim o sortare de mădulare dezmembrate aruncate împreună ca într-un laborator de anatomie, ci să fim uniţi unii cu alţii ca părţi ale unui organism viu aşa cum este trupul uman. Dar pentru ca acest lucru să devină realitate e un preţ care trebuie plătit – preţul fiecărui membru lepădându-se de sine de dragul celorlalţi. Cu adevărat binecuvântat este acel grup creştin unde toţi membrii sunt dispuşi să trăiască pe baza acestei reguli.

Care sunt unele din implicaţiile practice ale trăirii pe baza legii dragostei?

Dragostea iertătoare

Să ne gândim mai întâi la zona iertării reciproce. Nimeni care se leapădă de sine nu poate să poarte vreodată amărăciune sau ranchiună împotriva altuia sau să nu ierte o altă fiinţă umană. Resentimentul există numai în inimile unde Sinele este încă pe tron.

Isus a povestit odată pilda unui servitor căruia îi fusese iertat mult de către stăpânul său şi care, cu toate acestea, nu a putut să-i ierte tovarăşului lui o datorie măruntă. Auzind aceasta, stăpânul său l-a dat pe servitorul nemilos pe mâna chinuitorilor ca să fie pedepsit. „Tot aşa”, a spus Isus, „vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Oricum ar interpreta cineva „a fi dat pe mâna chinuitorilor pentru pedepsire”, aceasta este exact ceea ce Isus a spus că se va întâmpla acelora care adoptă o atitudine neiertătoare sau care poartă vreun spirit de neiertare împotriva oricăruia dintre fraţii lui creştini. Observaţi că Isus a accentuat că iertarea trebuie să fie din inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să fie din toată inima şi nu un ritual exterior. A-i spune cuiva că îl ierţi nu are nici o valoare dacă în inima ta încă sălăşuieşte amărăciune.

Când încălcăm legea dragostei lui Dumnezeu, împiedicăm lucrarea Trupului lui Hristos. Dar aceasta nu e tot. Ne rănim în acelaşi timp pe noi înşine. Dr. S.I. McMillen, în None of These Diseases, spune „În momentul în care încep să urăsc un om, devin sclavul lui. Nu pot să mă mai bucur de munca mea pentru că el îmi controlează chiar şi gândurile mele. Resentimentul meu produce prea mulţi hormoni de stress în corpul meu şi obosesc numai după câteva ore de muncă. Munca ce-mi plăcea este acum o corvoadă. Chiar şi vacanţele încetează să-mi ai aducă plăcere. Omul pe care-l urăsc mă vânează oriunde merg. Nu pot să scap de strânsoarea lui tiranică asupra minţii mele”.

Astăzi, amărăciunile şi ranchiuna ascunsă ruinează eficienţa şi chiar sănătatea fizică a multor creştini şi lucrători creştini din toată lumea.

Isus ne-a învăţat că noi suntem cei care să luăm iniţiativa în refacerea părtăşiei, chiar şi atunci când un frate simte (corect sau nu) că noi l-am rănit.

„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar”, a spus Isus, „şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).


În acelaşi fel, El a zis: „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11:25).

Isus ne cheamă în toate situaţiile să ne lepădăm de sine, să ne înghiţim mândria şi „să mergem a doua milă” în căutarea refacerii părtăşiei, oriunde s-ar fi rupt. Uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de împăcare, un frate poate adopta o atitudine dură, neiertătoare; dar dacă am făcut acest efort, ne-am eliberat de responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus au făcut clar faptul că Dumnezeu nu poate accepta închinarea noastră sau slujirea sau orice altceva ce-I oferim dacă am rănit un alt membru al Trupului Lui, şi n-am făcut nici un efort către împăcare. Câteodată mă întreb oare câţi creştini iau în serios cuvintele lui Isus? Mulţi tratează superficial prouncile lui Dumnezeu şi de aceea aduc moarte spirituală în Trupul lui Hristos

Un alt motiv pentru iertare, ne spune Pavel, este ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2 Corinteni 2:11).

Ce vrea să spună?

Dacă purtarea cuiva faţă de noi este inspirată de Satan, iar noi ripostăm în aceeaşi manieră atunci şi noi îi slujim prin aceasta tot lui Satan. Cât de proşti suntem să-i slujim lui Satan mânaţi de comportamentul rău al altcuiva.

Când oamenii l-au blestemat şi l-au insultat pe Isus pe cruce, ei îi slujeau lui Satan. Dar Isus Îi slujea Tatălui Său şi de aceea s-a putut ruga „Tată, iartă-i”.

Deci întrebarea nu este dacă noi suntem corecţi şi înverşunarea noastră este justificată, ci mai degrabă este aceasta: Pe cine avem de gând să slujim – pe Satan sau pe Dumnezeu?

Adesea ne aflăm în cel mai mare pericol când ştim că noi suntem drepţi şi cealaltă parte este greşită. Pentru că în astfel de situaţii putem deveni farisei autoîndreptăţiţi. Putem fi drepţi în ce priveşte situaţia respectivă, dar greşiţi în atitudine – mai degrabă satanici decât asemenea lui Hristos, mai degrabă mândri decât smeriţi.

Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a fi milos şi toţi copiii Lui ar trebui să aibă această calitate. Iadul este singurul loc din univers unde mila este total absentă. Şi de aceea o atitudine nemiloasă şi un spirit neiertător nu indic decât că avem un pic de Iad în inimile noastre.

De asemenea, ne privăm pe noi înşine de mila lui Dumnezeu când eşuăm în a arăta milă altora în căderile lor. Biblia spune, „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă” (Iacov 2:13). Dumnezeu ne tratează în acelaşi mod în care noi îi tratăm pe ceilalţi.


Pentru acela care acceptă cu bucurie crucea în viaţa lui, smerenia şi iertarea altora este un pas uşor. Numai aceia care perseverează în a-şi ţine Sinele întronat găsesc iertarea a fi un lucru greu.

A arăta milă şi a-i ierta pe alţii este doar un prim pas. Biblia ne cheamă să mergem chiar mai departe şi să acoperim greşeala fratelui nostru (1 Petru 4:8).

„Cine acoperă o greşeală caută dragostea” (Proverbe 17:9), şi deci, când am iertat un frate din toată inima trebuie să îngropăm problema complet. N-ar trebui să le spunem altora de căderea lui şi despre faptul că noi l-am iertat – pentru că aceasta l-ar pune pe el într-o lumină proastă. Strădania noastră ar trebui să fie plasarea fraţilor noştri credincioşi în cea mai bună lumină posibilă.

Printr-o astfel de dragoste este zidit Trupul lui Hristos.

Dragostea loială

„Dragostea… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.” (1 Corinteni 13:7).

Loialitatea presupune a nu spune în spatele unei persoane lucruri pe care nu eşti pregătit să i le spui în faţă. Lovirea pe la spate este trecutul laşilor.

Aceasta nu înseamnă să nu oferim un raport real fie el şi nefavorabil despre un frate credincios când ni se cere opinia într-o propunere de căsătorie sau de către un angajator potenţial. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim că loialitatea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Lui înlocuieşte loialitatea noastră faţă de fraţii credincioşi şi ne obligă la adevăr. Dar acolo unde adevărul permite, trebuie să acoperim greşelile fratelui nostru cât mai mult posibil.

Dragostea răbdătoare

„Dragostea este îndelung răbdătoare… nu se aprinde de mânie” (1 Corinteni 13:4,5).

Este uşor să suportăm greşelile altora şi să fim răbdători cu ei când suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. Dacă murim faţă de sine, nu putem să fim deranjaţi sau ofensaţi de comportamentul altora. Va trebui să fim eliberaţi şi de nerăbdare şi sensibilitate. O dragoste care nu poate suporta răbdătoare greşelile altora este doar sentimentală şi omenească. Dragostea lui Hristos este de o cu totul altă calitate.

Biblia ne porunceşte:

„UMBLAŢI… CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUINDU-VĂ UNII PE ALŢII ÎN DRAGOSTE” (Efeseni 4:2).

Iată un verset care ar trebui să fie scris cu litere mari înaintea fiecăriei biserici şi părtăşii creştine. Răbdarea este una din cele mai clare dovezi ale dragostei faţă de cruce.


Noi toţi suntem fiinţe umane căzute. Când ne vedem greşelile cu sinceritate, este mai uşor să fim toleranţi cu greşelile altora. Nerăbdarea şi iritabilitatea noastră sunt adesea o măsură a auto-îndreptăţirii noastre.

Dragostea dezinteresată

„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13:7). Dacă iubeşti pe cineva întotdeauna te vei aştepta la ce e mai bun de la el.

Datorită centrării pe sine a naturii noastre, evaluarea altora se bazează de obicei pe o percepţie selectivă – ceea ce înseamnă că vedem în alţii ceea ce vrem să vedem. Dacă detestăm o persoană, îi vedem numai slăbiciunile şi credem orice rău auzim despre acea persoană; şi la fel, când admirăm un individ, vedem numai ceea ce este bun în el şi credem orice auzim bun despre el. Vedem oamenii prin „ochelari coloraţi”. De aici zicala: „Dragostea este oarbă!”

Ca să dăm doar o ilustrare a percepţiei selective: Mulţi dintre noi avem idei preconcepute despre cum se comportă oamenii din anumite comunităţi şi rase. Şi când auzim un zvon sau un scandal despre unul din ei (care poate fi total fals), prejudecăţile noastre sunt întărite imediat, credem bârfa fără nici o suspiciune şi părtăşia este distrusă.

Pentru a evita astfel de capcane, ar trebui să căutăm să scăpăm de toate prejudecăţile (sau părtinirile) împotriva comunităţilor sau raselor sau împotriva oricărei alte categorii de oameni. De asemenea este o disciplină utilă să ne amintim părţile bune ale acelora pe care în mod natural nu-i agreăm, şi să recunoaştem slăbiciunile acelora pe care îi idolatrizăm. Trebuie să-i judecăm cu milă pe aceia pe care nu-i agreăm, şi cu realism pe aceia pe care-i admirăm.

Niciodată n-ar trebui să-i judecăm pe alţii pe baza celor auzite, nici să sărim la concluzii pe baza a ceea ce vedem. Comportamentul unei persoane poate părea suspect. Dar trebuie să fie o explicaţie bună pentru el. În toate situaţiile, ar trebui să căutăm cele mai bune interpretări posibile ale acţiunilor altora.

S-a spus despre Isus (într-o referinţă profetică) că nu-Şi va forma o judecată din cele auzite, nici chiar după cele văzute, ci va căuta să ajungă la o apreciere dreaptă a oamenilor (Isaia 11:3, 4).

Astfel trebuie să fie în Trupul lui Hristos.

Dragostea care respectă

Dragostea pune o valoare înaltă pe alţii.

Când Sinele este pe tronul vieţii noastre, tindem să-i dispreţuim sau să-i ignorăm pe alţii. Dar când purtăm crucea şi murim faţă de sine, începem să respectăm, să valorizăm şi chiar să ne găsim bucuria în fraţii noştri credincioşi.


Care este atitudinea noastră faţă de credincioşii care sunt, din punct de vedere social, intelectual sau spiritual, inferiori nouă? Răspunsul nostru va depinde de cunoaşterea realităţii dragostei de la Calvar în viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos când El a murit faţă de poziţia Sa şi superioritatea Sa ca Dumnezeu şi a venit jos, identificându-Se complet cu omul căzut. Dragostea Lui nu era una care-i trata de sus pe ceilalţi, sau una compătimitoare, după cum nici a noastră n-ar trebui să fie aşa.

Cât de des se întâmplă însă ca un membru al Trupului să-l privească de sus pe un altul datorită diferenţelor rasiale, sociale, culturale sau de orice altă natură.

Astfel de „creştini” (chiar dacă sunt fundamentalişti în doctrină) nu pot fi niciodată instrumente pentru zidirea Trupului lui Hristos, pentru că nu au înţeles primul principiu al slujirii creştine – principiul „întrupării”. Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre oamenii lumii ca unul din ei. Aşa cum a fost cu Capul, aşa trebuie să fie cu mădularele Trupului Lui, dacă e să fim eficienţi pentru Dumnezeu.

Îţi valorizezi fraţii credincioşi? Îţi recunoşti nevoia ta de a fi cu ei şi cauţi cu sinceritate părtăşia lor? Sau formezi mici clici formate din oameni asemănători de acceaşi rasă, proveniţi din aceeaşi comunitate sau nivel social şi intelectual, te învârţi exclusiv în astfel de clici şi numeşti aceasta „părtăşie?” Dacă-i aşa, marele Înşelător al oamenilor te-a jefuit de bogăţii care ar fi putut fi ale tale dacă ai fi căutat smerit părtăşia pe baze egale, „cu toţi sfinţii”.

Dragostea curtenitoare

„Dragostea este plină de bunătate……nu se poartă necuviincios” (1 Corinteni 13:4,5).

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, spune Biblia (Proverbe 19:22). Suntem curtenitori faţă de străini, dar adesea aspri faţă de aceia cu care ne întâlnim zilnic. Nu ne costă nimic să fim curtenitori sau să spunem câteva cuvinte de bunătate şi astfel să „răspândim puţină miere” oriunde mergem. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi neglijează să fie bun. Cuvintele sau actele de bunătate ar fi putut adânci multe părtăşii care au rămas la un nivel superficial.

Ca uleiul într-o maşinărie, curtoazia ar putea elimina fricţiunea din multe relaţii ale noastre. Dar suntem înceţi la învăţare. Pentru că suntem autocentraţi, trebuie să ne disciplinăm pe noi înşine şi să ne educăm în arta de a fi bun.

Părtăşia nu se dezvoltă natural. Trebuie să fie cultivată cu grijă ca o grădină. Cât de adesea, prin afirmaţii neglijente, credincioşii se rănesc unul pe altul. Cât de mulţi creştini caută să-şi câştige o reputaţie de umorist, făcând glume pe seama altora. Ei sunt mai puţin dispuşi să spună o glumă împotriva lor înşişi! Umorul are cu siguranţă o anumită valoare, dar n-ar trebui să determine pe alţii să se simtă neînsemnaţi şi penibili. Amintiţi-vă: „Un frate jignit este mai greu de câştigat decât o cetate întărită” (Proverbe 18:19).


Dragostea grijulie

Dragostea se îngrijeşte de nevoile altora. Dragostea lui Hristos, am văzut, nu este centrată pe sine. Este neegoistă. Aceasta se aplică la fel de bine şi în zona nevoilor fratelui nostru.

Gândiţi-vă la corpul uman. Când oricare parte a corpului uman este accidentată cauzând o infecţie, imediat numeroase leucocite (globulele albe de sânge) sunt produse în sânge ca să combată viruşii care au generat infecţia. Aceste leucocite gonesc în zona accidentată ca să lupte cu bacteriile care cauzează problema şi mor în acest proces, formând ceea ce e numit drept

„puroi”. Milioane de celule albe de sânge îşi dau viaţa ca să aducă sănătate în partea accidentată.

Ce ilustrare încântătoare a modului în care funcţionează Trupul lui Hristos! Biblia spune: „Dumnezeu a întocmit Trupul în aşa fel ca…. mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:24-26).

Acest ultim verset nu este o poruncă potrivit văreia fiecare parte să sufere când o altă parte suferă, sau să se bucure când o alta se bucură. Este mai degrabă o descriere a modului cum este afectată fiecare parte a Trupului de suferinţa sau bucuria altei părţi. Fiecare membru al Trupului lui Hristos care este în relaţie intimă cu Capul, automat împărtăşeşete suferinţa sau bucuria altor membrii.

Dacă între noi şi Domnul există o relaţie vie şi dacă ochii ne-au fost deschişi de către Duhul Sfânt ca să vedem adevărul Trupului lui Hristos, atunci când un alt membru suferă, noi vom suferi deopotrivă cu el. Problema lui va cauza şi grija noastră. Dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta indică că suntem în afara relaţiei cu Domnul.

Dragostea generoasă

Scriptura spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi- vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele necesare trupului, ce folos este?” (Iacov 2:14-16).

Şi iarăşi spune: „Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17,18).

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să împrăştiem bani fără discriminare fiecărui creştin care pretinde a fi în nevoie. Nu. Iosua şi conducătorii Israelului au făcut odată o greşeală mare arătând compasiune oamenilor din Gibeon, care i-au păcălit pretinzând că se află în mari lipsuri (Iosua 9). Mulţi creştini bine


intenţionaţi şi cu inima bună au fost păcăliţi în acelaşi fel de înşelători profesionişti.

Nu e nici o virtute în a fi credul.

Însă haideţi să fim în legătură intimă cu Domnul şi vom avea apoi înţelepciune pentru fiecare situaţie. Nu suntem meniţi să fim guvernaţi doar de compasiunea umană. Trebuie să fim în relaţie strânsă cu Capul şi guvernaţi de conducerea Lui.

Dragostea condusă de Hristos

În corpul omenesc există o coordonare între variatele părţi deoarece fiecare parte „se supune” sau este controlată de către cap (sau creier). La fel, în biserică, părtăşia adevărată poate fi o realitate între membrii numai când Hristos (Capul) se află în controlul relaţiilor interpersonale. Este periculos ca doi creştini să formeze o relaţie profundă fără Hristos între ei şi ca figură centrală în relaţia lor.

Am văzut situaţii când adevărul a fost compromis de către creştini de dragul prieteniei. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu suferă în multe locuri pentru că loialitatea umană are întâietate faţă de adevărul lui Dumnezeu. În toate cazurile de acest fel, este evident că părtăşia care există între persoanele respective nu este una prin Hristos, ci una la nivel uman.

Aceasta este adesea confundată cu părtăşia creştină profundă, dar în realitate este o contrafacere a lucrului adevărat.

Dacă trăim în comuniune strânsă şi profundă cu Capul, supunându-ne legilor Lui, vom avea în mod natural atitudinea corectă faţă de alte mădulare în Trup. Părtăşia noastră unul cu altul va fi atunci profundă şi adevărată, nu sentimentală şi spumoasă.

MEMBRII EGALI

Oamenii de ştiinţă ne spun că în nici un loc din lume nu există doi fulgi de zăpadă identici. La fel, nicăieri în lume nu există două fiinţe umane care să fie complet asemănătoare.

Dumnezeu a creat o varietate infinită în univers. Iată de ce creaţia este aşa de minunată şi frumoasă. Cât de plictisitoare ar fi fost viaţa dacă toate fiinţele umane ar fi avut temperamente şi personalităţi identice.

Există varietate în Trupul lui Hristos la fel cum este în corpul uman. În acelaşi timp, există o unitate organică între mădularele diferite. Toate mădularele sunt în mod egal importante şi necesare, deşi funcţiile lor în Trup pot fi complet diferite. Nici un membru nu este mai important decât altul. Lucrarea cuiva nu trebuie s-o excludă pe a altuia. Numai atunci când Trupul va funcţiona cu fiecare mădular îndeplinindu-şi funcţia lui specială, vom avea de-a face cu o reprezentare de grup puternică a lui Hristos în lume.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat adesea prin profeţi individuali care erau reprezentanţii şi purtătorii Lui de cuvânt. Dar acum nu este aşa. Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Trupul lui Hristos. Dumnezeu şi Hristos sunt reprezentaţi lumii prin lucrarea împreună, în mod armonios, a credincioşilor într-un singur Trup. Şi pentru realizarea acestui plan, nici un credincios nu este mai important decât altul. Darurile fiecărui membru sunt necesare pentru clădirea Trupului şi pentru lucrarea Lui în lume.

Eşecul de a recunoaşte aceasta drept calea lui Dumnezeu poate cauza sentimente de inferioritate şi superioritate în biserică. Pavel vorbeşte despre acestea în 1 Corinteni 12.

Simţindu-te inferior

Pavel vorbeşte mai întâi acelora care, simţindu-se inferiori, presupun că darul lor nu este necesar pentru clădirea Trupului, aşa cum este al altuia.

„Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” (1 Corinteni 12:15-20)

Întotdeauna este dăunător să ne comparăm cu alţii din Trupul lui Hristos – fie în mod favorabil sau nefavorabil. Astfel de comparaţii pot conduce la mândrie – sau descurajare şi gelozie. Când piciorul începe să se compare cu mâna, poate spune: „Ei bine, nu am o contribuţie aşa de distinsă în corp ca mâna. De obicei sunt acoperit cu şosete şi pantofi, la cel mai de jos capăt al corpului şi de-abia


dacă cineva observă existenţa mea. Totuşi, mâna este observată de alţii în fiecare zi. Întotdeauna este ocupată să facă ceva, în timp ce eu sunt inactiv majoritatea timpului.” Odată ce s-a comparat pe sine aşa, mai este doar un scurt pas până la descurajare şi până la dezvoltarea unui spirit de autocompătimire împotriva lui Dumnezeu pentru că l-a făcut picior şi nu mână. Un astfel de spirit îi determină pe mai mulţi credincioşi să-şi îngroape talentele şi să nu facă nimic pentru concolidarea şi binele Trupului lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos suferă astăzi datorită multitudinii de credincioşi care doresc să aibă daruri spectaculoase. Neavând astfel de daruri, ei decid să nu facă nimic.

Purtând ciudă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat darul pe care altcineva îl are, mai ai doar un mic pas până la gelozie, iar gelozia ucide părtăşia. Aşa cum spune Biblia: „Căci acolo unde este invide şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:16).

Dacă am putea vedea Trupul lui Hristos, atunci n-ar mai fi loc pentru gelozie. În corpul uman, piciorul nu are nici o problemă că este doar picior. Niciodată nu-şi doreşte să fie nimic altceva decât un picior şi niciodată nu visează să devină o mână. Este chiar mulţumit să fie picior. Ştie că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală făcându-l picior. Se bucură să fie picior; se bucură la fel de mult văzând ce poate realiza o mână, chiar dacă conştientizează că el n-ar putea realiza niciodată ceva similar.

La fel va fi cu toţi cei care „au văzut” Trupul lui Hristos. Când eşti invidios pe un altul, când nu te poţi bucura cu toată inima văzând un alt membru folosit foarte mult de Dumnezeu, este evident că nu ai înţeles deloc acest adevăr. Orice membru care trăieşte în relaţie strânsă cu Capul se va bucura şi înveseli când un alt membru al Trupului este onorat (1 Corinteni 12:26).

Nu e nici loc pentru competiţie între membrii Trupului lui Hristos. Cooperarea iar nu competiţia este legea Trupului.

Când îl vezi pe un altul îndeplinind o anumită lucrare cu iscusinţă, şi tu plănuieşti să arăţi altora că poţi face acelaşi lucru la fel de bine (dacă nu chiar mai bine), atunci Sinele este în mod evident încă în centrul vieţii tale. Dacă ai trăi în supunere faţă de Cap, nu ai intra în competiţie cu nimeni din Trup. În schimb, te-ai concentra să-ţi împlineşti lucrarea specifică ţie – şi să o faci bine.

Dacă noi credem în înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, vom recunoaşte că Dumnezeu ştie cel mai bine ce dar să ne dea fiecăruia dintre noi.

Atunci nimeni nu s-ar mai plânge, n-ar mai fi descurajare şi nici o tânjire geloasă după darul altcuiva.

Nu există nici un motiv pentru care cineva din Trupul lui Hristos să se simtă inferior. Poate că nu toţi membrii din Trup sunt egali din punct de vedere al abilităţilor sau talentelor, însă toţi sunt egali în ce priveşte utilitatea lor pentru Dumnezeu în locul rezervat fiecăruia.


Suntem chemaţi să fim noi înşine - radiind slava lui Dumnezeu prin temperamentul nostru propriu, prin darul şi talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Astăzi este mare limitare în biserică deoarece credincioşii nu aduc în ea propria contribuţie specială. Încercând zadarnic să imite pe altcineva, ei îşi sting darul lor special, şi drept urmare nu contribuie cu nimic la lucrarea Trupului.

Simţindu-te superior

Acelora care se simt superiori, Pavel le scrie:

„Ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate să zică picioarelor: „N-am nevoie de voi.” Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste……Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste părţilor lipsite de cinste…..Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:21- 27).

Sunt în biserică unii snobi înfumuraţi care se simt mai importanţi decât fraţii lor credincioşi. Ei consideră propria lucrare ca fiind mai necesară Trupului decât cea a altora. Bineînţeles că niciodată nu-şi exprimă aceste simţăminte ca să nu fie consideraţi mândri, dar acţiunile şi atitudinile lor îi dau de gol. O astfel de mândrie spirituală nu doar îi ruinează spiritual pe ei înşişi, dar bate şi clopotul morţii pentru adevărata părtăşie.

Ochiul este o parte foarte importantă a corpului uman şi are o funcţie semnificativă de îndeplinit. Dar dacă (continuând analogia) el dispreţuieşte mâna spunând: „Nu am nevoie de tine”, atunci el a înţeles cu totul greşit funcţia lui proprie în trup.

La fel se întâmplă cu oricine care îşi apreciază lucrarea proprie ca fiind mai importantă decât a altcuiva. Inimile noastre sunt aşa de înşelătoare încât noi ne putem foarte uşor păcăli singuri crezând că suntem chemaţi să fim lideri spirituali şi profeţi printre oamenii lui Dumnezeu. Aceia care cad în această cursă, râvnesc apoi să fie bătrâni în biserică şi lideri în organizaţii creştine. Se simt superiori altora şi sunt asemenea cancerului în Trupul lui Hristos.

Nici unul nu este indispenasbil în lucrarea lui Dumnezeu. Când Ilie I s-a plâns lui Dumnezeu cum că el ar fi fost singurul profet care apăra adevărul lui Dumnezeu pe teritoriul lui Israel, Domnul i-a spus să meargă şi să-l ungă pe Elisei ca să-l înlocuiască pe el ca profet (1 Împăraţi 19:14-16). Probabil acest fapt avea să-l înveţe pe Ilie că Dumnezeu nu va rămâne niciodată fără oameni pe care să-i poată folosi. Nici chiar marele Ilie nu era de neînlocuit.

Nimeni nu este indispensabil în Trupul lui Hristos. Pe de altă parte, nici nu este cineva de lepădat. Biblia spune că toţi membrii sunt necesari. Dar trebuie să recunoaştem mai întâi că suntemdispensabili, înainte să devenim cu adevărat indispensabili. Numai atunci când am realizat nimicnicia noastră suntem cu adevărat utili în Trupul lui Hristos. Oricând se întâmplă ca cineva să simtă că lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc nu va merge fără el, adevărul este de obicei că acea lucrare ar fi mult mai bună fără el!


Lucrarea lui Dumnezeu este dependentă de slujirea în comun a Trupului lui Hristos – nu de cea a unui singur individ. De fapt, individul care încearcă să facă totul de unul singur este o piedică sigură în faţa lucrării lui Dumnezeu – pentru că el nu lasă loc altora să funcţioneze.

Ochiul este un organ important, dar dacă întreg trupul ar fi fost doar un mare ochi un astfel de trup ar fi chiar inutil. De aceea, când o biserică sau o organizaţie creştină pivotează în jurul unui singur om (oricât de talentat ar fi el), ea încetează să mai fie o expresie a Trupului lui Hristos. În realitate, un astfel de grup devine o piedică pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Oricât de impresionante ar putea fi statisticile, bisericile care se axează în jurul unui lider sau pastor înzestrat nu-şi îndeplinesc funcţia destinată lor de către Dumnezeu. Părtăşia creştină adevărată este imposibilă într-o astfel de situaţie.

Când o celulă din corp creşte într-o măsură mult peste cea menită de Dumnezeu, ea nu poate face aceasta decât strivind viaţa altor celule în acest proces de creştere. Acesta este cancerul şi, netratat, el ucide întotdeauna corpul.

Aceasta este situaţia prezentă în multe organizaţii şi biserici creştine. Credincioşii din ele nu pot creşte spiritual datorită personalităţii copleşitoare a unui singur om din mijlocul lor. Ei sunt ca ciupercile mici care cresc sub umbra unui stejar puternic, şi care rareori văd lumina soarelui.

Cei care au un dar spiritual remarcabil să ia seama: Mai degrabă voi puteţi împiedica creşterea altor credincioşi decât o fac cei cu daruri mediocre. Sunteţi mai în pericol să ucideţi adevărata părtăşie decât alţi fraţi mai puţin talentaţi. Pe lângă acestea, sunteţi în pericolul de a-i face pe membrii Trupului lui Hristos mai dependenţi de voi înşivă decât de Hristos Capul.

Dacă nu le permitem altora să-şi îndeplinească lucrarea, violăm una dintre legile fundamentale ale Trupului. Biblia ne îndeamnă pe fiecare să-i privim pe ceilalţi ca fiind mai importanţi decât noi înşine (Filipeni 2:3). Probabil că nu putem, cu toată sinceritatea, să considerăm pe oricine mai spiritual decât noi înşine, iar Biblia nu ne îndeamnă la o umilinţă falsă. Ceea ce ni se cere să facem este să-i considerăm pe alţii mai importanţi. Cu siguranţă noi toţi putem face aceasta – dacă ne înţelegem propriul loc şi locul altora în acelaşi trup.

Aceasta nu însemană că toate darurile Duhului sunt de valoare egală pentru zidirea Trupului. Biblia însăşi ne spune că unele daruri sunt mai valoroase decât altele (1 Corinteni 14) şi ne îndeamnă „să dorim cu înflăcărare darurile mai bune” (1 Corinteni 12:31). Toţi credincioşii au o contribuţie bine definită de adus în lucrarea Trupului, dar aceia cărora li s-a dat de către Dumnezeu (în suveranitatea Sa) un dar mai folositor, vor fi capabili să aducă o contribuţie mai însemnată în mod natural. Faptul că cineva are un dar mai remarcabil nu contrazice faptul egalităţii tuturor credincioşilor – pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate.


Avem nevoie unii de alţii

Unul din lucrurile minunate despre Domnul nostru, atunci când El a umblat pe pământ, a fost acela că, deşi El era perfect şi superior oricui altcuiva, El S-a mişcat printre oameni ca fiind egalul lor. Acesta este modul în care suntem chemaţi să trăim şi noi. Isus a trăit ca un om care avea nevoie de părtăşia altor oameni. În grădina Ghetsimani, El S-a întors către Petru, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26;38). El, Fiul lui Dumnezeu, a avut nevoie de rugăciunea în părtăşie a ucenicilor Săi imperfecţi.

Cu toate acestea, cât de mulţi sunt cei autosuficienţi! Noi ignorăm membrii mai slabi ai Trupului gândind că nu avem nevoie de ei. Printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să ne trădăm propria sărăcie şi orbire spirituală. Căci, amintiţi-vă, Biblia spune: „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt necesare” (1 Corinteni 12:22).

Organele interne ale corpului nostru fizic, cum ar fi inima şi ficatul, nu sunt văzute

niciodată de către cineva; cu toate acestea, ele au funcţii vitale de îndeplinit. Aşa este şi în Trupul lui Hristos. Unii care nu au nici o lucrare publică şi care sunt necunoscuţi sunt într-adevăr cei mai necesari.

Biblia spune că nici măcar Capul (Hristos) nu le spune picioarelor (cei mai din urmă şi mai de jos membrii ai trupului), „Nu am nevoie de voi!” (1 Corinteni 12:21). Ne dăm seama astfel cât de puţin putem realiza chiar şi fără cel mai slab şi neînzestrat dintre fraţii noştri.

Ei au ceva de făcut pentru noi din partea lui Hristos. Deci ar trebui să-i ascultăm. Dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, în acea măsură ne vom lipsi pe noi înşine de plinătatea lui Hristos.

Părtăşia este întotdeauna o chestiune cu două sensuri. Există dăruire şi primire. Aceia dintre noi care avem abilitatea predicării Cuvântului simţim adesea că ceilalţi ar trebui întotdeauna să ne asculte, pentru că simţim că noi avem ceva să le oferim. Chiar şi în conversaţii, mulţi dintre noi tind să domine scena, aşa încât fratele nostru de-abia dacă are şansa să spună un cuvânt. Când în cele din urmă prinde ocazia să spună ceva, noi aşteptăm nerăbdători să termine pentru ca noi să putem începe să-i predicăm din nou. Cât de importanţi ne simţim!

Biblia spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie” (Iacov 1:19). Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine în arta ascultării altora. Până la urmă, Dumnezeu ne-a dat două urechi şi numai singură gură! Şi aşa cum spunea cineva: Dumnezeu ne-a dat urechi care sunt întotdeauna deschise şi o gură care se închide!” Deci rugăciunea noastră ar trebui să fie:

„Doamne, umple-mi gura cu lucruri valoroase,

Şi înghionteşte-mă când am spus destul.”


Avem nevoie să ne ascultăm unul pe altul. Avem nevoie de ajutorul celuilalt. Nici un membru din Trup nu este auto-suficient.

Nici un loc pentru mândrie

Când vedem Trupul lui Hristos, nu putem decât să recunoaştem egalitatea tuturor credincioşilor – indiferent de rasă, educaţie, inteligenţă sau condiţie socială. Toţi sunt egali şi toţi sunt în mod egal necesari. Nici unul nefiind mai necesar decât altul, şi toţi având ceva cu care să contribuie, nimeni nu are de ce să se simtă inferior, nimeni nu se poate simţi superior; iar mândria, comparaţia şi gelozia sunt excluse cu totul.

Nu va fi loc nici măcar pentru acea formă invertită de mândrie (care îşi asumă înfăţişarea umilinţei) pe care o au unii lucrători creştini care se fălesc cu faptul că, în ciuda spiritualităţii lor înalte (?) şi a calificării lor, ei sunt cu toate acestea dispuşi să lucreze subordonaţi fraţilor lor mai puţini spirituali şi mai puţin calificaţi. Cât de orbi faţă de Trup sunt astfel de oameni!

Cât de multe probleme se rezolvă atunci când avem revelaţia spirituală a Trupului lui Hristos!

Unitate în varietate

Există o varietate în Trupul lui Hristos rânduită de Dumnezeu.

Dumnezeu foloseşte temperamentele şi darurile noastre diferite ca să prezinte lumii o imagine echilibrată a lui Hristos. De unii singuri, fiecare dintre noi poate, în cel mai bun caz, să prezinte doar o imagine distorsionată şi dezechilibrată a lui Hristos.

Orice lucrare a unei singure persoane, prin ea însăşi, poate produce creştini neechilibraţi. Cât de recunoscători trebuie să fim că există alţii în Trup cu temperamente şi nuanţări diferite. De exemplu, dacă doi fraţi predică Cuvântul aceluiaşi grup de credincioşi, iar accentul unuia dintre ei este „Nu fiţi prea siguri ca sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aţi putea să vă înşelaţi singuri”, iar accentul celuilalt frate este: „fiţi siguri că sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt”, în aparenţă par să se contrazică unul cu celălalt. Însă ambele accente sunt necesare – în aşa fel lucrările lor pot fi reciproc complementare.

În Trupul lui Hristos, putem avea adepţi ai teologiei Calviniste şi Arminianiste care să lucreze împreună, fiecare contribuind cu accentele lor distinctive – pentru că ambele puncte de vedere sunt în Biblie. Aşa cum a spus odată Charles Simeon referitor la aceasta, „Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puţin în mijloc. Adevărul este în ambele extreme, ţinute în mod simultan”. Deci, avem nevoie de oameni care prezintă ambele extreme. Şi tot aşa, este loc pentru personalităţile extrovertite ca şi pentru cele mai timide. Temperamentele diferite pot fi reciproc complementare. Unii oameni pot fi foarte prudenţi, nefăcând niciodată un pas înainte fără o dezbatere îndelungată, cântărind toate punctele pro şi contra, şi cumpănind mult timp dacă să facă sau nu o mişcare. Alţii sunt mai lipsiţi de griji şi au tendinţa să alerge înainte entuziaşti, fără să gândească profund asupra consecinţelor. Deoarece


amândouă aceste două tipuri de personalităţi (şi altele) se găsesc în Trupul lui Hristos, există un echilibru. Dacă Trupul ar consta doar din personalităţi ezitante, profund gânditoare, progresul ar putea fi destul de încet. Invers, dacă Trupul ar fi format doar din entuziaşti năvalnici, ar exista prea multe proiecte neterminate.

Fiecare temperament are punctele tari şi slabe. O varietate de oameni cu o varietate de temperamente, lucrând împreună ca şi creştini, poate prezenta lumii o imagine mai completă şi mai corectă a lui Hristos. Deci n-ar trebui să ne pierdem timpul încercând să-i facem pe toţi din Trup ca noi înşine. Ar trebui să permitem fiecăruia să fie el însuşi.

Cum pot susţine punctele noastre tari slăbiciunile altcuiva, este ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi. În schimb, punctele lui tari pot să susţină slăbiciunile noastre.

Lucrând împreună, Petru şi Ioan (oameni cu temperamente diferite) au adus mai multă glorie lui Dumnezeu decât ar fi putut să o facă independent. Pavel şi Timotei – izbitor de diferiţi în constituţia lor temperamentală – au putut, cu toate acestea, să lucreze împreună pentru Evanghelie şi să formeze o echipă puternică.

Există intelectuali străluciţi precum şi oameni cu minţi mediocre în biserică. În mod natural, prezentarea adevărului lui Dumnezeu va varia pentru fiecare. Dar nici o categorie nu poate dispreţui sau critica o alta, pentru că ambele sunt în mod egal necesare în Trup, ca să prezinte evanghelia unei lumi formată atât din intelectuali cât şi din non-intelectuali, filosofi şi casnice, studenţi şi fermieri, etc. Dumnezeu a avut nevoie de un geniu şi de un învăţat ca Pavel pentru lucrarea lui, la fel de bine cum a avut nevoie de un pescar needucat ca Petru. Ei aveau stiluri diferite de predicare a aceleiaşi veşti bune şi fiecare a avut o parte specifică de jucat, şi nici unul n-ar fi putut să realizeze cu aşa dibăcie lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin celălalt.

Întoarcerea la Dumnezeu nu schimbă capacităţile intelectuale ale unui om. Nici nu-l obligă să-şi schimbe statusul social. Evanghelia nu dezrădăcinează natura eterogenă a societăţii aici pe pământ, deşi distincţiile sociale devin irelevante în Hristos. Dumnezeu a avut nevoie de un om înstărit ca Filimon la fel de bine cum a avut nevoie de Onisim care era un servitor în casa lui Filimon. Nivelele şi standardele lor de viaţă au rămas neschimbate, dar fiecare dintre ei a avut de adus o contribuţie specifică în Trupul lui Hristos, pe care celălalt n-ar fi putut să o aducă niciodată; şi astfel au putut lucra împreună pentru evanghelie.

Niciodată Dumnezeu n-a intenţionat ca Trupul lui Hristos să fie plin de oameni care să fie exact la fel în orice aspect – cum sunt maşinile care ies dintr-o fabrică. Nu. Lucrarea adevărată a Trupului este dependentă de varietatea membrilor lui. Am avea de-a face cu o stagnare şicu o moarte spirituală dacă toţi am fi la fel.

Chiar şi neînţelegerile noastre unul cu celălalt pot fi folosite de Dumnezeu ca să adâncească părtăşia noastră şi să ne conducă la maturitate spirituală. Proverbe


27:17 spune: „După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul ascute mânia altui om”. Doi „oameni de fier” se pot ascuţi unul pe altul în loc să se ciocnească unul cu celălalt.

Uneori Dumnezeu îi pune pe doi oameni cu temperamente diferite împreună în lucrarea Lui, şi pe măsură ce muncesc împreună, pot ieşi scântei dintre ei, dar acesta poate fi modul lui Dumnezeu de „ascuţire” a lor. Dacă o persoană este ca fierul şi alta ca argila, nu va fi nici o scânteie şi nici o ascuţire. În schimb va avea loc imprimarea fierului în lut – opinia unei persoane cu o voinţă puternică forţată asupra unei persoane cu o voinţă slabă. Totuşi, intenţia lui Dumnezeu nu este ca o persoană să trebuiască să-şi impună cu forţa punctele de vedere asupra alteia, ci mai degrabă ca amândouă să înveţe una de la celalată. Putem să nu fim de acord, dar încă să fim uniţi şi încă să ne iubim unul pe altul. De fapt, ne putem iubi unul pe celălalt mai profund în astfel de cazuri.

Cred că Dumnezeu îngăduie diferenţe de opinie (asupra chestiunilor neprincipiale) între membrii diferiţi din biserică pentru ca astfel să existe o oportunitate mai mare de exercitare a dragostei creştine. Dragostea unul pentru celălalt ar fi o chestiune uşoară dacă noi toţi am vedea fiecare problemă cu aceiaşi ochi. Dar atunci când nu suntem de acord, dragostea noastră este încercată. Deci trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru neînţelegerile care nu ne dezbină şi nu ne despart.

O părtăşie creştină care proclamă lipsa diferenţelor de opinie este „suspectă”. Membrii unei astfel de părtăşii ori nu pot să gândească pentru ei înşişi ori sunt dominaţi de o persoană cu o voinţă mai puternică.

Părtăşia creştină adevărată este forjată şi ascuţită pe nicovala neînţelegerilor sănătoase, iubitoare.

AJUTÂNDU-NE UNUL PE ALTUL

„…spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:15,16).

Versetele de mai sus precum şi alte versete din Noul Testament fac clar faptul că fiecare credincios are responsabilitatea să propage viaţa în trupul lui Hristos, în propriul lui mod. Acest lucru nu este un privilegiu exclusiv al predicatorilor, ci datoria tuturor membrilor Trupului lui Hristos.

Am văzut deja importanţa purtării crucii şi a morţii faţă de sine. Aceasta este legea de bază a relaţiilor interpersonale în Trupul lui Hristos. Dar este şi mijlocul principal prin care fiecare membru propagă viaţă în Trup.

„Astfel că în noi lucrează moartea, iar (ca rezultat) în voi viaţa”, scria Pavel creştinilor din Corint (2 Corinteni 4:12). Cu cât purtăm mai mult crucea în viaţa noastră, cu atât mai mult vom aduce viaţă în Trup, chiar dacă nu avem darul predicării.

Părtăşia, aşa cum am văzut deja, este o chestiune cu două sensuri. Sunt implicate deopotrivă dăruirea şi primirea. Noi toţi avem nevoie să oferim celor din Trup după cum toţi avem nevoie să primim de la alţii. Am văzut în capitolul trecut cum unii, datorită sentimentelor de inferioritate, pot ezita în a oferi, şi cum alţii, simţindu-se superiori, pot considera că ei nu au nimic de primit. Când toţi membrii Trupului funcţionează aşa cum ar trebui, va exista o dăruire şi o receptare în dragoste care va conduce la zidirea Trupului.

Biblia ne vorbeşte despre o responsabilitată dublă pe care o are fiecare dintre noi în zona dăruirii şi a receptării. Ni se spune să ne încurajăm şi să ne corectăm unul pe altul.

Să luăm următoarele porunci din Biblie:

„Îndemnaţi-vă (mustraţi-vă, îndemnaţi-vă şi încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi…..pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului….

„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu cât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 3:13; 10:25).

Aceste porunci sunt aproape total ignorate de către vasta majoritate a credincioşilor, deşi ele subliniază două dintre responsabilităţile noastre principale ca membrii ai Trupului lui Hristos.

Cuvântul tradus prin „a îndemna/ a încuraja” din pasajul de mai sus este grecescul parakaleo. Forma de substantiv a acestui verb este parakletos, care


(tradus ca „Mângâietor”) este cuvântul folosit de Isus pentru Duhul Sfânt în Ioan, capitolele 14 până la 16.

Aceasta ar părea să indice că încurajarea şi îndemnare sunt două din lucrările principale ale Duhului Sfânt.

Şi dacă Duhul Sfânt locuieşte în noi ca mambrii ai Trupului lui Hristos, El va căuta să se exprime pe Sine prin noi celuilalt într-o lucrare mutuală de încurajare şi îndemnare. De aceea vom stinge Duhul dacă nu ne angajăm într-o astfel de lucrare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi….Nu stingeţi Duhul.” (1 Tesaloniceni 5:14, 19 ).

Nu însemană că trebuie să ne petrecem timpul încurajând sau mustrând pe alţii tot timpul. Nu. Este un anumit timp şi loc pentru practicarea oricărei lucrări. Totuşi, trebuie să ne recunoaştem responsabilitatea noastră în aceste domenii.

Probabil aceasta era lucrarea la care Isus se referea când le-a spus discipolilor Săi la ultima cină: „…şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14). Spălarea picioarelor duce atât la împrospătarea lor cât şi la curăţarea lor – după ce au cutreierat drumurile prăfuite, purtând numai sandale.

La fel, încurajarea poate împrospăta un frate slab şi descurajat, iar corectarea poate curăţa un frate rătăcit.

Trebuie să fim dispuşi să spălăm picioarele altora şi să ne lăsăm în schimb şi propriile picioare să fie spălate.

Încurajându-i pe ceilalţi

Pavel şi Barnaba au întărit sufletele ucenicilor din bisericile pe care le-au înfiinţat, încurajându-i pe aceştia (Faptele Apostolilor 14:22).

Şi noi putem să-i întărim pe alţii printr-o lucrare de încurajare – nu doar predicând Cuvântul, dar şi oferind apreciere acolo unde se cuvine.

Isus a fost întotdeauna grabnic să ofere un cuvânt de apreciere unde se cuvenea. El a lăudat un centurion roman pentru credinţa sa (Matei 8:10), o femeie pocăită pentru dragostea ei (Luca 7:47) şi pe Maria din Betania pentru devotamentul ei (Luca 10:42; Marcu 4:8,9).

Ucenicilor lui slabi, El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28).

Pavel, scriindu-le bisericilor – chiar celor mai carnale -de obicei găsea ceva de apreciat în ele. Către biserica din Corint, plină de clici, de certuri şi imoralitate, Pavel şi-a început scrisoarea astfel: „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna


cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; căci în El aţi fost îmbăgăţiţi în toate privinţele, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă. În felul aceasta, mărturia lui Hristos a fost confirmată în voi, încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:4-9).

De-abia pe urmă le-a spus: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire” (versetul 10).

Pavel a încercat să înceapă cu ceva pozitiv. La fel trebuie să facem şi noi.

Nu tuturor ne vine natural să fim aşa. Cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să vedem mai întâi partea negativă a altora. Dar dacă ne supunem disciplinei Duhului Sfânt, Îl vom descoperi cum ne arată ceva de apreciat în fiecare om.

Odata un profesor a desfăşurat în faţa clasei o coală mare de hârtie cu o pată mică de cerneală într-un colţ şi le-a cerut copiilor să scrie ceea ce văd. Toţi au descris pata mică de cerneală şi nici unul n-a vorbit despre suprafaţa mare de hârtie nepătată. Tot aşa, în relaţiile umane: Adesea avem tendinţa să ne concentrăm la defectele mărunte ale oamenilor şi să nu vedem binele din ei.

Schimbarea perspectivei cuiva necesită hotărâre dar merită efortul. Treptat, se capătă obiceiul de a observa calităţile bune ale oamenilor. Următorul pas este să le spunem cât de mult apreciem acele calităţi bune.

Sinceritatea

Adesea putem să-i încurajăm pe fraţii noştri credincioşi printr-o recunoaştere sinceră a umanităţii şi luptelor noastre.

Suntem chemaţi să fim martori ai lui Hristos. Dar dacă, în mărturia noastră le creem altora o impresie falsă despre noi, atunci devenim martori falşi. Vasta majoritate a credincioşilor intră în această categorie. Ei povestesc altora numai despre reuşitele din viaţă, nespunând nimic niciodată despre luptele sau eşecurile lor. Ei mărturisesc despre multele rugăciuni la care Dumnezeu le-a răspuns, dar nu menţionează nimic despre rugăciunile la care răspunsul lui Dumnezeu a fost Nu. Ei îşi descriu toate experienţele de vârf în detaliu, dar niciodată nu spun nici un cuvânt despre văile lungi dintre culmi.

Ei sunt martori mincinoşi, pentru că arată o imagine ireală a vieţii creştine.

Mi-amintesc cum, ca tânăr creştin, luptându-mă să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu, am auzit multe mărturii de acest fel de la alţi creştini. Nici unul nu mi-a spus, fie de la amvon, sau în conversaţii personale, că şi ei aveau temeri şi probleme nerezolvate şi rugăciuni fără răspuns, sau că erau lucruri în Biblie care-i derutau şi pe ei. De aceea am crezut că astfel de probleme şi semne de întrebare erau numai ale mele. Rezultatul a fost că toate mărturiile lor doar m-


au descurajat; iar descurajarea, la rândul ei, m-a condus departe de Dumnezeu.

Apoi am citit în Biblie cum marele apostol Pavel a fost adeseori încurcat, cum a disperat, cum unele din rugăciunile lui au rămas fără răspuns, cum unii dintre oamenii bolnavi pentru care s-a rugat n-au fost vindecaţi, şi cum el a avut chiar şi temeri, şi cum a fost mângâiat în deznădejdea sa de fraţii lui credincioşi (2 Corinteni 4:8; 1:8; 12:8,9; 2 Timotei 4:20; 2 Corinteni 7:5,6). Onestitatea lui Pavel m-a ridicat şi am fost încurajat să merg înainte.

Pavel n-a căutat niciodată să le lase altora o impresie falsă despre el (2 Corinteni 12:6). Şi astfel le-a spus clar că el era o fiinţă umană – nu un înger. El a trăit victorios peste tot păcatul cunoscut, dar el încă era o fiinţă umană care putea face greşeli şi în care carnea încă nu era stârpită. Întotdeauna scopul lui Pavel era să-i ajute pe alţii iar nu să-i impresioneze. Prin sinceritatea sa faţă de omenescul din el, a devenit un instrument de încurajare pentru mulţi.

Este vorba de dorinţa de a-i impresiona pe alţii care, pe mulţi dintre noi, ne determină să nu fim sinceri cu privire la luptele şi temerile noastre. Aceasta arată că nu suntem cu adevărat interesaţi să-i ajutăm către o umblare mai apropiată cu Dumnezeu. Nu ne pasă că ei sunt descurajaţi de standardele nerealiste pe care le-am pus înaintea lor. Părem să fim mulţumiţi atâta timp cât noi suntem menţinuţi la un nivel de apreciere înalt.

Dacă vrem să fim canale prin care Duhul Sfânt să-i încurajeze pe alţii trebuie plătit un preţ – preţul sincerităţii.

Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem merge în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să mergem în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare – evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unul cu altul. Amintiţi-vă, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi povestea lui Ananina şi Safira înregistrată în Faptele Apostolilor).

Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; şi când oamenii se întorc la Dumnezeu ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni – şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.

Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi în părtăşie într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.


În mod cert avem nevoie de înţelepciune ca să fim oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem să fim ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie – şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.

O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.

Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, biserica. Dar, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.

Keith Miller spune în The Taste of New Wine: „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curat şi înlăuntru sunt bolnavi de ei înşişi, sunt plini de slăbiciuni, frustrări şi le lipseşte realitatea din jurul lor şi din biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Această bandă de oameni drăguţi, netulburaţi nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele”, ori, cei mai perceptivi dintre ei, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi”.

Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă că avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal – şi noi toţi putem începe cu o singură persoană.

Totuşi sunt pericole în acest domeniu al părtăşiei sincere de care ar trebui să fim conştienţi astfel încât să le putem evita. Iată câteva linii călăuzitoare ce ne pot ajuta:

Mai întâi de toate , părtăşia intimă trebuie restricţionată pentru indivizi de acelaşi sex. Nu trebuie să uităm că trăim încă într-o lume căzută şi că firea (şi prin urmare potenţialul pentru păcat) este încă în noi toţi. De aceea pentru oricine este cel mai periculos să încerce şi să dezvolte o părtăşie intimă cu cineva de sex opus, în afara relaţiei de căsătorie. Aceia care au încercat să facă aşa, au căzut invariabil într-un păcat sau altul.

În al doilea rând, trebuie să urmăm principiile spirituale stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru părtăşia noastră – şi să refuzăm să fim călăuziţi de tehnici psihologice. Duhul Sfânt trebuie să deţină controlul părtăşiei noastre şi trebuie să-I permitem să ne conducă mai aproape unul de altul în mod spontan. Nu trebuie să forţăm pe nimeni într-o onestitate artificială.

În al treilea rând , amintiţi-vă că scopul părtăşiei nu este să ne mărturisim păcatele unii altora şi să obţinem prin acesta o stranie consolare nescripturală. Niciunde Biblia nu ne încurajează să ne mărturisim păcatele oricui şi tuturor. Trebuie să ne mărturisim păcatul în cercul în care a fost comis. Dacă am păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu avem nevoie să ne mărturisim păcatul numai lui Dumnezeu. Dacă păcatul nostru a fost îndreptat în acelaşi timp şi împotriva


unui individ sau grup, atunci trebuie mărturisit şi acestora. Dar nu trebuie să ne mărturisim păcatele tuturor fraţilor noştri creştini. În realitate, asemenea confesiuni ale păcatelor, pe langă faptul că sunt total nenecesare, pot deveni o poticnire pentru alţii – murdărindu-le minţile şi poate chiar încurajându-i să păcătuiască la fel. Suntem chemaţi să zidim Trupul lui Hristos. Asigură-te că nu-L sfâşii. Scriptura ne îndeamnă să ne încurajăm şi să ne mustrăm unul pe altul, nu să ne mărturisim păcatele unul altuia.

(Singura referire din Noul Testament la mărturisirea greşelilor unul altuia (Iacov 5:16) este în relaţie evidentă, aşa cum arată contextul, cu vindecarea fizică. Boala este uneori cauzată de păcate nemărturisite. Şi de aceea Iacov îndeamnă la o mărturisire completă a păcatului în prezenţa bătrânilor, pentru ca vindecarea să nu poată fi amânată din această cauză. Această poruncă nu ar trebui niciodată să fie scoasă din contextul ei şi să i se acorde o aplicaţie mai mare care nu i-a fost menită. Amintiţi-vă, „un text scos din context este un pretext”).

O sinceritate prostească poate strica mărturia lui Hristos şi poate de asemenea oferi ocazia pentru clevetire inutilă. Îmi amintesc de o poveste pe ccre am auzit- o despre trei diaconi dintr-o biserică, hotărâţi să aibă părtăşie sinceră unul cu altul. Unul a spus că slăbiciunea lui erau banii şi că fura fondurile bisericii. Altul a recunoscut că slăbiciunea lui era sexul şi că el trăia în păcat cu o anumită doamnă din biserică. Al treilea a spus: „Slăbicunea mea este clevetirea; şi de-abia aştept să plec de la această întâlnire!”.

Biblia spune: „Cine umblă cu defăimări dezvăluie secrete; de aceea să nu te amesteci cu cel ce îşi deschide buzele” (Proverbele 20:19).

Există oameni fără scrupule chiar şi în biserică. Asigură-te că nu te pui pe tine sau pe alţii în situaţii jenante printr-o „sinceritate” neînţeleaptă. Când nu ştii cât de sincer ar trebui să fii cu celălalt în părtăşie, este mai bine să greşeşti spunând mai puţin decât mai mult.

Când ne ţinem de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem în siguranţă.

Apoi, în al patrulea rând, ar trebui să ne analizăm motivele. „Sinceritatea” cu alţii, menită doar să ne înalţe reputaţia de sfinţi umili, este dezgustătoare. Am auzit credincioşi mărturisindu-şi public anumite „păcate onorabile” (ca de exemplu „Nu mă rog destul”, „Nu sunt o mărturie aşa de persistentă cât ar trebui”, „Am nevoie să fiu mai milos”, până la a provoca scârbă) care-i fac să pară mai degrabă sfinţi decât păcătoşi. Cu siguranţă aceasta era intenţia lor – să obţină aprobarea fraţilor lor credincioşi pentru sinceritatea lor. Feriţi-vă de o asemenea „mândrie umilă”!

În al cincilea rând, trebuie să reţinem că confidenţele încredinţate nouă de ceilalţi sunt o responsabilitate sfântă, care nu trebuie să fie niciodată trădată.

Astfel de probleme pe care oamenii ni le-au povestit despre ei sau despre alţii n-ar trebui să fie împărtăşite niciodată nici măcar ca „cereri de rugăciune”. Este pur şi simplu şocant să auzi nivelul clevetirilor care se iscă sub umbrela evlavioasă a justificării de genul „Împărtăşesc aceasta doar pentru rugăciune”.


În al şaselea rând, trebuie să evităm curiozitatea carnală şi nesănătoasă, atunci când cineva îşi descarcă inima faţă de noi. Suntem avertizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu fim persoane sâcâitoare preocupate de problemele altor oameni (1 Petru 4:15). Nu trebuie să ne amestecăm în treburile oamenilor. Scopul nostru în părtăşie este să ne ajutăm unul pe altul, nu să descoperim toate greşelile sau păcatele celuilalt.

În final , haideţi să-i cerem lui Dumnezeu să fie între noi în toate relaţiile de părtăşie şi mărturisire. Numai prezenţa Lui ne poate apăra în mărturisirea noastră. Dacă Hristos Capul nu se află între noi, părtăşia noastră poate degenera într-un exerciţiu carnal care nu este suficient pentru scopul lui Dumnezeu.

Părtăşia creştină adevărată presupune ca fiecare membru să-l încurajeze pe altul. Unde se practică aceasta, legăturile părtăşiei sunt înmiresmate şi întărite.

Mustrându-i pe ceilalţi

Credincioşia faţă de fraţii credincioşi din Trup ne cere să-i mustrăm şi să-i corectăm cu dragoste când îi vedem rătăcind. Dragostea adevărată nu poate sta niciodată într-o mulţumire de sine tăcută în timp ce vede un frate gata să cadă de pe o stâncă.

