Cateva petale din lacrimile Bucuriei DUMNEZEIESTI DE LA Zac Poonen= UN TRUP ÎN HRISTOS…Principiile Slujirii…Secretele Biruinţei…OAMENII NECESARI LUI DUMNEZEU…Formalistii,falsii cre(s)tini,fariseii etc se străduie din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei acorda atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierd pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (Matei, cap. 22,34-40).Matei 5-Cea mai mare dintre acestea este dragostea “Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Partea a doua)- (Matei 5:43-48)
Strategia imperiului: CREAREA HAOSULUI, NU OBTINEREA VICTORIEI- SI TRANSFORMAREA OAMENILOR IN MARFA…Romprest a finanţat o campanie mediatică de defăimare a primarului Clotilde Armand…Reporteri fără Frontiere a dat în judecată Facebook, pentru discurs instigator la ură… (PCR-PILE, RELATII, CUNOSTINTE=psd) -Un nou scandal cu medici falsi.Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist…Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu …Cum a supravietuit Securitatea momentului 1989 prin intermediul SRI Politia a descins la un cabinet stomatologic din Capitala
UN TRUP ÎN HRISTOS
DRAGOSTEA DE LA CALVAR
Trupul lui Hristos se zideşte pe sine prin dragostea de la Calvar.
Ca ajutor pentru a medita pe marginea acestei teme, redau mai jos câteva paragrafe din cartea lui Amy Carmichael „DACĂ (IF)”
Aş sugera să parcurgeţi propoziţiile următoare fără grabă, meditând asupra descrierii dragostei Calvarului.
„Dacă nu am nici o înţelegere faţă de fratele meu rob, aşa cum Domnul a avut milă de mine”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă îi dispreţuiesc pe aceia cărora sunt chemat să le slujesc, dacă vorbesc despre slăbiciunile lor în contrast poate cu ceea ce cred a fi calităţile mele; dacă adopt o atitudine superioară, uitând „Cine te-a făcut diferit?” şi „Ce ai fără să fii primit?”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă vorbesc cu uşurinţă despre neajunsurile şi păcatele altuia; dacă vorbesc într-un mod uşuratic chiar şi numai despre ticăloşiile unui copil, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă surprind tratând nepăsător căderile ca fiind normale „Oh, asta este ceea ce fac ei mereu”, „Oh, sigur ca dacă vorbeşte aşa, şi face aşa”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă pot scrie o scrisoare nepoliticoasă, dacă pot rosti un cuvânt urât, dacă pot gândi rău fără să mă doară şi fără să-mi fie ruşine, atunci nu ştiu numic despre dragostea de la Calvar.
Dacă, în confruntarea cu cineva care nu răspunde, mă istovesc sub tensiune şi alunec sub povară, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă sunt deranjat de reproşul şi înţelegerea greşită care poate urma unei acţiuni făcută pentru binele sufletelor faţă de care trebuie să dau socoteală; dacă nu-I pot încredinţa povara lui Dumnezeu şi să merg mai departe împăcat şi liniştit, amintindu-mi de Ghetsimani şi de Cruce, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu privesc cu ochi de speranţă în toţi aceia în care este un început cât de firav, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă trâmbiţez împotriva cuiva un păcat mărturisit, faţă de care s-a cerut iertare şi la care s-a şi primit, dacă permit amintirii acelui păcat să-mi coloreze gândirea şi să-mi hrănească suspiciunile, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu pot să păstrez tăcerea cu privire la un suflet care dezamăgeşte (numai dacă nu este necesar să vorbesc, pentru binele acelui suflet, sau pentru binele altora), atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă îmi este teamă să spun adevărul, ca nu cumva să pierd afecţiunea, sau cel în cauză să-mi spună „Tu nu înţelegi”, sau pentru că mi-aş pierde reputaţia de amabilitate; dacă-mi pun numele meu bun înaintea binelui suprem al altuia, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă nu pot lua cu bucurie sinceră locul al doilea (sau al douăzecile); dacă nu pot lua primul loc fără să fac vâlvă despre nevrednicia mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă simt rănit când un altul îmi aduce acuzaţii pe care nu le cunosc, uitând că Salvatorul meu fără păcat a mers pe această cale până la sfârşit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă simt amărăciune faţă de cei care mă condamnă, după părerea mea, pe nedrept, uitând că, dacă m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu pe mine însumi, m-ar condamna mult mai mult, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă spun „Da, iert, dar nu pot uita”, ca şi cum Dumnezeu, care spală nisipul tuturor ţărmurilor de două ori pe zi, n-ar putea să spele astfel de amintiri din mintea mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă unul de-al cărui ajutor am mare nevoie, pare să fie aşa de mulţumit să construiască în lemn, paie, mirişte, ca şi cum ar lucra în aur, argint, pietre preţioase, şi eu ezit să mă supun luminii mele şi să pornesc la drum fără acel ajutor, pentru că prea puţini m-ar înţelege, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă mă încearcă monotonia şi nu pot rezista muncii grele; dacă oamenii proşti mă agită şi micile zbârcituri mă fac să-mi pierd cumpătul; dacă fac o mare problemă din fleacurile vieţii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă neglijez consolarea altora, dacă sunt neatent cu sentimentele lor sau chiar cu micile lor slăbiciuni; dacă sunt nepăsător de micile lor răni şi pierd ocaziile de la uşura drumul; dacă îngreuiez mersul dulce al roţilor dragi ale familiei, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă întreruperile mă supără . . . atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă sufletele pot suferi lângă mine, şi eu nici măcar nu ştiu, pentru că în mine nu e spiritul discernerii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă ceva ce mi se cere să fac pentru altcineva, îl resimt ca o povară; dacă, predându-mă unei împotriviri interioare, evit să fac acel lucru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă lauda omului mă enuziasmează şi mustrarea lui mă deprimă; dacă nu mă pot linişti când sunt neînţeles, fără să mă apăr; dacă iubesc să fiu iubit mai mult decât eu însumi să iubesc, să fiu slujit mai mult decât eu însumi să slujesc, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar
Dacă tânjesc înfometat să fiu folosit în a arăta calea libertăţii unui suflet în lanţuri, în loc de a-mi păsa mai degrabă ca acel suflet să fie doar eliberat; dacă- mi compătimesc dezamăgirea atunci când eşuez, în loc să cer ca altuia să-i poată fi dat cuvântul eliberării, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă în părtăşia slujirii caut să atrag un prieten alături de mine, prin aceasta făcându-i pe alţii să se simtă nedoriţi, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă refuz să-i permit cuiva care-mi este drag să sufere pentru numele lui Hristos, dacă nu văd o astfel de suferinţă drept cea mai mare onoare care poate fi oferită oricărui ucenic al Celui Răstignit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă alunec în locul care poate fi umplut numai de către Hristos singur, făcându-mă pe mine prima necesitate a unui suflet, în loc să-l conduc să se prindă strâns de El, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă interesul meu în lucrarea altora este rece; dacă gândesc în termenii lucrării mele speciale; dacă poverile altora nu sunt şi poverile mele, şi bucuriile lor, bucuriile mele, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă ceea ce este extrem, ce este cel mai greu, nu poate fi cerut de la mine; dacă fraţii mei ezită să-mi ceară aceasta şi se duc la altcineva, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Dacă râvnesc după orice alt loc de pe pământ, altul decât praful de la piciorul Crucii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.
Ceea ce nu ştiu, învaţă-mă, O Doamne, Dumnezeul meu.”
„Dragoste prin mine, Dragoste de Dumnezeu Fă-mă ca aerul Tău curat
Prin care neîmpiedicate culorile trec libere Ca şi cum el nu s-ar fi arătat.”
UN TRUP – BAZA PĂRTĂŞIEI
În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile umane continuă să prezinte probleme peste tot în lume.
Concernele şi agenţiile din lumea afacerilor cheltuiesc sume imense de bani pentru angajarea de personal care să promoveze armonia printre angajaţi.
Ei bine, cineva poate gândi că este de înţeles ca oamenilor egocentrici, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să se înţeleagă bine unul cu altul, dar cu siguranţă că, atunci când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit creaţii noi în Hristos, astfel de probleme nu pot apărea niciodată. Pentru că, dincolo de toate, când Dumnezeu este centrul vieţii şi slujbei cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele meschine care îi asaltează pe alţii?
Cu toate acestea, din nefericire, nu este nevoie de nici o dovadă a faptului că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă unii cu alţii. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu mai suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi.
Isus a spus că lumea îi va identifica pe ucenicii Lui pe baza dragostei lor profunde unii pentru alţii. Acest lucru – general vorbind – s-a împlinit întocmai în primele două secole ale erei creştine. Atunci lumea se uita la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini unul pe altul!” Astăzi, povestea este diferită iar lumea spune adesea: „Iată cum se urăsc aceşti creştini unul pe celălalt!”
Într-adevăr, relaţiile interumane sunt cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, tehnicile, programele şi finanţele sunt toate secundare oamenilor şi raporturilor interpersonale. Biserica îşi poate împlini funcţia predestinată ca lumină a lumii numai când există părtăşie creştină adevărată între membrii ei.
În acelaşi fel, un credincios individual poate să devină un agent al vieţii pentru alţii numai când el însuşi a învăţat să trăiască împreună cu fraţii lui creştini potrivit legii dragostei.
Părtăşie bidirecţională
Biblia învaţă clar şi repetat că nici un creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără părtăşia cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău de credinţă.
Crucea pe care Isus a murit are două braţe – unul vertical şi unul orizontal: Isus a venit să aducă pace nu numai între om şi Dumnezeu (vertical), dar totodată între om şi om (orizontal). Relaţia verticală şi cea orizontală merg mână în mână. Nu poţi să o ai pe prima dacă o ignori pe ultima.
Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte foarte puternice de spus în această privinţă. Una dintre dovezile, spune el, ale unei convertiri adevărate este că omul acela începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, este un indiciu sigur că convertirea lui este nesinceră şi că se îndreaptă spre moartea veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinală nu era singurul test pe care apostolii îl aplicau pentru a stabili unde se află un om în relaţie cu Dumnezeu.
Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos.
Notează aceasta! Numele propriu al unui astfel de om este nu „credincios”, ci mai degrabă „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil în timp ce Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce se vede, este imposibil să iubeşti ceea ce nu se vede (1 Ioan 4:20).
Compară acum aceasta cu experienţa celor mai mulţi „credincioşi”. Dragostea pentru Dumnezeu este de obicei evaluată în termenii unei activităţi ocupate în lucrarea creştină sau în termenii sentimentelor entuziste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare.
Am întâlnit credincioşi care sunt în afara oricărei părtăşii cu alţi creştini şi care, cu toate acestea, declară solemn că au „timp de rugăciune minunat” şi
„rezultate uimitoare în slujire”.
Cum ar putea să meargă cu Dumnezeu când ei nu au făcut nici măcar un efort să rezolve problemele pe care le au cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu împotriva cărora poartă animozitate. Cu siguranţă Satan le-a orbit minţile faţă de adevărul Scripturii!
Preţul părtăşiei întrerupte
Adesea noi nu realizăm de ce ne privăm atunci când părtăşia cu alţi credincioşi este întreruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi că putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu numai împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai pe măsură ce cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne pune Dumnezeu împreună, vom putea să intrăm într-o înţelegere experimentală a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.
Acela care s-a separat de orice părtăşie creştină, se privează singur de experienţa dragostei şi harului lui Hristos care ar fi putut fi ale lui prin acea persoană. Când eşuăm să trăim pe baza legii dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi ale plinătăţii lui Dumnezeu.
Trupul lui Hristos
Scrisoarea lui Pavel către creştinii efeseni se axează în jurul adevărului măreţ al credincioşilor care sunt una în trupul lui Hristos.
Hristos este Capul bisericii iar biserica este Trupul Lui (Efeseni 1:22, 23). Fiecare credincios este un membru al acestui Trup.
Acesta nu este doar un fapt de recunoscut la nivel intelectual, ci unul care ar trebui să ne afecteze viaţa zilnică.
Prima jumătate a scrisorii către Efeseni are de-a face cu doctrina Trupului lui Hristos. A doua jumătate are de-a face cu aplicarea în practică a acestui adevăr. Şi iată cum începe a doua jumătate: „Vă îndemn, deci….. să umblaţi într- un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:1-4).
Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a înţeles şi a „văzut” acest adevăr al bisericii ca Trup al lui Hristos, ea trebuie să tânjească să umble în smerenie, blândeţe, răbdare, stăpânire de sine, dragoste, unitate şi pace cu fraţii în credinţă. Când un creştin nu umblă în acest fel, acest fapt arată că „el n-a văzut Trupul lui Hristos”.
Este nevoie ca o astfel de persoană să se întoarcă la primele trei capitole din Efeseni şi să spună: „Doamne, sunt orb faţă de ceva de aici. Te rog învaţă-mă. Te rog deschide-mi ochii”. Pentru că adevărul „Trupului” nu este unul pe care să-l putem înţelege doar cu intelectele noastre. Aşa cum spune Pavel, dacă e să cunoaştem, ochii inimii noastre au nevoie să fie luminaţi de Duhul Sfânt (Efeseni 1:18,22,23).
Bisericii din Corint, Pavel i-a scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Este adevărat, creştinii din Corint din primul secol erau doar o mică parte a grupului mondial, trecut, prezent şi viitor de credincioşi care constituie Trupul lui Hristos; dar, cu toate acestea, ei erau o expresie locală a acelui Trup în Corint. Aceasta este chemarea fiecărui grup de credincioşi din orice timp şi loc. Este scopul lui Dumnezeu ca fiecare părtăşie creştină, fie ea o biserică, o organizaţie sau grup de lucrători, să fie o expresie vizibilă a Trupului lui Hristos în lume.
Când Isus Hristos a venit pe pământ, El a venit în trup oemenesc. Dumnezeu S-a arătat pe Sine omului prin acel trup fizic al lui Hristos. Fără un trup fizic, Hristos n-ar fi putut să desăvârşească ceea ce a început, iar lumea n-ar fi cunoscut cum este Dumnezeu. Un corp fizic era esenţial.
Să ne gândim acum ce limitare ar fi fost în lucrarea lui Hristos pe pământ, dacă trupul Lui ar fi fost paralizat sau ar fi avut membre care nu s-ar fi coordonat. Dacă, de exemplu, picioarele Lui, braţele şi limba ar fi fost paralizate, El n-ar fi putut merge în casele păcătoşilor, nu Şi-ar fi pus mâinile peste leproşi, nici n-ar fi vorbit cuvintele vieţii. El a putut face toate acestea şi mai mult decât atât, doar pentru că El a avut un trup puternic, sănătos.
Când Hristos S-a înălţat la cer, Dumnezeu I-a dat un alt Trup pe pământ care să continue munca Lui – un Trup de credincioşi răscumpăraţi prin sângele Lui din orice naţiune, trib şi limbă. Acest Trup de credincioşi, locuiţi de acelaşi Duh Dfânt care a locuit în Hristos pe pământ, urma să continue lucrarea pe care Hristos o începuse folosindu-Şi trupul fizic.
Aceasta este chemarea bisericii.
Vezi de ce este Hristos limitat pe pământ acum? Noul lui Trup (biserica) are membre şi organe care sunt ori paralizate de păcat ori necoordonate datorită lipsei de unitate.
Astaăzi, Satan nu poate ataca trupul fizic al lui Hristos, dar poate şi chiar atacă noul Trup al lui Hristos. Satan (spre deosebire de mulţi credincioşi) realizează că lucrarea lui Hristos pe pământ poate fi limitată prin membrii bisericii care nu funcţionează sau nu cooperează.
Ce nevoie disperată avem să ne rugăm pentru viziune spirituală privind Trupul lui Hristos. Este într-adevăr una dintre cele mai mari nevoi ale zilei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pe Hristos drept Cap peste Trupul Lui şi pe fiecare dintre noi ca membrii în EL. Singură această viziune poate face biserica să triumfe.
CRESCÂND ÎN DRAGOSTE
Trupul lui Hristos se clădeşte şi se dezvoltă prin exersarea darurilor spirituale şi prin dragoste (Efeseni 4:11,12 şi 16). Darurile şi dragostea sunt necesare deopotrivă. De aceea vedem că oriunde se vorbeşte de daruri în Noul Testament, este subliniată simultan şi exersarea dragostei ((1 Corinteni 12 (despre daruri) şi 13 (despre dragoste); Romani 12:4-8 (despre daruri) şi versetele 9 şi 10 (despre dragoste); 1 Petru 4:10,11 (despre daruri) şi versetul 8 (despre dragoste)).
Dragoste asemenea celei a lui Hristos
Isus le-a dat ucenicilor o nouă poruncă chiar înainte să meargă la cruce. Ei trebuiau să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubise El (Ioan 13:34). Este această ultimă expresie care face porunca lui Isus imposibil de împlinit fără harul lui Dumnezeu.
Care este trăsătura distinctivă a dragostei lui Hristos? Cu siguranţă, este crucea pe care El a murit pentru noi. Aşa că atunci când El îmi spune să-mi iubesc fratele aşa cum m-a iubit El pe mine, este o chemare să-I urmez exemplul Lui şi să dau morţii sinele în relaţia cu fratele meu. Lepădarea de sine trebuie să caracterizeze relaţia mea cu alţi membrii în Trupul lui Hristos. Aceasta şi nimic mai puţin este dragostea creştină adevărată. Când ni se spune că „trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), nu este o referire la moartea fizică, ci la ceva mult mai greu. Este mai uşor să mori o singură dată ca martir decât să dai morţii viaţa sinelui de mai multe ori în fiecare zi în relaţiile cu fraţii tăi credincioşi. Însă la această a doua moarte ne-a chemat Isus.
O asemenea dragoste jertfitoare, neegoistă este legea fundamentală a trupului lui Hristos. Acela care nu-şi ia crucea şi nu alege calea lepădării de sine nu poate îndeplini funcţia sa în Trupul lui Hristos.
De ce suntem ofensaţi şi iritaţi de către alţi creştini? Cu siguranţă pentru că Sinele se află încă pe tron în viaţa noastră. Ne considerăm pe noi înşine aşa de importanţi, încât credem că trebuie să fim respectaţi şi consultaţi de către ceilalţi. Simţim că alţii trebuie să se comporte şi să-şi aranjeze treburile aşa cum vrem noi. Ne aşteptăm ca alţii să fie amabili şi atenţi cu noi, să ne ridice în slăvi şi să ne laude. Astfel de sentimente şi aşteptări sunt dovada clară a faptului că nu ştim nimic despre cruce ca trăire. Vieţile noastre sunt încă dominate de egoism şi orbitează exclusiv în jurul Sinelui şi intereselor lui.
Părtăşia creştină adevărată nu va putea fi niciodată experimentată între creştini dacă iubirea crucii nu devine regula fundamentală în organizarea relaţiilor lor. În afara unei astfel de iubiri, orice trece sub numele de „părtăşie” va fi doar prietenie socială iar nu comuniune adevărată a Trupului lui Hristos. O asemenea prietenie socială există şi în cluburile lumeşti. Din nefericire, multe biserici şi grupuri creştine nu sunt mai bune decât cluburile!
Membrii unei părtăşii creştine ar trebui să fie strâns întreţesuţi unii cu alţii. Dumnezeu nu ne-a chemat să fim o sortare de mădulare dezmembrate aruncate împreună ca într-un laborator de anatomie, ci să fim uniţi unii cu alţii ca părţi ale unui organism viu aşa cum este trupul uman. Dar pentru ca acest lucru să devină realitate e un preţ care trebuie plătit – preţul fiecărui membru lepădându-se de sine de dragul celorlalţi. Cu adevărat binecuvântat este acel grup creştin unde toţi membrii sunt dispuşi să trăiască pe baza acestei reguli.
Care sunt unele din implicaţiile practice ale trăirii pe baza legii dragostei?
Dragostea iertătoare
Să ne gândim mai întâi la zona iertării reciproce. Nimeni care se leapădă de sine nu poate să poarte vreodată amărăciune sau ranchiună împotriva altuia sau să nu ierte o altă fiinţă umană. Resentimentul există numai în inimile unde Sinele este încă pe tron.
Isus a povestit odată pilda unui servitor căruia îi fusese iertat mult de către stăpânul său şi care, cu toate acestea, nu a putut să-i ierte tovarăşului lui o datorie măruntă. Auzind aceasta, stăpânul său l-a dat pe servitorul nemilos pe mâna chinuitorilor ca să fie pedepsit. „Tot aşa”, a spus Isus, „vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Oricum ar interpreta cineva „a fi dat pe mâna chinuitorilor pentru pedepsire”, aceasta este exact ceea ce Isus a spus că se va întâmpla acelora care adoptă o atitudine neiertătoare sau care poartă vreun spirit de neiertare împotriva oricăruia dintre fraţii lui creştini. Observaţi că Isus a accentuat că iertarea trebuie să fie din inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să fie din toată inima şi nu un ritual exterior. A-i spune cuiva că îl ierţi nu are nici o valoare dacă în inima ta încă sălăşuieşte amărăciune.
Când încălcăm legea dragostei lui Dumnezeu, împiedicăm lucrarea Trupului lui Hristos. Dar aceasta nu e tot. Ne rănim în acelaşi timp pe noi înşine. Dr. S.I. McMillen, în None of These Diseases, spune „În momentul în care încep să urăsc un om, devin sclavul lui. Nu pot să mă mai bucur de munca mea pentru că el îmi controlează chiar şi gândurile mele. Resentimentul meu produce prea mulţi hormoni de stress în corpul meu şi obosesc numai după câteva ore de muncă. Munca ce-mi plăcea este acum o corvoadă. Chiar şi vacanţele încetează să-mi ai aducă plăcere. Omul pe care-l urăsc mă vânează oriunde merg. Nu pot să scap de strânsoarea lui tiranică asupra minţii mele”.
Astăzi, amărăciunile şi ranchiuna ascunsă ruinează eficienţa şi chiar sănătatea fizică a multor creştini şi lucrători creştini din toată lumea.
Isus ne-a învăţat că noi suntem cei care să luăm iniţiativa în refacerea părtăşiei, chiar şi atunci când un frate simte (corect sau nu) că noi l-am rănit.
„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar”, a spus Isus, „şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).
În acelaşi fel, El a zis: „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11:25).
Isus ne cheamă în toate situaţiile să ne lepădăm de sine, să ne înghiţim mândria şi „să mergem a doua milă” în căutarea refacerii părtăşiei, oriunde s-ar fi rupt. Uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de împăcare, un frate poate adopta o atitudine dură, neiertătoare; dar dacă am făcut acest efort, ne-am eliberat de responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Isus au făcut clar faptul că Dumnezeu nu poate accepta închinarea noastră sau slujirea sau orice altceva ce-I oferim dacă am rănit un alt membru al Trupului Lui, şi n-am făcut nici un efort către împăcare. Câteodată mă întreb oare câţi creştini iau în serios cuvintele lui Isus? Mulţi tratează superficial prouncile lui Dumnezeu şi de aceea aduc moarte spirituală în Trupul lui Hristos
Un alt motiv pentru iertare, ne spune Pavel, este ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2 Corinteni 2:11).
Ce vrea să spună?
Dacă purtarea cuiva faţă de noi este inspirată de Satan, iar noi ripostăm în aceeaşi manieră atunci şi noi îi slujim prin aceasta tot lui Satan. Cât de proşti suntem să-i slujim lui Satan mânaţi de comportamentul rău al altcuiva.
Când oamenii l-au blestemat şi l-au insultat pe Isus pe cruce, ei îi slujeau lui Satan. Dar Isus Îi slujea Tatălui Său şi de aceea s-a putut ruga „Tată, iartă-i”.
Deci întrebarea nu este dacă noi suntem corecţi şi înverşunarea noastră este justificată, ci mai degrabă este aceasta: Pe cine avem de gând să slujim – pe Satan sau pe Dumnezeu?
Adesea ne aflăm în cel mai mare pericol când ştim că noi suntem drepţi şi cealaltă parte este greşită. Pentru că în astfel de situaţii putem deveni farisei autoîndreptăţiţi. Putem fi drepţi în ce priveşte situaţia respectivă, dar greşiţi în atitudine – mai degrabă satanici decât asemenea lui Hristos, mai degrabă mândri decât smeriţi.
Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a fi milos şi toţi copiii Lui ar trebui să aibă această calitate. Iadul este singurul loc din univers unde mila este total absentă. Şi de aceea o atitudine nemiloasă şi un spirit neiertător nu indic decât că avem un pic de Iad în inimile noastre.
De asemenea, ne privăm pe noi înşine de mila lui Dumnezeu când eşuăm în a arăta milă altora în căderile lor. Biblia spune, „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă” (Iacov 2:13). Dumnezeu ne tratează în acelaşi mod în care noi îi tratăm pe ceilalţi.
Pentru acela care acceptă cu bucurie crucea în viaţa lui, smerenia şi iertarea altora este un pas uşor. Numai aceia care perseverează în a-şi ţine Sinele întronat găsesc iertarea a fi un lucru greu.
A arăta milă şi a-i ierta pe alţii este doar un prim pas. Biblia ne cheamă să mergem chiar mai departe şi să acoperim greşeala fratelui nostru (1 Petru 4:8).
„Cine acoperă o greşeală caută dragostea” (Proverbe 17:9), şi deci, când am iertat un frate din toată inima trebuie să îngropăm problema complet. N-ar trebui să le spunem altora de căderea lui şi despre faptul că noi l-am iertat – pentru că aceasta l-ar pune pe el într-o lumină proastă. Strădania noastră ar trebui să fie plasarea fraţilor noştri credincioşi în cea mai bună lumină posibilă.
Printr-o astfel de dragoste este zidit Trupul lui Hristos.
Dragostea loială
„Dragostea… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.” (1 Corinteni 13:7).
Loialitatea presupune a nu spune în spatele unei persoane lucruri pe care nu eşti pregătit să i le spui în faţă. Lovirea pe la spate este trecutul laşilor.
Aceasta nu înseamnă să nu oferim un raport real fie el şi nefavorabil despre un frate credincios când ni se cere opinia într-o propunere de căsătorie sau de către un angajator potenţial. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim că loialitatea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Lui înlocuieşte loialitatea noastră faţă de fraţii credincioşi şi ne obligă la adevăr. Dar acolo unde adevărul permite, trebuie să acoperim greşelile fratelui nostru cât mai mult posibil.
Dragostea răbdătoare
„Dragostea este îndelung răbdătoare… nu se aprinde de mânie” (1 Corinteni 13:4,5).
Este uşor să suportăm greşelile altora şi să fim răbdători cu ei când suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. Dacă murim faţă de sine, nu putem să fim deranjaţi sau ofensaţi de comportamentul altora. Va trebui să fim eliberaţi şi de nerăbdare şi sensibilitate. O dragoste care nu poate suporta răbdătoare greşelile altora este doar sentimentală şi omenească. Dragostea lui Hristos este de o cu totul altă calitate.
Biblia ne porunceşte:
„UMBLAŢI… CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUINDU-VĂ UNII PE ALŢII ÎN DRAGOSTE” (Efeseni 4:2).
Iată un verset care ar trebui să fie scris cu litere mari înaintea fiecăriei biserici şi părtăşii creştine. Răbdarea este una din cele mai clare dovezi ale dragostei faţă de cruce.
Noi toţi suntem fiinţe umane căzute. Când ne vedem greşelile cu sinceritate, este mai uşor să fim toleranţi cu greşelile altora. Nerăbdarea şi iritabilitatea noastră sunt adesea o măsură a auto-îndreptăţirii noastre.
Dragostea dezinteresată
„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13:7). Dacă iubeşti pe cineva întotdeauna te vei aştepta la ce e mai bun de la el.
Datorită centrării pe sine a naturii noastre, evaluarea altora se bazează de obicei pe o percepţie selectivă – ceea ce înseamnă că vedem în alţii ceea ce vrem să vedem. Dacă detestăm o persoană, îi vedem numai slăbiciunile şi credem orice rău auzim despre acea persoană; şi la fel, când admirăm un individ, vedem numai ceea ce este bun în el şi credem orice auzim bun despre el. Vedem oamenii prin „ochelari coloraţi”. De aici zicala: „Dragostea este oarbă!”
Ca să dăm doar o ilustrare a percepţiei selective: Mulţi dintre noi avem idei preconcepute despre cum se comportă oamenii din anumite comunităţi şi rase. Şi când auzim un zvon sau un scandal despre unul din ei (care poate fi total fals), prejudecăţile noastre sunt întărite imediat, credem bârfa fără nici o suspiciune şi părtăşia este distrusă.
Pentru a evita astfel de capcane, ar trebui să căutăm să scăpăm de toate prejudecăţile (sau părtinirile) împotriva comunităţilor sau raselor sau împotriva oricărei alte categorii de oameni. De asemenea este o disciplină utilă să ne amintim părţile bune ale acelora pe care în mod natural nu-i agreăm, şi să recunoaştem slăbiciunile acelora pe care îi idolatrizăm. Trebuie să-i judecăm cu milă pe aceia pe care nu-i agreăm, şi cu realism pe aceia pe care-i admirăm.
Niciodată n-ar trebui să-i judecăm pe alţii pe baza celor auzite, nici să sărim la concluzii pe baza a ceea ce vedem. Comportamentul unei persoane poate părea suspect. Dar trebuie să fie o explicaţie bună pentru el. În toate situaţiile, ar trebui să căutăm cele mai bune interpretări posibile ale acţiunilor altora.
S-a spus despre Isus (într-o referinţă profetică) că nu-Şi va forma o judecată din cele auzite, nici chiar după cele văzute, ci va căuta să ajungă la o apreciere dreaptă a oamenilor (Isaia 11:3, 4).
Astfel trebuie să fie în Trupul lui Hristos.
Dragostea care respectă
Dragostea pune o valoare înaltă pe alţii.
Când Sinele este pe tronul vieţii noastre, tindem să-i dispreţuim sau să-i ignorăm pe alţii. Dar când purtăm crucea şi murim faţă de sine, începem să respectăm, să valorizăm şi chiar să ne găsim bucuria în fraţii noştri credincioşi.
Care este atitudinea noastră faţă de credincioşii care sunt, din punct de vedere social, intelectual sau spiritual, inferiori nouă? Răspunsul nostru va depinde de cunoaşterea realităţii dragostei de la Calvar în viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos când El a murit faţă de poziţia Sa şi superioritatea Sa ca Dumnezeu şi a venit jos, identificându-Se complet cu omul căzut. Dragostea Lui nu era una care-i trata de sus pe ceilalţi, sau una compătimitoare, după cum nici a noastră n-ar trebui să fie aşa.
Cât de des se întâmplă însă ca un membru al Trupului să-l privească de sus pe un altul datorită diferenţelor rasiale, sociale, culturale sau de orice altă natură.
Astfel de „creştini” (chiar dacă sunt fundamentalişti în doctrină) nu pot fi niciodată instrumente pentru zidirea Trupului lui Hristos, pentru că nu au înţeles primul principiu al slujirii creştine – principiul „întrupării”. Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre oamenii lumii ca unul din ei. Aşa cum a fost cu Capul, aşa trebuie să fie cu mădularele Trupului Lui, dacă e să fim eficienţi pentru Dumnezeu.
Îţi valorizezi fraţii credincioşi? Îţi recunoşti nevoia ta de a fi cu ei şi cauţi cu sinceritate părtăşia lor? Sau formezi mici clici formate din oameni asemănători de acceaşi rasă, proveniţi din aceeaşi comunitate sau nivel social şi intelectual, te învârţi exclusiv în astfel de clici şi numeşti aceasta „părtăşie?” Dacă-i aşa, marele Înşelător al oamenilor te-a jefuit de bogăţii care ar fi putut fi ale tale dacă ai fi căutat smerit părtăşia pe baze egale, „cu toţi sfinţii”.
Dragostea curtenitoare
„Dragostea este plină de bunătate……nu se poartă necuviincios” (1 Corinteni 13:4,5).