Biblia spune: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din cauza lui” (Leviticul 19:17).

Biblia nu ne cere să mergem încoace şi-ncolo arătându-i fiecăruia greşelile. Putem să-i corectă numai pe aceia cu care am stabilit deja o legătură de părtăşie; altfel, mustrarea noastră poate să fie înţeleasă greşit şi să facă mai mult rău decât bine.

Trebuie să evităm în mod categoric a corecta greşelile unei persoane, dacă niciodată nu am lăudat-o pentru virtuţile ei. Aprecierea exprimată este cel mai bun fundal pe care poţi arăta greşelile unei persoane.

Am văzut deja cum Pavel a urmat această structură scriindu-le creştinilor din Corint.

La fel şi noi, trebuie să ne abţinem de la a oferi îndreptare cuiva care ştim clar că o va respinge. Biblia spune: „Cel ce mustră pe un batjocoritor îşi atrage dispreţ şi cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu o pată. Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi” (Proverbe 9:7,8).

E de prisos să mai spunem că nu trebuie să căutăm să îndreptăm nimeni dacă noi înşine nu suntem dispuşi să primim îndreptare de la alţii.

Cu toate acestea, sunt situaţii când trebuie să-i corectăm pe fraţii noştri. Isus a spus: „…Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi,


iartă-l ” (Luca 17:3). Mustrarea fratelui nostru este o responsabilitate la fel de sfântă cum este iertarea lui. Nu trebuie s-o neglijăm nici pe una, nici pe cealaltă.

În Matei 18:15-34, Isus vorbeşte pe larg despre ambele subiecte – mustrare şi iertare. Despre mustrare, El spune: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-17).

„Mai bine o mustrare pe faţă decât o dragoste ascunsă”. Şi, în final, vei vedea că

„cine mustră pe altul găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare”, căci „limba mincinoasă urăşte pe cei zdrobiţi de ea şi gura linguşitoare pregăteşte ruina” (Proverbe 27:5; 28:23; 26:28).

Totuşi, trebuie să fim prudenţi în ce priveşte spiritul în care încercăm să-i îndreptăm pe fraţii noştri. Nu suntem chemaţi să fim „cenzori auto-constituiţi ai altora”, ca nu cumva să fim mai aspru judecaţi de Dumnezeu (Iacov 3:1) Nu suntem aici să le spunem oamenilor cum ar trebui să-şi organizeze casele, sau ce standard de viaţă ar trebui să urmeze. Datorită firii noastre păcătoase, mulţi suntem iscoditori. Unii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu datorită „profeţilor” auto- intitulaţi care cred că sunt chemaţi să-i îndrepte pe alţii!

Chemarea noastră este să zidim Trupul lui Hristos. Orice corectare pe care o oferim cuiva trebuie să fie doar cu acest scop. Dacă nu, facem mult mai bine tăcând.

Trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt corecte, dându-le celorlalţi posibilitatea punerii noastre la îndoială în orice mod posibil. Făcând aceasta, avem responsabilitatea să ne supunem îndemnului care spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur”(Galateni 6:1-3).

Această poruncă nu se adresează tuturor credincioşilor, ci doar celor care sunt

„evlavioşi” sau „duhovniceşti” (versetul 1). Omul duhovnicesc este acela care şi- a îndepărtat mai întâi bârnele din proprii ochi înainte de a face un pas pentru scoaterea paiului pe care-l vede în ochiul fratelui său (Matei 7:1-5). Omul duhovnicesc este de asemenea unul suficient de smerit să se recunoască pe sine capabil de căderea în acelaşi păcat în care a căzut fratele său (Galateni 6:1; 1 Corinteni 10:12).

În plus, un viitor „ştergător de paie” trebuie să fie pe cât de duhovnicesc, pe atât de delicat. Căci, dincolo de toate, scoaterea unui pai din ochiul cuiva este o treabă delicată: un tratament dur, grosolan putând împinge şi mai adânc paiul în ochi, fâcând astfel mai mult rău decât bine!


Omul duhovnicesc este totodată unul care vorbeşte celuilalt în mod respectuos, numai după ce rugăciunea i-a creat atitudinea corectă, aşa încât se simte el însuşi mai afectat de căderea fratelui său decât va fi fratele său ca urmare a mustrării lui.

Iată ce însemană „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2).

Omul duhovnicesc este omul condus de Duhul Sfânt – pentru că acesta este înţelesul cuvântului „duhovnicesc”. Acest lucru presupune că el acordă corectare numai când primeşte mărturia interioară a Duhului care-l îndeamnă să facă astfel. Căci, aşa cum spune Biblia: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…..tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea îşi are timpul ei” (Eclesiastul 3:1,7). Avem nevoie să fim intim legaţi de Cap, dacă vrem să ştim care este cel mai bun moment de abordare a altui membru din Trup cu un cuvânt de îndreptare. Numai aceia care sunt în strânsă legătură cu Capul ar trebui să-şi asume o astfel de lucrare.

Corectarea este o responsabilitate sfântă pe care o avem unii faţă de alţii, ca membrii în Trupul lui Hristos. Isus a spus (în Matei 7:5) că după ce ne scoatem bârna din propriul ochi, avem datoria de a merge la fratele nostru să-i îndepărtăm paiul din ochiul său. După ce ne-am curăţat ochiul, nu trebuie să stăm pur şi simplu nefăcând nimic. Nici nu trebuie să mergem la fratele nostru doar ca să-i arătăm paiul din ochi. Responsabilitatea noastră este să-l ajutăm să scape de el. Aceasta presupune să ne alăturăm lui şi să-l ajutăm să îndepărteze paiul.

Primind încurajare

Părtăşia, aşa cum am văzut în repetate rânduri, este o chestiune bidirecţională. Fiecare parte a corpului uman are nevoiesă primească ajutor, la fel de bine cum trebuie să şi ofere celorlalte părţi ale corpului. La fel este şi în Trupul lui Hristos.

Trebuie să fim suficient de smeriţi ca să ne recunoaştem nevoia de încurajare din partea altora. Este doar un spirit de mândrie acela care pretinde să fii capabili să mergi înainte fără nici o încurajare din partea cuiva. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că putem trăi şi munci mult mai bine când suntem încurajaţi. Fiecare dintre noi are nevoie de încurajare.

Să ne gândim la atitudinea apostolului Pavel, când le-a scris tinerilor creştini din Roma: „Căci doresc mult să vă văd”, spune el, „ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră; adică să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră cât şi a mea” (Romani 1:11,12).

Iată că avem un exemplu clar de cum trebuie să funcţioneze împreună membrii Trupului, unul cu altul. Chiar şi marele apostol, în ciuda experienţei şi a maturităţii, a recunoscut nevoia sa de a primi ajutor şi încurajare de la creştinii tineri din Roma.


Şi noi avem nevoie de ajutorul şi încurajarea celuilalt.

Primind mustrarea

De asemenea, trebuie să fim suficient de smeriţi ca să primim mustrarea de la alţii. Noi toţi avem greşeli. Ceea ce este mai rău, toţi avem „pete oarbe” aşa încât nu suntem capabili să ne vedem unele greşeli aşa de clar cum ni le văd alţii.

Aici este un alt loc unde membrii Trupului ne pot ajuta – dacă suntem dispuşi să primim ajutorul lor. Dacă însă ei găsesc în noi un spirit de mândrie, de aroganţă atunci se poate întâmpla ca niciodată să nu mai vină să ne spună ce văd, şi numai noi vom fi singurii păgubaşi

Pavel a fost credincios în a-l mustra pe Petru când l-a văzut pe Petru compromiţându-se. Iar Petru, la tândul lui, a fost suficient de smerit să accepte mustrarea lui Pavel, pentru că a văzut că Pavel avea dreptate. Rezultatul a fost că şi alţii au fost binecuvântaţi, şi Trupul lui Hristos a fost zidit (Galateni 2:11- 16). Ce înfrângeri s-ar fi stârnit dacă Pavel ar fi păstrat tăcerea sau dacă Petru ar fi fost prea mândru (în poziţia lui de apostol senior) ca să primească cuvântul de corectare!

Suntem noi accesibili şi deschişi acelora care pot avea un cuvânt de reproş la adresa noastră? Sau arătăm altora prin atitudinea noastră, că noi nu dorim nici un fel de critică? Dacă alţi membri ai Trupului ne găsesc dificili de abordat cu un sfat, este mai mult decât probabil că Hristos Capul ne poate găsi greu de şlefuit.

Unul din cele mai clare teste ale condiţiei noastre spirituale este atitudinea faţă de critică.

Iată ce spune Biblia pe marginea acestei teme:

„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celor fără minte…..Cine îşi aduce aminte de disciplină apucă pe calea vieţii….Cine iubeşte disciplina, iubeşte cunoaşterea; dar cine urăşte mustrarea este prost……Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura, dar cel ce ia seama la mustrare va fi pus în cinste….Urechea care ia aminte la mustrarea care duce la viaţă va rămâne printre înţelepţi. Cel care leapădă învăţătura îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel care ascultă mustrarea capătă pricepere….. Când se dă învăţătură celui înţelept, el primeşte cunoştinţă….Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei…. Ca un cercel de aur şi ca un ornament de aur curat, aşa este pentru o ureche atentă cel ce mustră cu înţelepciune….Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt înşelătoare” (Eclesiastul 7:5; Proverbele 10:17; 12:1; 13:18; 15:31,32; 21:11; 23:12; 25:12; 27:6).

Trupul lui Hristos va fi zidit pe măsură ce fiecare membru îşi îndeplineşte propria responsabilitate în a da şi a primi.

SUPUNERE ŞI CONDUCERE

Legile împărăţiei lui Dumnezeu sunt tocmai opusul legilor împărăţiilor pământeşti – cum este cerul faţă de pământ (Isaia 55:8,9).

Pe pământ, lideri care exercită autoritate asupra altora sunt consideraţi a fi superiori, iar aceia care trebuie să se supună, inferiori. Dar în Trupul lui Hristos se întâmplă exact invers. Legile Trupului ne cheamă: „supunându-ne unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21-TLB) să ne slujim unii pe alţii în smerenie (1 Petru 5:5) şi în dragoste (Galateni 5:6).

Fiecare membru este chemat să se supună şi să-i slujească altuia. „Cum este posibil?”, cineva ar putea întreba, „Nu cei tineri sunt chemaţi să le slujească bătrânilor?”

O astfel de întrebare apare pentru că supunerea este adeseori greşit înţeleasă doar ca obedienţă. Dar ne putem supune altora şi lepădându-ne de noi înşine. Isus tocmai aşa a trăit. Tot timpul pe pământ, El S-a dezis de drepturile Lui în relaţiile cu ceilalţi. Acesta este sensul principal al supunerii. Şi aceasta este ceea ce fiecare membru al Trupului este chemat să facă.

Isus ne-a arătat slava supunerii, astfel că noi ar trebui să fim fericiţi umblând pe această cale toată viaţa noastră.

Supunere faţă de autoritatea numită de Dumnezeu

Dumnezeu este autoritatea fundamentală în univers. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu deleagă autoritatea Sa.

Conducători de guverne, părinţi şi lideri de biserici au autoritate în societate, în cămin şi în biserici.

Biserica nu este, aşa cum cred unii, o democraţie unde fiecare este responsabil numai faţă de Dumnezeu. Nu. Există lideri în Trup numiţi de Domnul, cărora noi trebuie să ne supunem şi de care trebuie să ascultăm în ce priveşte chestiunile legate de biserică. Aceasta este voia lui Dumnezeu şi este clar învăţată de Scriptură.

La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu le porunceşte popoarelor să se supună conducătorilor, soţiilor să se supună soţilor, copiilor să se supună părinţilor şi servitorilor, stăpânilor lor, la fel el porunceşte supunerea faţă de bătrânii dintr- o biserică.

De exemplu, Biblia ne învaţă că bărbatul este autoritatea delegată de Dumnezeu asupra femeii. Chiar dacă bărbaţii răscumpăraţi şi femeile răscumpărate sunt membrii egali în Trupul lui Hristos, Dumnezeu porunceşte cu toate acestea ca femeia să fie supusă bărbatului în biserică (1 Corinteni 11:3; 14:33-35; 1 Timotei 2:11-13).


Similar, Dumnezeu a stabilit ca bătrânii să fie cei care conduc bisericile locale. Unde bătrânii sunt cu adevăraţi numiţi de Dumnezeu într-o biserică, ei sunt delegaţii Domnului şi manifestă ceva din autoritatea Lui. Domnul a spus ucenicilor pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge” (Luca 10:16).

Cuvântul lui Dumnezeu are porunci de genul:

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5:12,13).

„Vă îndemn, fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucrare şi care munceşte” (1 Corinteni 16:15,16).

„Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Timotei 5:17).

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (1 Petru 5:5).

Dumnezeu ne plasează ca membrii în Trupul lui Hristos în grupuri de părtăşie (biserici sau echipe de lucrători creştini). Aici, suntem chemaţi să ne supunem liderilor spirituali pe care Dumnezeu i-a numit peste noi, şi să acţionăm împreună cu ei ca o echipă. În chestiuni personale, călăuzirea lui Dumnezeu ne vine în mod direct; dar în chestiuni privitoare la echipă, călăuzirea vine la noi prin liderii spirituali.

În Faptele Apostolilor 16:9,10, citim că Pavel a primit singur călăuzire de la Dumnezeu cu privire la destinaţia următoare a lucrării lui şi a echipei. Echipa lui, compusă din Sila, Timotei şi Luca, l-a urmat, crezând pe deplin că, lucrând sub conducerea lui Pavel Dumnezeu era de fapt Acela care-i conducea. Pentru ei nu a fost necesar să mai obţină călăuzire separată de la Dumnezeu pentru următoarea deplasare, deoarece era o chestiune de echipă şi Dumnezeu îi vorbise deja liderului lor.

De asemenea, în trupul uman, anumite membre sunt astfel rânduite că ele trebuie să se mişte atunci când alte membre se deplasează. De exemplu, degetul mic de la mâna mea dreaptă este un membru independent care se poate mişca de unul singur, în supunere directă faţă de semnalele care vin de la cap. În acelaşi timp, fiind un membru al mâinii mele drepte, el trebuie să se mişte împreună cu braţul, când braţul face vreo mişcare. Nu se poate detaşa singur de braţul meu şi să refuze să se mişte, fiindcă Dumnezeu l-a menit a fi parte a „echipei” de membrii care formează braţul meu drept. Nu trebuie să se mişte când braţul meu stâng se mişcă, însă trebuie să se mişte cu propria lui echipă.


Dacă Dumnezeu ne-a pus într-o biserică sau într-o echipă de lucrători creştini, suntem obligaţi să ne supunem conducerii pe care Dumnezeu a plasat-o deasupra noastră şi să-i urmăm în chestiunile care privesc echipa. Singurul lucru de care trebuie să fim siguri este că Dumnezeu e Acela care ne-a plasat în acea echipă. Odată ce acest aspect este stabilit, nu mai e nici o suspiciune, ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi fiind să ne supunem şi să ascultăm de liderii noştri. Multe probleme în lucrarea creştină sunt rezolvate odată ce acest principiu Scriptural este înţeles.

Să ne gândim la exemplul Fiului lui Dumnezeu. Ca tânăr, citim că El a trăit în supunere faţă de Iosif şi Maria (Luca2:51). Isus a fost perfect. Iosif şi Maria nu erau perfecţi. Cu toate acestea, Cel Perfect a trăit în supunere faţă de fiinţe umane imperfecte, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru El. Pentru Isus, voia lui Dumnezeu stabilea caracterul definitiv al tuturor chestiunilor. Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să trăiască în supunere faţă de Iosif şi Maria, El a făcut exact acest lucru – şi de asemenea, atâta timp cât a dorit Tatăl Lui de la El.

A venit un timp, mai târziu în viaţa lui Isus (după botezul Lui), când El a încetat să mai fie supus lor – când Tatăl Lui L-a chemat să-Şi părăsească familia şi să se intre în lucrarea Lui ca Fiu de Dumnezeu.

După aceea, răspunsul Lui faţă de mama Sa a fost: „Femeie, ce am Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Dar atâta timp cât Tatăl Lui L-a ţinut în supunere faţă de Iosif şi Maria, El S-a supus cu bucurie.

Vedem deci, şi din exemplul Fiului Perfect al lui Dumnezeu, că singura întrebare importantă care se pune este dacă „e voia lui Dumnezeu să fiu în această părtăşie?” Dacă răspunsul este „Da”, atunci e datoria noastră să ne supunem conducerii numite de Dumnezeu asupra noastră.

Revolta împotriva autorităţii a fost primul păcat comis în univers, când Lucifer, conducătorul îngerilor, s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi, există două spirite care conduc – Spiritul lui Hristos, care-i conduce pe oameni spre supunerea faţă de autoritatea divin constituită, şi spiritul lui Satan care-i conduce pe oameni la revolta împotriva unei asemenea autorităţi.

Spiritul de revoltă este în floare în societatea noastră, acasă şi în biserică deopotrivă. Este un indiciu clar al îndepărtării rapide a oamenilor de Dumnezeu, ajungând să fie controlaţi din ce în ce mai mult de către Satan. Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, suntem chemaţi să stăm împotriva acestui principiu demonic şi să urmăm exemplul lui Hristos de supunere.

Niciodată nu putem pierde supunându-ne conducerii numite de Dumnezeu. Pe de altă parte, prin revoltă pierdem foarte mult.


Supunerea faţă de conducerea divin constituită este metoda lui Dumnezeu de conducere către maturitatea spirituală. Ne vom opri din creştere spirituală dacă nu ne supunem acolo unde ne cheamă Dumnezeu s-o facem.

Mulţi credincioşi nu au învăţat în experienţa lor realitatea suveranităţii lui Dumnezeu, deoarece nu au cunoscut niciodată ce înseamnă să fii cercetat şi contrazis în planurile tale ca rezultat al supunerii smerite faţă de liderii spirituali. Nimeni nu poate să-i slujească în mod eficient lui Dumnezeu sau să fie el însuşi un lider spiritual dacă nu a cunoscut niciodată în viaţă supunerea faţă de alţii.

Supunerea nu este ceva degradant şi apăsător, aşa cum ne şopteşte Diavolul la ureche. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care Dumnezeu ne protejează din punct de vedere spiritual. În primii ani ai vieţii noastre creştine, când suntem încă neştiutori cu privire la căile lui Dumnezeu, putem fi salvaţi de la multe capcane şi de la riscul de a-i rătăci pe alţii prin zelul noastru tineresc, dacă ne supunem liderilor noştri spirituali. Acei ani petrecuţi în supunere pot fi de asemenea timpul când Dumnezeu ne învaţă legile împărăţiei Lui, contribuind la îmbăgăţirea noastră spirituală, astfel încât să putem sluji şi noi altora.

Cât de mult pierdem când evităm calea supunerii!

Conducere

Însuşi Dumnezeu îi cheamă pe unii membrii ai Trupului lui Hristos să exercite asupra altora conducere spirituală.

Unul din primele lucruri pe care toţi liderii de acest fel trebuie să-l recunoască este acela că Hristos este singurul Cap al Trupului. Conducerea nu a fost niciodată delegată de către Hristos altcuiva. Dominaţia individuală dintr-o biserică locală (sau grup de biserici) sau într-o părtăşie a lucrătorilor creştini este, prin urmare, o violare sigură a Suveranităţii Conducerii lui Hristos.

Acesta este motivul pentru care conducerea prescrisă pentru biserica Noului Testament este printr-un corp de bătrâni (plural şi nu singular).

Bătrânii lalolaltă unii cu alţii trebuie să exercite autoritate spirituală (Vezi Faptele Apostolilor 14:23; 20:17; 1 Timotei 5:17; Tit. 1:5; Iacov 5:14; 1Petru

5:1).

În Matei 18:18-20, Isus a spus că unde se adună doi sau trei împreună în Numele Lui, El va fi prezent în mijlocul lor dându-le autoritate să lege şi să elibereze. Contextul imediat al pasajului (vezi versetul 17) pare să indice că Hristos se referea în primul rând (deşi nu exclusiv) la bătrânii bisericii (numărând cel puţin doi sau trei) exercitând această autoritate. Aparent, o persoană prin sine însăşi, nu poate exercita o astfel de autoritate. (Altminteri n- ar avea sens ca Hristos să specifice „doi sau trei”.)

Astăzi nu mai trăim sub vechiul legământ. În acele zile, Dumnezeu numea adeseori un om care să-i conducă oamenii Săi – cum a fost cazul lui Moise,


Iosua, David, etc.. Acei lideri erau toţi „tipare” ale lui Hristos. Acum că Hristos Însuşi a venit, El singur este Căpetenia poporului lui Dumnezeu. Şi El lucrează printr-o breaslă de conducere în Trup.

În anii de început ai erei creştine, Domnul a dat autoritate specială celor unsprezece apostoli şi apostolului Pavel asupra bisericilor, dar aceasta s-a datorat faptului că apostolii erau pietrele de fundaţie ale bisericii (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) şi erau canale prin care Dumnezeu a dat Cuvântul Său bisericii. O astfel de situaţie nu există astăzi, aşa că ar fi nu doar prostesc, dar şi îndrăzneţ pentru oricine să-şi justifice acţiunile autoritare prin referire la acţiunea lui Pavel ca apostol. O astfel de persoană este mai degrabă ca Diotref decât ca Pavel (3 Ioan 9).

Diotref a fost un „apostol” auto-intitulat care a vrut să preia conducerea în biserică de unul singur. El nu este denunţat în vreun termen incert de către Ioan.

Oriunde astăzi oamenii caută să lase conducerea poporului lui Dumnezeu pe mâna unuia singur, ei sunt în pericolul de a-l conduce, din punct de vedere spiritual, înapoi la vremurile vechiului legământ. Acest lucru trebuie ţinut minte mai ales de către aceia care au capacităţi de conducere deosebite

Fără îndoială că Dumnezeu formează chiar şi în zilele noastre echipe de lucrători creştini, în care un Timotei sau un Tit lucrează sub călăuzirea unui Pavel.

Dar această stare de lucruri trebuie să dureze doar în fazele iniţiale ale formării unei echipe. Pe măsura trecerii timpului, chiar şi Timotei şi Tit au fost consideraţi de către Pavel drept lucrători deopotrivă cu el, iar nu ajutoare novici.

Planul pentru conducerea în Trupul lui Hristos rânduită în mod divin prevede exercitarea autorităţii printr-un grup de bătrâni (fie pentru o biserică sau pentru o echipă de lucrători). Aceasta este o dispoziţie pe care a dat-o Dumnezeu pentru siguranţa bisericii – ca să prevină ca punctul cuiva de vedere să devină prea dominant.

Este uşor pentru aceia care au viziune înaltă şi abilităţi deosebite să devină nerăbdători faţă de încetineala altora cu care ei sunt nevoiţi să împartă sarcina conducerii în lucrarea creştină. Ei pot fi tentaţi să se afirme pe ei înşişi, să-i calce pe ceilalţi în picioare, susţinând că procedează astfel pentru continuarea lucrării lui Dumnezeu. Însă o astfel de violare a ordinii lui Dumnezeu va conduce în final la blocarea creşterii spirituale a altor membrii din Trupul lui Hristos

Uitaţi-vă în jur să vedeţi starea bisericilor şi organizaţiilor unde există un lider autoritar puternic, şi veţi descoperi totdeauna că creştinii din interiorul lor sunt pitici spirituali. O astfel de conducere a unui singur om poate părea dinamică, având o multitudine de programe, dar creştinii care sunt conduşi nu cresc. Nu aceasta este intenţia lui Dumnezeu pentru Trupul lui Hristos. El mai degrabă


ar avea mai puţine programe şi proiecte dar o creştere spirituală mai mare printre membrii.

Calificările pentru lideri

Numai Dumnezeu poate numi un om să fie lider spiritual. Dacă numirea noastră este făcută numai de oameni, niciodată nu vom putea exercita autoritatea lui Hristos. În aceasta constă ignoranţa acelora care caută să fie votaţi în poziţii de conducere creştină – şi nu caută să fie numiţi de Dumnezeu.

Un lider spiritual trebuie să-şi conducă oamenii pe calea crucii. Aceasta presupune că el trebuie să fie unul care merge cu credincioşie pe calea lepădării de sine.

Apoi, din nou, nimeni nu poate fi lider în Trupul lui Hristos dacă nu tânjeşte să fie un slujitor al altora, aşa cum Hristos Însuşi era. Isus a spus: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:42-45). Pavel, marele apostol, care a avut o autoritate care a întrecut-o pe a oricui altcuiva, a fost un slujiror al altora (2 Corinteni 4:5; 1 Corinteni 9:19). Aceasta este o altă calificare principală pentru conducerea spirituală.

Un lider spiritual este chemat să exercite autoritate asupra acelora pe care Dumnezeu îi plasează sub el, şi în acleaşi timp să fie un frate pentru ei şi un membru în acelaşi Trup. Este vorba despre această relaţie foarte fin echilibrată de lider-frate care este adeseori aşa de greu de menţinut. Tindem să fim neechilibraţi într-un fel sau altul. Ca să menţinem acest echilibru vom avea constant nevoie de mult har de la Domnul. De aici decurge necesitatea absolută pentru un lider de a trăi aproape de Dumnezeu într-o relaţie „faţă-în-faţă”. Acesta a fost secretul conducerii eficiente de către Moise a 3 milioane de oameni ai lui Dumnezeu în cele mai adverse circumstanţe, timp de 40 de ani (Deuteronomul 34:10; Numeri 12:8).

Autoritatea spirituală, fiind dată de Dumnezeu, nu este ceva ce avem de revendicat de la alţii şi nu înseamnă să-i forţăm pe alţii să ne asculte sau să ni se supună. Dumnezeu Însuşi se va ocupa de aceia care se împotrivesc reprezentanţilor Lui. Robul Domnului nu trebuie să se lupte niciodată cu oamenii (2 Timotei 2:24,25) – căci dacă Dumnezeu este în spatele autorităţii noastre, de ce am mai căuta să ne apărăm poziţia. Dumnezeu Însuşi ne va apăra şi ne va institui autoritatea. Dacă noi căutăm singuri să ne impunem autoritatea, aceasta denotă că autoritatea noastră nu ne este dată de Dumnezeu.

Un lider spiritual nu ar trebui să se apere singur sau să caute să se justifice sau să se răzbune singur când este atacat sau denigrat. Biblia spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a


găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Petru 2:21,23).

Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare autoritate, a refuzat să se lupte cu oamenii şi să-şi impună domnia Sa asupra lor. L-a lăsat pe Dumnezeu să-L apere şi să-L răzbune. Aceasta este calea pe care toţi păstorii din biserică trebuie să păşească. Ca lider spiritual, dacă trăieşti tu însuţi sub autoritatea lui Dumnezeu, poţi lăsa în siguranţă totul în Mâinile Lui. Îţi poţi permite să ignori defărimarea şi critica şi lovirile pe la spate îndreptate împotriva ta, căci promisiunea lui Dumnezeu este că El Însuşi Îşi va apăra slujitorii împotriva unor asemenea atacuri (Isaia 54:17). Oswald Chambers a spus că atunci când cineva aruncă cu noroi în noi, dacă încercăm să-l ştergem, ne vom păta hainele. Dar dacă-l lăsăm, se va usca în timp şi va cădea singur; şi nu va mai fi nici o pată. Aceasta este cea mai înţeleaptă cale de a trata defăimarea.

Watchman Nee, ca urmare a multor ani de experienţă pe care Dumnezeu i-a dat în exercitarea conducerii spirituale în China, ne oferă câteva sfaturi înţelepte în cartea sa Autoritate spirituală. El spune „Nu este omul violent sau cel puternic, ci un om ca Pavel a cărui apariţie fizică este slabă şi a cărui vorbire nu e luată în considerare (2 Cor. 10:10) – acela pe care Dumnezeu îl va aşeza cu autoritate….. De obicei oamenii admit ca cerinţe necesare pentru autoritate următoarele: splendoare şi lux, puterea personalităţii, ţinută sau apariţie fizică şi putere. Ca să fie o autoritate, gândesc ei, omul trebuie să fie hotărât, să aibă idei clare şi vorbire elocventă. Dar nu acestea reprezintă autoritatea; în schimb ele reprezintă firea pământească. Nimeni din Vechiul Testament nu l-a depăşit pe Moise ca autoritate stabilită de Dumnezeu, deşi el era cel mai umil dintre toţi oamenii. În timp ce era în Egipt, el era foarte înverşunat, atât în situaţia uciderii egipeanului cât şi în cea a mustrării evreilor. El trata cu oamenii prin propria mână de carne. De aceea, în acel timp, Dumnezeu nu l-a numit pe el să fie o autoritate. Numai după ce devenise foarte umil – mai umil decât toţi oamenii de pe pământ (Numeri 12:3) – Dumnezeu l-a folosit ca o autoritate. Persoana cel mai puţin probabil a i se acorda autoritate este adesea aceea care se consideră pe sine drept o autoritate. La fel, cu cât crede o persoană că ar avea mai multă autoritate, cu atât mai puţin are în realitate….

„Autoritatea este instituită pentru a executa poruncile lui Dumnezeu, şi nu pentru a se înălţa pe sine. Înseamnă să dai copiilor lui Dumnezeu o direcţie către Dumnezeu, nu să le dai o direcţie către sine însuşi. Lucrul important este să ajuţi oamenii să fie subiect al autorităţii lui Dumnezeu…..A fi o autoritate delegată nu este deloc un lucru uşor, pentru că presupune să te goleşti de sine…..

„Autoritatea nu este o chestiune de poziţie. Unde lipseşte lucrarea spirituală, nu poate fi nici o autoritate poziţională. Oricine are o slujbă spirituală înaintea lui Dumnezeu are autoritate înaintea oamenilor. Cine atunci poate lupta pentru această autoritate, căci nu e nici o cale de îndârjire după lucrare? Aşa cum lucrarea este distribuită de către Domnul, la fel şi autoritatea este hotărâtă de El…..Nu trebuie să depăşim autoritatea lucrării noastre….Mulţi fraţi îşi imaginează în mod eronat că pot să apuce autoritatea la întâmplare, neştiind că……autorictatea cuiva înaintea oamenilor este egală cu lucrarea lui înaintea


lui Dumnezeu. Dacă autoritatea depăşeşete lucarrea, ea devine poziţională şi de aceea nu mai este deloc spirituală ……

„Acelora care caută să-şi exercite autoritatea n-ar trebui să li se dea autoritate, căci Dumnezeu nu dă niciodată autoritate unor astfel de persoane. Dar neobişnuit a spune, acela care-şi simte incompetenţa lui este cel căruia Dumnezeu îi dă autoritate….. Um om are nevoie să cadă înaintea lui Dumnezeu înainte ca el să poată fi folosit; oricând se ridică pe sine însuşi, el este respins de Dumnezeu…..

„Cât de serioasă va fi judecata pentru aceia care apucă autoritatea lui Dumnezeu cu mâinile lor carnale. Fie să ne temem de autoritate aşa cum ne temem de focul Iadului. A-L reprezenta pe Dumnezeu nu este un lucru uşor; este prea măreţ şi prea minunat pentru noi de atins. Avem nevoie să mergem strict pe calea ascultării. Calea destinată nouă este supunerea iar nu autoritatea; este să fim slujitori, nu conducători; să fim robi, nu domnitori.

Amândoi, atât Moise cât şi David au fost cele mai mari autorităţi, deşi ei n-au fost oameni care au încercat să-şi instituie propria autoritate. În zilele noastre, aceia care doresc să fie în poziţie de autoritate trebuie să le calce pe urme. Întotdeauna ei trebuie să se teamă şi să tremure faţă de această chestiune de a fi o autoritate”.

Biserica de astăzi suferă datorită unei lipse cumplite de lideri spirituali. Sunt mulţi care deţin titluri şi-şi exercită autoritatea în mod oficial. Dar conducerea spirituală este foarte greu de găsit. Odată Isus S-a uitat la mulţimile care veneau către El şi l-a cuprins o mare milă de ele, „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Situaţia este exact aceeaşi astăzi.

Noi avem nevoie disperată de lideri în biserică, care au inima unui păstor şi spiritul unui slujitor, oameni care se tem de Dumnezeu şi care tremură la Cuvântul Lui.

.

PUTERE PRIN UNITATE

„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!…..Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, cei doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).

Vă amintiţi povestea din fabulele lui Esop, unde un fermier bătrân i-a învăţat pe cei trei copii ai săi care se certau mereu între ei o lecţie despre unitate. Luând mai multe beţe subţiri, el l-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar când le-a legat împreună într-un mănunchi, erau aproape imposibil de rupt.

Chiar şi copiii acestei lumi realizează că este putere în unitate şi părtăşie.

„Lăcustele”, spune Biblia, „n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30:27). În aceasta constă siguranţa şi puterea lor.

În biserica lui Isus Hristos, avem nevoie să reînvăţăm această lecţie.

Încă de la început, trebuie să clarific faptul că nu mă refer la o unitate organizaţională de creştini sau de biserici, formate de om, cu costul compromiterii şi al sacrificării adevărului lui Dumnezeu – cum a fost cazul mişcării ecumenice în timpurile moderne. Acel tip de unitate este o păcăleală şi o contrafacere a unităţii pentru care S-a rugat Hristos în rugăciunea Înaltei- Preoţii (redată în Ioan 17).

Unitatea despre care vorbeşte Noul Testament este unitatea membrilor Trupului lui Hristos unul cu altul, sub Conducerea lui Hristos – o unitate organică iar nu una organizaţională. Ea îi exclude pe aceia care sunt în afara Trupului lui Hristos, chiar dacă au eticheta de „creştin”. Nu poate fi nici o unitate între vii şi morţi. Cei înviaţi în Hristos prin naşterea din nou îşi pot găsi unitatea spirituală numai cu alţii care au fost în mod similar regeneraţi de Dumnezeu. Unitatea creştină este plăsmuită de Duhul Sfânt Care singur ne face membri ai Trupului lui Hristos. Biblia ne îndeamnă „să căutăm să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii”. (Efeseni 4:3).

Orice unitate formată de către om nu e bună de nimic.

Stategia lui Satan

Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual.


Isus a spus că puterile Iadului nu vor putea să biruiască biserica Sa (Matei. 16:18). Biserica, adică Trupul lui Hristos, este cea căreia i s-a promis victoria în lupta împotriva lui Satan. Un credincios care stă izolat de alţi credincioşi se poate trezi înfrânt.

Satan L-a atacat pe Hristos în mod constant în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, dar nu a fost capabil să domine. În cele din urmă, la cruce, puterea lui Satan asupra omului a fost luată de la el de către Hristos (Evrei 2:14; Coloseni 2:15).

Astăzi, Satan nu-L poate ataca pe Hristos Cel Înălţat. De aceea atacurile Lui sunt îndreptate către Trupul lui Hristos, biserica. Victoria asupra lui Satan este posibilă numai dacă stăm uniţi împotriva lui, ca un Trup sub Căpetenia Domnului nostru.

Într-o părtăşie a creştinilor, chiar dacă numai un singur membru nu-şi îndeplineşte funcţia, puterea Trupului este, în acea măsură, slăbită. Cunoscând aceasta, Satan caută în mod continuu să-i izoleze pe membrii individuali ai unui grup sau să divizeze grupul (sau biserica) în clici. În oricare din moduri, el are succes în scopul lui.

De aceea, constant, trebuie să fim în gardă împotriva vicleniilor lui Satan, ca nu cumva el să slăbească legăturile dintre noi şi alţi membri ai Trupului lui Hristos.

Autoritatea Trupului

Capitolele de început ale scrisorii lui Pavel către creştinii Efeseni dezvăluie

„misterul” Trupului lui Hristos. Către sfârşitul scrisorii, este o descriere a războiului spiritual în care este angajat şi a armurii lui Dumnezeu necesară pentru a învinge.

Având în vedere că tema generală a Efesenilor este biserica văzută ca Trupul lui Hristos, s-ar putea ca războiul descris la sfârşitul scrisorii să fie ceva în care este angajat Trupul ca un tot – şi nu doar membrii individuali, fiecare în parte. În acest război avem nevoie unul de celălalt.

La început, în aceeaşi scrisoare, ni se spune că Hristos a fost înălţat mai presus de toate, să fie Cap al bisericii (Efeseni 1:20-23). Una este să ştii că Hristos a fost înălţat, şi cu totul altceva să ştii că El a fost astfel înălţat drept Cap al Trupului Său, biserica. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii Efeseni a fost ca ei să poată avea revelaţie spirituală asupra acestui adevăr.

Acest adevăr are implicaţii cu bătaie mare pentru biserică aici pe pământ. Căci dacă Hristos a fost înălţat mai presus de toate, drept Cap al bisericii, aceasta presupune că biserica are o contribuţie proprie în exercitarea autorităţii lui Hristos. Să ilustrăm aceasta cu trupul omenesc. Pentru capul meu, nu ar fi posibil să stea pe un tron, fără ca trupul meu să stea de asemenea pe acelaşi tron. La fel şi cu Hristos şi Trupul Lui.


Autoritatea pe care Hristos o are este ceva ce El doreşte să dea bisericii Lui. De ce atunci biserica este aşa de lipsită de putere în zilele noastre? Cu siguranţă trebuie să fie aşa pentru că ea nu şi-a recunoscut şi asumat poziţia ca Trup sub Căpetenia lui Hristos.

Autoritatea lui Hristos este exercitată prin Trupul Lui, nu doar prin indivizi izolaţi. Corpul uman funcţionează în supunere faţă de cap, deoarece este un organism coordonat, şi nu doar o adunare de mădulare şi organe amestecate. La fel funcţionează şi Trupul lui Hristos.

Unde există o echipă creştină coordonată, acolo autoritatea lui Hristos poate fi exercitată în mod eficient.

Vedeţi acum de ce Satan urăşte adevărul „Trupului” şi de ce va face tot ce-i stă în putere să ne menţină orbi cu privire la el? Şi dacă apucăm să înţelegem adevărul cognitiv al acestui aspect, Satan va încerca să ne orbească cu privire la aplicarea lui practică.

Armonie în Trup

Isus a făcut multe promisiuni legate de credincioşii individuali care se roagă lui Dumnezeu. Dar în Matei 18:18,19, avem o promisiune făcută unei categorii a Trupului lui Hristos care se roagă la unison:

„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, a spus Isus, „va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.

Cuvântul tradus prin „se învoiesc” în versetul 19, este cuvântul grecesc

sumphoneo”, din care derivă cuvântul englezesc „simfonie”. În aceste versete Isus s-a referit la unitatea, chiar şi numai a dintre doi din copiii Lui, care ar fi ca o simfonie muzicală. Aceasta implică mai mult decât a spune doar „Amin” la sfârşitul rugăciunii altcuiva. Simfonia presupune o armonie profundă a spiritului celor care se roagă împreună. Când părtăşia unui grup cât de mic de creştini este ca simfonia produsă de o orchestră bine condusă, atunci (spune Isus) rugăciunile lor vor avea o aşa autoritate încât orice vor cere li se va dărui. Un astfel de grup de creştini ar avea autoritate să lege puterea lui Satan şi să-i elibereze pe captivii lui Satan.

Cauza datorită căreia o astfel de părtăşie ar putea exercita o astfel de autoritate a fost explicată de Isus: „Căci”, a spus El, „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (versetul 20). Hristos Capul este prezent cu toată autoritatea Sa în mijlocul unei astfel de părtăşii, şi de aceea puterile Iadului nu pot sta niciodată împotriva ei.

Unul din motivele pentru care biserica descrisă în „Faptele Apostolilor” cunoştea realitatea acestei autorităţi a fost pentru că ei aveau această unitate în părtăşia lor.

„Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune…. „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun……toţi împreună erau nelipsiţi de la templu


în fiecare zi….”Ei (spostolii şi alţi credincioşi) ….şi-au ridicat glasul într-un gând către Dumnezeu……(Faptele Apostolilor 1:14; 2:44,46; 4:24).

Pentru că erau integraţi într-un Trup sub autoritatea lui Hristos, ei puteau să exercite autoritatea Domnului în rugăciune. Ei nu erau foarte învăţaţi, nu aveau influenţă socială şi nici susţinere financiară, deşi ei au întors lumea cunoscută atunci cu susul în jos pentru Hristos.

Când Petru a fost închis în închisoare, toate forţele lui Irod nu au putut sta împotriva puterii acelei biserici timpurii aşezată pe genunchi înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 12:5-11). Împărăţia lui Satan a fost zdruncinată din temelii de acea biserică pe măsură ce înainta ca un singur Trup, înregistrând victoria şi autoritatea lui Hristos în vieţile omeneşti pe tot cuprinsul Imperiului Roman (Vezi Faptele Apostolilor 19:11 ca un exemplu la această afirmaţie).

Astăzi, Satan ia în râs eforturile unei biserici dezbinate care încearcă să-l alunge din cetăţile lui prin scamatorii, procedee, conferinţe, cunoaştere teologică, coruri elocvente şi bine pregătite.

Nici una dintre acestea nu sunt de nici un folos împotriva lui Satan. Biserica are nevoie din nou să cunoască realitatea de a fi un Trup unit sub Capul lui Hristos.

O părtăşie de creştini straşnic legaţi unul de altul, care cresc în dragoste unii pentru alţii şi care trăiesc în supunere faţă de Hristos şi Cuvântul Lui este cea mai mare ameninţare pentru împărăţia Diavolului pe pământ.

De nimic nu se teme mai mult Satan ca de aceasta.

Haideţi să fie aceasta rugăciunea noastră ca Domnul să ne ajute să trăim în fiecare zi în lumina adevărului glorios că noi suntem una în Trupul lui Hristos. Cu cât creştinii din lumea întreagă vor începe să înţeleagă acest adevăr şi să trăiască potrivit lui din ce în ce mai mult, cu siguranţă noi vom vedea biserica, deşi mică în număr, repusă în gloria ei primară, un instrument în Mâinile lui Dumnezeu pentru biruirea forţelor întunericului şi un canal de binecuvântări pentru o lume aflată în nevoie.

 

Principiile Slujirii

scris de :   Zac Poonen

PRINCIPII ALE SLUJIRII LUI DUMNEZEU

Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa All-India despre „Pregătirea pentru misiunea şi conducerea bisericii”

17 decembrie 1997

Aş dori să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la

Apocalipsa, capitolul 4.

După ce, în capitolul 1, Domnul i-a dat lui Ioan o descoperire a Persoanei Sale, El i-a dat, în capitolele 2 şi 3, o viziune pătrunzătoare cu privire la starea multora din bisericile care erau în acea parte a lumii. După cum ştiţi, multe dintre acele biserici erau într-o stare de decădere foarte avansată. Apoi, încapitolul 4 cu versetul 1, Domnul îi spune: „Suie-te aici!”. Ce cuvinte încântătoare sunt acestea!

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi ne întâlnim cu probleme, la care nu avem vreo soluţie, este atât de plăcut să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi priveşte lucrurile din punctul Meu de vedere – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit aceste lucruri până acum”Cred că aceste cuvinte: „Vino mai sus!” trebuie să le auzim încontinuu.

Pavel spunea: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14) . El a auzit

chemarea de a veni mai sus şi, oricât de sus ajungea, nu

era niciodată automulţumit de nivelul său.

Pericolul în conducerea creştină este că noi stăm atât de mult înaintea oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem deja şi acoperire mass-media. Avem titluri şi ranguri ataşate numelor noastre! Ce ar mai putea să ne lipsească?! Vă voi spune: „Avem nevoie să ne apropiem de inima lui Dumnezeu! Avem nevoie să mergem mai sus!”

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de unslujitor. Nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un savant. Iar pe voi şi pe mine nu ne-a creat fiindcă avea nevoie de slujitori sau savanţi. El are milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe Adam pentru ca, în primul rând, acesta să poată avea părtăşie cu El. Acesta este motivul pentru care legea pentru Adam NU era: „Şase zile să lucrezi şi a şaptea zi să te odihneşti”. Nu. Acea poruncă a venit mai târziu, prin Legea lui Moise.

Adam a fost creat în a şasea zi. Aşa că PRIMA zi a vieţii lui, a şaptea zi pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul său. Abia după această zi, a părtăşiei cu Dumnezeu, trebuia Adam să Îl slujească în grădină, pentru următoarele şase zile.

Când uităm această ordine, când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie tot timpul să aibă loc înainte de ieşirea noastră în via Lui pentru a-L sluji, atunci ratăm scopul primar al creării noastre şi al răscumpărării noastre.

Putem fi atât de acaparaţi de nevoile din jurul nostru, mai ales într-o ţară ca India, încât nu ne mai rămâne timp pentru părtăşia cu Dumnezeu. Poate simţim că aceasta e o pierdere de vreme, când există atâtea nevoi în jurul nostru! Dar ce rezultat are munca a cărei motivaţie este numai nevoia? Abundenţă de muncă,

poate, dar rezultatele vor fi de slabă calitate. Statisticile sunt înşelătoare. Aţi auzit, probabil, o zicală care spune că există trei tipuri de minciuni – minciunile negre, minciunile albe şi statisticile! Statisticile sunt, deci, înşelătoare. Gruparea „Martorii lui Iehova” are statistici, mormonii au statistici; şi aceste grupări sunt dintre acelea, care au cea mai mare creştere numerică astăzi în lume. Toţi au statistici în aceste zile, dar Isus niciodată nu Şi-a făcut griji în privinţa statisticilor.

Au fost perioade în viaţa mea, când am trecut prin anumite crize. Una a fost în perioada tinereţii, când am căutat să-L slujesc pe Domnul, dar cu toate că cunoşteam Cuvântul am constatat că eram lipsit de putere! Aşa că m- am rugat Domnului să mă boteze cu Duhul Sfânt – pentru a fi îmbrăcat cu putere de sus. Ştiu că sunt puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să conving pe nimeni. Vreau să spun doar, că eram născut din nou şi botezat în apă, dar din viaţa mea nu curgeau

„râuri de apă vie”. Ştiam, însă, că Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El că din viaţa lor vor curge râuri de apă vie şi niciodată nu vor fi seci; însă eu constatam, de multe ori, că eram secat. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul şi chiar dacă predicam, eram fără vlagă. Foarte des slujirea mea înaintea Domnului era, ca şi cum ai pompa cu o pompă manuală. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi, iarăşi pompezi şi ies câţiva picuri de apă. Ceea ce iese nu seamănă deloc cu un râu. Totuşi vedeam că Isus spunea clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Tot ce vă pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine. Această întâlnire a schimbat direcţia vieţii mele. Nu am trecut în biserica Penticostală. Nu mă consider penticostal sau carismatic; dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.

Apoi, după câţiva ani, am ajuns la o altă criză a vieţii mele. A fost o criză de autenticitate, în care se ridica problema dacă ceea ce predicam altora era, într- adevăr, în adâncul fiinţei mele, o realitate; de asemenea, dacă esenţa mesajului, cu care păream să fiu încărcat când vorbeam înaintea oamenilor, era sau nu o sarcină reală, pe care o purtam cu-adevărat în inima mea.

În urmă cu aproape 28 de ani am ţinut la Deolali primul nostru Congres „All-India” pe teme de Evanghelizare. Am prezentat acolo o lucrare pe care am pregătit-o dinainte în scris. Eram tânăr, având doar 30 de ani, şi ştiţi cum e când suntem tineri. Vroiam să-i impresionez pe toţi şi lucrarea mea era impresionantă, pentru că am lucrat la ea, din greu. Eram invitat ca vorbitor la conferinţe pe teme de sfinţirea vieţii în Australia, în Singapore şi în alte părţi. Peste tot, căutam să-i impresionez pe oameni.

Apoi, odată Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat:

„Tu vrei să impresionezi oamenii sau vrei să-iajuţi?”. Eu i-am răspuns: „Doamne, eu vreau să-i ajutAtunci Domnul a spus: „Atunci nu mai încerca să-i impresionezi.” Ca urmare am ajuns la un moment al vieţii, în care a trebuit să recunosc: „Doamne, viaţa mea lăuntrică nu corespunde cu ceea ce predic.” În exterior aveam o mărturie bună din partea oamenilor. Dar viaţa interioară a gândurilor mele şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau după modelul lui Isus. Îl proclamam pe Hristos cu gura, dar Duhul lui Hristos nu era la conducerea vieţii mele interioare, a gândurilor mele. A trebuit să fiu cinstit cu Dumnezeu în legătură cu această problemă.

Eu am ajuns la convingerea că primul pas înspre

Dumnezeu este sinceritatea.

Pe atunci eram deja destul de cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie, aveam o emisiune săptămânală la radio şi eram invitat la tot felul de

evenimente. Într-o zi, Domnul a vorbit inimii mele şi m-a întrebat: „Eşti gata să stai pe scenă înaintea acelei mulţimi, care te respectă, şi să le spui că nu eşti autentic, că nu eşti sincer?”. Am spus: „Da, Doamne! Nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine. Vreau ca tu să lucrezi în viaţa mea. Îţi cer un singur lucru: ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.

Aceasta i-am cerut Domnului în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El îi răsplăteşte pe aceia, care Îl caută cu sârguinţă; mi-a spus: „Vino mai sus”.

Pentru toţi cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de atunci, părtăşia cu Dumnezeu a devenit cel mai de preţ lucru din viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa, îndepărtând din ea toată descurajarea şi depresia.

Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu şi slujirea

mea s-a umplut de bucurie! Nu mai este seacă!

Toată slujirea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Adu-ţi aminte, când Isus se afla în casa Mariei şi a Martei. I-a spus Martei: „Eşti îngrijorată şi apăsată de atât de multe lucruri!”. De ce era îngrijorată Marta? Erau acolo nevoi de acoperit, iar ea Îl slujea pe Isus într-un mod altruist, făcând sacrificii, muncind din greu în bucătărie – nu pentru ea însăşi, ci pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui. Ce slujire mai mare ar fi putut face? A fost total altruistă în ceea ce a făcut! Nu a făcut-o pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc azi mulţi lucrători creştini. Nu. Nu făcea nimic pentru sine! Şi totuşi Domnul îi spune: „Eşti apăsată de atât de multe lucruri!”. Ea credea că Maria era cea egoistă, stând acolo la picioarele Domnului fără să lucreze nimic, doar ascultând. Dar Isus a spus: „Acesta este lucrul important. Acesta este SINGURUL LUCRU necesar”.

Există o parafrazare frumoasă a versetului 1 Corinteni 4:2, care spune: „Cel mai important lucru pentru un slujitor este ca el să facă numai ceea ce îi spune

stăpânul lui”. Aceasta a adus atât de multă odihnă inimii mele! Ce am de făcut, când văd o lume plină de nevoi? Să mă îngrijorez şi să mă frământ, fiind complet absorbit de nevoie? În creştinătate sunt o mulţime de manipulatori care doresc să mă pună la lucru. Dar eu îi spun Domnului: „pe Tine vreau să Te aud”. Sunt o mulţime de Marte, care mă vor critica spunând: „Nu-ţi pierde vremea ascultând, când o lume plină de nevoi piere în păcat”.

În mod sigur trebuie să luăm aminte la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”. Trebuie să luăm aminte la nevoi, şi trebuie să le atragem atenţia şi altora asupra nevoilor. Da. Dar chemarea trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, nu de la om. Pentru mine aceasta a fost o descoperire.

Isus a stat în Cer vreme de patru mii de ani, timp în care lumea zăcea murind în nevoia de un Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să plece din Cer înainte de timpul hotărât de Tatăl, „dar când a venit împlinirea vremii” El a venit. Când a venit pe Pământ, a aşteptat vreme de treizeci de ani făcând scaune şi bănci – timp în care lumea zăcea muribundă! Doar nevoia în sine nu a L- a mobilizat. Când, însă, a venit momentul potrivit, Tatăl a spus: „Du-te”. Şi El S-a dus, şi a făcut mai mult în trei ani şi jumătate decât ar fi putut face alţii în trei mii de ani. Cea mai importantă caracteristică a unui slujitor NU este alergatul în cât mai multe locuri pentru Dumnezeu, ci ascultarea glasului Său. Este dificil să asculţi.

În anii tinereţii eram într-o adunare, unde studiam Scriptura, posteam şi ne rugam regulat. Eram învăţaţi să avem în fiecare dimineaţă un „timp de linişte” – un obicei bun, pe care îl recomand tuturor. Totuşi, în ciuda acestor multe ore aparent petrecute în prezenţa Domnului, oamenii erau încă supărăcioşi, dificili, înclinaţi înspre a critica şi a judeca pe alţii, suspicioşi şi având amărăciune în viaţa lor. Ceva era greşit undeva. Pe de altă parte,

uneori am avut ocazia să petrec zece sau cincisprezece minute cu un om evlavios şi să mă simt inspirat şi provocat. Puteţi să vă imaginaţi atunci, ce ar însemna să petreceţi zece sau cincisprezece minute cu Însuşi Dumnezeu? Cum se face atunci, că niciunul dintre noi nu eram schimbaţi? Domnul mi-a arătat, că de fapt nu petreceam timp cu El în acel „timp de linişte”. Petreceam timp cu mine însumi. Studiam doar o carte – şi nu exista vreo diferenţă, în ce priveşte studiul, dacă cartea din faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu petreceam timp cu Dumnezeu – ascultându-L pe El. Eu doar studiam o carte!

În privinţa Mariei, Isus a spus că: „un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună” (Luca 10:42) , şi anume să asculte. Din ascultare decurg toate celelalte lucruri şi aceasta este o cale foarte eficientă de a-L sluji pe Dumnezeu, fiindcă ascultând, El este Acela care îţi poate spune ceea ce trebuie să faci!

Tatăl I-a spus lui Isus ceea ce are de făcut. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 80 de kilometri de la Galilea până în ţinutul Tirului şi al Sidonului, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore i-a luat să parcurgă acel drum – probabil o zi întreagă. Acolo a întâlnit o femeie dintre neevrei a cărei fiică era posedată de un demon. El a scos afară acel demon, arătând ucenicilor marea credinţă pe care a avut-o acea femeie când a cerut doar fărâmiturile ce cădeau de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galilea. Acesta a fost modul în care a trăit Isus. A fost în stare să străbată tot drumul acela pentru UN singur suflet. Lucrarea aceasta nu a fost impresionantă din punct de vedere statistic! Însă a fost făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu.

Isus a slujit în acest mod timp de trei ani şi jumătate, iar la sfârşitul acelei perioade El a spus Tatălui:

„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe

care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). A împlinit El toate

nevoile care erau în lume – în India, în Africa? Nu. Însă a terminat lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl; şi nu Şi-a dorit să stea pe Pământ nici măcar cu o zi mai mult. De asemenea, apostolul Pavel a putut spune la sfârşitul vieţii că: „mi-am isprăvit alergarea”.

În Trupul lui Hristos, tu ai o anumită chemare, iar eu am alta, diferită de a ta. Însă indiferent de chemarea individuală, trebuie să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Una din cauzele asurzirii faţă de vocea lui Dumnezeu este lipsa de autenticitate care există in vieţile noastre – lipsa de sinceritate şi prefăcătoria.

Fariseii nu au putut auzi ceea ce spunea Isus, pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorie. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi, aşezându-se în fruntea oamenilor ca lideri şi savanţi ai vremii lor. Dacă l-aţi fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, cu patru sau cinci ani înainte ca ei să se fi întâlnit cu Isus şi i-aţi fi întrebat:

„Petru, Ioan, aţi putea să-mi spuneţi numele vreunui om evlavios pe care îl cunoaşteţi?”, foarte probabil că ar fi menţionat numele unui fariseu, care era un lider în sinagoga locală la acea vreme. Aceasta le era înţelegerea, că oamenii care studiau Scriptura, posteau, se rugau, purtau cutii mici cu versete din Scriptură pe frunţile lor şi arătau atât de sfinţi şi atât de pioşi erau cu adevărat evlavioşi. Deci vă puteţi imagina şocul, pe care l-au avut, când L-au auzit pe Isus etichetându-i pe acei lideri din sinagogă ca pe o adunătură de ipocriţi care candidează la un loc în Iad.

Când Isus Şi-a ales ucenicii, nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală biblică. În acele zile la Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel, dar Isus nu S-a dus să-Şi aleagă ucenicii de acolo. El i-a luat de pe marginea lacului Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Săi. Apoi, aceştia au scris cărţi pe care acum seminariile biblice le dau ca material de studiu

cursanţilor pentru obţinerea unui doctorat în teologie! Nu este acesta un fapt uimitor? Eu cred că Petru însuşi nu ar fi fost în stare să dobândească vreo diplomă la seminarele noastre teologice. Probabil că singurul dintre ucenici, care ar fi fost în stare să obţină o astfel de diplomă, era Iuda – cel mai deştept şi mai abil membru al grupului.

De ce i-a ales Isus pe asemenea oameni? Pentru că erau oameni deschişi şi gata să-L asculte. Câtă agitaţie a fost când aceşti bărbaţi simpli au intrat în vreo sinagogă şi au predicat! Ei nu predicau mesajele de rutină, pe care oamenii le auzeau mereu. Ei erau prooroci; şi oamenilor nu le-au plăcut niciodată proorocii. În istoria de o mie cinci sute de ani a Israelului, cum spunea Ştefan, „pe care dintre prooroci nu i-au persecutat?”

Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Erau prooroci; şi eu cred că ţării noastre i-ar fi de folos câţiva prooroci în aceste vremuri, astfel încât să putem auzi ce ne spune Dumnezeu, căruia nu Îi pasă de ceea ce este mare şi însemnat în ochii oamenilor.

Nu sunt împotriva conferinţelor, cum e şi aceasta, în care ne-am adunat noi acum. Însă, de mai bine de douăzeci de ani am încetat să mai merg la astfel de conferinţe. Refuz orice invitaţie de acest fel. Ştiu că aceste întâlniri te pot face renumit. Ai priză la publicul larg şi eşti mediatizat; dar am descoperit, în timp ce călătoream prin satele din ţara noastră, unde se află momentan ponderea chemării mele la slujire, căci oamenii care muncesc efectiv nu sunt la o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi sunt acolo, afară, în acele sate. Ei nu pot vorbi englezeşte şi în mod sigur nu ştiu să ţină o cuvântare; dar sunt plini de Duhul Sfânt, îl iubesc pe Domnul şi ies în afară, aducând suflete pierdute la Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru astfel de oameni! În schimb, alţii îşi organizează misiuni şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune, obţinând cinstirea din partea oamenilor. Mulţi dintre aceia, care sunt primii acum, vor

fi ultimii când va reveni Isus. Aşa că este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să ne vedem propria micime. Poate că, totuşi, nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu, cum cred alţi creştini despre noi datorită diplomelor şi a titlurilor noastre. Acestea îi pot impresiona pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu-l impresionează nici pe diavol. El se teme de un om sfânt, de un bărbat autentic, care este la fel pe dinăuntru ca şi pe dinafară şi care niciodată nu predică ceea ce nu trăieşte la modul practic.

Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu-i impulsionezi pe creştini să meargă în misiune în India de Nord?” Eu le răspund: „Isus i-a învăţat pe alţii să facă numai ceea ce El Însuşi, mai întâi, a înfăptuit” (vezi Faptele Apostolilor 1:1). Eu nu am trăit niciodată în nordul Indiei. Deci nu pot spune altora să o facă. Nu spun că nu trebuie mers acolo. Spun doar, că eu nu pot predica ceea ce nu fac.

Însă eu nu sunt întregul Trup al lui Hristos. Sunt numai o parte din el. Luat ca mădular separat, eu sunt şi voi fi un membru neechilibrat al Trupului lui Hristos. Singurul om echilibrat, care a umblat vreodată pe Pământ, a fost Isus Hristos. Tu eşti neechilibrat, iar eu la fel. Să nu credem că vreunul din noi este mai mult decât o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, proorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale Trupului lui Hristos şi ca acest Trup să fie zidit.

Care este chemarea noastră? Este să facem ca cineva, care nu este membru al Trupului lui Hristos, să devină mădular al acestui Trup. În fond, nu aceasta este oare chemarea noastră? Cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord.

De vreme ce Duhul Sfânt foloseşte cuvântul

„Trup” , permiteţi-mi să folosesc pentru exemplificare trupul omenesc. Să zicem că aici pe o farfurie se află un

cartof (reprezentându-l pe un necredincios) care trebuie să devină o parte a trupului meu. Cum are loc această integrare? În primul rând prin evanghelizare, adică prin întinderea înspre afară a mâinii şi prin luarea acelui cartof.

Evanghelizarea este întotdeauna prima slujire pentru îndeplinirea acestei sarcini. De aceea eu niciodată nu subestimez valoarea evanghelizării. Ea este nespus de valoroasă pentru mine şi în mod special îi apreciez pe aceia, care sunt angajaţi în această slujire în zăduful şi în murdăria din nordul Indiei. Le citesc cu un viu interes revistele, pe care le primesc acasă periodic şi care mă informează despre slujirea acestor scumpi fraţi ai mei, care muncesc acolo din greu. Când am fost în Nord, am avut ocazia să mă şi întâlnesc cu unii din ei.

Deci aici este mâna mea care ia cartoful de pe farfurie. Acel cartof nu va deveni niciodată parte a trupului meu, dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu se întinde înspre afară şi nu face „evanghelizare” (adică nu ia cartoful şi îl pune în gura mea).

Dar oare această acţiune este tot ceea ce am de făcut? Dacă doar ţin acel cartof în gură, va deveni el o parte a trupului meu? Nu. După o vreme se va strica şi va trebui să-l dau afară din gura mea. Acesta este modul, în care unii dintre cei convertiţi putrezesc în unele din bisericile noastre! Ei sunt luaţi înăuntru şi ţinuţi doar în gură!

Este nevoie să se întâmple ceva mai mult cu acel cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei. Atunci cartoful poate să-şi închipuie că tot procesul digestiei s-a încheiat, dar nu, nu s-a încheiat! Cartoful merge în jos în stomacul meu şi acolo constată că o ploaie acidă este turnată fără cruţare peste el. Aceasta e o imagine a slujirii profetice în biserică. Ştim cu toţii că nu este confortabil, când se toarnă acid peste noi. Slujirea gingaşă, prin care am fost ridicaţi de pe farfurie, a fost

atât de agreabilă; dar când se toarnă acid peste noi, ceea ce simţim nu este deloc un sentiment plăcut. Acum cartoful este complet zdrobit şi nu mai arată deloc ca un cartof. Însă, în câteva săptămâni, ce să vezi, el a ajuns carne, sânge şi oase – o parte legată organic de trupul meu!

Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în îndeplinirea acestei sarcini? Care dintre noi are vreo slujire pe care nu ar fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom mărturisi că fără celelalte mădulare din Trup suntem neechilibraţi. Mâna nu este cu nimic mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din păcate, în creştinătate există o permanentă concurenţă între mădulare – mâna îşi clădeşte împărăţia ei, stomacul îşi clădeşte împărăţia lui şi gura şi-o clădeşte pe-a ei! Care este rezultatul acestei concurenţe? Nu un Trup, ci un “Laborator de Anatomie” cu o gură aici, un stomac dincolo, o mână în altă parte, şi un picior deoparte. Acesta nu este un Trup!

Care este nevoia noastră cea mai stringentă? Da, este adevărat, avem nevoie de instrucţiuni. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Trebuie să recunoaştem că suntem cu toţii importanţi în egală măsură – fiecare mădular din Trupul lui Hristos; şi marele lider de misiune nu este cu nimic mai de preţ în această slujire ca fratele sărac, care nu vorbeşte bine engleza, dar care iese şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi fac parte din acelaşi Trup.

„Vino mai sus” ne spune Domnul, „şi priveşte lucrurile din perspectiva mea.” Lucrurile arată foarte diferit, când sunt privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi nu dintr-o perspectivă pământească.

De ce sunt atât de mulţi lucrători creştini care au o părere atât de bună despre ei înşişi? Fii sincer. Ce gânduri ai cu privire la propria ta persoană, când eşti singur cu tine însuţi? Sunt ele gânduri de smerenie, de

recunoaştere a faptului că tu prin tine însuţi nu eşti

nimic?

Câteodată stau afară şi mă uit la stele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că tot Pământul este doar un fir de praf în acest Univers. Atunci spun: „O, Doamne, ce mare eşti! Ce vast e acest Univers! Sunt o astfel de particulă minusculă pe acest fir de praf numit Pământ; şi fiind aici eu pretind să te reprezint pe Tine şi predic oamenilor despre lucruri atât de măreţe. Te rog, ajută-mă să-mi pot estima corect propria persoană!”. V-aş recomanda ca fiecare dintre voi să vorbiţi aşa cu Dumnezeu.

Dumnezeu dă har celor smeriţi. Oricine poate dobândi cunoştinţă, dar numai cei smeriţi pot primi har. Avem nevoie mult mai mare de har decât de cunoştinţă.

M-am gândit la tinerii, care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familiile lor pentru noua lor credinţă. Ce vede o astfel de persoană, când vine la una din bisericile noastre? Oare vede Duhul lui Isus Hristos acolo? Oamenii din jurul nostru au o impresie aşa de rea despre creştinism!

De multă vreme cred că cel dintâi principiu al unei slujiri eficiente, fie în evanghelizare fie în alt domeniu, se găseşte înEvrei 2:17, unde scrie că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Vreau să medităm la aceste cuvinte: „S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”.

Cum pot să-i slujesc pe alţii? Trebuie să mă fac ca

ei în toate lucrurileTrebuie să mă cobor la nivelul lor.

De ce nu pot comunica cu o furnică micuţă care mişună pe podea? Pentru că sunt prea mare. Dacă mă duc la acea furnică în formă umană, se va înspăimânta. Singurul mod, în care pot comunica cu ea, este, în primul rând, să mă fac asemenea ei. Singura modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu noi a fost să devină ca noi. Putem înţelege cu toţii acest lucru; dar să ne aducem aminte că în slujirile noastre faţă de alţii – fie într-o

biserică locală fie într-o zonă încă neatinsă de Evanghelie

– cel dintâi principiu este acesta: să fim făcuţi asemenea lor în toate lucrurile, să stăm unde stau ei, după cum zicea Ezechiel: „Am ajuns (…) la robii de război (…) în locul unde se aflau; şi am rămas acolo (…) în mijlocul lor” (Ezechiel 3:15) .

Aceasta înseamnă, de exemplu, să nu vrem să ne ridicăm pe noi înşine deasupra altora în nici un fel. Din această cauză Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu îşi ia niciodată vreun titlu ca „Învăţător”, „Părinte”, sau orice alt titlu. De ce? Pentru că un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care îi slujeşti. Îi vei intimida cu măreţia ta, în loc să fii ca unul dintre ei.

În ciuda unui astfel de avertisment, noi totuşi avem astăzi în creştinătate o mulţime de oameni care au titluri.

Avem impresia că adoptând metodele lumii Îl putem sluji mai bine pe Dumnezeu. Însă nu avem dreptate.

Citim în Vechiul Testament că la un moment dat Filistenii au capturat Chivotul Legământului lui Dumnezeu. Însă au avut o problemă cu el, aşa că l-au trimis înapoi pe un car cu boi. După câţiva ani, David, când s-a hotărât să mute Chivotul, s-a gândit: „Uite, asta- i o idee bună. Modalitatea, prescrisă de Lege, de transportare a Chivotului pe umerii leviţilor e-n regulă pentru distanţe scurte, dar pentru distanţe lungi metoda Filistenilor se vede clar că e mai bună”. Aşa că a pus şi el Chivotul pe un car cu boi. Ştiţi ce s-a întâmplat mai departe. Boii s-au împiedicat şi Uza şi-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul. Dumnezeu S-a aprins de mânie şi l-a lovit pe loc cu moartea pe Uza, pentru că el nu era un levit. Dumnezeu nu a fost de acord să-Şi schimbe metodele. Atunci David a fost extrem de deranjat; dar de unde a început totul? A început atunci când David i-a imitat pe filisteni. Apoi a survenit moartea.

Tragedia morţii vine de fiecare dată când imităm lumea prin adoptarea metodelor ei, şi anume, când bisericile creştine sunt conduse prin metode manageriale, specifice societăţilor comerciale, şi când factorul financiar devine primordial în lucrarea creştină.

Este bine să ne întrebăm pe noi înşine: oare biserica sau organizaţia pe care o conducem ar supravieţui şi în condiţiile, în care ar înceta să mai intre bani în contul ei? Ori s-ar nărui totul din cauza lipsei banilor? O lucrare autentică a lui Dumnezeu se poatefolosi de bani, dar nu devine niciodată dependentă de bani. Ea va fi dependentă numai de Duhul Sfânt.

Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) - gelos atunci când altceva sau altcineva Îi ia locul de drept în Biserică. Acel altceva poate fi muzica. Eu nu sunt împotriva muzicii. Cred că trebuie să avem în bisericile noastre muzica de cea mai bună calitate, fără să imităm, însă, lumea. Dar nu e voie să depindem de muzică.

De exemplu, dacă credem faptul că la sfârşitul unei întâlniri creştine, punând orga să cânte în surdină noi putem mişca oamenii să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului Sfânt, aşa cum Isus şi apostolii au făcut- o, nu veţi mai avea nevoie să puneţi orga să cânte în surdină spre finalul predicii. Puteţi să o aveţi dacă vă place, dar nu e înspre folosul duhovnicesc al adunării. Când nu ai puterea Duhului Sfânt, vei încerca să-i manipulezi pe oameni prin metode psihologice pentru a-i determina să ia o decizie. Pe termen lung, însă, vei descoperi că astfel de decizii au fost numai emoţionale şi superficiale.

Duhul Sfânt este gelos pentru locul, care pe bună dreptate este al Lui în Biserică. Nu Îl poţi înlocui cu teologie. Nu Îl poţi înlocui cu muzică. Nu Îl poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri

şi le folosim pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea fi împotriva folosirii lor? Este scris că Isus a cântat un imn de laudă. În Evrei 2:12 citim că Însuşi Isus este Cel care conduce Biserica în lauda adusă Tatălui. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îl urmăm pe Conducătorul nostru. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia din aceste lucruri, dar se pune întrebarea, de care din acestea suntem dependenţi.

Suntem oare dependenţi de personalităţi proeminente sau de predicatori mari? Nu? Duhul Sfânt este gelos.

Isus a devenit un slujitor. Fiecare lider creştin vorbeşte despre un stil de viaţă de slujire şi ce înseamnă să fii un slujitor. De asemenea, sunt scrise multe cărţi pe acest subiect. Dar ce înseamnă aceasta în termeni practici? Permite-mi să te întreb: cum te porţi cu colegii de muncă? Cum te porţi cu colegul tău mai tânăr, care este proaspăt angajat la firma voastră? Este el într-adevăr un frate pentru tine sau trăieşte sub presiunea fricii de tine? Dacă este aşa, atunci chiar dacă ai predica despre slujire până la Ziua Judecăţii, trebuie să-ţi spun deschis, că nu ai înţeles slujirea. Nu l-ai înţeles pe Isus.

Isus a fost atât de simplu! El niciodată nu i-a intimidat pe oameni. El a spus: „Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El a fost Fiul sfânt şi curat al lui Dumnezeu, Care a trăit din veşnicii cu Tatăl, dar a venit şi a trăit pe Pământ ca un om obişnuit. El S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile.

Pentru ca să devenim asemenea fraţilor noştri, în toate lucrurile, ceva în noi trebuie să moară. Este scris despre Isus că „S-a smerit până la moarte”. Moartea este dovada smereniei noastre.

Bobul de grâu, care cade în pământ şi moare, va aduce multă roadă. Acesta a fost unul dintre adevărurile, pe care le-am descoperit în urmă cu douăzeci şi doi de

ani, când am avut acea criză de autenticitate înaintea Domnului. Am înţeles că cea mai mare lucrare, pe care o puteam eu face pentru Domnul în India, era să cad în pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce gândeau alţii despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile pe care mi le-am propus, faţă de iubirea de bani, faţă de tot şi în mod special faţă de mine însumi, astfel încât după aceea numai Isus să fie totul pentru mine şi să pot privi zilnic înspre El, spunând cu sinceritate (asemenea psalmistului): „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine? Şi pe Pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).

Există momente când mă culc în patul meu şi Îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, slujirea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu Îţi va lua locul vreodată. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci orice cu mine. Eu Te voi iubi şi atunci din toată inima mea”. Nimeni nu poate să-mi fure bucuria, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este bucurie deplină. Numai din acest izvor pot curge râuri de apă vie prin noi.

Încă ceva în încheiere: în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr în credinţă, Domnul mi-a vorbit din 2 Samuel 24:24, unde David spunea: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste nimic”.

Ceea ce Domnul a spus în acea zi inimii mele, a fost că El, atunci când a venit pe Pământ, a oferit ceea ce L-a costat totul. Deci eu, care aveam de gând să-L slujesc, va trebui să-L slujesc în acelaşi spirit de sacrificiu. Fiecare slujire a mea va trebui să mă coste ceva.

Cum stau lucrurile în slujirea ta pentru Domnul? A trebuit să jertfeşti vreodată ceva? Astăzi, în India, avem mulţi lucrători creştini care câştigă de cinci până la zece ori mai mult decât ar câştiga într-o slujbă din lume.

Este acesta sacrificiu?

În urmă cu treizeci şi unu de ani, când mi-am lăsat serviciul, pe care-l aveam în Marina Indiană, am luat o decizie: că nu voi folosi pentru nevoile mele nici un ban primit în plus faţă de venitul lunar câştigat în acea slujbă din Marină. Acea decizie m-a păzit de corupţie timp de treizeci şi unu de ani.

Nu trebuie să-i judecăm pe alţii şi nici eu nu sunt aici ca să vă judec. Pe mulţi dintre voi nu vă cunosc, deci îmi este uşor să vă spun următoarele: puneţi-vă întrebarea: care ar fi salariul vostru azi, dacă aţi avea un serviciu în lume.

John Wesley obişnuia să le spună colaboratorilor săi: „niciodată să nu se poată spune despre voi, că v-aţi îmbogăţit din predicarea Evangheliei”.

Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în acest domeniu. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Iată hemoragia din acea rană a cărei vindecare reprezintă prima urgenţă. Putem să ne pierdem vremea aici, vorbind despre orice alt subiect, care este sub soare, dar dacă nu ne ocupăm de problema iubirii banilor, toată slujirea noastră va fi compromisă.

Oamenii îşi schimbă domiciliul, mutându-se dintr- un loc în altul. Nu este nimic rău în asta; şi Isus Şi-a schimbat domiciliul din Cer pe Pământ. Dar când S-a mutat El, a făcut un pas de sus în jos şi a făcut-o, pentru că era preocupat cu-adevărat de salvarea oamenilor de aici de pe Pământ.

Tu de ce te-ai mutat?

Din nou vă spun, că nu vă judec. Am pus doar o

întrebare.

Ţi-ai schimbat domiciliul, pentru că ai simţit că din noua ta locaţie vei putea să Îl slujeşti mai eficient pe Domnul în India, ţara pentru care se pare că ai pe inimă o mare povară? Oare ai pe inimă o povară autentică?

Putem locui în confortul din sudul Indiei şi să avem pe inimă o povară pentru satele din nordul Indiei?

Poate că voi puteţi; dar eu nu văd cum aş putea să am o povară autentică în astfel de condiţii.

Poţi locui în Statele Unite ale Americii şi să ai pe inimă o povară pentru India? Da, dar numai pe hârtie. Poţi scrie pe hârtie că ai pe inimă orice cauză!

Diavolul este un mare înşelător. El ne înşeală profund şi e în stare să ne înşele până la capăt! El ne face să simţim că avem pe inimă o mare povară pentru o cauză, când de fapt nu avem nimic, ci numai vorbărie goală!

Vreau să fiţi sinceri cu voi înşivă.

Eu nu ţin aici un discurs pregătit dinainte.

Împărtăşesc cu voi inima mea.

Şi sper că aceasta e şi inima lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, eu nu vă judec. Dumnezeu mi-a spus cu ani în urmă: „Dacă îi vei judeca pe alţii, te vei distruge pe tine însuţi”.

Eu stau astăzi înaintea lui Dumnezeu şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este o pocăinţă zilnică, pentru că văd multe domenii din viaţa mea, în care nu sunt ca Isus. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, n-am vorbit prietenos cu acea persoană. Vreau să învăţ cum să vorbesc”.

Aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26), valoarea creştinismului unui om care nu-şi poate controla limba este zero.

Vreau să ţin întotdeauna acest verset înaintea

ochilor mei.

Odată, Pavel a spus ceva despre colaboratorii săi: când căuta să trimită pe cineva în Filipi, el a spus că l-a putut găsi numai pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, „umblau după foloasele lor” (Filipeni 2:19-21). Observaţi că Pavel nu spunea aceasta despre necredincioşi, ci despre unii din colaboratorii lui. A face parte din echipa lui Pavel era un lucru deosebit, pentru că Pavel era acel tip de persoană, care nu a permis nici chiar

unui colaborator ca Ioan Marcu să rămână în echipa lui, deoarece a constatat că acesta nu era destul de intransigent. Deci cu toate că din echipa lui Pavel făceau parte numai oameni selecţionaţi, totuşi Pavel simţea că majoritatea colaboratorilor lui „umblă după foloasele lor, şi nu după cele ale lui Isus Hristos” .

Astăzi mulţi predică Evanghelia şi par a fi îngrijoraţi de soarta celor pierduţi, dar, de fapt, ei caută propriul lor câştig şi confort. Ei se îngrijesc de propria lor avansare în ierarhia socială.

Îşi promovează copiii şi rudeniile, pentru ca, atunci când ei se vor retrage din activitate, aceştia să le ducă mai departe lucrarea.

Saul a vrut şi el să-l promoveze pe Ionatan, dar Dumnezeu a spus: „Nu Ionatan, ci David este succesorul la împărăţie”. Acest fapt l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să-l elimine pe David pentru a-l promova pe propriul său fiu.

Credeţi că nu se întâmplă asemenea lucruri şi în creştinătatea din zilele noastre? Se întâmplă.

Când îl slujim pe Domnul şi vorbim adevărul nu vom deveni populari, însă căutând să plăcem oamenilor nu putem fi slujitori ai lui Hristos.

Vreau să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi în mod deosebit pentru aceia, care lucrează din greu în împrejurări dificile, care au făcut sacrificii, pe care noi nu le vom cunoaşte decât la revenirea Domnului Isus, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt popularizate şi care nu sunt în bătaia reflectoarelor mass-media; dar care sunt temători de Dumnezeu, sunt oameni smeriţi şi sacrifică mult pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut pe aceşti oameni şi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru astfel de slujitori. Eu sunt pe nicăieri în comparaţie cu oricare dintre ei. Mulţi dintre aceşti slujitori destoinici

lucrează în bisericile şi-n organizaţiile noastre. Haideţi să călcăm pe urmele lor.

Cel ce are urechi de auzit, sa audă. Amin.

DUMNEZEU ARE NEVOIE DE BĂRBAŢI

Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume

– bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I

asculte zilnic glasul;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu;

– bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;

– bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;

– bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;

– bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea;

– bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;

- bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

– bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice;

– bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;

– bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;

– bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;

– bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

– bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;

– bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;

– bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

– bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;

– bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;

– bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;

– bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;

– bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;

– bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);

– bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;

– bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;

– bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin;

– bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;

– bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;

– bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii, atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;

– bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;

– bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;

– bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan (în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva);

– bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;

– bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;

– bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;

– bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor;

– bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;

- bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;

– bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori;

– bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;

– bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;

– bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;

– bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;

– bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după

foloasele lor”;

– bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;

– bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;

– bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni

apostolilor şi proorocilor din vechime.

Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat.

Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi, enumerate mai sus. Deci, cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului

CÂTEVA ADEVĂRURI IMPORTANTE PE CARE LE-AM ÎNVĂŢAT

În cei 40 de ani în care am fost un creştin născut din nou, am învăţat câteva adevăruri importante care m- au încurajat şi care au dat direcţie şi scop vieţii mele. În cele ce urmează vi le împărtăşesc, în speranţa că ele vor fi, de asemenea, o încurajare şi pentru voi.

1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus

„I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23)

Acesta e cel mai mare adevăr dintre toate câte am descoperit în Biblie. El m-a transformat dintr-un credincios nesigur şi depresiv într-unul care întotdeauna are siguranţă deplină în Dumnezeu şi care întotdeauna e plin de bucuria Domnului.

Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai acesta singur ne dezvăluie proporţiile acestei iubiri, şi anume că Dumnezeu ne iubeşte LA FEL CUM L-A IUBIT PE ISUS.

Din moment ce nu există părtinire în iubirea pe care Tatăl nostru Ceresc o are faţă de oricare din copiii Săi, El va fi cu siguranţă bucuros să facă pentru noi, copiii Lui, orice din ceea ce a făcut pentru Fiul Său întâi-născut, Isus. Ne va ajuta aşa cum L-a ajutat pe Isus. Se va îngriji de noi în măsura în care S-a îngrijit de Isus. Va fi la fel de interesat în planificarea detaliată a vieţii noastre


cotidiene, cât a fost de interesat în cazul vieţii lui Isus. Niciodată nu ni se poate întâmpla ceva care să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El are un plan pregătit pentru orice eventualitate. Deci, nu mai trebuie să fim nesiguri. Scopul trimiterii noastre pe Pământ este la fel de bine definit ca scopul trimiterii lui Isus.

Toate aceste realităţi sunt adevărate şi în cazul tău, dar lucrează pentru tine numai dacă le crezi.

Nimic nu lucrează în favoarea celui care nu crede

Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în oamenii

sinceri

„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7)

umbla în lumină înseamnă, în primul rând, să nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu nu-i poate suferi pe cei care nu sunt cinstiţi cu El. Isus a vorbit mai mult împotriva celor care se dădeau drept alţii, decât împotriva oricărei alte categorii de oameni păcătoşi.

Înainte ca Dumnezeu să ne ceară un comportament exterior desăvârşit, El ne cere să fim sinceri. Aceasta este linia de start a adevăratei sfinţenii şi din acest izvor decurg toate celelalte. Dacă este vreo atitudine cu-adevărat uşor de adoptat pentru oricare dintre noi, aceasta este sinceritateaDeci, fii prompt în mărturisirea păcatului tău înaintea lui Dumnezeu. Nu da nume „decente” gândurilor păcătoase care-ţi vin în minte. Nu spune că: „Eu doar am admirat frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu” când tu, de fapt, te-ai pângărit în imaginaţia ta cu un gând de preacurvie. Nu spune că mânia care te-a


cuprins, a fost o „indignare sfântă”. Dacă eşti necinstit,

nu vei avea niciodată biruinţă asupra păcatului.

Nu numi niciodată păcatul „o greşeală din neatenţie”, pentru că sângele lui Isus nu a fost dat pentru a scuza neatenţiile tale, ci pentru a te curăţa complet de păcate! El nu curăţă oameni nesinceri.

Există speranţă numai pentru oamenii sinceri:

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte…”

(Proverbe 28:13).

De ce a spus Isus că exista mai multă speranţă ca prostituatele şi hoţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Pentru că prostituatele şi hoţii nu aveau pretenţia de a fi consideraţi sfinţi.

Mulţi tineri se îndepărtează de biserici din cauză că membri bisericilor le dau impresia, că ei înşişi nu au nici o luptă cu păcatul. Acei tineri gândesc astfel:

„Adunarea aceea de sfinţi nu ar putea înţelege vreodată problemele noastre!”. Dacă aceasta e situaţia la noi, atunci să ştiţi că nu suntem ca acel Hristos care îi atrăgea la Sine pe păcătoşi.

3. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel care dă cu

bucurie

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7)

Iată de ce dă Dumnezeu omului libertate totală atât înainte şi după convertire, cât şi înainte şi după umplerea cu Duhul Sfânt.

Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să îi controlăm pe alţii sau să facem presiune asupra lor. Le vom da libertatea să fie diferiţi de noi, să vadă altfel lucrurile decât noi şi să crească spiritual în ritmul, în care ei înşişi sunt călăuziţi de Dumnezeu.


Constrângerile de orice fel sunt de la diavol.

Duhul Sfânt îi umple pe oameni, în timp ce demonii doresc să îi posede. Diferenţa este aceasta: când Duhul Sfânt umple pe cineva, El totuşi oferă acelei persoane libertatea să acţioneze, îndemnat de voinţa lui. Când demonii îi posedă, însă, pe oameni, îi privează de libertate şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul Sfânt se concretizează şi în autocontrol (vezi Galateni 5:22,23). Posedarea demonică însă duce la pierderea autocontrolului.

Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice lucrare pentru Dumnezeu care NU este făcută cu dragă inimă, cu bucurie, în libertate, deci într-un mod voluntar, este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei recompense sau al unui salariu, este tot o lucrare moartă. Orice ban dat lui Dumnezeu sub presiunea celor din jur, nu are nici o valoare în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu!

Dumnezeu preţuieşte incomparabil mai mult puţinul care Îi este dat cu dragă inimă, decât o mare dărnicie făcută din constrângere, sau făcută numai pentru a uşura conştiinţa cuiva.

4. Sfinţenia vine prin aţintirea privirii la Isus

„Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea

credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2)

Secretul evlaviei se găseşte în Persoana lui Hristos care a venit în trupul nostru uman, (aşa cum ne este relevat foarte clar în pasajul din 1 Timotei 3:16), şi nu în doctrina venirii lui Hristos în trupul nostru uman. Prin Însăşi Persoana Lui devenim sfinţi, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Său uman.


Străduinţele depuse pentru sfinţirea cuiva prin eforturi proprii, oricât ar fi ele de mari, nu vor reuşi niciodată să transforme o inimă păcătoasă într-una sfântă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi trebuie să facă o lucrare în noi.

Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu şi nu poate fi câştigată vreodată prin fapte (Romani 6:23). Biblia stabileşte principiul că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (face sfinţi) pe deplin; acest adevăr reiese atât de clar din 1 Tesaloniceni 5:23, încât niciunul din noi nu-l putem răstălmăci. Totuşi o mulţime de credincioşi se zbat să devină sfinţi prin propriile eforturi de autolepădare, însă în loc să fie sfinţi ei devin farisei.

„Sfinţenia pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24) şi care nu este o iluzie, se dobândeşte prin credinţa în Isus, cu alte cuvinte prin „aţintirea privirii la Isus”.

Continuând să privim numai la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât doctrina noastră e mai pură, cu atât devenim farisei mai mari.

Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe Pământ au fost dintre aceia care au predicat cele mai înalte standarde ale sfinţeniei obţinute prin propriile eforturi. Trebuie să avem grijă să nu ajungem şi noi ca unul dintre ei!

Ce înseamnă aţintirea privirii la Isus, ne este explicat foarte clar în Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să privim la El ca la Unul care a trăit pe Pământ, „Şi-a luat crucea” în fiecare zi, şi „ în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15) . Isus este Înaintemergătorul nostru (Evrei 6:20), pe urmele Căruia trebuie să păşim. Apoi, în al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul care este acum „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi, fiind gata să ne ajute în orice încercare sau ispită.


5. Trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt în mod

continuu

Din traducerea literală a pasajului „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) reiese că trebuie să fim umpluţi în mod continuu de Duhul Sfânt.

Este imposibil să trăim viaţa creştină aşa cum o vrea Dumnezeu, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-L slujim aşa cum trebuie pe Dumnezeu, fără să fim unşi de Duhul şi fără să primim darurile Lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.

Duhul Sfânt a venit pentru ca noi să devenim asemenea lui Isus, atât în trăirea personală, cât şi în slujirea noastră (vezi 2 Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul Sfânt pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus în caracterul nostru şi pentru a ne echipa la o slujire asemănătoare cu slujirea lui Isus. Noi nu avem aceeaşi sarcină de îndeplinit, pe care a avut-o de îndeplinit Isus, deci nu vom putea face exact ceea ce a făcut Isus în slujirea Lui, dar putem fi tot atât de complet echipaţi pentru slujirea lui Dumnezeu, precum era Însuşi Isus, şi aceasta pentru a putea îndeplini PROPRIA NOASTRĂ sarcină.

Pentru ca râuri de apă vie să curgă prin noi, tot ceea ce se aşteaptă din partea noastră sunt setea şi credinţa corespunzătoare (Ioan 7:37-39).

Trebuie să ne dorim cu ardoare darurile Duhului Sfânt, dacă vrem ca ele să opereze în vieţile noastre (1 Corinteni 14:1). Altfel nu le vom avea niciodată.

O biserică fără darurile Duhului Sfânt, este ca un om care s-ar putea să fie viu, dar este surd, orb, mut şi olog, deci ineficient.


6. Calea crucii este calea vieţii

„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună

cu El” (2 Timotei 2:11)

Nu există nici o altă modalitate în care s-ar putea manifesta viaţa lui Isus în trupul nostru, decât prin acceptarea morţii faţă de sine – în toate situaţiile, pe care ni le pregăteşte şi ni le potriveşte Dumnezeu (2 Corinteni 4:10,11).

Dacă vrem să biruim păcatul, atunci trebuie să ne socotim„morţi faţă de păcat” în toate situaţiile(Romani 6:11). Dacă vrem să trăim, trebuie ca „prin Duhul să facem să moară faptele trupului” (Romani 8:13). În viaţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt ne va conduce mereu la cruce.

Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii, în care suntem„daţi morţii toata ziua” (Romani 8:36) şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În asemenea situaţii trebuie să acceptăm „ omorârea Domnului Isus” (2 Corinteni 4:10) pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta prin noi.

7. Părerile oamenilor sunt bune de aruncat la coş

„Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)

Când suflarea părăseşte nările unui om, el nu este cu nimic mai deosebit decât ţărâna, pe care o călcăm în picioare. Atunci să preţuim părerea omului?

Dacă nu suntem convinşi de faptul că părerile TUTUROR oamenilor puse la un loc nu valorează mai mult decât gunoaiele pe care le aruncăm la coş, atunci nu Îl vom putea sluji eficient pe Domnul. Când căutăm să plăcem chiar şi unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).


Părerea fiecărui om este lipsită de valoare în comparaţie cu părerea lui Dumnezeu. Cel care s-a convins de acest lucru, va căuta după aceea numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi slujirea lui. El nu va căuta niciodată să impresioneze oamenii sau să se justifice înaintea lor.

8. Dumnezeu dispreţuieşte tot ce este mare în ochii lumii

„Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15)

De fapt lucrurile care sunt considerate mari în ochii lumii nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, dar sunt deosebit de respingătoare pentru El. Deci, conştientizând faptul că tot ce este înălţat înaintea lumii stârneşte repulsia lui Dumnezeu, trebuie ca toate acestea să stârnească şi repulsia noastră.

Banul, fiind preţuit de toţi oamenii, este ceva înălţat pe Pământ. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi doresc să se îmbogăţească vor suferi, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9-10):

(a) vor cădea în ispită,

(b) vor cădea într-o capcană,

(c) vor cădea pradă unor dorinţe nebuneşti,

(d) vor cădea pradă unor dorinţe distrugătoare,

(e) se vor prăbuşi în ruină,

(f) vor cădea în nenorocire,

(g) se vor rătăci de la credinţă şi

(h) se vor străpunge singuri cu o mulţime de

chinuri.

Am văzut cum credincioşilor de pretutindeni li se întâmplă aceste lucruri.

Una dintre principalele cauze ale faptului că în ţara noastră, în aceste zile, mai niciodată nu se poate auzi


vreun cuvânt profetic de la Domnul, este că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cum este şi cuvântul profetic), nu vor fi date de Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi în privinţa banilor (Luca 16:11). De aceea auzim aşa de multe predici şi mărturii plictisitoare la bisericile şi la conferinţele noastre.

9. Nimeni nu ne poate face rău, în afară de noi înşine

„Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă

pentru bine?” (1 Petru 3:13)

Dumnezeu este atât de puternic, încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său, adică spre binele acelora care nu au vreo ambiţie pământească, în afara voii Lui, pentru vieţile lor (Romani 8:28). Cel ce are ambiţii egoiste nu-şi poate revendica această promisiune, dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu în totalitate ne putem baza pe această promisiune, în fiecare clipă a vieţii trăite pe acest Pământ. Nimic nu ne poate face rău.

Tot ce ne fac alţii – bine sau rău, în mod accidental sau deliberat – va trece prin filtrul specificat în Romani 8:28, astfel încât va răzbate până la noi numai ceea ce lucrează cu-adevărat înspre binele nostru, transformându-ne de fiecare dată mai mult în asemănarea lui Hristos (Romani 8:29). Această transformare este acel bine plănuit de Dumnezeu pentru noi. Pentru aceia care îndeplinesc condiţiile enumerate în acest verset, acest filtru funcţionează perfect, chiar de fiecare dată.

În plus, 1 Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău, dacă suntem „plini de râvnă pentru bine”. Din păcate acest verset nu este la fel de bine cunoscut ca


cel din Romani 8:28, de aceea trebuie să-l facem cunoscut acum. Însă, vă rog să ţineţi cont că şi această promisiune este aplicabilă numai în cazul celor care sunt plini de râvnă în a-şi ţine inima plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Îi va fi imposibil oricărui demon sau om să facă rău unui astfel de credincios.

Deci, ori de câte ori vreun creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite în mod indirect faptul că el nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu a fost chemat după planul lui Dumnezeu şi nu a fost plin de râvnă pentru bine. Altfel, orice i-ar fi făcut alţii ar fi lucrat înspre binele lui, şi atunci nu ar fi avut nici o plângere.

Oricât ar părea de ciudat, singurul care poate să îţi facă rău eşti tu însuţi, prin necredinţa ta şi prin atitudinea ta greşită faţă de alţii.

Eu am acum aproape 60 de ani şi vă pot spune sincer, că nimeni nu a reuşit vreodată să-mi facă rău în toată viaţa mea. Au încercat mulţi, dar TOT ceea ce au făcut ei a lucrat pentru binele meu cel mai înalt şi pentru binele slujirii mele. Deci, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Cei care mi s-au opus au fost deseori aşa-zişi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă spun mărturia mea numai pentru a vă încuraja să credeţi că aceasta poate fi şi mărturia voastră, încontinuu.

10. Dumnezeu are un plan desăvârşit pentru vieţile noastre

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10)

Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a plănuit şi ce vom face cu vieţile noastre, trăite pe Pământ. Acum, datoria noastră este să aflăm


acel plan, zi de zi, şi să-l urmăm. Noi nu vom putea face niciodată un plan mai bun decât cel făcut de Dumnezeu.

Noi nu trebuie să imităm ceea ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu este diferit pentru fiecare dintre copiii Lui. De exemplu, planul lui Dumnezeu pentru Iosif a fost ca el să locuiască în palatul din Egipt şi să trăiască în mare confort în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în mare disconfort, în pustiu, în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, prin urmărirea confortului şi a unui trai liniştit, ar fi ratat voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Exact în acelaşi fel este şi astăzi: s-ar putea ca Dumnezeu să vrea ca un frate să trăiască toată viaţa lui în confortul din Statele Unite ale Americii, iar altul să trudească din greu toata viaţa lui în arşiţa şi-n praful din India de Nord. Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă, în loc să-şi compare soarta cu soarta celuilalt frate şi să fie invidios şi critic faţă de el.

Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins că oricine altcineva ar mai trebui să aibă chemarea mea.

Însă nu vom fi niciodată în stare să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria cinste, sau dacă iubim banii sau confortul sau aprobarea oamenilor.

11. Secretul pentru a fi puternic este cunoaşterea

îndeaproape a lui Dumnezeu

„Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul

lor, vor rămâne tari” (Daniel 11:32)

Astăzi, Dumnezeu nu vrea ca noi să-L cunoaştem indirect, prin intermediul altora. El invită chiar şi pe credinciosul cel mai tânăr să Îl cunoască în mod personal


(Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică ca fiind cunoaşterea personală lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune din viaţa lui Pavel şi trebuie să fie şi pasiunea noastră cea mai mare (Filipeni 3:10).

Cel care doreşte să-L cunoască îndeaproape pe Dumnezeu, va trebui ca întotdeauna să Îi dea ascultare. Isus a spus că singurul mod prin care omul se poate menţine viu spiritual este prin ascultarea de FIECARE Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). El a mai spus că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El este cel mai important lucru în viaţa creştină (Luca 10:42).

Trebuie neapărat să ne dezvoltăm deprinderea pe care a avut-o Isus, de a Se consulta zilnic cu Tatăl, începând de dimineaţa devreme (Isaia 50:4), şi continuând toată ziua; iar apoi de a fi într-o atitudine de ascultare şi în timpul orelor nopţii, când dormim – astfel încât atunci când ne trezim din somn noaptea să putem spune: „Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:10).

Cunoaşterea lui Dumnezeu ne va face biruitori în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm şi dacă Îi dăm ascultare, El ne va spune de fiecare dată care este soluţia.

12. Noul Legământ este cu mult superior Vechiului Legământ

„Legământul al cărui mijlocitor este El [Isus], este mai bun…” (Evrei 8:6)

Mulţi creştini nu ştiu că este o diferenţă fundamentală între Vechiul Legământ şi Noul Legământ (Evrei 8:8-12). Măsura în care Noul Legământ este superior Vechiului Legământ este dată de măsura în care Isus Îi este superior lui Moise (2 Corinteni 3 şi Evrei 3).


În timp ce Vechiul Legământ a putut curăţa (sfinţi) numai viaţa exterioară a unei persoane prin frica de judecată şi prin promisiunea răsplătirii, Noul Legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne transmite natura lui Hristos – o natură care este complet pură şi iubitoare.

Există o diferenţă enorm de mare între un porc ţinut curat prin reţinerea lanţurilor cu care este legat (frica pedepsei sub Lege) şi o pisică, care se ţine singură curată din cauză că aceasta e natura ei interioară. Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două Legăminte.

13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi

de oameni

„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus,

vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12)

Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume vor avea necazuri (Ioan 16:33); iar când S-a rugat Tatălui a spus că nu Îi cere să-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-au învăţat pe credincioşi că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai prin multe necazuri (Fapte 14:23).

Isus a spus că dacă oamenii l-au numit „Beelzebul” pe Stăpânul caseiatunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Astfel putem şti că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele dintre acele nume care mi-au fost date de alţi „credincioşi”, au fost: „diavol”, „fiul diavolului”, „duh rău”, „Antihrist”,

„înşelător”, „terorist”, „criminal” şi „Diotref”. A fost o mare onoare pentru mine ca prin aceste etichetări să fiu identificat ca un membru al casei lui Isus. Toţi cei care Îl slujesc pe Domnul cu credincioşie vor avea parte de aşa ceva.

Isus a mai spus că un prooroc adevărat nu va fi preţuit „ între rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a


fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare prooroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile lui rudenii, lucru adevărat chiar şi astăzi. În mod similar, un apostol adevărat va fi tratat „ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Celor mai mari slujitori ai lui Dumnezeu le-a fost destinată întotdeauna o soartă a suferinţei şi a respingerii.

Cei mai mulţi credincioşi au acceptat învăţătura foarte larg răspândită, că Biserica va fi răpită înainte de

„necazul cel mare”, deoarece această învăţătură oferă confort firii pământeşti. Dar Isus a spus foarte clar în Matei 24:29-31 că El se va întoarce să-i ia pe aleşii Săi numai DUPĂ necazul cel mare. NU EXISTĂ NICI UN SINGUR VERSET ÎN TOT NOUL TESTAMENT CARE NE ÎNVĂŢĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE NECAZUL CEL MARE, PRIN FAPTUL CĂ VA FI RĂPITĂ DIN

ACEST NECAZ. Această doctrină a fost inventată de oameni pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în Anglia.

Acum noi trebuie să pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.

14. Trebuie să-i primim pe toţi cei pe care îi primeşte Dumnezeu

„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup” (1 Corinteni 12:18,25)

Dumnezeu a ridicat diferiţi oameni în diferite vremuri şi-n diferite zone geografice, pentru a-Şi restabili o mărturie nepătată. Dar de fiecare dată, după ce au murit acei oameni ai lui Dumnezeu, cei care au venit după ei şi-au făcut propriile grupări cultice şi exclusiviste.

Însă Trupul lui Hristos este mai cuprinzător decât orice grupare; nu avem voie să uităm niciodată acest


lucru. Astăzi Mireasa lui Hristos se găseşte în foarte multe grupări.

Aşa că trebuie neapărat să căutăm părtăşia cu toţi cei pe care Dumnezeu i-a acceptat, chiar dacă nu putem lucra împreună cu mulţi dintre ei din cauza diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.

15. Trebuie să tratăm orice fiinţă umană cu

demnitate

„Cu ea [limba] blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (…) Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9,10)

Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte o fiinţă umană nu este niciodată de la Dumnezeu. Este întotdeauna de la Satan, care mereu caută să-i înjosească şi să-i degradeze moral pe oameni.

Ni se porunceşte să vorbim tuturor oamenilor „cu blândeţe şi cu respect” (1 Petru 3:15) - fie că este vorba de soţia sau de copiii noştri, fie de tineri, de cerşetori sau de duşmani. Trebuie neapărat ca toţi oamenii să fie trataţi cu demnitate. De exemplu, când slujim cu dărnicie pe un frate mai sărac, trebuie să o facem în aşa fel încât să nu îl privăm de demnitatea lui ca fiinţă umană. Trebuie să fim fratele şi nu binefăcătorul lui.

16. În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19)

În legătură cu toate nevoile lor financiare, slujitorii creştini cu normă întreagă trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să se destăinuiască numai Lui în legătură cu acele nevoi. Atunci Dumnezeu îi va îndemna copiii Lui


să-i susţină. Ei nu trebuie să trăiască aşa cum trăiesc mulţi în zilele noastre care spun că „trăiesc prin credinţă”, dar strecoară aluzii cu privire la nevoile lor.

„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14) . Înseamnă că acelora care Îl slujesc pe Domnul cu normă întreagă le este permis să primească daruri de la alţi credincioşi, dar ei niciodată nu trebuie să primească vreun salariu. Este o foarte mare diferenţă între dărnicie şi un salariu. Dărnicia nu vine pe baza formulării vreunei cereri, în timp ce un salariu poate fi cerut şi renegociat la cerere. Iată motivul pentru care cele mai multe biserici şi instituţii creştine din zilele noastre sunt într-o stare decăzută.

Chiar dacă respectăm acest principiu, încă trebuie să avem mare grijă şi la următorul aspect: niciodată dărnicia provenită de la cineva care este mai sărac decât noi, să nu fie folosită pentru nevoile noastre personale sau pentru cele ale familiei noastre, ci să fie dată cuiva care se află într-o nevoie şi mai mare sau să fie dată pentru lucrarea Domnului.

Iată „Zece Principii” despre bani, de care slujitorii

ar trebui să ţină seama:

1. Niciodată nu destăinui nevoile tale financiare altei

persoane decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).

2. Niciodată nu accepta bani de la necredincioşi (3 Ioan 7).

3. Niciodată nu te aştepta la vreo dărnicie din partea

cuiva (Psalmi 62:5).

4. Niciodată nu permite cuiva să te controleze sau să-ţi influenţeze slujirea prin faptul că-ţi dă bani.

5. Niciodată să nu accepţi bani de la aceia care nu primesc slujirea ta.


6. Niciodată să nu accepţi bani pentru nevoile tale personale sau pentru cele ale familiei tale de la cineva care este mai sărac decât tine.

7. Niciodată să nu fi dependent de vreun om, din

punct de vedere financiar.

8. Niciodată nu folosi banii lui Dumnezeu într-un mod care ar face pe alţii să te suspecteze de folosirea greşită a acelor bani (2 Corinteni 8:20,21).

9. Niciodată nu fi exaltat când primeşti bani.

10. Niciodată nu fi deprimat când pierzi bani.

Concluzie

Sper ca aceste adevăruri nu numai să vă încurajeze, dar să vă şi elibereze. Dacă luaţi în serios umblarea voastră cu Domnul şi slujirea voastră, ar trebui să luaţi în serios toate aceste adevăruri în viaţa voastră de zi cu zi.

 

OAMENII NECESARI LUI DUMNEZEU

scris de :   Zac Poonen

PREFAŢĂ

Această carte conţine esenţa unei serii de mesaje transmise la Adunarea Evanghelică, prilejuită de cea de-a 20-a Conferinţă Aniversară, din India, în Ianuarie 1971.

Eu nu vorbesc aici ca unul care a ajuns acolo, ci ca unul aflat în căutarea harului Domnului pentru a obţine calificativul, fiind dureros de conştient de faptul că încă mai am un drum lung de parcurs.

Convingerea mea a fost dintotdeauna că, Cuvântul Domnului trebuie comunicat cu încredere, chiar dacă, între timp, însuşi mesagerul lui este încercat de acel Cuvânt. De aceea consider aceste mesaje în primul rând drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru inima mea. Ele mă condamnă pe mine nu doar într-un punct, ci în mai multe.

A fost plăcută înaintea Domnului slăvirea acestui Cuvânt la Conferinţă deoarece numeroşi oameni din întreaga lume s-au rugat. Acum este trimis mai departe cu rugăciunea de a se dovedi o binecuvântare pentru mulţi alţii.

Mesajele sunt reproduse în forma lor vorbită.

Zac Poonen

„Nevoia bisericii de astăzi nu constă într-o tehnologizare mai extinsă sau mai performantă, nici în organizaţii noi sau metode mai noi şi mai multe, ci în oamenii pe care să-i poată folosi Duhul Sfânt… Duhul Sfânt nu curge prin metode, ci prin oameni. El nu vine într-o maşinărie, ci într-un om. El nu unge planuri, ci oameni… Capacităţile naturale şi avantajele educaţionale nu contează ca factori în această chestiune; ci puterea pentru credinţă, capacitatea de rugăciune, puterea de sfinţire desăvârşită, capacitatea de auomicime, o pierdere absolută a sinelui propriu în gloria lui Dumnezeu, şi un dor şi o căutare, întotdeauna prezente şi nepotolite, după toată plinătatea lui Dumnezeu – oameni care pot pune pe jar biserica pentru Dumnezeu; nu într-un mod zgomotos spectacular, ci cu o căldură intensă şi liniştită care topeşte şi schimbă fiecare lucru pentru Dumnezeu. Dumnezeu poate lucra minuni dacă găseşte oameni potriviţi.”

– E. M. Bound

OAMENI DE CALIBRU SPIRITUAL

De-alungul secolelor, bărbaţii şi femeile pe care Dumnezeu i-a putut folosi ca să învingă forţele întunericului, ca să lase un impact permanent asupra păgânătăţii pentru Numele Lui şi ca să instituie o mărturie pentru slava Lui, au fost întotdeauna puţini la număr. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt primite de mulţi, însă rămăşiţa care lucrează împreună cu Dumnezeu a fost întotdeauna un grup mic. Din armata de 32.000 de bărbaţi a lui Ghedeon, Dumnezeu a putut folosi doar 300. De-alungul istoriei bisericii, proporţia a fost aproximativ aceeaşi. Câţiva sunt dispuşi să plătească preţul de a fi parte a acelei rămăşiţe.

Eu cred că astăzi ochii Domnului aleargă încoace şi încolo peste tot pământul căutând astfel de oameni – oameni de calibru spiritual – pe care El îi poate folosi să-I slăvească Numele Lui mare acolo unde este blamat în prezent.

Într-o asemenea zi, în Israelul de acum 2500 de ani, când Numele lui Iehova era dezonorat, Dumnezeu a trimis un mesaj poporului Său, spunând: „Şi popoarele vor cunoaşte că Eu sunt Domnul…când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor” (Ezechiel 36:23).

O promisiune implicită era în acest mesaj, însă o promisiune dependentă de o condiţie. Popoarele vor cunoaşte că Iehova era adevăratul Dumnezeu, dar numai atunci când El va fi fost sfinţit în vieţile oamenilor Săi.

Dumnezeu caută astăzi bărbaţi şi femei care să-I permită Lui să fie aşa de sfinţit în ei încât oamenii din jur să înceapă să recunoască aceasta, lăsând asupra lor un impact pentru Numele lui Dumnezeu. Găsim acest fapt exemplificat în viaţa unui om al lui Dumnezeu care a trăit în secolul 9 Î.Hr. Pe măsură ce ne uităm la viaţa lui, vom găsi cel puţin trei lucruri care ar trebui să- l caracterizeze pe slujitorul lui Dumnezeu din secolul 20.

Elisei era un om asemenea nouă, caracterizat de aceleaşi emoţii, dar care a influenţat generaţia lui pentru Dumnezeu. În înregistrarea vieţii lui adusă nouă în Scriptură, sunt trei locuri unde citim despre impresiile pe care el le făcea asupra celorlalţi. Haideţi să ne uităm la ele una câte una.

UN OM SFÂNT AL LUI DUMNEZEU

„Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce pâine la ea. Şi ori de câte ori trecea pe acolo, el se ducea să mânânce pâine. Ea a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt a lui Dumnezeu” (2 Împăraţi 4:8, 9).

Femeia care a făcut această observaţie era „o femeie bogată şi influentă” (Biblia Amplificată). Nu era o persoană naivă, uşor de impresionat prin aparenţe. Elisei vizitase frecvent casa ei şi ea îl privise zi după zi, aşa cum ne privesc pe noi păgânii. În final, a ajuns la concluzia sigură că Elisei era un om sfânt al lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, când alţii ne privesc, dacă nu pot să ajungă la aceeaşi concluzie, atunci orice am spune sau face nu va fi de nici un folos. Nu mă refer la impresia pe care o facem asupra oamenilor care ştiu foarte puţin despre noi, ci despre impresia asupra celor care ne întâlnesc în mod frecvent, aceia cu care locuim, aceia care ne cunosc complet.

Care este impresia pe care o lăsăm asupra altora? Ne consideră ei doar inteligenţi, spirituali şi elocvenţi sau poate având personalităţi dinamice? Aceste calităţi sunt esenţiale şi excelente pentru oamenii de vânzări, dar noi nu suntem chemaţi să fim oameni de vânzări. Noi suntem chemaţi să fim, în primul rând, bărbaţi şi femei sfinte ai lui Dumnezeu.

În bisericile şi organizaţiile noastre creştine, avem mulţi predicatori şi solişti, teologi şi administratori. Mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Dar avem noi oare oameni sfinţi ai lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea importantă.

Numai când avem bărbaţi şi femei sfinte vom avea o trezire adevărată.

Cred că este adevărat să spunem că, de obicei, sfârşim devenind tipul de oameni care ne-am dorit realmente să fim, în inimile noastre.

Dacă ne-am dorit fierbinte să fim bărbaţi şi femei sfinţi ai lui Dumnezeu – şi aminiţi-vă, Dumnezeu vede cel mai adânc dor din inimile noastre şi răspunde acelui dor – cu siguranţă vom fi aşa.

Prin urmare, dacă astăzi nu suntem sfinţi, probabil motivul este că ambiţiile noastre adevărate au fost altele. Poate că suntem mulţumiţi să fim doar inteligenţi şi dinamici, având perspicacitate administrativă. Este uşor să spunem că ne dorim sfinţirea mai mult decât orice altceva, pentru că este drept a spune aşa. Dar asemeni poporului lui Dumnezeu din zilele lui Isaia şi Ezechiel, dorinţele cele mai profunde ale inimilor noastre şi cuvintele de pe buzele noastre pot fi ca doi poli opuşi (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31).


Putem predica binecuvântare sau putem predica două. Dar nici o teorie a sfinţirii şi nici o mărturie a experienţelor trecute nu pot vreodată să substituie o viaţă cu adevărat sfântă – o viaţă a cărei sfinţire nu este o iluzie, care posedă

„dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24).

Ştim că în India, unii dintre prietenii noştri necreştini au un standard moral foarte înalt. Dacă văd în noi un standard de sfinţire mai jos decât îi învaţă religia lor pe ei, cum ar putea fi atraşi vreodată la Domnul Isus Hristos? Cât de trist dar adevărat este că unii necreştini devotaţi manifestă adesori un grad mai mare de integritate şi corectitudine decât o fac mulţi creştini. Ar trebui să ne ruşinăm de acest fapt şi să cădem cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să implorăm mila Sa.

Avem nevoie de bărbaţi şi femei cu adevărat sfinţi în bisericile noastre, şi mai ales printre liderii noştri creştini. Fără ei, toate eforturile de a duce ţara noastră la Hristos vor fi în zadar.

Noi creştinii pretindem să fim locuiţi de Duhul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că El Care locuieşte în noi este numit Duhul Sfânt, şi că funcţia Lui principală este nu să ne dea daruri, ci să ne facă sfinţi.

Când Isaia a avut o viziune a lui Dumnezeu, a auzit serafimii din jurul tronului strigând nu „Atotputernic, Atotputernic, Atotputernic”, nici „Milostiv, Milostiv, Milostiv”, ci „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Oricine ar vedea o asemenea privelişte va realiza că nu este un lucru uşor să fii slujitorul unui asemenea Dumnezeu. Sfinţirea este o necesitate obligatorie în viaţa unuia care este chemat să-L reprezinte pe Cerescul şi Atotputernicul al Cărui Nume este Sfânt.

Faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu infinit de sfânt ar trebui să fie cea mai importantă încurajare pentru sfinţire în vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, cum Eu sunt sfânt”, spune Domnul. Dacă tânjim după sfinţire doar pentru că dorim ca Dumnezeu să ne folosească, motivul nostru este egoist.

Trebuie să ne dorim să fim sfinţi pentru că Dumnezeul nostru este Sfânt, complet indiferent dacă El ne foloseşte sau nu.

Pe unde se ducea Elisei, aceasta era impresia pe care o lăsa asupra celor cu care venea în contact – că el era un om sfânt al lui Dumnezeu. Poate că oamenii uitau mesajul lui şi poate chiar punctele cheie ale predicii lui, dar nu puteau uita impactul vieţii lui. Ce provocare ar trebui să fie aceasta pentru noi! Cum ar trebui să tânjim, mai mult decât după elocvenţă în predici, expunere minunată a Scripturii şi abilitate în treburile administrative, dincolo de toate să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Oamenii nu pot şterge cu uşurinţă din memorie impresia făcută asupra lor de astfel de persoane.

De-a lungul pelerinărilor mele prin ţara noastră, am întâlnit mulţi lideri creştini şi misionari cu abilităţi şi daruri minunate. Am întâlnit exhibiţionişti şi extrovertiţi. Dar am întâlnit foarte puţini la care m-am putut uita ca la oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Sper că greşesc în evaluarea mea, dar am o teamă că aş avea dreptate.


Faptul că Dumnezeu foloseşte un om în slujirea Lui nu atestă că acel om este sfânt sau că viaţa lui este plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit odată un măgar pentru a-şi transmite mesajul Său, a folosit şi stăpânul măgarului, pe Balaam pentru a proroci, chiar dacă omul însuşi era corupt. Dacă Dumnezeu foloseşte un om pentru a păstori Cuvântul Lui, aceasta se întâmplă adeseori datorită îndurării Lui şi pentru că El iubeşte oamenii cărora omul le aduce Cuvântul, şi nu neapărat pentru că El este fericit cu viaţa acelui om.