„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, spune Biblia (Proverbe 19:22). Suntem curtenitori faţă de străini, dar adesea aspri faţă de aceia cu care ne întâlnim zilnic. Nu ne costă nimic să fim curtenitori sau să spunem câteva cuvinte de bunătate şi astfel să „răspândim puţină miere” oriunde mergem. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi neglijează să fie bun. Cuvintele sau actele de bunătate ar fi putut adânci multe părtăşii care au rămas la un nivel superficial.
Ca uleiul într-o maşinărie, curtoazia ar putea elimina fricţiunea din multe relaţii ale noastre. Dar suntem înceţi la învăţare. Pentru că suntem autocentraţi, trebuie să ne disciplinăm pe noi înşine şi să ne educăm în arta de a fi bun.
Părtăşia nu se dezvoltă natural. Trebuie să fie cultivată cu grijă ca o grădină. Cât de adesea, prin afirmaţii neglijente, credincioşii se rănesc unul pe altul. Cât de mulţi creştini caută să-şi câştige o reputaţie de umorist, făcând glume pe seama altora. Ei sunt mai puţin dispuşi să spună o glumă împotriva lor înşişi! Umorul are cu siguranţă o anumită valoare, dar n-ar trebui să determine pe alţii să se simtă neînsemnaţi şi penibili. Amintiţi-vă: „Un frate jignit este mai greu de câştigat decât o cetate întărită” (Proverbe 18:19).
Dragostea grijulie
Dragostea se îngrijeşte de nevoile altora. Dragostea lui Hristos, am văzut, nu este centrată pe sine. Este neegoistă. Aceasta se aplică la fel de bine şi în zona nevoilor fratelui nostru.
Gândiţi-vă la corpul uman. Când oricare parte a corpului uman este accidentată cauzând o infecţie, imediat numeroase leucocite (globulele albe de sânge) sunt produse în sânge ca să combată viruşii care au generat infecţia. Aceste leucocite gonesc în zona accidentată ca să lupte cu bacteriile care cauzează problema şi mor în acest proces, formând ceea ce e numit drept
„puroi”. Milioane de celule albe de sânge îşi dau viaţa ca să aducă sănătate în partea accidentată.
Ce ilustrare încântătoare a modului în care funcţionează Trupul lui Hristos! Biblia spune: „Dumnezeu a întocmit Trupul în aşa fel ca…. mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:24-26).
Acest ultim verset nu este o poruncă potrivit văreia fiecare parte să sufere când o altă parte suferă, sau să se bucure când o alta se bucură. Este mai degrabă o descriere a modului cum este afectată fiecare parte a Trupului de suferinţa sau bucuria altei părţi. Fiecare membru al Trupului lui Hristos care este în relaţie intimă cu Capul, automat împărtăşeşete suferinţa sau bucuria altor membrii.
Dacă între noi şi Domnul există o relaţie vie şi dacă ochii ne-au fost deschişi de către Duhul Sfânt ca să vedem adevărul Trupului lui Hristos, atunci când un alt membru suferă, noi vom suferi deopotrivă cu el. Problema lui va cauza şi grija noastră. Dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta indică că suntem în afara relaţiei cu Domnul.
Dragostea generoasă
Scriptura spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi- vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele necesare trupului, ce folos este?” (Iacov 2:14-16).
Şi iarăşi spune: „Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17,18).
Aceasta nu înseamnă că ar trebui să împrăştiem bani fără discriminare fiecărui creştin care pretinde a fi în nevoie. Nu. Iosua şi conducătorii Israelului au făcut odată o greşeală mare arătând compasiune oamenilor din Gibeon, care i-au păcălit pretinzând că se află în mari lipsuri (Iosua 9). Mulţi creştini bine
intenţionaţi şi cu inima bună au fost păcăliţi în acelaşi fel de înşelători profesionişti.
Nu e nici o virtute în a fi credul.
Însă haideţi să fim în legătură intimă cu Domnul şi vom avea apoi înţelepciune pentru fiecare situaţie. Nu suntem meniţi să fim guvernaţi doar de compasiunea umană. Trebuie să fim în relaţie strânsă cu Capul şi guvernaţi de conducerea Lui.
Dragostea condusă de Hristos
În corpul omenesc există o coordonare între variatele părţi deoarece fiecare parte „se supune” sau este controlată de către cap (sau creier). La fel, în biserică, părtăşia adevărată poate fi o realitate între membrii numai când Hristos (Capul) se află în controlul relaţiilor interpersonale. Este periculos ca doi creştini să formeze o relaţie profundă fără Hristos între ei şi ca figură centrală în relaţia lor.
Am văzut situaţii când adevărul a fost compromis de către creştini de dragul prieteniei. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu suferă în multe locuri pentru că loialitatea umană are întâietate faţă de adevărul lui Dumnezeu. În toate cazurile de acest fel, este evident că părtăşia care există între persoanele respective nu este una prin Hristos, ci una la nivel uman.
Aceasta este adesea confundată cu părtăşia creştină profundă, dar în realitate este o contrafacere a lucrului adevărat.
Dacă trăim în comuniune strânsă şi profundă cu Capul, supunându-ne legilor Lui, vom avea în mod natural atitudinea corectă faţă de alte mădulare în Trup. Părtăşia noastră unul cu altul va fi atunci profundă şi adevărată, nu sentimentală şi spumoasă.
MEMBRII EGALI
Oamenii de ştiinţă ne spun că în nici un loc din lume nu există doi fulgi de zăpadă identici. La fel, nicăieri în lume nu există două fiinţe umane care să fie complet asemănătoare.
Dumnezeu a creat o varietate infinită în univers. Iată de ce creaţia este aşa de minunată şi frumoasă. Cât de plictisitoare ar fi fost viaţa dacă toate fiinţele umane ar fi avut temperamente şi personalităţi identice.
Există varietate în Trupul lui Hristos la fel cum este în corpul uman. În acelaşi timp, există o unitate organică între mădularele diferite. Toate mădularele sunt în mod egal importante şi necesare, deşi funcţiile lor în Trup pot fi complet diferite. Nici un membru nu este mai important decât altul. Lucrarea cuiva nu trebuie s-o excludă pe a altuia. Numai atunci când Trupul va funcţiona cu fiecare mădular îndeplinindu-şi funcţia lui specială, vom avea de-a face cu o reprezentare de grup puternică a lui Hristos în lume.
În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat adesea prin profeţi individuali care erau reprezentanţii şi purtătorii Lui de cuvânt. Dar acum nu este aşa. Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Trupul lui Hristos. Dumnezeu şi Hristos sunt reprezentaţi lumii prin lucrarea împreună, în mod armonios, a credincioşilor într-un singur Trup. Şi pentru realizarea acestui plan, nici un credincios nu este mai important decât altul. Darurile fiecărui membru sunt necesare pentru clădirea Trupului şi pentru lucrarea Lui în lume.
Eşecul de a recunoaşte aceasta drept calea lui Dumnezeu poate cauza sentimente de inferioritate şi superioritate în biserică. Pavel vorbeşte despre acestea în 1 Corinteni 12.
Simţindu-te inferior
Pavel vorbeşte mai întâi acelora care, simţindu-se inferiori, presupun că darul lor nu este necesar pentru clădirea Trupului, aşa cum este al altuia.
„Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” (1 Corinteni 12:15-20)
Întotdeauna este dăunător să ne comparăm cu alţii din Trupul lui Hristos – fie în mod favorabil sau nefavorabil. Astfel de comparaţii pot conduce la mândrie – sau descurajare şi gelozie. Când piciorul începe să se compare cu mâna, poate spune: „Ei bine, nu am o contribuţie aşa de distinsă în corp ca mâna. De obicei sunt acoperit cu şosete şi pantofi, la cel mai de jos capăt al corpului şi de-abia
dacă cineva observă existenţa mea. Totuşi, mâna este observată de alţii în fiecare zi. Întotdeauna este ocupată să facă ceva, în timp ce eu sunt inactiv majoritatea timpului.” Odată ce s-a comparat pe sine aşa, mai este doar un scurt pas până la descurajare şi până la dezvoltarea unui spirit de autocompătimire împotriva lui Dumnezeu pentru că l-a făcut picior şi nu mână. Un astfel de spirit îi determină pe mai mulţi credincioşi să-şi îngroape talentele şi să nu facă nimic pentru concolidarea şi binele Trupului lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos suferă astăzi datorită multitudinii de credincioşi care doresc să aibă daruri spectaculoase. Neavând astfel de daruri, ei decid să nu facă nimic.
Purtând ciudă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat darul pe care altcineva îl are, mai ai doar un mic pas până la gelozie, iar gelozia ucide părtăşia. Aşa cum spune Biblia: „Căci acolo unde este invide şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:16).
Dacă am putea vedea Trupul lui Hristos, atunci n-ar mai fi loc pentru gelozie. În corpul uman, piciorul nu are nici o problemă că este doar picior. Niciodată nu-şi doreşte să fie nimic altceva decât un picior şi niciodată nu visează să devină o mână. Este chiar mulţumit să fie picior. Ştie că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală făcându-l picior. Se bucură să fie picior; se bucură la fel de mult văzând ce poate realiza o mână, chiar dacă conştientizează că el n-ar putea realiza niciodată ceva similar.
La fel va fi cu toţi cei care „au văzut” Trupul lui Hristos. Când eşti invidios pe un altul, când nu te poţi bucura cu toată inima văzând un alt membru folosit foarte mult de Dumnezeu, este evident că nu ai înţeles deloc acest adevăr. Orice membru care trăieşte în relaţie strânsă cu Capul se va bucura şi înveseli când un alt membru al Trupului este onorat (1 Corinteni 12:26).
Nu e nici loc pentru competiţie între membrii Trupului lui Hristos. Cooperarea iar nu competiţia este legea Trupului.
Când îl vezi pe un altul îndeplinind o anumită lucrare cu iscusinţă, şi tu plănuieşti să arăţi altora că poţi face acelaşi lucru la fel de bine (dacă nu chiar mai bine), atunci Sinele este în mod evident încă în centrul vieţii tale. Dacă ai trăi în supunere faţă de Cap, nu ai intra în competiţie cu nimeni din Trup. În schimb, te-ai concentra să-ţi împlineşti lucrarea specifică ţie – şi să o faci bine.
Dacă noi credem în înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, vom recunoaşte că Dumnezeu ştie cel mai bine ce dar să ne dea fiecăruia dintre noi.
Atunci nimeni nu s-ar mai plânge, n-ar mai fi descurajare şi nici o tânjire geloasă după darul altcuiva.
Nu există nici un motiv pentru care cineva din Trupul lui Hristos să se simtă inferior. Poate că nu toţi membrii din Trup sunt egali din punct de vedere al abilităţilor sau talentelor, însă toţi sunt egali în ce priveşte utilitatea lor pentru Dumnezeu în locul rezervat fiecăruia.
Suntem chemaţi să fim noi înşine – radiind slava lui Dumnezeu prin temperamentul nostru propriu, prin darul şi talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Astăzi este mare limitare în biserică deoarece credincioşii nu aduc în ea propria contribuţie specială. Încercând zadarnic să imite pe altcineva, ei îşi sting darul lor special, şi drept urmare nu contribuie cu nimic la lucrarea Trupului.
Simţindu-te superior
Acelora care se simt superiori, Pavel le scrie:
„Ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate să zică picioarelor: „N-am nevoie de voi.” Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste……Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste părţilor lipsite de cinste…..Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:21- 27).
Sunt în biserică unii snobi înfumuraţi care se simt mai importanţi decât fraţii lor credincioşi. Ei consideră propria lucrare ca fiind mai necesară Trupului decât cea a altora. Bineînţeles că niciodată nu-şi exprimă aceste simţăminte ca să nu fie consideraţi mândri, dar acţiunile şi atitudinile lor îi dau de gol. O astfel de mândrie spirituală nu doar îi ruinează spiritual pe ei înşişi, dar bate şi clopotul morţii pentru adevărata părtăşie.
Ochiul este o parte foarte importantă a corpului uman şi are o funcţie semnificativă de îndeplinit. Dar dacă (continuând analogia) el dispreţuieşte mâna spunând: „Nu am nevoie de tine”, atunci el a înţeles cu totul greşit funcţia lui proprie în trup.
La fel se întâmplă cu oricine care îşi apreciază lucrarea proprie ca fiind mai importantă decât a altcuiva. Inimile noastre sunt aşa de înşelătoare încât noi ne putem foarte uşor păcăli singuri crezând că suntem chemaţi să fim lideri spirituali şi profeţi printre oamenii lui Dumnezeu. Aceia care cad în această cursă, râvnesc apoi să fie bătrâni în biserică şi lideri în organizaţii creştine. Se simt superiori altora şi sunt asemenea cancerului în Trupul lui Hristos.
Nici unul nu este indispenasbil în lucrarea lui Dumnezeu. Când Ilie I s-a plâns lui Dumnezeu cum că el ar fi fost singurul profet care apăra adevărul lui Dumnezeu pe teritoriul lui Israel, Domnul i-a spus să meargă şi să-l ungă pe Elisei ca să-l înlocuiască pe el ca profet (1 Împăraţi 19:14-16). Probabil acest fapt avea să-l înveţe pe Ilie că Dumnezeu nu va rămâne niciodată fără oameni pe care să-i poată folosi. Nici chiar marele Ilie nu era de neînlocuit.
Nimeni nu este indispensabil în Trupul lui Hristos. Pe de altă parte, nici nu este cineva de lepădat. Biblia spune că toţi membrii sunt necesari. Dar trebuie să recunoaştem mai întâi că suntemdispensabili, înainte să devenim cu adevărat indispensabili. Numai atunci când am realizat nimicnicia noastră suntem cu adevărat utili în Trupul lui Hristos. Oricând se întâmplă ca cineva să simtă că lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc nu va merge fără el, adevărul este de obicei că acea lucrare ar fi mult mai bună fără el!
Lucrarea lui Dumnezeu este dependentă de slujirea în comun a Trupului lui Hristos – nu de cea a unui singur individ. De fapt, individul care încearcă să facă totul de unul singur este o piedică sigură în faţa lucrării lui Dumnezeu – pentru că el nu lasă loc altora să funcţioneze.
Ochiul este un organ important, dar dacă întreg trupul ar fi fost doar un mare ochi un astfel de trup ar fi chiar inutil. De aceea, când o biserică sau o organizaţie creştină pivotează în jurul unui singur om (oricât de talentat ar fi el), ea încetează să mai fie o expresie a Trupului lui Hristos. În realitate, un astfel de grup devine o piedică pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Oricât de impresionante ar putea fi statisticile, bisericile care se axează în jurul unui lider sau pastor înzestrat nu-şi îndeplinesc funcţia destinată lor de către Dumnezeu. Părtăşia creştină adevărată este imposibilă într-o astfel de situaţie.
Când o celulă din corp creşte într-o măsură mult peste cea menită de Dumnezeu, ea nu poate face aceasta decât strivind viaţa altor celule în acest proces de creştere. Acesta este cancerul şi, netratat, el ucide întotdeauna corpul.
Aceasta este situaţia prezentă în multe organizaţii şi biserici creştine. Credincioşii din ele nu pot creşte spiritual datorită personalităţii copleşitoare a unui singur om din mijlocul lor. Ei sunt ca ciupercile mici care cresc sub umbra unui stejar puternic, şi care rareori văd lumina soarelui.
Cei care au un dar spiritual remarcabil să ia seama: Mai degrabă voi puteţi împiedica creşterea altor credincioşi decât o fac cei cu daruri mediocre. Sunteţi mai în pericol să ucideţi adevărata părtăşie decât alţi fraţi mai puţin talentaţi. Pe lângă acestea, sunteţi în pericolul de a-i face pe membrii Trupului lui Hristos mai dependenţi de voi înşivă decât de Hristos Capul.
Dacă nu le permitem altora să-şi îndeplinească lucrarea, violăm una dintre legile fundamentale ale Trupului. Biblia ne îndeamnă pe fiecare să-i privim pe ceilalţi ca fiind mai importanţi decât noi înşine (Filipeni 2:3). Probabil că nu putem, cu toată sinceritatea, să considerăm pe oricine mai spiritual decât noi înşine, iar Biblia nu ne îndeamnă la o umilinţă falsă. Ceea ce ni se cere să facem este să-i considerăm pe alţii mai importanţi. Cu siguranţă noi toţi putem face aceasta – dacă ne înţelegem propriul loc şi locul altora în acelaşi trup.
Aceasta nu însemană că toate darurile Duhului sunt de valoare egală pentru zidirea Trupului. Biblia însăşi ne spune că unele daruri sunt mai valoroase decât altele (1 Corinteni 14) şi ne îndeamnă „să dorim cu înflăcărare darurile mai bune” (1 Corinteni 12:31). Toţi credincioşii au o contribuţie bine definită de adus în lucrarea Trupului, dar aceia cărora li s-a dat de către Dumnezeu (în suveranitatea Sa) un dar mai folositor, vor fi capabili să aducă o contribuţie mai însemnată în mod natural. Faptul că cineva are un dar mai remarcabil nu contrazice faptul egalităţii tuturor credincioşilor – pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate.
Avem nevoie unii de alţii
Unul din lucrurile minunate despre Domnul nostru, atunci când El a umblat pe pământ, a fost acela că, deşi El era perfect şi superior oricui altcuiva, El S-a mişcat printre oameni ca fiind egalul lor. Acesta este modul în care suntem chemaţi să trăim şi noi. Isus a trăit ca un om care avea nevoie de părtăşia altor oameni. În grădina Ghetsimani, El S-a întors către Petru, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26;38). El, Fiul lui Dumnezeu, a avut nevoie de rugăciunea în părtăşie a ucenicilor Săi imperfecţi.
Cu toate acestea, cât de mulţi sunt cei autosuficienţi! Noi ignorăm membrii mai slabi ai Trupului gândind că nu avem nevoie de ei. Printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să ne trădăm propria sărăcie şi orbire spirituală. Căci, amintiţi-vă, Biblia spune: „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt necesare” (1 Corinteni 12:22).
Organele interne ale corpului nostru fizic, cum ar fi inima şi ficatul, nu sunt văzute
niciodată de către cineva; cu toate acestea, ele au funcţii vitale de îndeplinit. Aşa este şi în Trupul lui Hristos. Unii care nu au nici o lucrare publică şi care sunt necunoscuţi sunt într-adevăr cei mai necesari.
Biblia spune că nici măcar Capul (Hristos) nu le spune picioarelor (cei mai din urmă şi mai de jos membrii ai trupului), „Nu am nevoie de voi!” (1 Corinteni 12:21). Ne dăm seama astfel cât de puţin putem realiza chiar şi fără cel mai slab şi neînzestrat dintre fraţii noştri.
Ei au ceva de făcut pentru noi din partea lui Hristos. Deci ar trebui să-i ascultăm. Dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, în acea măsură ne vom lipsi pe noi înşine de plinătatea lui Hristos.
Părtăşia este întotdeauna o chestiune cu două sensuri. Există dăruire şi primire. Aceia dintre noi care avem abilitatea predicării Cuvântului simţim adesea că ceilalţi ar trebui întotdeauna să ne asculte, pentru că simţim că noi avem ceva să le oferim. Chiar şi în conversaţii, mulţi dintre noi tind să domine scena, aşa încât fratele nostru de-abia dacă are şansa să spună un cuvânt. Când în cele din urmă prinde ocazia să spună ceva, noi aşteptăm nerăbdători să termine pentru ca noi să putem începe să-i predicăm din nou. Cât de importanţi ne simţim!
Biblia spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie” (Iacov 1:19). Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine în arta ascultării altora. Până la urmă, Dumnezeu ne-a dat două urechi şi numai o singură gură! Şi aşa cum spunea cineva: Dumnezeu ne-a dat urechi care sunt întotdeauna deschise şi o gură care se închide!” Deci rugăciunea noastră ar trebui să fie:
„Doamne, umple-mi gura cu lucruri valoroase,
Şi înghionteşte-mă când am spus destul.”
Avem nevoie să ne ascultăm unul pe altul. Avem nevoie de ajutorul celuilalt. Nici un membru din Trup nu este auto-suficient.
Nici un loc pentru mândrie
Când vedem Trupul lui Hristos, nu putem decât să recunoaştem egalitatea tuturor credincioşilor – indiferent de rasă, educaţie, inteligenţă sau condiţie socială. Toţi sunt egali şi toţi sunt în mod egal necesari. Nici unul nefiind mai necesar decât altul, şi toţi având ceva cu care să contribuie, nimeni nu are de ce să se simtă inferior, nimeni nu se poate simţi superior; iar mândria, comparaţia şi gelozia sunt excluse cu totul.
Nu va fi loc nici măcar pentru acea formă invertită de mândrie (care îşi asumă înfăţişarea umilinţei) pe care o au unii lucrători creştini care se fălesc cu faptul că, în ciuda spiritualităţii lor înalte (?) şi a calificării lor, ei sunt cu toate acestea dispuşi să lucreze subordonaţi fraţilor lor mai puţini spirituali şi mai puţin calificaţi. Cât de orbi faţă de Trup sunt astfel de oameni!
Cât de multe probleme se rezolvă atunci când avem revelaţia spirituală a Trupului lui Hristos!
Unitate în varietate
Există o varietate în Trupul lui Hristos rânduită de Dumnezeu.
Dumnezeu foloseşte temperamentele şi darurile noastre diferite ca să prezinte lumii o imagine echilibrată a lui Hristos. De unii singuri, fiecare dintre noi poate, în cel mai bun caz, să prezinte doar o imagine distorsionată şi dezechilibrată a lui Hristos.
Orice lucrare a unei singure persoane, prin ea însăşi, poate produce creştini neechilibraţi. Cât de recunoscători trebuie să fim că există alţii în Trup cu temperamente şi nuanţări diferite. De exemplu, dacă doi fraţi predică Cuvântul aceluiaşi grup de credincioşi, iar accentul unuia dintre ei este „Nu fiţi prea siguri ca sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aţi putea să vă înşelaţi singuri”, iar accentul celuilalt frate este: „fiţi siguri că sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt”, în aparenţă par să se contrazică unul cu celălalt. Însă ambele accente sunt necesare – în aşa fel lucrările lor pot fi reciproc complementare.
În Trupul lui Hristos, putem avea adepţi ai teologiei Calviniste şi Arminianiste care să lucreze împreună, fiecare contribuind cu accentele lor distinctive – pentru că ambele puncte de vedere sunt în Biblie. Aşa cum a spus odată Charles Simeon referitor la aceasta, „Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puţin în mijloc. Adevărul este în ambele extreme, ţinute în mod simultan”. Deci, avem nevoie de oameni care prezintă ambele extreme. Şi tot aşa, este loc pentru personalităţile extrovertite ca şi pentru cele mai timide. Temperamentele diferite pot fi reciproc complementare. Unii oameni pot fi foarte prudenţi, nefăcând niciodată un pas înainte fără o dezbatere îndelungată, cântărind toate punctele pro şi contra, şi cumpănind mult timp dacă să facă sau nu o mişcare. Alţii sunt mai lipsiţi de griji şi au tendinţa să alerge înainte entuziaşti, fără să gândească profund asupra consecinţelor. Deoarece
amândouă aceste două tipuri de personalităţi (şi altele) se găsesc în Trupul lui Hristos, există un echilibru. Dacă Trupul ar consta doar din personalităţi ezitante, profund gânditoare, progresul ar putea fi destul de încet. Invers, dacă Trupul ar fi format doar din entuziaşti năvalnici, ar exista prea multe proiecte neterminate.
Fiecare temperament are punctele tari şi slabe. O varietate de oameni cu o varietate de temperamente, lucrând împreună ca şi creştini, poate prezenta lumii o imagine mai completă şi mai corectă a lui Hristos. Deci n-ar trebui să ne pierdem timpul încercând să-i facem pe toţi din Trup ca noi înşine. Ar trebui să permitem fiecăruia să fie el însuşi.
Cum pot susţine punctele noastre tari slăbiciunile altcuiva, este ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi. În schimb, punctele lui tari pot să susţină slăbiciunile noastre.
Lucrând împreună, Petru şi Ioan (oameni cu temperamente diferite) au adus mai multă glorie lui Dumnezeu decât ar fi putut să o facă independent. Pavel şi Timotei – izbitor de diferiţi în constituţia lor temperamentală – au putut, cu toate acestea, să lucreze împreună pentru Evanghelie şi să formeze o echipă puternică.
Există intelectuali străluciţi precum şi oameni cu minţi mediocre în biserică. În mod natural, prezentarea adevărului lui Dumnezeu va varia pentru fiecare. Dar nici o categorie nu poate dispreţui sau critica o alta, pentru că ambele sunt în mod egal necesare în Trup, ca să prezinte evanghelia unei lumi formată atât din intelectuali cât şi din non-intelectuali, filosofi şi casnice, studenţi şi fermieri, etc. Dumnezeu a avut nevoie de un geniu şi de un învăţat ca Pavel pentru lucrarea lui, la fel de bine cum a avut nevoie de un pescar needucat ca Petru. Ei aveau stiluri diferite de predicare a aceleiaşi veşti bune şi fiecare a avut o parte specifică de jucat, şi nici unul n-ar fi putut să realizeze cu aşa dibăcie lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin celălalt.
Întoarcerea la Dumnezeu nu schimbă capacităţile intelectuale ale unui om. Nici nu-l obligă să-şi schimbe statusul social. Evanghelia nu dezrădăcinează natura eterogenă a societăţii aici pe pământ, deşi distincţiile sociale devin irelevante în Hristos. Dumnezeu a avut nevoie de un om înstărit ca Filimon la fel de bine cum a avut nevoie de Onisim care era un servitor în casa lui Filimon. Nivelele şi standardele lor de viaţă au rămas neschimbate, dar fiecare dintre ei a avut de adus o contribuţie specifică în Trupul lui Hristos, pe care celălalt n-ar fi putut să o aducă niciodată; şi astfel au putut lucra împreună pentru evanghelie.
Niciodată Dumnezeu n-a intenţionat ca Trupul lui Hristos să fie plin de oameni care să fie exact la fel în orice aspect – cum sunt maşinile care ies dintr-o fabrică. Nu. Lucrarea adevărată a Trupului este dependentă de varietatea membrilor lui. Am avea de-a face cu o stagnare şicu o moarte spirituală dacă toţi am fi la fel.
Chiar şi neînţelegerile noastre unul cu celălalt pot fi folosite de Dumnezeu ca să adâncească părtăşia noastră şi să ne conducă la maturitate spirituală. Proverbe
27:17 spune: „După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul ascute mânia altui om”. Doi „oameni de fier” se pot ascuţi unul pe altul în loc să se ciocnească unul cu celălalt.
Uneori Dumnezeu îi pune pe doi oameni cu temperamente diferite împreună în lucrarea Lui, şi pe măsură ce muncesc împreună, pot ieşi scântei dintre ei, dar acesta poate fi modul lui Dumnezeu de „ascuţire” a lor. Dacă o persoană este ca fierul şi alta ca argila, nu va fi nici o scânteie şi nici o ascuţire. În schimb va avea loc imprimarea fierului în lut – opinia unei persoane cu o voinţă puternică forţată asupra unei persoane cu o voinţă slabă. Totuşi, intenţia lui Dumnezeu nu este ca o persoană să trebuiască să-şi impună cu forţa punctele de vedere asupra alteia, ci mai degrabă ca amândouă să înveţe una de la celalată. Putem să nu fim de acord, dar încă să fim uniţi şi încă să ne iubim unul pe altul. De fapt, ne putem iubi unul pe celălalt mai profund în astfel de cazuri.
Cred că Dumnezeu îngăduie diferenţe de opinie (asupra chestiunilor neprincipiale) între membrii diferiţi din biserică pentru ca astfel să existe o oportunitate mai mare de exercitare a dragostei creştine. Dragostea unul pentru celălalt ar fi o chestiune uşoară dacă noi toţi am vedea fiecare problemă cu aceiaşi ochi. Dar atunci când nu suntem de acord, dragostea noastră este încercată. Deci trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru neînţelegerile care nu ne dezbină şi nu ne despart.
O părtăşie creştină care proclamă lipsa diferenţelor de opinie este „suspectă”. Membrii unei astfel de părtăşii ori nu pot să gândească pentru ei înşişi ori sunt dominaţi de o persoană cu o voinţă mai puternică.
Părtăşia creştină adevărată este forjată şi ascuţită pe nicovala neînţelegerilor sănătoase, iubitoare.
AJUTÂNDU-NE UNUL PE ALTUL
„…spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:15,16).
Versetele de mai sus precum şi alte versete din Noul Testament fac clar faptul că fiecare credincios are responsabilitatea să propage viaţa în trupul lui Hristos, în propriul lui mod. Acest lucru nu este un privilegiu exclusiv al predicatorilor, ci datoria tuturor membrilor Trupului lui Hristos.
Am văzut deja importanţa purtării crucii şi a morţii faţă de sine. Aceasta este legea de bază a relaţiilor interpersonale în Trupul lui Hristos. Dar este şi mijlocul principal prin care fiecare membru propagă viaţă în Trup.
„Astfel că în noi lucrează moartea, iar (ca rezultat) în voi viaţa”, scria Pavel creştinilor din Corint (2 Corinteni 4:12). Cu cât purtăm mai mult crucea în viaţa noastră, cu atât mai mult vom aduce viaţă în Trup, chiar dacă nu avem darul predicării.
Părtăşia, aşa cum am văzut deja, este o chestiune cu două sensuri. Sunt implicate deopotrivă dăruirea şi primirea. Noi toţi avem nevoie să oferim celor din Trup după cum toţi avem nevoie să primim de la alţii. Am văzut în capitolul trecut cum unii, datorită sentimentelor de inferioritate, pot ezita în a oferi, şi cum alţii, simţindu-se superiori, pot considera că ei nu au nimic de primit. Când toţi membrii Trupului funcţionează aşa cum ar trebui, va exista o dăruire şi o receptare în dragoste care va conduce la zidirea Trupului.
Biblia ne vorbeşte despre o responsabilitată dublă pe care o are fiecare dintre noi în zona dăruirii şi a receptării. Ni se spune să ne încurajăm şi să ne corectăm unul pe altul.
Să luăm următoarele porunci din Biblie:
„Îndemnaţi-vă (mustraţi-vă, îndemnaţi-vă şi încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi…..pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului….
„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu cât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 3:13; 10:25).
Aceste porunci sunt aproape total ignorate de către vasta majoritate a credincioşilor, deşi ele subliniază două dintre responsabilităţile noastre principale ca membrii ai Trupului lui Hristos.
Cuvântul tradus prin „a îndemna/ a încuraja” din pasajul de mai sus este grecescul parakaleo. Forma de substantiv a acestui verb este parakletos, care
(tradus ca „Mângâietor”) este cuvântul folosit de Isus pentru Duhul Sfânt în Ioan, capitolele 14 până la 16.
Aceasta ar părea să indice că încurajarea şi îndemnare sunt două din lucrările principale ale Duhului Sfânt.
Şi dacă Duhul Sfânt locuieşte în noi ca mambrii ai Trupului lui Hristos, El va căuta să se exprime pe Sine prin noi celuilalt într-o lucrare mutuală de încurajare şi îndemnare. De aceea vom stinge Duhul dacă nu ne angajăm într-o astfel de lucrare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi….Nu stingeţi Duhul.” (1 Tesaloniceni 5:14, 19 ).
Nu însemană că trebuie să ne petrecem timpul încurajând sau mustrând pe alţii tot timpul. Nu. Este un anumit timp şi loc pentru practicarea oricărei lucrări. Totuşi, trebuie să ne recunoaştem responsabilitatea noastră în aceste domenii.
Probabil aceasta era lucrarea la care Isus se referea când le-a spus discipolilor Săi la ultima cină: „…şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14). Spălarea picioarelor duce atât la împrospătarea lor cât şi la curăţarea lor – după ce au cutreierat drumurile prăfuite, purtând numai sandale.
La fel, încurajarea poate împrospăta un frate slab şi descurajat, iar corectarea poate curăţa un frate rătăcit.
Trebuie să fim dispuşi să spălăm picioarele altora şi să ne lăsăm în schimb şi propriile picioare să fie spălate.
Încurajându-i pe ceilalţi
Pavel şi Barnaba au întărit sufletele ucenicilor din bisericile pe care le-au înfiinţat, încurajându-i pe aceştia (Faptele Apostolilor 14:22).