Nu, nu trebuie să fim oameni sfinţi ca să păstorim Cuvântul în mod impresionant. Dar trebuie să fim oameni sfinţi dacă vrem să facem parte din rămăşiţa care duce luptele lui Dumnezeu în spatele scenei şi care cooperează cu El în construirea a ceea ce nu poate fi zdruncinat sau ars pentru veşnicie.

M-am întrebat de ce avem aşa de puţini bărbaţi şi femei sfinţi în bisericile noastre şi am ajuns la cel puţin trei motive. Pot fi mai multe.

Viclenia

Primul motiv de care sunt sigur este preponderenţa vicleniei. Primul pas către sfinţirea practică este întotdeauna eliberarea de toată şiretenia şi ipocrizia.

Nimeni nu poate fi un om sfânt al lui Dumnezeu dacă nu tinde cu toată inima să îndepărteze viclenia din viaţa sa în mod complet.

Rămăşiţa ilustrată în Apocalipsa 14:1-5, este descrisă ca neavând nici o vină. Foarte adesea, e mai multă vină în noi decât credem. Nu este nici unul printre noi care să nu aibă nevoie să se mărturisească, dacă suntem sinceri, că adesea căutăm să oferim celorlalţi o impresie mai bună despre noi decât este cu adevărat cazul. Trebuie să scăpăm de acest obicei. Avem nevoie să luptăm împotriva lui constant şi să-l dăm morţii, dacă vrem să fim cu adevărat sfinţi. Trebuie să tânjim să fim transparenţi şi să fim cunoscuţi aşa cum suntem de fapt. Ştiu că aceasta nu este ceva uşor. Este o luptă lungă cât viaţa să fii întotdeauna liber de orice şiretenie. Dar acesta este primul pas, şi nu va exista niciodată nici o trezire niciunde fără aceasta. Ne înşelăm singuri să credem că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre de trezire dacă noi nu facem un efort hotărât de a ne debarasa de înşelăciunea din vieţile noastre.

Viclenia este aceea care împiedică şi părtăşia creştină reală. Prea adesea, animozităţile ascunse şi un spirit de neiertare sunt adăpostite în inimile liderilor şi misionarilor creştini. În spatele unei faţade exterioare plăcute de spiritualitate sunt aceste rele dezgustătoare ale gropii fără fund. Acestea trebuie expuse şi înlăturate dacă vrem să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu.

Viclenia şi ipocrizia au fost păcatele pe care Isus le-a condamnat mai mult decât pe oricare altele. „Feriţi-vă”, le-a spus El ucenicilor, „de aluatul fariseilor” care este ipocrizia. Când a apărut acest păcat în biserica primară, Dumnezeu l- a tratat drastic. Imediat el a ucis cuplul implicat, altfel aluatul întreg ar fi fost dospit de acest aluat mic (Faptele Apostolilor 5).


Am citit şi meditat adesea la mărturia lui Isus despre Natanael: „Iată cu adevărat un om în care nu este viclenie”. Mă întreb dacă este vreo recomandare mai mare decât aceasta pe care să ne-o putem dori.

Avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine dacă Dumnezeu poate spune acelaşi lucru despre noi. Deşi, prea adesea El nu poate spune aşa – pentru că El vede în noi păcatele pe care le-am ascuns cu grijă de apropiaţii noştri.

Cu adevărat binecuvântat este omul în care nu e viclenie.

Lipsa disciplinei

A doua cauză a lipsei de sfinţenie în zilele noastre este faptul că noi nu ne disciplinăm cu severitate. Noul Testament pune un accent foarte mare pe disciplinarea mădularelor trupeşti – în special a urechii, a ochiului şi a limbii. În Romani 8:13, Pavel spune că nu ne putem bucura de viaţa spirituală dacă nu crucificăm faptele cărnii prin puterea Duhului. În 1 Corinteni 9:27, ne povesteşte cât de sever îşi disciplina el propriul trup. Nu contează ce experienţă a sfinţirii am putea avea, noi încă avem nevoie să ne disciplinăm mădularele trupului, aşa cum făcea Pavel, până la sfârşitul vieţii noastre, dacă vrem să fim sfinţi.

Trebuie să ne disciplinăm în legătură cu tipul conversaţiei faţă de care ne lăsăm urechile să o asculte. Nu ne permitem să pierdem timp ascultând la bârfă şi calomnii şi apoi să ne aşteptăm să fim acordaţi să auzim Vocea lui Dumnezeu.

Ochii noştri au nevoie să fie disciplinaţi în ceea ce li se permite să privească şi să citească – în special în aceste zile. Mai mulţi misionari şi slujitori ai Domnului au căzut în imoralitate deoarece nu şi-au controlat în mod constant ochii. Cât de mulţi alţii cad continuu în viaţa interioară, datorită indisciplinei din acest sector. „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte”, trebuie să fie rugăciunea noastră constantă (Psalmul 119:37).

Limba noastră are nevoie să fie sub controlul Duhului Sfânt. Probabil că nu este nici un mijloc mai răspânditor de moarte spirituală în biserica creştină cum este limba omenească. Când Isaia a văzut Sfinţenia lui Dumnezeu, a fost condamnat în principal de modul în care îşi folosise limba. Aparent, nu realizase aceasta până când nu s-a văzut în lumina lui Dumnezeu.

Lui Ieremia Domnul i-a spus că va putea fi gura lui Dumnezeu numai dacă are grijă de modul cum îşi foloseşte limba – dacă separă ce este lipsit de valoare de ceea ce este preţios în conversaţiile sale (Ieremia 15:19).

Aceşti profeţi nu şi-au putut permite să fie nepăsători faţă de modul cum îşi foloseau limbile, pentru că altfel ar fi pierdut privilegiul de a fi purtărtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Nu s-au putut complace în conversaţii slobode, în trăncăneală nefolositoare, bârfă, calomnie şi critică şi să scape cu faţă curată. În consecinţă, şi-ar fi pierdut chemarea. Acesta poate fi unul din motivele datorită cărora nu prea avem profeţi în zilele noastre.


Watchman Nee a spus în The Normal Christian Worker, „Dacă un lucrător creştin vorbeşte neavizat despre tot felul de lucruri, cum să ne putem aştepta să fie folosit de Dumnezeu în rostirea Cuvântului Lui? Dacă Dumnezeu a pus vreodată Cuvântul Lui pe buzele noastre, atunci avem o obligaţie solemnă să păzim aceste buze doar pentru slujirea Lui. Nu ne putem oferi un mădular din trupurile noastre pentru slujirea Lui într-o zi, iar a doua zi să ni-l luăm înapoi să-l folosim la propria discreţie. Orice este o dată dat Lui este pentru veşnicie al Lui”.

Aşa cum pentru corpul uman, un doctor poate adesea evalua starea noastră de sănătate uitându-se la limba noastră, tot aşa, în tărâmul spiritual, Iacov ne spune că modul în care un om îşi foloseşte limba este un test al spiritualităţii lui (Iacov 1:26). El îşi face curaj să spună că dacă un om îşi poate controla limba este un om perfect (Iacov 3:2).

Nici un timp pentru Dumnezeu

A treia cauză pentru lipsa generală de sfinţenie din zilele noastre este faptul că nu petrecem timp destul singuri cu Dumnezeu. Nici un om nu poate fi sfânt dacă nu hotărăşte că cel mai important lucru în viaţa lui este să petreacă timp în Cel Mai Sfânt Loc cu Dumnezeu. Aceasta este prioritatea noastră cea mai mare.

Faţa lui Moise strălucea dar numai după ce petrecuse patruzeci de zile singur pe munte cu Dumnezeu. El era om sfânt al lui Dumnezeu pentru că-L cunoştea pe Dumnezeul lui faţă în faţă. La fel şi Elisei. El se putea referi la Dumnezeu ca la „Iehova înaintea Căruia stau” (2 Împăraţi 3:14; 5:16). El ştia ce înseamnă să- L întâlnească frecvent pe Dumnezeu faţă în faţă şi că tocmai aceasta îl făcea sfânt.

În zilele noastre, lucrurile se mişcă într-un ritm atât de ameţitor încât putem fi prinşi uşor în învălmăşeala şi agitaţia activităţii şi să sfârşim nemaivând timp de petrecut singuri cu Dumnezeu. Prin aceasta Diavolul ne vlăguieşte de vitalitatea spirituală. Ne face să punem aşa un accent pe activitate şi pe întâlnirile de afaceri încât Locul cel mai Sfânt este neglijat.

Întotdeauna m-a fermecat să citesc despre momentele când Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a fi singur cu Tatăl Lui.

Odată, la sfârşitul unei zile ocupate cu predicarea şi îngrijirea de nevoile fizice ale miilor de oameni, El S-a retras de Unul singur pentru a avea un timp liniştit cu Tatăl Lui (Matei 14:23). Cu altă ocazie, după ce muncise până târziu cu o noapte înainte vindecând bolnavii, S-a trezit devreme şi s-a dus într-un loc pustiu să se roage (Marcu 1:35). Astfel este exemplul dat nouă de Fiul lui Dumnezeu care a fost mai ocupat decât ar putea vreodată să fie oricare dintre noi. În lumina aceasta, cine mai îndrăzneşte să spună că putem merge mai departe fără a petrece timp aşteptându-L pe Dumnezeu?


Pentru că Elisei ştia ce înseamnă să stea înaintea Dumnezeului lui în mod frecvent, el ştia şi cum să mustre fără frică păcatul. El i-a spus fără frică Împăratului lui Israel exact ce gândea Dumnezeu despre el. El l-a confruntat chiar şi pe slujitorul lui propriu cu păcatul lui, când acesta a căzut pradă lăcomiei. Şi Elisei a făcut aceasta fără a încerca să fie plin de tact sau diplomatic şi fără să vorbească pe ocoliş.

Există fără îndoială un loc al diplomaţiei şi tactului, dar sunt şi momente când e necesară o mustrare plină de credinţă şi fără frică a păcatului. Oare de ce sunt atât de puţini aceia dintre noi care vorbesc pe faţă împotriva păcatului, a lumii şi a compromisului din cercurile creştine, care este aşa de răspândit în timpurile noastre? Mă tem că motivul este că noi căutăm lauda oamenilor şi prin urmare nu dorim să ofensăm pe nimeni. O astfel de dorinţă carnală, la rândul ei, rezidă invariabil în faptul că petrecem aşa de puţin timp în prezenţa lui Dumnezeu, ca să învăţăm frica de El.

Dacă e să fim profeţi ai lui Dumnezeu, este esenţial să vorbim deschis împotriva tuturor compromisurilor care coboară standardele stabilite de Dumnezeu în Cuvântul Lui, şi să ne împotrivim faţă de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi se împotriveşte. Va trebui să luăm această atitudine nu doar ca indivizi dar şi ca organizaţie de credincioşi. Dacă noi, ca o organizaţie evanghelică, nu vorbim astăzi bisericii din India cu o voce profetică, vom da greş în ce priveşte responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Vorbind deschis, cu o voce profetică împotriva a tot ceea ce reduce scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui, probabil poate să reducă numărul nostru, dar Dumnezeu a fost întotdeauna mai interesat de calitate decât de cantitate. Nu trebuie să facem calea strâmtă mai largă decât a făcut-o Însuşi Dumnezeu.

Prorocii din vechime au fost întotdeauna neînţeleşi şi respinşi de oamenii timpurilor lor, şi aceeaşi soartă îl aşteaptă pe oricare ar fi proroc astăzi. Dar ne putem încuraja cu cuvintele înţelepte ale lui A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu, care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară. El a spus: „ Măsura adevărată a valorii unui om nu este întotdeauna numărul prietenilor lui ci, uneori, numărul duşmanilor lui . Fiecare om care trăieşte în mod anticipat faţă de veacul lui sigur va fi neînţeles şi adesea persecutat. De aceea, trebuie să ne aşteptăm să ca el să fie adeseori nepopular, de cele mai multe ori să stea singur, chiar să fie duşmănit, poate fi atacat în mod greşit şi cu asprime, alungat chiar şi de lumea religioasă”.

Dumnezeu caută astăzi nu doar predicatori, dar şi profeţi care vor vorbi Cuvântul Lui cu credincioşie, aşa cum făceau profeţii din vechime – oameni despre care să se poată spune aşa cum se spunea despre Elisei, „Cuvântul Domnului este cu el” (2 Împăraţi 3:12).

Însă nu există nici o scurtătură către o astfel de slujire. Profeţii nu se fac în câteva secunde ca şi cafeaua instant. Ei nu sunt produşi nici de pregătirea la seminar. Trebuie să ştim că avem de aşteptat ore îndelungate în prezenţa lui


Dumnezeu văzând slava Lui, auzind vocea Lui şi fiind transformaţi în asemănarea Lui

Da, trebuie să fim sfinţi înainte de a putea fi profeţi.

Rugându-ne pentru trezire

Fraţi şi surori, înainte să continuăm să ne rugăm pentru trezire, avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine mai întâi dacă suntem dispuşi să plătim preţul pe care-l presupune să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei deopotrivă.

Adesea, când ne rugăm, mă tem să Dumnezeu trebuie să ne spună să ne oprim din rugăciune. Da, sunt momente când Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se roage. Odată i-a spus lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?” Şi până când Iosua nu s-a ridicat şi a scos la iveală păcatul lui Acan şi a pus în ordine lucrurile în tabăra lui Israel, Dumnezeu a refuzat să asculte rugăciunile lui (Iosua 7:10-13).

Deci e nevoie ca şi noi să ne întrebăm când venim înaintea tronului harului, dacă Dumnezeu ascultă. Poate că El nu ascultă.

Nu am rezolvat încă problemele cu acel frate cu care s-a întrerupt părtăşia. Continuăm să fim părtinitori cu cei bogaţi şi influenţi dintre enoriaşii noştri şi refuzăm să-i confruntăm cu păcatele lor. Încă nu ne-am umilit şi mărturisit ipocrizia şi înşelătoria care este în viaţa noastră. Limbile noastre sunt încă nestăpânite. Suntem rareori găsiţi în Cel mai Sfânt Loc. Inimile noastre încă nu au ajuns la punctul de a tânji de dor după a fi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu cu orice preţ. Ce valoare au atunci rugăciunile noastre? Pentru că, dincolo de toate, numai rugăciunea fierbinte care vine de la un om sfânt are mare folos înaintea lui Dumnezeu (Iacov 5:16).

Fie ca Domnul să ne cerceteze inimile.

UN SLUJITOR

„Dar Iosafat a zis: „Nu este aici nici un proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns şi a zis:

„Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie”.” (2 Împăraţi 3:11).

Despre Elisei se vorbeşte aici ca despre unul care obişnuia să toarne apă lui Ilie ca să-şi spele mâinile – cu alte cuvinte, unul care îndeplinea sarcinile unui servitor.

Potrivit standardelor secolului 20, acesta n-ar fi cu siguranţă un mod măgulitor de a prezenta un profet al lui Dumnezeu. Mulţi predicatori de astăzi s-ar simţi ofensaţi dacă ar fi prezentaţi aşa unei audienţe.

Elisei făcuse multe alte lucruri pe lângă turnatul apei oamenilor ca să se spele. El despărţise apele Iordanului în două şi tot el vindecase ciuma cauzată de apa din Ierihon.

Acestea erau într-adevăr miracole uimitoare. Totuşi, el este prezentat aici ca un servitor. Şi nici nu cred că a fost deranjat de un astfel de titlu. Lucrarea lui ca servitor al lui Ilie trebuie să fi fost aşa de evidentă că aceasta era impresia pe care ceilalţi au reţinut-o despre el. De aceea slujitorul împăratului se referă aici la Elisei ca la unul care turna apă.

Fraţi şi surori, aceasta este ceea ce suntem chemaţi şi noi să fim – servitori ai altora. Isus Însuşi a fost Unul Care a turnat apă şi a spălat picioarele ucenicilor Lui. El a spus: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Celor care râvneau locurile de conducere pe pământ şi în Cer, El le-a explicat că împărăţia Lui va fi diferită de împărăţiile pământeşti, şi că aceia care căutau să fie şefi în împărăţia Lui vor trebui să fie servitorii celolalţi.

Fiecare servitor al Domnului trebuie să fie un servitor al oamenilor, altfel pierde onoarea de a fi servitorul lui Dumnezeu.

Există două lucruri despre care cred că sunt contrare naturii unui slujitor. Unul este dorinţa de a fi binecunoscut şi faimos. Celălalt este atitudinea autoritară faţă de alţii. Vedem opusul la acestea două în Domnul nostru Isus:

„S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob” (Filipeni 2:7). Haideţi să ne uităm la aceste două lucruri.

Dorinţa de recunoaştere

Poate că am scăpat de dorinţa de a fi mari şi faimoşi în lume, însă, în secret, poate că ne dorim să fim binecunoscuţi şi acceptaţi în cercurile evanghelice. Probabil este dorinţa de a fi cunoscut ca un iniţiator de trezire spirituală sau ca un distins învăţător al Bibliei.


Sau poate fi aceea că dorim ca alţii să ştie că oamenii sunt întotdeauna binecuvântaţi prin predicarea noastră. Sau poate e dorinţa de a fi cunoscut ca Preşedinte sau Director al unei confesiuni sau misiuni progresiste. Oricare ar fi ele, toate dorinţele de acest gen sunt contrare spiritului lui Isus. Şi adesea, pentru că astfel de dorinţe carnale pândesc încă în inimile noastre, Dumnezeu este împiedicat să lase toată plinătatea Lui să curgă în noi şi prin noi către alţii.

Este un fapt cu adevărat trist că, în cercurile creştine de astăzi există un entuziasm nesănătos după popularitate. Şi acest fapt a dat lovitura de moarte la puţina spiritualitate pe care o avem. Această boală este aşa de răspândită încât, dacă nu suntem tot timpul în alertă şi nu ne luptăm cu ea, putem şi noi să fim infectaţi de ea total pe neaşteptate.

Liderii creştini şi predicatorii din zilele noastre nu mai sunt deloc asemeni lui Pavel, gunoiul şi lepădătura lumii (1 Corinteni 4:13).

Sunt mai degrabă ca starurile de cinema şi ca VIP-urile (Persoane Foarte Importante). Se scrie despre ei, sunt fotografiaţi, înălţaţi către ceruri şi slăviţi. Şi, ce este cel mai rău, mulţi dintre aceşti oameni (care datorează totul numai harului) iubesc să fie aclamaţi astfel.

Ei adoră să fie recunoscuţi ca lideri în creştinism. Este adevărat că nu putem să-i oprim pe ceilalţi să ne publice pe noi şi munca noastră. Dar fie ca Domnul să ne elibereze de la a avea vreun dor secret după o astfel de publicitate. Fie să ne eliberăm de orice dorinţă de a fi cunoscuţi ca altceva decât servitori, aceia care toarnă apă pentru alţii.

Isus Însuşi s-a ferit de popularitate. Când oamenii din zilele Lui au vrut să-L facă împărat, El i-a ocolit şi a stat singur cu Tatăl Său. El nu a dorit aclamaţiile oamenilor. El nu vrut să fie un VIP pe acest pământ (Ioan 6:15). El, Care era expersia perfectă a slavei Tatălui pe pământ, S-a ascuns şi a evitat faima şi onoarea pământească. Cu cât mai mult ar trebui să procedăm şi noi, oameni muritori, în acelaşi fel. Adevăratul servitor al Domnului va urma paşii Stăpânului Lui în acest aspect.

În afară de moda popularităţii, descopăr că există totodată şi o poftă după statistici în creştinismul de astăzi. Asemeni vânătorilor de capete din vechime, mulţi evanghelişti ai zilelor noastre au devenit sclavii dorinţei carnale de a număra capetele şi mâinile şi deciziile de credinţă şi apoi să se laude (cu toate că subtil) cu aceste numere. Diavolul vede această dorinţă în noi şi mizează pe ea ca să ne rătăcească.

Voi ilustra cu un exemplu a ceea ce vreau să spun. Într-o anumită parte din India, întâlnirile evanghelice erau ţinute odată de un binecunoscut evanghelist, invitat să predice. Mulţi şi-au ridicat mâinile şi au semnat mărturisirile de credinţă. Acestor statistici li s-a acordat o mare publicitate în multe părţi ale ţării şi oamenii L-au lăudat pe Dumnezeu pentru „trezirea” care s-a declanşat. Un an mai târziu, s-a întâmplat să întâlnesc persoana care era responsabilă cu


supravegherea acestor „convertiţi”, şi l-am întrebat cum stăteau lucrurile. Mi-a spus ca nu s-a înregistrat aproape nici o schimbare în condiţia generală a bisericilor şi că toţi oamenii pe care-i vizitase păreau să fie în aceeaşi stare ca înainte. Fără îndoială că, în timpul întâlnirilor, a existat o precipitare emoţională dar nici o schimbare permanentă. Unii oameni ridicaseră mâinile de ochii lumii, ca să nu-l dezamăgească pe predicatorul care venise de aşa de departe ca să le predice! Alţii ridicaseră mâinile sperând că, prin aceasta, vor putea ulterior stabili un contact personal cu acest predicator „faimos”, spunându-i că ei fuseseră salvaţi la întâlnirile lui! Alţii veniseră în faţă să-l privească mai îndeaproape pe evanghelist! Aceasta a fost povestea din culise a acestei „treziri” şi acesta este un fapt, nu o ficţiune.

Fraţi şi surori, iată un exemplu perfect a ceea ce eu aş numi „succes aparent”. Diavolul l-a folosit ca să-i păcălească pe mulţi. Aproape nimeni n-a fost salvat, aproape nimeni nu a fost făcut mai sfânt şi, cu toate acestea, evanghelistul şi comitetul organizator s-au bucurat cu toţii de o „spărtură miraculoasă pentru Dumnezeu” în acea regiune! Dacă în acele serii de întâlniri, nimeni n-ar fi ridicat mâinile şi n-ar fi semnat mărturisirea de credinţă, predicatorul şi comitetul organizator probabil s-ar fi simţit aşa de umiliţi, încât ar fi căutat faţa lui Dumnezeu în rugăciune şi post, şi apoi ar fi realizat ceva de o valoare spirituală adevărată. Dar Diavolul a împiedicat să se întâmple aceasta, ţinându- i pe toţi bucuroşi de un succes aparent. El i-a făcut pe toţi să creadă că sute de suflete au fost eliberate din strânsoarea lui, când ele de fapt nu fuseseră.

Diavolul îi înşeală pe mulţi cu treziri aparente şi printre credincioşi. Oamenii vin la altar şi plâng şi strigă dar fără să-şi predea voinţele şi vieţile lui Dumnezeu. Alţii vin la predicator şi-i spun ce binecuvântare au însemnat pentru ei mesajele lui. Predicatorul pleacă încântat în inima lui că şi el este un lider de trezire spirituală ca Wesley şi Finney! El împărtăşeşte veştile „trezirii” cu alţii sub pretextul că doresc să-L laude pe Dumnezeu pentru aceasta, când tot ceea ce îl interesează în realitate este să afle alţii cum l-a folosit pe el Dumnezeu. Se duce el singur cu Dumnezeu în locul secret cerând eliberare pentru sufletele cărora le-a predicat? Nu, el crede că sunt deja eliberate. De aceea, el neglijează să se roage după ce se termină întâlnirile. El este prea ocupat să facă reclamă „trezirii”.

Prin aceasta, mulţi lucrători creştini sunt înşelaţi astăzi de către vrăjmaş – nu pentru că sunt liberali în doctrina lor, ci pentru că iubesc publicitatea şi statisticile. Diavolul reuşeşte în astfel de situaţii pentru că vede această dorinţă după faimă şi publicitate în inimile predicatorilor şi a membrilor de comitet deopotrivă. El ştie că evangheliştii sunt dornici să-şi menţină reputaţia în faţa celorlalţi ca mari câştigători de suflete şi că membrii de comitet sunt nerăbdători ca oamenii să realizeze că lucrările lor au produs mult rod. Şi aşa el îşi împlineşte ţelurile diabolice.

Ceea ce a fost spus mai sus se aplică în mod egal misiunilor şi denominaţiunilor care se fălesc în statistici.

Vom fi noi şi mai convinşi de carnalitatea noastră în astfel de chestiuni, aşa cum a fost David când a numărat poporul odată şi s-a fălit cu aceasta (2


Samuel 24)? Fie ca Domnul să ne dea viziunea să vedem prin tot ceea ce este doar superficial. Fie ca El să ne elibereze de spiritul lumii publicitare, pentru că ea întotdeauna împrăştie tragism asupra lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu ne eliberăm de astfel de dorinţe carnale, vom vedea că Diavolul reuşeşte să ne înşele într-un fel sau altul.

Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţa mea este să fac o mărturie publică. Mi se pare mai greu să fac o mărturisire în public decât să ţin o predică. Deoarece este aşa de greu atunci când faci o mărturisire despre propria viaţă ori despre lucrările tale să eviţi să îţi asumi o parte din glorie.

Sunt sigur că nici unul dintre noi nu am îndrăzni să ne asumăm toată gloria şi creditul sau o parte majoritară din acestea pentru noi înşine. Probabil luăm doar 5% sau 10%. Sigur, simţim noi, nu este un comision prea mare pentru toată munca pe care am depus-o!

Ar trebui oare să ne mai surprindă când slava lui Dumnezeu se depărtează de la noi şi pe atât de multe biserici ar trebui să scrie „ I-Cabod” (Nu mai e slavă)?

Trebuie să ne înspăimânte să atingem slava lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este gelos şi El nu-şi va împărţi slava Lui – nici măcar un procentaj mic din ea – cu altcineva (Isaia 42:8).

Pavel a fost răpit odată în al treilea cer şi a ţinut ascuns acest lucru 14 ani menţionându-l doar atunci când a fost chemat să-şi apere aposolia – şi chiar şi atunci nu a dat nici un detaliu (2 Corinteni 12:2).

Acela care vede slava lui Dumnezeu îşi va ascunde întotdeauna faţa aşa cum a făcut Moise la rugul aprins şi aşa cum fac serafimii în jurul tronului lui Dumnezeu (Exodul 3:6; Isaia 6:2). El nu va dori să fie văzut sau cunoscut de oameni. Văzându-L pe Dumnezeu în toată gloria Lui, se va teme să atingă acea glorie. Îşi va ascunde faţa întotdeauna. Nu va vorbi despre sine însuşi sau despre lucrarea lui decât atunci când este absolut necesar; şi când face aceasta, o face în mod supus, ca nu cumva să-i revină vreun credit. El va evita dorinţa carnală de a vorbi despre dedicarea lui faţă de Dumnezeu şi despre experienţele minunate pe care le-a avut şi despre sacrificiile costisitoare pe care le-a făcut (care adesea merg sub haina unei mărturisiri), fie într-o adunare publică sau într-o publicaţie creştină.

O altă boală pe care am găsit-o în creştinism este o lăcomeală bolnăvicioasă după poziţiile de conducere. Când am fost în Marină, am întâlnit unii cărora nu le păsa dacă se căţărau pe umerii celorlalţi şi dacă-i călcau pe oameni în picioare, numai ca ei să ajungă în vârf. Când am părăsit Forţele Navale, am crezut că văzusem tot ce putea fi mai rău. Dar am fost deopotrivă de suprins şi îndurerat când am intrat în cercurile creştine din ţara noastră să găsesc exact acelaşi lucru, chiar printre creştinii evanghelici – o lăcomie a poziţiei şi o revendicare ţipătoare a acesteia. Am întâlnit creştini care făceau planuri şi adevărate campanii ca să devină preşedinţi, bătrâni, trezorieri sau să ajungă în Comitetele Executive ale organizaţiilor creştine. Toate acestea sunt contrare spiritului lui Isus. Omul care a văzut slava lui Dumnezeu nu intră în cursa


după faimă – nici în lume, nici în cercurile evanghelice. El este prea ocupat să lupte către premiul chemării cereşti a Lui Dumnezeu în Isus Hristos. El doreşte doar să toarne apă pentru alţii, să şteargă podeaua şi să-L slăvească pe Dumnezeul lui aici, pe pământ.

Să ne amintim că măreţia în ochii omeneşti nu înseamnă întotdeauna măreţie în ochii lui Dumnezeu. Dr. A.W. Tozer a spus odată, după 30 de ani de observare a scenei religioase, că se simte obligat să concluzioneze că prea adeseori sfinţenia şi conducerea bisericii nu erau sinonime. Acest lucru este adevărat şi în India. În majoritatea cazurilor, aceia din poporul nostru, care stau la marile amvoane şi care deţin poziţii înalte în cercurile creştine, nu sunt cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Cele mai rare bijuterii ale lui Dumnezeu se găsesc de obicei printre săracii şi necunoscuţii din bisericile noastre.

Dumnezeu permite ca dorinţa inimilor noastre să fie să fim mari în lumina Lui, întocmai ca Ioan Botezătorul (Luca 1:15). Există un motiv datorită căruia Ioan a fost mare în ochii lui Dumnezeu. Pasiunea vieţii lui Ioan, aşa cum a exprimat-o chiar el, a fost să poată creşte Hristos şi el însuşi să descrească (Ioan 3:30). El a căutat tot timpul să dispară în fundal aşa încât Isus să se evidenţieze.

Inima lui Dumnezeu se axează pe aceasta, ca, în toate lucrurile, Hristos să poată avea pre-eminenţa (Coloseni 1:18). Dacă şi inimile noastre sunt axate tot pe acest singur lucru, astfel încât noi să ne retragem în fundal şi singur Hristos să fie înălţat, atunci cu siguranţă vom avea în mod continuu puterea şi autoritatea lui Dumnezeu în spatele nostru. Atunci când avem alte ţeluri şi motive egoiste, poate necunoscute altora dar cunoscute lui Dumnezeu, în credincioşia Sa faţă de Numele lui Sfânt, Dumnezeu nu poate să ne încredinţeze puterea Sa.

Fraţi şi surori, numai prin bărbaţi şi femei care au spiritul lui Ioan Botezătorul poate Dumnezeu să-şi construiască adevărata Lui biserică. Există o biserică adevărată şi există una falsă – un Ierusalim şi un Babilon – aşa cum cartea Apocalipsa clarifică din plin. Ierusalimul poate fi construit numai de aceia care se dau pe ei înşişi la o parte şi care au spiritul unui servitor; în schimb, Babilonul poate fi construit de către oricine. Ierusalimul va rămâne pentru veşnicie, însă Babilonul va fi distrus foarte curând de către Dumnezeu (Apocalipsa 18:21).

Vă amintiţi cum a luat naştere Turnul Babel (începutul Babilonului). Oamenii s-au adunat împreună şi au zis: „…să ne facem un nume” (Geneza 11:4). Regele Babilonului, mulţi ani mai târziu, a vorbit în acelaşi ton: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).

Orice credincios care are această dorinţă similară de a-şi face un nume pentru sine însuşi şi să se înalţe pe sine în ochii oamenilor, posedă spiritul Babilonului şi ceea ce construieşte prin lucrările lui nu poate dura pentru veşnicie.

Şi fraţilor, acest spirit, exact acelaşi, se găseşte în cele mai înalte eşaloane ale evanghelismului.


Acesta a fost spiritul pe care l-a avut Lucifer. El nu a fost mulţumit cu poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o. El a dorit să meargă mai sus şi, în consecinţă, a pierdut ungerea. Odată el a fost heruvimul uns dar a sfârşit ca Diavol. Şi el nu este singurul care a pierdut ungerea în această manieră.

Spiritul lui Hristos este contrar tuturor acestora. Deşi El era Dumnezeu, El S-a smerit pe Sine şi S-a golit de Sine de dragul nostru. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus…” (Filipeni 2:5-8).

Fie ca Dumnezeu să dezrădăcineze din inimile noastre toată dorinţa de a fi cunoscuţi şi acceptaţi de oameni. Să nu mergem încoace şi încolo încercând să ne lărgim influenţa şi să ne facem mai binecunoscuţi în cercurile evanghelice. Haideţi să nu râvnim să fim invitaţi în ţări străine ca „minuni spirituale din India păgână”.

Dacă ţintim să fim ca Isus, ne vom cheltui timpul cu oamenii comuni, femei şi bărbaţi obişnuiţi, aşa cum a făcut Isus, şi nu vom căuta tot timpul să cultivăm prietenia doar cu liderii evanghelici. Biblia spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi” (Romani 12:16).

Fie ca Dumnezeu să ne ţină umili. Cel mai sigur loc unde putem fi este la piciorul crucii.

O atitudine autoritară

Domnul nostru a fost un servitor dar liderii creştini şi misionarii de astăzi sunt adesea stăpâni – şefi şi Sahibs (termenul indian pentru „stăpâni”). Probabil nu putem să-i împiedicăm pe alţii să ne numească „Sahibs“, dar întrebarea e dacă noi dorim să fim Sahibs în inimile noastre.

Avem nevoie să reînvăţăm lecţia pe care Isus a căutat aşa de răbdător s-o predea ucenicilor Lui. Lor El le-a spus, după ce le-a spălat picioarele: „Împăraţii popoarelor domnesc peste ele şi celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte. Căci cine este cel mai mare: cine stă la masă sau cine serveşte la masă? Nu este cel care stă la masă? Şi totuşi Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care serveşte” (Luca 22:25-27). Oh, cum ar trebui să ne condamne aceste cuvinte atitudinea noastră autoritară faţă de cei de sub noi. Cum ar trebui să fim smeriţi de exemplul Domnului nostru. Fie ca Domnul să ne elibereze de toate ideile false, lumeşti de stimă de sine şi demnitate şi superioritate de rasă pe care le-am putea avea încă. Fie ca El să ne înveţe încă o dată că adevăratul semn al măreţiei în împărăţia lui Dumnezeu este să fii un servitor, unul care toarnă apa, cum a fost Isus.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să luăm locul de jos nu doar acum, ci până la sfârşitul vieţii noastre. Să nu căutăm niciodată onoarea şi respectul şi supunerea semenilor noştri în nici un moment, nici măcar când simţim că suntem lucrători experimentaţi în via Domnului. În atitudinea noastră faţă de alţii, fie ca noi să recunoaştem întotdeauna că ei sunt stăpânii şi noi suntem


servitorii – chiar dacă poziţia noastră oficială, în mecanismul administrativ al bisericii noastre, este mai înaltă decât a lor, şi chiar dacă suntem superiori în vârstă şi în experienţă. Cu cât mergem mai sus, cu atât mai mult intră în responsabilitatea noastră să-i servim pe ceilalţi.

2 Corinteni 4:5 este un verset foarte provocator în acest context. Pavel spune aici, parafrazând cuvintele lui: „Noi predicăm două lucruri: prin buzele noastre Îl proclamăm pe Isus Hristos ca Domn. Prin viaţa noastră ne proclamăm pe noi înşine ca robii voştri pentru Numele lui Isus”.

Fraţi şi surori, acesta este mesajul nostru îndoit; şi ceea ce a pus Dumnezeu împreună, nici un om să nu despartă.

Aceasta este evanghelia completă. Fie să nu fim niciodată vinovaţi de proclamarea unei singure jumătăţi, pentru că numai atunci când acest mesaj este proclamat în totalitatea lui va începe păgânul să-L vadă pe Hristos sfinţit în noi. Lipsa acestuia împiedică astăzi atât de mult lucrarea Domnului în ţara noastră.

Dacă e să fim servitori, trebuie să ne umilim cu adevărat. Nu trebuie să confundăm amabilitatea cu umilinţa. Este uşor să ai amabilitate. Chiar şi politicenii egoişti sunt amabili. Putem avea o opinie încrezută despre noi înşine în inima noastră că suntem oameni mari şi apoi să fim politicoşi cu oamenii mai mici şi să luăm aceasta drept umilinţă. Nu, aceasta nu este nicidecum umilinţă.

Umilinţa adevărată presupune recunoaşterea mea că, în ochii lui Dumnezeu, nu există nici o diferenţă între mine şi oricine altcineva. Toate diferenţele naturale care există între mine şi alţii sunt determinate de circumstanţe şi de factorii de mediu etc., şi toate au fost stârpite la cruce. Crucea lui Isus ne reduce pe noi toţi la zero. Dacă aceasta nu s-a întâmplat în viaţa mea, înseamnă că nu am început să-i stimez pe alţii mai mult decât pe mine, aşa cum ni se porunceşte să facem în Filipeni 2:3. Odată ce am fost reduşi la zero, devine uşor să ocupăm locul umil doritori şi bucuroşi. Şi atunci, la fel de bine, devine uşor pentru Dumnezeu să împlinească scopul Lui total prin noi.

Atâta timp cât Moise (la vârsta de 40 de ani) simţea că el era menit să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a putut folosi (Faptele Apostolilor 7:25). Dumnezeu a trebuit să-l ducă în sălbăticie încă 40 de ani şi să-l zdrobească. În final, Moise a ajuns la locul unde a spus: „Doamne, nu sunt omul pentru această însărcinare. Sunt nepotrivit. Nici măcar nu pot vorbi” (şi se referea la propriu; nu era doar o falsă umilinţă, cum se găseşte adesea la unii oameni care spun lucruri similare!). Numai atunci l-a putut folosi Dumnezeu, pentru că Moise ajunsese acum la un sfârşit al sinelui său. La vârsta de 40 de ani, în puterea lui, tot ce a putut Moise să facă a fost să îngroape un egiptean în nisip. După ce Dumnezeu îl zdrobise, el a îngropat toată armata egipteană în Marea Roşie. Astfel este rezultatul zdrobirii.

Nu este de ajuns ca Domnul să ia cele cinci pâini şi să le binecuvânteze. Ele trebuie frânte înainte ca mulţimea să poată fi hrănită. Acesta este un proces


care trebuie să se repete constant în viaţa noastră. Dumnezeu ne ia, ne binecuvântează şi ne foloseşte.

Apoi noi tindem să ne înălţăm pentru că am fost folosiţi să hrănim atât de mulţi. De aceea El trebuie să ne ia şi să ne zdrobească din nou. Şi acest proces se continuă de-alungul întregii vieţi.

Cât de mare nevoie avem să tânjim după această zdrobire. Câtă putere se eliberează, când un mic atom este zdrobit! Câtă putere s-ar elibera atunci în ţara noastră dacă liderii din bisericile noastre şi enoriaşii lor ar fi zdrobiţi de Dumnezeu.

Semnul distinctiv

În aceste zile de contrafaceri, când falsul arată aşa de bine ca adevărul, m-am întrebat adesea care este semnul distinctiv, inconfundabil, al unui servitor al lui Dumnezeu.

Oare este puterea de a face minuni? Nu. Demonii pot face minuni. Oare este capacitatea de a vorbi în limbi? Nu. Demonii pot copia şi aceasta.

Nici una dintre acestea nu este semnul principal.

Am ajuns la concluzia că spiritul crucii îl evidenţiază pe adevăratul ucenic al lui Isus. Adevăratul servitor al Domnului este unul care a acceptat crucea în viaţa lui – o cruce care i-a ucis stima de sine, încrederea în sine, centrarea pe sine şi orice altceva legat de sine, şi care l-a redus la o nefiinţă.

Aceasta este singurul semn clar prin care îl putem distinge pe unul care-l serveşte pe Domnul cu adevărat, de unul care se serveşte pe sine.

Alte dovezi pot fi înşelătoare.

Noi redăm după chipul nostru

Suntem deranjaţi de oamenii enervanţi din bisericile noastre de astăzi, de bătrânii snobi şi de diaconii autoritari? Oare să nu se întâmple ca noi să culegem tocmai fructul a ceea ce am semănat de-alungul anilor, şi să redăm exact după chipul nostru? Snobismul şi mândria pe care le-am avut (şi încă le avem) în inimile noastre devin acum evidente în vieţile urmaşilor noştri spirituali. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă, nu-i aşa?

Aşadar, când strigăm „Doamne, trimite-ne o trezire”, Cuvântul Domnului pentru noi este: „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga ….îl voi asculta din ceruri ….şi îi voi vindeca ţara” (2 Cronici 7:14). Oh, câtă nevoie are ţara noastră de vindecare. Să nu spunem că Dumnezeu întârzie trezirea. Piedica se găseşte în noi, fraţilor.

Fie ca Dumnezeu să găsească printre noi pe aceia care sunt dispuşi să fie servitori şi cei care toarnă apa.

UN OM UNS

Elisei „a ridicat mantaua lui Ilie, care a căzut de pe el. Apoi s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia Ilie îi dăduse drumul, şi a lovit apele cu ea şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte şi în alta şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie este peste Elisei”.” (2 Împăraţi 2:13-15).

Aceşti fii ai prorocilor nu erau oameni uşor de păcălit. Erau studenţi ai Scripturilor şi cunoşteau bine Biblia, şi de aceea ei ştiau ce însemna să fii un om uns. Ei au recunoscut că Elisei era cu adevărat un astfel de om – unul pe care stătea Duhul lui Dumnezeu.

Recunoaşterea acestui fapt nu a venit din ascultarea vreunei predici emoţionante pe care ar fi predicat-o Elisei sau ca urmare a unei mărturisiri spectaculoase pe care ar fi făcut-o el din propria experienţă. Nu. Numai când au văzut puterea prezentă în viaţa lui, când l-au văzut despărţind Iordanul la fel cum făcuse Ilie, au ajuns la concluzia că el fusese într-adevăr uns.

Ungerea Duhului Sfânt este absolut esenţială dacă vrem să îndeplinim toată voia lui Dumnezeu în slujirea noastră pentru El. Nu este suficient ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi. Trebuie să cunoaştem prezenţa Lui în noi prin putere. Chiar Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns înainte ca El să poată împlini lucrarea Sa pământească (Matei 3:16; Vezi Faptele Apostolilor 10:38).

Dacă lucrarea noastră pentru Domnul se desfăşoară doar pentru că am reuşit să stabilim contactele corecte în America şi de aceea avem bani suficienţi să mergem şi să predicăm evanghelia şi să plătim evangheliştii noştri angajaţi, atunci ne pierdem vremea. De fapt, dacă există vreo justificare lumească pentru lucrarea noastră, putem la fel de bine să încheiem lucrarea creştină şi să ne angajăm într-o slujbă laică, pentru că străduinţele noastre nu pot împlini nimic pentru împărăţia lui Dumnezeu. Lucrarea noastră va trebui să aibă un aşa caracter încât, în afara puterii Duhului Sfânt, să nu existe nici o altă explicaţie pentru continuarea ei. Acesta este singurul tip de slujbă acceptat de Dumnezeu.

Există multă confuzie printre credincioşii de astăzi privind dovada reală a ungerii Duhului Sfânt. Dar reiese clar din acest incident al lui Elisei că dovada negreşită a ungerii este puterea.

Alte dovezi pot fi înşelătoare, însă nu aceasta.

M- ar trebui să luăm elocvenţa, exuberanţa emoţională, agitaţia sau zgomotul drept dovezi ale ungerii. Nu, nu este nici una din acestea, ci singură puterea. Putere este ceea ce Isus a primit când El Însuşi a fost uns (Faptele Apostolilor 10:38). Şi putere a fost ceea ce Isus le-a spus ucenicilor că vor primi când vor fi


unşi: „…voi veţi primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi” (Faptele Apostolilor 1:8). N-ar putea fi mai clar, nu-i aşa? Nu vorbire în limbi limbi, nu exuberanţă, ci putere.

Când Pavel le-a scris creştinilor din Corint, care confundau vorbirea în limbi cu puterea Duhului Sfânt, le-a spus: „…voi veni în curând la voi şi voi vedea nu cuvântul ( nu doar o să ascult mărturiile şi mesajele voastre, fie într-o limbă cunoscută sau într-una necunoscută ), ci puterea (puterea reală din vieţile voastre). Căci împărăţia lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) stă nu în cuvinte, ci în putere” (1 Cor. 4:1920 – parafrazat).

Deci, fraţi şi surori, niciodată n-ar trebui să fim mulţumiţi cu simplul fapt că putem vorbi bine sau că avem o mărturie minunată de relatat. Întrebarea care trebuie să ne-o punem este: Avem sau nu putere spirituală?

Predicile bine pregătite nu sunt un substitut pentru ungere, după cum nici o personalitate dinamică sau o mărturie spectaculoasă nu înlocuiesc puterea spirituală.

În acest timp al avansului ştiinţific, a devenit foarte uşor pentru noi, să depindem de mecanisme şi maşini electronice şi de diverse tipuri de ajutoare audio-video în locul Duhului Sfânt. Acolo unde invenţiile ştiinţei pot fi folosite pentru răspândirea evangheliei, în mod sigur trebuie să ne folosim de ele. Dar trebuie să fim prudenţi ca nu cumva, în mod total inconştient, dependenţa noastră să se mute de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la aceste lucruri materiale.

Este destul de uşor să descoperim unde zace cu adevărat dependenţa noastră. Dacă Duhul Sfânt este acela de care depindem, atunci va trebui să mergem la Dumnezeu în rugăciune iar şi iar, recunoscându-ne lipsa totală de ajutorare fără El. Oare facem noi aceasta? Nu întreb dacă trecem printr-un proces pe care-l numim „rugăciune” ca să ne uşurăm conştiinţele. Ceea ce vreau să spune este: Ne întoarcem noi la Dumnezeu şi Îi căutăm Faţa cu seriozitate (cu post dacă e necesar) până când suntem siguri că Duhul Sfânt se aşează în noi, în putere, pentru lucrarea pe care El ne-a chemat s-o facem? Şi aceasta nu este o experienţă odată pentru totdeauna!

Dacă nu depindem de tehnologie, atunci poate că dependenţa noastră rezidă în bani. Mi s-a spus că, într-un anumit grup evanghelic din ţara noastră, e o competiţie printre lucrători care poate să strângă cele mai multe fonduri pentru grup. Când o organizaţie creştină degenerează la acest nivel, devine evident ce consideră ei a fi cele mai esenţiale lucruri în activitatea lor. Arată unde zace cu adevărat dependenţa lor. Banii sunt lucrul cu adevărat important, aşa că ei cerşesc şi roagă oamenii în întâlniri publice să le ofere bani, înainte de a le predica evanghelia. Ce ruşine! Şi-L poate imagina cineva pe Isus făcând aceasta? Şi cu toate acestea ei spun că-L reprezintă.

Dacă astfel de oameni şi-ar petrece măcar jumătate din timpul pe care-l petrec cerşind bani, strigând la Dumnezeu după puterea Duhului Sfânt, ar realiza infinit mai mult prin lucrările lor.


Să vă sugerez o întrebare pe care ne-o putem pune singuri ca să ne testăm dacă noi depindem de bani sau de ungerea Duhului. Am fi la fel de tulburaţi dacă Dumnezeu ar îndepărta ungerea din viaţa noastră aşa cum am fi dacă susţinătorii noştri financiari ne-ar reteza suportul financiar?

Tot astfel, suntem adesea mai nerăbdători să verificăm dacă am primit salariul lunar întreg, decât dacă ungerea lui Dumnezeu este sau nu peste noi. De ce se întâmplă aşa? Deoarece simţim că lucrarea creştină se poate desfăşura fără ungere, dar nu fără bani. Fie c-o spunem sau nu, acţiunile noastre trădează gândurile noastre cele mai ascunse.

Când ne comparăm cu biserica primară, ce vedem? Ei nu aveau mecanisme electronice care să-i ajute să predice evanghelia, nu aveau oameni de afaceri bogaţi care să-i susţină financiar şi nu beneficiau de nici o acceptare în cercurile sociale. Însă, cu toate acestea, ei au realizat lucruri măreţe pentru Dumnezeu, deoarece ei au avut un lucru care este cel mai esenţial, fără de care totul este fără valoare. Ei aveau ungerea cu Duhul Sfânt. De aceea ei reuşeau unde noi eşuăm de cele mai multe ori.

Ungerea cu Duhul Sfânt este nevoia cea mai acută a bisericii creştine şi a liderilor creştini de astăzi.

Şi aici mă refer la ungerea adevărată care aduce putere – nu contrafacerea ieftină cu care se laudă şi se mulţumesc mulţi astăzi.

Lucrarea lui Dumnezeu – lucrarea Lui reală – încă se face, ca în trecut, nu prin puterea electronică, nici prin puterea economică, ci prin puterea Duhului Său Sfânt (Zaharia 4:6).

Discernământul

Am menţionat deja unele dintre modalităţile subtile prin care Satan încearcă să păcălească lucrătorii creştini în aceste zile. Înşelătoriile lui par să fie în creştere, pe măsură ce întoarcerea Domnului nostru se apropie. Într-o astfel de zi, cât este de esenţial ca noi – în special aceia aflaţi în poziţii de conducere în biserica creştină – să avem darul discernerii, să distingem ce este cu adevărat de la Dumnezeu de ceea ce nu este, adevăratul de fals şi să distingem de asemenea care este scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui în zilele noastre.

Dar judecata limpede sau discernământul şi viziunea spirituală pot veni numai prin ungerea Duhului Sfânt. Ele nu vin prin iscusinţă sau inteligenţă omenească, nici prin pregătiri seminariste. Este plăcerea Tatălui să ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi să le descopere pruncilor – acelora neajutoraţi care depind de El, făcându-ne să recunoaştem: „Doamne, deşi suntem iscusiţi în multe lucruri, suntem ignoranţi când este vorba de problemele spirituale”.


Ieremia, în timpul său, a avut discernământul de a vedea prin trezirea superficială, care a avut loc în Iuda în timpul domniei împăratului Iosia, şi a prorocit că Dumnezeu îşi va trimite poporul în Babilon. Ezechiel de asemenea a fost capabil să vadă cauzele reale datorită cărora Dumnezeu a trebuit să-şi trimită poporul în captivitatea Babiloniană. Motivul datorită căruia aceşti oameni au fost capabili să vadă ceea ce alţi predicatori profesionişti ai zilelor lor nu puteau vedea este tocmai acesta: Ieremia şi Ezechiel aveau ungerea lui Dumnezeu peste ei.

Cu foarte puţine excepţii, condiţiile din majoritatea bisericilor de astăzi sunt exact întocmai condiţiilor predominante în mijlocul poporului lui Dumnezeu din zilele captivităţii Babiloniene. Într-un astfel de timp, avem nevoie de oameni cu viziune spirituală; şi dacă liderilor din poporul lui Dumnezeu le lipseşte viziunea spirituală în această oră crucială, poporul în mod sigur se va dezintegra (Proverbe 29:18).

Oh, ce nevoie disperată avem de ungerea Duhului Sfânt. Astăzi, este într- adevăr elementul fundamental lucrării noastre în via Domnului.

Numele lui Isus

Citim că Elisei a lovit apele Iordanului cu mantaua lui Ilie. Dacă ne gândim la Ilie ca la un caracter al lui Hristos înălţat la cer şi la Elisei ca la un caracter al bisericii lăsată în spate pe pământ, ca să ducă mai departe lucrarea Lui, atunci mantaua lui Ilie trebuie să fie o imagine a Numelui Domnului Isus Hristos pe care El L-a încredinţat bisericii Lui. Isus ne-a dat autoritatea să-I folosim Numele pentru a îndepărta obstacolele din calea noastră, întocmai cum Elisei a folosit mantaua pentru a-şi croi drum prin Râul Iordan.

Totuşi, nu este doar o chestiune de repetare a Numelui ca şi cum ar fi o formulă magică. Mulţi folosesc Numele Lui în acest mod, dar nu se întâmplă nimic. Nu are loc nici o manifestare de putere şi nici o mutare a munţilor care blocheză drumul.

Ghehazi a luat odată bastonul lui Elisei şi, sub instrucţiunile acestuia, l-a aşezat pe un copil mort. Poate că a şi strigat atunci într-o manieră autoritară:

„În Numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, scoală-te din morţi”. Dar nu s-a întâmplat nimic.

Dumnezeu nu ascultă doar la vorbele pe care le spune un om. El se uită la inimă. Puterea cuvintelor depinde de tipul de om care le foloseşte. Dumnezeu ştia că inima lui Ghehazi nu era axată pe slava lui Dumnezeu, ci pe lume şi pe câştigul personal.

Inima lui Elisei era diferită. El căuta numai slava lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu I-a putut încredinţa lui autoritatea Sa. Aşadar, când Elisei s-a rugat, copilul mort s-a ridicat imediat. Când a lovit apele Iordanului cu mantaua, s-au despărţit în două.


Am întâlnit oameni care folosesc Numele lui Isus şi continuă să-L repete (uneori cu cea mai ridicată voce) dar nu se întâmplă nimic. Ei mi-au amintit de profeţii lui Baal care au strigat şi au ţipat pe Muntele Carmel. Împărăţia lui Dumnezeu nu se manifestă în cuvinte simple (nu contează cât sunt de strident sau autoritar spuse), ci în putere. Dacă Elisei n-ar fi fost un om uns, ar fi putut lovi apele cu mantaua cât de tare ar fi dorit, însă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi fost doar o pierdere de timp şi energie! Într-adevăr, ungerea Duhului este esenţială dacă e să folosim Numele lui Isus cu putere reală.

În Faptele Apostolilor capitolul 3, îl găsim pe Petru folosind Numele lui Isus; puterea lui Dumnezeu s-a manifestat. Ologul din naştere a început să meargă. A fost o minune aşa de evidentă încât nimeni nu trebuia să meargă încoace şi încolo să arate oamenilor rapoartele medicale, ca să-i convingă că fusese vindecat. Nu era nimic nesigur sau dubios în legătură cu acea minune. Nu a rămas nici o îndoială în mintea nimănui dacă a avut sau nu loc minunea cu adevărat – cum se întâmplă atât de des cu „minunile” forjate de unii vindecători ai zilelor noastre!

Îi găsim pe ucenici, în toată cartea Faptele Apostolilor, folosind Numele lui Isus iar şi iar ca să îndepărteze fiecare obstacol din calea împlinirii scopurilor lui Dumnezeu. Ei cunoşteau cu adevărat ungerea. Şi de aceea Faptele Apostolilor se termină cu cuvintele „fără nici o piedică”. Porţile iadului nu puteau sta împotriva unei biserici atât de puternice.

Puterea învierii

Elisei despărţind apele Iordanului este o imagine a lucrării vieţii care stăpâneşte şi învinge moartea spirituală. În Biblie, apele Iordanului simbolizează moartea. Şi de aceea despărţirea apelor este simbolul biruinţei asupra morţii.

În lucrarea de mai departe a lui Elisei, începând cu acest moment, îl găsim angajat iar şi iar în aducerea vieţii din moarte.

În Ierihon a adus viaţă într-un pământ neroditor. În Sunem, a adus viaţă într- un pântec sterp de femeie.

Mai târziu, a adus viaţă într-un copil mort. Altădată, a adus viaţă într-un vas cu mâncare otrăvitoare. A adus viaţă şi în corpul care murea lent al generalului lepros.

Puterea lui Elisei niciodată nu dispărea. Chiar şi după ce a fost mort şi îngropat şi corpul lui era descompus, când a fost aruncat în mormântul său un om mort, acesta a înviat! Aceasta a fost lucrarea lui Elisei – să aducă viaţa din moarte pe oriunde mergea. Acesta a fost rezultatul direct al ungerii lui.

Acesta este tipul de putere pe care îl aduce Duhul Sfânt – puterea aducerii vieţii din moarte, puterea învierii. Aceasta este singura dovadă de negreşit a ungerii. Citim adeseori de această putere în Noul Testament.


Scriindu-le creştinilor efeseni, Pavel spune că rugăciunea lui pentru ei este să cunoască această putere. El continuă spunându-le că cea mai măreaţă manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, nici în minunile înregistrate în Biblie, ci în învierea lui Hristos din morţi (Efeseni 1:19-23). Scriindu-le creştinilor filipeni, Pavel le spune că dorinţa lui proprie este ca el să cunoască mai mult din această putere a învierii (Filipeni 3:10).

Sunt convis că aceasta este puterea despre care le-a vorbit Isus ucenicilor Lui că o vor primi, când Duhul Sfânt va veni peste ei (Faptele Apostolilor 1:8) – puterea învierii, puterea aducerii la viaţă din moartea spirituală.

Şi Dumnezeu doreşte să ne transmită aceasta şi nouă.

Fraţi şi surori, acesta este semnul ungerii. Nu o anume experienţă, nu o declaraţie, ci puterea de a aduce viaţă spirituală din morţi oriunde mergem. Împlineşte oare lucrarea noastră acest lucru? Acesta este testul dacă avem sau nu ungerea.

Cu toate acestea, aşa de adesea creştinii, în loc să lucreze viaţa, lucrează moartea. Păgânii din ţara noastră sunt de multe ori îndepărtaţi de Domnul în loc să fie atraşi la El, datorită certurilor şi conflictelor, lipsei integrităţii şi a altor comportamente necreştine pe care le văd în vieţile acelora care se declară a fi creştini născuţi din nou. Câtă nevoie avem să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să cerem iertarea Lui pentru blamul adus asupra Numelui Său prin comportamentul nostru.

Să nu ne fălim doar cu faptul că suntem „evanghelişti”. Dacă nu suntem atenţi, putem sfârşi ca biserica din Sardes, având un nume că suntem vii, dar în realitate să fim morţi (Apocalipsa 3:1).

Nu este suficient că declaraţia de credinţă pe care o semnăm şi crezul pe care-l repetăm sunt sănătoase din punct de vedere Scriptural. Putem fi capabili să semnăm cea mai fundamentală declaraţie de credinţă. La fel poate şi Diavolul! El cunoaşte Biblia bine dar prin aceasta nu este modernist.

El este un fundamentalist total, cât de departe poate merge doctrina! De aceea nu este de nici un folos să ne încredem pe fundamentalismul nostru.

Doctrinele sunt importante. Dumnezeu a interzis ca eu să critic valoarea lor. Dar peste şi dincolo de doctrină, lucrul care contează la Dumnezeu este dacă noi slujim sau nu vieţii spirituale.

Apostolul Pavel putea spune că, prin ajutorul lui Dumnezeu, el era un slujitor destoinic al noului Legământ, păstorind viaţă spirituală (2 Corinteni 3:5,6). El nu s-a lăudat că era un fundamentalist. Nici nu vorbea doar de experienţele lui

– fie despre cea de pe Drumul Damascului sau de cea de pe Strada Dreaptă. Nu. El a demonstrat realitatea credinţelor sale fundamentale şi a experienţelor lui spirituale prin aducerea de viaţă în mod constant în situaţiile de moarte spirituală.


În viaţa lui Pavel, ca şi în cea a lui Elisei, nu a fost nici o reducere a puterii. Nu s-a întâmplat nici o pierdere a ungerii în anii de pe urmă, aşa cum pare să fie cazul multor slujitori ai lui Dumnezeu din zilele noastre. Pavel şi Elisei n-au ajuns niciodată la un nivel la care, glorificarea a ceea ce Dumnezeu a făcut în zilele din trecut, să fie singurul lucru pe care-l mai puteau face. Ei au trăit tot timpul în mulţumirea prezentă a ungerii şi în puterea lui Dumnezeu. Puterea lor spirituală în loc să pălească, sporea din ce în ce mai mult. Pe măsura zilelor lor era şi puterea lor. Lumina lor strălucea din ce în ce mai luminos până la ziua perfectă. Ce mod binecuvântat de a trăi! Şi totuşi, aceasta este calea pe care Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să meargă (Proverbe 4:18).

Elisei a trăit în legătură continuă cu Dumnezeu şi de aceea a fost capabil întotdeauna să aducă viaţa din moarte oriunde mergea. Şi astfel oamenii veneau la el cu problemele şi nevoile lor. El nu trebuia să meargă să caute o lucrare. El nu trebuia să meargă încolo şi încoace cerând oamenilor să-l sponsorizeze şi să-l invite. Nu. Oportunităţile pentru lucrare veneau la el din abundenţă, fără nici un efort trupesc din partea lui.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul. Oamenii din Ierusalim şi din toate ţinuturile Iudeii şi din toate regiunile dimprejurul Iordanului veneau de la distanţe depărtare ca să-l asculte – chiar dacă niciodată nu şi-a făcut reclamă şi niciodată nu a făcut o minune.

Aceşti oameni erau unşi şi ei trăiau constant sub ungere. Acesta era secretul. Nimic altceva.

Dar dacă ungerea Duhului este aşa de importantă, ce ce nu o oferă Dumnezeu tuturor copiilor Lui? Motivul este chiar acesta, că foarte puţini dintre ei sunt dispuşi să plătească preţul pentru a o primi.

Au existat mai multe motive graţie cărora Elisei a fost uns, şi mă pot gândi la cel puţin trei dintre ele.

Setea

Nimeni nu se poate îndoi de faptul că Elisei era însetat după ungere. El şi-o dorea mai mult decât orice altceva în lume.

În 2 Împăraţi 2:1-10, citim cum l-a testat Ilie în acest punct. Mai întâi i-a spus să rămână la Ghilgal, în timp ce el urma să plece mai departe. Dar Elisei a refuzat să-l părăsească pe Ilie. Apoi Ilie l-a condus încă 15 mile în direcţia vestică, la Betel, şi apoi încă 12 mile înapoi în Ierihon şi apoi încă 5 mile în direcţia estică, spre Iordan, testându-i lui Elisei perseverenţa şi seriozitatea în fiecare etapă.

În final, Ilie l-a întrebat dacă avea vreo dorinţă pe care el i-ar fi putut-o onora înainte de a pleca. Şi Elisei i-a zis: „(Doresc un singur lucru. De aceea te-am urmat tot acest timp. De aceea nu te-am putut părăsi, chiar când ai încercat să te descotoroseşti de mine.) Te rog să fie peste mine o parte dublă din duhul tău!”


Elisei tânjea cu toată inima sa după ungere. Nu avea de gând să se mulţumească cu nimic mai puţin. Şi a primit ceea ce a cerut.

Cred că Dumnezeu ne conduce adesea, aşa cum l-a condus Ilie pe Elisei, să ne testeze, să vadă dacă avem de gând să ne mulţumim cu mai puţin decât ungerea totală cu Duhul Său Sfânt. Dacă intenţionăm să ne mulţumim cu mai puţin, vom avea doar atât. Dumnezeu nu dă ungerea aceasta credinciosului mulţumit de sine, care se complace în starea în care este şi care crede că poate merge înainte foarte bine fără ea.

Dar dacă realizăm că acesta este singurul lucru de care avem nevoie mai mult decât orice altceva, dacă, la fel ca Elisei, suntem dispuşi să persităm până când îl avem, şi dacă, asemeni lui Iacov la Peniel, putem spune cu sinceritate:

„Doamne, nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta cu această binecuvântare “, dacă tânjim şi cerem această putere a Duhului Sfânt, atunci într-adevăr o vom primi. Atunci vom fi cu adevărat „Israel”, având putere cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Dumnezeu permite adesori să vină în vieţile noastre eşecul şi frustrarea ca să ne arate cât de multă nevoie avem de această ungere. El caută să ne arate că, în ciuda faptului că suntem evanghelici în doctrină şi suntem locuiţi de Duhul Sfânt, avem încă nevoie să cunoaştem Duhul lui Dumnezeu stând peste noi în putere.

Nu este o chestiune uşoară să ai ungerea. Când Ilie l-a auzit pe Elisei, nu i-a spus “Oh, ceea ce ai cerut este un lucru uşor. Îngenunchează numai aici şi-mi voi pune mâinile peste capul tău şi-l vei primi.” Nu. Ilie i-a spus lui Elisei: „Greu lucru ai cerut.” Da, este un lucru greu. Trebuie să plătim un preţ pentru el. Trebuie să fim dispuşi să renunţăm la toate din lume pentru el.

Trebuie să ne dorim ungerea mai mult decât orice altceva pe pământ – mai mult decât banii şi confortul şi plăcerea, şi mai mult decât faima şi popularitatea şi chiar succesul în lucrarea creştină. Da, este într-adevăr un lucru greu. Dar aceasta este ceea ce presupune să însetezi. Când ajungem la acest nivel, putem merge la Isus să bem şi, aşa cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor curge prin noi în multe direcţii, aducând viaţă din moarte oriunde se revarsă (Ioan 7:37-39; Ezechiel 47:8, 9).

Dacă am primit ungerea, trebuie să fim atenţi să n-o pierdem cu nici un preţ. Putem s-o avem şi apoi s-o pierdem, dacă nu suntem grijulii. Puţin să ne complacem în critică răutăcioasă sau în conversaţii nefolositoare sau în imaginaţii murdare, sau să nutrim mândrie ori vreo ranchiună în inimile noastre şi ungerea dispare.

Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 9:27 că îşi ţine mădularele trupului în disciplină severă, ca nu cumva după ce a predicat altora, el însuşi să fie dezaprobat. N-am încetat niciodată să mă minunez cum puternicul apostol Pavel, după înfiinţarea atâtor biserici, după înfăptuirea atâtor minuni şi fiind atât de puternic folosit de Dumnezeu, să fie încă în pericol de a fi dezaprobat de


Dumnezeu, dacă ar fi fost neglijent cu mădularele trupului lui. Dacă e aşa, oare noi unde ne aflăm?

Avem nevoie să ne rugăm continuu: „Doamne, orice altceva aş putea pierde în viaţă, dar nu mă lăsa niciodată să pierd ungerea Ta.”

Puritatea motivului

O a doua cauză a ungerii lui Elisei a fost aceea că motivele lui erau pure. Slava lui Dumnezeu era singurul lui interes.

Acest lucru nu este menţionat în multe cuvinte, dar devine foarte evident pe măsură ce citim povestea vieţii lui. Nevoia era aşa de mare în poporul lui Dumnezeu şi blamarea Numelui lui Dumnezeu îl durea, aşa cum îl duruse pe Ilie înaintea lui.

Şi el tânjea să fie uns ca să împlinească o lucrare pentru Dumnezeu în acel

ţinut prin care să îndepărteze ruşinea de pe Acel Nume glorios.

Motivele impure şi centrate pe sine sunt adesea cauza datorită căreia copiii lui Dumnezeu nu sunt unşi. Cei mai mulţi creştini sunt fericiţi dacă sunt drepţi în exterior, dar Dumnezeu caută adevărul în părţile dinlăuntru. El vede dacă suntem preocupaţi de slava Lui sau de propria noastră slavă. El vede dacă blamarea Numelui Lui ne răneşte sau nu. Dacă inimile noastre nu sunt împovărate şi îndurerate când vedem Numele lui Dumnezeu blamat în ţara noastră, în zilele noastre, atunci mă întreb dacă Dumnezeu ne va unge vreodată cât de cât.

În Ezechiel 9:1-6, citim cum Dumnezeu însemnează anumiţi oameni ca fiind în mod deosebit ai Lui. Aceia pe care i-a însemnat erau cei care plângeau şi gemeau la păcatele pe care le vedeau în poporul lui Dumnezeu. Aceştia constituie rămăşiţa lui Dumnezeu şi aceştia sunt cei pe care El îi unge – aceia ale căror inimi sunt preocupate de Numele Lui şi care caută să-L glorifice numai pe El.

Nici o iubire pentru această lume

Un al treilea motiv pentru ungerea lui Elisei a fost faptul că el nu nutrea nici un sentiment de iubire pentru această lume. Acest lucru a devenit evident în relaţia cu Naaman. Când acesta i-a oferit bani, el a refuzat să accepte vreo plată pentru minunea pe care o săvârşise.

Elisei nu avea nici un sentiment de iubire pentru această lume sau pentru bani. El nu a căutat câştigul personal în lucrarea Domnului.

Ghehazi, pe de altă parte, ne oferă un contrast izbitor. El era asistentul lui Elisei, întocmai cum Elisei fusese pentru Ilie. Şi dacă Elisei a putut primi o porţie dublă din duhul lui Ilie şi a continuat lucrarea lui Ilie, cu siguranţă şi Ghehazi ar fi putut deveni capabil să primească duhul lui Elisei şi să continue lucrarea lui Elisei.


Dar el nu a primit ungerea. În schimb, a primit lepră. De ce? Pentru că Dumnezeu i-a văzut inima. În ciuda tuturor acelor aparenţe exterioare de spiritualitate, exista adânc înrădăcinată în inima lui Ghehazi o dorinţă după câştigul personal. Poate că la început a intrat în lucrarea Domnului cu sinceritate, dar, foarte curând, a început să gândească în termenii avantajelor materiale. El a crezut că putea acumula atât bunăstare materială cât şi ungerea. Dar s-a înşelat. Mulţi lucrători creştini fac aceeaşi greşeală.

Fie ca Domnul să ne elibereze de vreo încercare de a folosi poziţia noastră sau lucrarea noastră, din orice biserică sau instituţie creştină, ca mijloc de câştig personal.

Un necredincios mi-a mărturisit odată observaţia lui potrivit căreia pare a fi chiar profitabil în zilele noastre să fii implicat în lucrarea creştină. Mi-a dat exemplul unui anumit lucrător creştin, care nu o dusese aşa de bine prin activitatea laică. Dar acum el avea din abundenţă. Primise o mulţime de bani din America. Şi-a construit o casă mare pentru el însuşi şi acum trăia în mare lux. Şi culmea tuturor acestora era că el se considera pe sine un evanghelic, având un loc asigurat în cer! Cu siguranţă astfel de oameni nu-I slujesc deloc lui Dumnezeu.

Fraţilor, când lucrarea creştină ne aduce profit material, trebuie să ne examinăm vieţile din nou să vedem dacă într-adevăr îl urmăm pe Isus. De obicei vom descoperi că nu.

Watchman Nee a spus că, dacă în umblarea noastră pentru Dumnezeu, nu este nici un cost implicat, nici un sacrificiu făcut, atunci trebuie să ne întrebăm serios dacă într-adevăr chemarea noastră a fost de la Dumnezeu.

Să ne întrebăm pe noi înşine dacă e vreun sentiment de iubire în inimile noastre pentru lume, pentru plăcerile, confortul şi bogăţiile ei. Dumnezeu nu ne poate unge dacă există aşa ceva.

O rămăşiţă biruitoare

Astăzi Dumnezeu caută în ţara noastră bărbaţi şi femei pe care să-i poată unge cu Duhul Lui – o rămăşiţă care este dispusă să plătească preţul pentru a primi şi păstra acea însărcinare cu putere.

Pentru noi, cei de astăzi, apele Iordanului simbolizează moartea spirituală care ne învăluie ţara prin lucrarea puterilor întunericului. Dumnezeu caută o rămăşiţă biruitoare în poporul Lui care să pătrundă prin ea şi să aducă viaţă din moarte. El caută oameni care vor folosi Numele Domnului Isus Hristos ca să pună pe fugă forţele vrăjmaşului şi care vor merge nestingheriţi prin orice obstacol; oameni care vor face o cărare prin fiecare Iordan şi care vor trasa o autostradă pentru Dumnezeul nostru în acest tărâm. Atunci vom vedea setea după reînviere în bisericile noastre, şi păgânii vor şti că Domnul nostru Isus Hristos este Dumnezeul adevărat.


Ungerea singură poate sparge jugul vrăjmaşului din ţara noastră (Isaia 10:27). Numele lui Isus ne-a fost încredinţat. Dar oare avem noi ungerea?

Oh, de-am înseta după puterea Duhului Sfânt în viaţa şi în lucrarea noastră, aşa încât să-L putem slăvi pe Dumnezeu, să împlinim voia Lui şi să aducem împărăţia Lui.

Fie ca El să găsească în mijlocul nostru mulţi dispuşi să plătească preţul pe care-l presupune transformarea în oameni ai lui Dumnezeu, sfinţi, smeriţi şi unşi.

Amin

 

Secretele Biruinţei

scris de :   Zac Poonen

O VIAŢĂ DE BIRUINŢĂ CONTINUĂ

Voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră este biruinţa continuă. Acest adevăr reiese clar din mai multe pasaje ale Bibliei. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste pasaje:

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (2 Corinteni 2:14) .

„Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37) .

„… vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2:1) .

Cu toate că versetele de mai sus şi altele asemănătoare sunt în Sfânta Scriptură este greu să-i convingi pe mulţi credincioşi că Dumnezeu vrea ca ei să trăiască permanent o viaţă de biruinţă.

Dacă luăm Scriptura aşa cum e scrisă şi o credem pur şi simplu, ca un copil, atunci acest mesaj va fi evident pentru noi. Dacă ne bazăm însă pe propria noastră raţiune, putem găsi multe argumente convingătoare cum că o asemenea viaţă nu este posibilă în această lume rea. Mulţi „credincioşi” care de fapt nu cred vor adăuga mărturia lor la ceea ce ne spune nouă raţiunea şi curând vom ajunge să ne convingem pe noi înşine că în lumea aceasta nu este posibilă o viaţă de biruinţă.

Dacă noi nu suntem mai întâi convinşi că Dumnezeu vrea să trăim o viaţă de biruinţă continuă, nu


vom putea avea niciodată credinţa necesară trăirii unei astfel de vieţi, căci fără credinţă este imposibil să intri în viaţa de biruinţă. Absolut totul în viaţa creştină depinde de credinţă, iar credinţa este bazată pe revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Său.

Chiar dacă în trecut ai trăit în înfrângeri ani de-a rândul, nu fi trist, nu dispera. Pentru a face primul pas înspre o viaţă de biruinţă, este îndeajuns doar să vezi clar, în Cuvântul lui Dumnezeu, acest adevăr al unei vieţi de biruinţă continuă.

Credinţa, un imperativ absolut necesar

Pasajul biblic din 1 Ioan 2:6 spune: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” .

Cum a trăit Isus? A fost El biruitor câteodată sau de cele mai multe ori, sau tot timpul? Ştim răspunsul. El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar nu a păcătuit niciodată.

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15) .

Acum, ni se spune să trăim cum a trăit El. Este acest fapt posibil aici, pe Pământ? Ne-ar cere Dumnezeu să facem ceva ce ştie foarte bine că nu putem face? Nu. Aşa ceva este de neconceput. Nici măcar taţii pământeşti nu cer lucruri absurde copiilor lor; cu atât mai puţin Dumnezeu!

Unele dintre cele mai triste cuvinte scrise în Noul Testament se găsesc la Matei 13:58 „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor” . Un mesaj asemănător în Marcu 6:5 spune:N-a putut să facă nicio minune acolo”. El a vrut să facă lucrări măreţe pentru acei oameni din oraşul Său natal şi ei aveau nevoie de acele minuni, dar necredinţa lor L-a opritNecredinţa ,,leagă” mâinile Dumnezeului Atotputernic, astfel că „nu poate” face pentru noi lucrările pe care vrea să le facă .


Mă întreb de câte ori a intenţionat Dumnezeu să facă minuni pentru tine, dar pe care „nu le-a putut” face datorită necredinţei tale. Oare câţi dintre noi, stând înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, vor auzi aceste cuvinte: „Nu am putut face tot ce am vrut pentru tine şi prin tine, din cauza necredinţei tale”? Un regret imens va cuprinde atunci inimile noastre descoperind acest fapt, la sfârşitul vieţii noastre pământeşti! Este bine să reflectăm acum la toate acestea.

Primii mei ani, după ce am devenit un creştin născut din nou, i-am petrecut cu un grup care, la adunările lui, se axa pe studierea Scripturii. Într-un fel sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă mi-a dat ocazia să îmi formez o bună cunoaştere a Scripturii. De cele mai multe ori, însă, studiul acestui grup era bazat pe logica omenească, fără a avea descoperirea dată de Duhul Sfânt. Noi studiam Biblia cum se studiază la şcoală chimia. Am descoperit înţelesul simbolurilor din Vechiul Testament etc., dar, cu toate acestea, eram învinşi de păcatul din viaţa noastră. Ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar nu aveam credinţă pentru nimic mai mult.

Când am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu adevărul botezului cu Duhul Sfânt şi am început să Îi cer Domnului acest botez, am constatat că îmi era cu neputinţă să cred. Am postit şi m-am rugat şi eram dispus să plătesc orice preţ pentru primirea acestui botez, dar îmi era foarte greu să cred că Dumnezeu mă ascultă şi răspunde la rugăciunile mele. Isus ne-a învăţat că oridecâteori ne rugăm trebuie să credem că am şi primit ceea ce am cerut.

„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24) .


Mi-a luat mult timp – mulţi ani – ca să pot ajunge la o credinţă simplă, ca de copil, în privinţa acestui pasaj. În cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi chiar mi-a împlinit-o. Am fost botezat în Duhul Sfânt prin credinţă. Darul limbilor care a venit în mod surprinzător după botez a fost pentru mine o confirmare în plus a ceea ce primisem deja prin credinţă.

Acum, când mă uit înapoi la acei ani de luptă, văd clar că

ceea ce m-a împiedicat a fost necredinţa.

Acelaşi principiu se aplică şi în cazul procesului de ajungere la o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Putem să postim, să ne rugăm şi să însetăm – fără să ajungem nicăieri – până când nu credem că Dumnezeu poate şi ne va şi conduce la o astfel de viaţă. Satan ştie că tu nu poţi primi nimic de la Dumnezeu fără credinţă. Deci poţi să-ţi imaginezi cât de mult va încerca el să-ţi umple inima cu necredinţă! Necredinţa este un pericol mai mare decât minciuna sau adulterul, pentru că acestea din urmă sunt recunoscute cu uşurinţă ca fiind păcate, pe când necredinţa nu. La Evrei 3:12 scrie: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” .

O inima rea, plină de necredinţă, poate duce la despărţirea noastră de Dumnezeu. Necredinţa este cauza care stă la baza tuturor celorlalte păcate – după cum vom vedea în capitolul următor.

La Romani 6:14 spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” .

În acest verset Duhul Sfânt ne spune foarte clar că, în condiţiile în care suntem sub har, păcatul nu poate avea stăpânire asupra noastră. Versetul este atât de clar, încât şi un copil îl poate înţelege. În ciuda acestui fapt,


mulţi credincioşi tot nu cred în posibilitatea reală de a trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului.

Dumnezeu vrea ca tu să trăieşti o viaţă de biruinţă. Nu contează cât de murdare sunt gândurile tale, sau de cât timp ai fost învins de mânie. Domnul te poate elibera complet şi îţi poate da o inimă curată. Acestea „nu le poate face”, însă, pentru tine câtă vreme nu crezi.

Biblia spune că ceea ce credem în inima noastră trebuie să mărturisim cu gura noastră. La Romani 10:10 citim: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” .

Acesta este un principiu important, căci prin mărturisirea cu gura noastră exprimăm credinţa noastră, ceea ce la rândul ei duce la eliberarea din lanţurile păcatului. Trebuie, deci, să rostim cuvântul mărturisirii noastre împotriva lui Satan, spunând: „Cred că Dumnezeu mă va conduce la o viaţă de biruinţă asupra păcatului”. „Ei l-au biruit, [pe Satan] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11) .

Continuă să faci această mărturisire de fiecare dată când eşti doborât, până când biruinţa devine o realitate în viaţa ta. Nu te descuraja dacă biruinţa nu vine peste noapte. Dumnezeu va onora în mod sigur mărturisirea pe care o faci cu gura ta. Şi tu îl poţi învinge pe Satan.

Trebuie să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu

Mulţi credincioşi au un obicei rău, şi anume, acela de a trata Cuvântul lui Dumnezeu cu superficialitate. Să luăm spre exemplu cuvintele lui Isus din Matei 12:36-37:

„Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit” .

Majoritatea credincioşilor nu cred că, literalmente, va trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor rostit vreodată. Când vom crede cu adevărat aceasta, vor fi eliminate din viaţa noastră toate bârfele, pălăvrăgelile, vorbirile de rău şi accesele de mânie. Toţi cei care iau în serios aceste cuvinte ale lui Isus vor lua măsuri drastice de îndepărtare a tuturor cuvintelor nefolositoare din vorbirea lor.

În versetele de mai sus, Isus spune că prin cuvintele noastre vom fi socotiţi neprihăniţi. Ştim cu toţii despre neprihănirea prin credinţă, dar credinţa fără fapte este moartă, şi o credinţă care nu ne curăţă vorbirea este moartă. Gândeşte-te la toate cuvintele pe care le-ai rostit (sau scris) în ultimele trei luni – acasă, la serviciu, soţului, soţiei, copiilor, colegilor etc. Oare o înregistrare a vorbirii tale ar dovedi că eşti un copil neprihănit al lui Dumnezeu, diferit de lumea din jurul tău? Sau înregistrarea ar arăta că vorbirea ta este asemenea cu cea a necredincioşilor?


Vorbirea multor credincioşi nu a fost curăţată, pentru că ei nu au luat în serios cuvintele lui Isus. Aceasta provine din lipsa lor de frică faţă de Dumnezeu. Ei se tem de oameni, mai mult decât se tem de Dumnezeu. Nu putem aspira la înaintare în viaţa noastră spirituală, dacă nu dezvoltăm obiceiul de a lua în serios Cuvântul lui Dumnezeu. În Iacov 1:26 scrie: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică” .

Aşadar, dacă un om nu-şi poate controla limba, creştinismul lui este zadarnic, pentru că, aşa cum a spus Isus, vorbirea noastră arată starea inimii noastre. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Vorbirea noastră este un indicator foarte precis al stării noastre spirituale. Iată un alt exemplu: Cuvântul lui Dumnezeu spune că soţii să nu ţină niciodată necaz pe soţiile lor. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele” (Coloseni 3:19) . Ce înseamnă aceasta? Oare este permis soţului să ţină necaz măcar o dată pe soţia lui? Cuvântul lui Dumnezeu interzice categoric adulterul sau uciderea, şi, prin urmare, noi ştim că nu avem voie să comitem astfel de păcate nici măcar o singură dată. Totuşi, când citim că unui soţ nu-i este permis să ţină necaz pe soţia lui, această poruncă nu o primim cu aceeaşi seriozitate. De ce? Pentru că alegem, în funcţie de reprezentările din mintea noastră cu privire la poruncile lui Dumnezeu, iar apoi hotărâm: care dintre poruncile lui Dumnezeu să le luăm în serios şi pe care nu. Nu ne dăm seama că tot Cuvântul lui Dumnezeu trebuie luat în serios.

Cei care, însă, iau în serios toate cuvintele lui Dumnezeu plâng cu amar pentru păcatele lor de fiecare dată când cad. Astfel, ei vor găsi mângâierea (întărirea) Duhului Sfânt şi vor fi aduşi la o viaţă de biruinţă.„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [întăriţi] ” (Matei


5:4) . Descoperim aici un alt secret al biruinţei: Ia în serios fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu, şi plânge cu amar pentru păcatul tău, de fiecare dată când ignori orice poruncă, orice cuvânt al lui Dumnezeu şi eşuezi, astfel, să atingi standardele lui Dumnezeu. Numai în felul acesta îţi vei dovedi frica de Dumnezeu, iar, frica de Dumnezeu este începutul acelei înţelepciuni care duce la o viaţă de biruinţă.

Dumnezeu priveşte cu îndurare şi bunăvoinţă la cei care sunt zdrobiţi şi pocăiţi în duhul lor şi care tremură la auzul Cuvântului Său: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:2) .

Dumnezeu este plin de iubire

Dintotdeauna, Dumnezeu a cerut din partea omului ascultare. Sub Vechiul Legământ, israeliţii au primit porunci de care trebuiau să asculte. Au descoperit, însă, că nu puteau ţine în mod desăvârşit legile lui Dumnezeu.

Sub Noul Legământ, Dumnezeu a promis că va scrie poruncile Lui în inimile şi-n minţile noastre, astfel încât nu numai că Îl vom asculta, dar ne va fi chiar drag să ascultăm de El. Promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:27) . Deci, numai prin ascultarea de poruncile Sale putem avea părtăşie cu Dumnezeu.

Totuşi mulţi credincioşi nu înţeleg ce înseamnă ascultarea. Cei mai mulţi credincioşi înţeleg atât de greşit

„harul”, încât consideră ascultarea ca fiind o cerinţă a Vechiului Legământ. Poruncile lui Dumnezeu, prin urmare, sunt considerate o povară grea. Aceasta e o înşelăciune satanică. Este rezultatul ignorării iubirii lui Dumnezeu. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt date pentru binele nostru şi sunt menite să ne elibereze. Ele îşi au originea în inima lui Dumnezeu care ne iubeşte cu desăvârşire.

Moise spune (cu privire la Dumnezeu, care dădea lui Israel poruncile Sale pe Muntele Sinai) că „Domnul a venit din Sinai având în dreapta Lui focul legii. Da, El iubeşte popoarele” (Deuteronom 33:2-3) . Faptul că


Dumnezeu ne dă legile Lui este o dovadă a dragostei Sale fierbinţi pentru noi.

Unele dintre poruncile lui Dumnezeu cer din partea noastră jertfire de sine, dar, în cele din urmă, vom descoperi că ele sunt în cel mai înalt înţeles spre binele nostru. Un tată nu dă copiilor săi porunci pentru a-i împovăra sau pentru a le face rău, ci numai pentru a-i ajuta. Iată perspectiva corectă, de care avem şi noi nevoie, asupra poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă a crede într-un Dumnezeu care este desăvârşit în iubire. Când avem o asemenea credinţă, ne găsim plăcerea în înfăptuirea cu orice preţ a poruncilor lui Dumnezeu.

Aici este motivul ascuns al celor mai multe din înfrângerile noastre: diavolul a convins oamenii fie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt necesare, fie că ele sunt o povară. Dacă nu înţelegem motivul pentru care Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, întocmai cum ne cere El, atunci această neînţelegere dovedeşte doar propria noastră imaturitate. Într-o zi, când vom fi mai maturi, vom înţelege.

Copiii, când sunt obligaţi să meargă la şcoală, e posibil să nu înţeleagă motivul pentru care părinţii nu-i lasă să rămână acasă şi să se joace. Poate cred că părinţii lor sunt foarte duri cu ei, când, de fapt, iubirea îi determină pe părinţi să impună copiilor lor s-o rupă cu joaca pentru a ajunge oameni educaţi, maturi în gândire.

Asemenea acelor copii mici, nici noi nu înţelegem de multe ori căile lui Dumnezeu, dar dacă am crede în iubirea Sa, am asculta de tot Cuvântul Lui şi ne-am supune autorităţii Sale fără să-I mai punem nici o întrebare.

Gândiţi-vă cum stau lucrurile în privinţa suferinţei. De ce lasă un Dumnezeu al iubirii să trecem prin suferinţă? Deoarece suferinţa este o parte a


,,programei” de învăţământ în educaţia noastră duhovnicească. Prin suferinţă, Dumnezeu ne conduce la maturitate. Dacă în această viaţă nu ai avut multe prilejuri de a suferi, cu siguranţă că nici n-ai putut să-ţi însuşeşti multe dintre învăţăturile care au într-adevăr valoare duhovnicească.

Poate că ultima dată când ai avut o mică suferinţă ai cârtit şi te-ai plâns atât de mult, încât acum Dumnezeu te lasă să-ţi urmezi propriul drum. Este trist când Dumnezeu te dă la o parte şi te ,,aşează” pe un astfel de raft. Eu mai degrabă aş trece prin suferinţă în fiecare zi din viaţa mea, decât să fiu lăsat la o parte de Dumnezeu pe un raft.

Când Dumnezeu ne trece prin suferinţă nu are niciun rost să ne comparăm cu alţii. Aceasta ar fi ca şi cum copiii voştri s-ar întreba de ce tocmai ei trebuie să meargă la şcoală, când copiii săraci din mahala se pot juca în noroi toată ziua. Toate lucrările lui Dumnezeu în viaţa noastră vin din iubirea Lui desăvârşită pentru noi. El vrea fericirea noastră – nu veselia superficială şi fără sens a lumii – ci fericirea aceea veşnică şi plină de conţinut, care vine în urma sfinţirii vieţii. Şi în afară de calea suferinţei nu există nicio altă cale care ar duce la sfinţenie.

„Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10) . Isus a fost cel mai fericit om care a umblat vreodată pe Pământ. Totuşi El a fost singurul care a şi suferit cel mai mult. Fericirea Lui a izvorât din înfăptuirea voii Tatălui Său, nefiind rezultatul unei vieţi destinse, lejere. Îşi cunoştea Tatăl ca Iubire Desăvârşită, aşa că S-a supus cu bucurie la tot ceea ce Tatăl pregătise

pe calea Lui pentru El. Acesta a fost secretul vieţii Lui.

Dumnezeu ne iubeşte cum L-a iubit pe Isus

Rădăcina tuturor problemelor noastre spirituale stă în faptul că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca pe un Tată Iubitor şi ca pe Dumnezeul Suveran.

Un adevăr care mi-a revoluţionat viaţa creştină este destăinuirea minunată pe care ne-a făcut-o Isus potrivit căreia: Tatăl ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe El. Isus, în rugăciunea pe care a adresat-o Tatălui, a spus: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23) . În această rugăciune a lui Isus, observăm că El s-a rugat ca lumea din jur să cunoască acest adevăr; dar înainte ca lumea să-l poată înţelege trebuie ca el să cuprindă, mai întâi, inimile noastre.

Teoretic, toţi creştinii cred într-un Tată iubitor care este în Ceruri, dar, prin faptul că sunt deseori neliniştiţi şi îngrijoraţi şi atât de plini de nesiguranţă şi frică, ei dovedesc necredinţa care zace în adâncul inimii lor.

Cei care îndrăznesc să creadă că Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus sunt puţini la număr! Nici unul dintre noi nu ar îndrăzni să creadă un astfel de adevăr, dacă nu Însuşi Isus ne-ar fi spus, răspicat, că aşa stau lucrurile.

De-ndată ce ochii tăi sunt deschişi pentru a vedea acest adevăr glorios, acesta îţi va schimba întreaga perspectivă asupra vieţii. Toate cârtirile, toate


nemulţumirile, depresia şi perspectiva sumbră vor dispărea complet din viaţa ta. Ştiu că de o astfel de experienţă poţi avea parte şi tu, pentru că s-a întâmplat şi în viaţa mea.

Am trăit timp de mulţi ani în robia depresiei şi eram înfrânt. Nu aceasta era voia lui Dumnezeu pentru mine, însă nu mă puteam elibera din această stare. Lucrurile s-au schimbat, începând cu momentul în care ochii mei au fost deschişi, pentru a vedea adevărul că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus. Acum văd, că tot ce vine în viaţa mea vine din mâna unui Tată iubitor. Am văzut că are grijă de mine ca de lumina ochilor Săi; şi astfel, acum, nici o circumstanţă, oricât de dureroasă, din viaţă nu mă mai poate face cârtitor sau depresiv. Am învăţat, aşa cum spune Pavel, secretul de a fi mulţumit şi de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii.

„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (…) Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:4,11) .

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18) .

Acum, temeiul de neclintit al vieţii mele de credinţă este că DUMNEZEU MĂ IUBEŞTE ATÂT DE MULT, CÂT L-A IUBIT PE ISUS .

Faptul că nu ai ajuns să trăieşti o viaţă de biruinţă nu se datorează faptului că ai postit prea puţin şi nici faptului că te-ai rugat puţin. Biruinţa nu vine prin efortul propriu, ci prin credinţă. „Credinţa în ce?” – poate te întrebi. Credinţa în iubirea desăvârşită ce o are Dumnezeu pentru tine.

Mulţi credincioşi trăiesc sub condamnarea lui

Satan care le spune mereu: „Nu posteşti destul. Nu te rogi


destul. Nu mărturiseşti destul. Nu studiezi destul Biblia” etc., etc. Ei sunt continuu hăituiţi de asemenea gânduri de autocondamnare, într-un ciclu interminabil de activităţi şi într-o multitudine de lucrări moarte.

Îţi dai seama că autodisciplina, postul, rugăciunea, zeciuiala şi mărturia sunt toate lucrări moarte, dacă acestea nu sunt rodul iubirii tale faţă de Dumnezeu? Şi ele nu pot proveni din iubire dacă tu, întâi de toate, nu eşti sigur de iubirea lui Dumnezeu faţă de tine.

Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să fie înrădăcinaţi şi statornici în dragostea lui Dumnezeu: „ … şi-L rog [pe Dumnezeu] ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, să aveţi rădăcina şi temelia pusă în dragoste” (Efeseni 3:16,17) .

Creştinii din Efes erau deja convertiţi şi botezaţi cu Duhul Sfânt. Totuşi, aveau nevoie să fie întăriţi de Duhul Sfânt în omul dinlăuntru pentru a fi înrădăcinaţi şi statornici în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru ei, înţelegând astfel lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea acestei iubiri. Numai după aceea începe Pavel să le vorbească despre darurile prin care poate fi zidit trupul lui Hristos: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:11-12).

La baza modului nostru de gândire trebuie să stea mereu încrederea deplină în iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să fim înrădăcinaţi şi statornici în această iubire, dacă vrem ca slujirea noastră să fie eficientă.


În alt loc, Noul Testament prezintă acelaşi principiu folosind expresia „intrarea în odihnă”. „Fiindcă am crezut [în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru noi] , intrăm în <<odihna>> despre care a vorbit El”, spune apostolul în Evrei 4:3. Apoi ne îndeamnă să ne străduim să intrăm în această odihnă. „Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4:11). Este uşor să cădem şi să ne îndepărtăm, când nu ne

„odihnim” în protecţia desăvârşită asigurată de iubirea lui

Dumnezeu.

Lumea este plină de oameni care caută pe cineva care să-i iubească. Mulţi creştini merg din biserică în biserică dorind să fie iubiţi. Unii caută dragostea în prietenii, iar alţii în căsătorie, dar toate aceste căutări pot duce la dezamăgire. Asemenea orfanilor, copiii lui Adam se simt în nesiguranţă şi ca urmare sunt mereu doborâţi de crize de autocompătimire. Este trist faptul că mulţi continuă să se simtă în primejdie chiar şi după convertirea lor, când, de fapt, nu mai au niciun motiv să se simtă aşa.

Ce ne spune Evanghelia cu privire la această problemă? Răspunsul este să ne găsim siguranţa în iubirea lui Dumnezeu.

Isus le spune în mod repetat ucenicilor Săi că toate firele de păr din cap le sunt numărate şi că Dumnezeu, Cel care hrăneşte milioanele de păsări şi îmbracă milioanele de flori, se va îngriji în mod sigur de ei.

Un argument şi mai puternic este următorul: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32) .

Aşa cum S-a îngrijit de Isus, Dumnezeu se

va îngriji şi de tine.


Una din cauzele pentru care Dumnezeu ne lasă, câteodată, să fim dezamăgiţi de alţii, este de a ne învăţa să nu ne mai punem încrederea în oameni. El doreşte să ne elibereze de o asemenea idolatrie (fiindcă dependenţa de oameni este o formă de idolatrie) ca să învăţăm să ne încredem pe deplin numai în El. Aşa că, atunci când Dumnezeu îţi ordonează într-un astfel de mod circumstanţele încât eşti dezamăgit din toate părţile, aceasta să nu te descurajeze. Este la lucru mâna lui Dumnezeu care vrea să te depărteze de încrederea în puterea omenească şi să te înveţe să trăieşti prin credinţa în El. Învaţă să-ţi găseşti siguranţa în faptul că Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus.

Toată concurenţa şi invidia între creştini apare ca urmare a acestei lipse de siguranţă. Un om care este sigur de iubirea lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu n-a făcut nicio greşeală făcându-l pe el aşa cum este, cu darurile şi talentele care i-au fost date, nu poate fi niciodată invidios pe alţii, şi nu urmăreşte niciodată să se ia la întrecere cu alţii. Aceeaşi lipsă de siguranţă generează şi toate problemele de relaţionare între credincioşi.

Gândeşte-te o clipă, dacă ochii tăi vor fi deschişi numai înspre acest singur adevăr – că Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum Îl iubeşte pe Isus – cât de multe probleme vor fi rezolvate în viaţa ta!

Dumnezeu are un scop, oridecâteori ne trece prin

Viaţa devine minunată când descoperim că Dumnezeu are un scop – şi anume unul glorios – în tot ceea ce îngăduie să vină în viaţa noastră. Chiar şi când spune „Nu” la rugăciunile noastre, acesta e un răspuns venit dintr-o inimă plină de iubire desăvârşită.

Când Dumnezeu a trimis şerpii înfocaţi să-i muşte pe israeliţi în pustie, aceasta a fost din iubire? „Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel”(Numeri 32:6) . A fost în mod sigur o acţiune motivată de iubire, pentru că a fost mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a-i face pe israeliţi să se pocăiască şi să se întoarcă înapoi la El, astfel încât să-i poată binecuvânta. El a vrut să-i binecuvânteze, dar nu a putut-o face până când ei nu s-au pocăit.

„Căci Eu ştiu gândurile pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29:11) .

Un motiv pentru care Dumnezeu a permis ca lumea aceasta să fie un loc în care se trăieşte inconfortabil – cu suferinţe, boli, şerpi veninoşi etc., – este ca oamenii să se întoarcă la El în necazul lor, astfel încât să-i poată binecuvânta. Prin urmare, putem vedea modul în care foloseşte Dumnezeu chiar şi răul (cauzat de Satan), să lucreze pentru binele scopurilor Sale.


În ziua când îi vom întâlni pe cei răscumpăraţi, în veşnicie, şi vom auzi istoria vieţii fiecăruia dintre ei, vom descoperi pe deplin cum a folosit Dumnezeu muşcăturile de şarpe, dificultăţile financiare, cancerul etc., ca să-i întoarcă de la păcat şi să-i facă copii ai Lui. Vom auzi, de asemenea, cum a folosit Dumnezeu suferinţa pentru a-Şi sfinţii copiii, astfel ca ei să poată fi părtaşi Naturii Lui. În ziua aceea Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru multe lucruri, pe care, aici pe Pământ, nu le-am putut înţelege. Un credincios adevărat, însă, nu trebuie să aştepte până în ziua aceea; el crede chiar acum în înţelepciunea şi-n iubirea lui Dumnezeu – deci a şi început să mulţumească pentru toate lucrurile.

Scopul final al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră este ca noi să putem fi părtaşi Naturii Lui. Dumnezeu face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru, acest bine fiind transformarea noastră în asemănarea Fiului Său. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).

De ce îngăduie Dumnezeu, câteodată, să pierdem bani în mod accidental sau să fim trişaţi de oameni imorali? Mulţi dintre noi am trecut prin experienţa de a fi buzunăriţi în trenuri sau în autobuze aglomerate. Aceste agresiuni le-am considerat mereu ocazii favorabile pentru rugăciune în favoarea pungaşului sau a escrocului în cauză. Însă nu numai atât, Dumnezeu doreşte să ne elibereze şi de ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de bani şi lucruri materiale. El nu vrea ca, făcând mereu calcule, să ne îngrijorăm pentru fiecare ban pierdut şi să ne bucurăm pentru fiecare ban câştigat! Vrea să ne găsim


bucuria în El – o bucurie care nu poate fi nici sporită prin vreun câştig material, nici diminuată de vreo pierdere materială.

Aşa a trăit Isus pe Pământ, iar noi suntem chemaţi să trăim cum a trăit El. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Dacă cineva I-ar fi dăruit lui Isus zece mii de dinari ca mulţumire pentru slujirea Lui, acest dar, în sine, nu i-ar fi sporit câtuşi de puţin bucuria care era deja deplină şi desăvârşită în Tatăl Său. Tot astfel, bucuria lui Isus n-ar fi fost diminuată de vreo pierdere materială. Iuda Iscarioteanul fura adesea mulţi din banii daţi ca dărnicie lui Isus. Aceste fapte erau cunoscute de Isus, şi, chiar dacă era mâhnit pentru starea lui Iuda, niciodată pierderea banilor în sine nu a fost ceea ce L-a deranjat.

Cât de diferită e situaţia în zilele noastre, când mulţi predicatori adoptă atitudini atât de greşite faţă de banii oferiţi lui Dumnezeu de către oamenii evlavioşi! Dar să nu ne legăm numai de predicatori. Care-i situaţia în cazul nostru? Creşte bucuria noastră prin câştigarea lucrurilor materiale, sau scade prin pierderea acestora? Atunci în mod sigur avem nevoie să ducem până la capăt mântuirea noastră, judecându-ne pe noi înşine şi lepădând astfel de atitudini.

Dacă eşti cu adevărat sincer în dorinţa ta de a fi părtaş la viaţa lui Isus, atunci Dumnezeu va lăsa să ţi se întâmple o mulţime de neplăceri, ca să te scape de iubirea lucrurilor materiale, de căutarea onoarei din partea oamenilor, de autocompătimire şi de multe alte atitudini care nu sunt din viaţa lui Isus.

Dacă nu vrei, El nu te va sili să mergi pe această cale. Dacă eşti mulţumit să trăieşti o viaţă de calitate inferioară din punct de vedere spiritual, o viaţă de învins, aşa cum trăiesc majoritatea credincioşilor din jurul tău, El te va lăsa să-ţi conduci viaţa de unul singur.


Dacă, însă, tânjeşti după tot ce are Dumnezeu mai bun, El Se va ocupa de tine cu fermitate, „extirpând” fără cruţare „tumorile canceroase” care-ţi ruinează sănătatea spirituală şi distrugând idolii care te corup. El va permite să suferi din cauza durerilor, dezamăgirilor, pierderilor, a speranţelor năruite, a umilirilor, a criticilor primite pe nedrept etc., ca să te conducă la acel nivel de stabilitate, de unde să nu mai poţi fi clintit vreodată. Din acel moment nu vei mai fi preocupat de îmbogăţire şi nici îngrijorat de sărăcie, nu te va afecta dacă eşti criticat sau lăudat, onorat sau defăimat. O dată ajuns în starea de moarte a lui Hristos faţă de toate lucrurile acestei lumi, eşti părtaş la viaţa lui Isus şi, în această nouă calitate, eşti un împuternicit al Lui să umbli pe Pământ ca un rege.

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10) .

Puţini găsesc această cale care duce la viaţa din belşug în Hristos, pentru că sunt puţini cei care sunt dispuşi să plătească preţul morţii totale faţă de SINE. Nu putem trăi prin credinţă dacă nu murim faţă de noi înşine. Dacă nu vrem să fim crucificaţi împreună cu Hristos, atunci cunoaşterea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu în viaţa noastră va rămâne mereu la un nivel teoretic. Nu putem fi ucenici ai lui Isus, dacă nu ne lepădăm de toate lucrurile acestei lumi. Isus a spus că

„oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:33).

Mai înainte ne-am uitat la Ioan 17:23, unde Isus a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. Isus nu Se roagă aici pentru lume sau pentru creştinii fireşti. El Se roagă pentru cei unsprezece ucenici ai Săi care au lăsat totul pentru a-L urma. Acei ucenici au ajuns să cunoască acea


siguranţă în iubirea Tatălui pe care n-o pot cunoaşte

niciodată creştinii fireşti şi oamenii acestei lumi.

Ce îi face pe creştini să fie fireşti? Oare nu acel mod de gândire lumesc, pe care-l adoptă ei în urma înşelării diavolului, conform căruia ar fi mai fericiţi dacă ar încerca să obţină „tot ce e mai bun din ambele lumi” (după spusele lor), în loc să se predea complet lui Dumnezeu? Dar aceasta e o înşelătorie!

Dacă ne-am pune încrederea în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, ne-am lepăda cu dragă inimă de orice lucru pentru El. Atunci am fi complet eliberaţi de îngrijorare. În Filipeni 4:6-7 ni se porunceşte: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”

Creştinii fireşti sunt mereu îngrijoraţi că s-ar putea, în orice moment, să li se scufunde barca în mijlocul furtunii. Isus a putut dormi în timp ce traversa furtuna, fiindcă era sigur de iubirea Tatălui Său. Ştia că diavolul nu-L putea îneca aşa uşor. Tatăl Său veghea asupra Lui tot timpul. Cât de frumoasă devine viaţa când realizăm că Tatăl ne iubeşte şi ne poartă de grijă în aceeaşi măsură în care L-a iubit pe Isus şi I-a purtat de grijă lui Isus!

Când Îl vom vedea în final pe Dumnezeu vom fi surprinşi să descoperim cât de mare era iubirea Lui faţă de noi în comparaţie cu ceea ce ne-am imaginat noi vreodată. Atunci ne vom da seama cât de absurde erau toate îngrijorările noastre. Dar cu ce ne va ajuta să ne dăm seama de această realitate abia în ziua aceea? Acum este vremea să avem ochii deschişi la realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să trăim prin credinţă.

Nu vei fi încercat peste puterile tale

În pasajul din 1 Corinteni 10 există un verset minunat: versetul 13. În el se găseşte o mângâiere extraordinară pentru fiecare dintre noi. El spune că

„Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita [încercarea] , a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Oamenii spun adesea că trec prin încercări şi întristări insuportabile. Această afirmaţie poate fi adevărată pentru copiii lui Adam, dar în mod cert nu poate fi adevărată pentru ucenicii lui Isus, fiindcă Dumnezeu supraveghează atent orice încercare şi ispită care vine în viaţa lor.

Satan, împreună cu cei care ne urăsc, ar vrea să ne tulbure în felurite moduri. Dar ei nu pot ajunge până la noi fără permisiunea lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament, Satan şi-a dat seama că Dumnezeu a pus un zid de protecţie în jurul lui Iov, ca niciun rău să nu-l poată atinge. Satan I-a spus lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara.” (Iov 1:10).

Pentru sfinţirea lui Iov, însă, Dumnezeu a permis ca această protecţie să fie diminuată, iar lui Satan i s-a permis să îl atace pe Iov. Cu toate acestea, măsura breşei în zidul de protecţie a fost determinată de Dumnezeu.


Zidul protector a fost deschis, la început,într-o măsură foarte mică (Iov 1), iar apoi, mai târziu, într-o măsură un pic mai mare (Iov 2). Sabeenii şi caldeenii, care au prădat averea lui Iov, au putut intra numai prin breşa făcută de Dumnezeu în acel zid protector. „Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat, şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei… Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei.” (Iov 1:15,17).

Tot prin aceeaşi breşă a intrat şi furtuna care a dărâmat casa peste copiii lui Iov. Totuşi, breşa nu era destul de largă pentru ca boala să poată pătrunde şi să atace trupul lui Iov. Însă, mai târziu, când Dumnezeu a deschis un pic mai mult zidul protector, a putut pătrunde şi boala care a început să-l chinuiască pe Iov. La început, Iov nu şi-a dat seama că Dumnezeu ţinea sub control tot ceea ce se întâmpla. El a înţeles aceasta mai târziu – pe la finalul povestirii – dar nu-l putem învinovăţi, pentru că el nu avea Scripturile aşa cum le avem noi. Acum, însă, noi avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, pentru a ni-L arăta pe Acela care controlează breşa din zidul de protecţie.

Zidul de protecţie este, de fapt, Dumnezeu Însuşi

ca un zid de foc în jurul nostru. „Eu Însumi – zice Domnul

- voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui, şi voi fi slava

lui în mijlocul lui!” (Zaharia 2:5) .

Însă, după cum citim în Vechiul Testament despre slujitorul lui Elisei, ochii noştri sunt adesea orbiţi şi nu vedem zidul de foc care ne înconjoară. Elisei, însă, l-a văzut şi astfel nu i-a fost frică deloc. „Slujitorul omului lui Dumnezeu [Elisei] s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?” El a răspuns: <<Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei>>. Elisei s-a rugat, şi a zis: <<Doamne, deschide-i ochii să vadă>>. Şi Domnul


a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.” (2 Împăraţi 6:15-17).

Slujitorul era înfricoşat pentru că nu putea vedea ceea ce vedea Elisei. Când, însă, Elisei s-a rugat pentru el, ochii lui au fost deschişi. Atunci s-a liniştit. Şi noi avem nevoie de deschiderea ochilor.

Dumnezeu ştie să refacă zidul protector şi ştie şi când să- l refacă. El controlează cu exactitate circumstanţele noastre, până în cele mai mici detalii, în funcţie de capacitatea noastră duhovnicească şi de înflăcărarea cu care luptăm pentru a dobândi cele mai înalte virtuţi ale Lui.

Când suntem imaturi şi slabi din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu ne va lăsa să fim testaţi de vreo ispită grea, nici nu-l va lăsa pe Satan să ne atace prea violent. În acelaşi timp, dacă Dumnezeu vede că nu suntem interesaţi de scopul Lui pentru viaţa noastră, El va îngădui să ducem un trai bun pe acest Pământ. Pierderea noastră va fi, atunci, în veşnicie.

Dumnezeu i-a permis lui Iov să înfrunte asemenea suferinţe intense tocmai pentru că Iov era unul dintre slujitorii Săi aleşi. Dumnezeu nu le va permite în viaţa oricui, fiindcă sunt puţini aceia care au ajuns la acel grad de maturitate la care sunt în stare să poarte asemenea suferinţe. În orice caz, sunt foarte puţini aceia care sunt interesaţi de o astfel de maturitate spirituală.

Isus a fost trecut de Tatăl Său prin toate ispitirile posibile, cărora ar trebui să le opunem rezistenţă vreodată. Aşa a ajuns El desăvârşit. Vedeţi Evrei 4:15:

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Uitaţi-vă de asemenea la Evrei 5:7-9„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari


şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice…” Astfel şi-a desăvârşit Isus educaţia ca Om şi a devenit perfect. Nici pentru noi nu este vreo altă cale spre desăvârşire.

Faptul că Dumnezeu nu va permite vreodată să fim ispitiţi sau încercaţi peste puterile noastre, este motivul pentru care putem fi siguri că putem trăi tot timpul în biruinţă. Dacă nu ne-ar fi fost dată garanţia lui Dumnezeu în 1 Corinteni 10:13, n-am fi putut avea o astfel de certitudine. Dumnezeu garantează că toate încercările şi ispitele pe care le întâmpinăm pot fi biruite.

Atunci de ce, totuşi, cădem?

Pentru că nu acceptăm calea de scăpare pe care ne-o oferă Dumnezeu în fiecare încercare şi ispită. Care este acea cale de scăpare? Este să ne smerim propriile fiinţe – chiar până la moartea pe cruce, aşa cum a făcut Isus. „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2:8).

Aceasta e calea îngustă spre viaţa din belşug, pe care puţini o găsesc. Mândria este atât de adânc înrădăcinată în firea pământească, încât puţini găsesc această glorioasă cale a umilinţei. Cei mai mulţi nici măcar nu ajung să înţeleagă ce înseamnă să-ţi smereşti propria fiinţă. Aceasta e într-adevăr un mister – dar Dumnezeu îl va descoperi tuturor celor care s-au predat Lui fără rezerve, din toată inima lor.

Poate gândim că presiunile vieţii sunt acelea care fac viaţa insuportabilă pentru noi. În realitate, mândria este cea care ne face viaţa dificilă şi părerile înalte pe care le avem despre noi înşine.


Am meditat la aceste lucruri, uneori, când eram nevoit să călătoresc în vreun compartiment aglomerat al unui tren fără locuri rezervate. Ne-având un loc unde să stau, trebuia să mă aşez pe podea, într-un colţ sau, alteori, să stau în picioare. Deja în gara de pornire compartimentul era ticsit de oameni şi de bagaje. Această situaţie s-a înrăutăţit de-a lungul traseului, căci după fiecare staţie erau mai mulţi oameni şi mai multe bagaje. Înghesuiala creştea încontinuu şi atunci m-am gândit:

„Dacă aş putea, în acest loc, să mă fac de mărimea unei furnici, n-ar mai fi presiunea aceasta mare peste mine”. Îmi dădeam seama că presiunea era prea mare din cauza mărimii mele, ca fiinţă omenească. Un om mai gras decât mine ar fi văzut probabil şi mai stringentă problema dimensiunii lui în aceste condiţii! Totul depinde de mărimea noastră. O furnică ar fi găsit compartimentul destul de spaţios şi nu s-ar fi plâns deloc de presiunea exercitată asupra ei.

Din punct de vedere spiritual problema presiunii se rezolvă în acelaşi mod. Când presiunea creşte din exterior, dacă pot să mă fac tot mai mic şi mai mic în ochii mei, voi vedea că presiunea scade şi, treptat, va dispărea. Dumnezeu doreşte să ne reducă. Trebuie ca El să ne reducă la nimic în ceea ce priveşte estimarea propriei noastre fiinţe, înainte de a-Şi putea împlini scopul cu noi. De exemplu, de ce ne simţim ofensaţi de alţii? Oare nu din cauză că avem păreri deosebit de bune despre noi înşine şi despre drepturile noastre? Simţim că oamenii nu ne acordă respectul pe care-l merităm sau că ei ne deposedează de drepturi. Ne simţim răniţi când oamenii ne vorbesc de rău pe la spate. Ceea ce cauzează asemenea suferinţă este umflarea mândriei noastre. Să spargem acest balon al mândriei şi, când vom ajunge cu adevărat dezumflaţi, vom constata că nu mai există nicio presiune. Acesta e secretul. Fie ca Dumnezeu să ne


deschidă ochii să-l vedem. În timp ce oamenii din jurul nostru se plâng de o mulţime de lucruri, noi nu vom avea în niciun caz vreo plângere, pentru că am luat-o pe calea de scăpare – calea smeririi propriei noastre fiinţe.

DUMNEZEU DĂ HARUL SĂU NUMAI CELOR SMERIŢI

Există încă un motiv pentru care Dumnezeu vrea să ne smerim şi anume pentru ca să ne poată da harul Său. Dumnezeu nu poate încălca propriile Sale legi, şi una din legile prin care El S-a legat pe Sine este aceea de a sta împotriva celor mândri şi de a da har celor smeriţi (1 Petru 5:5). Oricât de mult ne-ar iubi, El nu ne poate da harul Său dacă suntem mândri, iar dacă nu obţinem har de la Dumnezeu, nu putem trăi în biruinţă. Puterea ispitei poate fi învinsă numai prin puterea harului lui Dumnezeu.

„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17) . Sub Lege (Vechiul Legământ) oamenii se luptau din nou şi din nou împotriva ispitei din inimile lor, dar erau mereu învinşi.

În ce priveşte standardele exterioare ale legilor lui Dumnezeu, viaţa lui Saul din Tars era desăvârşită. În Filipeni 3:6 el mărturiseşte, în legătură cu propria-i viaţă, următoarele: „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, [eram] fără prihană”. Totuşi, el a constatat că era fără putere împotriva plăcerilor carnale şi a lăcomiei de avere din inima lui. El spune în Romani 7:8 că „păcatul a luat prilejul prin poruncă, şi a făcut să se nască în mine tot felul de pofte”.

Legea nu-i putea face pe oameni în stare să-şi păstreze curată inima de pofta carnală. Nu aceasta era


menirea ei. Scopul Legii a fost să-i arate omului păcatul lui şi starea lui de om neajutorat împotriva poftelor trupeşti, precum şi să-l reţină de la păcate exterioare prin frica de pedeapsă. Un om putea avea, prin Lege, o conduită exterioară perfectă în ochii lumii, însă inima lui putea fi plină de murdăria păcatului, ca un cămin de canalizare! Atât era maximul utilităţii Legii.

Vestea bună a Noului Legământ prin Isus Hristos este că ceea ce n-a putut face Legea poate face harul. Harul lui Dumnezeu este favoarea Lui, nemeritată de noi, a iertării păcatelor noastre, şi nu numai. Harul este mai mult decât atât. Este puterea lui Dumnezeu care ne poate face capabili să învingem păcatul.