Şi noi putem să-i întărim pe alţii printr-o lucrare de încurajare – nu doar predicând Cuvântul, dar şi oferind apreciere acolo unde se cuvine.
Isus a fost întotdeauna grabnic să ofere un cuvânt de apreciere unde se cuvenea. El a lăudat un centurion roman pentru credinţa sa (Matei 8:10), o femeie pocăită pentru dragostea ei (Luca 7:47) şi pe Maria din Betania pentru devotamentul ei (Luca 10:42; Marcu 4:8,9).
Ucenicilor lui slabi, El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28).
Pavel, scriindu-le bisericilor – chiar celor mai carnale -de obicei găsea ceva de apreciat în ele. Către biserica din Corint, plină de clici, de certuri şi imoralitate, Pavel şi-a început scrisoarea astfel: „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna
cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; căci în El aţi fost îmbăgăţiţi în toate privinţele, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă. În felul aceasta, mărturia lui Hristos a fost confirmată în voi, încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:4-9).
De-abia pe urmă le-a spus: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire” (versetul 10).
Pavel a încercat să înceapă cu ceva pozitiv. La fel trebuie să facem şi noi.
Nu tuturor ne vine natural să fim aşa. Cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să vedem mai întâi partea negativă a altora. Dar dacă ne supunem disciplinei Duhului Sfânt, Îl vom descoperi cum ne arată ceva de apreciat în fiecare om.
Odata un profesor a desfăşurat în faţa clasei o coală mare de hârtie cu o pată mică de cerneală într-un colţ şi le-a cerut copiilor să scrie ceea ce văd. Toţi au descris pata mică de cerneală şi nici unul n-a vorbit despre suprafaţa mare de hârtie nepătată. Tot aşa, în relaţiile umane: Adesea avem tendinţa să ne concentrăm la defectele mărunte ale oamenilor şi să nu vedem binele din ei.
Schimbarea perspectivei cuiva necesită hotărâre dar merită efortul. Treptat, se capătă obiceiul de a observa calităţile bune ale oamenilor. Următorul pas este să le spunem cât de mult apreciem acele calităţi bune.
Sinceritatea
Adesea putem să-i încurajăm pe fraţii noştri credincioşi printr-o recunoaştere sinceră a umanităţii şi luptelor noastre.
Suntem chemaţi să fim martori ai lui Hristos. Dar dacă, în mărturia noastră le creem altora o impresie falsă despre noi, atunci devenim martori falşi. Vasta majoritate a credincioşilor intră în această categorie. Ei povestesc altora numai despre reuşitele din viaţă, nespunând nimic niciodată despre luptele sau eşecurile lor. Ei mărturisesc despre multele rugăciuni la care Dumnezeu le-a răspuns, dar nu menţionează nimic despre rugăciunile la care răspunsul lui Dumnezeu a fost Nu. Ei îşi descriu toate experienţele de vârf în detaliu, dar niciodată nu spun nici un cuvânt despre văile lungi dintre culmi.
Ei sunt martori mincinoşi, pentru că arată o imagine ireală a vieţii creştine.
Mi-amintesc cum, ca tânăr creştin, luptându-mă să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu, am auzit multe mărturii de acest fel de la alţi creştini. Nici unul nu mi-a spus, fie de la amvon, sau în conversaţii personale, că şi ei aveau temeri şi probleme nerezolvate şi rugăciuni fără răspuns, sau că erau lucruri în Biblie care-i derutau şi pe ei. De aceea am crezut că astfel de probleme şi semne de întrebare erau numai ale mele. Rezultatul a fost că toate mărturiile lor doar m-
au descurajat; iar descurajarea, la rândul ei, m-a condus departe de Dumnezeu.
Apoi am citit în Biblie cum marele apostol Pavel a fost adeseori încurcat, cum a disperat, cum unele din rugăciunile lui au rămas fără răspuns, cum unii dintre oamenii bolnavi pentru care s-a rugat n-au fost vindecaţi, şi cum el a avut chiar şi temeri, şi cum a fost mângâiat în deznădejdea sa de fraţii lui credincioşi (2 Corinteni 4:8; 1:8; 12:8,9; 2 Timotei 4:20; 2 Corinteni 7:5,6). Onestitatea lui Pavel m-a ridicat şi am fost încurajat să merg înainte.
Pavel n-a căutat niciodată să le lase altora o impresie falsă despre el (2 Corinteni 12:6). Şi astfel le-a spus clar că el era o fiinţă umană – nu un înger. El a trăit victorios peste tot păcatul cunoscut, dar el încă era o fiinţă umană care putea face greşeli şi în care carnea încă nu era stârpită. Întotdeauna scopul lui Pavel era să-i ajute pe alţii iar nu să-i impresioneze. Prin sinceritatea sa faţă de omenescul din el, a devenit un instrument de încurajare pentru mulţi.
Este vorba de dorinţa de a-i impresiona pe alţii care, pe mulţi dintre noi, ne determină să nu fim sinceri cu privire la luptele şi temerile noastre. Aceasta arată că nu suntem cu adevărat interesaţi să-i ajutăm către o umblare mai apropiată cu Dumnezeu. Nu ne pasă că ei sunt descurajaţi de standardele nerealiste pe care le-am pus înaintea lor. Părem să fim mulţumiţi atâta timp cât noi suntem menţinuţi la un nivel de apreciere înalt.
Dacă vrem să fim canale prin care Duhul Sfânt să-i încurajeze pe alţii trebuie plătit un preţ – preţul sincerităţii.
Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem merge în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să mergem în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare – evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unul cu altul. Amintiţi-vă, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi povestea lui Ananina şi Safira înregistrată în Faptele Apostolilor).
Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; şi când oamenii se întorc la Dumnezeu ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni – şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.
Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi în părtăşie într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.
În mod cert avem nevoie de înţelepciune ca să fim oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem să fim ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie – şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.
O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.
Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, biserica. Dar, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.
Keith Miller spune în The Taste of New Wine: „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curat şi înlăuntru sunt bolnavi de ei înşişi, sunt plini de slăbiciuni, frustrări şi le lipseşte realitatea din jurul lor şi din biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Această bandă de oameni drăguţi, netulburaţi nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele”, ori, cei mai perceptivi dintre ei, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi”.
Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă că avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal – şi noi toţi putem începe cu o singură persoană.
Totuşi sunt pericole în acest domeniu al părtăşiei sincere de care ar trebui să fim conştienţi astfel încât să le putem evita. Iată câteva linii călăuzitoare ce ne pot ajuta:
Mai întâi de toate , părtăşia intimă trebuie restricţionată pentru indivizi de acelaşi sex. Nu trebuie să uităm că trăim încă într-o lume căzută şi că firea (şi prin urmare potenţialul pentru păcat) este încă în noi toţi. De aceea pentru oricine este cel mai periculos să încerce şi să dezvolte o părtăşie intimă cu cineva de sex opus, în afara relaţiei de căsătorie. Aceia care au încercat să facă aşa, au căzut invariabil într-un păcat sau altul.
În al doilea rând, trebuie să urmăm principiile spirituale stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru părtăşia noastră – şi să refuzăm să fim călăuziţi de tehnici psihologice. Duhul Sfânt trebuie să deţină controlul părtăşiei noastre şi trebuie să-I permitem să ne conducă mai aproape unul de altul în mod spontan. Nu trebuie să forţăm pe nimeni într-o onestitate artificială.
În al treilea rând , amintiţi-vă că scopul părtăşiei nu este să ne mărturisim păcatele unii altora şi să obţinem prin acesta o stranie consolare nescripturală. Niciunde Biblia nu ne încurajează să ne mărturisim păcatele oricui şi tuturor. Trebuie să ne mărturisim păcatul în cercul în care a fost comis. Dacă am păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu avem nevoie să ne mărturisim păcatul numai lui Dumnezeu. Dacă păcatul nostru a fost îndreptat în acelaşi timp şi împotriva
unui individ sau grup, atunci trebuie mărturisit şi acestora. Dar nu trebuie să ne mărturisim păcatele tuturor fraţilor noştri creştini. În realitate, asemenea confesiuni ale păcatelor, pe langă faptul că sunt total nenecesare, pot deveni o poticnire pentru alţii – murdărindu-le minţile şi poate chiar încurajându-i să păcătuiască la fel. Suntem chemaţi să zidim Trupul lui Hristos. Asigură-te că nu-L sfâşii. Scriptura ne îndeamnă să ne încurajăm şi să ne mustrăm unul pe altul, nu să ne mărturisim păcatele unul altuia.
(Singura referire din Noul Testament la mărturisirea greşelilor unul altuia (Iacov 5:16) este în relaţie evidentă, aşa cum arată contextul, cu vindecarea fizică. Boala este uneori cauzată de păcate nemărturisite. Şi de aceea Iacov îndeamnă la o mărturisire completă a păcatului în prezenţa bătrânilor, pentru ca vindecarea să nu poată fi amânată din această cauză. Această poruncă nu ar trebui niciodată să fie scoasă din contextul ei şi să i se acorde o aplicaţie mai mare care nu i-a fost menită. Amintiţi-vă, „un text scos din context este un pretext”).
O sinceritate prostească poate strica mărturia lui Hristos şi poate de asemenea oferi ocazia pentru clevetire inutilă. Îmi amintesc de o poveste pe ccre am auzit- o despre trei diaconi dintr-o biserică, hotărâţi să aibă părtăşie sinceră unul cu altul. Unul a spus că slăbiciunea lui erau banii şi că fura fondurile bisericii. Altul a recunoscut că slăbiciunea lui era sexul şi că el trăia în păcat cu o anumită doamnă din biserică. Al treilea a spus: „Slăbicunea mea este clevetirea; şi de-abia aştept să plec de la această întâlnire!”.
Biblia spune: „Cine umblă cu defăimări dezvăluie secrete; de aceea să nu te amesteci cu cel ce îşi deschide buzele” (Proverbele 20:19).
Există oameni fără scrupule chiar şi în biserică. Asigură-te că nu te pui pe tine sau pe alţii în situaţii jenante printr-o „sinceritate” neînţeleaptă. Când nu ştii cât de sincer ar trebui să fii cu celălalt în părtăşie, este mai bine să greşeşti spunând mai puţin decât mai mult.
Când ne ţinem de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem în siguranţă.
Apoi, în al patrulea rând, ar trebui să ne analizăm motivele. „Sinceritatea” cu alţii, menită doar să ne înalţe reputaţia de sfinţi umili, este dezgustătoare. Am auzit credincioşi mărturisindu-şi public anumite „păcate onorabile” (ca de exemplu „Nu mă rog destul”, „Nu sunt o mărturie aşa de persistentă cât ar trebui”, „Am nevoie să fiu mai milos”, până la a provoca scârbă) care-i fac să pară mai degrabă sfinţi decât păcătoşi. Cu siguranţă aceasta era intenţia lor – să obţină aprobarea fraţilor lor credincioşi pentru sinceritatea lor. Feriţi-vă de o asemenea „mândrie umilă”!
În al cincilea rând, trebuie să reţinem că confidenţele încredinţate nouă de ceilalţi sunt o responsabilitate sfântă, care nu trebuie să fie niciodată trădată.
Astfel de probleme pe care oamenii ni le-au povestit despre ei sau despre alţii n-ar trebui să fie împărtăşite niciodată nici măcar ca „cereri de rugăciune”. Este pur şi simplu şocant să auzi nivelul clevetirilor care se iscă sub umbrela evlavioasă a justificării de genul „Împărtăşesc aceasta doar pentru rugăciune”.
În al şaselea rând, trebuie să evităm curiozitatea carnală şi nesănătoasă, atunci când cineva îşi descarcă inima faţă de noi. Suntem avertizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu fim persoane sâcâitoare preocupate de problemele altor oameni (1 Petru 4:15). Nu trebuie să ne amestecăm în treburile oamenilor. Scopul nostru în părtăşie este să ne ajutăm unul pe altul, nu să descoperim toate greşelile sau păcatele celuilalt.
În final , haideţi să-i cerem lui Dumnezeu să fie între noi în toate relaţiile de părtăşie şi mărturisire. Numai prezenţa Lui ne poate apăra în mărturisirea noastră. Dacă Hristos Capul nu se află între noi, părtăşia noastră poate degenera într-un exerciţiu carnal care nu este suficient pentru scopul lui Dumnezeu.
Părtăşia creştină adevărată presupune ca fiecare membru să-l încurajeze pe altul. Unde se practică aceasta, legăturile părtăşiei sunt înmiresmate şi întărite.
Mustrându-i pe ceilalţi
Credincioşia faţă de fraţii credincioşi din Trup ne cere să-i mustrăm şi să-i corectăm cu dragoste când îi vedem rătăcind. Dragostea adevărată nu poate sta niciodată într-o mulţumire de sine tăcută în timp ce vede un frate gata să cadă de pe o stâncă.
Biblia spune: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din cauza lui” (Leviticul 19:17).
Biblia nu ne cere să mergem încoace şi-ncolo arătându-i fiecăruia greşelile. Putem să-i corectă numai pe aceia cu care am stabilit deja o legătură de părtăşie; altfel, mustrarea noastră poate să fie înţeleasă greşit şi să facă mai mult rău decât bine.
Trebuie să evităm în mod categoric a corecta greşelile unei persoane, dacă niciodată nu am lăudat-o pentru virtuţile ei. Aprecierea exprimată este cel mai bun fundal pe care poţi arăta greşelile unei persoane.
Am văzut deja cum Pavel a urmat această structură scriindu-le creştinilor din Corint.
La fel şi noi, trebuie să ne abţinem de la a oferi îndreptare cuiva care ştim clar că o va respinge. Biblia spune: „Cel ce mustră pe un batjocoritor îşi atrage dispreţ şi cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu o pată. Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi” (Proverbe 9:7,8).
E de prisos să mai spunem că nu trebuie să căutăm să îndreptăm nimeni dacă noi înşine nu suntem dispuşi să primim îndreptare de la alţii.
Cu toate acestea, sunt situaţii când trebuie să-i corectăm pe fraţii noştri. Isus a spus: „…Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi,
iartă-l ” (Luca 17:3). Mustrarea fratelui nostru este o responsabilitate la fel de sfântă cum este iertarea lui. Nu trebuie s-o neglijăm nici pe una, nici pe cealaltă.
În Matei 18:15-34, Isus vorbeşte pe larg despre ambele subiecte – mustrare şi iertare. Despre mustrare, El spune: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-17).
„Mai bine o mustrare pe faţă decât o dragoste ascunsă”. Şi, în final, vei vedea că
„cine mustră pe altul găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare”, căci „limba mincinoasă urăşte pe cei zdrobiţi de ea şi gura linguşitoare pregăteşte ruina” (Proverbe 27:5; 28:23; 26:28).
Totuşi, trebuie să fim prudenţi în ce priveşte spiritul în care încercăm să-i îndreptăm pe fraţii noştri. Nu suntem chemaţi să fim „cenzori auto-constituiţi ai altora”, ca nu cumva să fim mai aspru judecaţi de Dumnezeu (Iacov 3:1) Nu suntem aici să le spunem oamenilor cum ar trebui să-şi organizeze casele, sau ce standard de viaţă ar trebui să urmeze. Datorită firii noastre păcătoase, mulţi suntem iscoditori. Unii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu datorită „profeţilor” auto- intitulaţi care cred că sunt chemaţi să-i îndrepte pe alţii!
Chemarea noastră este să zidim Trupul lui Hristos. Orice corectare pe care o oferim cuiva trebuie să fie doar cu acest scop. Dacă nu, facem mult mai bine tăcând.
Trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt corecte, dându-le celorlalţi posibilitatea punerii noastre la îndoială în orice mod posibil. Făcând aceasta, avem responsabilitatea să ne supunem îndemnului care spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur”(Galateni 6:1-3).
Această poruncă nu se adresează tuturor credincioşilor, ci doar celor care sunt
„evlavioşi” sau „duhovniceşti” (versetul 1). Omul duhovnicesc este acela care şi- a îndepărtat mai întâi bârnele din proprii ochi înainte de a face un pas pentru scoaterea paiului pe care-l vede în ochiul fratelui său (Matei 7:1-5). Omul duhovnicesc este de asemenea unul suficient de smerit să se recunoască pe sine capabil de căderea în acelaşi păcat în care a căzut fratele său (Galateni 6:1; 1 Corinteni 10:12).
În plus, un viitor „ştergător de paie” trebuie să fie pe cât de duhovnicesc, pe atât de delicat. Căci, dincolo de toate, scoaterea unui pai din ochiul cuiva este o treabă delicată: un tratament dur, grosolan putând împinge şi mai adânc paiul în ochi, fâcând astfel mai mult rău decât bine!
Omul duhovnicesc este totodată unul care vorbeşte celuilalt în mod respectuos, numai după ce rugăciunea i-a creat atitudinea corectă, aşa încât se simte el însuşi mai afectat de căderea fratelui său decât va fi fratele său ca urmare a mustrării lui.
Iată ce însemană „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2).
Omul duhovnicesc este omul condus de Duhul Sfânt – pentru că acesta este înţelesul cuvântului „duhovnicesc”. Acest lucru presupune că el acordă corectare numai când primeşte mărturia interioară a Duhului care-l îndeamnă să facă astfel. Căci, aşa cum spune Biblia: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…..tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea îşi are timpul ei” (Eclesiastul 3:1,7). Avem nevoie să fim intim legaţi de Cap, dacă vrem să ştim care este cel mai bun moment de abordare a altui membru din Trup cu un cuvânt de îndreptare. Numai aceia care sunt în strânsă legătură cu Capul ar trebui să-şi asume o astfel de lucrare.
Corectarea este o responsabilitate sfântă pe care o avem unii faţă de alţii, ca membrii în Trupul lui Hristos. Isus a spus (în Matei 7:5) că după ce ne scoatem bârna din propriul ochi, avem datoria de a merge la fratele nostru să-i îndepărtăm paiul din ochiul său. După ce ne-am curăţat ochiul, nu trebuie să stăm pur şi simplu nefăcând nimic. Nici nu trebuie să mergem la fratele nostru doar ca să-i arătăm paiul din ochi. Responsabilitatea noastră este să-l ajutăm să scape de el. Aceasta presupune să ne alăturăm lui şi să-l ajutăm să îndepărteze paiul.
Primind încurajare
Părtăşia, aşa cum am văzut în repetate rânduri, este o chestiune bidirecţională. Fiecare parte a corpului uman are nevoiesă primească ajutor, la fel de bine cum trebuie să şi ofere celorlalte părţi ale corpului. La fel este şi în Trupul lui Hristos.
Trebuie să fim suficient de smeriţi ca să ne recunoaştem nevoia de încurajare din partea altora. Este doar un spirit de mândrie acela care pretinde să fii capabili să mergi înainte fără nici o încurajare din partea cuiva. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că putem trăi şi munci mult mai bine când suntem încurajaţi. Fiecare dintre noi are nevoie de încurajare.
Să ne gândim la atitudinea apostolului Pavel, când le-a scris tinerilor creştini din Roma: „Căci doresc mult să vă văd”, spune el, „ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră; adică să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră cât şi a mea” (Romani 1:11,12).
Iată că avem un exemplu clar de cum trebuie să funcţioneze împreună membrii Trupului, unul cu altul. Chiar şi marele apostol, în ciuda experienţei şi a maturităţii, a recunoscut nevoia sa de a primi ajutor şi încurajare de la creştinii tineri din Roma.
Şi noi avem nevoie de ajutorul şi încurajarea celuilalt.
Primind mustrarea
De asemenea, trebuie să fim suficient de smeriţi ca să primim mustrarea de la alţii. Noi toţi avem greşeli. Ceea ce este mai rău, toţi avem „pete oarbe” aşa încât nu suntem capabili să ne vedem unele greşeli aşa de clar cum ni le văd alţii.
Aici este un alt loc unde membrii Trupului ne pot ajuta – dacă suntem dispuşi să primim ajutorul lor. Dacă însă ei găsesc în noi un spirit de mândrie, de aroganţă atunci se poate întâmpla ca niciodată să nu mai vină să ne spună ce văd, şi numai noi vom fi singurii păgubaşi
Pavel a fost credincios în a-l mustra pe Petru când l-a văzut pe Petru compromiţându-se. Iar Petru, la tândul lui, a fost suficient de smerit să accepte mustrarea lui Pavel, pentru că a văzut că Pavel avea dreptate. Rezultatul a fost că şi alţii au fost binecuvântaţi, şi Trupul lui Hristos a fost zidit (Galateni 2:11- 16). Ce înfrângeri s-ar fi stârnit dacă Pavel ar fi păstrat tăcerea sau dacă Petru ar fi fost prea mândru (în poziţia lui de apostol senior) ca să primească cuvântul de corectare!
Suntem noi accesibili şi deschişi acelora care pot avea un cuvânt de reproş la adresa noastră? Sau arătăm altora prin atitudinea noastră, că noi nu dorim nici un fel de critică? Dacă alţi membri ai Trupului ne găsesc dificili de abordat cu un sfat, este mai mult decât probabil că Hristos Capul ne poate găsi greu de şlefuit.
Unul din cele mai clare teste ale condiţiei noastre spirituale este atitudinea faţă de critică.
Iată ce spune Biblia pe marginea acestei teme:
„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celor fără minte…..Cine îşi aduce aminte de disciplină apucă pe calea vieţii….Cine iubeşte disciplina, iubeşte cunoaşterea; dar cine urăşte mustrarea este prost……Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura, dar cel ce ia seama la mustrare va fi pus în cinste….Urechea care ia aminte la mustrarea care duce la viaţă va rămâne printre înţelepţi. Cel care leapădă învăţătura îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel care ascultă mustrarea capătă pricepere….. Când se dă învăţătură celui înţelept, el primeşte cunoştinţă….Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei…. Ca un cercel de aur şi ca un ornament de aur curat, aşa este pentru o ureche atentă cel ce mustră cu înţelepciune….Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt înşelătoare” (Eclesiastul 7:5; Proverbele 10:17; 12:1; 13:18; 15:31,32; 21:11; 23:12; 25:12; 27:6).
Trupul lui Hristos va fi zidit pe măsură ce fiecare membru îşi îndeplineşte propria responsabilitate în a da şi a primi.
SUPUNERE ŞI CONDUCERE
Legile împărăţiei lui Dumnezeu sunt tocmai opusul legilor împărăţiilor pământeşti – cum este cerul faţă de pământ (Isaia 55:8,9).
Pe pământ, lideri care exercită autoritate asupra altora sunt consideraţi a fi superiori, iar aceia care trebuie să se supună, inferiori. Dar în Trupul lui Hristos se întâmplă exact invers. Legile Trupului ne cheamă: „supunându-ne unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21-TLB) să ne slujim unii pe alţii în smerenie (1 Petru 5:5) şi în dragoste (Galateni 5:6).
Fiecare membru este chemat să se supună şi să-i slujească altuia. „Cum este posibil?”, cineva ar putea întreba, „Nu cei tineri sunt chemaţi să le slujească bătrânilor?”
O astfel de întrebare apare pentru că supunerea este adeseori greşit înţeleasă doar ca obedienţă. Dar ne putem supune altora şi lepădându-ne de noi înşine. Isus tocmai aşa a trăit. Tot timpul pe pământ, El S-a dezis de drepturile Lui în relaţiile cu ceilalţi. Acesta este sensul principal al supunerii. Şi aceasta este ceea ce fiecare membru al Trupului este chemat să facă.
Isus ne-a arătat slava supunerii, astfel că noi ar trebui să fim fericiţi umblând pe această cale toată viaţa noastră.
Supunere faţă de autoritatea numită de Dumnezeu
Dumnezeu este autoritatea fundamentală în univers. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu deleagă autoritatea Sa.
Conducători de guverne, părinţi şi lideri de biserici au autoritate în societate, în cămin şi în biserici.
Biserica nu este, aşa cum cred unii, o democraţie unde fiecare este responsabil numai faţă de Dumnezeu. Nu. Există lideri în Trup numiţi de Domnul, cărora noi trebuie să ne supunem şi de care trebuie să ascultăm în ce priveşte chestiunile legate de biserică. Aceasta este voia lui Dumnezeu şi este clar învăţată de Scriptură.
La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu le porunceşte popoarelor să se supună conducătorilor, soţiilor să se supună soţilor, copiilor să se supună părinţilor şi servitorilor, stăpânilor lor, la fel el porunceşte supunerea faţă de bătrânii dintr- o biserică.
De exemplu, Biblia ne învaţă că bărbatul este autoritatea delegată de Dumnezeu asupra femeii. Chiar dacă bărbaţii răscumpăraţi şi femeile răscumpărate sunt membrii egali în Trupul lui Hristos, Dumnezeu porunceşte cu toate acestea ca femeia să fie supusă bărbatului în biserică (1 Corinteni 11:3; 14:33-35; 1 Timotei 2:11-13).
Similar, Dumnezeu a stabilit ca bătrânii să fie cei care conduc bisericile locale. Unde bătrânii sunt cu adevăraţi numiţi de Dumnezeu într-o biserică, ei sunt delegaţii Domnului şi manifestă ceva din autoritatea Lui. Domnul a spus ucenicilor pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge” (Luca 10:16).
Cuvântul lui Dumnezeu are porunci de genul:
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).
„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5:12,13).
„Vă îndemn, fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucrare şi care munceşte” (1 Corinteni 16:15,16).
„Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Timotei 5:17).
„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (1 Petru 5:5).
Dumnezeu ne plasează ca membrii în Trupul lui Hristos în grupuri de părtăşie (biserici sau echipe de lucrători creştini). Aici, suntem chemaţi să ne supunem liderilor spirituali pe care Dumnezeu i-a numit peste noi, şi să acţionăm împreună cu ei ca o echipă. În chestiuni personale, călăuzirea lui Dumnezeu ne vine în mod direct; dar în chestiuni privitoare la echipă, călăuzirea vine la noi prin liderii spirituali.
În Faptele Apostolilor 16:9,10, citim că Pavel a primit singur călăuzire de la Dumnezeu cu privire la destinaţia următoare a lucrării lui şi a echipei. Echipa lui, compusă din Sila, Timotei şi Luca, l-a urmat, crezând pe deplin că, lucrând sub conducerea lui Pavel Dumnezeu era de fapt Acela care-i conducea. Pentru ei nu a fost necesar să mai obţină călăuzire separată de la Dumnezeu pentru următoarea deplasare, deoarece era o chestiune de echipă şi Dumnezeu îi vorbise deja liderului lor.
De asemenea, în trupul uman, anumite membre sunt astfel rânduite că ele trebuie să se mişte atunci când alte membre se deplasează. De exemplu, degetul mic de la mâna mea dreaptă este un membru independent care se poate mişca de unul singur, în supunere directă faţă de semnalele care vin de la cap. În acelaşi timp, fiind un membru al mâinii mele drepte, el trebuie să se mişte împreună cu braţul, când braţul face vreo mişcare. Nu se poate detaşa singur de braţul meu şi să refuze să se mişte, fiindcă Dumnezeu l-a menit a fi parte a „echipei” de membrii care formează braţul meu drept. Nu trebuie să se mişte când braţul meu stâng se mişcă, însă trebuie să se mişte cu propria lui echipă.
Dacă Dumnezeu ne-a pus într-o biserică sau într-o echipă de lucrători creştini, suntem obligaţi să ne supunem conducerii pe care Dumnezeu a plasat-o deasupra noastră şi să-i urmăm în chestiunile care privesc echipa. Singurul lucru de care trebuie să fim siguri este că Dumnezeu e Acela care ne-a plasat în acea echipă. Odată ce acest aspect este stabilit, nu mai e nici o suspiciune, ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi fiind să ne supunem şi să ascultăm de liderii noştri. Multe probleme în lucrarea creştină sunt rezolvate odată ce acest principiu Scriptural este înţeles.
Să ne gândim la exemplul Fiului lui Dumnezeu. Ca tânăr, citim că El a trăit în supunere faţă de Iosif şi Maria (Luca2:51). Isus a fost perfect. Iosif şi Maria nu erau perfecţi. Cu toate acestea, Cel Perfect a trăit în supunere faţă de fiinţe umane imperfecte, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru El. Pentru Isus, voia lui Dumnezeu stabilea caracterul definitiv al tuturor chestiunilor. Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să trăiască în supunere faţă de Iosif şi Maria, El a făcut exact acest lucru – şi de asemenea, atâta timp cât a dorit Tatăl Lui de la El.
A venit un timp, mai târziu în viaţa lui Isus (după botezul Lui), când El a încetat să mai fie supus lor – când Tatăl Lui L-a chemat să-Şi părăsească familia şi să se intre în lucrarea Lui ca Fiu de Dumnezeu.
După aceea, răspunsul Lui faţă de mama Sa a fost: „Femeie, ce am Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Dar atâta timp cât Tatăl Lui L-a ţinut în supunere faţă de Iosif şi Maria, El S-a supus cu bucurie.
Vedem deci, şi din exemplul Fiului Perfect al lui Dumnezeu, că singura întrebare importantă care se pune este dacă „e voia lui Dumnezeu să fiu în această părtăşie?” Dacă răspunsul este „Da”, atunci e datoria noastră să ne supunem conducerii numite de Dumnezeu asupra noastră.
Revolta împotriva autorităţii a fost primul păcat comis în univers, când Lucifer, conducătorul îngerilor, s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu.
În lumea de astăzi, există două spirite care conduc – Spiritul lui Hristos, care-i conduce pe oameni spre supunerea faţă de autoritatea divin constituită, şi spiritul lui Satan care-i conduce pe oameni la revolta împotriva unei asemenea autorităţi.
Spiritul de revoltă este în floare în societatea noastră, acasă şi în biserică deopotrivă. Este un indiciu clar al îndepărtării rapide a oamenilor de Dumnezeu, ajungând să fie controlaţi din ce în ce mai mult de către Satan. Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, suntem chemaţi să stăm împotriva acestui principiu demonic şi să urmăm exemplul lui Hristos de supunere.
Niciodată nu putem pierde supunându-ne conducerii numite de Dumnezeu. Pe de altă parte, prin revoltă pierdem foarte mult.
Supunerea faţă de conducerea divin constituită este metoda lui Dumnezeu de conducere către maturitatea spirituală. Ne vom opri din creştere spirituală dacă nu ne supunem acolo unde ne cheamă Dumnezeu s-o facem.
Mulţi credincioşi nu au învăţat în experienţa lor realitatea suveranităţii lui Dumnezeu, deoarece nu au cunoscut niciodată ce înseamnă să fii cercetat şi contrazis în planurile tale ca rezultat al supunerii smerite faţă de liderii spirituali. Nimeni nu poate să-i slujească în mod eficient lui Dumnezeu sau să fie el însuşi un lider spiritual dacă nu a cunoscut niciodată în viaţă supunerea faţă de alţii.
Supunerea nu este ceva degradant şi apăsător, aşa cum ne şopteşte Diavolul la ureche. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care Dumnezeu ne protejează din punct de vedere spiritual. În primii ani ai vieţii noastre creştine, când suntem încă neştiutori cu privire la căile lui Dumnezeu, putem fi salvaţi de la multe capcane şi de la riscul de a-i rătăci pe alţii prin zelul noastru tineresc, dacă ne supunem liderilor noştri spirituali. Acei ani petrecuţi în supunere pot fi de asemenea timpul când Dumnezeu ne învaţă legile împărăţiei Lui, contribuind la îmbăgăţirea noastră spirituală, astfel încât să putem sluji şi noi altora.
Cât de mult pierdem când evităm calea supunerii!
Conducere
Însuşi Dumnezeu îi cheamă pe unii membrii ai Trupului lui Hristos să exercite asupra altora conducere spirituală.
Unul din primele lucruri pe care toţi liderii de acest fel trebuie să-l recunoască este acela că Hristos este singurul Cap al Trupului. Conducerea nu a fost niciodată delegată de către Hristos altcuiva. Dominaţia individuală dintr-o biserică locală (sau grup de biserici) sau într-o părtăşie a lucrătorilor creştini este, prin urmare, o violare sigură a Suveranităţii Conducerii lui Hristos.