În 2 Corinteni 12:9 cuvântul „har” este egal ca înţeles cu „ putere“, pentru că Domnul spune: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Acest har (putere) vine să ne ajute când suntem ispitiţi. În cartea Evrei, Scriptura spune: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim harpentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) şi „Căci este bine ca inima să fie întărită prin har” (Evrei 13:9) . Astfel ne putem păstra inima neîntinată de poftele carnale şi de lăcomia de avere. Aceasta este vestea bună a Noului Legământ.

În Evrei 8:10 Dumnezeu spune: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” . Sub Vechiul Legământ (Legea), Dumnezeu se adresa omului astfel: „Să faci…” şi „Să nu faci…”; dar observaţi (în versetul de mai sus) că sub Noul Legământ, Dumnezeu Însuşi îşi asumă responsabilitatea spunând: Voi pune…” şi Voi scrie…”. Dumnezeu îşi face lucrarea în mintea şi inima noastră prin Duhul harului. Prin har,

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi 


 , după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) . Numai astfel poate „porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4) . Acesta a fost scopul principal pentru care Dumnezeu a turnat Duhul Său în ziua Cincizecimii. Acesta a fost „Duhul de îndurare” pe care Dumnezeu a promis că Îl va „turna peste…locuitorii Ierusalimului” în ziua aceea (Zaharia 12:10).

Acel râu încă mai curge şi azi, ca o cascadă, din tronul lui Dumnezeu pe Pământ. Locuitorii Ierusalimului ceresc al lui Dumnezeu (Biserica), încă mai pot veni sub această cascadă pentru a fi îmbibaţi cu harul lui Dumnezeu. Atunci promisiunea din Romani 6:14, care spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har“, va fi împlinită.

Exista o singură condiţie pentru a veni sub această cascadă şi anume condiţia smeririi propriei noastre fiinţe!

Harul ne poate înălţa deasupra păcatului, deasupra circumstanţelor în care ne găsim, deasupra depresiei, deasupra indispoziţiilor, deasupra lui Satan, deasupra amărăciunii, a urii, a invidiei, a poftelor carnale şi a tuturor celorlalte rele. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6).

Ce este „mâna tare a lui Dumnezeu” sub care trebuie să ne smerim? Este Mâna care rânduieşte toate circumstanţele şi oamenii care traversează drumul vieţii noastre de zi cu zi. A ne smeri propria fiinţă înseamnă a ne supune de bunăvoie tuturor tratamentelor aplicate de Dumnezeu asupra noastră – în toate circumstanţele – chiar şi atunci când El permite oamenilor să treacă călare, deasupra capetelor noastre.

Niciodată nu trebuie să ne temem că aceste

tratamente ar putea deveni, la un moment dat,


insuportabile pentru noi, deoarece Dumnezeu veghează asupra breşei din zidul de protecţie şi ştie cât de mult trebuie să o deschidă. El ştie şi când să o închidă.

Dacă suntem învinşi de vreun păcat, poate exista numai un singur motiv care a cauzat această cădere, şi acela este mândria noastră. Nu putem birui păcatul, dacă Dumnezeu nu ne dă har, iar Dumnezeu nu ne dă har când suntem mândri. De fiecare dată când ne vedem doborâţi, trebuie să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

„Doamne, arată-mi unde se ascunde în mine mândria care Te-a împiedicat să-mi dai har ca să pot birui.”

Dacă suntem prompţi în a ne judeca, în acest fel, pe noi înşine de fiecare dată când cădem, biruinţa poate fi a noastră într-un timp foarte scurt.

Biruinţa asupra păcatului este dreptul nostru pe care l-am dobândit prin naşterea în Noul Legământ. Nu-l lăsa pe Satan să te priveze de acest drept prin ignoranţă sau prin mândrie. Dacă ne ia mult timp până obţinem biruinţa, aceasta se datorează faptului că Îi ia mult timp lui Dumnezeu să ne smerească. Îi ia timp lui Dumnezeu să sfărâme acea încredere în propriile noastre puteri, de care noi, ca fii ai lui Adam, suntem plini.

O formă a mândriei este să gândim că avem tăria să biruim păcatul. Gândim că tot ce avem nevoie este încă un pic de hotărâre, încă un pic de autodisciplină, un pic mai multă rugăciune şi post şi încă nişte cunoştinţe biblice. Când citim despre biruinţă, într-o carte ca aceasta, putem gândi că dacă am înţeles clar doctrina, va fi uşor să biruim.

Înaintăm cu mare încredere, dar încă nu ne dăm seama că încrederea noastră este pusă tot în noi înşine şi nu în harul lui Dumnezeu. Şi ce să vezi, din nou cădem atât de îngrozitor!

Dar credeţi că învăţăm lecţia după prima cădere?

Nu, n-o învăţăm. Aşa că Dumnezeu trebuie să ne lase să


cădem din nou şi din nou – în mod repetat – până când, într-o zi, renunţăm la orice speranţă de a mai obţine vreodată biruinţa, pentru că am căzut de atât de multe ori, în ciuda tuturor hotărârilor noastre bune. Acesta este punctul zero, de la care Dumnezeu poate să ne conducă de-acum în ţara promisă a biruinţei.

În Vechiul Testament, la doi ani după ce au părăsit israeliţii Egiptul Dumnezeu i-a adus pe toţi cei ce ieşiseră din Egipt la hotarele ţării promise; dar ei nu au putut intra din cauza necredinţei lor (vezi Numeri capitolele 13 şi 14). Deci Dumnezeu i-a lăsat pe acei israeliţi mândri, încrezători în propriile puteri, să rătăcească în pustie

„treizeci şi opt de ani, până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război” (Deuteronom 2:14); oamenii de război simbolizând tăria EuluiDupă această perioadă de rătăcire în pustie, israeliţii au ajuns la punctul zero şi abia atunci au putut intra în ţara promisă. Atunci zidurile Ierihonului au căzut înaintea lor fără vreun efort deosebit din partea lor.

Dumnezeu trebuie să ne reducă la zero înainte de a-Şi putea face lucrarea în noi şi prin noi. Aceasta nu trebuie să dureze patruzeci de ani. Tu poţi intra într-un an sau doi, cu condiţia să faci schimbări fundamentale şi să fii neclintit în hotărârea ta de a-ţi smeri propria fiinţă, oricare ar fi preţul de plătit.

Atâta timp cât vom continua să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţi oameni, nu putem avea nădejdea biruinţei, dar, dacă ne smerim propriile fiinţe, crezând că Dumnezeu controlează toate circumstanţele noastre şi că nicio ispită nu este vreodată prea mare pentru a fi biruită, avem asigurată biruinţa.

DUMNEZEU CONTROLEAZĂ CIRCUMSTANŢELE DIN VIAŢANOASTRĂ

Pentru a avea o credinţă de neclintit, aceasta trebuie neapărat să fie ancorată pe temelia celor trei realităţi privitoare la Dumnezeu: iubirea Lui desăvârşită,puterea Lui absolută şi înţelepciunea Lui ireproşabilă. Dacă suntem convinşi de iubirea Lui, trebuie să fim neapărat convinşi, în aceeaşi măsură, şi de puterea Lui nelimitată. De aceea ne-a învăţat Isus să începem rugăciunile noastre cu apelarea lui Dumnezeu ca „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri”.

„Tatăl nostru” ne aduce aminte de iubirea Lui desăvârşită; iar „Care eşti în Ceruri” ne aduce aminte că El este Dumnezeul Atotputernic, Care domneşte în deplină suveranitatepeste tot ce se întâmplă pe Pământ. Fiind Dumnezeu, El este perfect în înţelepciune, deci rânduieşte fără greşeală împrejurările noastre în concordanţă cu înţelepciunea Lui.

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite [înţelepciunea Lui este desăvârşită] … şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă [El rânduieşte perfect circumstanţele mele]” (Psalmi 18:30,32).

Dacă Dumnezeu nu ar fi desăvârşit în iubire, în putere şi în înţelepciune, atunci credinţa noastră nu ar avea temelia puternică de care să se ancoreze, dar, pentru că El este desăvârşit în toate aceste trei atribute ale Lui, credinţa ancorată în El este de neclintit.


Credinţa este sprijinirea personalităţii umane pe Dumnezeu, în condiţiile deplinei încrederi în iubirea Lui desăvârşită, în puterea Lui absolută şi-n înţelepciunea Lui perfectă.

Noi vom mărturisi cu dragă inimă că înţelepciunea lui Dumnezeu este desăvârşită. Căile Lui sunt atât de înalte faţă de ale noastre, precum este de înalt Cerul faţă de Pământ. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8,9). De aceea, de multe ori, noi nu putem înţelege modul în care lucrează Dumnezeu sau modul în care rânduieşte persoanele cu care venim în contact. Dacă un copil nu poate înţelege toate căile tatălui său, atunci nu e un lucru neobişnuit nici faptul că noi nu putem înţelege toate căile lui Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce creştem spiritual şi devenim tot mai mult părtaşi naturii dumnezeieşti, vom începe să înţelegem din ce în ce mai mult căile lui Dumnezeu.

Pentru mulţi credincioşi, tema suveranităţii absolute a lui Dumnezeu peste toţi oamenii şi toate circumstanţele vieţii, rămâne încă o problemă nerezolvată. Poate că ei vorbesc bine despre această suveranitate, însă nu cred că ea „funcţionează” în situaţiile vieţii cotidiene. Totuşi Scripturile sunt pline de exemple care Îl prezintă pe Dumnezeu intervenind în mod suveran în folosul poporului Său – lucrând de multe ori în cele mai neobişnuite moduri.

Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu întâmplările biblice, absolut miraculoase, în care Dumnezeu a lucrat pentru poporul Său – cum ar fi eliberarea israeliţilor din Egipt etc. Dar de multe ori pierdem din vedere minunile şi mai mari, prin care Dumnezeu a făcut ca armele folosite de Satan, pentru


atacarea poporul Lui Dumnezeu, să se întoarcă împotriva lui Satan însuşi.

Exemplul lui Iosif este grăitor în acest sens. Dumnezeu avea un plan cu cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacov, şi anume, ca la vârsta de treizeci de ani să-l înalţe la rangul de al doilea cârmuitor al Egiptului.

Iosif era un tânăr cu frică de Dumnezeu şi de aceea era urât de Satan care i-a întărâtat pe fraţii lui mai mari împotriva lui. Dumnezeu a asigurat, însă, viaţa lui Iosif, astfel că ei nu l-au putut ucide. Totuşi, ei au organizat vânzarea lui unor negustori de sclavi ismaeliţi. Însă unde credeţi că l-au dus acei negustori pe Iosif? În Egipt, bineînţeles! Aceasta a fost împlinirea Pasului Întâi în planul lui Dumnezeu!

În Egipt, Iosif a fost cumpărat de Potifar. Acest fapt a fost şi el rânduit de Dumnezeu. Soţia lui Potifar era o femeie rea. Îndrăgostindu-se de Iosif, a încercat să-l ademenească în mod repetat. În cele din urmă, însă, când şi-a dat seama că ispitirile ei au rămas fără succes, a adus acuzaţii mincinoase împotriva lui Iosif şi l-a aruncat în temniţă. Dar cu cine credeţi că s-a întâlnit Iosif în închisoare? Cu paharnicul lui Faraon! Dumnezeu a aranjat şi pentru paharnicul lui Faraon să fie întemniţat în aceeaşi perioadă, astfel încât Iosif să-l poată întâlni. Acesta a fost Pasul Doi în planul lui Dumnezeu.

Pasul al Treilea al lui Dumnezeu a fost să-l lase pe

paharnicul lui Faraon să uite de Iosif timp de doi ani:

„Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. După doi ani, Faraon a visat un vis… Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul, şi a zis lui Faraon…” (Geneza 40:23, 41:1,9) . Acesta a fost momentul, potrivit cu orarul lui Dumnezeu, în care Iosif trebuia să fie eliberat din închisoare.

Scriptura din Psalmi 105:19-20 spune: „Până la vremea

când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat


Cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimes să-i scoată lanţurile, şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.”

Iosif era acum la vârsta de treizeci de ani. Vremea lui Dumnezeu a sosit. Atunci Dumnezeu i-a dat un vis lui Faraon şi, în acelaşi timp, i-a adus aminte paharnicului că Iosif fusese interpretul visului său. Astfel Iosif a fost adus înaintea lui Faraon şi a devenit al doilea cârmuitor al Egiptului. Sincronizarea evenimentelor din viaţa lui Iosif, făcută de Dumnezeu, nu putea fi mai exactă.

Nouă nu ne-ar fi venit niciodată ideea să aranjăm lucrurile în modul în care le-a aranjat Dumnezeu. Dacă am fi avut puterea să plănuim viaţa lui Iosif, i-am fi împiedicat, probabil, pe agresori să-i facă vreun rău. Modul de a lucra al lui Dumnezeu a fost, însă, desăvârşit. Este o minune mult mai mare când răul pe care ni-l fac oamenii este transformat pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pentru noi! Dumnezeu găseşte o mare bucurie să întoarcă în bine planurile urzite de Satan, astfel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele aleşilor Lui.

Haideţi să aplicăm aceste evenimente la circumstanţele vieţii noastre. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de oamenii răi, faţă de fraţii care ne stau împotrivă din invidie, faţă de femeia care ne aduce o acuzaţie falsă, faţă de prietenii care ne promit ajutor şi care apoi ne dau uitării, în timp ce noi stăm la închisoare pe nedrept? Oare credem noi că într-adevăr Dumnezeu este absolut suveran, pentru a-i folosi pe toţi aceşti oameni şi toate faptele lor – fie că ei acţionează deliberat ori accidental – să lucreze împreună pentru împlinirea scopului Său pentru vieţile noastre? Dacă a făcut aceasta pentru Iosif, n-ar putea s-o facă şi pentru noi? Bineînţeles că poate şi că vrea să facă aceasta.

Dar vă voi spune cine ar fi putut strica planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iosif. O singură persoană şi


aceasta era Iosif însuşi. Dacă el ar fi dat curs invitaţiilor ademenitoare ale soţiei lui Potifar, ar fi fost înlăturat în mod sigur de Dumnezeu.

Există numai o singură persoană în Univers care poate strica şi zădărnici planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi acea persoană eşti tu însuţi. Nimeni altcineva nu o poate face. Nici duşmanii tăi şi nici prietenii. Nici îngerii şi nici Satan. Numai tu. Din momentul în care conştientizăm aceasta, vom fi eliberaţi de o mulţime de temeri şi de atitudini greşite faţă de cei care ne fac rău.

Pentru ca minţile noastre să fie strâns ancorate de acest adevăr să ne uităm la încă un exemplu din Vechiul Testament. În cartea Estera citim că Dumnezeu i-a salvat pe evrei de la masacrul pregătit întregii lor etnii. Este însă surprinzător să vezi cum i-a salvat Dumnezeu: printr-un mic incident, şi anume, prin faptul că într-o noapte împăratul nu putea dormi. În noaptea aceea, Haman şi soţia lui îşi făceau planuri cum să obţină acordul împăratului pentru spânzurarea în dimineaţa următoare a lui Mardoheu, ca un preludiu la masacrarea tuturor evreilor. Însă, în timp ce Haman şi soţia lui îşi ţeseau planurile lor rele, şi Dumnezeu era la lucru de partea lui Mardoheu. „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 121:4) . În noaptea aceea, împăratul n-a putut dormi din cauza intervenţiei lui Dumnezeu. În pasajul din Estera 6:1 citim: „În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă, şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le- au citit înaintea împăratului”. Împăratul a ascultat istoria naţiunii sale timp de câteva ore, până la revărsatul zorilor. Atunci citirea a ajuns la pasajul în care scria că Mardoheu a salvat odată pe împărat dintr-o tentativă de asasinat. Împăratul şi-a întrebat slujitorii ce onoare i s-a acordat lui Mardoheu pentru această faptă bună, iar aceştia i-au răspuns că nu s-a făcut nimic în acest sens.


Sincronizarea evenimentelor de către Dumnezeu era din nou perfectă. Exact în acel moment intra Haman, plănuind să-i ceară împăratului permisiunea de a-l spânzura pe Mardoheu. Înainte ca Haman să-şi poată deschide gura, împăratul l-a întrebat că, ce s-ar cădea, în opinia lui, să fie făcut unui om pe care împăratul doreşte să-l onoreze. Haman, încrezut cum era, s-a gândit că împăratul se referea la persoana lui şi astfel a propus o mare paradă de cinstire pentru un astfel de om. „Du-te îndată şi fă aceasta pentru Mardoheu”, a spus împăratul.

Cât de minunat ştie Dumnezeul nostru să întoarcă situaţiile create prin uneltirile lui Satan! În cele din urmă, Haman a fost atârnat de aceeaşi spânzurătoare pe care el o pregătise lui Mardoheu. „Cine sapă groapa altuia cade el în ea, şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte” (Proverbe 26:27) .

În această relatare Haman îl reprezintă pe Satan care tot timpul plănuieşte ceva rău împotriva noastră. Dumnezeu nu-l opreşte, fiindcă El are un plan mult mai bun. El vrea să întoarcă spre binele nostru planurile rele ale lui Satan. Groapa pe care ne-o sapă diavolul va fi cea în care va cădea el însuşi, în final.

Versetul din Ţefania 3:17 (într-una dintre traduceri) spune că „Dumnezeu, în tăcere, face mereu planuri în favoarea noastră, fiind motivat de iubire”.

În timp ce în noaptea aceea Mardoheu dormea liniştit, fără să ştie de toate planurile rele pe care Haman şi soţia lui le urzeau împotriva lui, Dumnezeu plănuia să-l protejeze pe Mardoheu. Ar fi putut dormi, Mardoheu, la fel de liniştit şi dacă ar fi ştiut de planurile ticăloase ale lui Haman. De ce nu? Dacă Dumnezeu era de partea lui, cine putea fi împotriva lui?

Petru a putut, şi el, să doarmă liniştit în închisoare, în noaptea dinaintea zilei în care Irod plănuise să-l omoare, ştiind că Dumnezeu, motivat fiind de iubire,


plănuia în tăcere în favoarea lui. La momentul potrivit, îngerul lui Dumnezeu a venit, l-a trezit pe Petru şi l-a eliberat (Faptele Apostolilor capitolul 12).

Şi noi putem dormi liniştiţi în fiecare noapte, indiferent de oamenii sau demonii care ar încerca să ne facă vreun rău, dacă credem în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, peste toate lucrurile şi toate fiinţele.

O dată ce am înţeles suveranitatea lui Dumnezeu, vom înceta să mai dăm vina pe oameni pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu ne va mai fi frică de Satan, gândind că ar putea să ne facă vreun rău. Nu ne vom mai teme de boală, de durere sau de orice altceva în lumea aceasta.

Biblia ne spune să mulţumim pentru tot, în toate

situaţiile , şi, de asemenea, pentru toţi oamenii.

„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efeseni 5:20) „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18) „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1) .

Putem face cu adevărat aceasta numai după ce am înţeles suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.

Dumnezeu Se îngrijeşte de noi aşa cum S-a îngrijit de Isus. Acelaşi har care L-a ajutat pe Isus şi aceeaşi putere a Duhului Sfânt, care L-a făcut în stare să biruiască, sunt disponibile acum şi pentru noi.

Iuda l-a trădat pe Isus, Petru s-a lepădat de El, ucenicii Lui L-au părăsit, mulţimea s-a întors împotriva Lui, a fost judecat pe nedrept, acuzat în mod fals şi a fost dus în afara cetăţii pentru a fi crucificat. Cu toate acestea, în drum spre Calvar, El S-a putut întoarce către mulţime, spunându-le: „nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe


voi înşivă şi pe copiii voştri.” (Luca 23:28). Nu a fost nici

o urmă de autocompătimire în El.

El ştia că paharul din care a băut fusese trimis de Tatăl Său. Iuda Iscarioteanul a fost doar mesagerul care i- a adus paharul, deci Isus a putut să Se uite la Iuda cu dragoste şi să-l numească „Prieten”. Fără a avea credinţă în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, tu nu vei fi capabil să procedezi aşa.

Isus i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11) .

Această siguranţă I-a dat putere lui Isus să umble cu demnitate în această lume, ca un împărat. A trăit cu acea demnitate şi a murit cu aceeaşi demnitate duhovnicească.

Acum, suntem chemaţi să „trăim cum a trăit Isus”După cum El „a avut o mărturie bună” înaintea lui Pilat şi noi trebuie să mărturisim înaintea acestei generaţii necredincioase. În pasajul din 1 Timotei 6:13-14 Pavel îi spune lui Timotei: „Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont , să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”.

După cum am văzut, binele final pe care Dumnezeu îl face în viaţa noastră este să ne facă părtaşi naturii Lui, părtaşi sfinţeniei Lui. În uimitoarea Lui suveranitate, Se foloseşte de toţi cei pe care îi întâlnim în viaţă, pentru împlinirea scopului Său. De aceea Îi putem mulţumi pentru TOŢI oamenii.

De ce îl îngăduie Dumnezeu pe acel vecin supărător, pe acea rudenie certăreaţă şi pe acel şef tiranic să te hărţuiască mereu? El ar putea să-i mute cu uşurinţă în alt loc sau chiar să le ia viaţa, făcând astfel viaţa mai


confortabilă pentru tine, dar El nu face niciuna din acestea. De ce? Pentru că vrea să-i folosească pentru sfinţirea ta. Poate vrea chiar să-i aducă la mântuire, şi anume: prin tine.

Slavă Domnului că biruinţa noastră nu depinde niciodată de tipul de oameni care sunt în jurul nostru – la serviciu, acasă sau oriunde altundeva. Biruinţa noastră este complet dependentă de harul lui Dumnezeu şi acest har îl putem avea în toate situaţiile, dacă ne smerim propriile fiinţe.

CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU SAU CREDINŢĂ ÎN BANI?

Banii sunt marea putere în această lume. De aceea Isus spune că există numai doi stăpâni care caută devotamentul nostru: Dumnezeu şi Mamona. „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Luca 16:13).

Lumea crede în puterea banilor şi spune: „Banii pot face orice”. Noi, în calitate de credincioşi, spunem:

Dumnezeu poate face orice”; însă, în majoritatea cazurilor, acei necredincioşi au mai multă credinţă în dumnezeul lor (banul) decât avem noi în Dumnezeul cel viu şi adevărat.

Din moment ce zilnic avem de-a face cu banii,

avem nevoie să obţinem biruinţa şi în acest domeniu.

Lumea crede că banii pot face minuni. Dar noi? Nu poate Dumnezeul nostru să facă minuni mai mari decât pot face banii? Dumnezeu, însă, nu va lucra în folosul nostru, dacă nu avem credinţă. Isus a spus că există două persoane în Univers pentru care nimic nu este imposibil. Una dintre persoane este Dumnezeu. Cealaltă este credinciosul, nu numai cu numele, ci care chiar are credinţă. „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu … Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 10:27; 9:23). Nimic nu este imposibil – pentru


Dumnezeu şi pentru persoana care are o

credinţă autentică.

Aceasta e ceva care ne taie respiraţia, dar aşa este puterea credinţei – ne conectează la atotputernicia lui Dumnezeu. Cu o asemenea credinţă noi trebuie să demonstrăm lumii din jur că Dumnezeul nostru este mai mare decât banii.

Îmi aduc aminte de vremea când a trebuit să obţinem o autorizaţie de la Guvern pentru a cumpăra cimentul necesar construirii bisericii noastre din Bangalore. Am mers la oficiul guvernamental unde funcţionarul, fiind ocupat, mi-a spus să revin săptămâna următoare. Am revenit, aşa cum mi-a spus, dar el mi-a spus iarăşi: să revin mai târziu. Aceasta s-a întâmplat în mod repetat, până când cineva, care era mai informat în ce priveşte modul de lucru al oficiului guvernului, mi-a spus că de fapt funcţionarul îmi cerea, într-un mod indirect, o mită!

Bineînţeles că mituirea funcţionarului nici nu putea intra măcar în discuţie. În schimb, ne-am rugat. Eu am continuat să revin din nou şi din nou la oficiu, şi, prin aceasta, am dobândit multă răbdare! În cele din urmă, după câteva luni, am obţinut autorizaţia. Intenţionasem să rezolv doar problema cimentului, dar mi s-a rezolvat şi problema pe care o aveam în privinţa răbdării! Dumnezeu ne dă întotdeauna mai mult decât ce îi cerem!! Aleluia!!

Cât este de minunat că Dumnezeu a putut folosi un funcţionar corupt, pentru a mă face în stare să devin părtaş naturii dumnezeieşti, dobândind răbdare! Dacă i- aş fi dat mită acelui om, aş fi primit cimentul mai repede, dar n-aş fi obţinut roada răbdării. Aşa este calea lui Dumnezeu. Dacă Îl cinstim, şi El ne va cinsti pe noi.„Căci voi cinsti … pe cine Mă cinsteşte”, spune Domnul (1 Samuel 2:30).


Dacă în viaţă nu vom urmări satisfacerea vreunei ambiţii personale, ci vom persevera în împlinirea voii lui Dumnezeu, nu vom avea niciodată vreo problemă.

La acea vreme, când ne ocupam de construirea bisericii din Bangalore, vroiam să avem cimentul numai în condiţiile în care Dumnezeu vroia să-l avem. Nu vroiam o clădire de adunare pe care Dumnezeu nu ar fi vrut s-o avem. Nici nu vroiam să avem clădirea înainte de timpul lui Dumnezeu. Deci, dacă autorizaţia pentru ciment s-ar fi eliberat numai după patru ani, noi eram pregătiţi să aşteptăm. Orarul lui Dumnezeu este întotdeauna perfect. El face totul la timp, niciodată nu întârzie. Data pe care a hotărât-o Dumnezeu, ca noi să primim cimentul, trebuia să fie data la care noi am primit, efectiv, acel ciment. Nicio putere de pe Pământ nu ne-ar fi putut împiedica să-l primim la momentul care era stabilit în orarul lui Dumnezeu. Deci, dacă suntem pregătiţi să aşteptăm timpul lui Dumnezeu, vom constata că El se ocupă, în felul Lui şi la vremea hotărâtă de El, de toţi funcţionarii implicaţi.

Din cauza nerăbdării, Saul a pierdut împărăţia. Citeşte următoarele: [Saul] a aşteptat şapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul. Atunci Saul a zis: <<Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţumire.>> Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: <<Ce-ai făcut?>> Saul a răspuns: <<Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor coborî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot>>. Samuel a zis lui Saul: <<Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse


Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul>> ” (1 Samuel 13:8-14).

Prin nerăbdare, mulţi au pierdut ceea ce avea mai bun Dumnezeu pentru ei. Nimeni nu poate împiedica planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, dacă iei poziţie în favoarea adevărului şi a neprihănirii şi dacă eşti gata să aştepţi timpul lui Dumnezeu. „Prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele” (Evrei 6:12).

Acelaşi principiu se aplică în problema finanţelor pentru nevoile noastre familiare. Credinţa noastră este în Dumnezeu, nu în bani. Dacă îţi conduci casa după principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, vei avea întotdeauna destui bani pentru nevoile tale. S-ar putea să nu devii niciodată bogat, dar cu siguranţă nu va trebui să cerşeşti. David spune: „Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n- am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” (Psalmi 37:25) , iar Isus a spus:

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [materiale] vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

Mulţi dintre „lucrătorii creştini cu normă întreagă” care au început în credinţă, au ajuns să fie cerşetori respectabili, fiind nevoiţi să trimită lunar „scrisori de rugăciune” (care în multe cazuri sunt, de fapt, „scrisori cerşetoare”) care strecoară cu dibăcie o aluzie la nevoile lor financiare.

De ce trebuie să faci aluzii oamenilor despre nevoile tale, dacă, cu adevărat, ai în Cer un Tată iubitor şi atotputernic? Dacă nu putem depinde de Dumnezeu în privinţa unei nevoi atât de mici, cum ar fi nevoia întreţinerii noastre, atunci putem, la fel de bine, să ne


oprim de tot din slujirea Lui! În astfel de situaţii ne cere loialitatea atât Dumnezeu cât şi Mamona. În care din ei ne vom încrede?

Dacă interesele noastre sunt aceleaşi cu cele ale lui Dumnezeu, nu vom avea deloc probleme. Dacă nu avem nici o dorinţă de a cumpăra sau de a poseda ceva ce nu este voia lui Dumnezeu pentru noi atunci putem sta mereu liniştiţi, pentru că Dumnezeu se va îngriji întotdeauna de nevoile noastre: dacă e nevoie, chiar în mod miraculos. Însă, dacă cedăm dorinţei de a cumpăra multe lucruri nefolositoare, pentru a ne satisface lăcomia de avere, atunci vom da de probleme la fiecare pas.

Acelaşi principiu al credinţei se aplică şi în domeniul găsirii unui partener de viaţă: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul.” (Proverbe 19:14) .

Dacă Dumnezeu a plănuit pentru tine o anumită persoană ca partener de viaţă, există oare vreun pericol ca altcineva să se căsătorească cu persoana respectivă? Dacă crezi în suveranitatea lui Dumnezeu, răspunsul este nu. Atunci nu trebuie să fi nerăbdător, şi nu te lupta pentru a cuceri inima cuiva. Dumnezeu poate, are toată puterea să păstreze acea persoană pentru tine. Poţi fi pe deplin liniştit în această privinţă.

Adam nu a trebuit să alerge frenetic prin toată grădina Edenului în căutarea unei partenere de căsătorie! Chiar dacă ar fi căutat, n-ar fi găsit pe nimeni! Ce a făcut Dumnezeu? L-a adormit pe Adam şi pe când se odihnea el, Dumnezeu i-a pregătit o soţie. Apoi Dumnezeu l-a trezit şi i-a dat-o pe Eva.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum l-a iubit pe Adam şi cu siguranţă te va conduce şi pe tine la persoana potrivită, dacă a plănuit căsătorie pentru tine. Însă tu trebuie neapărat să te încrezi în El! Aşteptarea fără credinţă va conduce numai la dezamăgire.


Dacă nu ai nicio ambiţie în afara voii lui Dumnezeu şi dacă eşti gata chiar să rămâi necăsătorit, în cazul în care aceasta ar fi voia lui Dumnezeu, atunci nu ai nici un motiv să îţi faci griji. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” (2 Cronici 16:9). Ce Dumnezeu minunat avem!

„Ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4). Dacă crezi: că înţelepciunea, iubirea şi puterea lui Dumnezeu sunt desăvârşite pentru viaţa ta, vei birui întotdeauna lumea – împreună cu prinţul ei (Satan) şi împreună cu puterile ei (Mamona, plăcere, onoare etc.). Dacă, însă, refuzi să crezi în suveranitatea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui, vei constata că eşti târât, împreună cu ceilalţi copii ai lui Adam, într-o viaţă de mizerie – trăită fără evlavie, în compromisuri şi în frustrări.

DUMNEZEU ÎI AJUTĂ PE CEI SLABI

Lumea spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înşişi. Biblia spune, însă, că Dumnezeu îi ajută pe cei care nu sunt în stare să se ajute pe ei înşişi. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi. El spune că este Dumnezeul văduvelor, al orfanilor şi al străinilor. În Deuteronom 10:17,18 se spune: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte.” El nu Se autointitulează „Dumnezeul celor bogaţi şi puternici, fiindcă aceştia au acces la ajutor omenesc şi financiar. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi care nu au acces la nici un fel de ajutor din partea oamenilor. Dumnezeu este de partea celor slabi. De aceea, înainte de a ne putea ajuta, El trebuie să ne facă slabi.

Dumnezeu a pus în trupul lui Pavel un ţepuş ca să- l facă slab, astfel încât Pavel să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care era tot timpul peste viaţa lui. În 2 Corinteni 7-10, Pavel spune: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedece să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este


făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.

Atâta timp cât eşti dependent de bunăstarea ta materială şi de prietenii tăi influenţi, căutând să-ţi petreci viaţa într-un mod confortabil, Dumnezeu te va lăsa să te descurci singur. Nici măcar nu-ţi va răspunde la rugăciunile prin care Îi ceri ajutorul, deoarece vede că încrederea ta este în braţele omeneşti, adică în contul tău bancar şi-n oamenii influenţi pe care îi cunoşti.

Dacă, însă, ai putea să ajungi, cumva, în starea de slăbiciune – în care nu mai depinzi de oameni sau de resurse omeneşti – ai fi cea mai binecuvântată persoană de pe faţa Pământului! Fiindcă atunci Dumnezeu Însuşi va fi Susţinătorul tău. Este o binecuvântare să fim slabi şi neajutoraţi, pentru că atunci ne putem încrede în Dumnezeu, pentru toate nevoile noastre.

Împăratul lui Iuda, pe nume Asa, a fost un om pe care Dumnezeu îl ajutase de multe ori, dar atunci când s- a îmbolnăvit grav de picioare s-a încrezut, în privinţa vindecării, în doctorii lui şi nu în Dumnezeu. Citim despre el următoarele cuvinte care ne întristează: „În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori. Asa a adormit cu părinţii săi, şi a murit…” (2 Cronici 16:12-13).

Fiind împărat, Asa avea destui bani să-i plătească pe cei mai buni doctori din vremea lui, dar influenţa şi bogăţia lui nu i-au putut vindeca boala. Cu cât mai bine ar fi fost dacă s-ar fi încrezut în Domnul! Nu a fost nimic greşit în faptul că a fost tratat de doctori. A fost total


greşit că a fost dependent de ei şi că „n-a căutat pe

Domnul”.

Cea mai fericită situaţie este aceea în care Domnul este singurul tău Ajutor. Dacă eşti unul dintre aceia care doresc cele mai bune daruri ale lui Dumnezeu pentru viaţa lor, vei remarca faptul că Dumnezeu, prin lecţii repetate, te va dezvăţa de obiceiul de a te sprijini pe braţe omeneşti. El te va face slab, ca să te poţi sprijini numai pe El.

Gândiţi-vă cum a tratat Dumnezeu cu Ilie. Când a fost o foamete în Israel, Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie prin corbi şi i-a dat să bea dintr-un pârâu. „Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: <<Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo>>. El a plecat şi a făcut după cuvântul Domnului. S-a dus şi s-a aşezat lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, şi pâine şi carne seara, şi bea apă din pârâu” (1 Împăraţi 17:2-6).

Aşadar, de două ori pe zi corbii îi aduceau pâine şi carne, şi era tot timpul destulă apă în pârâu. Aceasta se întâmpla cu aşa regularitate, încât Ilie era în pericolul de a deveni dependent mai degrabă de pârâu şi de corbi, decât de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a hotărât să schimbe metoda de aprovizionare. „Dar după o vreme pârâul a secat, căci nu căzuse ploaie în ţară.” (1 Împăraţi 17:7).

Într-o dimineaţă, Ilie a coborât la pârâu şi l-a găsit secat. Dumnezeu Şi-a învăţat slujitorul să înceteze să mai fie dependent de corbi şi de pâraie. El, Cel care a făcut ca un corb să se comporte contrar naturii lui carnivore pentru a-i duce carne slujitorului Său, putea fi, acum, considerat demn de toată încrederea că se va îngriji de o


altă resursă, pentru a continua aprovizionarea slujitorului Său.

Deci Dumnezeu îi spune lui Ilie să se ducă la Sarepta, şi acolo El se va îngriji de slujitorul Său: nu printr-un om de afaceri bogat, ci printr-o văduvă ne- evreică, bătrână şi neajutorată, care se afla într-o sărăcie lucie. Ea era ultima persoană din Sarepta pe care am fi ales-o noi pentru o astfel de misiune.

Căile lui Dumnezeu sunt, însă, diferite de ale noastre. El îşi găseşte plăcerea în folosirea celor mai puţin probabile căi de ajutor, pentru ca credinţa noastră să fie întemeiată nu pe calea de ajutor, ci pe Dumnezeu.

„Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29).

Va fi o zi minunată în viaţa noastră când corbii, care ne-au hrănit atâta timp, vor înceta să mai vină. Atunci, noi vom putea începe să ne încredem numai în Dumnezeu.

Când persoana care ţi-a promis ajutorul te dezamăgeşte, nu te plânge împotriva ei. Dumnezeu a trebuit neapărat să-l oprească din a te mai ajuta, pentru ca tu să poţi învăţa să te sprijini doar pe Dumnezeul cel viu.

El este un Dumnezeu gelos şi nu Îşi va împărţi slava cu nimeni. „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia.” (Isaia 42:8) . Mesajul „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” este unul pe care avem nevoie să-l auzim din nou şi din nou, pentru că firea noastră pământească are o înclinaţie puternică înspre idolatrie, adică, să se sprijine pe ajutorul


omenesc şi pe resursele financiare. Dumnezeu vrea să fim dependenţi numai de El, pentru toate nevoile noastre. Atunci vom putea trăi tot timpul în biruinţă.

HARUL NE ESTE DE AJUNS

Esenţialul a tot ce am spus până acum este că mântuirea noastră esteprin har şi prin credinţă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8) .

Am început viaţa creştină – primind iertarea păcatelor şi botezul în Duhul Sfânt – prin har, prin credinţă. Într-o zi, când Isus Hristos, Domnul nostru, se va întoarce în slavă, vom fi ridicaţi „în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”. Şi acest lucru va fi tot prin har şi prin credinţă.

Deci, atât începutul cât şi finalul vieţii noastre creştine pe Pământ, sunt prin har şi prin credinţă. Ceea ce avem de învăţat este că orice primim în perioada dintre început şi final, primim pe baza aceluiaşi principiu duhovnicesc. Prin har şi prin credinţă putem învinge tot ceea ce este rău şi putem împlini sarcina care ne este dată de Dumnezeu şi care trebuie împlinită pe Pământ.

Dumnezeu cunoaşte tot viitorul. Nu ni se poate întâmpla ceva (mâine, săptămâna următoare sau anul viitor) care ar putea să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El cunoaşte sfârşitul încă de la început. Aceasta trebuie să ne dea o mare mângâiere, deoarece din moment ce Dumnezeu ştie că mâine sau săptămâna viitoare te vei confrunta cu o mare încercare sau ispită, în mod sigur El îţi va da har pentru a face faţă acestei situaţii.


Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9) . Harul Său ESTE de ajuns pentru orice nevoie. „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8) .

Harul este disponibil din abundenţă pentru a ne

ajuta la vreme de nevoie.

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16) .

Oricare ar fi nevoia ta, harul lui Dumnezeu este disponibil să te ajute. De aceea, pentru a primi acest har, suntem chemaţi să venim cu îndrăzneală la Tronul de Har. În trecut, am fost învinşi pentru că nu am primit acest har. În viitor, situaţia se poate schimba. Dacă ne smerim propriile fiinţe şi ne ridicăm glasul în rugăciune, cerând har la vreme de nevoie, Dumnezeu nu ne va dezamăgi.

Biblia spune că cei ce primesc plinătate de har vor domni în viaţă prin Isus Hristos. „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:17) .

Aceasta era voia lui Dumnezeu pentru Adam, ca el să aibă putere şi autoritate pentru a stăpâni peste toate lucrurile. În Geneza 1:26 se spune: „Dumnezeu a zis:

<<Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ>>”.


Neascultarea lui Adam a împiedicat împlinirea acestei binecuvântări în viaţa lui, dar acum Dumnezeu a ridicat o nouă rasă pe Pământ – fiii lui Dumnezeu care trăiesc prin credinţa în Isus Hristos – care trebuie să trăiască cu demnitatea unor împăraţi şi să domnească pe Pământ.

Niciun păcat nu va mai avea stăpânire asupra ta, dacă îţi vei smeri propria fiinţă şi vei primi harul lui Dumnezeu. Nici o teamă sau îngrijorare nu trebuie să mai pătrundă în inima ta. Nimeni de pe Pământ nu mai poate să-ţi facă vreodată viaţa nefericită – nici şeful tău, nici vecinul tău, nici rudeniile tale, nici duşmanii tăi, nici Satan, nimeni – pentru că ai învăţat secretele biruinţei.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne conduce la sărbătoarea biruinţei Sale în Hristos.

Ce minunat este să trăieşti sub Noul Legământ al harului lui Dumnezeu! Ţara promisă stă deschisă înaintea ta! Intră în ea şi stăpâneşte-o!

ANEXA 1.SECRETELE BIRUINŢEI

1. Dumnezeu vrea să te ajute să trăieşti tot timpul o viaţă de biruinţă. Crede aceasta din toata inima ta.

2. Dumnezeu îţi dă porunci pentru că te iubeşte; de aceea: pe fiecare dintre poruncile Sale să le iei în serios.

3. Dumnezeu îi iubeşte pe ucenicii lui Isus la fel de mult cât Îl iubeşte pe Isus. Găseşte-ţi siguranţa în această iubire.

4. Fiecare încercare are un scop dumnezeiesc. Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fii ispitit sau încercat peste puterile tale. Crede aceasta din toată inima ta.

5. Isus a fost ispitit în toate privinţele, exact aşa cum suntem şi noi. Totuşi, El nu a păcătuit niciodată. Când eşti ispitit, uită-te la El ca la Exemplul tău.

6. Dumnezeu dă har numai celor smeriţi. Deci ia crucea şi smereşte-ţi propria fiinţă tot timpul.

7. Dumnezeu va controla toate circumstanţele din viaţa ta, astfel încât ele vor lucra împreună spre binele tău, în sensul cel mai înalt al cuvântului. Crede aceasta din toată inima ta.

8. Să fii dependent numai de Dumnezeu, onorându-L ca Ajutor al tău de nădejde, în orice situaţie. Cere-i să te dezveţe de obiceiul de a fi dependent de orice altceva sau de oricine altcineva, în afară de El.

9. Dumnezeu poate da puterea Lui numai celor

slabi. Deci lasă-L să te zdrobească şi să te reducă la un

„punct zero”.

ANEXA 2.CEEA CE A FĂCUT DUMNEZEU PENTRU

Când îndoit sub poveri şi griji, Sufletul ţi-e deznădăjduit;

Nu trebuie să te temi,

Dumnezeu e foarte aproape.

El te iubeşte cum L-a iubit pe Fiul Său Şi te va ajuta şi pe tine;

Doar încrede-te în Cuvântul promisiunii Lui

Şi El deja te vede, trecut biruitor.

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu Ceea ce a făcut pentru Isus va face şi pentru tine Cu măreaţă putere El te va întări;

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu.

Deşi păcatul şi răutatea umplu această lume

Şi tu eşti copleşit;

Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat –

„Păcatul nu poate stăpâni peste tine.” Şi când curentul ispitei trage cu putere,

Harul lui Dumnezeu va fi punctul tău de sprijin; Astfel că poţi trăi cum a trăit Isus,

În biruinţă zi de zi.

Când durerea şi boala vin la tine Şi îi atinge şi pe cei dragi ai tăi, Dumnezeu ştie ceea ce simţi –


El are putere pentru a vindeca.

Tatăl tău se va îngriji de nevoile tale – El este credincios şi El este adevărat; Şi aşa cum S-a îngrijit de Isus

Se va îngriji şi de tine.

O, ce glorioasă mângâiere vei avea –

Dacă vei veni să-L cunoşti Pe Isus ca Domn al tău

Şi, de asemenea, ca Frate al tău mai Mare. Căci tot ce are Dumnezeu este acum al tău Şi El nu te va lăsa să pleci;

Şi acum că, Dumnezeu e binefăcătorul tău, Cine mai poate fi răufăcătorul tău?

Zac Poonen

ANEXA 3.CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE

1. Dacă ţinem litera legii dar respingem duhul ei,

avem o formă de evlavie fără puterea ei.

2. O persoană smerită este mulţumitoare lui Dumnezeu şi oamenilor chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucruri.

3. Dacă suntem biruiţi de vreun păcat, cauza de bază este mândria care se află ascunsă undeva în noi.

4. Dacă suntem cu adevărat smeriţi, este imposibil

să nu primim har de la Dumnezeu.

5. O persoană smerită nu poate fi niciodată

învinsă de oameni, de Satan sau de poftele trupeşti.

6. Dacă ne smerim propriile fiinţe, vom fi protejaţi de mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

7. Este imposibil ca două persoane să devină una, în afară de cazul în care amândouă sunt sărace în duh.

8. Cei săraci în duh sunt aceia care sunt conştienţi de propriile lor slăbiciuni şi neputinţe şi care, din această cauză, se judecă încontinuu pe ei înşişi.

9. A avea descoperire înseamnă a vedea lucruri, oameni, circumstanţe, etc., din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

10. Bârna din ochiul nostru e o atitudine lipsită de dragoste şi plină de judecată faţă de fratele în ochiul căruia este doar un fir de praf.


11. Legea ne dă porunci, dar nu ne face apţi pentru a le împlini. Harul ne cheamă la un nivel mai înalt, dar ne dă puterea să atingem acel nivel.

12. În fiecare zi avem ocazia să facem voia lui

Dumnezeu, sau să irosim ziua.

13. Obstacolele din calea noastră nu trebuie să le interpretăm imediat ca fiind semnale pentru retragere, ci trebuie să vedem în ele provocări pentru întărirea credinţei noastre.

14. Cel care umblă după poftele trupeşti va avea aşteptări de la ceilalţi, dar cel care umblă după îndemnurile Duhului va purta poverile altora şi îi va sluji pe alţii.

15. Cel care este sigur de iubirea lui Dumnezeu nu- i va judeca pe alţii, nu-i va invidia şi nici nu va concura cu alţii.

16. Toată slava care nu este acordată lui Dumnezeu este slavă deşartă.

17. Daca trăim în mod egoist, amintirea acestei vieţi ne va aduce regrete în veci de veci.

18. Dumnezeu permite nevoi în viaţa noastră şi permite să primim ajutor de la alţii pentru a ne învăţa dependenţa reciprocă în Trupul lui Hristos.

19. Când dăruim cuiva un cadou trebuie s-o facem neapărat în aşa fel, încât să nu călcăm în picioare demnitatea acelei persoane, ca fiinţă omenească.

20. Valoarea reală a vieţii noastre stă în ceea ce am

dăruit , nu în ceea ce am primit.

21. Ceea ce primim prin descoperire dumnezeiască este adevărata noastră avere. Restul nu e nimic altceva decât cunoştinţă şi este la fel de nevaloroasă ca o bancnotă falsă.

22. Credinţa poate fi bazată numai pe cuvântul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. De aceea omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu.


23. Dumnezeu poate să ne ridice şi să-Şi împlinească scopul prin noi, dar trebuie ca mai întâi să ne aducă la un punct zero.

24. Suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos. Nu suntem chemaţi să-L imităm, ci să fim părtaşi naturii Lui.

25. A ne teme de Dumnezeu înseamnă să fim credincioşi în taina vieţii noastre particulare.

26. Nimeni altcineva în afară de noi înşine nu poate strica planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

27. A fi credincios în folosirea banilor este o virtute mult mai înaltă decât a fi doar corect în domeniul financiar.

28. Spiritualitatea adevărată constă în răstignirea voinţei proprii şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

29. A zidi pe nisip înseamnă a înţelege doctrina şi a fi emoţionat de ea. A zidi pe stâncă înseamnă a împlini Cuvântul lui Dumnezeu.

30. Pentru a fi duhovnicesc, omul trebuie să renunţe nu numai la ceea ce este rău, dar şi la ceea ce este neroditor.

31. A avea daruri duhovniceşti fără iubire dumnezeiască este asemenea unui conductor electric neizolat care în loc să aducă lumină aduce moarte.

32. Isus a fost crucificat: nu pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că a demascat curvia religioasă. Să urmăm exemplul Lui.

33. Niciun prooroc adevărat din Biblie nu a fost vreodată produsul vreunei şcoli biblice; numai proorocii falşi.

34. Toate abilităţile omeneşti şi calificările noastre pământeşti sunt complet fără valoare privind calificarea în ochii lui Dumnezeu.


35. Cel mai mare arhanghel a devenit Diavolul prin mândria frumuseţiiînţelepciunii şi poziţiei lui. Trebuie să ne ferim de o asemenea mândrie cu orice preţ şi întotdeauna.

36. Legea este asemenea unei alifii care ţine sub control infecţia. Harul este asemenea unui antibiotic care omoară microbii cauzatori de infecţie.

37. Semnul inconfundabil al credinţei este lauda şi mulţumirea, aduse lui Dumnezeu.

38. Dumnezeu ne dă lucruri materiale ca să le

folosim, nu ca să le iubim sau să le posedăm.

39. Creştinismul adevărat este calea de mijloc între

ascetism şi materialism.

40. Putem fi ca Isus numai când va reveni El în

slavă, dar putem trăi cum a trăit Isus, chiar acum.

41. Isus a crescut în înţelepciune în propria Lui casă şi la propriul Lui loc de muncă (la atelierul de dulgherie). Şi noi putem creşte în înţelepciune în aceste două locuri.

42. Când îi acuzăm pe fraţi, devenim colaboratorii lui Satan; când mijlocim pentru ei devenim colaboratorii lui Isus.

43. Dacă facem ca persoana noastră să fie o necesitate pentru alţii, împiedicăm umblarea lor cu Dumnezeu.

44. Tot ce nu îşi are originea în iubire va pieri într-

o zi.

45. Maturitatea noastră spirituală este testată prin

atitudinea pe care o avem faţă de aceia care nu

împărtăşesc modul nostru de a vedea lucrurile.

46. A avea o inimă curată înseamnă a nu dori nimic şi a nu dori pe nimeni, în afară de Dumnezeu.

47. Dacă Isus nu L-a putut sluji pe Tatăl Său fără

ungerea Duhului Sfânt, nici noi nu o vom putea face.


48. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om paralizat: aceasta poate trăi, dar nu poate sluji, în mod concret, altora.

49. Există două persoane pentru care nimic nu este imposibil: Dumnezeu şi persoana care exercită credinţă.

50. Dacă murim faţă de noi înşine, ne putem

„odihni în pace” în orice vreme şi în orice situaţie

 

Vin nou în burdufuri noi

scris de :   Zac Poonen

Introducere

Der Herr Jesus Christus führte einen ständigen Kampf gegen die religiösen Führer seiner Zeit, die das jüdische Volk lehrten, die Traditionen der Ältesten mehr zu respektieren als das Wort Gottes. Unser Herr wurde schließlich getötet, weil er für Gottes offenbartes Wort eintrat, das über menschlichen Traditionen stand.

Heute werden viele Gläubige in die Irre geführt und befinden sich in Knechtschaft, weil sie vom alten Wein getränkt worden sind – von den Traditionen der Menschen, die sich im Christentum in zwanzig Jahrhunderten angehäuft haben, die zu Gottes Wort hinzugefügt wurden oder die Gottes Wort ersetzt haben. Wenn ihnen der neue Wein angeboten wird, sagen sie: „Der alte ist milder” (Lk 5,39). Somit verharren sie Jahr für Jahr in geistlicher Stagnation.

Pentru mulți credincioși, citirea Cuvântului lui Dumnezeu cu o atitudine deschisă și nepărtinitoare este unul dintre cele mai grele lucruri de citit. Majoritatea creștinilor nu doresc să renunțe la tradițiile bătrânilor, chiar dacă văd că acestea contrazic în mod clar învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să ne întoarcem la credința revelată de Dumnezeu apostolilor și profeților Săi, livrate în Noul Testament, dacă dorim să îndeplinim scopul lui Dumnezeu în timpul nostru și în epoca noastră. Pentru a ne întoarce acolo, trebuie să fim gata să facem violență oricărei tradiții umane care este contrară Cuvântului lui Dumnezeu (Mt. 11:12 ).

Dacă aveți curajul să faceți asta, citiți această carte. Îți va schimba viața și slujirea, deoarece va contesta multe noțiuni „sfinte” de care țineți, care nu au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu, care, la rândul dvs., vă vor salva de regret și pierdere atunci când stai la Scaunul Judecător al lui Hristos stai să-i dai socoteala vieții tale.

Dacă aveți o minte deschisă și o inimă curajoasă, citiți mai departe …

Zac Poonen

Vinul nou în tuburi noi

Isus a vorbit despre vinul nou care trebuie umplut în tuburi noi (Lc 5 , 37, LUT 1984). Vinul nou este viața lui Isus, iar noul furtun este biserica pe care Isus o construiește.

Vinul nou

La nunta din Cana, unde a fost prezent Iisus, vinul vechi a ieșit. Vinul vechi a fost făcut pe o perioadă de mulți ani cu efort uman – dar nu a putut satisface nevoia. Aceasta este o parabolă a vieții în condițiile legii – vechiul legământ. Vinul vechi se epuizează; și Domnul trebuie să aștepte până iese înainte să ne poată da noul vin.

„Căci așa spune Domnul Dumnezeu, Sfântul Israel: Dacă mă aștepți, vei fi mântuit … Dar nu vei și spune: Nu, vom primi ajutorul nostru din Egipt (puterea omului)! Prin urmare, veți fi copleșiți de dușmanii voștri … Și Domnul vă așteaptă (pentru a ajunge la sfârșitul vostru) și veniți la el pentru a vă arăta dragostea lui; El te va cuceri să te binecuvânteze … Fericiți cei care așteaptă ca el să-i ajute “(Isaia 30: 15-18, referindu-ne la Biblia vie, LB pe scurt).

Putem vedea puterea sinelui în momentele ispitei și provocării, atunci când folosim cuvinte amare, expresii supărate, justificări de sine, critici și judecăți despre ceilalți, atitudini ireconciliabile, o dragoste lacomă pentru lucrurile materiale, lupta pentru drepturile noastre și reputația noastră de a reacționa cu urmărirea răzbunării și așa mai departe. Aceste și alte atitudini similare arată cât de puternic este propriul ego în noi – vinul vechi încă nu se termina; și Isus așteaptă pe margine și nu face nimic pentru noi. reacționează.

Dacă am îngăduit doar Dumnezeu să ne rupă, dacă ne-am smerit și am acceptat cu bucurie moartea drepturilor noastre și a apelului nostru, cât de curând ne-ar putea duce în viață sub noul legământ! Toate circumstanțele dificile, frustrările, dezamăgirile, toate durerile de inimă etc., prin care trecem sunt determinate de Dumnezeu să aducă forța propriului nostru sine la zero.

Așa a lucrat Dumnezeu cu Iov. Iov a atins acest punct zero când s-a așezat cu fața în jos în praf și a spus: „Doamne, eu nu sunt nimic (eu sunt zero) … Mi-am pus mâna peste gură … am auzit doar de tine (mâna a doua), dar acum te-am văzut și mă detest și mă pocăiesc în praf și cenușă ”(Iov 40: 4, 42: 5-6).

Asta se întâmplă când Dumnezeu ne-a rupt în cele din urmă și ne-a dat o revelație despre noi înșine. Același Moise care a spus cândva (la 40 de ani) că el, atât de capabil, a spus (40 de ani mai târziu), când a fost rupt de viziunea lui Dumnezeu:

„Domnule, nu pot vorbi. Trimite altul “(2Mo 4,10,13).

Același lucru s-a întâmplat și cu marele profet Isaia când a văzut gloria lui Dumnezeu: „Sunt pierdut, pentru că sunt un păcătos murdar.” (Isa 6,5) Daniel a spus că atunci când a văzut viziunea că Dumnezeu îl vede, puterea l-a părăsit. El a ajuns la un punct zero (Dan 10 , 8).

Când Apostolul Ioan, plin de Duh, după ce a umblat cu Dumnezeu timp de 65 de ani, l-a văzut pe Isus pe insula Patmos, a căzut mort la picioarele sale (Apoc. 1:17).

Aceasta a fost întotdeauna experiența tuturor celor care au văzut slava Domnului! Fața ei este în praf și gura este închisă.

Dacă Dumnezeu ne poate aduce în acest punct, este o muncă rapidă pentru el să ne ofere vinul nou, viața lui Isus, natura divină, binecuvântarea supremă a noului legământ, sigilat de sângele lui Isus.

Fie ca toți să ajungem repede în acest punct și să trăim în acest loc – cu fețele noastre în praf înaintea lui Dumnezeu – toată viața noastră! Căci în această viață există o dezvoltare de la lumină la lumină (Prov. 4:18), de la slavă la slavă (2 Cor 3:18).

Ioan vorbește despre „viața în lumină” (Iov 1 , 7) . Nu există nicio poziție în lumină, ci mai degrabă mers – o dezvoltare în care ne apropiem tot mai mult de el, unde nu există întuneric, așa că lumina întotdeauna strălucește mai strălucitori peste noi și devenim mai conștienți de păcatele ascunse care pândesc în trupul nostru, de care nu știam anterior și sângele lui Isus ne curăță de toate aceste păcate.

Prin urmare, cu cât ne apropiem de Domnul, cu atât devenim mai conștienți de păcatele din trupul nostru și din ce în ce mai puțin de păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm pietre la femeia prinsă în adulter, pentru că suntem conștienți de păcatul din carnea noastră în prezența lui Isus și plângem lui Dumnezeu cu cuvintele: „Eu sunt om mizerabil!”. în loc de “Ce femeie nenorocită este!” (Rom 7:24). Adam și-a arătat degetul spre soția sa, chiar dacă stătea în fața lui Dumnezeu (Gen 3:12). Dar Domnul i-a atras atenția asupra propriului său păcat (Gen 3:17). Domnul va face același lucru și pentru noi. Și aceasta este într-adevăr testul dacă avem o singură religie și unele doctrine sau dacă trăim în prezența lui Dumnezeu Însuși.

S-a stins vinul în viața personală, în viața căsătorită și în viața comunității noastre? Atunci este timpul pentru noi să căutăm fața Domnului și să recunoaștem sincer nevoia noastră. El singur ne poate da vinul nou! În Kana, noul vin nu a fost produs de eforturile umane. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Așa poate fi în viața noastră. El va scrie legile Sale în inimile și mințile noastre și ne va face să dorim și să facem voia Lui perfectă (Evrei 8:10 , Fil, 13). El ne va circumcizi inimile pentru a-l iubi și ne va determina să umblăm în poruncile Lui (Deut. 30: 6; Ezechiel 36:27). Aceasta va fi la fel de mult munca lui ca vinul făcut în Cana a fost munca lui. Acesta este sensul harului. Nu putem produce viața lui Isus însuși – chiar dacă încercăm o viață întreagă. Dar când purtăm în trupurile noastre „moartea lui Isus” (luând zilnic crucea, murind de sine, voință de sine, drepturi și chemare), Dumnezeu ne promite să aducem în noi vinul nou al vieții lui Isus ( 2Cor 4,10).

Ar trebui să alergăm această cursă privind spre Isus, comparându-ne mereu cu El. Abia atunci va fi un strigăt constant din partea noastră


Inimile se apropie: „Om mizerabil!” – căci vom fi întotdeauna conștienți de cât de spre deosebire de Isus suntem, chiar și atunci când am obținut o viață de biruință asupra păcatului conștient. ”Cei care se compară cu alți credincioși sunt cei spirituali Idioti “(2Cor 10,12, tradus liber), căci aceasta este calea cea mai sigură spre mândria spirituală și alte 101 rele. Nu putem fi niciodată în pericol să devenim mândri spiritual, atât timp cât ochii noștri sunt asupra lui Isus și ne comparăm în permanență cu El. Duhul Sfânt ne arată gloria lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și atunci numai el ne poate transforma în chipul său (2 Cor 3:18). Pavel a spus că nu avea decât un singur obiectiv pentru a ajunge la el – nu convertirea celor pierduți, ci „chemarea cerească a lui Dumnezeu în Hristos Isus”.13-14). Apoi a continuat: „Întrucât mulți dintre noi suntem acum desăvârșiți (în conștiința noastră, trăind în victoria asupra păcatului conștient), să fim atât de minți (căutând perfecțiune totală, asemănare completă cu Isus)” ( Fil. 3:15) Aceasta este amprenta creștinului matur spiritual, slujind lui Dumnezeu, evanghelizare etc. – toate acestea ocupă un loc secundar în viața omului matur al lui Dumnezeu.

Vedem același principiu în învierea lui Lazăr. Prietenii săi au făcut partea ușoară – scoaterea pietrei din mormânt. Isus a făcut partea dificilă – ridicându-l pe Lazăr din morți. Prietenilor săi li s-a oferit din nou posibilitatea de a face ceea ce au putut face – dezlegându-l pe Lazăr și lăsându-l să meargă (Ioan 11: 38-44).

După înviere, vedem că ucenicii într-o zi au mers la pescuit. „Și n-au prins nimic în noaptea aceea” (Ioan 21, 3). Aceasta este o imagine a unui om care se luptă în condițiile legii! Apoi a venit Iisus. Ar fi putut să-și umple bărcile cu pește fără să-și lase plasele în lac. Un zeu care ar putea porunci peștilor să se apropie de barca lui Petru pe acest lac ar fi putut la fel de ușor să poruncească același pește pur și simplu să sară în barcă. Dar atunci nu ar fi existat niciun parteneriat. Deci omul a trebuit să-și facă partea. Trebuiau să-și izgonească plasa în lac. În acest fel, minunea s-a făcut în parteneriat cu Isus. Omul face partea ușoară și Isus face partea grea. Dar trebuiau să-și arunce plasele în lac. Aceasta este ascultarea credinței despre care vorbește Pavel în Romani 1: 5.

Aceasta este Evanghelia noului legământ vestit de apostoli. În cazul în care Evanghelia nu este înțeleasă, omul tinde să meargă fie la o extremă a legalismului (luptând veșnic toată noaptea cu plase goale și fără victorie), fie spre cealaltă extremă a unui har fals (unde nu există niciun efort deloc și nu Victorie dă!) A face naveta.

Multe suflete drepte sunt obosite și se plâng pentru că suspină sub povara poruncilor impuse de sine. În timp ce preoții lui Faraon îi biciuiau pe israeliți pentru a face mai multe cărămizi, diavolul (deghizat în

„Predicatorul neprihănirii” – 2Cor 11: 14-15) mulți creștini sinceri cu cuvintele: „Nu citești Biblia suficient, postești și nu te rogi suficient, nu dai mărturie suficientă etc.” Mulți predicatori s-au confruntat inconștient cu Satana condamnând poporul lui Dumnezeu prin astfel de predici. Dar o astfel de condamnare este rezultatul ignorării Evangheliei noului legământ.

Isus este un păstor care își conduce poporul mergând înaintea lor. Nu folosește biciul și nu o conduce din spate, așa cum o face un angajator. Toți predicatorii care își biciuiesc turma sunt angajați. Conducătorii adevărați păstori sunt singuri un exemplu. Mulți au intrat în robie pentru că au ascultat angajările.


Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a judeca lumea, ci pentru a o salva (Ioan 3:17). Prin urmare, oricine predică condamnarea la om nu este trimis de Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu conduc mereu oamenii spre mântuire.

Isus vrea să fie partener cu noi în toate domeniile vieții noastre. Când Petru a venit la Isus pentru a colecta impozitul templului, Isus ia poruncit lui Petru să arunce o tija de pescuit în lac și să prindă primul pește apărut. În gura lui, așa a spus Isus, va fi o broșă din două piese, care era suficientă pentru a plăti impozitul atât pentru Isus, cât și pentru Petru. „Pentru mine și pentru tine”, au fost cuvintele lui Isus (Mt 17 , 27). Amintiți-vă expresia „pentru mine și pentru voi”. Acesta este un parteneriat. Isus este chiar interesat să ne ajute să ne plătim impozitele. De la lucrurile banale care ne determină viața de zi cu zi pe pământ, până la lucrurile care sunt veșnice, Isus ne cheamă să urmăm principiul „eu și tu”[pentru mine și pentru tine] să trăim.

Isus a spus că vom găsi pace pentru sufletele noastre pe măsură ce îmbrățișăm acest jug al parteneriatului (Mat. 11: 28-30). Aceasta este odihna în care Dumnezeu ne îndeamnă să intrăm, odihnindu-ne de propriile noastre fapte (Evrei 4 , 10-11).

Nu este ușor să ne odihnim de propriile noastre lucrări, deoarece viața noastră egoistă este foarte puternică. Din acest motiv, Dumnezeu trebuie să aranjeze circumstanțele pentru ca noi să fim ruși. El permite ca planurile noastre să fie zădărnicite și speranțele noastre să fie spulberate. Intrigele și planurile noastre nu funcționează și cădem în păcat din nou și din nou. Făcând acest lucru, el ne învață să nu mai facem lucrările noastre pentru a putea face lucrările lui.

Semnul distinctiv al sectarismului este că are un lider (de obicei fondatorul grupului) care este atât de respectat încât cineva își vede viața ca fiind perfectă și echivalează învățăturile sale cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt i-a numit pe credincioșii din Berea „nobili cu minte” [prietenoși] pentru că ei

„Cercetarea Scripturilor zilnic” pentru a vedea dacă predicarea lui Pavel a fost Scriptură Pavel era un mare apostol, dar chiar și învățăturile sale trebuiau testate de Scripturi pentru a vedea dacă sunt de acord cu ele (Fapte 11:15) 17:11).

Biblia spune că chiar și atunci când profeții vorbesc într-o adunare, ei trebuie

„Judecând pe alții” (1 Cor 14:29) Ceea ce alții trebuie să judece Pur și simplu ceea ce au judecat Bereanii – dacă ceea ce spun profeții se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu sau nu este cea mai mare protecție împotriva sectarismului.


Totuși, credincioșii sectari își respectă atât de mult liderul, încât acceptă tot ceea ce învață, fără să verifice dacă are o bază biblică perfectă. Nu sunt la fel de nobili ca berii.

Într-un grup sectar, după moartea fondatorului, de obicei, un succesor preia conducerea și este apoi recunoscut ca șef al grupului. Toți membrii grupului sunt așteptați să-și recunoască liderul actual ca fiind cel mai mare dintre toți oamenii vii ai lui Dumnezeu. Rezultatul unei astfel de atitudini duce la o supunere necondiționată autorității și predării unui astfel de lider. Autoritatea sa asupra tuturor membrilor grupului este la fel de absolută ca cea a Papei și cuvântul său este lege.

În multe grupuri sectare, când liderul are un fiu, el este instruit treptat pentru a-și asuma unele dintre responsabilitățile de conducere din cadrul grupului. Toți membrii grupului încep apoi să-l respecte treptat pe fiu, așa cum l-au respectat pe tată.

2. Biblia plus o altă carte

Al doilea semn distinctiv al sectarismului este că are o altă carte în afară de Biblie (scrisă de obicei de către liderul grupului), care în practică este considerat la fel de infailibil ca Biblia.

Multe secte pot nega faptul că dau un astfel de loc în scrierile fondatorului lor. Dar atitudinea lor față de această carte unică indică faptul că sunt la egalitate cu Biblia. Acțiunile ei vorbesc mai tare decât vorbele ei.

Este posibil să fi existat multă sinceritate și devotament autentic față de Domnul în primele etape ale formării unui grup sectar. În unele cazuri, fondatorul însuși ar fi putut fi un om care se teme de Dumnezeu Dar, de obicei, la o dată ulterioară, succesorii codifică scrierile și învățăturile fondatorului într-un sistem organizat de doctrine, având aceeași autoritate ca Biblia.

Opiniile personale ale fondatorului devin astfel pentru urmașii săi cuvântul lui Dumnezeu. Oriunde Fondatorul este un om care se teme de Dumnezeu, nu îl va lăsa niciodată să se întâmple în viața sa. Cu toate acestea, dacă întemeietorul nu este un om al lui Dumnezeu, el va revendica autoritate divină pentru declarațiile sale din timpul vieții sale.

Membrii unei secte vor citi și vor citi o carte scrisă de fondator. Mulți vor lua această carte cu ei și chiar o vor citi în timpul întâlnirilor cu aceeași autoritate pe care o folosesc pentru a cita din Biblie. Dacă această carte interpretează orice verset sau explică orice doctrină într-un mod anume, atunci aceasta este singura înțelegere posibilă pe care membrii acestui grup ar trebui să o aibă din acest verset sau doctrină.

(Dan 12,4): Daniel sagte voraus, dass das Wissen [die Erkenntnis] in der Endzeit zunehmen würde. All die wissenschaftliche Erkenntnis, die der Mensch seit Adam bis zum Jahr 1939 (d.h. in mehr als 5900 Jahren) angehäuft hat, hat sich seit 1939 zwanzigfach vermehrt. Eine Grafik über die Zunahme des Wissens würde während 99 Prozent der Geschichte eine sehr flache Steigung zeigen und dann einen starken


Creșteți până la douăzeci de ori înălțimea în ultima perioadă a poveștii. Iată un alt indiciu clar al venirii lui Hristos.

5. Călătorii în întreaga lume

(Dan 12 , 4): Omul a călătorit 5800 de ani aproape cu aceeași viteză – mai ales pe spatele unui animal. Chiar și în 1900, 80 km / h era cea mai mare viteză pe care oamenii o puteau călători. Dar astăzi omul călătorește în spațiu cu o viteză de aproximativ 38400 km / h. Turismul și călătoriile la nivel mondial au devenit populare abia după al doilea război mondial. Daniel a prezis acest lucru ca un semn al sfârșitului – „mulți vor călători înainte și înapoi”.

6. Dragostea plăcerii

(2 Timotei 3 : 4) Pavel afirmă în mod special că în ultimele zile oamenii iubesc mai mult plăcerea decât Dumnezeu. Pe lângă violență, sexul a fost cealaltă ocupație principală a oamenilor pe vremea lui Noe (Gen 6,2). Vedem asta în lumea de azi. Există imoralitate între bărbați încă din cele mai vechi timpuri. Dar niciodată în istoria umană nu a fost atât de deschisă și rușinoasă cum s-a practicat astăzi. Tot aici, de la al doilea război mondial, a existat o scădere progresivă a standardelor morale la nivel mondial. Un potop de demoni necurati a invadat lumea. Televiziunea, cinematograful și videocaseta au servit toate scopurile Satanei pentru a promova cultul căutării plăcerii.

Pavel a spus că una dintre doctrinele demonilor din ultimele zile ar fi interdicția de a se căsători (1 Timotei 4: 1-3). Astăzi, această tendință poate fi întâlnită în două extreme: una este asceza extremă a unor grupuri care învață că trebuie să rămână necăsătorit pentru a fi sfânt. La celălalt capăt al spectrului sunt cei care nu mai cred în căsătorie, ci doar trăiesc împreună. Deoarece oamenii ar fi „lipsiți de iubire” în ultimele zile, nu este surprinzător că ei cred că avortul este perfect în regulă (2 Timotei 3: 3) Mâinile multor medici din ziua de azi sunt mai mult colorate cu sângele bebelușilor uciși decât cele ale Irod în Betleem (Mt 2 , 16).

Isus a spus că în ultimele zile va fi ca în zilele Loturilor (în Sodoma). Relațiile homosexuale sunt considerate acum normale. „Își slăvesc păcatele ca oamenii din Sodoma și nu le ascund.” (Isa 3: 9) Și astfel Dumnezeu i-a respins. Boala cumplită a SIDA face parte din judecata lui Dumnezeu a acestui păcat (Romani 1: 26-28) ).

Distrugerea a milioane de tineri de către droguri este o dovadă suplimentară că această generație care caută plăcere se duce cu capul peste călcâie spre ruină.

7. Spiritul rebeliunii

(2 Timotei 3 : 2): Lumea nu a văzut niciodată revoltă la o asemenea scară – de la copii la părinți, studenți la profesori și slujitori până la stăpânii lor (în birouri, fabrici etc.) – ca aceea de la al doilea război mondial. Cazul a fost. În general, învățământul superior i-a făcut pe adolescenții de astăzi arogant și nepoliticos cu părinții și vârstnicii. Acest spirit de rebeliune a pătruns și el creștinismul. Deci, peste tot în lume, vedem spectacolul potrivit căruia pastorii și bătrânii sunt la mila tinerilor din comunitățile lor prin satisfacerea lor în toate lucrurile.

Femeile au început să lucreze în afara casei după al doilea război mondial – mai mult ca niciodată în istoria umană. Au început să își câștige banii și acest lucru a făcut ca femeia obișnuită de astăzi să fie arogantă, independentă și care nu dorește să-și accepte locul dat de Dumnezeu sub conducerea bărbatului. Acest spirit a invadat și creștinătatea. Dar toate acestea


arată cât de răspândit și profund înrădăcinat este spiritul rebeliunii împotriva autorității.

Femeile de astăzi nu mai au dorința de a fi în primul rând mame. La fel cum femeile au devenit prim-ministri în întreaga lume de la cel de-al Doilea Război Mondial (ceva complet necunoscut până atunci), la fel și femeile au început să devină bătrâne, preoți și profesori în creștinătate. Acesta este spiritul Izabelei (Apoc. 2:20), căruia în biserică, ca și în vremea Vechiului Testament, trebuie să se înfrunte în duh și în puterea lui Ilie (1Kn 21: 21-23).

8. O risipă de credință

Pâinea pe care o rupem simbolizează trupul lui Hristos. În primul rând, simbolizează corpul fizic pe care Iisus l-a acceptat când a venit pe pământ, unde nu și-a făcut niciodată propriul său, ci doar voința tatălui său (vezi Ev., 5-7). Prin urmare, trupul său a fost un corp rupt și devotat de-a lungul vieții sale pământești. Corpul lui era ca o pâine – ușor fragilă, chiar dacă doar ușor atins. Atât de profundă a fost devotamentul său față de voința tatălui său din toate punctele de vedere. Când spargem pâinea și o mâncăm, mărturisim într-un mod foarte serios că avem și dorința de a merge pe același mod de devotament și rupere. Prin urmare, este ceva serios să spunem acest lucru Domnului la sacrament și apoi să trăim ca și cum nu am fi făcut vreodată un legământ cu Dumnezeu. Este posibil să nu fim desăvârșiți, dar Domnul se așteaptă chiar ca cel mai tânăr credincios să arate o voință de a merge pe calea morții eului cuiva, nu mai trăiește pentru sine, ci pentru sine însuși (2 Cor 5:15). .

O relație federală între frați și surori

Pâinea pe care o rupem simbolizează nu numai corpul fizic al lui Hristos, ci și biserica, trupul lui Hristos (1 Corinteni 10: 16-17), căci este doar o pâine, iar noi, care suntem mulți, suntem un singur trup. Cei care „mănâncă jertfele sunt în comuniunea altarului.” (1Cor 10,18) Când mâncăm la masa Domnului, să vestim moartea lui pe cruce (altarul) – negând ego-ul nostru – nu numai în relația noastră cu Dumnezeu, dar și în relația noastră cu ceilalți din trupul lui Hristos.

„Să dăm și viața pentru frați.” (1 Ioan 3:16 ) Acesta este un alt aspect al mărturiei noastre despre sacrament: nu numai că intrăm în legământ cu Domnul, ci și cu frații și surorile noastre în credință Aici se intră în legământ prin moartea propriului ego.

La fel cum cele două părți care au încheiat un legământ în Israel au trecut prin jumătățile vițelului mort („rupt”), tot așa astăzi intrăm într-un legământ prin pâinea spartă, care este o problemă la fel de serioasă ca cea primul aspect pe care l-am avut în vedere mai devreme atunci când încheiem un legământ cu Dumnezeu.

În 1 Samuel 18: 1-8 citim despre Ionuț, care a încheiat un legământ cu David. Aceasta este o imagine minunată despre cum ar trebui să arate relația de legământ din trupul lui Hristos. Se spune că inima lui Jonathan era strâns legată de inima lui David. Cuvântul „strâns conectat” așa cum este folosit aici este același cuvânt folosit în Nehemia 4: 1, unde se referă la zidul orașului [din Ierusalim] construit astfel încât să nu existe deloc un decalaj acest


La fel de mult, inima lui Jonathan era legată de inima lui David – nu exista niciun decalaj între inimile lor pentru inamicul prin care ar fi putut trece. Se mai spune că Ionuț îl iubea pe David ca pe el însuși. Aceasta este, de asemenea, vocația noastră în Trupul lui Hristos – că suntem forjați într-o UNITATE, astfel încât să nu existe niciun decalaj între noi (niciun decalaj de neînțelegere, gelozie, suspiciune etc.) prin care inamicul să poată pătrunde și să provoace împărțirea.

Ionuț ar fi fost cel din Israel care ar fi putut fi cel mai gelos pe David, pentru că era o amenințare pentru el, pentru a-l reuși pe Saul ca următorul rege al Israelului. Dar a biruit gelozia și l-a iubit pe David ca pe el însuși.

Ionuț a făcut apoi un legământ cu David; și ca simbol al legământului, și-a scos haina și i-a dat lui David. A fost un simbol al dorinței lui Ionuț de a muri pentru sine ca următorul rege al Israelului și a-l face pe David rege. În Trupul lui Hristos, ni se cere să ne „ascultăm reciproc cu reverență” (Rom 12:10). Trebuie să ne dăm ego-ul la moartea sa, astfel încât să cerem sincer și sincer ca frații noștri să devină mai mari, mai înalți și mai respectați decât noi înșine. Ne luăm fustele, dacă este necesar, și acoperim goliciunea fratelui nostru oriunde sunt văzuți, făcând posibil să ne mărim fratele în ochii celorlalți, adică intrând într-o relație de legământ cu frații în trupul lui Hristos.

Es ist unmöglich, in einen solchen Bund einzutreten, ohne dem eignen Ich ständig zu sterben. All die Probleme, die fast jede Versammlung von Gläubigen plagen, stammen daher, dass die dortigen Gläubigen nicht in eine solche Bundesbeziehung miteinander eingetreten sind. Jeder sucht seinen eigenen Vorteil. Das Ergebnis davon ist, dass Satan triumphiert. Aber solche Versammlungen sind nicht die Gemeinde, die Jesus baut, denn Jesus sagte, dass die Pforten der Hölle nicht in der Lage sein würden, die Gemeinde, die er baut, zu überwältigen (Mt 16,18).

Jesus baut heute seine Gemeinde in dieser Welt. Wenn wir Teil einer solchen Gemeinde sein und Teil daran haben wollen, diese Gemeinde zu bauen, dann müssen wir uns Bundesbeziehungen zu Herzen nehmen und sollten von ganzem Herzen lernen, was es bedeutet, unsere Geschwister herrlich zu machen.

Dann lesen wir, dass Jonatan auch seine Rüstung, sein Schwert, seinen Bogen und seinen Gurt nahm und sie David gab. Wenn wir in einen Bund mit unseren Geschwistern eintreten, geben wir alle Waffen ab, mit denen wir sie auf irgendeine Weise verletzen können. Das ist die Bedeutung von Jonatans Handlung.

Die Waffe, mit der in der Christenheit der maximale Schaden zugefügt wurde, ist die Zunge. Sind wir bereit, diese Waffe in einer Bundesbeziehung mit unseren Geschwistern auf eine solche Weise abzulegen, dass wir nie wieder, auch nicht einziges Mal, schlecht übereinander reden, lästern oder tratschen werden?

Die Übergabe unserer Waffen beinhaltet ein derartiges Vertrauen gegenüber unserem Bruder, dass wir es uns erlauben können, vor ihm wehrlos zu sein, weil wir wissen, dass er uns niemals Schaden zufügen wird. Nur durch ein solches Vertrauen und eine solche Zuversicht wird Bruderschaft gebaut.

In 1. Samuel 19 und 20 sehen wir Jonatans standhafte Liebe zu David sogar als diese ihn kostete, sich gegen seinen Vater zu stellen. Jonatan stand auch in der Gegenwart von fleischlich gesinnten Verwandten zu seinem Bruder David. Er ist wahrlich für uns alle ein würdiges Beispiel, dem wir folgen sollen. Wir sollen unsere Geschwister im Glauben mehr lieben als unsere Blutsverwandten.

In Amos 1,9-10 sehen wir, wie ernst Gott den Bruch eines Bruderbundes sieht. Tyrus hatte in den Tagen Hirams einen Bund mit Israel gemacht. Doch in der Zeit der Not


verrieten sie Israel, lieferten sie ihren Feinden aus, und brachen damit den Bund, den sie gemacht hatten. Gott sagte Amos, dass er Tyrus dafür hart bestrafen würde.

In 2. Samuel 21,1-2 sehen wir ein anderes Beispiel davon. In Israel war drei Jahre lang eine Hungersnot gewesen. Als David den Herrn deswegen suchte, sagte ihm der Herr, dass der Grund dafür darin bestand, dass Israel den Bund gebrochen hatte, den sie zur Zeit Josuas mit den Gibeonitern geschlossen hatten. König Saul hatte die Gibeoniter getötet und dadurch diesen ernsten Bund missachtet. Jahre später, lange nachdem Saul gestorben war, holte das Gericht Israel ein. Gott mag seine Gerichte aufschieben, aber wo er keine Buße sieht, werden diese Gerichte gewiss kommen. Man kann die Frage stellen, warum Gott die Hungersnot so lange hinausschob. Ohne Zweifel lag der Grund darin, dass er Israel Zeit zur Buße gab. Als sie nicht Buße taten, kam das Gericht über sie.

Paulus sagte den Korinthern, dass Gott sie nicht richten würde, wenn sie sich selbst richteten. Aber da sie sich nicht selbst gerichtet hatten, waren viele unter ihnen daher krank und schwach und viele starben vor ihrer Zeit (1Kor 11,30-31). Alle Gläubigen, die dauernd schwach und krank sind, sollten Gott suchen, um herauszufinden, ob der Grund dafür vielleicht ein gebrochener Bruderbund ist – indem sie am Tisch des Herrn teilnehmen und dann ihre Brüder und Schwestern hinter ihren Rücken durch Lästerungen, Tratsch usw. betrügen. Das war das Vergehen von Judas Iskariot – dass er mit Jesus am Bundesmahl teilgenommen hatte und dann hinausging und ihn verriet. Wie der Psalmist prophezeite: „Auch mein Freund, dem ich vertraute, der mein Brot aß, tritt mich mit Füßen” (Ps 41,10).

Möge der Herr jeden von uns befähigen, uns zu prüfen und in der Zukunft in bedeutungsvoller Weise am Tisch des Herrn teilzunehmen. Lasst uns von ganzem Herzen für die Sünde, den Bund mit dem Herrn und mit unseren Brüdern und Schwestern zu brechen, Buße tun; und lasst uns auf die Stimme des Geistes hören, die zu uns gekommen ist.

Die Gemeinde und die Trübsal

In Epheser 3,10 lesen wir, dass Gott im neuen Bund das Verlangen hat, seine Weisheit durch die Gemeinde den Mächten und Gewalten im Himmel kundzutun. Von Epheser 6,12 wissen wir, dass diese Mächte und Gewalten in den himmlischen Regionen Satan und sein Heer der Bosheit sind, die im zweiten Himmel wohnen (wo sie wohnen, seitdem sie aus dem dritten Himmel, wo Gott wohnt, hinausgeworfen wurden – 2Kor 12,2).

Wir wissen, dass wir Christi Zeugen für alle Menschen sein sollen. Aber hier wird uns gesagt, dass wir auch für die bösen Geister ein Zeugnis haben müssen. Welches Zeugnis ist das? Es ist ein Zeugnis für die Weisheit Gottes (Eph 3,10). Es ist das freudige Bekenntnis unseres Geistes, dass Gott in unserem Leben alles nach seiner perfekten Weisheit geordnet hat. Es ist das Zeugnis von Menschen, die Anteil erhielten an der Weisheit, die von oben kommt.

Im Buch Hiob lesen wir vom Zeugnis, das Hiob durch sein Leben für Satan war. Als Satan in die Gegenwart Gottes kam, nachdem er die Erde durchstreift hatte, fragte ihn Gott, ob er die Aufrichtigkeit von Hiobs Leben bemerkt habe (Hi 1,8). Satans Antwort war, dass Hiob Gott wegen der drei Schutzzäune, die Gott um ihn aufgestellt hatte, fürchtete. Satan wusste, dass es eine Hecke um Hiobs Person, eine andere um seine Familie und eine dritte Hecke um Hiobs Besitz gab (V. 10). Viele Gläubige kennen diesen dreifachen Schutz nicht, den Gott um die Jünger Jesu gelegt hat. Diejenigen, die die dreifache Bedingung der Jüngerschaft, die in Lukas 14,26-33 erwähnt ist, erfüllen, werden feststellen, dass Gott einen Schutzzaun um jeden Bereich, der dem Herrn hingegeben wurde, legt – um Besitz, geliebte Menschen und das eigene Leben.

Aber dann lesen wir, dass Gott diese Schutzzäune um Hiob herum nacheinander öffnete, sodass Satan durch sie hindurch kam und Hiobs Besitz, seine Familienmitglieder und seinen Leib angriff. Der Grund dafür war, dass Hiobs Charakter von Gott gegenüber Satan vorgeführt werden konnte.

Daraus lernen wir, dass Satan einen Jünger Jesu oder irgendetwas, was er besitzt, nicht antasten kann, ohne zuerst Gottes Erlaubnis zu erhalten. Das ist für uns eine sehr wichtige Wahrheit, auf der wir fest gegründet sein müssen – und wir werden die Notwendigkeit dafür in der Zukunft noch deutlicher sehen. Die wahre Gemeinde Jesu Christi wird berufen sein, in den kommenden Tagen wie in den früheren Jahrhunderten zu leiden. Bevor diese Zeit auf uns zukommt, müssen wir zuerst in dieser Wahrheit gegründet sein – dass es einen dreifachen Schutzzaun um die ernsthaften Jünger Jesu herum gibt, sodass niemand hindurch kommen kann, es sei denn, dass Gott diese Hecke öffnet und es Satan erlaubt, dies zu tun.

Die andere Lektion, die wir von Hiob lernen können ist, dass unsere eigenen Angehörigen und religiöse Christen uns kritisieren und verurteilen werden. In Hiobs Fall haben ihn seine Frau und drei religiöse Führer (Elifas, Bildad und Zofar) falsch verstanden und kritisiert. Auch das wurde von Gott zugelassen. Unsere Angehörigen werden unsere Feinde werden und religiöse Menschen werden uns falsch verstehen und kritisieren – weil Gott die Hecken geöffnet und ihnen die Erlaubnis dazu gegeben hat.

Hiob demütigte sich selbst und sagte: „Ich bin nackt von meiner Mutter Leibe gekommen, nackt werde ich wieder dahinfahren. Der Herr hat’s gegeben, der Herr hat’s genommen; der Name des Herrn sei gelobt”! (Hi 1,21). Er war ein wahrer Jünger

– denn er besaß nichts. Er erkannte, dass alles, was er hatte, rechtmäßig dem Herrn


gehörte und dass der Herr genauso viel Recht hat, es zu geben wie er auch das Recht hatte, es wieder wegzunehmen. Jene, die keine Jünger sind, denken bei Segnungen nur daran, dass Gott ihnen Segnungen gibt. Wer ein Jünger ist, erkennt, dass es genauso viel Segen ist – vielleicht sogar ein größerer -, wenn Gott sie wegnimmt. Folglich können wir wissen, ob wir Jünger sind oder nicht.

Das Traurige war, dass Hiob in seinem kühnen Bekenntnis nicht bis zum Ende ausharren konnte. Nach einer Weile ermattete er, wurde unter dem anhaltenden Druck der Prüfung schwach und fing an, Gott anzuklagen. Von Kapitel 3 bis Kapitel

31 sehen wir das traurige Schauspiel, wie Hiob durch Höhen und Tiefen ging – manchmal erreichte er in seinem Bekenntnis des Glaubens große Höhen und zu anderen Zeiten sank er in die Tiefe von Verzweiflung, Murren und Selbstrechtfertigung. Das ist die Erfahrung von Menschen unter dem alten Bund.

Aber jetzt hat uns Gott im neuen Bund etwas Besseres verheißen, wie wir in Hebräer 11,40 lesen. Dies wird in den nachfolgenden Versen von Hebräer 12,1-13 beschrieben, dass wir Jesus folgen können, der bis zum Ende triumphierend ausgeharrt hat.

Heute sind wir nicht Nachfolger Hiobs, sondern Nachfolger Jesu – und was immer die Prüfung sein mag, können wir durch die Macht von Gottes Gnade bis zum Ende Überwinder und ein Zeuge gegen Satan sein. Wir können Hiob nicht kritisieren, denn er lebte zu einer Zeit, wo die Gnade noch nicht gekommen und der Heilige Geist noch nicht gegeben war. Der neue Bund war noch nicht geschlossen worden usw. Wenn wir die Begrenzungen der Zeit, in der er lebte, bedenken, dann schnitt er extrem gut ab – so gut, dass Gott ihn dreimal lobte (Hi 1,8; 2,3; 42,7).

Wir können jedoch Jesus nachfolgen – dem Anfänger und Vollender des Glaubens.

Jesus absolvierte die Universität des Leidens und dort erlangte er das Zertifikat des vollkommenen Gehorsams. Nun wurde er auf derselben Universität ein Professor, um allen Menschen Gehorsam zu lehren, die willig sind, sich einschreiben zu lassen (Hebr 5,8-9). Es gibt hier keinen Zwang, so wie es ihn im alten Bund mit seinen „Du sollst nicht …” gab. Nein. Aber der Geist Gottes und die Braut sagen: „Komm, schließ dich dieser Universität an.” Niemand kann ein Jünger sein, der sich dieser Universität nicht anschließt – denn dies ist der einzige Ort, wo Jünger ausgebildet werden.

Jesus sagte seinen Jüngern sehr deutlich, dass sie in der Welt Trübsal haben würden. Aber sie sollten sich davor nicht fürchten, denn er hatte die Welt und ihren Fürst überwunden; und daher könnten sie auch Überwinder sein (Joh 16,33).

Jesus hat heute viele Bewunderer, aber wenige Nachfolger. Er rief Menschen niemals dazu auf, ihn zu bewundern, sondern nur, ihm nachzufolgen. Und wenn wir ihm nachfolgen, dann werden wir nicht länger zu dieser Welt gehören. Dann wird uns die Welt gewiss hassen.

Jesus sagte, dass die Welt jene lieben würde, die zu ihr gehörten (Joh 15,19).

Ein klares und unverwechselbares Kennzeichen dafür, dass wir Jünger Jesu sind, liegt darin, dass die Welt uns hasst. „Haben sie mich verfolgt, so werden sie euch auch verfolgen”, sagte Jesus (Joh 15,20).

Das zweite klare Kennzeichen eines Jüngers Jesu ist, dass sie jene Menschen lieben, die sie hassen und verfolgen (Mt 5,44-48). Anhand dieser beiden Merkmale können alle, die Ohren haben, um Gottes Wahrheit zu hören, ihre eigene Position prüfen und die Wahrheit über sich selbst herausfinden.

Wenn du bei weltlichen Leuten oder bei religiösen Christen (die keine ernsthaften Jünger sind) beliebt bist, kannst du absolut sicher sein, dass du Kompromisse eingehst. Es könnte sogar sein, dass du nicht bekehrt bist.


Warum hat die Welt Jesus gehasst? Nicht weil er seine Steuern bezahlte oder die Füße der Menschen wusch; nicht einmal weil er ein heiliges Leben führte. Die Welt hasste ihn, weil er ihre Heuchelei aufgedeckt hat. Er deckte auch die unbiblischen Traditionen unter Gottes Volk auf. Daher hassten ihn auch diejenigen, die die

„Traditionen der Alten” bewahren wollten. Das wird auch unser Schicksal sein, wenn wir reden, was er redete. Wenn wir die Ehre von Menschen und von religiösen Menschen suchen, werden wir still halten und populär bleiben. Jeder von uns kann den Weg wählen, den er gerne gehen möchte.

In Offenbarung 12 lesen wir, dass Satan auf gewisse Menschen wütend ist. Daher lesen wir als Erstes über ihn, dass er zuerst versucht, das Menschen-Kind (Jesus Christus), das die Frau (Israel) auf die Welt gebracht hatte, zu fressen. Satan konnte dort keinen Erfolg haben, und der Knabe wuchs auf, erfüllte seinen Dienst und stieg auf zum Thron Gottes (Offb 12,4-5). Satans Wut richtet sich nun gegen die jüngeren Brüder dieses Menschen-Kindes. Sie werden als diejenigen beschrieben, die „Gottes Gebote halten und das Zeugnis Jesu haben” (Offb 12,17b). Das sind die Jünger Jesu, deren Leben von vollständigem Gehorsam gegenüber den Geboten Gottes gekennzeichnet ist und die mutig am Zeugnis Jesu festhalten. Sie öffnen ihren Mund und sprechen über alles, was Jesus selbst bezeugt hat – denn dies ist „das Zeugnis von Jesus”. Es gibt heute auf Erden sehr wenige, die wie diese sind, denn es gibt wenige Gemeinden in der Welt, die jetzt den totalen Gehorsam gegenüber Gottes Geboten predigen.

Offenbarung 12 bezieht sich auf die letzten Tage dieses Zeitalters, wenn Satan für die letzten dreieinhalb Jahre, bevor Jesus wiederkommt, aus dem zweiten Himmel auf die Erde geworfen wird (V. 9). Zu der Zeit wird es auf Erden jene Menschen geben, die Gottes Gebote halten und mutig am Zeugnis Jesu festhalten und die Satan überwunden haben (V. 11). Dies sind Gottes „Kommandos” – die Elitetruppen seiner Armee auf Erden.

Es wird ein gewaltiges Privileg und eine Ehre sein, unter ihnen zu sein – die meisten von ihnen werden ihr physisches Leben um Jesu willen niederlegen müssen. Offenbarung 13,7 macht deutlich, dass dem Antichristen von Gott erlaubt werden wird, die Jünger Jesu zu töten. Aber erinnere dich daran, dass es Gott ist, der die Hecken öffnet. Sonst könnte uns niemand antasten. Das ist der Grund, warum wir uns nicht fürchten.

Hiob konnte sagen: „Gott weiß jedes Detail von mir” (Hi 23,10). Unter dem neuen Bund können wir sogar noch weitergehen und sagen: „Gott plant jedes Detail meines Lebens” - denn das ist die klare Bedeutung von Römer 8,28. Es ist auch wahr, dass Gott, der treu ist, sogar in einer solchen Zeit nie zulassen wird, dass wir über unser Vermögen versucht werden. Mit jeder Prüfung wird Gott einen Weg auftun, um zu überwinden und der Sünde und der Gefahr, ihn zu verleugnen, zu entkommen (1Kor 10,13). Seine Gnade wird sich auch dann als ausreichend erweisen (2Ko 12,9); sonst könnte keiner von uns bestehen. Es sind nicht die von Natur aus Mutigen, die an diesem Tag bestehen werden – sondern die von Natur aus Furchtsamen, die dem Herrn vertrauen, sie zu stärken.

Acestea vor fi zilele de mare necaz, când Antichristul va guverna. Dar Isus a spus că Dumnezeu a scurtat durata acestei perioade „de dragul celor aleși” (Mt. 24, 21-22), astfel încât cea aleasă a lui Dumnezeu (biserica) va fi, evident, pe pământ, în momentul în care va fi martor la Domnul „Dar îndată după necazul de atunci,” a spus Iisus, „Fiul Omului va apărea în ceruri și își va trimite îngerii cu trâmbițe strălucitoare și îi vor strânge pe aleși” (Mt. 24, 29-31). despre care a vorbit Isus aici este cel menționat în 1 Tesaloniceni 4: 16-17, în care morții sunt în Hristos


fii înviat și răpit împreună cu ucenicii vii ai lui Isus pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh.

Isus a lămurit în versetul de mai sus că biserica (aleșii) va experimenta răpirea doar după Marele Necaz. Atunci îl vom saluta pe Domnul în cea de-a doua venire în văzduh și ne vom întoarce cu el pe pământ pentru a domni cu el o mie de ani. Cuvântul lui Dumnezeu este clar cine va stăpâni cu Hristos o mie de ani. Ei sunt cei care „nu se închinau fiarei și imaginii sale și care nu-și acceptaseră amprenta pe fruntea și pe mâinile lor.” (Apoc. 20: 4) Acest lucru arată clar că biruitorii (mireasa lui Hristos) sunt pe Pământ, credincios Domnului în timpul domniei Antihristului.

Necazul este ceva ce emană de la oameni care sunt stârniți de Satana împotriva bisericii. Aceasta trebuie deosebită de mânia lui Dumnezeu rezervată celor răi. Nu vom înfrunta mânia lui Dumnezeu, dar cu siguranță vom suferi necazuri mari din partea oamenilor. Sub vechiul legământ, prosperitatea și o viață ușoară au fost binecuvântarea pentru poporul lui Dumnezeu. Sub noul legământ, este adversitatea – suferința și suferința.

Când Isus s-a confruntat cu moartea, nu a spus: „Părinte, ajută-mă să ies din această oră”, ci „Tată, slăvește-ți numele” (Ioan 12: 27-28). Melodia curvă este: „Părinte, ajută-mă să ies din necaz”. Cântecul miresei este: „Tată, slăvește-ți numele”. „De asemenea, ne bucurăm de necazuri” (Romani 5: 3). „Trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu prin multă suferință” (Faptele Apostolilor 14:22).

Isus i-a rugat în mod special Tatălui ca să nu fim scoși din lume, ci să fim mântuiți de păcat (Ioan 17:15 ). Isus nu a dorit niciodată ca mireasa sa să fie răpită pentru a scăpa de necaz.

În urmă cu aproximativ 150 de ani, în creștinătate, a venit o nouă doctrină (care nu s-a auzit la vremea apostolilor) că Hristos va veni în taină și îi va înlătura pe toți credincioșii, pentru a nu fi nevoiți să treacă prin Necazul cel Mare. Această doctrină a dat impresia că persecuția umană a fost o pedeapsă de la Dumnezeu! Nu a fost de mirare că această doctrină nu a apărut în țările în care creștinii au fost persecutați, ci în Anglia, care nu a experimentat persecuția creștinilor de secole. Scriptura a fost răsucită de mulți pentru a se potrivi acestei doctrine. Drept urmare, Satana a reușit să-i atragă pe creștini într-o falsă mângâiere, astfel încât să nu fie pregătiți pentru necazul și persecuția lumii când vine.

Întrucât rugăciunile majorității creștinilor merg practic așa: „Doamne, fă-mi viața mai confortabilă aici pe pământ”, nu este deloc surprinzător faptul că un număr mare de creștini din întreaga lume au acceptat cu fericire această doctrină de evadare din necaz. cine a interiorizat învățătura lui Isus înțelege clar că nu există nicio virtute în evadarea din persecuție sau necaz, dimpotrivă, Isus le-a spus discipolilor săi că vor experimenta necaz și persecuție în lume.

Es gibt einige, die lehren, dass Christus die voll hingegebenen Christen wegnehmen und nur die Halbherzigen zurücklassen wird, um dem Antichristen gegenüberzustehen. Das scheint zu bedeuten, dass die Rettung aus der Trübsal eine Belohnung ist, die Gott den Treuen gibt! Kein vernünftiger General würde seine zweitklassigen Truppen an die Front schicken und die Erstklassigen zuhause lassen! Es ist unvorstellbar, dass Gott seine besten Soldaten von der Erde zu einer Zeit wegnehmen würde, wenn er ihr Zeugnis am meisten benötigt.

Es geht klar aus der Heiligen Schrift hervor, dass jene, die sich dem Antichristen entgegenstellen, diejenigen sind, „die die Gebote Gottes halten und das Zeugnis Jesu


haben” (Offb 12,17). Diese Menschen sind gewiss nicht halbherzig. Im Gegenteil, sie sind die Überwinder, deren Namen im Buch des Lebens verzeichnet sind (Offb 13,8; 2,5). Satan ist nicht auf halbherzige, sondern auf ernsthafte Christen wütend. Heute ist Satan wütend auf jene, die totalen Gehorsam gegenüber den Geboten Gottes predigen. Seine hauptsächlichen Angriffsziele sind Menschen, die allen Geboten Gottes gehorchen und anderen einen solchen Gehorsam predigen und lehren. Das ist der Grund, warum Paulus alle Gläubigen ernstlich dazu aufrief, für ihn zu beten – denn er wusste, dass er eines von Satans Hauptangriffszielen war. Auch wir müssen heute für jene beten, die totalen Gehorsam gegenüber Gott predigen, damit sie beschützt werden mögen.

In den ersten drei Jahrhunderten, als gegen die Christen heftige Verfolgung wütete, hat sie Gott nicht aus ihren Bedrängnissen errettet. Sie wurden von Löwen gefressen und auf dem Scheiterhaufen verbrannt. Es gab in diesen römischen Arenen keine geheime Entrückung, als die Jünger Jesu getötet wurden. Der Gott, der zur Zeit Daniels das Maul der Löwen gestopft und die Macht des feurigen Ofens weggenommen hatte, tat in den ersten drei Jahrhunderten keine solchen Wunder für die voll hingegebenen Jünger Jesu – denn diese waren Christen unter dem neuen Bund, die Gott im Feuer verherrlichen sollten. Dasselbe wird auf die Christen im letzten Jahrhundert, bevor Christus zurückkommt, zutreffen. Gottes erstklassige Truppen standen im ersten Jahrhundert treu zu ihm – bis zum bitteren Ende. Sie baten oder erwarteten nicht, dass zwölf Legionen Engel kommen und sie herausreißen würden. Gott sah zu, wie die Braut seines Sohnes von Löwen in Stücke gerissen und auf dem Scheiterhaufen verbrannt wurde, und er wurde durch ihr Zeugnis verherrlicht – denn sie folgten dem Lamm nach, wohin es ging, sogar bis zu einem gewaltsamen physischen Tod. Das einzige Wort, das Jesus zu ihnen sprach, war: „Seid treu bis an den Tod, so will ich dir die Krone des Lebens geben” (Offb 2,10).

Diese Worte spricht er jetzt auch zu uns. Aber um an diesem künftigen Tag des Antichristen treu zu sein, müssen wir lernen, in den kleinen Versuchungen und Prüfungen, denen wir heute begegnen, treu zu sein. Das ist der Grund, warum es unbedingt notwendig ist, dass wir Treue im verborgenen Leben lernen – wenn wir an den verborgenen Stellen unseres Lebens, in unseren Gedanken, Einstellungen, Motiven, in Geldangelegenheiten usw. versucht werden. Dies sind geringe Angelegenheiten; aber nur wenn wir im Geringen treu sind, werden wir eines Tages auch im Großen treu sein. Wenn wir in den geringen Dingen untreu sind, werden wir dem Herrn auch am Tag der Trübsal untreu sein. Wenn wir jetzt nicht mit Menschen laufen können, wie werden wir dann mit Rossen laufen? Wenn wir in einer Zeit der Bequemlichkeit nicht treu sind, wie werden wir dann in einer Zeit der Schwierigkeiten treu sein? (Jer 12,5). Gott ist bestrebt, uns heute auszubilden, um seine Kommandotruppen für den bald kommenden künftigen Tag zu sein.

Die Wahrheit, die wir glauben

Die Heilige Schrift befiehlt uns, auf uns selbst und unsere Lehre zu achten, denn nur so können wir unsere eigene Errettung und die Errettung der Menschen, denen wir predigen, sicherstellen (1Tim 4,16).

Unser Leben und unsere Lehre sind wie zwei Beine, die unserem christlichen Leben Stabilität verleihen. Beide Beine sollten gleich lang sein, wie bei normalen Menschen. Allgemein ausgedrückt sehen wir im Christentum, dass die meisten Gläubigen eines dieser beiden „Beine” überbetonen.

Wenn es um Doktrinen geht, ist uns befohlen, „das Wort der Wahrheit recht auszuteilen” (2Tim 2,15). Viele sind bei ihrem Studium der Heiligen Schrift unvorsichtig und somit in ihrem Verständnis der Lehre unausgewogen.

Die Wahrheit Gottes ist wie ein menschlicher Körper. Er ist nur dann vollkommen, wenn jeder Teil in seiner richtigen Größe vorhanden ist. Nicht alle Wahrheiten der Heiligen Schrift sind gleich wichtig. Um nur ein Beispiel zu nennen: In Zungen zu reden ist nicht so wichtig wie andere Gläubige zu lieben. Wenn irgendeine Lehre auf Kosten einer anderen überbetont wird, dann wird die Wahrheit, die wir verkündigen, so hässlich sein wie ein Leib mit einem überdimensionalen Auge oder Ohr! Außerdem wird eine solche Überbetonung dazu führen, dass wir in unseren Lehren ketzerisch werden. Es ist daher wichtig, dass wir die Wahrheit Gottes recht austeilen.

Es wäre einfach, wenn wir einfach sagen könnten, dass wir der Wahrheit glauben, wie man sie im Wort Gottes (in den 66 Büchern, aus denen die Bibel besteht) findet. Das ist die Wahrheit. Aber da die Wahrheit von Gottes Wort durch die List Satans und der Menschen verdreht und verdorben wurde, ist es notwendig, weiter auszuführen und zu erklären, was die Bibel genau lehrt.

Anders als Mathematik und andere Wissenschaften kann Gottes Wort nicht durch bloßes intellektuelles Studium, ohne die Offenbarung durch Gottes Heiligen Geist, verstanden werden. Jesus sagte, dass diese Offenbarung nur den Unmündigen (den Demütigen) und nicht den stolzen Intellektuellen gegeben wird (Mt 11,25). Das war der Grund, warum die Bibelgelehrten zur Zeit Jesu seine Lehren nicht verstehen konnten. Die meisten heutigen Bibelgelehrten befinden sich im selben Boot – und aus demselben Grund!

Gleichzeitig müssen wir auch unseren Verstand benutzen, denn uns ist aufgetragen, in unserem Verständnis zu reifen (1Kor 14,20).

Daher ist nur ein Verstand, der sich völlig dem Heiligen Geist unterstellt, in der Lage, Gottes Wort richtig zu verstehen.

Gott möchte, dass alle seine Kinder in jeder Beziehung völlig frei sind. Aber zahlreiche Gläubige sind Sklaven vieler sündiger Gewohnheiten und menschlicher Traditionen. Ein Grund dafür liegt darin, dass sie Gottes Wort so unachtsam lesen.

Je mehr wir uns bemühen, Gottes Wort zu verstehen, desto mehr wird uns die Wahrheit in jedem Bereich unseres Lebens freimachen (siehe Joh 8,32).

Die meisten Gläubigen sind sehr sorgfältig, wenn es darum geht, ihr Geld zu investieren. Aber sie sind sehr fahrlässig, wenn es um das Studium der Heiligen Schrift geht. Dies zeigt, dass sie Geld höher schätzen als Gott. Solche Christen werden offensichtlich in ihrem Verständnis von Gottes Wort fehlgehen.

Uns wird deutlich gesagt, dass uns die ganze Heilige Schrift zu dem Zweck gegeben wurde, um uns „vollkommen” zu machen (2Tim 3,16-17). So könnten wir sagen, dass


Menschen, die nicht an christlicher Vollkommenheit interessiert sind, nicht in der Lage sein werden, Gottes Wort richtig zu verstehen (siehe auch Joh 7,17).

Die Furcht des Herrn ist der Anfang der Erkenntnis; und Gott offenbart seine Geheimnisse nur denen, die ihn fürchten (Ps 25,14).

Die Wahrheit über Gott

Die Bibel lehrt, dass Gott Einer [eins] ist, und auch, dass es in diesem einen Gott drei Personen gibt.

Da Zahlen zur materiellen Welt gehören und da Gott Geist ist, kann unser begrenzter Verstand diese Wahrheit nicht ganz verstehen, genauso wie ein kleiner Becher nicht das Wasser eines Ozeans fassen kann.

Ein Hund kann Multiplikation nicht verstehen – wie drei Einser, wenn man sie multipliziert, immer noch eins ergeben: 1x1x1=1. Noch können wir verstehen, wie Gott drei Personen und doch ein Gott sein kann. Ein Hund kann nur einen anderen Hund verstehen. Er kann einen Menschen nicht voll verstehen. In derselben Weise wäre ein Gott, der von unserem menschlichen Verstand erklärt und verstanden werden könnte, nur ein anderer Mensch genauso wie wir. Die Tatsache, dass der Gott der Bibel unseren Verstand übersteigt, ist der klarste Beweis, dass dies in der Tat die Wahrheit ist.

Die Wahrheit der Dreieinigkeit wird aus dem ersten Vers in der Bibel klar, wo das Wort für „Gott” im Hebräischen im Plural steht – „Elohim”. Wir sehen diese Wahrheit auch in der Verwendung der Wörter „uns” in 1. Mose 1,26. Bei der Taufe Jesu sehen wir das Licht noch deutlicher, wo der Vater (die Stimme vom Himmel), der Sohn (Jesus Christus) und der Heilige Geist (in Form einer Taube) alle gegenwärtig sind (Mt 3,16-17).

Diejenigen, die behaupten, dass Jesus selbst Vater, Sohn und Heiliger Geist ist, können nicht erklären, wie er auf Erden den Willen seines Vaters getan haben könnte, während er seinen eigenen Willen verleugnete (Joh 6,38). Unitarier, die glauben, dass Gott nur eine Person ist und die daher nur im Namen Jesu taufen, leugnen in Wirklichkeit, dass Jesus Christus als Mensch kam.

Die Bibel sagt, dass jemand, der die richtige Lehre hat, sowohl den Vater als auch den Sohn hat, und dass jemand, der entweder den Vater oder den Sohn leugnet, den Geist des Antichristen hat (2Joh 9; 1Joh 2,22).

In der christlichen Taufe befahl Gott uns spezifisch, dass wir im dreifachen Namen des Vaters, des Sohnes und des Heiligen Geistes taufen sollten (Mt 28,19), wobei der Sohn als der Herr Jesus Christus identifiziert wird (Apg 2,38).

Die Wahrheit über Christus

Die Heilige Schrift lehrt, dass Jesus Christus als Gott existierte und seit Ewigkeit Gott gleich war (Joh 1,1), und dass, als er als Mensch auf die Erde kam, aus freiem Willen die Entscheidung traf, einige seiner Vollmachten, die er als Gott hatte, NICHT auszuüben. Dies ist die Bedeutung des Ausdrucks, „er entäußerte sich selbst” (Phil 2,6-7).

Betrachte ein paar Beispiele, die dies beweisen: Gott kann nicht zum Bösen versucht werden (Jak 1,13). Aber Jesus ließ zu, dass er selbst versucht wurde (Mt 4,1-10). Gott weiß alles. Aber Jesus sagte, als er auf der Erde war, dass er das Datum seines zweiten Kommens nicht kannte (Mt 24,36). Er musste auch zu einem Feigenbaum hingehen, um zu sehen ob er irgendwelche Früchte trug (Mt 21,19). Hätte er seine Macht als Gott benutzt, hätte er von weitem sehen können, dass der Baum keine Früchte trug! Gottes Weisheit ist unveränderlich und ewig. Doch lesen wir zweimal über unseren Herrn Jesus, dass „er an Weisheit zunahm” (Lk 2,40.52).


All diese Verse weisen daraufhin, dass Jesus „sich selbst” der vielen Machtbefugnisse Gottes entäußerte, als er auf die Erde kam.

Aber auch wenn sich Jesus selbst dieser Vollmachten entäußerte, als er auf die Erde kam, war er doch in seiner Person immer noch Gott. Offensichtlich ist es für Gott unmöglich, aufzuhören, Gott zu sein, sogar wenn er das wollte. Ein König kann hingehen und in einem Elendsviertel leben, indem er seine Rechte als König aufgibt. So war es mit Jesus.

Den deutlichsten Beweis für die Göttlichkeit Jesu , als er auf Erden war, sieht man in den sieben aufgezeichneten Beispielen, wo er von anderen Anbetung akzeptierte (Mt 8,2; 9,18; 14,33; 15,25; 20,20; Mk 5,6; Joh 9,38). Engel und gottesfürchtige Menschen akzeptieren keine Anbetung (Apg 10,25-26; Offb 22,8-9). Aber Jesus nahm Anbetung an – weil er der Sohn Gottes war. Der Vater offenbarte Petrus, dass Jesus, auch als er auf der Erde war, der Sohn Gottes war (Mt 16,16-17).

In Bezug auf Jesu Menschlichkeit ist die Schriftstelle in Hebräer 2,17 sehr exakt, wenn sie feststellt, dass Jesus „in allem seinen Brüdern gleich werden musste”. Er wurde NICHT wie die Kinder Adams gemacht, denn dann hätte er wie der Rest der Menschheit einen „alten Menschen” gehabt. (Der „alte Mensch” ist die Bezeichnung der Heiligen Schrift, für die viele unglücklicherweise den nicht schriftgemäßen Ausdruck „sündige Natur” verwenden).

Jesus hatte KEINE sündige Natur , denn er hatte keinen menschlichen Vater. Jesus wurde vom Heiligen Geist geboren und war von der Empfängnis an heilig (Lk 1,35).

Jesu geistliche Brüder sind jene, die den Willen Gottes tun (Mt 12,49-50), die vom Heiligen Geist geboren sind (Joh 3,5), und die den alten Menschen ausgezogen und den neuen Menschen angezogen haben (Eph 4,22.24). Aber wir, die Brüder Jesu, haben einen eigenen Willen und Jesus wurde uns in „allen Dingen” gleich. Auch er hatte einen eigenen Willen, den er verleugnete (Joh 6,38).

Wenn wir als Adams Kinder geboren werden, werden wir alle mit einem alten Menschen geboren. Der alte Mensch kann mit einem untreuen Knecht verglichen werden, der die Tür unseres Herzens für die Begierden des Fleisches öffnet (die mit einer Räuberbande verglichen werden können), die danach trachten, in unser Herz einzudringen. Wenn wir wiedergeboren sind, wird dieser alte Mensch von Gott getötet (Röm 6,6). Aber wir haben immer noch das Fleisch, durch das wir versucht werden (Jak 1,14-15). Der alte Mensch ist nun durch einen neuen Menschen ersetzt worden, der den Begierden des Fleisches widersteht und danach trachtet, die Tür des Herzens gegen die „Räuberbande” geschlossen zu halten.

Jesus wurde in allen Punkten wie wir versucht und überwand (Hebr 4,15). Er kam jedoch nicht im „sündigen Fleisch”, sondern lediglich in „der Gestalt des sündigen Fleisches” (Röm 8,3). Wir haben jahrelang in Sünde gelebt. Die sündigen Gewohnheiten, die wir uns über die Jahre angeeignet haben, bewirken, dass wir unbewusst sündigen, auch nachdem wir wiedergeboren sind.

So werden beispielsweise jene, die in der Vergangenheit viele Fluchworte gebraucht haben, feststellen, dass solche Wörter unbewusst über ihre Lippen kommen, wenn sie unter Druck sind, während Menschen, die vor der Zeit ihrer Bekehrung niemals Fluchworte gebraucht haben, sich nicht dabei entdecken, solche Worte selbst unbewusst benutzt zu haben. In ähnlicher Weise stellen Menschen, die viel Pornografie konsumiert haben, fest, dass sie ein größeres Problem mit schmutzigen Gedanken und Träumen haben, als jene, die dieser Leidenschaft nicht in diesem Ausmaß gefrönt haben.

Jesus hat nie gesündigt und er hatte in seinem Leben auch keine unbewusste Sünde. Auch wenn er nur unbewusst gesündigt hätte, hätte er für diese Sünde ein Opfer


darbringen müssen (wie wir in 3Mo 4,27-28 lesen). Dann hätte er kein perfektes Opfer für unsere Sünden sein können.