Acesta este motivul pentru care conducerea prescrisă pentru biserica Noului Testament este printr-un corp de bătrâni (plural şi nu singular).
Bătrânii lalolaltă unii cu alţii trebuie să exercite autoritate spirituală (Vezi Faptele Apostolilor 14:23; 20:17; 1 Timotei 5:17; Tit. 1:5; Iacov 5:14; 1Petru
5:1).
În Matei 18:18-20, Isus a spus că unde se adună doi sau trei împreună în Numele Lui, El va fi prezent în mijlocul lor dându-le autoritate să lege şi să elibereze. Contextul imediat al pasajului (vezi versetul 17) pare să indice că Hristos se referea în primul rând (deşi nu exclusiv) la bătrânii bisericii (numărând cel puţin doi sau trei) exercitând această autoritate. Aparent, o persoană prin sine însăşi, nu poate exercita o astfel de autoritate. (Altminteri n- ar avea sens ca Hristos să specifice „doi sau trei”.)
Astăzi nu mai trăim sub vechiul legământ. În acele zile, Dumnezeu numea adeseori un om care să-i conducă oamenii Săi – cum a fost cazul lui Moise,
Iosua, David, etc.. Acei lideri erau toţi „tipare” ale lui Hristos. Acum că Hristos Însuşi a venit, El singur este Căpetenia poporului lui Dumnezeu. Şi El lucrează printr-o breaslă de conducere în Trup.
În anii de început ai erei creştine, Domnul a dat autoritate specială celor unsprezece apostoli şi apostolului Pavel asupra bisericilor, dar aceasta s-a datorat faptului că apostolii erau pietrele de fundaţie ale bisericii (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) şi erau canale prin care Dumnezeu a dat Cuvântul Său bisericii. O astfel de situaţie nu există astăzi, aşa că ar fi nu doar prostesc, dar şi îndrăzneţ pentru oricine să-şi justifice acţiunile autoritare prin referire la acţiunea lui Pavel ca apostol. O astfel de persoană este mai degrabă ca Diotref decât ca Pavel (3 Ioan 9).
Diotref a fost un „apostol” auto-intitulat care a vrut să preia conducerea în biserică de unul singur. El nu este denunţat în vreun termen incert de către Ioan.
Oriunde astăzi oamenii caută să lase conducerea poporului lui Dumnezeu pe mâna unuia singur, ei sunt în pericolul de a-l conduce, din punct de vedere spiritual, înapoi la vremurile vechiului legământ. Acest lucru trebuie ţinut minte mai ales de către aceia care au capacităţi de conducere deosebite
Fără îndoială că Dumnezeu formează chiar şi în zilele noastre echipe de lucrători creştini, în care un Timotei sau un Tit lucrează sub călăuzirea unui Pavel.
Dar această stare de lucruri trebuie să dureze doar în fazele iniţiale ale formării unei echipe. Pe măsura trecerii timpului, chiar şi Timotei şi Tit au fost consideraţi de către Pavel drept lucrători deopotrivă cu el, iar nu ajutoare novici.
Planul pentru conducerea în Trupul lui Hristos rânduită în mod divin prevede exercitarea autorităţii printr-un grup de bătrâni (fie pentru o biserică sau pentru o echipă de lucrători). Aceasta este o dispoziţie pe care a dat-o Dumnezeu pentru siguranţa bisericii – ca să prevină ca punctul cuiva de vedere să devină prea dominant.
Este uşor pentru aceia care au viziune înaltă şi abilităţi deosebite să devină nerăbdători faţă de încetineala altora cu care ei sunt nevoiţi să împartă sarcina conducerii în lucrarea creştină. Ei pot fi tentaţi să se afirme pe ei înşişi, să-i calce pe ceilalţi în picioare, susţinând că procedează astfel pentru continuarea lucrării lui Dumnezeu. Însă o astfel de violare a ordinii lui Dumnezeu va conduce în final la blocarea creşterii spirituale a altor membrii din Trupul lui Hristos
Uitaţi-vă în jur să vedeţi starea bisericilor şi organizaţiilor unde există un lider autoritar puternic, şi veţi descoperi totdeauna că creştinii din interiorul lor sunt pitici spirituali. O astfel de conducere a unui singur om poate părea dinamică, având o multitudine de programe, dar creştinii care sunt conduşi nu cresc. Nu aceasta este intenţia lui Dumnezeu pentru Trupul lui Hristos. El mai degrabă
ar avea mai puţine programe şi proiecte dar o creştere spirituală mai mare printre membrii.
Calificările pentru lideri
Numai Dumnezeu poate numi un om să fie lider spiritual. Dacă numirea noastră este făcută numai de oameni, niciodată nu vom putea exercita autoritatea lui Hristos. În aceasta constă ignoranţa acelora care caută să fie votaţi în poziţii de conducere creştină – şi nu caută să fie numiţi de Dumnezeu.
Un lider spiritual trebuie să-şi conducă oamenii pe calea crucii. Aceasta presupune că el trebuie să fie unul care merge cu credincioşie pe calea lepădării de sine.
Apoi, din nou, nimeni nu poate fi lider în Trupul lui Hristos dacă nu tânjeşte să fie un slujitor al altora, aşa cum Hristos Însuşi era. Isus a spus: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:42-45). Pavel, marele apostol, care a avut o autoritate care a întrecut-o pe a oricui altcuiva, a fost un slujiror al altora (2 Corinteni 4:5; 1 Corinteni 9:19). Aceasta este o altă calificare principală pentru conducerea spirituală.
Un lider spiritual este chemat să exercite autoritate asupra acelora pe care Dumnezeu îi plasează sub el, şi în acleaşi timp să fie un frate pentru ei şi un membru în acelaşi Trup. Este vorba despre această relaţie foarte fin echilibrată de lider-frate care este adeseori aşa de greu de menţinut. Tindem să fim neechilibraţi într-un fel sau altul. Ca să menţinem acest echilibru vom avea constant nevoie de mult har de la Domnul. De aici decurge necesitatea absolută pentru un lider de a trăi aproape de Dumnezeu într-o relaţie „faţă-în-faţă”. Acesta a fost secretul conducerii eficiente de către Moise a 3 milioane de oameni ai lui Dumnezeu în cele mai adverse circumstanţe, timp de 40 de ani (Deuteronomul 34:10; Numeri 12:8).
Autoritatea spirituală, fiind dată de Dumnezeu, nu este ceva ce avem de revendicat de la alţii şi nu înseamnă să-i forţăm pe alţii să ne asculte sau să ni se supună. Dumnezeu Însuşi se va ocupa de aceia care se împotrivesc reprezentanţilor Lui. Robul Domnului nu trebuie să se lupte niciodată cu oamenii (2 Timotei 2:24,25) – căci dacă Dumnezeu este în spatele autorităţii noastre, de ce am mai căuta să ne apărăm poziţia. Dumnezeu Însuşi ne va apăra şi ne va institui autoritatea. Dacă noi căutăm singuri să ne impunem autoritatea, aceasta denotă că autoritatea noastră nu ne este dată de Dumnezeu.
Un lider spiritual nu ar trebui să se apere singur sau să caute să se justifice sau să se răzbune singur când este atacat sau denigrat. Biblia spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a
găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Petru 2:21,23).
Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare autoritate, a refuzat să se lupte cu oamenii şi să-şi impună domnia Sa asupra lor. L-a lăsat pe Dumnezeu să-L apere şi să-L răzbune. Aceasta este calea pe care toţi păstorii din biserică trebuie să păşească. Ca lider spiritual, dacă trăieşti tu însuţi sub autoritatea lui Dumnezeu, poţi lăsa în siguranţă totul în Mâinile Lui. Îţi poţi permite să ignori defărimarea şi critica şi lovirile pe la spate îndreptate împotriva ta, căci promisiunea lui Dumnezeu este că El Însuşi Îşi va apăra slujitorii împotriva unor asemenea atacuri (Isaia 54:17). Oswald Chambers a spus că atunci când cineva aruncă cu noroi în noi, dacă încercăm să-l ştergem, ne vom păta hainele. Dar dacă-l lăsăm, se va usca în timp şi va cădea singur; şi nu va mai fi nici o pată. Aceasta este cea mai înţeleaptă cale de a trata defăimarea.
Watchman Nee, ca urmare a multor ani de experienţă pe care Dumnezeu i-a dat în exercitarea conducerii spirituale în China, ne oferă câteva sfaturi înţelepte în cartea sa Autoritate spirituală. El spune „Nu este omul violent sau cel puternic, ci un om ca Pavel a cărui apariţie fizică este slabă şi a cărui vorbire nu e luată în considerare (2 Cor. 10:10) – acela pe care Dumnezeu îl va aşeza cu autoritate….. De obicei oamenii admit ca cerinţe necesare pentru autoritate următoarele: splendoare şi lux, puterea personalităţii, ţinută sau apariţie fizică şi putere. Ca să fie o autoritate, gândesc ei, omul trebuie să fie hotărât, să aibă idei clare şi vorbire elocventă. Dar nu acestea reprezintă autoritatea; în schimb ele reprezintă firea pământească. Nimeni din Vechiul Testament nu l-a depăşit pe Moise ca autoritate stabilită de Dumnezeu, deşi el era cel mai umil dintre toţi oamenii. În timp ce era în Egipt, el era foarte înverşunat, atât în situaţia uciderii egipeanului cât şi în cea a mustrării evreilor. El trata cu oamenii prin propria mână de carne. De aceea, în acel timp, Dumnezeu nu l-a numit pe el să fie o autoritate. Numai după ce devenise foarte umil – mai umil decât toţi oamenii de pe pământ (Numeri 12:3) – Dumnezeu l-a folosit ca o autoritate. Persoana cel mai puţin probabil a i se acorda autoritate este adesea aceea care se consideră pe sine drept o autoritate. La fel, cu cât crede o persoană că ar avea mai multă autoritate, cu atât mai puţin are în realitate….
„Autoritatea este instituită pentru a executa poruncile lui Dumnezeu, şi nu pentru a se înălţa pe sine. Înseamnă să dai copiilor lui Dumnezeu o direcţie către Dumnezeu, nu să le dai o direcţie către sine însuşi. Lucrul important este să ajuţi oamenii să fie subiect al autorităţii lui Dumnezeu…..A fi o autoritate delegată nu este deloc un lucru uşor, pentru că presupune să te goleşti de sine…..
„Autoritatea nu este o chestiune de poziţie. Unde lipseşte lucrarea spirituală, nu poate fi nici o autoritate poziţională. Oricine are o slujbă spirituală înaintea lui Dumnezeu are autoritate înaintea oamenilor. Cine atunci poate lupta pentru această autoritate, căci nu e nici o cale de îndârjire după lucrare? Aşa cum lucrarea este distribuită de către Domnul, la fel şi autoritatea este hotărâtă de El…..Nu trebuie să depăşim autoritatea lucrării noastre….Mulţi fraţi îşi imaginează în mod eronat că pot să apuce autoritatea la întâmplare, neştiind că……autorictatea cuiva înaintea oamenilor este egală cu lucrarea lui înaintea
lui Dumnezeu. Dacă autoritatea depăşeşete lucarrea, ea devine poziţională şi de aceea nu mai este deloc spirituală ……
„Acelora care caută să-şi exercite autoritatea n-ar trebui să li se dea autoritate, căci Dumnezeu nu dă niciodată autoritate unor astfel de persoane. Dar neobişnuit a spune, acela care-şi simte incompetenţa lui este cel căruia Dumnezeu îi dă autoritate….. Um om are nevoie să cadă înaintea lui Dumnezeu înainte ca el să poată fi folosit; oricând se ridică pe sine însuşi, el este respins de Dumnezeu…..
„Cât de serioasă va fi judecata pentru aceia care apucă autoritatea lui Dumnezeu cu mâinile lor carnale. Fie să ne temem de autoritate aşa cum ne temem de focul Iadului. A-L reprezenta pe Dumnezeu nu este un lucru uşor; este prea măreţ şi prea minunat pentru noi de atins. Avem nevoie să mergem strict pe calea ascultării. Calea destinată nouă este supunerea iar nu autoritatea; este să fim slujitori, nu conducători; să fim robi, nu domnitori.
Amândoi, atât Moise cât şi David au fost cele mai mari autorităţi, deşi ei n-au fost oameni care au încercat să-şi instituie propria autoritate. În zilele noastre, aceia care doresc să fie în poziţie de autoritate trebuie să le calce pe urme. Întotdeauna ei trebuie să se teamă şi să tremure faţă de această chestiune de a fi o autoritate”.
Biserica de astăzi suferă datorită unei lipse cumplite de lideri spirituali. Sunt mulţi care deţin titluri şi-şi exercită autoritatea în mod oficial. Dar conducerea spirituală este foarte greu de găsit. Odată Isus S-a uitat la mulţimile care veneau către El şi l-a cuprins o mare milă de ele, „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Situaţia este exact aceeaşi astăzi.
Noi avem nevoie disperată de lideri în biserică, care au inima unui păstor şi spiritul unui slujitor, oameni care se tem de Dumnezeu şi care tremură la Cuvântul Lui.
.
PUTERE PRIN UNITATE
„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!…..Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, cei doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).
Vă amintiţi povestea din fabulele lui Esop, unde un fermier bătrân i-a învăţat pe cei trei copii ai săi care se certau mereu între ei o lecţie despre unitate. Luând mai multe beţe subţiri, el l-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar când le-a legat împreună într-un mănunchi, erau aproape imposibil de rupt.
Chiar şi copiii acestei lumi realizează că este putere în unitate şi părtăşie.
„Lăcustele”, spune Biblia, „n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30:27). În aceasta constă siguranţa şi puterea lor.
În biserica lui Isus Hristos, avem nevoie să reînvăţăm această lecţie.
Încă de la început, trebuie să clarific faptul că nu mă refer la o unitate organizaţională de creştini sau de biserici, formate de om, cu costul compromiterii şi al sacrificării adevărului lui Dumnezeu – cum a fost cazul mişcării ecumenice în timpurile moderne. Acel tip de unitate este o păcăleală şi o contrafacere a unităţii pentru care S-a rugat Hristos în rugăciunea Înaltei- Preoţii (redată în Ioan 17).
Unitatea despre care vorbeşte Noul Testament este unitatea membrilor Trupului lui Hristos unul cu altul, sub Conducerea lui Hristos – o unitate organică iar nu una organizaţională. Ea îi exclude pe aceia care sunt în afara Trupului lui Hristos, chiar dacă au eticheta de „creştin”. Nu poate fi nici o unitate între vii şi morţi. Cei înviaţi în Hristos prin naşterea din nou îşi pot găsi unitatea spirituală numai cu alţii care au fost în mod similar regeneraţi de Dumnezeu. Unitatea creştină este plăsmuită de Duhul Sfânt Care singur ne face membri ai Trupului lui Hristos. Biblia ne îndeamnă „să căutăm să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii”. (Efeseni 4:3).
Orice unitate formată de către om nu e bună de nimic.
Stategia lui Satan
Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual.
Isus a spus că puterile Iadului nu vor putea să biruiască biserica Sa (Matei. 16:18). Biserica, adică Trupul lui Hristos, este cea căreia i s-a promis victoria în lupta împotriva lui Satan. Un credincios care stă izolat de alţi credincioşi se poate trezi înfrânt.
Satan L-a atacat pe Hristos în mod constant în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, dar nu a fost capabil să domine. În cele din urmă, la cruce, puterea lui Satan asupra omului a fost luată de la el de către Hristos (Evrei 2:14; Coloseni 2:15).
Astăzi, Satan nu-L poate ataca pe Hristos Cel Înălţat. De aceea atacurile Lui sunt îndreptate către Trupul lui Hristos, biserica. Victoria asupra lui Satan este posibilă numai dacă stăm uniţi împotriva lui, ca un Trup sub Căpetenia Domnului nostru.
Într-o părtăşie a creştinilor, chiar dacă numai un singur membru nu-şi îndeplineşte funcţia, puterea Trupului este, în acea măsură, slăbită. Cunoscând aceasta, Satan caută în mod continuu să-i izoleze pe membrii individuali ai unui grup sau să divizeze grupul (sau biserica) în clici. În oricare din moduri, el are succes în scopul lui.
De aceea, constant, trebuie să fim în gardă împotriva vicleniilor lui Satan, ca nu cumva el să slăbească legăturile dintre noi şi alţi membri ai Trupului lui Hristos.
Autoritatea Trupului
Capitolele de început ale scrisorii lui Pavel către creştinii Efeseni dezvăluie
„misterul” Trupului lui Hristos. Către sfârşitul scrisorii, este o descriere a războiului spiritual în care este angajat şi a armurii lui Dumnezeu necesară pentru a învinge.
Având în vedere că tema generală a Efesenilor este biserica văzută ca Trupul lui Hristos, s-ar putea ca războiul descris la sfârşitul scrisorii să fie ceva în care este angajat Trupul ca un tot – şi nu doar membrii individuali, fiecare în parte. În acest război avem nevoie unul de celălalt.
La început, în aceeaşi scrisoare, ni se spune că Hristos a fost înălţat mai presus de toate, să fie Cap al bisericii (Efeseni 1:20-23). Una este să ştii că Hristos a fost înălţat, şi cu totul altceva să ştii că El a fost astfel înălţat drept Cap al Trupului Său, biserica. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii Efeseni a fost ca ei să poată avea revelaţie spirituală asupra acestui adevăr.
Acest adevăr are implicaţii cu bătaie mare pentru biserică aici pe pământ. Căci dacă Hristos a fost înălţat mai presus de toate, drept Cap al bisericii, aceasta presupune că biserica are o contribuţie proprie în exercitarea autorităţii lui Hristos. Să ilustrăm aceasta cu trupul omenesc. Pentru capul meu, nu ar fi posibil să stea pe un tron, fără ca trupul meu să stea de asemenea pe acelaşi tron. La fel şi cu Hristos şi Trupul Lui.
Autoritatea pe care Hristos o are este ceva ce El doreşte să dea bisericii Lui. De ce atunci biserica este aşa de lipsită de putere în zilele noastre? Cu siguranţă trebuie să fie aşa pentru că ea nu şi-a recunoscut şi asumat poziţia ca Trup sub Căpetenia lui Hristos.
Autoritatea lui Hristos este exercitată prin Trupul Lui, nu doar prin indivizi izolaţi. Corpul uman funcţionează în supunere faţă de cap, deoarece este un organism coordonat, şi nu doar o adunare de mădulare şi organe amestecate. La fel funcţionează şi Trupul lui Hristos.
Unde există o echipă creştină coordonată, acolo autoritatea lui Hristos poate fi exercitată în mod eficient.
Vedeţi acum de ce Satan urăşte adevărul „Trupului” şi de ce va face tot ce-i stă în putere să ne menţină orbi cu privire la el? Şi dacă apucăm să înţelegem adevărul cognitiv al acestui aspect, Satan va încerca să ne orbească cu privire la aplicarea lui practică.
Armonie în Trup
Isus a făcut multe promisiuni legate de credincioşii individuali care se roagă lui Dumnezeu. Dar în Matei 18:18,19, avem o promisiune făcută unei categorii a Trupului lui Hristos care se roagă la unison:
„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, a spus Isus, „va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.
Cuvântul tradus prin „se învoiesc” în versetul 19, este cuvântul grecesc
„sumphoneo”, din care derivă cuvântul englezesc „simfonie”. În aceste versete Isus s-a referit la unitatea, chiar şi numai a dintre doi din copiii Lui, care ar fi ca o simfonie muzicală. Aceasta implică mai mult decât a spune doar „Amin” la sfârşitul rugăciunii altcuiva. Simfonia presupune o armonie profundă a spiritului celor care se roagă împreună. Când părtăşia unui grup cât de mic de creştini este ca simfonia produsă de o orchestră bine condusă, atunci (spune Isus) rugăciunile lor vor avea o aşa autoritate încât orice vor cere li se va dărui. Un astfel de grup de creştini ar avea autoritate să lege puterea lui Satan şi să-i elibereze pe captivii lui Satan.
Cauza datorită căreia o astfel de părtăşie ar putea exercita o astfel de autoritate a fost explicată de Isus: „Căci”, a spus El, „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (versetul 20). Hristos Capul este prezent cu toată autoritatea Sa în mijlocul unei astfel de părtăşii, şi de aceea puterile Iadului nu pot sta niciodată împotriva ei.
Unul din motivele pentru care biserica descrisă în „Faptele Apostolilor” cunoştea realitatea acestei autorităţi a fost pentru că ei aveau această unitate în părtăşia lor.
„Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune…. „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun……toţi împreună erau nelipsiţi de la templu
în fiecare zi….”Ei (spostolii şi alţi credincioşi) ….şi-au ridicat glasul într-un gând către Dumnezeu……(Faptele Apostolilor 1:14; 2:44,46; 4:24).
Pentru că erau integraţi într-un Trup sub autoritatea lui Hristos, ei puteau să exercite autoritatea Domnului în rugăciune. Ei nu erau foarte învăţaţi, nu aveau influenţă socială şi nici susţinere financiară, deşi ei au întors lumea cunoscută atunci cu susul în jos pentru Hristos.
Când Petru a fost închis în închisoare, toate forţele lui Irod nu au putut sta împotriva puterii acelei biserici timpurii aşezată pe genunchi înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 12:5-11). Împărăţia lui Satan a fost zdruncinată din temelii de acea biserică pe măsură ce înainta ca un singur Trup, înregistrând victoria şi autoritatea lui Hristos în vieţile omeneşti pe tot cuprinsul Imperiului Roman (Vezi Faptele Apostolilor 19:11 ca un exemplu la această afirmaţie).
Astăzi, Satan ia în râs eforturile unei biserici dezbinate care încearcă să-l alunge din cetăţile lui prin scamatorii, procedee, conferinţe, cunoaştere teologică, coruri elocvente şi bine pregătite.
Nici una dintre acestea nu sunt de nici un folos împotriva lui Satan. Biserica are nevoie din nou să cunoască realitatea de a fi un Trup unit sub Capul lui Hristos.
O părtăşie de creştini straşnic legaţi unul de altul, care cresc în dragoste unii pentru alţii şi care trăiesc în supunere faţă de Hristos şi Cuvântul Lui este cea mai mare ameninţare pentru împărăţia Diavolului pe pământ.
De nimic nu se teme mai mult Satan ca de aceasta.
Haideţi să fie aceasta rugăciunea noastră ca Domnul să ne ajute să trăim în fiecare zi în lumina adevărului glorios că noi suntem una în Trupul lui Hristos. Cu cât creştinii din lumea întreagă vor începe să înţeleagă acest adevăr şi să trăiască potrivit lui din ce în ce mai mult, cu siguranţă noi vom vedea biserica, deşi mică în număr, repusă în gloria ei primară, un instrument în Mâinile lui Dumnezeu pentru biruirea forţelor întunericului şi un canal de binecuvântări pentru o lume aflată în nevoie.
Principiile Slujirii
PRINCIPII ALE SLUJIRII LUI DUMNEZEU
Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa All-India despre „Pregătirea pentru misiunea şi conducerea bisericii”
17 decembrie 1997
Aş dori să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la
Apocalipsa, capitolul 4.
După ce, în capitolul 1, Domnul i-a dat lui Ioan o descoperire a Persoanei Sale, El i-a dat, în capitolele 2 şi 3, o viziune pătrunzătoare cu privire la starea multora din bisericile care erau în acea parte a lumii. După cum ştiţi, multe dintre acele biserici erau într-o stare de decădere foarte avansată. Apoi, încapitolul 4 cu versetul 1, Domnul îi spune: „Suie-te aici!”. Ce cuvinte încântătoare sunt acestea!
Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi ne întâlnim cu probleme, la care nu avem vreo soluţie, este atât de plăcut să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi priveşte lucrurile din punctul Meu de vedere – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit aceste lucruri până acum”. Cred că aceste cuvinte: „Vino mai sus!” trebuie să le auzim încontinuu.
Pavel spunea: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14) . El a auzit
chemarea de a veni mai sus şi, oricât de sus ajungea, nu
era niciodată automulţumit de nivelul său.
Pericolul în conducerea creştină este că noi stăm atât de mult înaintea oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem deja şi acoperire mass-media. Avem titluri şi ranguri ataşate numelor noastre! Ce ar mai putea să ne lipsească?! Vă voi spune: „Avem nevoie să ne apropiem de inima lui Dumnezeu! Avem nevoie să mergem mai sus!”
Dumnezeu nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de unslujitor. Nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un savant. Iar pe voi şi pe mine nu ne-a creat fiindcă avea nevoie de slujitori sau savanţi. El are milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe Adam pentru ca, în primul rând, acesta să poată avea părtăşie cu El. Acesta este motivul pentru care legea pentru Adam NU era: „Şase zile să lucrezi şi a şaptea zi să te odihneşti”. Nu. Acea poruncă a venit mai târziu, prin Legea lui Moise.
Adam a fost creat în a şasea zi. Aşa că PRIMA zi a vieţii lui, a şaptea zi pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul său. Abia după această zi, a părtăşiei cu Dumnezeu, trebuia Adam să Îl slujească în grădină, pentru următoarele şase zile.
Când uităm această ordine, când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie tot timpul să aibă loc înainte de ieşirea noastră în via Lui pentru a-L sluji, atunci ratăm scopul primar al creării noastre şi al răscumpărării noastre.
Putem fi atât de acaparaţi de nevoile din jurul nostru, mai ales într-o ţară ca India, încât nu ne mai rămâne timp pentru părtăşia cu Dumnezeu. Poate simţim că aceasta e o pierdere de vreme, când există atâtea nevoi în jurul nostru! Dar ce rezultat are munca a cărei motivaţie este numai nevoia? Abundenţă de muncă,
poate, dar rezultatele vor fi de slabă calitate. Statisticile sunt înşelătoare. Aţi auzit, probabil, o zicală care spune că există trei tipuri de minciuni – minciunile negre, minciunile albe şi statisticile! Statisticile sunt, deci, înşelătoare. Gruparea „Martorii lui Iehova” are statistici, mormonii au statistici; şi aceste grupări sunt dintre acelea, care au cea mai mare creştere numerică astăzi în lume. Toţi au statistici în aceste zile, dar Isus niciodată nu Şi-a făcut griji în privinţa statisticilor.
Au fost perioade în viaţa mea, când am trecut prin anumite crize. Una a fost în perioada tinereţii, când am căutat să-L slujesc pe Domnul, dar cu toate că cunoşteam Cuvântul am constatat că eram lipsit de putere! Aşa că m- am rugat Domnului să mă boteze cu Duhul Sfânt – pentru a fi îmbrăcat cu putere de sus. Ştiu că sunt puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să conving pe nimeni. Vreau să spun doar, că eram născut din nou şi botezat în apă, dar din viaţa mea nu curgeau
„râuri de apă vie”. Ştiam, însă, că Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El că din viaţa lor vor curge râuri de apă vie şi niciodată nu vor fi seci; însă eu constatam, de multe ori, că eram secat. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul şi chiar dacă predicam, eram fără vlagă. Foarte des slujirea mea înaintea Domnului era, ca şi cum ai pompa cu o pompă manuală. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi, iarăşi pompezi şi ies câţiva picuri de apă. Ceea ce iese nu seamănă deloc cu un râu. Totuşi vedeam că Isus spunea clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.
Tot ce vă pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine. Această întâlnire a schimbat direcţia vieţii mele. Nu am trecut în biserica Penticostală. Nu mă consider penticostal sau carismatic; dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.
Apoi, după câţiva ani, am ajuns la o altă criză a vieţii mele. A fost o criză de autenticitate, în care se ridica problema dacă ceea ce predicam altora era, într- adevăr, în adâncul fiinţei mele, o realitate; de asemenea, dacă esenţa mesajului, cu care păream să fiu încărcat când vorbeam înaintea oamenilor, era sau nu o sarcină reală, pe care o purtam cu-adevărat în inima mea.
În urmă cu aproape 28 de ani am ţinut la Deolali primul nostru Congres „All-India” pe teme de Evanghelizare. Am prezentat acolo o lucrare pe care am pregătit-o dinainte în scris. Eram tânăr, având doar 30 de ani, şi ştiţi cum e când suntem tineri. Vroiam să-i impresionez pe toţi şi lucrarea mea era impresionantă, pentru că am lucrat la ea, din greu. Eram invitat ca vorbitor la conferinţe pe teme de sfinţirea vieţii în Australia, în Singapore şi în alte părţi. Peste tot, căutam să-i impresionez pe oameni.
Apoi, odată Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat:
„Tu vrei să impresionezi oamenii sau vrei să-iajuţi?”. Eu i-am răspuns: „Doamne, eu vreau să-i ajut“. Atunci Domnul a spus: „Atunci nu mai încerca să-i impresionezi.” Ca urmare am ajuns la un moment al vieţii, în care a trebuit să recunosc: „Doamne, viaţa mea lăuntrică nu corespunde cu ceea ce predic.” În exterior aveam o mărturie bună din partea oamenilor. Dar viaţa interioară a gândurilor mele şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau după modelul lui Isus. Îl proclamam pe Hristos cu gura, dar Duhul lui Hristos nu era la conducerea vieţii mele interioare, a gândurilor mele. A trebuit să fiu cinstit cu Dumnezeu în legătură cu această problemă.
Eu am ajuns la convingerea că primul pas înspre
Dumnezeu este sinceritatea.
Pe atunci eram deja destul de cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie, aveam o emisiune săptămânală la radio şi eram invitat la tot felul de
evenimente. Într-o zi, Domnul a vorbit inimii mele şi m-a întrebat: „Eşti gata să stai pe scenă înaintea acelei mulţimi, care te respectă, şi să le spui că nu eşti autentic, că nu eşti sincer?”. Am spus: „Da, Doamne! Nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine. Vreau ca tu să lucrezi în viaţa mea. Îţi cer un singur lucru: ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.
Aceasta i-am cerut Domnului în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El îi răsplăteşte pe aceia, care Îl caută cu sârguinţă; mi-a spus: „Vino mai sus”.
Pentru toţi cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de atunci, părtăşia cu Dumnezeu a devenit cel mai de preţ lucru din viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa, îndepărtând din ea toată descurajarea şi depresia.
Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu şi slujirea
mea s-a umplut de bucurie! Nu mai este seacă!
Toată slujirea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Adu-ţi aminte, când Isus se afla în casa Mariei şi a Martei. I-a spus Martei: „Eşti îngrijorată şi apăsată de atât de multe lucruri!”. De ce era îngrijorată Marta? Erau acolo nevoi de acoperit, iar ea Îl slujea pe Isus într-un mod altruist, făcând sacrificii, muncind din greu în bucătărie – nu pentru ea însăşi, ci pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui. Ce slujire mai mare ar fi putut face? A fost total altruistă în ceea ce a făcut! Nu a făcut-o pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc azi mulţi lucrători creştini. Nu. Nu făcea nimic pentru sine! Şi totuşi Domnul îi spune: „Eşti apăsată de atât de multe lucruri!”. Ea credea că Maria era cea egoistă, stând acolo la picioarele Domnului fără să lucreze nimic, doar ascultând. Dar Isus a spus: „Acesta este lucrul important. Acesta este SINGURUL LUCRU necesar”.
Există o parafrazare frumoasă a versetului 1 Corinteni 4:2, care spune: „Cel mai important lucru pentru un slujitor este ca el să facă numai ceea ce îi spune
stăpânul lui”. Aceasta a adus atât de multă odihnă inimii mele! Ce am de făcut, când văd o lume plină de nevoi? Să mă îngrijorez şi să mă frământ, fiind complet absorbit de nevoie? În creştinătate sunt o mulţime de manipulatori care doresc să mă pună la lucru. Dar eu îi spun Domnului: „pe Tine vreau să Te aud”. Sunt o mulţime de Marte, care mă vor critica spunând: „Nu-ţi pierde vremea ascultând, când o lume plină de nevoi piere în păcat”.
În mod sigur trebuie să luăm aminte la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”. Trebuie să luăm aminte la nevoi, şi trebuie să le atragem atenţia şi altora asupra nevoilor. Da. Dar chemarea trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, nu de la om. Pentru mine aceasta a fost o descoperire.