Die Lehre von der Person Jesu war im Laufe der Kirchengeschichte ein kontroverser Punkt und es sind diesbezüglich viele Irrlehren verbreitet worden. Einige haben seine Göttlichkeit bis hin zu dem Punkt überbetont, dass sie ihn nicht als Menschen sehen konnten, der in allem wie wir versucht wurde. Einige haben seine Menschlichkeit bis hin zu dem Punkt überbetont, bis sie seine Göttlichkeit aufgehoben haben.

Unsere einzige Schutzmaßnahme, um diese beiden Irrlehren zu vermeiden besteht darin, für den ganzen Ratschluss Gottes in der Heiligen Schrift einzustehen und dort Halt zu machen, wo die Schrift Halt macht, damit wir nicht „darüber hinausgehen” (2Joh 7.9).

Venirea lui Isus ca om pe acest pământ este un mister. Este nechibzuit să examinăm și să analizăm această doctrină dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Aceasta ar fi o acțiune atât de nechibzuită și lipsită de respect ca cea a israeliților, care au privit curioși în chivotul legământului lui Dumnezeu (un tip de Hristos) – o acțiune pentru care Dumnezeu a dat jos (1 Sam . 6:19 ).

Isus a spus că a venit pe pământ pentru a nega propria voință și a face voia Tatălui său (Ioan 6:38). Aceasta arată că Isus a avut o voință umană care s-a opus voinței Tatălui său (Matei 26:39). Altfel nu ar fi trebuit să nege această voință.

Isus a fost încercat în același mod ca și noi (Hebr 4:15 ). Dar pentru că nu a cedat niciodată acestor ispite în inima sa, nu a păcătuit niciodată (Iacov 1, 15). Fiecare ispită pe care o întâlnim vreodată a fost confruntată și depășită de Domnul nostru Isus în timpul vieții Sale pământești.

Știm cu toții cât de greu este să trăiești fără păcat o singură zi! Prin urmare, am putea spune că cea mai mare minune pe care a făcut-o Isus vreodată a fost să trăiască fără păcat mai mult de 33 de ani, chiar dacă a fost încercat zilnic în toate ca ale noastre. El a rezistat păcatului până la moarte și a primit har de la Tatăl pentru că i-a căutat cu strigăte și lacrimi puternice (Evrei 5: 7 și 12: 3-4).

În calitate de înaintașul nostru, el ne cheamă să-i urmăm exemplul luând crucea – prin predarea voinței noastre de sine la moarte (Luca 9:23).

Cădem în păcat pentru că nu ne împotrivim păcatului în serios și pentru că nu-i cerem Tatălui milostenie pentru a birui. Astăzi, nu ni se cere să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare ale vieții, trăind ca tâmplar sau burlac, nici măcar în slujba sa, sau mergând pe apă sau înălțând morții, ci prin a fi credincioși în biruirea păcatului. sunt.

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri în Hristos – una că El este Domnul, iar cealaltă că a venit în trup (1Cor 12,3; 1 Ioan 4: 2-3). Ambele mărturisiri sunt la fel de importante, dar și mai mult acestea din urmă, pentru că ni se spune că semnul de identificare al minții lui Antihrist este că acesta nu mărturisește că Isus Hristos a intrat în trup ( 2 Ioan 7 ).

Astăzi , omul este Isus Hristos (1 Timotei 2 : 5) „cel întâi născut dintre mai mulți frați“ (fratele nostru mai mare) , iar tatăl său este , de asemenea , Tatăl nostru (Romani 8:29; Ioan 20 , 17; Efeseni 1 : 3; Evrei 2 , 11).

Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10 , 33) și El nu a încetat să fie om atunci când S-a întors la cer (1 Timotei 2: 5).


Adevărul despre mântuire

Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre „mântuire” în trei momente – trecutul (Efeseni 2: 8), prezentul (Fil . 2:12) și viitorul (Rom 13:11) – sau, mai bine zis, vorbește despre justificare, sfințire și glorificare.

Mântuirea are un fundament și o suprastructură. Iertarea păcatelor și justificarea sunt fundamentul.

Justificarea înseamnă mai mult decât iertarea păcatelor noastre. Înseamnă, de asemenea, că în ochii lui Dumnezeu am fost declarați drepți pe baza morții, învierii și înălțării lui Hristos. Nu se bazează pe lucrările noastre (Efeseni 2: 8-9), căci chiar și actele noastre drepte sunt în ochii lui Dumnezeu ca o rochie pătată (Isa 64: 5). Suntem îmbrăcați cu dreptatea lui Hristos (Gal 3:27 ). Pocăința și credința sunt condițiile pentru iertare și justificare (Fapte 20:21).

Pocăința reală trebuie să aducă în noi rodul reparației – prin restituirea banilor și a lucrurilor și a impozitelor cuvenite care sunt în mod greșit în posesia noastră (aparținând celorlalți) și scuze celor pe care i-am greșit, pe cât posibil este (Lc 19 , 8-9). Dacă Dumnezeu ne iartă, El cere și noi să îi iertăm pe ceilalți în același mod. Dacă nu, Dumnezeu își retrage iertarea (Mt 18 , 23-35).

Pocăința și credința trebuie să fie urmate de botez prin imersiune în apă, prin care mărturisim public lui Dumnezeu, oamenilor și demonilor că bătrânul nostru a fost într-adevăr îngropat (Romani 6: 4-6).

Putem primi apoi botezul în Duhul Sfânt, care ne dă putere să fim martori ai lui Hristos prin viața și buzele noastre (Fapte 1: 8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune pe care o vor primi toți copiii lui Dumnezeu prin credință (Mt 3:11; Luca 11:13 ).

Este privilegiul fiecărui ucenic de a avea mărturia Duhului, că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Romani 8:16) și, de asemenea, să știe că a primit într-adevăr Duhul Sfânt (Fapte 19,2). .

Sfințirea este suprastructura clădirii. Sfințirea (însemnând a fi „izolat” de păcat și lume) este un proces care începe cu noua naștere (1Cor 1,2) și ar trebui să continue pe parcursul vieții noastre pământești (1Th 5 , 23-24 ). Aceasta este o lucrare pe care Dumnezeu o începe în noi prin Duhul Sfânt, scriindu-și legile în inimile și în mințile noastre, dar trebuie să ne facem partea noastră și să realizăm mântuirea noastră cu frică și tremur, este sarcina noastră, faptele noastre din carnea care trebuie ucisă de puterea pe care ne-o oferă Duhul (Rom 8:13) Este sarcina noastră să ne curățăm de orice spurcare a cărnii și a Duhului și să finalizăm sfințirea în frica de Dumnezeu (2Cor). 1).

Dacă un discipol în această sarcină lucrează cu Duhul Sfânt într-un mod radical și din toată inima, lucrarea de sfințire va progresa rapid în viața sa. Această lucrare va progresa lent sau va stagna în viața celui care răspunde leneș la îndrumarea Duhului Sfânt.

Tocmai în momentele de ispită este încercată sinceritatea noastră de a atinge sfințirea.

A fi sfințit înseamnă că neprihănirea cerută de lege este împlinită în noi – și nu numai în exterior, ca sub legământul vechi (Rom 8: 4). Aceasta este ceea ce a subliniat Isus în Matei 5: 17-48.


Cerințele legii au fost rezumate de Isus după cum urmează: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră și pe ceilalți ca noi înșine (Mt 22: 36-40).

Legea iubirii este cea pe care Dumnezeu vrea acum să o scrie în inimile noastre, căci aceasta este propria Sa natură (Evrei 8:10; 2 Pt 1 , 4). Manifestarea exterioară a acesteia va fi o viață victorioasă peste tot păcatul conștient și supunerea față de toate poruncile lui Isus (Ioan 14:15 ).

Este imposibil să intri în această viață fără să îndeplinești mai întâi condițiile de ucenicie stabilite de Isus (Luca 14: 26-33). Acestea constau, în general, în acordarea Domnului pe primul loc în fața tuturor membrilor și în fața propriului sine și în renunțarea la averea materială și a bunurilor [ca idoli].

Aceasta este poarta îngustă prin care trebuie să trecem mai întâi. Apoi vine calea îngustă a sfințirii. Cei care nu caută sfințirea nu îl vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

Deși este posibil să fim desăvârșiți în conștiința noastră aici și acum (Evrei 7:19; 9: 9, 14), nu este posibil să fim păcătoși și desăvârșiți până când nu vom primi un trup glorificat în momentul întoarcerii lui Hristos (1 Ioan 3: 2; ). Nu putem fi egali cu el decât atunci. Dar acum trebuie să căutăm să trăim așa cum a trăit El (1 Ioan 2: 6).

Atâta timp cât vom avea acest corp tranzitor, vom găsi în el păcate inconștiente, cu toate acestea am putea fi sfințiți (1Jn 1 , 8). Dar în conștiința noastră putem fi deja desăvârșiți (Faptele 24:16) și feriți de păcatul conștient (1 Ioan 2: 1) dacă suntem serioși (1 Cor 4: 4).

Prin urmare, așteptăm a doua venire a lui Hristos și glorificarea noastră – ultima parte a mântuirii noastre atunci când devenim fără păcat, desăvârșiți (Romani 8:23; Fil. 3:21).

Adevărul despre biserică

Biserica este trupul lui Hristos. Ea are un singur Hristos principal; și ea are un singur sediu – al treilea cer. În trupul lui Hristos fiecare membru are o funcție (Efeseni 4:16 ). În timp ce unii membri au o responsabilitate mai importantă sau un serviciu mai vizibil decât alții, fiecare membru are ceva de valoare pentru a contribui.

Hristos a dat bisericii sale apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători pentru a-și construi trupul (Efes, 11). Acestea sunt servicii, nu titluri. Apostolii sunt chemați de Dumnezeu și trimiși la bisericile locale fondate. Acestea au primul loc în biserică (1Cor 12,28) și, prin urmare, sunt bătrâni la bătrânii comunităților din zona lor de acumulare (2Cor 10,13). Profeții recunosc și satisfac nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliștii au darul de a conduce neamurile la Hristos. Atunci trebuie să aduci aceste convertiri la biserica locală, care este trupul lui Hristos. (Mulți evangheliști moderni nu reușesc în acest punct). Ciobanii au grijă de miei și oile tinere și îi călăuzesc. Profesorii explică oamenilor lui Dumnezeu Scripturile și învățăturile lor. Aceste cinci daruri sunt date bisericii din întreaga lume; iar dintre aceștia, păstorii sunt elementul principal al fiecărei biserici locale.

Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile bătrânilor. Noul Testament ne învață foarte clar acest lucru (Tit 1 , 5, Fapte 14:23). „Bătrânii”, forma plurală, înseamnă că trebuie să existe cel puțin două în fiecare adunare, iar o mulțime de bătrâni este responsabilă pentru un echilibru în direcția bisericii locale și, de asemenea, pentru


legarea activităților lui Satana prin puterea prezenței Domnului (așa cum citim în Mt 18: 18-20).

Unul conducător al unei biserici contrazice învățăturile Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre acești bătrâni poate fi „mesagerul bisericii” (Apoc. 2: 1) atunci când este înzestrat cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Isus le-a interzis discipolilor Săi să poarte titluri (Mt 23: 7-12). Prin urmare, contrazice Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi numit rabin, tată, pastor, reverend sau conducător. Titlul „Reverență” este folosit în Biblie doar pentru Dumnezeu (Ps. 111: 9), iar cineva care folosește acest titlu poate, ca Lucifer, să fie vinovat de dorința de a fi ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Toți cei din biserică, mari sau mici, ar trebui să fie doar un frate sau un slujitor.

Întâlnirile bisericilor locale trebuie să fie deschise tuturor discipolilor pentru a profeți (1Cor 14,26-40), cu excepția cazului în care este o adunare cu scopul de a învăța (Fapte 20: 9, 11) sau de rugăciune (Fapte 12:11). 5.12) sau evanghelizare (Fapte 2: 14-40). Darul profeției trebuie să fie căutat de toți cei care doresc să practice în congregații (1Cor 14,1.39). Cu toate acestea, discursul limbilor, deși servește în principal pentru edificarea personală (1Cor 14: 4,18-19), poate fi practicat și în congregările congregaționale, dar ar trebui să urmeze întotdeauna o interpretare (1 Cor 14:27). Interpretarea unei limbi poate fi o revelație, un cuvânt de cunoaștere, un discurs profetic, o doctrină sau o rugăciune către Dumnezeu (1Cor 14,2-6). Toate darurile menționate în 1 Corinteni 12: 8-10: 28 și Romani 12: 6-8 sunt necesare pentru a construi trupul lui Hristos. O biserică care disprețuiește sau ignoră darurile Duhului nu le va avea niciodată.

Femeilor li se permite să se roage și să profeteze în întâlniri cu capul acoperit, dar nu au voie să exercite autoritatea sau să învețe bărbații (1 Corinteni 11: 5; 1 Timotei 2:12 ).

Biserica are, de asemenea, responsabilitatea de a vesti vestea bună tuturor oamenilor care pot ajunge la ea prin orice mijloace, cu scopul de a face discipoli ai lui Hristos printre toate popoarele (Marcu 16:15 și Mt 28:19 ). Cu toate acestea, evanghelizarea fără ucenicie este un obstacol în mărturia lui Hristos pe pământ.

Fiecare biserică locală trebuie să proclame și moartea Domnului prin „spargerea pâinii” (1Cor 11,22-34) Frecvența acestei mărturii este o chestiune în care cuvântul lui Dumnezeu acordă libertate oricărei biserici, dar niciodată nu trebuie să devină un ritual gol degenerat.

În ceea ce privește sacrificiile, Cuvântul lui Dumnezeu este clar că este greșit să primești bani de la necredincioși pentru lucrarea lui Dumnezeu ( 3Joi 7 ). Prin urmare, ofertele nu pot fi acceptate în ședințele în care sunt prezenți necredincioșii. Orice dăruire a credincioșilor ar trebui să fie voluntară și ascunsă (2 Corinteni 9: 7). Este greșit să trimiteți rapoarte despre lucrări către alții cu intenția de a primi bani de la ei (chiar dacă astfel de rapoarte sunt numite „scrisori de rugăciune”).

Biserica nu poate fi decât fermă în conducerea ucenicilor către ascultarea credinței – spre ascultarea de toate poruncile lui Isus, în special cele enumerate în Matei 5-7. De asemenea, trebuie să ne supunem celor mai mici porunci din Noul Testament și să le vestim cu nerăbdare. Asta face o persoană mare în ochii lui Dumnezeu (Mt 5 , 19).

Există multe lucruri despre care Noul Testament este tăcut. În astfel de chestiuni, nu ar trebui să fim dogmatici, ci trebuie să permitem libertății altor discipoli să respecte propriile credințe, în timp ce noi înșine respectăm propriile credințe (Rom 14: 5).


Este ușor să iubești acei oameni care sunt de acord cu noi în toate lucrurile. Cu toate acestea, iubirea noastră este testată de atitudinea noastră față de cei care nu sunt de acord cu noi. Dumnezeu nu a intenționat ca toți copiii săi să aibă aceeași părere în fiecare punct nesemnificativ. De asemenea, el nu a intenționat ca fiecare biserică locală să aibă aceeași înfățișare exterioară în toate aspectele care nu sunt reglementate de Scriptură. Gloria lui Dumnezeu trebuie exprimată în unitate în mijlocul diversității. Uniformitatea este creată de om și aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu vrea uniformitate, ci unitate.

În sfârșit, trebuie să ne amintim, de asemenea, că semnul cel mai clar al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unul față de celălalt (Ioan 13:35). Prin urmare, biserica trebuie să caute să fie una, la fel cum Tatăl și Fiul sunt unul singur (Ioan 17 , 21).

Toate acestea sunt, pe scurt, adevărul pe care trebuie să fim ferm stabiliți.

Știm că acesta este adevărul pentru că i-a eliberat pe toți cei care i-au acceptat din toată inima (Ioan 8:32, tradus liber).

Adevărul despre Crăciun și Paște

Oamenii sunt asemănați cu oile. Și oile au tendința să urmeze mulțimea, fără a pune întrebări. Isus însă a venit și ne-a învățat să cercetăm toate lucrurile pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Fariseii înălțau tradiții omenești. Isus a înălțat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuia să trăiască prin orice cuvânt de îngrijire, adică din gura lui Dumnezeu (Matei 4: 4).

Lupta în îngrijire Isus era merenie îngrenată cu Fariseii era străvechea luptă a Cuvântului lui Dumnezeu versus tradiții omenești. În biserică, suntem angrenați în aceeași perioadă luptă astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este singură lumină pentru îngrijirea sau avem pământ. Și când știi o lumină creată inițial, o separată imediată întuneric. Întunericul este păstrat de multe ori tradiții omenești. Noi, de asemenea, sunt chemați să separăm lucruri de cuvant curat lui Dumnezeu, astfel încât să putem să existe nu se amestecă în biserică.

Crăciunul

Luați în considerare Crăciunul, care este sărbătorit de mulți ca ziua de naștere a lui Isus Hristos. Comercianțele din toate religiile pot fi deschise cu un număr mai mare de creșteri, fiind un timp în îngrijirea pot face profit mult. Este un festival comercial, nu unul spiritual. Milioane de rupii sunt cheltuieți pe fericit de Crăciun și cadouri. Vânzările de băuturi alcoolice cresc în acest timp.

Acesta este atunci când este adevărat ziua de nord a Fiului lui Dumnezeu, sau este un alt “Isus”?

Să ne uităm Cuvântul lui Dumnezeu în primul rând. Biblia ne spune că erau păstrate cu oile lor în afară în câmpurile din Iudeea, în noaptea în îngrijire Sa născut Isus în Betleem. Păstorii din Palestina nu-și păstrează turmele afară pentru câmpuri deschid noaptea după luna octombrie și până în februarie – vremea este chiar ploioasă și atunci când primești. Astfel, este adevărat că Isus trebuie să se fi născut unde se află în martie și în septembrie. 25 de decembrie trebuie să fie în ziua zilei de naștere în un altul „Isus”, care să aibă grijă de o populație strecurată de oameni nepocăiți într-un creștinism care să aibă grijă de nimic!

Poate mult, clar dacă la datele știute exacte a lui Isus, întrebarea ar fi în continuare poate fi informați despre Biserica Lui să fie sărbătorească. Maria, mama lui Isus, cu date de știut exact despre nașterii lui Isus. Și ea a fost cu apostolii timp de mai mulți ani după ziua Cincisecimilor. Cu toate acestea, nu există mențiuni menționare a unui dosar de naștere a lui Isus. Ce poate asta? Doar acest lucru – Că Dumnezeu este ascuns în mod deliberat date nașterii lui Isus, fiind El El vrut ca Biserica să fie sărbătorească. Isus na fost un muritor obișnuit a cărui zi de naștere trebuia să fie sărbătorit sau să apară pe an. El era Fiul lui Dumnezeu „care na avut niciodată înainte de zilelor”, răspândit deosebit de noi (Ev. 7: 3). Dumnezeu vrea ca noi să ne recunoaștemîn fiecare zi nașterea, moartea, îmbunătățirea și înălțarea Domnului Isus, și nu putem face decât să-i facem un an.

O înțelegere a diferenței dintre vechiul pământ și noul pământ ne permite să se acorde înșelăciune de la ceea ce nu face să-i știe Dumnezeu să fie sărbătorească despre vreo zi sfântă specială. Sub veacul său legământ, lui Israel i sa poruncit să sărbătorească să rămână în zilele noastre. Dar asta era doar o umbră. Acum că Îl avem pe Hristos, vă puteți da Dumnezeu este ca fiecare zi să ne simțim mai fericiți de sfânt. Chiar și Sabatul a crește un potențial desființare sub noul legământ. Aceasta este motivantă pentru îngrijirea noastră se menționează în privința testamentului Noul (col. 2:16, 17).

Cum și-a făcut atunci crearea și Paștele în creștinism? Răspunsul este: În timpul felului de îngrijire a botezul prunier, zeciuiala, slujba preoțească și multe tradiții vechi omenești și practici din vechiul pământ și-au făcut introducerea – prin lucrarea subtilă a lui Satan.

Când împărtășește Constantin a făcut din creștinism religie de stat a Romei în secolul al 4-lea, mulțimi de oameni și pot creștini „ cu numele” , fără a schimba vreun inimii. Dar n-au vrut să renunțe la cele două mari festivaluri anuale pentru îngrijirea le aveau – ambele pot legătură cu închinarea lor la soare. Unul era ziua de naștere a zeului soare pe 25 decembrie, când soarele care îngrijește coborâse semnifică emisfera sudică în timpul călătoriei de întoarcere (solstițiul de iarnă). Celălalt era festivalul primăvară ìn martie / aprilie, când sărbătoreau moartea iernii și nașterea verii calde pe care le-o adusese zeul lor soare. Egg și-au talkumit zeul soare cu numele „Isus” și au continuat să sărbătorească cele două mari festivaluri, căci sărbători creștine, numindu-le Crăciun și Paște.

Enciclopedia Britanică (o Autoritate în istoria seculară) Spune urmatorul LUCRU cu Privire la Originea Crăciunului: „25 Decembrie epoca Sărbătoarea Mithraică a Soarelui necucerit al lui Filocalus Obiceiurile de Crăciun sunt o Evolutie DIN Vremuri de mult dinaintea perioadei Crestine – cu origine version practicile sezoniere. , păgân, religioase naționale ȘI, împrejmuite de date Traditie Legenda ȘI ȘI colab anul exact lui Hristos n nasterii-au Fost mod version nICIODATA Satisfăcător ;. reprezinta fixa cand 440 Parintii Bisericii version au d.Hr. data hotărât Asupra pentru o uNEI Evenimentul Sărbători , au Ales cu intelepciune (?) Ziua solstițiului de iarnă, era de îngrijire ferm fixată în mintea oamenilor și îngrijirea era festivalului lor cel mai important. Pe baza faptului că creștinismul este răspunzător între oamenii care păstrează păstrarea, multe dintre solziile practicate de iarnă și se pot combina cu cele ale creștinismului “(Ediția 1953, Vol. 5, paginile 642A, 643).

De obicei, păstrarea păgânei este originară în religia babiloniană de a oferi Nimrod (Gen. 10: 8-10). Tradiția ne spune că, după ce acesta a murit, așa că în Semiramis a avut un copil nelegitim, despre îngrijirea susținea că este Nimrod venitul vieții. Așa a început să facă mamă și copil, îngrijirea secole mai tārziu a fost schimbată de creștinii nominali în „Maria și Isus”.

Ziua de naștere a unui zeu copil a fost sărbătorită de străvechii babilonieni pe 25 decembrie. Semiramis era împărăteasa cerului (Ieremia 44:19), venerată secole mai târziu în Efes drept Diana sau Artemis (19:28).

Semiramis a păstrat un copac matur, îngrijirea râmâne verde sau mort parcursul anului, o peste peste noapte din buturuga moartă a se un pom. Asta simbolizează revenirea vieții lui Nimrod, aducând omeneții darurile cerului. Asa a inceput practica tăierii Unui agățării de Brad ȘI pe el daruri. ACEASTA Este pomului de Crăciun Originea de astazi! ( Căutarea Google va afișa toate documentele de îngrijire dovedesc toate lucrurile).

Asa vorbeste Domnul: „Nu VĂ crush de luați Dupa viețuire al neamurilor CACI POPOARELOR Sunt desarte obiceiurile taie lemn onu din padure; Manà Meșterului iL cu securea IL lucrează IMPODOBESTE cu Argintului ȘI Aur, Si ei iL țintuiesc cu cuie … ȘI Ciocane ca Să nu se clatine ” (Ieremia 10: 2-4).

Pastele

Cuvântul „Paște” ( Paște în limba engleză engleză) vine de la unul dintre titlurile împărătesei cerului, „Ishtar” sau „Astarte” (vezi 1 Împărați 11: 5) – unul dintre idolii căruia Solomon i sa închinat. Au existat forme care pot fi folosite în mai multe țări.

Enciclopedia Brittanica afirma:

Conceptul oului poate fi simbol al fertilității și al vieților reinînnoite datează despre străvechii egipteni și persani, care au grijă și au obiceiul unei colorații și al unei manevre în timpul festivalului de primăvară. Este idee antică, despre semnificații saului poate simboliza viețile, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de îngrijire în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860). despre semnificația oului ca simbolul vieților, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de îngrijire în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860). despre semnificația oului ca simbolul vieților, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de închinare în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860).

Moartea și creșterea lui Hristos sunt mesajul central în Evangheliei. Singura modalitate prin care a dorit Isus să comemorăm lucrurile este prin „frângerea pâinii ”, îngrijirea trebuie să participe la fiecare ca și biserică.

Atunci când este frângem pâinea, mărturisim doar despre moartea lui Hristos, și despre moțiunea noastră cu fiecare El. Emoționalismul Vinerii Mari și sentimentalitatea Paștelui se întoarce în atenția oamenilor despre necesitatea unei legături pe Isus, ritualismul fără conținut.

Lui DUMNEZEU Cuvântul au radiția mului?

În spațiu sărbătoririi Crăciunului și Paștelui se pot pune în practică mai multe periculoase ale unei tradiții omenești, clar și atunci când nu există nici o fundație în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternic este acest potențial tradițional pentru mulți credincioși de îngrijire urmează Scripturile în aspecte vechi încă nu consideră dificil să renunțe la sărbătorirea Crăciunului și Paștelui.

Este uimitor faptul CĂ Nu Sunt MULȚI credincioși dispuși Să accepte ce chiar CEEA și Scriitori seculari (precum la autorii Encyclopaedia Britannica, Citati mai sus ) au inteles clar – faptul CĂ ȘI Crăciunul sunt in Pastele păgân Esenta Festivaluri. Nu fac Schimbarea numelui DIN aceste Festivaluri, Crestine Sărbători!

După cum s-a spus despre început, Isus era îngrenat într-o luptă constantă cu Fariseii tocmai despre aceste chestiuni – tradiție omului versus C uvântul lui Dumnezeu . El sa confruntat cu mai multă opoziție pentru că Sa a făcut opțiuni tradiționale fără a conține „strămoșilor” pentru că a predicat pentru păcatului. Din constata că și experiența noastră va fi în stare de fel, dacă există credincioși ca El.

Doar Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul nostru și nu este un exemplu clar și al unor persoane evlavioși, în aspectul acela în îngrijirea aceștia și urmează Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii se pot crea mincinoși” (Romani 3: 4).

David a fost și om după inima lui Dumnezeu. Totuși, timp de împrumuturi de ani, un permis israelienilor trebuie să se închidă la șarpele de aramă lui Moise, fără a se putea împuternici pentru această epocă sau a lui înaintea lui Dumnezeu. El a avut luminozitate clară și se poate vedea în felul acesta de idolatrii evidente. Un mult mai mai mic mic, Ezechia, a fost cel căruia i sa dat lumină pentru o expunere și o distruge această practică idolatră (2 Împărați 18: 1-4). Putem urma oameni evlavioși în sfințenia vieții lor, dar nu și ín buzele lor de lumină despre tradiții omenești. Siguranța noastră a stat într-o urmă pură și simplă învățare Cuvântului lui Dumnezeu și într-o nouă adăugare la ea sau o scoate din ea.

Nu-i judeca pe altiii

În concluzie : Îngrijirea ar trebui să fie atitudine în fața credincioșii sinceri îngrijire sărbătoresc Crăciunul și Paștele?

Este important să minin minte că nu devenim spirituali pur și simplu prin că nu sărbătorim Crăciunul și Paștele. Și, cei care îngrijesc celebrează sărbători nu sunt, prin urmare, credincioși carnali.

Oamenii spirituali sunt care îngrijesc urmărirea pe Isus pe calea lepădării de sine zilnice și a umplerii zilnice cu Duhul Sfânt – fie că sărbătoresc Crăciunul și Paștele, fie că nu.

Așadar, când se poate credincioși îngrijesc celebrează sărbători, trebuie să fim suficient de îndrăgostiți pentru a putea avea în vedere că pot fi în neființă față de păstrarea originii pentru a face sărbători . Astfel, că nu păcătuiesc în niciun fel când sărbătoresc. Pe de altă parte, noi din păcătui dacă putem judeca .

Momentul acesta este 25 decembrie este obișnuit sau zi de vacanță pentru toata lume, iar zilele sunt de dimensiuni reduse pentru școală, mulți folosind acest lucru pentru reuniunile de familie de la sfârșit – ceea ce este un lucru foarte important.

Și, întoarce unii oameni pot folosi slujbele de biserică doar de două ori pe an (pe 25 de decembrie și în sfârșitul săptămânii din Paște), bisericile trebuie să funcționeze în termen de acea dată, astfel încât să putem pune în evidență Evanghelia la astfel încât oamenii și să le explice că Isus a venit pe pământ pentru o salvă de păstrare a noastră și pentru că o biruie moartea și pentru Satan pentru noi.

Credincioșii sunt adevărați recunoscuți în fiecare zi în timpul lor – și nu avem decât două ori pe an – Că Isus Sa născut, pentru că a murit pentru păcatele lor și a ınviat din morți.

În zilele de început ale creștinismului, unii creștini sărbătoreau Sabatul – era de îngrijire sau sărbătoare religioasă necreștină , precum și Crăciunul și Paștele. Duhul Sfânt la insuflat pe Pavel, prin urmare, să scrie Romani 14 pentru ai avertiza pe alți creștini să nu păcătuiască prin judecarea lucrurilor. Același evită să fie valabil și pentru aceia care-i îngrijește pe cei care sărbătoresc Crăciunul și Paștele.

Cine ești tu, îngrijesc judeci pe robul înălțime Unul socotește sau zi mai presus este înălțat; pentru altul, toate zilele sunt fericite. zile pentru Domnul sau față, pentru că îi poate aduce mulțumiri lui Dumnezeu Cine nu face față deosebite în timpul zilei pentru Domnul fără față, și permite și mulțumiri lui Dumnezeu Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele tău? Căci toți neînfășuși înaintea scaunului de a-și face regulile pentru Hristos și fiecare din noi sunt dea dea socoteală (doar) despre sine însuși lui Dumnezeu “ (Romani 14: 1-12).

Și acest lucru este cel mai bun cuvânt cu îngrijire pentru a face acest studiu despre Crăciun și Paște

Planul perfect al lui Dumnezeu pentru eșec

Există mulți frați și surori care cred că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața lor, deoarece au păcătuit în viața lor și l-au dezamăgit pe Dumnezeu.

Să ne uităm la ce spune Scriptura și să nu ne bazăm pe propria logică.

„La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” (Gen 1: 1) Cerul și pământul trebuie să fi fost desăvârșite când Dumnezeu le-a creat, pentru că nimic imperfect sau defectuos nu poate veni din mâna Sa.

Dar unii dintre îngerii creați de Dumnezeu au căzut departe de el. Acest lucru este descris în Isaia 14: 11-15 și Ezechiel 28: 13-18. În acel moment, pământul s-a transformat într-o stare descrisă în Geneza 1: 2 drept „pustiu și gol”.

Restul Genezei 1 descrie modul în care Dumnezeu a făcut ceva atât de frumos din masa goală pustie, încât l-a descris ca fiind „foarte bun.” (Gen 1: 31) Citim Geneza 1: 2 -3: „Spiritul lui Dumnezeu plutea pe apă și Dumnezeu a vorbit …” Și acesta a fost lucrul decisiv.

Ce mesaj implică acest lucru pentru noi astăzi?

Pur și simplu, indiferent cât de mult am fi eșuat sau cât de mare este haosul în viața noastră, Dumnezeu poate încă să facă ceva glorios în viețile noastre prin Duhul Său și prin Cuvântul Său.

Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, el a avut un plan perfect pentru asta. Cu toate acestea, acest plan a trebuit să fie ignorat, deoarece Lucifer a eșuat. Dar Dumnezeu a reînnoit cerul și pământul și a creat ceva „foarte bun” din haos.

Acum uită-te la ce s-a întâmplat în continuare.

Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva și a început din nou peste tot. Pentru cei doi, Dumnezeu trebuie să fi avut și un plan desăvârșit, care desigur nu le prevedea păcatul, pe care le-au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. Dar au mâncat din copacul interzis și au zădărnit planul inițial al lui Dumnezeu pentru ei – oricum acest plan ar fi putut arăta exact.

Logica ne-ar spune că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu. Și totuși, atunci când Dumnezeu îi caută în grădină, el nu le spune că, din păcate, nu obțin decât al doilea plan cel mai bun pentru restul vieții. Nu. El le promite în Geneza 3:15 că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Aceasta a fost promisiunea că Hristos va muri pentru păcatele lumii și îl va învinge pe Satana pe Golgota.

Poți înțelege logic acest gând?

Știm că moartea lui Hristos a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru veacuri: „… Mielul ucis de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8) și, totuși, știm că Hristos a murit doar pentru că După ce a păcătuit împotriva lui Adam și Eva și a zădărnit planul lui Dumnezeu, putem concluziona logic că planul perfect al lui Dumnezeu de a-l trimite pe Hristos să moară pentru păcatul lumii a fost îndeplinit – nu în ciuda greșelii lui Adam, ci din greșeala lui Adam! Nu am experimentat dragostea lui Dumnezeu pe crucea de pe Golgota dacă Adam nu ar fi păcătuit.


Acest lucru transcende gândirea noastră logică și, prin urmare, Scriptura spune, de asemenea, că „nu ar trebui să ne bazăm pe propriile noastre minți” (Prov. 3: 5).

Dacă Dumnezeu ar acționa conform logicii matematice, atunci ar trebui să spunem că a fost cel de-al doilea cel mai bun plan al lui Dumnezeu pentru Hristos să vină pe pământ. Dar ar fi hulitor să spunem așa. A făcut parte din planul perfect al lui Dumnezeu pentru oameni. Dar pentru că Dumnezeu este atotputernic și etern și pentru că știe sfârșitul de la început și pentru că intenționează întotdeauna în secret pentru iubire în noi, logica noastră umană eșuează atunci când încercăm să ne explicăm acțiunile sale.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre și gândurile lui nu sunt gândurile noastre. Diferența este la fel de mare ca distanța dintre cer și pământ (Isaia 55: 5-9). Prin urmare, este bine pentru noi să ignorăm raționamentul și logica noastră inteligentă în timp ce încercăm să înțelegem căile lui Dumnezeu.

Deci, care este mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită direct din primele pagini ale Bibliei? Doar Dumnezeu poate transforma un eșec în ceva glorios și, în ciuda tuturor, îi poate permite să-și îndeplinească planul perfect pentru viața sa.

Acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru oameni – și nu trebuie să-i uităm niciodată: Dumnezeu poate lua un om care a eșuat din nou și din nou și să-i permită să îndeplinească încă planul perfect al lui Dumnezeu – nu cel de-al doilea cel mai bun plan al lui Dumnezeu, ci cel mai bun plan al lui Dumnezeu.

Acest lucru se datorează faptului că chiar eșecul ar fi putut face parte din planul perfect al lui Dumnezeu de a-i învăța pe acești oameni niște lecții memorabile. Acest lucru este de neînțeles pentru logica umană, deoarece știm atât de puțin despre Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate folosi decât bărbați și femei rupte. Și o metodă de a ne sparge este prin eșecul repetat.

Una dintre cele mai mari probleme pe care Dumnezeu le are cu noi este să ne binecuvânteze, astfel încât binecuvântarea să nu ne facă să se umfle de mândrie. Să-ți învingi propria furie și apoi să fii mândru de asta înseamnă să cazi într-o gaură și mai mare decât ai fost înainte! Când experimentăm victoria, Dumnezeu trebuie să ne păstreze smeriți.

O adevărată victorie asupra păcatului este însoțită întotdeauna de cea mai profundă smerenie. Aici înfrângerile repetate servesc pentru a ne distruge încrederea în sine, astfel încât suntem convinși că fără harul împuternicit al lui Dumnezeu nu există victorie asupra păcatului. Dacă câștigăm, nu ne putem lăuda niciodată.

De altfel, nu mai putem disprețui pe ceilalți dacă ne-am eșuat în permanență pe noi înșine. Putem simpatiza cu oamenii căzuți, pentru că prin propriile noastre nenumărate eșecuri, am ajuns să cunoaștem slăbiciunea propriei noastre cărți. Putem „empatiza cu cei care sunt ignoranți și greșim, pentru că avem și slăbiciune în noi înșine” (Evrei 5: 2).

O persoană cu gândire logică ar putea spune cu un astfel de mesaj: „Atunci să păcătuim mai mult, pentru ca lucrurile bune să iasă!”

Romani 3: 7-8 răspunde unui astfel de om cu aceste cuvinte: „Dar dacă adevărul lui Dumnezeu devine mai glorios pentru slava mea, de ce ar trebui să fiu încă judecat păcătos? Este felul în care suntem blasfemi și unii susțin că spunem noi, să facem răul pentru ca binele să vină din el? Domnia lor este corectă “.

Nu, nu predicăm că ar trebui să păcătuim pentru ca binele să vină din el. De asemenea, nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu și rămânem în voie și sfidător în neascultarea de Dumnezeu, evitând totodată să culeagă ceea ce am semănat. Nu.


Dar spunem că logica umană nu poate înțelege harul lui Dumnezeu pentru oamenii căzuți.

Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – nici măcar să ne readucă la voința Sa perfectă, după ce am eșuat constant și mizerabil. Numai necredința noastră îl poate opri.

Dacă spui: „Dar am eșuat prea des. Este imposibil ca Dumnezeu să mă readucă în planul său perfect acum “, atunci va fi imposibil pentru Dumnezeu, deoarece NU crezi în ceea ce El poate face pentru tine, dar Isus a spus că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil – dacă numai noi credem.

„Fii făcut după tine potrivit credinței tale” este legea lui Dumnezeu în toate situațiile (Mt. 9:29), vom obține ceea ce credem noi. Dacă credem că ceva este imposibil în viața noastră pentru Dumnezeu, atunci nu se va împlini .

Pe de altă parte, înainte de Scaunul de judecată al lui Hristos, veți găsi că un alt creștin care a provocat un haos mult mai mare în viața sa a îndeplinit totuși planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața sa – pur și simplu pentru că credea că Dumnezeu va ridica bucățile vieții sale și a face ceva foarte bun din asta.

Cât de grozave vor fi regretele în acea zi, când îți dai seama că nu greșelile tale (oricâte) au zădărnicit planul lui Dumnezeu, ci necredința ta!

Povestea fiului risipitor care a pierdut atâția ani arată că Dumnezeu face tot posibilul pentru eșecuri. Părintele a spus: „Repede, adu cea mai bună îmbrăcăminte”, pentru unul care l-a dezamăgit atât de rău, acesta este mesajul evangheliei – un nou început, nu doar o dată, ci din nou – pentru că Dumnezeu nu renunță la nimeni.

Pilda proprietarului, care a ieșit să angajeze muncitori pentru podgoria sa (Mat. 20: 1-16), învață același mesaj. Oamenii angajați la a unsprezecea oră au fost plătiți mai întâi. Cu alte cuvinte, muncitorii, care își pierduseră 90% din viață (11/12) și nu făcuseră nimic de valoare veșnică, puteau să facă în continuare lucruri glorioase pentru Dumnezeu cu restul de 10% din viață. Aceasta este o încurajare incredibilă pentru cei care au eșuat.

„Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a apărut pentru a distruge lucrările diavolului” (1 Ioan 3: 8).

Aceasta înseamnă că Isus a venit să rezolve toate nodurile care există în viața noastră. Imaginează-ți acest lucru: fiecăruia dintre noi, când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat o bilă de fir bine îngrijită. Astăzi, după mulți ani de desfășurare, vedem mii de noduri în mingea noastră de ață și nu avem nicio speranță că vom putea desface acele noduri. Suntem descurajați și deprimați atunci când ne uităm la viața noastră. Vestea bună a Evangheliei este că Isus a venit să rezolve fiecare dintre aceste noduri.

Spuneți: „Asta este imposibil!” Ei bine, atunci vi se va întâmpla în funcție de credințele voastre , în cazul dvs. va fi imposibil, dar aud pe altcineva a cărui viață arată mai rău decât a voastră, spunând: „Da, cred că Dumnezeu asta va face în mine “. El va urma și credința sa . În său de viață din planul desăvârșit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

În Ieremia 18: 1-6 Dumnezeu și-a spus cuvântul lui Ieremia printr-o imagine practică. Ieremia trebuia să meargă în casa unui olar și acolo a văzut cum olarul încerca să facă un vas. Dar vasul “a eșuat în mâna olarului. Și ce a făcut olarul? Apoi a făcut din el o altă ceașcă, după cum a plăcut.”


Apoi vine aplicația: „Nu vă pot trata la fel de bine ca acest olar?” A fost întrebarea Domnului (v.6). Puneți-vă numele pe linia punctată, atunci este întrebarea lui Dumnezeu pentru voi: „Pot eu? nu la fel cu tine

…………… .. mânuiți ca acest olar? ”

Dacă există o afecțiune plină de bine pentru greșelile tale din viața ta, chiar dacă păcatele tale sunt roșii de sânge, nu numai că inima ta va fi albită ca zăpada – așa cum a fost promis în vechiul legământ (Isaia 1:18) – dar Dumnezeu promite și mai mult sub noul legământ: „Nu-mi voi aminti păcatele tale” (Evrei 8:12).

Oricare ar fi jignirile sau greșelile tale, poți începe cu Dumnezeu din nou. Și chiar dacă ați făcut o mie de începuturi în trecut și ați eșuat din nou și din nou, astăzi puteți începe cel de-al 1001-lea nou început. Dumnezeu poate încă să facă ceva minunat din viața ta. Atâta timp cât suntem în viață, există speranță.

Nu renunțați niciodată la încrederea în Dumnezeu. Pentru mulți dintre copiii săi, el nu poate face lucruri puternice, nu pentru că au eșuat în trecut, ci pentru că acum nu au încredere în el.

Să „slăvim pe Dumnezeu devenind puternici în credință” (Romani 4:20), încredându-ne în lucrurile pe care le-am gândit până acum imposibile.

Toți oamenii – tineri și bătrâni – pot avea speranță, indiferent de câte ori au eșuat în trecut, dacă își recunosc doar greșelile, sunt smeriți și au încredere în Dumnezeu.

Astfel, cu toții putem învăța din greșelile noastre și continuăm să îndeplinim planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața noastră.

Și în veacurile viitoare, Dumnezeu ne poate folosi ca exemple a ceea ce poate face cu eșecurile totale, „pentru a ne oferi bogăția efuzivă a harului Său în bunătate în Hristos Isus.” (Efeseni 2: 7).

Cel ce are urechi să audă mesajul acestei cărți, să-l audă. Amin.

Frati din Moldova Insingerata, nu credeti ca este mai Bine sa ne Integram pe veci in Imparatia Lui Dumnezeu?Isus,Usa,ne asteapta de mii de ani,si se roaga de noi (vezi Ap. Cap 3/20-22)! Vom dori sa ne nastem din nou (Ioan , cap 3 ) si va fi prea tirziu

bbMoldovenilor de peste Prut li se spune că în UE câinii au covrigi în codă şi că după aderarea ţării lor, în R.Moldova va curge lapte şi miere. Părerea mea e că sărăcia va fi şi mai cruntă şi foametea îi va bântui pe robii moldoveni ai UE,iar catastrofa razboiului  care porneste din Transnistria va inflacara  Armaghedonul .

Ca o condiţie a accederii României în UE a fost impusă preluarea companiei de stat Petrom de către firma OMV din Austria (cu rafinării şi acţionari din Germania). Petrom asigura 100% din producţia de țiței a țării, 38% din cea de gaze, 50% din consumul de produse petroliere. Pierderile statului român de pe urma vânzării pe nimic a Petrom se ridică în total la 20,14 miliarde de dolari şi această sumă creşte cu 3 milioane de dolari în fiecare zi. Patrimoniul Petrom era compus din 600 de benzinării, 15.000 de km de conducte de petrol și gaze, 145 de depozite de combustibili, un parc de 1.580 de autocisterne, 1.450 de vagoane-cisternă CFR, câmpuri petroliere şi gazifere uriaşe, cu rezerve estimate la 2 miliarde de barili, cu o valoare de 60 de miliarde de euro, două rafinării şi un combinat de îngrășăminte chimice.

Aşa s-a ajuns ca gazele şi petrolul din subsolul României, care aparţineau poporului român, să fie extrase cu utilajele româneşti şi muncitorii români, să fie trimise prin conducte sau cu vagoane cisternă româneşti şi vândute tot României de către OMV. Mai mult decât atât, printr-o directivă a UE, preţul plătit de români pentru gazele care aparţin României, a fost aliniat la cel pe care-l plătesc germanii. După ce că sunt jefuiţi la drumul mare, mai ceva ca în epoca sclavagistă, românii acceptă să plătească şi o taxă de membru al UE fără să primească un cent înapoi sub formă de investiţii. Jefuirea României a fost cât de cât suportabilă până acum pentru români, întrucât ei a avut un preşedinte patriot precum Ceauşescu care a creat o industrie vastă şi valoroasă. Cum R.Moldova n-a avut parte de un Ceauşescu, jefuirea ei după „standardele UE” va conduce automat la foamete, dublată de o corupţie inimaginabilă, dirijată de la Bruxelles. Trebuie să recunosc că odată cu intrarea în UE vor exista şi un număr de aproape 10 moldoveni „fericiţi”, care vor câştiga 7.956 euro pe lună, în calitate de europarlamentari. Aleşi după aceeaşi reţetă de familie, clientelism şi nepotism, aplicată de UE României adică: Elena Băsescu, fiica preşedintelui României, Daciana Sârbu, soţia premierului Victor Ponta, Adina Vălean, soţia lui Crin Antonescu, preşedintele PNL, etc.

Ca o concluzie, mafia de la Bruxelles, stimulează, acoperă şi întreţine corupţia de tip mafie-statală de la Bucureşti. Aşa cum UE o face şi în prezent prin marionetele sale şi o va face la cote ridicate în viitor, la Chişinău.

Strategia imperiului: CREAREA HAOSULUI, NU OBTINEREA VICTORIEI, SI TRANSFORMAREA OAMENILOR IN MARFA

Occidentul a inventat un vocabular atat de bolnav, incat ni s-a imprimat in creier – sau ce a mai ramas din el -, precum un virus, astfel incat nici macar nu mai stim ce inseamna respectivele cuvinte. Le repetam si le credem. La urma urmei, presa mainstream ni le baga pe gat zi de zi. Oamenii care lupta pentru libertate, supravietuire impotriva regimurilor opresive, sunt “teroristi”, “rebeli”.

Si cum armata SUA si fratele (sau sora) mai mare NATO nu pot fi peste tot, nu vor sa fie vazute peste tot, angajeaza ucigasi. Washington-ul inventeaza si creeaza, apoi finanteaza cu fluxurile sale nesfarsite de bani, ISIL-urile, Daesh-urile, Al-Qaeda-el – si repertoriul creste dupa dorinta stapanilor -, pentru a lupta pentru ei, pentru a ucide pentru ei, pentru a produce haos si piste false – astfel incat ei, NATO si buldozerul numit Pentagon, sa poate interveni si sa simuleze “distrugerea” mercenarilor pe care ei i-au creat. Insa presa oficiala nu va va spune adevarul.

Fiindca acesta este scopul final: transformarea oamenilor in marfa, dispensabili, reductibili la carne de tun, pentru a fi ucisi in masa prin alimente (otravite) modificate genetic, cu drone, cu bombe, cu foamete creata artificial, astfel incat la final supravietuitorii sa fie sclavii unei elite restranse care controleaza cele patru colturi ale globului si TOATE resursele sale, pentru a mentine un stil de viata al oamenilor exceptionali – da, natiunea exceptionala va fi redusa la un numar restrans de indivizi exceptionali, ce traiesc intr-o splendoare grandioasa.

Amintiti-va de infamele vorbe ale lui Henry Kissinger, de viziunea unuia dintre cei mai atroce criminali de razboi ce inca traiesc astazi, laureat Nobel (sic), spuse in urma cu aproximativ 50 de ani: “Cine controleaza aprovizionarea cu alimente controleaza oamenii; cine controleaza energia poate controla continente intregi; cine controleaza banii, poate controla lumea.”

Aceste cuvinte suna din ce in ce mai adevarat in fiecare zi. Dar numai cat timp le permitem; numai cat timp noi, Oamenii, cei 99,999% din locuitorii globului, le permitem.

Ce nu poate fi inteles este rolul acestui imperiu ca ordine corporatista internationala. Michael Snyder defineste o ordine corporatist ca una in care:

“Majoritatea bogatiei si a puterii este concentrata in mainile corporatiilor gigant, iar guvernele sunt folosite drept unelte pentru o si mai mare consolidare a acestei stari de fapt. Intr-un sistem corporatist, bogatia si puterea indivizilor si a micilor afaceri sunt umbrite de dominatia coplesitoare a corporatiilor.”

Acest “imperiu”, spre deosebire de cele anterioare, nu serveste interesele unei tari sau natiuni specifice, ci interesele unei clici internationale corporatist-financiar elitista, auto-intitulata “globalista“, care opereaza pe axa de putere Wall Street – Londra impreuna cu bancheri internationali, FMI si alte institutii financiare si politice inrudite.

Un fals teatru politic a fost creat de catre media corporatista pentru a deservi ramura relatiilor publice a acestei agende. Este timpul sa evadam din aceasta “matrice” a unei agende singulare comercializata sub diferite etichete politice si este timpul sa intelegem pariurile internationale pe care acest imperiu le face cu destinul nostrul colectiv.

Politicile externe si economice ale Americii, servite populatiei sub acoperamantul administratiilor prezidentiale, reprezinta de fapt produse secundare ale think-tank-urilor de politica externa finantate de interesele corporatist-financiare, pentru a-si perpetua agenda colectiva pe care politicienii nu fac altceva decat sa o transcrie in legi. Aceste think-tank-uri proeminente includ Consiliul pentru Relatii Externe (CFR), care face apel deseori pentru infaptuirea unei ordini mondiale unipolare, Grupul International pentru Situatii de Criza, care-l include pe Brzezinski ca sfatuitor, Proiectul (“neo-conservator”) pentru Noul Secol American si Chatham House din Londra, care reprezinta interesele corporatist-financiare echivalente din Marea Britanie. Alte grupuri includ RAND Corporation si deloc de neglijatul Institut Brookings.

Multi politicieni americani proeminenti din toate liniile politice sunt afiliati acestor grupuri. Dick Cheney (fost director), Hillary Clinton, Secretarul Apararii Chuck Hagel (membru in mai multe consilii directoare, inclusiv Chevron), printre altii, sunt cu toti membri ai CFR, fostul analist CIA si membru al Consiliului National de Securitate, Kenneth Pollack este membru al Institutului Brookings. Intre aceste think-tank-uri, un interes special il reprezinta Institutul Brookings, deoarece a fost principalul mediator in cursa pentru razboi impotriva Iranului, fundamentat pe propaganda distorsionata motivata geopolitic.

ONG-urile si “Administratorii sistemului”: caii troieni ai subminarii internationale

Rolul “administratorilor sistemului” a reprezentat un element esential atat in Imperiul Britanic, cat si in sistemul globalist actual, daca este sa-l privim dintr-un unghi “umanitar”. Imperiul modern isi trateaza retelele globale de “societate civila” din diverse tari intr-un mod similar.

ONG-urile servesc drept retele de intruziune in institutiile natiunilor suverane cu scopul de a absorbi acele natiuni in agenda consensului international Wall Street/Londra. Aceasta nu este pur si simplu o analiza cinica nascuta din speculatie, ci recunoscuta in mod deschis de strategul Pentagonului, Thomas Barnett intr-o conferinta TED din 2008. Acesta vorbeste despre reformarea fortei militare americane intr-o “forta leviatanica imputernicita de SUA”, care include active militare capabile sa demoleze institutii tinta, dar si crearea unei armate de “administratori ai sistemului” precum ONG-uri, organizatii internationale si contractori pentru a construi in “seria de distrugeri” o retea favorabila intereselor occidentale. ONG-urile au avut succes in declansarea “primaverii arabe” pusa la cale de SUA drept cascadorie geopolitica gandita pentru a impiedica interesele economice ale Rusiei si ale Chinei si pentru a stabili un front de guverne marioneta, dupa cum nota analistul geopolitic William Engdahl; acest mod de actionare a fost numit “Afacerile Revolutiei” de catre Journeyman Pictures. Sunt folosite ONG-uri pentru a antrena hoarde de activisti sa dezmembreze guverne de diferite naturi care nu se conformeaza intereselor geopolitice corporatiste predominante, in combinatie cu un Departament de Stat American tradator. “Primavara araba” este un caz documentat pe fata al unor astfel de masinatiuni sub pretextul rezistentei non-violente iar in cazurile Siriei si al Libiei, al rascoalei teroriste armate.

In urma “primaverii arabe”, o manevra similara urma sa fie executata impotriva Tunisiei si a Egiptului. Liderul “activist” si mai tarziu presedinte al Tunisiei, Moncef Marzouki, are legaturi directe cu Federatia Internationala Pentru Drepturile Omului (FIDH), finantata de Soros, si totodata si cu Departamentul de Stat american prin Miscarea Nationala pentru Democratie (NED), care reprezinta cel mai apropiat echivalent modern al “Georgia Trustees”. Si nu facem decat sa zgariem suprafata retelei de interese compromise ce se intersecteaza, din Tunisia pana in Tailanda, aspirand la dominatia totala a Eurasiei.

In timp ce astfel de grupari precum NED, FIDH si multiplele sale organizatii satelit prospera pe baza ingrijorarilor umanitare si a altruismului, acestea ajung mereu sa fie finantate de interese corporatiste necinstite si indivizi precum George Soros, care s-a dovedit a se aflta in spatele ONG-urilor ce au alcatuit constitutia post-revolutie a Egiptului.

Ca si in cazul lui Amnesty International, este folosita o flagranta manipulare a evenimentelor pentru a demoniza, de exemplu, pozitia Rusiei cu privire la Siria; Amnesty International a fost folosita ca instrument de promovare a obiectivelor geopolitice occidentale, indiferent de faptele de la fata locului si cu omisii deliberate grosolane cu privire la cine comanda majoritatea atrocitatilor la nivel global. Astfel de grupari ajung sa se intreteasa cu alte fundatii si think-tank-uri finantate de mediul corporatist, de la CFR pana la Institutul Brookings, la fel cum Georgia Trustees si retelele coloniale se intreteseau cu Ministerul Comertului londonez in perioada de varf a Imperiului Britanic.

Sclavia reprezinta jocul final al imperialismului, insa adevarul este prezent in mijlocul minciunilor constant servite populatiei de catre o mass media compromisa. Adevarul ofera cheia catre libertate si aceasta libertate intervine atunci cand individul devine capabil sa recunoasca minciunile si masinatiunile unei forme rebranduite de imperiu. Oamenii trebuie sa se uneasca in cunostinte si in ingrijorarea pentru propriilor natiuni, lucrand activ pentru a scoate la iveala minciunile sistemului.

ORDINEA NEO-IMPERIALISTA. Agenda si articulatiile noului hegemon mondial

Nu vă lăsati manipulați de teroriștii americani care încearcă să ne unească cu Republica Moldova,căci în spate tot ceea ce ei vor este Transnistria pentru a se apropia de Rusia și a ne băga în război. Unirea cu Republica Moldova înseamnă război cu Rusia căci teroriștii americani sunt în spatele acestei mișcări. Când o mișcare de genul acesta se face unde politicienii aserviți SUA sunt implicați,de fapt sunt interesele majore al ocultei mondiale. Numai spiritul de turmă ne va duce în război.

Implicăte și spune nu uniri moldovei cu România căci nu este în interesul românilor sau a moldovenilor ci în interesul ocultei mondiale. Nu vrem unirea cu moldova pentru interesele teroriștiilor americani,să pună mâna pe baza militară rusă din Transnistria după care va ataca Transnistria în numele româniilor adică vor spune că noi vrem război cu Rusia. Stop crimei împotriva româniilor pentru interesele occidentului.

Uneori ma intreb ca totusi, propagandistii astia de 2 bani ai occidentului nu se uita totusi chiar niciodata in oglinda.

Situatia in anul 2015

Lumea e condusă de imperiul SUA și Anglia. În Europa funcțiile importante le ocupă Germania,Anglia și Franța. Occidentului îi convine ca Rusia să fie slabă,dependentă și supusă. Și să-i dea gaz,țiței și celelalte resurse naturale. Să i le dea și să tacă și să nu ceară nimic în schimb. Ofensiv,dar adevărat. Pentru a privi adevărul în față trebuie să știi s-o faci. Vladimir Putin a știut s-o facă! Tocmai din acest motiv,Putin a și devenit antipatic Occidentului.

In America toata hrana este otravita cu chimicale ,conservanti , toate produsele agricole sint cancerigene ,modificate genetic . America este ara concernelor multi-nationale. Ele conduc America. Scopul este sa distruga natiunile si sa le inlocuiasca cu o masa amorfa pe care pot sa o conduca usor. De aceea e important sa distruga Rusia. Majoritatea americanilor sunt prosti de bubuie si cred orice li se spune, sunt foarte usor de manipulat. In prezent rusii vor sa fie lasati in pace, ca si alte popoare dar americanii tot timpu vor sa atace pe unii. Americani,miliardarii au declansat cele 2 razboaie mondiale,ei au inventat teroristii prin CIA si FBI manipuleaza lumea si induc prostii in eroare. Americanii i-au masacrat pe indieni,indienii fiind cei ce erau pe acele pamanturi era pamantul lor si au fost exterminati cu forta de afaceristii irlandezi,italieni,englezi,scotieni,autralieni si alti ciripangali au creat aceasta falsa natie ,i-au dat afara pe mexicani din California lor.

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*