Isus a stat în Cer vreme de patru mii de ani, timp în care lumea zăcea murind în nevoia de un Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să plece din Cer înainte de timpul hotărât de Tatăl, „dar când a venit împlinirea vremii” El a venit. Când a venit pe Pământ, a aşteptat vreme de treizeci de ani făcând scaune şi bănci – timp în care lumea zăcea muribundă! Doar nevoia în sine nu a L- a mobilizat. Când, însă, a venit momentul potrivit, Tatăl a spus: „Du-te”. Şi El S-a dus, şi a făcut mai mult în trei ani şi jumătate decât ar fi putut face alţii în trei mii de ani. Cea mai importantă caracteristică a unui slujitor NU este alergatul în cât mai multe locuri pentru Dumnezeu, ci ascultarea glasului Său. Este dificil să asculţi.
În anii tinereţii eram într-o adunare, unde studiam Scriptura, posteam şi ne rugam regulat. Eram învăţaţi să avem în fiecare dimineaţă un „timp de linişte” – un obicei bun, pe care îl recomand tuturor. Totuşi, în ciuda acestor multe ore aparent petrecute în prezenţa Domnului, oamenii erau încă supărăcioşi, dificili, înclinaţi înspre a critica şi a judeca pe alţii, suspicioşi şi având amărăciune în viaţa lor. Ceva era greşit undeva. Pe de altă parte,
uneori am avut ocazia să petrec zece sau cincisprezece minute cu un om evlavios şi să mă simt inspirat şi provocat. Puteţi să vă imaginaţi atunci, ce ar însemna să petreceţi zece sau cincisprezece minute cu Însuşi Dumnezeu? Cum se face atunci, că niciunul dintre noi nu eram schimbaţi? Domnul mi-a arătat, că de fapt nu petreceam timp cu El în acel „timp de linişte”. Petreceam timp cu mine însumi. Studiam doar o carte – şi nu exista vreo diferenţă, în ce priveşte studiul, dacă cartea din faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu petreceam timp cu Dumnezeu – ascultându-L pe El. Eu doar studiam o carte!
În privinţa Mariei, Isus a spus că: „un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună” (Luca 10:42) , şi anume să asculte. Din ascultare decurg toate celelalte lucruri şi aceasta este o cale foarte eficientă de a-L sluji pe Dumnezeu, fiindcă ascultând, El este Acela care îţi poate spune ceea ce trebuie să faci!
Tatăl I-a spus lui Isus ceea ce are de făcut. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 80 de kilometri de la Galilea până în ţinutul Tirului şi al Sidonului, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore i-a luat să parcurgă acel drum – probabil o zi întreagă. Acolo a întâlnit o femeie dintre neevrei a cărei fiică era posedată de un demon. El a scos afară acel demon, arătând ucenicilor marea credinţă pe care a avut-o acea femeie când a cerut doar fărâmiturile ce cădeau de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galilea. Acesta a fost modul în care a trăit Isus. A fost în stare să străbată tot drumul acela pentru UN singur suflet. Lucrarea aceasta nu a fost impresionantă din punct de vedere statistic! Însă a fost făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu.
Isus a slujit în acest mod timp de trei ani şi jumătate, iar la sfârşitul acelei perioade El a spus Tatălui:
„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe
care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). A împlinit El toate
nevoile care erau în lume – în India, în Africa? Nu. Însă a terminat lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl; şi nu Şi-a dorit să stea pe Pământ nici măcar cu o zi mai mult. De asemenea, apostolul Pavel a putut spune la sfârşitul vieţii că: „mi-am isprăvit alergarea”.
În Trupul lui Hristos, tu ai o anumită chemare, iar eu am alta, diferită de a ta. Însă indiferent de chemarea individuală, trebuie să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Una din cauzele asurzirii faţă de vocea lui Dumnezeu este lipsa de autenticitate care există in vieţile noastre – lipsa de sinceritate şi prefăcătoria.
Fariseii nu au putut auzi ceea ce spunea Isus, pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorie. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi, aşezându-se în fruntea oamenilor ca lideri şi savanţi ai vremii lor. Dacă l-aţi fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, cu patru sau cinci ani înainte ca ei să se fi întâlnit cu Isus şi i-aţi fi întrebat:
„Petru, Ioan, aţi putea să-mi spuneţi numele vreunui om evlavios pe care îl cunoaşteţi?”, foarte probabil că ar fi menţionat numele unui fariseu, care era un lider în sinagoga locală la acea vreme. Aceasta le era înţelegerea, că oamenii care studiau Scriptura, posteau, se rugau, purtau cutii mici cu versete din Scriptură pe frunţile lor şi arătau atât de sfinţi şi atât de pioşi erau cu adevărat evlavioşi. Deci vă puteţi imagina şocul, pe care l-au avut, când L-au auzit pe Isus etichetându-i pe acei lideri din sinagogă ca pe o adunătură de ipocriţi care candidează la un loc în Iad.
Când Isus Şi-a ales ucenicii, nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală biblică. În acele zile la Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel, dar Isus nu S-a dus să-Şi aleagă ucenicii de acolo. El i-a luat de pe marginea lacului Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Săi. Apoi, aceştia au scris cărţi pe care acum seminariile biblice le dau ca material de studiu
cursanţilor pentru obţinerea unui doctorat în teologie! Nu este acesta un fapt uimitor? Eu cred că Petru însuşi nu ar fi fost în stare să dobândească vreo diplomă la seminarele noastre teologice. Probabil că singurul dintre ucenici, care ar fi fost în stare să obţină o astfel de diplomă, era Iuda – cel mai deştept şi mai abil membru al grupului.
De ce i-a ales Isus pe asemenea oameni? Pentru că erau oameni deschişi şi gata să-L asculte. Câtă agitaţie a fost când aceşti bărbaţi simpli au intrat în vreo sinagogă şi au predicat! Ei nu predicau mesajele de rutină, pe care oamenii le auzeau mereu. Ei erau prooroci; şi oamenilor nu le-au plăcut niciodată proorocii. În istoria de o mie cinci sute de ani a Israelului, cum spunea Ştefan, „pe care dintre prooroci nu i-au persecutat?”
Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Erau prooroci; şi eu cred că ţării noastre i-ar fi de folos câţiva prooroci în aceste vremuri, astfel încât să putem auzi ce ne spune Dumnezeu, căruia nu Îi pasă de ceea ce este mare şi însemnat în ochii oamenilor.
Nu sunt împotriva conferinţelor, cum e şi aceasta, în care ne-am adunat noi acum. Însă, de mai bine de douăzeci de ani am încetat să mai merg la astfel de conferinţe. Refuz orice invitaţie de acest fel. Ştiu că aceste întâlniri te pot face renumit. Ai priză la publicul larg şi eşti mediatizat; dar am descoperit, în timp ce călătoream prin satele din ţara noastră, unde se află momentan ponderea chemării mele la slujire, căci oamenii care muncesc efectiv nu sunt la o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi sunt acolo, afară, în acele sate. Ei nu pot vorbi englezeşte şi în mod sigur nu ştiu să ţină o cuvântare; dar sunt plini de Duhul Sfânt, îl iubesc pe Domnul şi ies în afară, aducând suflete pierdute la Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru astfel de oameni! În schimb, alţii îşi organizează misiuni şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune, obţinând cinstirea din partea oamenilor. Mulţi dintre aceia, care sunt primii acum, vor
fi ultimii când va reveni Isus. Aşa că este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să ne vedem propria micime. Poate că, totuşi, nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu, cum cred alţi creştini despre noi datorită diplomelor şi a titlurilor noastre. Acestea îi pot impresiona pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu-l impresionează nici pe diavol. El se teme de un om sfânt, de un bărbat autentic, care este la fel pe dinăuntru ca şi pe dinafară şi care niciodată nu predică ceea ce nu trăieşte la modul practic.
Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu-i impulsionezi pe creştini să meargă în misiune în India de Nord?” Eu le răspund: „Isus i-a învăţat pe alţii să facă numai ceea ce El Însuşi, mai întâi, a înfăptuit” (vezi Faptele Apostolilor 1:1). Eu nu am trăit niciodată în nordul Indiei. Deci nu pot spune altora să o facă. Nu spun că nu trebuie mers acolo. Spun doar, că eu nu pot predica ceea ce nu fac.
Însă eu nu sunt întregul Trup al lui Hristos. Sunt numai o parte din el. Luat ca mădular separat, eu sunt şi voi fi un membru neechilibrat al Trupului lui Hristos. Singurul om echilibrat, care a umblat vreodată pe Pământ, a fost Isus Hristos. Tu eşti neechilibrat, iar eu la fel. Să nu credem că vreunul din noi este mai mult decât o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, proorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale Trupului lui Hristos şi ca acest Trup să fie zidit.
Care este chemarea noastră? Este să facem ca cineva, care nu este membru al Trupului lui Hristos, să devină mădular al acestui Trup. În fond, nu aceasta este oare chemarea noastră? Cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord.
De vreme ce Duhul Sfânt foloseşte cuvântul
„Trup” , permiteţi-mi să folosesc pentru exemplificare trupul omenesc. Să zicem că aici pe o farfurie se află un
cartof (reprezentându-l pe un necredincios) care trebuie să devină o parte a trupului meu. Cum are loc această integrare? În primul rând prin evanghelizare, adică prin întinderea înspre afară a mâinii şi prin luarea acelui cartof.
Evanghelizarea este întotdeauna prima slujire pentru îndeplinirea acestei sarcini. De aceea eu niciodată nu subestimez valoarea evanghelizării. Ea este nespus de valoroasă pentru mine şi în mod special îi apreciez pe aceia, care sunt angajaţi în această slujire în zăduful şi în murdăria din nordul Indiei. Le citesc cu un viu interes revistele, pe care le primesc acasă periodic şi care mă informează despre slujirea acestor scumpi fraţi ai mei, care muncesc acolo din greu. Când am fost în Nord, am avut ocazia să mă şi întâlnesc cu unii din ei.
Deci aici este mâna mea care ia cartoful de pe farfurie. Acel cartof nu va deveni niciodată parte a trupului meu, dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu se întinde înspre afară şi nu face „evanghelizare” (adică nu ia cartoful şi îl pune în gura mea).
Dar oare această acţiune este tot ceea ce am de făcut? Dacă doar ţin acel cartof în gură, va deveni el o parte a trupului meu? Nu. După o vreme se va strica şi va trebui să-l dau afară din gura mea. Acesta este modul, în care unii dintre cei convertiţi putrezesc în unele din bisericile noastre! Ei sunt luaţi înăuntru şi ţinuţi doar în gură!
Este nevoie să se întâmple ceva mai mult cu acel cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei. Atunci cartoful poate să-şi închipuie că tot procesul digestiei s-a încheiat, dar nu, nu s-a încheiat! Cartoful merge în jos în stomacul meu şi acolo constată că o ploaie acidă este turnată fără cruţare peste el. Aceasta e o imagine a slujirii profetice în biserică. Ştim cu toţii că nu este confortabil, când se toarnă acid peste noi. Slujirea gingaşă, prin care am fost ridicaţi de pe farfurie, a fost
atât de agreabilă; dar când se toarnă acid peste noi, ceea ce simţim nu este deloc un sentiment plăcut. Acum cartoful este complet zdrobit şi nu mai arată deloc ca un cartof. Însă, în câteva săptămâni, ce să vezi, el a ajuns carne, sânge şi oase – o parte legată organic de trupul meu!
Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în îndeplinirea acestei sarcini? Care dintre noi are vreo slujire pe care nu ar fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom mărturisi că fără celelalte mădulare din Trup suntem neechilibraţi. Mâna nu este cu nimic mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din păcate, în creştinătate există o permanentă concurenţă între mădulare – mâna îşi clădeşte împărăţia ei, stomacul îşi clădeşte împărăţia lui şi gura şi-o clădeşte pe-a ei! Care este rezultatul acestei concurenţe? Nu un Trup, ci un “Laborator de Anatomie” cu o gură aici, un stomac dincolo, o mână în altă parte, şi un picior deoparte. Acesta nu este un Trup!
Care este nevoia noastră cea mai stringentă? Da, este adevărat, avem nevoie de instrucţiuni. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Trebuie să recunoaştem că suntem cu toţii importanţi în egală măsură – fiecare mădular din Trupul lui Hristos; şi marele lider de misiune nu este cu nimic mai de preţ în această slujire ca fratele sărac, care nu vorbeşte bine engleza, dar care iese şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi fac parte din acelaşi Trup.
„Vino mai sus” ne spune Domnul, „şi priveşte lucrurile din perspectiva mea.” Lucrurile arată foarte diferit, când sunt privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi nu dintr-o perspectivă pământească.
De ce sunt atât de mulţi lucrători creştini care au o părere atât de bună despre ei înşişi? Fii sincer. Ce gânduri ai cu privire la propria ta persoană, când eşti singur cu tine însuţi? Sunt ele gânduri de smerenie, de
recunoaştere a faptului că tu prin tine însuţi nu eşti
nimic?
Câteodată stau afară şi mă uit la stele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că tot Pământul este doar un fir de praf în acest Univers. Atunci spun: „O, Doamne, ce mare eşti! Ce vast e acest Univers! Sunt o astfel de particulă minusculă pe acest fir de praf numit Pământ; şi fiind aici eu pretind să te reprezint pe Tine şi predic oamenilor despre lucruri atât de măreţe. Te rog, ajută-mă să-mi pot estima corect propria persoană!”. V-aş recomanda ca fiecare dintre voi să vorbiţi aşa cu Dumnezeu.
Dumnezeu dă har celor smeriţi. Oricine poate dobândi cunoştinţă, dar numai cei smeriţi pot primi har. Avem nevoie mult mai mare de har decât de cunoştinţă.
M-am gândit la tinerii, care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familiile lor pentru noua lor credinţă. Ce vede o astfel de persoană, când vine la una din bisericile noastre? Oare vede Duhul lui Isus Hristos acolo? Oamenii din jurul nostru au o impresie aşa de rea despre creştinism!
De multă vreme cred că cel dintâi principiu al unei slujiri eficiente, fie în evanghelizare fie în alt domeniu, se găseşte înEvrei 2:17, unde scrie că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Vreau să medităm la aceste cuvinte: „S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”.
Cum pot să-i slujesc pe alţii? Trebuie să mă fac ca
ei în toate lucrurile. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.
De ce nu pot comunica cu o furnică micuţă care mişună pe podea? Pentru că sunt prea mare. Dacă mă duc la acea furnică în formă umană, se va înspăimânta. Singurul mod, în care pot comunica cu ea, este, în primul rând, să mă fac asemenea ei. Singura modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu noi a fost să devină ca noi. Putem înţelege cu toţii acest lucru; dar să ne aducem aminte că în slujirile noastre faţă de alţii – fie într-o
biserică locală fie într-o zonă încă neatinsă de Evanghelie
– cel dintâi principiu este acesta: să fim făcuţi asemenea lor în toate lucrurile, să stăm unde stau ei, după cum zicea Ezechiel: „Am ajuns (…) la robii de război (…) în locul unde se aflau; şi am rămas acolo (…) în mijlocul lor” (Ezechiel 3:15) .
Aceasta înseamnă, de exemplu, să nu vrem să ne ridicăm pe noi înşine deasupra altora în nici un fel. Din această cauză Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu îşi ia niciodată vreun titlu ca „Învăţător”, „Părinte”, sau orice alt titlu. De ce? Pentru că un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care îi slujeşti. Îi vei intimida cu măreţia ta, în loc să fii ca unul dintre ei.
În ciuda unui astfel de avertisment, noi totuşi avem astăzi în creştinătate o mulţime de oameni care au titluri.
Avem impresia că adoptând metodele lumii Îl putem sluji mai bine pe Dumnezeu. Însă nu avem dreptate.
Citim în Vechiul Testament că la un moment dat Filistenii au capturat Chivotul Legământului lui Dumnezeu. Însă au avut o problemă cu el, aşa că l-au trimis înapoi pe un car cu boi. După câţiva ani, David, când s-a hotărât să mute Chivotul, s-a gândit: „Uite, asta- i o idee bună. Modalitatea, prescrisă de Lege, de transportare a Chivotului pe umerii leviţilor e-n regulă pentru distanţe scurte, dar pentru distanţe lungi metoda Filistenilor se vede clar că e mai bună”. Aşa că a pus şi el Chivotul pe un car cu boi. Ştiţi ce s-a întâmplat mai departe. Boii s-au împiedicat şi Uza şi-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul. Dumnezeu S-a aprins de mânie şi l-a lovit pe loc cu moartea pe Uza, pentru că el nu era un levit. Dumnezeu nu a fost de acord să-Şi schimbe metodele. Atunci David a fost extrem de deranjat; dar de unde a început totul? A început atunci când David i-a imitat pe filisteni. Apoi a survenit moartea.
Tragedia morţii vine de fiecare dată când imităm lumea prin adoptarea metodelor ei, şi anume, când bisericile creştine sunt conduse prin metode manageriale, specifice societăţilor comerciale, şi când factorul financiar devine primordial în lucrarea creştină.
Este bine să ne întrebăm pe noi înşine: oare biserica sau organizaţia pe care o conducem ar supravieţui şi în condiţiile, în care ar înceta să mai intre bani în contul ei? Ori s-ar nărui totul din cauza lipsei banilor? O lucrare autentică a lui Dumnezeu se poatefolosi de bani, dar nu devine niciodată dependentă de bani. Ea va fi dependentă numai de Duhul Sfânt.
Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos atunci când altceva sau altcineva Îi ia locul de drept în Biserică. Acel altceva poate fi muzica. Eu nu sunt împotriva muzicii. Cred că trebuie să avem în bisericile noastre muzica de cea mai bună calitate, fără să imităm, însă, lumea. Dar nu e voie să depindem de muzică.
De exemplu, dacă credem faptul că la sfârşitul unei întâlniri creştine, punând orga să cânte în surdină noi putem mişca oamenii să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului Sfânt, aşa cum Isus şi apostolii au făcut- o, nu veţi mai avea nevoie să puneţi orga să cânte în surdină spre finalul predicii. Puteţi să o aveţi dacă vă place, dar nu e înspre folosul duhovnicesc al adunării. Când nu ai puterea Duhului Sfânt, vei încerca să-i manipulezi pe oameni prin metode psihologice pentru a-i determina să ia o decizie. Pe termen lung, însă, vei descoperi că astfel de decizii au fost numai emoţionale şi superficiale.
Duhul Sfânt este gelos pentru locul, care pe bună dreptate este al Lui în Biserică. Nu Îl poţi înlocui cu teologie. Nu Îl poţi înlocui cu muzică. Nu Îl poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri
şi le folosim pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea fi împotriva folosirii lor? Este scris că Isus a cântat un imn de laudă. În Evrei 2:12 citim că Însuşi Isus este Cel care conduce Biserica în lauda adusă Tatălui. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îl urmăm pe Conducătorul nostru. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia din aceste lucruri, dar se pune întrebarea, de care din acestea suntem dependenţi.
Suntem oare dependenţi de personalităţi proeminente sau de predicatori mari? Nu? Duhul Sfânt este gelos.
Isus a devenit un slujitor. Fiecare lider creştin vorbeşte despre un stil de viaţă de slujire şi ce înseamnă să fii un slujitor. De asemenea, sunt scrise multe cărţi pe acest subiect. Dar ce înseamnă aceasta în termeni practici? Permite-mi să te întreb: cum te porţi cu colegii de muncă? Cum te porţi cu colegul tău mai tânăr, care este proaspăt angajat la firma voastră? Este el într-adevăr un frate pentru tine sau trăieşte sub presiunea fricii de tine? Dacă este aşa, atunci chiar dacă ai predica despre slujire până la Ziua Judecăţii, trebuie să-ţi spun deschis, că nu ai înţeles slujirea. Nu l-ai înţeles pe Isus.
Isus a fost atât de simplu! El niciodată nu i-a intimidat pe oameni. El a spus: „Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El a fost Fiul sfânt şi curat al lui Dumnezeu, Care a trăit din veşnicii cu Tatăl, dar a venit şi a trăit pe Pământ ca un om obişnuit. El S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile.
Pentru ca să devenim asemenea fraţilor noştri, în toate lucrurile, ceva în noi trebuie să moară. Este scris despre Isus că „S-a smerit până la moarte”. Moartea este dovada smereniei noastre.
Bobul de grâu, care cade în pământ şi moare, va aduce multă roadă. Acesta a fost unul dintre adevărurile, pe care le-am descoperit în urmă cu douăzeci şi doi de
ani, când am avut acea criză de autenticitate înaintea Domnului. Am înţeles că cea mai mare lucrare, pe care o puteam eu face pentru Domnul în India, era să cad în pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce gândeau alţii despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile pe care mi le-am propus, faţă de iubirea de bani, faţă de tot şi în mod special faţă de mine însumi, astfel încât după aceea numai Isus să fie totul pentru mine şi să pot privi zilnic înspre El, spunând cu sinceritate (asemenea psalmistului): „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine? Şi pe Pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).
Există momente când mă culc în patul meu şi Îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, slujirea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu Îţi va lua locul vreodată. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci orice cu mine. Eu Te voi iubi şi atunci din toată inima mea”. Nimeni nu poate să-mi fure bucuria, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este bucurie deplină. Numai din acest izvor pot curge râuri de apă vie prin noi.
Încă ceva în încheiere: în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr în credinţă, Domnul mi-a vorbit din 2 Samuel 24:24, unde David spunea: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste nimic”.
Ceea ce Domnul a spus în acea zi inimii mele, a fost că El, atunci când a venit pe Pământ, a oferit ceea ce L-a costat totul. Deci eu, care aveam de gând să-L slujesc, va trebui să-L slujesc în acelaşi spirit de sacrificiu. Fiecare slujire a mea va trebui să mă coste ceva.
Cum stau lucrurile în slujirea ta pentru Domnul? A trebuit să jertfeşti vreodată ceva? Astăzi, în India, avem mulţi lucrători creştini care câştigă de cinci până la zece ori mai mult decât ar câştiga într-o slujbă din lume.
Este acesta sacrificiu?
În urmă cu treizeci şi unu de ani, când mi-am lăsat serviciul, pe care-l aveam în Marina Indiană, am luat o decizie: că nu voi folosi pentru nevoile mele nici un ban primit în plus faţă de venitul lunar câştigat în acea slujbă din Marină. Acea decizie m-a păzit de corupţie timp de treizeci şi unu de ani.
Nu trebuie să-i judecăm pe alţii şi nici eu nu sunt aici ca să vă judec. Pe mulţi dintre voi nu vă cunosc, deci îmi este uşor să vă spun următoarele: puneţi-vă întrebarea: care ar fi salariul vostru azi, dacă aţi avea un serviciu în lume.
John Wesley obişnuia să le spună colaboratorilor săi: „niciodată să nu se poată spune despre voi, că v-aţi îmbogăţit din predicarea Evangheliei”.
Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în acest domeniu. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Iată hemoragia din acea rană a cărei vindecare reprezintă prima urgenţă. Putem să ne pierdem vremea aici, vorbind despre orice alt subiect, care este sub soare, dar dacă nu ne ocupăm de problema iubirii banilor, toată slujirea noastră va fi compromisă.
Oamenii îşi schimbă domiciliul, mutându-se dintr- un loc în altul. Nu este nimic rău în asta; şi Isus Şi-a schimbat domiciliul din Cer pe Pământ. Dar când S-a mutat El, a făcut un pas de sus în jos şi a făcut-o, pentru că era preocupat cu-adevărat de salvarea oamenilor de aici de pe Pământ.
Tu de ce te-ai mutat?
Din nou vă spun, că nu vă judec. Am pus doar o
întrebare.
Ţi-ai schimbat domiciliul, pentru că ai simţit că din noua ta locaţie vei putea să Îl slujeşti mai eficient pe Domnul în India, ţara pentru care se pare că ai pe inimă o mare povară? Oare ai pe inimă o povară autentică?
Putem locui în confortul din sudul Indiei şi să avem pe inimă o povară pentru satele din nordul Indiei?
Poate că voi puteţi; dar eu nu văd cum aş putea să am o povară autentică în astfel de condiţii.
Poţi locui în Statele Unite ale Americii şi să ai pe inimă o povară pentru India? Da, dar numai pe hârtie. Poţi scrie pe hârtie că ai pe inimă orice cauză!
Diavolul este un mare înşelător. El ne înşeală profund şi e în stare să ne înşele până la capăt! El ne face să simţim că avem pe inimă o mare povară pentru o cauză, când de fapt nu avem nimic, ci numai vorbărie goală!
Vreau să fiţi sinceri cu voi înşivă.
Eu nu ţin aici un discurs pregătit dinainte.
Împărtăşesc cu voi inima mea.
Şi sper că aceasta e şi inima lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, eu nu vă judec. Dumnezeu mi-a spus cu ani în urmă: „Dacă îi vei judeca pe alţii, te vei distruge pe tine însuţi”.
Eu stau astăzi înaintea lui Dumnezeu şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este o pocăinţă zilnică, pentru că văd multe domenii din viaţa mea, în care nu sunt ca Isus. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, n-am vorbit prietenos cu acea persoană. Vreau să învăţ cum să vorbesc”.
Aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26), valoarea creştinismului unui om care nu-şi poate controla limba este zero.
Vreau să ţin întotdeauna acest verset înaintea
ochilor mei.
Odată, Pavel a spus ceva despre colaboratorii săi: când căuta să trimită pe cineva în Filipi, el a spus că l-a putut găsi numai pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, „umblau după foloasele lor” (Filipeni 2:19-21). Observaţi că Pavel nu spunea aceasta despre necredincioşi, ci despre unii din colaboratorii lui. A face parte din echipa lui Pavel era un lucru deosebit, pentru că Pavel era acel tip de persoană, care nu a permis nici chiar
unui colaborator ca Ioan Marcu să rămână în echipa lui, deoarece a constatat că acesta nu era destul de intransigent. Deci cu toate că din echipa lui Pavel făceau parte numai oameni selecţionaţi, totuşi Pavel simţea că majoritatea colaboratorilor lui „umblă după foloasele lor, şi nu după cele ale lui Isus Hristos” .
Astăzi mulţi predică Evanghelia şi par a fi îngrijoraţi de soarta celor pierduţi, dar, de fapt, ei caută propriul lor câştig şi confort. Ei se îngrijesc de propria lor avansare în ierarhia socială.
Îşi promovează copiii şi rudeniile, pentru ca, atunci când ei se vor retrage din activitate, aceştia să le ducă mai departe lucrarea.
Saul a vrut şi el să-l promoveze pe Ionatan, dar Dumnezeu a spus: „Nu Ionatan, ci David este succesorul la împărăţie”. Acest fapt l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să-l elimine pe David pentru a-l promova pe propriul său fiu.
Credeţi că nu se întâmplă asemenea lucruri şi în creştinătatea din zilele noastre? Se întâmplă.
Când îl slujim pe Domnul şi vorbim adevărul nu vom deveni populari, însă căutând să plăcem oamenilor nu putem fi slujitori ai lui Hristos.
Vreau să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi în mod deosebit pentru aceia, care lucrează din greu în împrejurări dificile, care au făcut sacrificii, pe care noi nu le vom cunoaşte decât la revenirea Domnului Isus, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt popularizate şi care nu sunt în bătaia reflectoarelor mass-media; dar care sunt temători de Dumnezeu, sunt oameni smeriţi şi sacrifică mult pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut pe aceşti oameni şi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru astfel de slujitori. Eu sunt pe nicăieri în comparaţie cu oricare dintre ei. Mulţi dintre aceşti slujitori destoinici
lucrează în bisericile şi-n organizaţiile noastre. Haideţi să călcăm pe urmele lor.
Cel ce are urechi de auzit, sa audă. Amin.
DUMNEZEU ARE NEVOIE DE BĂRBAŢI
Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume
– bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I
asculte zilnic glasul;
– bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu;
– bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;
– bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;
– bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;
– bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea;
– bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;
– bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;
– bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice;
– bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;
– bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;
– bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;
– bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;
– bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;
– bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;
– bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;
– bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;
– bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;
– bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;
– bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;
– bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;
– bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);
– bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;
– bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;
– bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin;
– bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;
– bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;
– bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;
– bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii, atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;
– bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;
– bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;
– bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;
– bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan (în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva);
– bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;
– bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;
– bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;
– bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor;
– bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;
– bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;
– bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori;
– bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;
– bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;
– bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;
– bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;
– bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;
– bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;
– bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după
foloasele lor”;
– bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;
– bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;
– bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni
apostolilor şi proorocilor din vechime.
Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat.
Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi, enumerate mai sus. Deci, cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului
CÂTEVA ADEVĂRURI IMPORTANTE PE CARE LE-AM ÎNVĂŢAT
În cei 40 de ani în care am fost un creştin născut din nou, am învăţat câteva adevăruri importante care m- au încurajat şi care au dat direcţie şi scop vieţii mele. În cele ce urmează vi le împărtăşesc, în speranţa că ele vor fi, de asemenea, o încurajare şi pentru voi.
1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus
„I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23)
Acesta e cel mai mare adevăr dintre toate câte am descoperit în Biblie. El m-a transformat dintr-un credincios nesigur şi depresiv într-unul care întotdeauna are siguranţă deplină în Dumnezeu şi care întotdeauna e plin de bucuria Domnului.
Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai acesta singur ne dezvăluie proporţiile acestei iubiri, şi anume că Dumnezeu ne iubeşte LA FEL CUM L-A IUBIT PE ISUS.
Din moment ce nu există părtinire în iubirea pe care Tatăl nostru Ceresc o are faţă de oricare din copiii Săi, El va fi cu siguranţă bucuros să facă pentru noi, copiii Lui, orice din ceea ce a făcut pentru Fiul Său întâi-născut, Isus. Ne va ajuta aşa cum L-a ajutat pe Isus. Se va îngriji de noi în măsura în care S-a îngrijit de Isus. Va fi la fel de interesat în planificarea detaliată a vieţii noastre
cotidiene, cât a fost de interesat în cazul vieţii lui Isus. Niciodată nu ni se poate întâmpla ceva care să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El are un plan pregătit pentru orice eventualitate. Deci, nu mai trebuie să fim nesiguri. Scopul trimiterii noastre pe Pământ este la fel de bine definit ca scopul trimiterii lui Isus.
Toate aceste realităţi sunt adevărate şi în cazul tău, dar lucrează pentru tine numai dacă le crezi.
Nimic nu lucrează în favoarea celui care nu crede
Cuvântul lui Dumnezeu.
2. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în oamenii
sinceri
„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7)
A umbla în lumină înseamnă, în primul rând, să nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu nu-i poate suferi pe cei care nu sunt cinstiţi cu El. Isus a vorbit mai mult împotriva celor care se dădeau drept alţii, decât împotriva oricărei alte categorii de oameni păcătoşi.
Înainte ca Dumnezeu să ne ceară un comportament exterior desăvârşit, El ne cere să fim sinceri. Aceasta este linia de start a adevăratei sfinţenii şi din acest izvor decurg toate celelalte. Dacă este vreo atitudine cu-adevărat uşor de adoptat pentru oricare dintre noi, aceasta este sinceritatea. Deci, fii prompt în mărturisirea păcatului tău înaintea lui Dumnezeu. Nu da nume „decente” gândurilor păcătoase care-ţi vin în minte. Nu spune că: „Eu doar am admirat frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu” când tu, de fapt, te-ai pângărit în imaginaţia ta cu un gând de preacurvie. Nu spune că mânia care te-a
cuprins, a fost o „indignare sfântă”. Dacă eşti necinstit,
nu vei avea niciodată biruinţă asupra păcatului.
Nu numi niciodată păcatul „o greşeală din neatenţie”, pentru că sângele lui Isus nu a fost dat pentru a scuza neatenţiile tale, ci pentru a te curăţa complet de păcate! El nu curăţă oameni nesinceri.
Există speranţă numai pentru oamenii sinceri:
„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte…”
(Proverbe 28:13).
De ce a spus Isus că exista mai multă speranţă ca prostituatele şi hoţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Pentru că prostituatele şi hoţii nu aveau pretenţia de a fi consideraţi sfinţi.
Mulţi tineri se îndepărtează de biserici din cauză că membri bisericilor le dau impresia, că ei înşişi nu au nici o luptă cu păcatul. Acei tineri gândesc astfel:
„Adunarea aceea de sfinţi nu ar putea înţelege vreodată problemele noastre!”. Dacă aceasta e situaţia la noi, atunci să ştiţi că nu suntem ca acel Hristos care îi atrăgea la Sine pe păcătoşi.
3. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel care dă cu
bucurie
„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7)
Iată de ce dă Dumnezeu omului libertate totală atât înainte şi după convertire, cât şi înainte şi după umplerea cu Duhul Sfânt.
Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să îi controlăm pe alţii sau să facem presiune asupra lor. Le vom da libertatea să fie diferiţi de noi, să vadă altfel lucrurile decât noi şi să crească spiritual în ritmul, în care ei înşişi sunt călăuziţi de Dumnezeu.
Constrângerile de orice fel sunt de la diavol.
Duhul Sfânt îi umple pe oameni, în timp ce demonii doresc să îi posede. Diferenţa este aceasta: când Duhul Sfânt umple pe cineva, El totuşi oferă acelei persoane libertatea să acţioneze, îndemnat de voinţa lui. Când demonii îi posedă, însă, pe oameni, îi privează de libertate şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul Sfânt se concretizează şi în autocontrol (vezi Galateni 5:22,23). Posedarea demonică însă duce la pierderea autocontrolului.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice lucrare pentru Dumnezeu care NU este făcută cu dragă inimă, cu bucurie, în libertate, deci într-un mod voluntar, este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei recompense sau al unui salariu, este tot o lucrare moartă. Orice ban dat lui Dumnezeu sub presiunea celor din jur, nu are nici o valoare în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu!
Dumnezeu preţuieşte incomparabil mai mult puţinul care Îi este dat cu dragă inimă, decât o mare dărnicie făcută din constrângere, sau făcută numai pentru a uşura conştiinţa cuiva.
4. Sfinţenia vine prin aţintirea privirii la Isus
„Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea
credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2)
Secretul evlaviei se găseşte în Persoana lui Hristos care a venit în trupul nostru uman, (aşa cum ne este relevat foarte clar în pasajul din 1 Timotei 3:16), şi nu în doctrina venirii lui Hristos în trupul nostru uman. Prin Însăşi Persoana Lui devenim sfinţi, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Său uman.
Străduinţele depuse pentru sfinţirea cuiva prin eforturi proprii, oricât ar fi ele de mari, nu vor reuşi niciodată să transforme o inimă păcătoasă într-una sfântă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi trebuie să facă o lucrare în noi.
Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu şi nu poate fi câştigată vreodată prin fapte (Romani 6:23). Biblia stabileşte principiul că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (face sfinţi) pe deplin; acest adevăr reiese atât de clar din 1 Tesaloniceni 5:23, încât niciunul din noi nu-l putem răstălmăci. Totuşi o mulţime de credincioşi se zbat să devină sfinţi prin propriile eforturi de autolepădare, însă în loc să fie sfinţi ei devin farisei.
„Sfinţenia pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24) şi care nu este o iluzie, se dobândeşte prin credinţa în Isus, cu alte cuvinte prin „aţintirea privirii la Isus”.
Continuând să privim numai la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât doctrina noastră e mai pură, cu atât devenim farisei mai mari.
Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe Pământ au fost dintre aceia care au predicat cele mai înalte standarde ale sfinţeniei obţinute prin propriile eforturi. Trebuie să avem grijă să nu ajungem şi noi ca unul dintre ei!
Ce înseamnă aţintirea privirii la Isus, ne este explicat foarte clar în Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să privim la El ca la Unul care a trăit pe Pământ, „Şi-a luat crucea” în fiecare zi, şi „ în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15) . Isus este Înaintemergătorul nostru (Evrei 6:20), pe urmele Căruia trebuie să păşim. Apoi, în al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul care este acum „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi, fiind gata să ne ajute în orice încercare sau ispită.
5. Trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt în mod
continuu
Din traducerea literală a pasajului „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) reiese că trebuie să fim umpluţi în mod continuu de Duhul Sfânt.
Este imposibil să trăim viaţa creştină aşa cum o vrea Dumnezeu, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-L slujim aşa cum trebuie pe Dumnezeu, fără să fim unşi de Duhul şi fără să primim darurile Lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.
Duhul Sfânt a venit pentru ca noi să devenim asemenea lui Isus, atât în trăirea personală, cât şi în slujirea noastră (vezi 2 Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul Sfânt pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus în caracterul nostru şi pentru a ne echipa la o slujire asemănătoare cu slujirea lui Isus. Noi nu avem aceeaşi sarcină de îndeplinit, pe care a avut-o de îndeplinit Isus, deci nu vom putea face exact ceea ce a făcut Isus în slujirea Lui, dar putem fi tot atât de complet echipaţi pentru slujirea lui Dumnezeu, precum era Însuşi Isus, şi aceasta pentru a putea îndeplini PROPRIA NOASTRĂ sarcină.
Pentru ca râuri de apă vie să curgă prin noi, tot ceea ce se aşteaptă din partea noastră sunt setea şi credinţa corespunzătoare (Ioan 7:37-39).
Trebuie să ne dorim cu ardoare darurile Duhului Sfânt, dacă vrem ca ele să opereze în vieţile noastre (1 Corinteni 14:1). Altfel nu le vom avea niciodată.
O biserică fără darurile Duhului Sfânt, este ca un om care s-ar putea să fie viu, dar este surd, orb, mut şi olog, deci ineficient.
6. Calea crucii este calea vieţii
„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună
cu El” (2 Timotei 2:11)
Nu există nici o altă modalitate în care s-ar putea manifesta viaţa lui Isus în trupul nostru, decât prin acceptarea morţii faţă de sine – în toate situaţiile, pe care ni le pregăteşte şi ni le potriveşte Dumnezeu (2 Corinteni 4:10,11).
Dacă vrem să biruim păcatul, atunci trebuie să ne socotim„morţi faţă de păcat” în toate situaţiile(Romani 6:11). Dacă vrem să trăim, trebuie ca „prin Duhul să facem să moară faptele trupului” (Romani 8:13). În viaţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt ne va conduce mereu la cruce.
Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii, în care suntem„daţi morţii toata ziua” (Romani 8:36) şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În asemenea situaţii trebuie să acceptăm „ omorârea Domnului Isus” (2 Corinteni 4:10) pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta prin noi.
7. Părerile oamenilor sunt bune de aruncat la coş
„Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)
Când suflarea părăseşte nările unui om, el nu este cu nimic mai deosebit decât ţărâna, pe care o călcăm în picioare. Atunci să preţuim părerea omului?
Dacă nu suntem convinşi de faptul că părerile TUTUROR oamenilor puse la un loc nu valorează mai mult decât gunoaiele pe care le aruncăm la coş, atunci nu Îl vom putea sluji eficient pe Domnul. Când căutăm să plăcem chiar şi unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).
Părerea fiecărui om este lipsită de valoare în comparaţie cu părerea lui Dumnezeu. Cel care s-a convins de acest lucru, va căuta după aceea numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi slujirea lui. El nu va căuta niciodată să impresioneze oamenii sau să se justifice înaintea lor.
8. Dumnezeu dispreţuieşte tot ce este mare în ochii lumii
„Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15)
De fapt lucrurile care sunt considerate mari în ochii lumii nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, dar sunt deosebit de respingătoare pentru El. Deci, conştientizând faptul că tot ce este înălţat înaintea lumii stârneşte repulsia lui Dumnezeu, trebuie ca toate acestea să stârnească şi repulsia noastră.
Banul, fiind preţuit de toţi oamenii, este ceva înălţat pe Pământ. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi doresc să se îmbogăţească vor suferi, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9-10):
(a) vor cădea în ispită,
(b) vor cădea într-o capcană,
(c) vor cădea pradă unor dorinţe nebuneşti,
(d) vor cădea pradă unor dorinţe distrugătoare,
(e) se vor prăbuşi în ruină,
(f) vor cădea în nenorocire,
(g) se vor rătăci de la credinţă şi
(h) se vor străpunge singuri cu o mulţime de
chinuri.
Am văzut cum credincioşilor de pretutindeni li se întâmplă aceste lucruri.
Una dintre principalele cauze ale faptului că în ţara noastră, în aceste zile, mai niciodată nu se poate auzi
vreun cuvânt profetic de la Domnul, este că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cum este şi cuvântul profetic), nu vor fi date de Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi în privinţa banilor (Luca 16:11). De aceea auzim aşa de multe predici şi mărturii plictisitoare la bisericile şi la conferinţele noastre.
9. Nimeni nu ne poate face rău, în afară de noi înşine
„Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă
pentru bine?” (1 Petru 3:13)
Dumnezeu este atât de puternic, încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său, adică spre binele acelora care nu au vreo ambiţie pământească, în afara voii Lui, pentru vieţile lor (Romani 8:28). Cel ce are ambiţii egoiste nu-şi poate revendica această promisiune, dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu în totalitate ne putem baza pe această promisiune, în fiecare clipă a vieţii trăite pe acest Pământ. Nimic nu ne poate face rău.
Tot ce ne fac alţii – bine sau rău, în mod accidental sau deliberat – va trece prin filtrul specificat în Romani 8:28, astfel încât va răzbate până la noi numai ceea ce lucrează cu-adevărat înspre binele nostru, transformându-ne de fiecare dată mai mult în asemănarea lui Hristos (Romani 8:29). Această transformare este acel bine plănuit de Dumnezeu pentru noi. Pentru aceia care îndeplinesc condiţiile enumerate în acest verset, acest filtru funcţionează perfect, chiar de fiecare dată.
În plus, 1 Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău, dacă suntem „plini de râvnă pentru bine”. Din păcate acest verset nu este la fel de bine cunoscut ca
cel din Romani 8:28, de aceea trebuie să-l facem cunoscut acum. Însă, vă rog să ţineţi cont că şi această promisiune este aplicabilă numai în cazul celor care sunt plini de râvnă în a-şi ţine inima plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Îi va fi imposibil oricărui demon sau om să facă rău unui astfel de credincios.
Deci, ori de câte ori vreun creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite în mod indirect faptul că el nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu a fost chemat după planul lui Dumnezeu şi nu a fost plin de râvnă pentru bine. Altfel, orice i-ar fi făcut alţii ar fi lucrat înspre binele lui, şi atunci nu ar fi avut nici o plângere.
Oricât ar părea de ciudat, singurul care poate să îţi facă rău eşti tu însuţi, prin necredinţa ta şi prin atitudinea ta greşită faţă de alţii.
Eu am acum aproape 60 de ani şi vă pot spune sincer, că nimeni nu a reuşit vreodată să-mi facă rău în toată viaţa mea. Au încercat mulţi, dar TOT ceea ce au făcut ei a lucrat pentru binele meu cel mai înalt şi pentru binele slujirii mele. Deci, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Cei care mi s-au opus au fost deseori aşa-zişi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă spun mărturia mea numai pentru a vă încuraja să credeţi că aceasta poate fi şi mărturia voastră, încontinuu.
10. Dumnezeu are un plan desăvârşit pentru vieţile noastre
„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10)
Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a plănuit şi ce vom face cu vieţile noastre, trăite pe Pământ. Acum, datoria noastră este să aflăm
acel plan, zi de zi, şi să-l urmăm. Noi nu vom putea face niciodată un plan mai bun decât cel făcut de Dumnezeu.
Noi nu trebuie să imităm ceea ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu este diferit pentru fiecare dintre copiii Lui. De exemplu, planul lui Dumnezeu pentru Iosif a fost ca el să locuiască în palatul din Egipt şi să trăiască în mare confort în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în mare disconfort, în pustiu, în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, prin urmărirea confortului şi a unui trai liniştit, ar fi ratat voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Exact în acelaşi fel este şi astăzi: s-ar putea ca Dumnezeu să vrea ca un frate să trăiască toată viaţa lui în confortul din Statele Unite ale Americii, iar altul să trudească din greu toata viaţa lui în arşiţa şi-n praful din India de Nord. Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă, în loc să-şi compare soarta cu soarta celuilalt frate şi să fie invidios şi critic faţă de el.
Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins că oricine altcineva ar mai trebui să aibă chemarea mea.
Însă nu vom fi niciodată în stare să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria cinste, sau dacă iubim banii sau confortul sau aprobarea oamenilor.
11. Secretul pentru a fi puternic este cunoaşterea
îndeaproape a lui Dumnezeu
„Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul
lor, vor rămâne tari” (Daniel 11:32)
Astăzi, Dumnezeu nu vrea ca noi să-L cunoaştem indirect, prin intermediul altora. El invită chiar şi pe credinciosul cel mai tânăr să Îl cunoască în mod personal
(Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică ca fiind cunoaşterea personală lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune din viaţa lui Pavel şi trebuie să fie şi pasiunea noastră cea mai mare (Filipeni 3:10).
Cel care doreşte să-L cunoască îndeaproape pe Dumnezeu, va trebui ca întotdeauna să Îi dea ascultare. Isus a spus că singurul mod prin care omul se poate menţine viu spiritual este prin ascultarea de FIECARE Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). El a mai spus că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El este cel mai important lucru în viaţa creştină (Luca 10:42).
Trebuie neapărat să ne dezvoltăm deprinderea pe care a avut-o Isus, de a Se consulta zilnic cu Tatăl, începând de dimineaţa devreme (Isaia 50:4), şi continuând toată ziua; iar apoi de a fi într-o atitudine de ascultare şi în timpul orelor nopţii, când dormim – astfel încât atunci când ne trezim din somn noaptea să putem spune: „Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:10).
Cunoaşterea lui Dumnezeu ne va face biruitori în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm şi dacă Îi dăm ascultare, El ne va spune de fiecare dată care este soluţia.
12. Noul Legământ este cu mult superior Vechiului Legământ
„Legământul al cărui mijlocitor este El [Isus], este mai bun…” (Evrei 8:6)
Mulţi creştini nu ştiu că este o diferenţă fundamentală între Vechiul Legământ şi Noul Legământ (Evrei 8:8-12). Măsura în care Noul Legământ este superior Vechiului Legământ este dată de măsura în care Isus Îi este superior lui Moise (2 Corinteni 3 şi Evrei 3).
În timp ce Vechiul Legământ a putut curăţa (sfinţi) numai viaţa exterioară a unei persoane prin frica de judecată şi prin promisiunea răsplătirii, Noul Legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne transmite natura lui Hristos – o natură care este complet pură şi iubitoare.
Există o diferenţă enorm de mare între un porc ţinut curat prin reţinerea lanţurilor cu care este legat (frica pedepsei sub Lege) şi o pisică, care se ţine singură curată din cauză că aceasta e natura ei interioară. Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două Legăminte.
13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi
de oameni
„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus,
vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12)
Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume vor avea necazuri (Ioan 16:33); iar când S-a rugat Tatălui a spus că nu Îi cere să-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-au învăţat pe credincioşi că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai prin multe necazuri (Fapte 14:23).
Isus a spus că dacă oamenii l-au numit „Beelzebul” pe Stăpânul casei, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Astfel putem şti că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele dintre acele nume care mi-au fost date de alţi „credincioşi”, au fost: „diavol”, „fiul diavolului”, „duh rău”, „Antihrist”,
„înşelător”, „terorist”, „criminal” şi „Diotref”. A fost o mare onoare pentru mine ca prin aceste etichetări să fiu identificat ca un membru al casei lui Isus. Toţi cei care Îl slujesc pe Domnul cu credincioşie vor avea parte de aşa ceva.
Isus a mai spus că un prooroc adevărat nu va fi preţuit „ între rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a
fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare prooroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile lui rudenii, lucru adevărat chiar şi astăzi. În mod similar, un apostol adevărat va fi tratat „ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Celor mai mari slujitori ai lui Dumnezeu le-a fost destinată întotdeauna o soartă a suferinţei şi a respingerii.
Cei mai mulţi credincioşi au acceptat învăţătura foarte larg răspândită, că Biserica va fi răpită înainte de
„necazul cel mare”, deoarece această învăţătură oferă confort firii pământeşti. Dar Isus a spus foarte clar în Matei 24:29-31 că El se va întoarce să-i ia pe aleşii Săi numai DUPĂ necazul cel mare. NU EXISTĂ NICI UN SINGUR VERSET ÎN TOT NOUL TESTAMENT CARE NE ÎNVĂŢĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE NECAZUL CEL MARE, PRIN FAPTUL CĂ VA FI RĂPITĂ DIN
ACEST NECAZ. Această doctrină a fost inventată de oameni pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în Anglia.
Acum noi trebuie să pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.
14. Trebuie să-i primim pe toţi cei pe care îi primeşte Dumnezeu
„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup” (1 Corinteni 12:18,25)
Dumnezeu a ridicat diferiţi oameni în diferite vremuri şi-n diferite zone geografice, pentru a-Şi restabili o mărturie nepătată. Dar de fiecare dată, după ce au murit acei oameni ai lui Dumnezeu, cei care au venit după ei şi-au făcut propriile grupări cultice şi exclusiviste.
Însă Trupul lui Hristos este mai cuprinzător decât orice grupare; nu avem voie să uităm niciodată acest
lucru. Astăzi Mireasa lui Hristos se găseşte în foarte multe grupări.
Aşa că trebuie neapărat să căutăm părtăşia cu toţi cei pe care Dumnezeu i-a acceptat, chiar dacă nu putem lucra împreună cu mulţi dintre ei din cauza diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.
15. Trebuie să tratăm orice fiinţă umană cu
demnitate
„Cu ea [limba] blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (…) Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9,10)
Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte o fiinţă umană nu este niciodată de la Dumnezeu. Este întotdeauna de la Satan, care mereu caută să-i înjosească şi să-i degradeze moral pe oameni.
Ni se porunceşte să vorbim tuturor oamenilor „cu blândeţe şi cu respect” (1 Petru 3:15) – fie că este vorba de soţia sau de copiii noştri, fie de tineri, de cerşetori sau de duşmani. Trebuie neapărat ca toţi oamenii să fie trataţi cu demnitate. De exemplu, când slujim cu dărnicie pe un frate mai sărac, trebuie să o facem în aşa fel încât să nu îl privăm de demnitatea lui ca fiinţă umană. Trebuie să fim fratele şi nu binefăcătorul lui.
16. În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare
„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19)
În legătură cu toate nevoile lor financiare, slujitorii creştini cu normă întreagă trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să se destăinuiască numai Lui în legătură cu acele nevoi. Atunci Dumnezeu îi va îndemna copiii Lui
să-i susţină. Ei nu trebuie să trăiască aşa cum trăiesc mulţi în zilele noastre care spun că „trăiesc prin credinţă”, dar strecoară aluzii cu privire la nevoile lor.
„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14) . Înseamnă că acelora care Îl slujesc pe Domnul cu normă întreagă le este permis să primească daruri de la alţi credincioşi, dar ei niciodată nu trebuie să primească vreun salariu. Este o foarte mare diferenţă între dărnicie şi un salariu. Dărnicia nu vine pe baza formulării vreunei cereri, în timp ce un salariu poate fi cerut şi renegociat la cerere. Iată motivul pentru care cele mai multe biserici şi instituţii creştine din zilele noastre sunt într-o stare decăzută.
Chiar dacă respectăm acest principiu, încă trebuie să avem mare grijă şi la următorul aspect: niciodată dărnicia provenită de la cineva care este mai sărac decât noi, să nu fie folosită pentru nevoile noastre personale sau pentru cele ale familiei noastre, ci să fie dată cuiva care se află într-o nevoie şi mai mare sau să fie dată pentru lucrarea Domnului.
Iată „Zece Principii” despre bani, de care slujitorii
ar trebui să ţină seama:
1. Niciodată nu destăinui nevoile tale financiare altei
persoane decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).
2. Niciodată nu accepta bani de la necredincioşi (3 Ioan 7).
3. Niciodată nu te aştepta la vreo dărnicie din partea
cuiva (Psalmi 62:5).
4. Niciodată nu permite cuiva să te controleze sau să-ţi influenţeze slujirea prin faptul că-ţi dă bani.
5. Niciodată să nu accepţi bani de la aceia care nu primesc slujirea ta.
6. Niciodată să nu accepţi bani pentru nevoile tale personale sau pentru cele ale familiei tale de la cineva care este mai sărac decât tine.
7. Niciodată să nu fi dependent de vreun om, din
punct de vedere financiar.
8. Niciodată nu folosi banii lui Dumnezeu într-un mod care ar face pe alţii să te suspecteze de folosirea greşită a acelor bani (2 Corinteni 8:20,21).
9. Niciodată nu fi exaltat când primeşti bani.
10. Niciodată nu fi deprimat când pierzi bani.
Concluzie
Sper ca aceste adevăruri nu numai să vă încurajeze, dar să vă şi elibereze. Dacă luaţi în serios umblarea voastră cu Domnul şi slujirea voastră, ar trebui să luaţi în serios toate aceste adevăruri în viaţa voastră de zi cu zi.
OAMENII NECESARI LUI DUMNEZEU
PREFAŢĂ
Această carte conţine esenţa unei serii de mesaje transmise la Adunarea Evanghelică, prilejuită de cea de-a 20-a Conferinţă Aniversară, din India, în Ianuarie 1971.
Eu nu vorbesc aici ca unul care a ajuns acolo, ci ca unul aflat în căutarea harului Domnului pentru a obţine calificativul, fiind dureros de conştient de faptul că încă mai am un drum lung de parcurs.
Convingerea mea a fost dintotdeauna că, Cuvântul Domnului trebuie comunicat cu încredere, chiar dacă, între timp, însuşi mesagerul lui este încercat de acel Cuvânt. De aceea consider aceste mesaje în primul rând drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru inima mea. Ele mă condamnă pe mine nu doar într-un punct, ci în mai multe.
A fost plăcută înaintea Domnului slăvirea acestui Cuvânt la Conferinţă deoarece numeroşi oameni din întreaga lume s-au rugat. Acum este trimis mai departe cu rugăciunea de a se dovedi o binecuvântare pentru mulţi alţii.
Mesajele sunt reproduse în forma lor vorbită.
Zac Poonen
„Nevoia bisericii de astăzi nu constă într-o tehnologizare mai extinsă sau mai performantă, nici în organizaţii noi sau metode mai noi şi mai multe, ci în oamenii pe care să-i poată folosi Duhul Sfânt… Duhul Sfânt nu curge prin metode, ci prin oameni. El nu vine într-o maşinărie, ci într-un om. El nu unge planuri, ci oameni… Capacităţile naturale şi avantajele educaţionale nu contează ca factori în această chestiune; ci puterea pentru credinţă, capacitatea de rugăciune, puterea de sfinţire desăvârşită, capacitatea de auomicime, o pierdere absolută a sinelui propriu în gloria lui Dumnezeu, şi un dor şi o căutare, întotdeauna prezente şi nepotolite, după toată plinătatea lui Dumnezeu – oameni care pot pune pe jar biserica pentru Dumnezeu; nu într-un mod zgomotos spectacular, ci cu o căldură intensă şi liniştită care topeşte şi schimbă fiecare lucru pentru Dumnezeu. Dumnezeu poate lucra minuni dacă găseşte oameni potriviţi.”
– E. M. Bound
OAMENI DE CALIBRU SPIRITUAL
De-alungul secolelor, bărbaţii şi femeile pe care Dumnezeu i-a putut folosi ca să învingă forţele întunericului, ca să lase un impact permanent asupra păgânătăţii pentru Numele Lui şi ca să instituie o mărturie pentru slava Lui, au fost întotdeauna puţini la număr. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt primite de mulţi, însă rămăşiţa care lucrează împreună cu Dumnezeu a fost întotdeauna un grup mic. Din armata de 32.000 de bărbaţi a lui Ghedeon, Dumnezeu a putut folosi doar 300. De-alungul istoriei bisericii, proporţia a fost aproximativ aceeaşi. Câţiva sunt dispuşi să plătească preţul de a fi parte a acelei rămăşiţe.
Eu cred că astăzi ochii Domnului aleargă încoace şi încolo peste tot pământul căutând astfel de oameni – oameni de calibru spiritual – pe care El îi poate folosi să-I slăvească Numele Lui mare acolo unde este blamat în prezent.
Într-o asemenea zi, în Israelul de acum 2500 de ani, când Numele lui Iehova era dezonorat, Dumnezeu a trimis un mesaj poporului Său, spunând: „Şi popoarele vor cunoaşte că Eu sunt Domnul…când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor” (Ezechiel 36:23).
O promisiune implicită era în acest mesaj, însă o promisiune dependentă de o condiţie. Popoarele vor cunoaşte că Iehova era adevăratul Dumnezeu, dar numai atunci când El va fi fost sfinţit în vieţile oamenilor Săi.
Dumnezeu caută astăzi bărbaţi şi femei care să-I permită Lui să fie aşa de sfinţit în ei încât oamenii din jur să înceapă să recunoască aceasta, lăsând asupra lor un impact pentru Numele lui Dumnezeu. Găsim acest fapt exemplificat în viaţa unui om al lui Dumnezeu care a trăit în secolul 9 Î.Hr. Pe măsură ce ne uităm la viaţa lui, vom găsi cel puţin trei lucruri care ar trebui să- l caracterizeze pe slujitorul lui Dumnezeu din secolul 20.
Elisei era un om asemenea nouă, caracterizat de aceleaşi emoţii, dar care a influenţat generaţia lui pentru Dumnezeu. În înregistrarea vieţii lui adusă nouă în Scriptură, sunt trei locuri unde citim despre impresiile pe care el le făcea asupra celorlalţi. Haideţi să ne uităm la ele una câte una.
UN OM SFÂNT AL LUI DUMNEZEU
„Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce pâine la ea. Şi ori de câte ori trecea pe acolo, el se ducea să mânânce pâine. Ea a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt a lui Dumnezeu” (2 Împăraţi 4:8, 9).
Femeia care a făcut această observaţie era „o femeie bogată şi influentă” (Biblia Amplificată). Nu era o persoană naivă, uşor de impresionat prin aparenţe. Elisei vizitase frecvent casa ei şi ea îl privise zi după zi, aşa cum ne privesc pe noi păgânii. În final, a ajuns la concluzia sigură că Elisei era un om sfânt al lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, când alţii ne privesc, dacă nu pot să ajungă la aceeaşi concluzie, atunci orice am spune sau face nu va fi de nici un folos. Nu mă refer la impresia pe care o facem asupra oamenilor care ştiu foarte puţin despre noi, ci despre impresia asupra celor care ne întâlnesc în mod frecvent, aceia cu care locuim, aceia care ne cunosc complet.
Care este impresia pe care o lăsăm asupra altora? Ne consideră ei doar inteligenţi, spirituali şi elocvenţi sau poate având personalităţi dinamice? Aceste calităţi sunt esenţiale şi excelente pentru oamenii de vânzări, dar noi nu suntem chemaţi să fim oameni de vânzări. Noi suntem chemaţi să fim, în primul rând, bărbaţi şi femei sfinte ai lui Dumnezeu.
În bisericile şi organizaţiile noastre creştine, avem mulţi predicatori şi solişti, teologi şi administratori. Mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Dar avem noi oare oameni sfinţi ai lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea importantă.
Numai când avem bărbaţi şi femei sfinte vom avea o trezire adevărată.
Cred că este adevărat să spunem că, de obicei, sfârşim devenind tipul de oameni care ne-am dorit realmente să fim, în inimile noastre.
Dacă ne-am dorit fierbinte să fim bărbaţi şi femei sfinţi ai lui Dumnezeu – şi aminiţi-vă, Dumnezeu vede cel mai adânc dor din inimile noastre şi răspunde acelui dor – cu siguranţă vom fi aşa.
Prin urmare, dacă astăzi nu suntem sfinţi, probabil motivul este că ambiţiile noastre adevărate au fost altele. Poate că suntem mulţumiţi să fim doar inteligenţi şi dinamici, având perspicacitate administrativă. Este uşor să spunem că ne dorim sfinţirea mai mult decât orice altceva, pentru că este drept a spune aşa. Dar asemeni poporului lui Dumnezeu din zilele lui Isaia şi Ezechiel, dorinţele cele mai profunde ale inimilor noastre şi cuvintele de pe buzele noastre pot fi ca doi poli opuşi (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31).
Putem predica o binecuvântare sau putem predica două. Dar nici o teorie a sfinţirii şi nici o mărturie a experienţelor trecute nu pot vreodată să substituie o viaţă cu adevărat sfântă – o viaţă a cărei sfinţire nu este o iluzie, care posedă
„dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24).
Ştim că în India, unii dintre prietenii noştri necreştini au un standard moral foarte înalt. Dacă văd în noi un standard de sfinţire mai jos decât îi învaţă religia lor pe ei, cum ar putea fi atraşi vreodată la Domnul Isus Hristos? Cât de trist dar adevărat este că unii necreştini devotaţi manifestă adesori un grad mai mare de integritate şi corectitudine decât o fac mulţi creştini. Ar trebui să ne ruşinăm de acest fapt şi să cădem cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să implorăm mila Sa.
Avem nevoie de bărbaţi şi femei cu adevărat sfinţi în bisericile noastre, şi mai ales printre liderii noştri creştini. Fără ei, toate eforturile de a duce ţara noastră la Hristos vor fi în zadar.
Noi creştinii pretindem să fim locuiţi de Duhul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că El Care locuieşte în noi este numit Duhul Sfânt, şi că funcţia Lui principală este nu să ne dea daruri, ci să ne facă sfinţi.
Când Isaia a avut o viziune a lui Dumnezeu, a auzit serafimii din jurul tronului strigând nu „Atotputernic, Atotputernic, Atotputernic”, nici „Milostiv, Milostiv, Milostiv”, ci „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Oricine ar vedea o asemenea privelişte va realiza că nu este un lucru uşor să fii slujitorul unui asemenea Dumnezeu. Sfinţirea este o necesitate obligatorie în viaţa unuia care este chemat să-L reprezinte pe Cerescul şi Atotputernicul al Cărui Nume este Sfânt.
Faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu infinit de sfânt ar trebui să fie cea mai importantă încurajare pentru sfinţire în vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, cum Eu sunt sfânt”, spune Domnul. Dacă tânjim după sfinţire doar pentru că dorim ca Dumnezeu să ne folosească, motivul nostru este egoist.
Trebuie să ne dorim să fim sfinţi pentru că Dumnezeul nostru este Sfânt, complet indiferent dacă El ne foloseşte sau nu.
Pe unde se ducea Elisei, aceasta era impresia pe care o lăsa asupra celor cu care venea în contact – că el era un om sfânt al lui Dumnezeu. Poate că oamenii uitau mesajul lui şi poate chiar punctele cheie ale predicii lui, dar nu puteau uita impactul vieţii lui. Ce provocare ar trebui să fie aceasta pentru noi! Cum ar trebui să tânjim, mai mult decât după elocvenţă în predici, expunere minunată a Scripturii şi abilitate în treburile administrative, dincolo de toate să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Oamenii nu pot şterge cu uşurinţă din memorie impresia făcută asupra lor de astfel de persoane.
De-a lungul pelerinărilor mele prin ţara noastră, am întâlnit mulţi lideri creştini şi misionari cu abilităţi şi daruri minunate. Am întâlnit exhibiţionişti şi extrovertiţi. Dar am întâlnit foarte puţini la care m-am putut uita ca la oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Sper că greşesc în evaluarea mea, dar am o teamă că aş avea dreptate.
Faptul că Dumnezeu foloseşte un om în slujirea Lui nu atestă că acel om este sfânt sau că viaţa lui este plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit odată un măgar pentru a-şi transmite mesajul Său, a folosit şi stăpânul măgarului, pe Balaam pentru a proroci, chiar dacă omul însuşi era corupt. Dacă Dumnezeu foloseşte un om pentru a păstori Cuvântul Lui, aceasta se întâmplă adeseori datorită îndurării Lui şi pentru că El iubeşte oamenii cărora omul le aduce Cuvântul, şi nu neapărat pentru că El este fericit cu viaţa acelui om.
Nu, nu trebuie să fim oameni sfinţi ca să păstorim Cuvântul în mod impresionant. Dar trebuie să fim oameni sfinţi dacă vrem să facem parte din rămăşiţa care duce luptele lui Dumnezeu în spatele scenei şi care cooperează cu El în construirea a ceea ce nu poate fi zdruncinat sau ars pentru veşnicie.
M-am întrebat de ce avem aşa de puţini bărbaţi şi femei sfinţi în bisericile noastre şi am ajuns la cel puţin trei motive. Pot fi mai multe.
Viclenia
Primul motiv de care sunt sigur este preponderenţa vicleniei. Primul pas către sfinţirea practică este întotdeauna eliberarea de toată şiretenia şi ipocrizia.
Nimeni nu poate fi un om sfânt al lui Dumnezeu dacă nu tinde cu toată inima să îndepărteze viclenia din viaţa sa în mod complet.
Rămăşiţa ilustrată în Apocalipsa 14:1-5, este descrisă ca neavând nici o vină. Foarte adesea, e mai multă vină în noi decât credem. Nu este nici unul printre noi care să nu aibă nevoie să se mărturisească, dacă suntem sinceri, că adesea căutăm să oferim celorlalţi o impresie mai bună despre noi decât este cu adevărat cazul. Trebuie să scăpăm de acest obicei. Avem nevoie să luptăm împotriva lui constant şi să-l dăm morţii, dacă vrem să fim cu adevărat sfinţi. Trebuie să tânjim să fim transparenţi şi să fim cunoscuţi aşa cum suntem de fapt. Ştiu că aceasta nu este ceva uşor. Este o luptă lungă cât viaţa să fii întotdeauna liber de orice şiretenie. Dar acesta este primul pas, şi nu va exista niciodată nici o trezire niciunde fără aceasta. Ne înşelăm singuri să credem că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre de trezire dacă noi nu facem un efort hotărât de a ne debarasa de înşelăciunea din vieţile noastre.
Viclenia este aceea care împiedică şi părtăşia creştină reală. Prea adesea, animozităţile ascunse şi un spirit de neiertare sunt adăpostite în inimile liderilor şi misionarilor creştini. În spatele unei faţade exterioare plăcute de spiritualitate sunt aceste rele dezgustătoare ale gropii fără fund. Acestea trebuie expuse şi înlăturate dacă vrem să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu.
Viclenia şi ipocrizia au fost păcatele pe care Isus le-a condamnat mai mult decât pe oricare altele. „Feriţi-vă”, le-a spus El ucenicilor, „de aluatul fariseilor” care este ipocrizia. Când a apărut acest păcat în biserica primară, Dumnezeu l- a tratat drastic. Imediat el a ucis cuplul implicat, altfel aluatul întreg ar fi fost dospit de acest aluat mic (Faptele Apostolilor 5).
Am citit şi meditat adesea la mărturia lui Isus despre Natanael: „Iată cu adevărat un om în care nu este viclenie”. Mă întreb dacă este vreo recomandare mai mare decât aceasta pe care să ne-o putem dori.
Avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine dacă Dumnezeu poate spune acelaşi lucru despre noi. Deşi, prea adesea El nu poate spune aşa – pentru că El vede în noi păcatele pe care le-am ascuns cu grijă de apropiaţii noştri.
Cu adevărat binecuvântat este omul în care nu e viclenie.
Lipsa disciplinei
A doua cauză a lipsei de sfinţenie în zilele noastre este faptul că noi nu ne disciplinăm cu severitate. Noul Testament pune un accent foarte mare pe disciplinarea mădularelor trupeşti – în special a urechii, a ochiului şi a limbii. În Romani 8:13, Pavel spune că nu ne putem bucura de viaţa spirituală dacă nu crucificăm faptele cărnii prin puterea Duhului. În 1 Corinteni 9:27, ne povesteşte cât de sever îşi disciplina el propriul trup. Nu contează ce experienţă a sfinţirii am putea avea, noi încă avem nevoie să ne disciplinăm mădularele trupului, aşa cum făcea Pavel, până la sfârşitul vieţii noastre, dacă vrem să fim sfinţi.
Trebuie să ne disciplinăm în legătură cu tipul conversaţiei faţă de care ne lăsăm urechile să o asculte. Nu ne permitem să pierdem timp ascultând la bârfă şi calomnii şi apoi să ne aşteptăm să fim acordaţi să auzim Vocea lui Dumnezeu.
Ochii noştri au nevoie să fie disciplinaţi în ceea ce li se permite să privească şi să citească – în special în aceste zile. Mai mulţi misionari şi slujitori ai Domnului au căzut în imoralitate deoarece nu şi-au controlat în mod constant ochii. Cât de mulţi alţii cad continuu în viaţa interioară, datorită indisciplinei din acest sector. „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte”, trebuie să fie rugăciunea noastră constantă (Psalmul 119:37).
Limba noastră are nevoie să fie sub controlul Duhului Sfânt. Probabil că nu este nici un mijloc mai răspânditor de moarte spirituală în biserica creştină cum este limba omenească. Când Isaia a văzut Sfinţenia lui Dumnezeu, a fost condamnat în principal de modul în care îşi folosise limba. Aparent, nu realizase aceasta până când nu s-a văzut în lumina lui Dumnezeu.
Lui Ieremia Domnul i-a spus că va putea fi gura lui Dumnezeu numai dacă are grijă de modul cum îşi foloseşte limba – dacă separă ce este lipsit de valoare de ceea ce este preţios în conversaţiile sale (Ieremia 15:19).
Aceşti profeţi nu şi-au putut permite să fie nepăsători faţă de modul cum îşi foloseau limbile, pentru că altfel ar fi pierdut privilegiul de a fi purtărtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Nu s-au putut complace în conversaţii slobode, în trăncăneală nefolositoare, bârfă, calomnie şi critică şi să scape cu faţă curată. În consecinţă, şi-ar fi pierdut chemarea. Acesta poate fi unul din motivele datorită cărora nu prea avem profeţi în zilele noastre.
Watchman Nee a spus în The Normal Christian Worker, „Dacă un lucrător creştin vorbeşte neavizat despre tot felul de lucruri, cum să ne putem aştepta să fie folosit de Dumnezeu în rostirea Cuvântului Lui? Dacă Dumnezeu a pus vreodată Cuvântul Lui pe buzele noastre, atunci avem o obligaţie solemnă să păzim aceste buze doar pentru slujirea Lui. Nu ne putem oferi un mădular din trupurile noastre pentru slujirea Lui într-o zi, iar a doua zi să ni-l luăm înapoi să-l folosim la propria discreţie. Orice este o dată dat Lui este pentru veşnicie al Lui”.
Aşa cum pentru corpul uman, un doctor poate adesea evalua starea noastră de sănătate uitându-se la limba noastră, tot aşa, în tărâmul spiritual, Iacov ne spune că modul în care un om îşi foloseşte limba este un test al spiritualităţii lui (Iacov 1:26). El îşi face curaj să spună că dacă un om îşi poate controla limba este un om perfect (Iacov 3:2).
Nici un timp pentru Dumnezeu
A treia cauză pentru lipsa generală de sfinţenie din zilele noastre este faptul că nu petrecem timp destul singuri cu Dumnezeu. Nici un om nu poate fi sfânt dacă nu hotărăşte că cel mai important lucru în viaţa lui este să petreacă timp în Cel Mai Sfânt Loc cu Dumnezeu. Aceasta este prioritatea noastră cea mai mare.
Faţa lui Moise strălucea dar numai după ce petrecuse patruzeci de zile singur pe munte cu Dumnezeu. El era om sfânt al lui Dumnezeu pentru că-L cunoştea pe Dumnezeul lui faţă în faţă. La fel şi Elisei. El se putea referi la Dumnezeu ca la „Iehova înaintea Căruia stau” (2 Împăraţi 3:14; 5:16). El ştia ce înseamnă să- L întâlnească frecvent pe Dumnezeu faţă în faţă şi că tocmai aceasta îl făcea sfânt.
În zilele noastre, lucrurile se mişcă într-un ritm atât de ameţitor încât putem fi prinşi uşor în învălmăşeala şi agitaţia activităţii şi să sfârşim nemaivând timp de petrecut singuri cu Dumnezeu. Prin aceasta Diavolul ne vlăguieşte de vitalitatea spirituală. Ne face să punem aşa un accent pe activitate şi pe întâlnirile de afaceri încât Locul cel mai Sfânt este neglijat.
Întotdeauna m-a fermecat să citesc despre momentele când Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a fi singur cu Tatăl Lui.
Odată, la sfârşitul unei zile ocupate cu predicarea şi îngrijirea de nevoile fizice ale miilor de oameni, El S-a retras de Unul singur pentru a avea un timp liniştit cu Tatăl Lui (Matei 14:23). Cu altă ocazie, după ce muncise până târziu cu o noapte înainte vindecând bolnavii, S-a trezit devreme şi s-a dus într-un loc pustiu să se roage (Marcu 1:35). Astfel este exemplul dat nouă de Fiul lui Dumnezeu care a fost mai ocupat decât ar putea vreodată să fie oricare dintre noi. În lumina aceasta, cine mai îndrăzneşte să spună că putem merge mai departe fără a petrece timp aşteptându-L pe Dumnezeu?
Pentru că Elisei ştia ce înseamnă să stea înaintea Dumnezeului lui în mod frecvent, el ştia şi cum să mustre fără frică păcatul. El i-a spus fără frică Împăratului lui Israel exact ce gândea Dumnezeu despre el. El l-a confruntat chiar şi pe slujitorul lui propriu cu păcatul lui, când acesta a căzut pradă lăcomiei. Şi Elisei a făcut aceasta fără a încerca să fie plin de tact sau diplomatic şi fără să vorbească pe ocoliş.
Există fără îndoială un loc al diplomaţiei şi tactului, dar sunt şi momente când e necesară o mustrare plină de credinţă şi fără frică a păcatului. Oare de ce sunt atât de puţini aceia dintre noi care vorbesc pe faţă împotriva păcatului, a lumii şi a compromisului din cercurile creştine, care este aşa de răspândit în timpurile noastre? Mă tem că motivul este că noi căutăm lauda oamenilor şi prin urmare nu dorim să ofensăm pe nimeni. O astfel de dorinţă carnală, la rândul ei, rezidă invariabil în faptul că petrecem aşa de puţin timp în prezenţa lui Dumnezeu, ca să învăţăm frica de El.
Dacă e să fim profeţi ai lui Dumnezeu, este esenţial să vorbim deschis împotriva tuturor compromisurilor care coboară standardele stabilite de Dumnezeu în Cuvântul Lui, şi să ne împotrivim faţă de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi se împotriveşte. Va trebui să luăm această atitudine nu doar ca indivizi dar şi ca organizaţie de credincioşi. Dacă noi, ca o organizaţie evanghelică, nu vorbim astăzi bisericii din India cu o voce profetică, vom da greş în ce priveşte responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Vorbind deschis, cu o voce profetică împotriva a tot ceea ce reduce scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui, probabil poate să reducă numărul nostru, dar Dumnezeu a fost întotdeauna mai interesat de calitate decât de cantitate. Nu trebuie să facem calea strâmtă mai largă decât a făcut-o Însuşi Dumnezeu.
Prorocii din vechime au fost întotdeauna neînţeleşi şi respinşi de oamenii timpurilor lor, şi aceeaşi soartă îl aşteaptă pe oricare ar fi proroc astăzi. Dar ne putem încuraja cu cuvintele înţelepte ale lui A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu, care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară. El a spus: „ Măsura adevărată a valorii unui om nu este întotdeauna numărul prietenilor lui ci, uneori, numărul duşmanilor lui . Fiecare om care trăieşte în mod anticipat faţă de veacul lui sigur va fi neînţeles şi adesea persecutat. De aceea, trebuie să ne aşteptăm să ca el să fie adeseori nepopular, de cele mai multe ori să stea singur, chiar să fie duşmănit, poate fi atacat în mod greşit şi cu asprime, alungat chiar şi de lumea religioasă”.
Dumnezeu caută astăzi nu doar predicatori, dar şi profeţi care vor vorbi Cuvântul Lui cu credincioşie, aşa cum făceau profeţii din vechime – oameni despre care să se poată spune aşa cum se spunea despre Elisei, „Cuvântul Domnului este cu el” (2 Împăraţi 3:12).
Însă nu există nici o scurtătură către o astfel de slujire. Profeţii nu se fac în câteva secunde ca şi cafeaua instant. Ei nu sunt produşi nici de pregătirea la seminar. Trebuie să ştim că avem de aşteptat ore îndelungate în prezenţa lui
Dumnezeu văzând slava Lui, auzind vocea Lui şi fiind transformaţi în asemănarea Lui
Da, trebuie să fim sfinţi înainte de a putea fi profeţi.
Rugându-ne pentru trezire
Fraţi şi surori, înainte să continuăm să ne rugăm pentru trezire, avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine mai întâi dacă suntem dispuşi să plătim preţul pe care-l presupune să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei deopotrivă.
Adesea, când ne rugăm, mă tem să Dumnezeu trebuie să ne spună să ne oprim din rugăciune. Da, sunt momente când Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se roage. Odată i-a spus lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?” Şi până când Iosua nu s-a ridicat şi a scos la iveală păcatul lui Acan şi a pus în ordine lucrurile în tabăra lui Israel, Dumnezeu a refuzat să asculte rugăciunile lui (Iosua 7:10-13).
Deci e nevoie ca şi noi să ne întrebăm când venim înaintea tronului harului, dacă Dumnezeu ascultă. Poate că El nu ascultă.
Nu am rezolvat încă problemele cu acel frate cu care s-a întrerupt părtăşia. Continuăm să fim părtinitori cu cei bogaţi şi influenţi dintre enoriaşii noştri şi refuzăm să-i confruntăm cu păcatele lor. Încă nu ne-am umilit şi mărturisit ipocrizia şi înşelătoria care este în viaţa noastră. Limbile noastre sunt încă nestăpânite. Suntem rareori găsiţi în Cel mai Sfânt Loc. Inimile noastre încă nu au ajuns la punctul de a tânji de dor după a fi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu cu orice preţ. Ce valoare au atunci rugăciunile noastre? Pentru că, dincolo de toate, numai rugăciunea fierbinte care vine de la un om sfânt are mare folos înaintea lui Dumnezeu (Iacov 5:16).
Fie ca Domnul să ne cerceteze inimile.
UN SLUJITOR
„Dar Iosafat a zis: „Nu este aici nici un proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns şi a zis:
„Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie”.” (2 Împăraţi 3:11).
Despre Elisei se vorbeşte aici ca despre unul care obişnuia să toarne apă lui Ilie ca să-şi spele mâinile – cu alte cuvinte, unul care îndeplinea sarcinile unui servitor.
Potrivit standardelor secolului 20, acesta n-ar fi cu siguranţă un mod măgulitor de a prezenta un profet al lui Dumnezeu. Mulţi predicatori de astăzi s-ar simţi ofensaţi dacă ar fi prezentaţi aşa unei audienţe.
Elisei făcuse multe alte lucruri pe lângă turnatul apei oamenilor ca să se spele. El despărţise apele Iordanului în două şi tot el vindecase ciuma cauzată de apa din Ierihon.
Acestea erau într-adevăr miracole uimitoare. Totuşi, el este prezentat aici ca un servitor. Şi nici nu cred că a fost deranjat de un astfel de titlu. Lucrarea lui ca servitor al lui Ilie trebuie să fi fost aşa de evidentă că aceasta era impresia pe care ceilalţi au reţinut-o despre el. De aceea slujitorul împăratului se referă aici la Elisei ca la unul care turna apă.
Fraţi şi surori, aceasta este ceea ce suntem chemaţi şi noi să fim – servitori ai altora. Isus Însuşi a fost Unul Care a turnat apă şi a spălat picioarele ucenicilor Lui. El a spus: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Celor care râvneau locurile de conducere pe pământ şi în Cer, El le-a explicat că împărăţia Lui va fi diferită de împărăţiile pământeşti, şi că aceia care căutau să fie şefi în împărăţia Lui vor trebui să fie servitorii celolalţi.
Fiecare servitor al Domnului trebuie să fie un servitor al oamenilor, altfel pierde onoarea de a fi servitorul lui Dumnezeu.
Există două lucruri despre care cred că sunt contrare naturii unui slujitor. Unul este dorinţa de a fi binecunoscut şi faimos. Celălalt este atitudinea autoritară faţă de alţii. Vedem opusul la acestea două în Domnul nostru Isus:
„S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob” (Filipeni 2:7). Haideţi să ne uităm la aceste două lucruri.
Dorinţa de recunoaştere
Poate că am scăpat de dorinţa de a fi mari şi faimoşi în lume, însă, în secret, poate că ne dorim să fim binecunoscuţi şi acceptaţi în cercurile evanghelice. Probabil este dorinţa de a fi cunoscut ca un iniţiator de trezire spirituală sau ca un distins învăţător al Bibliei.
Sau poate fi aceea că dorim ca alţii să ştie că oamenii sunt întotdeauna binecuvântaţi prin predicarea noastră. Sau poate e dorinţa de a fi cunoscut ca Preşedinte sau Director al unei confesiuni sau misiuni progresiste. Oricare ar fi ele, toate dorinţele de acest gen sunt contrare spiritului lui Isus. Şi adesea, pentru că astfel de dorinţe carnale pândesc încă în inimile noastre, Dumnezeu este împiedicat să lase toată plinătatea Lui să curgă în noi şi prin noi către alţii.
Este un fapt cu adevărat trist că, în cercurile creştine de astăzi există un entuziasm nesănătos după popularitate. Şi acest fapt a dat lovitura de moarte la puţina spiritualitate pe care o avem. Această boală este aşa de răspândită încât, dacă nu suntem tot timpul în alertă şi nu ne luptăm cu ea, putem şi noi să fim infectaţi de ea total pe neaşteptate.
Liderii creştini şi predicatorii din zilele noastre nu mai sunt deloc asemeni lui Pavel, gunoiul şi lepădătura lumii (1 Corinteni 4:13).
Sunt mai degrabă ca starurile de cinema şi ca VIP-urile (Persoane Foarte Importante). Se scrie despre ei, sunt fotografiaţi, înălţaţi către ceruri şi slăviţi. Şi, ce este cel mai rău, mulţi dintre aceşti oameni (care datorează totul numai harului) iubesc să fie aclamaţi astfel.
Ei adoră să fie recunoscuţi ca lideri în creştinism. Este adevărat că nu putem să-i oprim pe ceilalţi să ne publice pe noi şi munca noastră. Dar fie ca Domnul să ne elibereze de la a avea vreun dor secret după o astfel de publicitate. Fie să ne eliberăm de orice dorinţă de a fi cunoscuţi ca altceva decât servitori, aceia care toarnă apă pentru alţii.
Isus Însuşi s-a ferit de popularitate. Când oamenii din zilele Lui au vrut să-L facă împărat, El i-a ocolit şi a stat singur cu Tatăl Său. El nu a dorit aclamaţiile oamenilor. El nu vrut să fie un VIP pe acest pământ (Ioan 6:15). El, Care era expersia perfectă a slavei Tatălui pe pământ, S-a ascuns şi a evitat faima şi onoarea pământească. Cu cât mai mult ar trebui să procedăm şi noi, oameni muritori, în acelaşi fel. Adevăratul servitor al Domnului va urma paşii Stăpânului Lui în acest aspect.
În afară de moda popularităţii, descopăr că există totodată şi o poftă după statistici în creştinismul de astăzi. Asemeni vânătorilor de capete din vechime, mulţi evanghelişti ai zilelor noastre au devenit sclavii dorinţei carnale de a număra capetele şi mâinile şi deciziile de credinţă şi apoi să se laude (cu toate că subtil) cu aceste numere. Diavolul vede această dorinţă în noi şi mizează pe ea ca să ne rătăcească.
Voi ilustra cu un exemplu a ceea ce vreau să spun. Într-o anumită parte din India, întâlnirile evanghelice erau ţinute odată de un binecunoscut evanghelist, invitat să predice. Mulţi şi-au ridicat mâinile şi au semnat mărturisirile de credinţă. Acestor statistici li s-a acordat o mare publicitate în multe părţi ale ţării şi oamenii L-au lăudat pe Dumnezeu pentru „trezirea” care s-a declanşat. Un an mai târziu, s-a întâmplat să întâlnesc persoana care era responsabilă cu
supravegherea acestor „convertiţi”, şi l-am întrebat cum stăteau lucrurile. Mi-a spus ca nu s-a înregistrat aproape nici o schimbare în condiţia generală a bisericilor şi că toţi oamenii pe care-i vizitase păreau să fie în aceeaşi stare ca înainte. Fără îndoială că, în timpul întâlnirilor, a existat o precipitare emoţională dar nici o schimbare permanentă. Unii oameni ridicaseră mâinile de ochii lumii, ca să nu-l dezamăgească pe predicatorul care venise de aşa de departe ca să le predice! Alţii ridicaseră mâinile sperând că, prin aceasta, vor putea ulterior stabili un contact personal cu acest predicator „faimos”, spunându-i că ei fuseseră salvaţi la întâlnirile lui! Alţii veniseră în faţă să-l privească mai îndeaproape pe evanghelist! Aceasta a fost povestea din culise a acestei „treziri” şi acesta este un fapt, nu o ficţiune.
Fraţi şi surori, iată un exemplu perfect a ceea ce eu aş numi „succes aparent”. Diavolul l-a folosit ca să-i păcălească pe mulţi. Aproape nimeni n-a fost salvat, aproape nimeni nu a fost făcut mai sfânt şi, cu toate acestea, evanghelistul şi comitetul organizator s-au bucurat cu toţii de o „spărtură miraculoasă pentru Dumnezeu” în acea regiune! Dacă în acele serii de întâlniri, nimeni n-ar fi ridicat mâinile şi n-ar fi semnat mărturisirea de credinţă, predicatorul şi comitetul organizator probabil s-ar fi simţit aşa de umiliţi, încât ar fi căutat faţa lui Dumnezeu în rugăciune şi post, şi apoi ar fi realizat ceva de o valoare spirituală adevărată. Dar Diavolul a împiedicat să se întâmple aceasta, ţinându- i pe toţi bucuroşi de un succes aparent. El i-a făcut pe toţi să creadă că sute de suflete au fost eliberate din strânsoarea lui, când ele de fapt nu fuseseră.
Diavolul îi înşeală pe mulţi cu treziri aparente şi printre credincioşi. Oamenii vin la altar şi plâng şi strigă dar fără să-şi predea voinţele şi vieţile lui Dumnezeu. Alţii vin la predicator şi-i spun ce binecuvântare au însemnat pentru ei mesajele lui. Predicatorul pleacă încântat în inima lui că şi el este un lider de trezire spirituală ca Wesley şi Finney! El împărtăşeşte veştile „trezirii” cu alţii sub pretextul că doresc să-L laude pe Dumnezeu pentru aceasta, când tot ceea ce îl interesează în realitate este să afle alţii cum l-a folosit pe el Dumnezeu. Se duce el singur cu Dumnezeu în locul secret cerând eliberare pentru sufletele cărora le-a predicat? Nu, el crede că sunt deja eliberate. De aceea, el neglijează să se roage după ce se termină întâlnirile. El este prea ocupat să facă reclamă „trezirii”.
Prin aceasta, mulţi lucrători creştini sunt înşelaţi astăzi de către vrăjmaş – nu pentru că sunt liberali în doctrina lor, ci pentru că iubesc publicitatea şi statisticile. Diavolul reuşeşte în astfel de situaţii pentru că vede această dorinţă după faimă şi publicitate în inimile predicatorilor şi a membrilor de comitet deopotrivă. El ştie că evangheliştii sunt dornici să-şi menţină reputaţia în faţa celorlalţi ca mari câştigători de suflete şi că membrii de comitet sunt nerăbdători ca oamenii să realizeze că lucrările lor au produs mult rod. Şi aşa el îşi împlineşte ţelurile diabolice.
Ceea ce a fost spus mai sus se aplică în mod egal misiunilor şi denominaţiunilor care se fălesc în statistici.
Vom fi noi şi mai convinşi de carnalitatea noastră în astfel de chestiuni, aşa cum a fost David când a numărat poporul odată şi s-a fălit cu aceasta (2
Samuel 24)? Fie ca Domnul să ne dea viziunea să vedem prin tot ceea ce este doar superficial. Fie ca El să ne elibereze de spiritul lumii publicitare, pentru că ea întotdeauna împrăştie tragism asupra lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu ne eliberăm de astfel de dorinţe carnale, vom vedea că Diavolul reuşeşte să ne înşele într-un fel sau altul.
Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţa mea este să fac o mărturie publică. Mi se pare mai greu să fac o mărturisire în public decât să ţin o predică. Deoarece este aşa de greu atunci când faci o mărturisire despre propria viaţă ori despre lucrările tale să eviţi să îţi asumi o parte din glorie.
Sunt sigur că nici unul dintre noi nu am îndrăzni să ne asumăm toată gloria şi creditul sau o parte majoritară din acestea pentru noi înşine. Probabil luăm doar 5% sau 10%. Sigur, simţim noi, nu este un comision prea mare pentru toată munca pe care am depus-o!
Ar trebui oare să ne mai surprindă când slava lui Dumnezeu se depărtează de la noi şi pe atât de multe biserici ar trebui să scrie „ I-Cabod” (Nu mai e slavă)?
Trebuie să ne înspăimânte să atingem slava lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este gelos şi El nu-şi va împărţi slava Lui – nici măcar un procentaj mic din ea – cu altcineva (Isaia 42:8).
Pavel a fost răpit odată în al treilea cer şi a ţinut ascuns acest lucru 14 ani menţionându-l doar atunci când a fost chemat să-şi apere aposolia – şi chiar şi atunci nu a dat nici un detaliu (2 Corinteni 12:2).
Acela care vede slava lui Dumnezeu îşi va ascunde întotdeauna faţa aşa cum a făcut Moise la rugul aprins şi aşa cum fac serafimii în jurul tronului lui Dumnezeu (Exodul 3:6; Isaia 6:2). El nu va dori să fie văzut sau cunoscut de oameni. Văzându-L pe Dumnezeu în toată gloria Lui, se va teme să atingă acea glorie. Îşi va ascunde faţa întotdeauna. Nu va vorbi despre sine însuşi sau despre lucrarea lui decât atunci când este absolut necesar; şi când face aceasta, o face în mod supus, ca nu cumva să-i revină vreun credit. El va evita dorinţa carnală de a vorbi despre dedicarea lui faţă de Dumnezeu şi despre experienţele minunate pe care le-a avut şi despre sacrificiile costisitoare pe care le-a făcut (care adesea merg sub haina unei mărturisiri), fie într-o adunare publică sau într-o publicaţie creştină.
O altă boală pe care am găsit-o în creştinism este o lăcomeală bolnăvicioasă după poziţiile de conducere. Când am fost în Marină, am întâlnit unii cărora nu le păsa dacă se căţărau pe umerii celorlalţi şi dacă-i călcau pe oameni în picioare, numai ca ei să ajungă în vârf. Când am părăsit Forţele Navale, am crezut că văzusem tot ce putea fi mai rău. Dar am fost deopotrivă de suprins şi îndurerat când am intrat în cercurile creştine din ţara noastră să găsesc exact acelaşi lucru, chiar printre creştinii evanghelici – o lăcomie a poziţiei şi o revendicare ţipătoare a acesteia. Am întâlnit creştini care făceau planuri şi adevărate campanii ca să devină preşedinţi, bătrâni, trezorieri sau să ajungă în Comitetele Executive ale organizaţiilor creştine. Toate acestea sunt contrare spiritului lui Isus. Omul care a văzut slava lui Dumnezeu nu intră în cursa
după faimă – nici în lume, nici în cercurile evanghelice. El este prea ocupat să lupte către premiul chemării cereşti a Lui Dumnezeu în Isus Hristos. El doreşte doar să toarne apă pentru alţii, să şteargă podeaua şi să-L slăvească pe Dumnezeul lui aici, pe pământ.
Să ne amintim că măreţia în ochii omeneşti nu înseamnă întotdeauna măreţie în ochii lui Dumnezeu. Dr. A.W. Tozer a spus odată, după 30 de ani de observare a scenei religioase, că se simte obligat să concluzioneze că prea adeseori sfinţenia şi conducerea bisericii nu erau sinonime. Acest lucru este adevărat şi în India. În majoritatea cazurilor, aceia din poporul nostru, care stau la marile amvoane şi care deţin poziţii înalte în cercurile creştine, nu sunt cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Cele mai rare bijuterii ale lui Dumnezeu se găsesc de obicei printre săracii şi necunoscuţii din bisericile noastre.
Dumnezeu permite ca dorinţa inimilor noastre să fie să fim mari în lumina Lui, întocmai ca Ioan Botezătorul (Luca 1:15). Există un motiv datorită căruia Ioan a fost mare în ochii lui Dumnezeu. Pasiunea vieţii lui Ioan, aşa cum a exprimat-o chiar el, a fost să poată creşte Hristos şi el însuşi să descrească (Ioan 3:30). El a căutat tot timpul să dispară în fundal aşa încât Isus să se evidenţieze.
Inima lui Dumnezeu se axează pe aceasta, ca, în toate lucrurile, Hristos să poată avea pre-eminenţa (Coloseni 1:18). Dacă şi inimile noastre sunt axate tot pe acest singur lucru, astfel încât noi să ne retragem în fundal şi singur Hristos să fie înălţat, atunci cu siguranţă vom avea în mod continuu puterea şi autoritatea lui Dumnezeu în spatele nostru. Atunci când avem alte ţeluri şi motive egoiste, poate necunoscute altora dar cunoscute lui Dumnezeu, în credincioşia Sa faţă de Numele lui Sfânt, Dumnezeu nu poate să ne încredinţeze puterea Sa.
Fraţi şi surori, numai prin bărbaţi şi femei care au spiritul lui Ioan Botezătorul poate Dumnezeu să-şi construiască adevărata Lui biserică. Există o biserică adevărată şi există una falsă – un Ierusalim şi un Babilon – aşa cum cartea Apocalipsa clarifică din plin. Ierusalimul poate fi construit numai de aceia care se dau pe ei înşişi la o parte şi care au spiritul unui servitor; în schimb, Babilonul poate fi construit de către oricine. Ierusalimul va rămâne pentru veşnicie, însă Babilonul va fi distrus foarte curând de către Dumnezeu (Apocalipsa 18:21).
Vă amintiţi cum a luat naştere Turnul Babel (începutul Babilonului). Oamenii s-au adunat împreună şi au zis: „…să ne facem un nume” (Geneza 11:4). Regele Babilonului, mulţi ani mai târziu, a vorbit în acelaşi ton: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).
Orice credincios care are această dorinţă similară de a-şi face un nume pentru sine însuşi şi să se înalţe pe sine în ochii oamenilor, posedă spiritul Babilonului şi ceea ce construieşte prin lucrările lui nu poate dura pentru veşnicie.
Şi fraţilor, acest spirit, exact acelaşi, se găseşte în cele mai înalte eşaloane ale evanghelismului.
Acesta a fost spiritul pe care l-a avut Lucifer. El nu a fost mulţumit cu poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o. El a dorit să meargă mai sus şi, în consecinţă, a pierdut ungerea. Odată el a fost heruvimul uns dar a sfârşit ca Diavol. Şi el nu este singurul care a pierdut ungerea în această manieră.
Spiritul lui Hristos este contrar tuturor acestora. Deşi El era Dumnezeu, El S-a smerit pe Sine şi S-a golit de Sine de dragul nostru. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus…” (Filipeni 2:5-8).
Fie ca Dumnezeu să dezrădăcineze din inimile noastre toată dorinţa de a fi cunoscuţi şi acceptaţi de oameni. Să nu mergem încoace şi încolo încercând să ne lărgim influenţa şi să ne facem mai binecunoscuţi în cercurile evanghelice. Haideţi să nu râvnim să fim invitaţi în ţări străine ca „minuni spirituale din India păgână”.
Dacă ţintim să fim ca Isus, ne vom cheltui timpul cu oamenii comuni, femei şi bărbaţi obişnuiţi, aşa cum a făcut Isus, şi nu vom căuta tot timpul să cultivăm prietenia doar cu liderii evanghelici. Biblia spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi” (Romani 12:16).
Fie ca Dumnezeu să ne ţină umili. Cel mai sigur loc unde putem fi este la piciorul crucii.
O atitudine autoritară
Domnul nostru a fost un servitor dar liderii creştini şi misionarii de astăzi sunt adesea stăpâni – şefi şi Sahibs (termenul indian pentru „stăpâni”). Probabil nu putem să-i împiedicăm pe alţii să ne numească „Sahibs“, dar întrebarea e dacă noi dorim să fim Sahibs în inimile noastre.
Avem nevoie să reînvăţăm lecţia pe care Isus a căutat aşa de răbdător s-o predea ucenicilor Lui. Lor El le-a spus, după ce le-a spălat picioarele: „Împăraţii popoarelor domnesc peste ele şi celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte. Căci cine este cel mai mare: cine stă la masă sau cine serveşte la masă? Nu este cel care stă la masă? Şi totuşi Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care serveşte” (Luca 22:25-27). Oh, cum ar trebui să ne condamne aceste cuvinte atitudinea noastră autoritară faţă de cei de sub noi. Cum ar trebui să fim smeriţi de exemplul Domnului nostru. Fie ca Domnul să ne elibereze de toate ideile false, lumeşti de stimă de sine şi demnitate şi superioritate de rasă pe care le-am putea avea încă. Fie ca El să ne înveţe încă o dată că adevăratul semn al măreţiei în împărăţia lui Dumnezeu este să fii un servitor, unul care toarnă apa, cum a fost Isus.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să luăm locul de jos nu doar acum, ci până la sfârşitul vieţii noastre. Să nu căutăm niciodată onoarea şi respectul şi supunerea semenilor noştri în nici un moment, nici măcar când simţim că suntem lucrători experimentaţi în via Domnului. În atitudinea noastră faţă de alţii, fie ca noi să recunoaştem întotdeauna că ei sunt stăpânii şi noi suntem
servitorii – chiar dacă poziţia noastră oficială, în mecanismul administrativ al bisericii noastre, este mai înaltă decât a lor, şi chiar dacă suntem superiori în vârstă şi în experienţă. Cu cât mergem mai sus, cu atât mai mult intră în responsabilitatea noastră să-i servim pe ceilalţi.
2 Corinteni 4:5 este un verset foarte provocator în acest context. Pavel spune aici, parafrazând cuvintele lui: „Noi predicăm două lucruri: prin buzele noastre Îl proclamăm pe Isus Hristos ca Domn. Prin viaţa noastră ne proclamăm pe noi înşine ca robii voştri pentru Numele lui Isus”.
Fraţi şi surori, acesta este mesajul nostru îndoit; şi ceea ce a pus Dumnezeu împreună, nici un om să nu despartă.
Aceasta este evanghelia completă. Fie să nu fim niciodată vinovaţi de proclamarea unei singure jumătăţi, pentru că numai atunci când acest mesaj este proclamat în totalitatea lui va începe păgânul să-L vadă pe Hristos sfinţit în noi. Lipsa acestuia împiedică astăzi atât de mult lucrarea Domnului în ţara noastră.
Dacă e să fim servitori, trebuie să ne umilim cu adevărat. Nu trebuie să confundăm amabilitatea cu umilinţa. Este uşor să ai amabilitate. Chiar şi politicenii egoişti sunt amabili. Putem avea o opinie încrezută despre noi înşine în inima noastră că suntem oameni mari şi apoi să fim politicoşi cu oamenii mai mici şi să luăm aceasta drept umilinţă. Nu, aceasta nu este nicidecum umilinţă.
Umilinţa adevărată presupune recunoaşterea mea că, în ochii lui Dumnezeu, nu există nici o diferenţă între mine şi oricine altcineva. Toate diferenţele naturale care există între mine şi alţii sunt determinate de circumstanţe şi de factorii de mediu etc., şi toate au fost stârpite la cruce. Crucea lui Isus ne reduce pe noi toţi la zero. Dacă aceasta nu s-a întâmplat în viaţa mea, înseamnă că nu am început să-i stimez pe alţii mai mult decât pe mine, aşa cum ni se porunceşte să facem în Filipeni 2:3. Odată ce am fost reduşi la zero, devine uşor să ocupăm locul umil doritori şi bucuroşi. Şi atunci, la fel de bine, devine uşor pentru Dumnezeu să împlinească scopul Lui total prin noi.
Atâta timp cât Moise (la vârsta de 40 de ani) simţea că el era menit să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a putut folosi (Faptele Apostolilor 7:25). Dumnezeu a trebuit să-l ducă în sălbăticie încă 40 de ani şi să-l zdrobească. În final, Moise a ajuns la locul unde a spus: „Doamne, nu sunt omul pentru această însărcinare. Sunt nepotrivit. Nici măcar nu pot vorbi” (şi se referea la propriu; nu era doar o falsă umilinţă, cum se găseşte adesea la unii oameni care spun lucruri similare!). Numai atunci l-a putut folosi Dumnezeu, pentru că Moise ajunsese acum la un sfârşit al sinelui său. La vârsta de 40 de ani, în puterea lui, tot ce a putut Moise să facă a fost să îngroape un egiptean în nisip. După ce Dumnezeu îl zdrobise, el a îngropat toată armata egipteană în Marea Roşie. Astfel este rezultatul zdrobirii.
Nu este de ajuns ca Domnul să ia cele cinci pâini şi să le binecuvânteze. Ele trebuie frânte înainte ca mulţimea să poată fi hrănită. Acesta este un proces
care trebuie să se repete constant în viaţa noastră. Dumnezeu ne ia, ne binecuvântează şi ne foloseşte.
Apoi noi tindem să ne înălţăm pentru că am fost folosiţi să hrănim atât de mulţi. De aceea El trebuie să ne ia şi să ne zdrobească din nou. Şi acest proces se continuă de-alungul întregii vieţi.
Cât de mare nevoie avem să tânjim după această zdrobire. Câtă putere se eliberează, când un mic atom este zdrobit! Câtă putere s-ar elibera atunci în ţara noastră dacă liderii din bisericile noastre şi enoriaşii lor ar fi zdrobiţi de Dumnezeu.
Semnul distinctiv
În aceste zile de contrafaceri, când falsul arată aşa de bine ca adevărul, m-am întrebat adesea care este semnul distinctiv, inconfundabil, al unui servitor al lui Dumnezeu.
Oare este puterea de a face minuni? Nu. Demonii pot face minuni. Oare este capacitatea de a vorbi în limbi? Nu. Demonii pot copia şi aceasta.
Nici una dintre acestea nu este semnul principal.
Am ajuns la concluzia că spiritul crucii îl evidenţiază pe adevăratul ucenic al lui Isus. Adevăratul servitor al Domnului este unul care a acceptat crucea în viaţa lui – o cruce care i-a ucis stima de sine, încrederea în sine, centrarea pe sine şi orice altceva legat de sine, şi care l-a redus la o nefiinţă.
Aceasta este singurul semn clar prin care îl putem distinge pe unul care-l serveşte pe Domnul cu adevărat, de unul care se serveşte pe sine.
Alte dovezi pot fi înşelătoare.
Noi redăm după chipul nostru
Suntem deranjaţi de oamenii enervanţi din bisericile noastre de astăzi, de bătrânii snobi şi de diaconii autoritari? Oare să nu se întâmple ca noi să culegem tocmai fructul a ceea ce am semănat de-alungul anilor, şi să redăm exact după chipul nostru? Snobismul şi mândria pe care le-am avut (şi încă le avem) în inimile noastre devin acum evidente în vieţile urmaşilor noştri spirituali. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă, nu-i aşa?
Aşadar, când strigăm „Doamne, trimite-ne o trezire”, Cuvântul Domnului pentru noi este: „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga ….îl voi asculta din ceruri ….şi îi voi vindeca ţara” (2 Cronici 7:14). Oh, câtă nevoie are ţara noastră de vindecare. Să nu spunem că Dumnezeu întârzie trezirea. Piedica se găseşte în noi, fraţilor.
Fie ca Dumnezeu să găsească printre noi pe aceia care sunt dispuşi să fie servitori şi cei care toarnă apa.
UN OM UNS
Elisei „a ridicat mantaua lui Ilie, care a căzut de pe el. Apoi s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia Ilie îi dăduse drumul, şi a lovit apele cu ea şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte şi în alta şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie este peste Elisei”.” (2 Împăraţi 2:13-15).
Aceşti fii ai prorocilor nu erau oameni uşor de păcălit. Erau studenţi ai Scripturilor şi cunoşteau bine Biblia, şi de aceea ei ştiau ce însemna să fii un om uns. Ei au recunoscut că Elisei era cu adevărat un astfel de om – unul pe care stătea Duhul lui Dumnezeu.
Recunoaşterea acestui fapt nu a venit din ascultarea vreunei predici emoţionante pe care ar fi predicat-o Elisei sau ca urmare a unei mărturisiri spectaculoase pe care ar fi făcut-o el din propria experienţă. Nu. Numai când au văzut puterea prezentă în viaţa lui, când l-au văzut despărţind Iordanul la fel cum făcuse Ilie, au ajuns la concluzia că el fusese într-adevăr uns.
Ungerea Duhului Sfânt este absolut esenţială dacă vrem să îndeplinim toată voia lui Dumnezeu în slujirea noastră pentru El. Nu este suficient ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi. Trebuie să cunoaştem prezenţa Lui în noi prin putere. Chiar Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns înainte ca El să poată împlini lucrarea Sa pământească (Matei 3:16; Vezi Faptele Apostolilor 10:38).
Dacă lucrarea noastră pentru Domnul se desfăşoară doar pentru că am reuşit să stabilim contactele corecte în America şi de aceea avem bani suficienţi să mergem şi să predicăm evanghelia şi să plătim evangheliştii noştri angajaţi, atunci ne pierdem vremea. De fapt, dacă există vreo justificare lumească pentru lucrarea noastră, putem la fel de bine să încheiem lucrarea creştină şi să ne angajăm într-o slujbă laică, pentru că străduinţele noastre nu pot împlini nimic pentru împărăţia lui Dumnezeu. Lucrarea noastră va trebui să aibă un aşa caracter încât, în afara puterii Duhului Sfânt, să nu existe nici o altă explicaţie pentru continuarea ei. Acesta este singurul tip de slujbă acceptat de Dumnezeu.
Există multă confuzie printre credincioşii de astăzi privind dovada reală a ungerii Duhului Sfânt. Dar reiese clar din acest incident al lui Elisei că dovada negreşită a ungerii este puterea.
Alte dovezi pot fi înşelătoare, însă nu aceasta.
M- ar trebui să luăm elocvenţa, exuberanţa emoţională, agitaţia sau zgomotul drept dovezi ale ungerii. Nu, nu este nici una din acestea, ci singură puterea. Putere este ceea ce Isus a primit când El Însuşi a fost uns (Faptele Apostolilor 10:38). Şi putere a fost ceea ce Isus le-a spus ucenicilor că vor primi când vor fi
unşi: „…voi veţi primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi” (Faptele Apostolilor 1:8). N-ar putea fi mai clar, nu-i aşa? Nu vorbire în limbi limbi, nu exuberanţă, ci putere.
Când Pavel le-a scris creştinilor din Corint, care confundau vorbirea în limbi cu puterea Duhului Sfânt, le-a spus: „…voi veni în curând la voi şi voi vedea nu cuvântul ( nu doar o să ascult mărturiile şi mesajele voastre, fie într-o limbă cunoscută sau într-una necunoscută ), ci puterea (puterea reală din vieţile voastre). Căci împărăţia lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) stă nu în cuvinte, ci în putere” (1 Cor. 4:19, 20 – parafrazat).
Deci, fraţi şi surori, niciodată n-ar trebui să fim mulţumiţi cu simplul fapt că putem vorbi bine sau că avem o mărturie minunată de relatat. Întrebarea care trebuie să ne-o punem este: Avem sau nu putere spirituală?
Predicile bine pregătite nu sunt un substitut pentru ungere, după cum nici o personalitate dinamică sau o mărturie spectaculoasă nu înlocuiesc puterea spirituală.
În acest timp al avansului ştiinţific, a devenit foarte uşor pentru noi, să depindem de mecanisme şi maşini electronice şi de diverse tipuri de ajutoare audio-video în locul Duhului Sfânt. Acolo unde invenţiile ştiinţei pot fi folosite pentru răspândirea evangheliei, în mod sigur trebuie să ne folosim de ele. Dar trebuie să fim prudenţi ca nu cumva, în mod total inconştient, dependenţa noastră să se mute de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la aceste lucruri materiale.
Este destul de uşor să descoperim unde zace cu adevărat dependenţa noastră. Dacă Duhul Sfânt este acela de care depindem, atunci va trebui să mergem la Dumnezeu în rugăciune iar şi iar, recunoscându-ne lipsa totală de ajutorare fără El. Oare facem noi aceasta? Nu întreb dacă trecem printr-un proces pe care-l numim „rugăciune” ca să ne uşurăm conştiinţele. Ceea ce vreau să spune este: Ne întoarcem noi la Dumnezeu şi Îi căutăm Faţa cu seriozitate (cu post dacă e necesar) până când suntem siguri că Duhul Sfânt se aşează în noi, în putere, pentru lucrarea pe care El ne-a chemat s-o facem? Şi aceasta nu este o experienţă odată pentru totdeauna!
Dacă nu depindem de tehnologie, atunci poate că dependenţa noastră rezidă în bani. Mi s-a spus că, într-un anumit grup evanghelic din ţara noastră, e o competiţie printre lucrători care poate să strângă cele mai multe fonduri pentru grup. Când o organizaţie creştină degenerează la acest nivel, devine evident ce consideră ei a fi cele mai esenţiale lucruri în activitatea lor. Arată unde zace cu adevărat dependenţa lor. Banii sunt lucrul cu adevărat important, aşa că ei cerşesc şi roagă oamenii în întâlniri publice să le ofere bani, înainte de a le predica evanghelia. Ce ruşine! Şi-L poate imagina cineva pe Isus făcând aceasta? Şi cu toate acestea ei spun că-L reprezintă.
Dacă astfel de oameni şi-ar petrece măcar jumătate din timpul pe care-l petrec cerşind bani, strigând la Dumnezeu după puterea Duhului Sfânt, ar realiza infinit mai mult prin lucrările lor.
Să vă sugerez o întrebare pe care ne-o putem pune singuri ca să ne testăm dacă noi depindem de bani sau de ungerea Duhului. Am fi la fel de tulburaţi dacă Dumnezeu ar îndepărta ungerea din viaţa noastră aşa cum am fi dacă susţinătorii noştri financiari ne-ar reteza suportul financiar?
Tot astfel, suntem adesea mai nerăbdători să verificăm dacă am primit salariul lunar întreg, decât dacă ungerea lui Dumnezeu este sau nu peste noi. De ce se întâmplă aşa? Deoarece simţim că lucrarea creştină se poate desfăşura fără ungere, dar nu fără bani. Fie c-o spunem sau nu, acţiunile noastre trădează gândurile noastre cele mai ascunse.
Când ne comparăm cu biserica primară, ce vedem? Ei nu aveau mecanisme electronice care să-i ajute să predice evanghelia, nu aveau oameni de afaceri bogaţi care să-i susţină financiar şi nu beneficiau de nici o acceptare în cercurile sociale. Însă, cu toate acestea, ei au realizat lucruri măreţe pentru Dumnezeu, deoarece ei au avut un lucru care este cel mai esenţial, fără de care totul este fără valoare. Ei aveau ungerea cu Duhul Sfânt. De aceea ei reuşeau unde noi eşuăm de cele mai multe ori.
Ungerea cu Duhul Sfânt este nevoia cea mai acută a bisericii creştine şi a liderilor creştini de astăzi.
Şi aici mă refer la ungerea adevărată care aduce putere – nu contrafacerea ieftină cu care se laudă şi se mulţumesc mulţi astăzi.
Lucrarea lui Dumnezeu – lucrarea Lui reală – încă se face, ca în trecut, nu prin puterea electronică, nici prin puterea economică, ci prin puterea Duhului Său Sfânt (Zaharia 4:6).
Discernământul
Am menţionat deja unele dintre modalităţile subtile prin care Satan încearcă să păcălească lucrătorii creştini în aceste zile. Înşelătoriile lui par să fie în creştere, pe măsură ce întoarcerea Domnului nostru se apropie. Într-o astfel de zi, cât este de esenţial ca noi – în special aceia aflaţi în poziţii de conducere în biserica creştină – să avem darul discernerii, să distingem ce este cu adevărat de la Dumnezeu de ceea ce nu este, adevăratul de fals şi să distingem de asemenea care este scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui în zilele noastre.
Dar judecata limpede sau discernământul şi viziunea spirituală pot veni numai prin ungerea Duhului Sfânt. Ele nu vin prin iscusinţă sau inteligenţă omenească, nici prin pregătiri seminariste. Este plăcerea Tatălui să ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi să le descopere pruncilor – acelora neajutoraţi care depind de El, făcându-ne să recunoaştem: „Doamne, deşi suntem iscusiţi în multe lucruri, suntem ignoranţi când este vorba de problemele spirituale”.
Ieremia, în timpul său, a avut discernământul de a vedea prin trezirea superficială, care a avut loc în Iuda în timpul domniei împăratului Iosia, şi a prorocit că Dumnezeu îşi va trimite poporul în Babilon. Ezechiel de asemenea a fost capabil să vadă cauzele reale datorită cărora Dumnezeu a trebuit să-şi trimită poporul în captivitatea Babiloniană. Motivul datorită căruia aceşti oameni au fost capabili să vadă ceea ce alţi predicatori profesionişti ai zilelor lor nu puteau vedea este tocmai acesta: Ieremia şi Ezechiel aveau ungerea lui Dumnezeu peste ei.
Cu foarte puţine excepţii, condiţiile din majoritatea bisericilor de astăzi sunt exact întocmai condiţiilor predominante în mijlocul poporului lui Dumnezeu din zilele captivităţii Babiloniene. Într-un astfel de timp, avem nevoie de oameni cu viziune spirituală; şi dacă liderilor din poporul lui Dumnezeu le lipseşte viziunea spirituală în această oră crucială, poporul în mod sigur se va dezintegra (Proverbe 29:18).
Oh, ce nevoie disperată avem de ungerea Duhului Sfânt. Astăzi, este într- adevăr elementul fundamental lucrării noastre în via Domnului.
Numele lui Isus
Citim că Elisei a lovit apele Iordanului cu mantaua lui Ilie. Dacă ne gândim la Ilie ca la un caracter al lui Hristos înălţat la cer şi la Elisei ca la un caracter al bisericii lăsată în spate pe pământ, ca să ducă mai departe lucrarea Lui, atunci mantaua lui Ilie trebuie să fie o imagine a Numelui Domnului Isus Hristos pe care El L-a încredinţat bisericii Lui. Isus ne-a dat autoritatea să-I folosim Numele pentru a îndepărta obstacolele din calea noastră, întocmai cum Elisei a folosit mantaua pentru a-şi croi drum prin Râul Iordan.
Totuşi, nu este doar o chestiune de repetare a Numelui ca şi cum ar fi o formulă magică. Mulţi folosesc Numele Lui în acest mod, dar nu se întâmplă nimic. Nu are loc nici o manifestare de putere şi nici o mutare a munţilor care blocheză drumul.
Ghehazi a luat odată bastonul lui Elisei şi, sub instrucţiunile acestuia, l-a aşezat pe un copil mort. Poate că a şi strigat atunci într-o manieră autoritară:
„În Numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, scoală-te din morţi”. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Dumnezeu nu ascultă doar la vorbele pe care le spune un om. El se uită la inimă. Puterea cuvintelor depinde de tipul de om care le foloseşte. Dumnezeu ştia că inima lui Ghehazi nu era axată pe slava lui Dumnezeu, ci pe lume şi pe câştigul personal.
Inima lui Elisei era diferită. El căuta numai slava lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu I-a putut încredinţa lui autoritatea Sa. Aşadar, când Elisei s-a rugat, copilul mort s-a ridicat imediat. Când a lovit apele Iordanului cu mantaua, s-au despărţit în două.
Am întâlnit oameni care folosesc Numele lui Isus şi continuă să-L repete (uneori cu cea mai ridicată voce) dar nu se întâmplă nimic. Ei mi-au amintit de profeţii lui Baal care au strigat şi au ţipat pe Muntele Carmel. Împărăţia lui Dumnezeu nu se manifestă în cuvinte simple (nu contează cât sunt de strident sau autoritar spuse), ci în putere. Dacă Elisei n-ar fi fost un om uns, ar fi putut lovi apele cu mantaua cât de tare ar fi dorit, însă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi fost doar o pierdere de timp şi energie! Într-adevăr, ungerea Duhului este esenţială dacă e să folosim Numele lui Isus cu putere reală.
În Faptele Apostolilor capitolul 3, îl găsim pe Petru folosind Numele lui Isus; puterea lui Dumnezeu s-a manifestat. Ologul din naştere a început să meargă. A fost o minune aşa de evidentă încât nimeni nu trebuia să meargă încoace şi încolo să arate oamenilor rapoartele medicale, ca să-i convingă că fusese vindecat. Nu era nimic nesigur sau dubios în legătură cu acea minune. Nu a rămas nici o îndoială în mintea nimănui dacă a avut sau nu loc minunea cu adevărat – cum se întâmplă atât de des cu „minunile” forjate de unii vindecători ai zilelor noastre!
Îi găsim pe ucenici, în toată cartea Faptele Apostolilor, folosind Numele lui Isus iar şi iar ca să îndepărteze fiecare obstacol din calea împlinirii scopurilor lui Dumnezeu. Ei cunoşteau cu adevărat ungerea. Şi de aceea Faptele Apostolilor se termină cu cuvintele „fără nici o piedică”. Porţile iadului nu puteau sta împotriva unei biserici atât de puternice.
Puterea învierii
Elisei despărţind apele Iordanului este o imagine a lucrării vieţii care stăpâneşte şi învinge moartea spirituală. În Biblie, apele Iordanului simbolizează moartea. Şi de aceea despărţirea apelor este simbolul biruinţei asupra morţii.
În lucrarea de mai departe a lui Elisei, începând cu acest moment, îl găsim angajat iar şi iar în aducerea vieţii din moarte.
În Ierihon a adus viaţă într-un pământ neroditor. În Sunem, a adus viaţă într- un pântec sterp de femeie.
Mai târziu, a adus viaţă într-un copil mort. Altădată, a adus viaţă într-un vas cu mâncare otrăvitoare. A adus viaţă şi în corpul care murea lent al generalului lepros.
Puterea lui Elisei niciodată nu dispărea. Chiar şi după ce a fost mort şi îngropat şi corpul lui era descompus, când a fost aruncat în mormântul său un om mort, acesta a înviat! Aceasta a fost lucrarea lui Elisei – să aducă viaţa din moarte pe oriunde mergea. Acesta a fost rezultatul direct al ungerii lui.
Acesta este tipul de putere pe care îl aduce Duhul Sfânt – puterea aducerii vieţii din moarte, puterea învierii. Aceasta este singura dovadă de negreşit a ungerii. Citim adeseori de această putere în Noul Testament.
Scriindu-le creştinilor efeseni, Pavel spune că rugăciunea lui pentru ei este să cunoască această putere. El continuă spunându-le că cea mai măreaţă manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, nici în minunile înregistrate în Biblie, ci în învierea lui Hristos din morţi (Efeseni 1:19-23). Scriindu-le creştinilor filipeni, Pavel le spune că dorinţa lui proprie este ca el să cunoască mai mult din această putere a învierii (Filipeni 3:10).
Sunt convis că aceasta este puterea despre care le-a vorbit Isus ucenicilor Lui că o vor primi, când Duhul Sfânt va veni peste ei (Faptele Apostolilor 1:8) – puterea învierii, puterea aducerii la viaţă din moartea spirituală.
Şi Dumnezeu doreşte să ne transmită aceasta şi nouă.
Fraţi şi surori, acesta este semnul ungerii. Nu o anume experienţă, nu o declaraţie, ci puterea de a aduce viaţă spirituală din morţi oriunde mergem. Împlineşte oare lucrarea noastră acest lucru? Acesta este testul dacă avem sau nu ungerea.
Cu toate acestea, aşa de adesea creştinii, în loc să lucreze viaţa, lucrează moartea. Păgânii din ţara noastră sunt de multe ori îndepărtaţi de Domnul în loc să fie atraşi la El, datorită certurilor şi conflictelor, lipsei integrităţii şi a altor comportamente necreştine pe care le văd în vieţile acelora care se declară a fi creştini născuţi din nou. Câtă nevoie avem să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să cerem iertarea Lui pentru blamul adus asupra Numelui Său prin comportamentul nostru.
Să nu ne fălim doar cu faptul că suntem „evanghelişti”. Dacă nu suntem atenţi, putem sfârşi ca biserica din Sardes, având un nume că suntem vii, dar în realitate să fim morţi (Apocalipsa 3:1).
Nu este suficient că declaraţia de credinţă pe care o semnăm şi crezul pe care-l repetăm sunt sănătoase din punct de vedere Scriptural. Putem fi capabili să semnăm cea mai fundamentală declaraţie de credinţă. La fel poate şi Diavolul! El cunoaşte Biblia bine dar prin aceasta nu este modernist.
El este un fundamentalist total, cât de departe poate merge doctrina! De aceea nu este de nici un folos să ne încredem pe fundamentalismul nostru.
Doctrinele sunt importante. Dumnezeu a interzis ca eu să critic valoarea lor. Dar peste şi dincolo de doctrină, lucrul care contează la Dumnezeu este dacă noi slujim sau nu vieţii spirituale.
Apostolul Pavel putea spune că, prin ajutorul lui Dumnezeu, el era un slujitor destoinic al noului Legământ, păstorind viaţă spirituală (2 Corinteni 3:5,6). El nu s-a lăudat că era un fundamentalist. Nici nu vorbea doar de experienţele lui
– fie despre cea de pe Drumul Damascului sau de cea de pe Strada Dreaptă. Nu. El a demonstrat realitatea credinţelor sale fundamentale şi a experienţelor lui spirituale prin aducerea de viaţă în mod constant în situaţiile de moarte spirituală.
În viaţa lui Pavel, ca şi în cea a lui Elisei, nu a fost nici o reducere a puterii. Nu s-a întâmplat nici o pierdere a ungerii în anii de pe urmă, aşa cum pare să fie cazul multor slujitori ai lui Dumnezeu din zilele noastre. Pavel şi Elisei n-au ajuns niciodată la un nivel la care, glorificarea a ceea ce Dumnezeu a făcut în zilele din trecut, să fie singurul lucru pe care-l mai puteau face. Ei au trăit tot timpul în mulţumirea prezentă a ungerii şi în puterea lui Dumnezeu. Puterea lor spirituală în loc să pălească, sporea din ce în ce mai mult. Pe măsura zilelor lor era şi puterea lor. Lumina lor strălucea din ce în ce mai luminos până la ziua perfectă. Ce mod binecuvântat de a trăi! Şi totuşi, aceasta este calea pe care Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să meargă (Proverbe 4:18).
Elisei a trăit în legătură continuă cu Dumnezeu şi de aceea a fost capabil întotdeauna să aducă viaţa din moarte oriunde mergea. Şi astfel oamenii veneau la el cu problemele şi nevoile lor. El nu trebuia să meargă să caute o lucrare. El nu trebuia să meargă încolo şi încoace cerând oamenilor să-l sponsorizeze şi să-l invite. Nu. Oportunităţile pentru lucrare veneau la el din abundenţă, fără nici un efort trupesc din partea lui.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul. Oamenii din Ierusalim şi din toate ţinuturile Iudeii şi din toate regiunile dimprejurul Iordanului veneau de la distanţe depărtare ca să-l asculte – chiar dacă niciodată nu şi-a făcut reclamă şi niciodată nu a făcut o minune.
Aceşti oameni erau unşi şi ei trăiau constant sub ungere. Acesta era secretul. Nimic altceva.
Dar dacă ungerea Duhului este aşa de importantă, ce ce nu o oferă Dumnezeu tuturor copiilor Lui? Motivul este chiar acesta, că foarte puţini dintre ei sunt dispuşi să plătească preţul pentru a o primi.
Au existat mai multe motive graţie cărora Elisei a fost uns, şi mă pot gândi la cel puţin trei dintre ele.
Setea
Nimeni nu se poate îndoi de faptul că Elisei era însetat după ungere. El şi-o dorea mai mult decât orice altceva în lume.
În 2 Împăraţi 2:1-10, citim cum l-a testat Ilie în acest punct. Mai întâi i-a spus să rămână la Ghilgal, în timp ce el urma să plece mai departe. Dar Elisei a refuzat să-l părăsească pe Ilie. Apoi Ilie l-a condus încă 15 mile în direcţia vestică, la Betel, şi apoi încă 12 mile înapoi în Ierihon şi apoi încă 5 mile în direcţia estică, spre Iordan, testându-i lui Elisei perseverenţa şi seriozitatea în fiecare etapă.
În final, Ilie l-a întrebat dacă avea vreo dorinţă pe care el i-ar fi putut-o onora înainte de a pleca. Şi Elisei i-a zis: „(Doresc un singur lucru. De aceea te-am urmat tot acest timp. De aceea nu te-am putut părăsi, chiar când ai încercat să te descotoroseşti de mine.) Te rog să fie peste mine o parte dublă din duhul tău!”
Elisei tânjea cu toată inima sa după ungere. Nu avea de gând să se mulţumească cu nimic mai puţin. Şi a primit ceea ce a cerut.
Cred că Dumnezeu ne conduce adesea, aşa cum l-a condus Ilie pe Elisei, să ne testeze, să vadă dacă avem de gând să ne mulţumim cu mai puţin decât ungerea totală cu Duhul Său Sfânt. Dacă intenţionăm să ne mulţumim cu mai puţin, vom avea doar atât. Dumnezeu nu dă ungerea aceasta credinciosului mulţumit de sine, care se complace în starea în care este şi care crede că poate merge înainte foarte bine fără ea.
Dar dacă realizăm că acesta este singurul lucru de care avem nevoie mai mult decât orice altceva, dacă, la fel ca Elisei, suntem dispuşi să persităm până când îl avem, şi dacă, asemeni lui Iacov la Peniel, putem spune cu sinceritate:
„Doamne, nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta cu această binecuvântare “, dacă tânjim şi cerem această putere a Duhului Sfânt, atunci într-adevăr o vom primi. Atunci vom fi cu adevărat „Israel”, având putere cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Dumnezeu permite adesori să vină în vieţile noastre eşecul şi frustrarea ca să ne arate cât de multă nevoie avem de această ungere. El caută să ne arate că, în ciuda faptului că suntem evanghelici în doctrină şi suntem locuiţi de Duhul Sfânt, avem încă nevoie să cunoaştem Duhul lui Dumnezeu stând peste noi în putere.
Nu este o chestiune uşoară să ai ungerea. Când Ilie l-a auzit pe Elisei, nu i-a spus “Oh, ceea ce ai cerut este un lucru uşor. Îngenunchează numai aici şi-mi voi pune mâinile peste capul tău şi-l vei primi.” Nu. Ilie i-a spus lui Elisei: „Greu lucru ai cerut.” Da, este un lucru greu. Trebuie să plătim un preţ pentru el. Trebuie să fim dispuşi să renunţăm la toate din lume pentru el.
Trebuie să ne dorim ungerea mai mult decât orice altceva pe pământ – mai mult decât banii şi confortul şi plăcerea, şi mai mult decât faima şi popularitatea şi chiar succesul în lucrarea creştină. Da, este într-adevăr un lucru greu. Dar aceasta este ceea ce presupune să însetezi. Când ajungem la acest nivel, putem merge la Isus să bem şi, aşa cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor curge prin noi în multe direcţii, aducând viaţă din moarte oriunde se revarsă (Ioan 7:37-39; Ezechiel 47:8, 9).
Dacă am primit ungerea, trebuie să fim atenţi să n-o pierdem cu nici un preţ. Putem s-o avem şi apoi s-o pierdem, dacă nu suntem grijulii. Puţin să ne complacem în critică răutăcioasă sau în conversaţii nefolositoare sau în imaginaţii murdare, sau să nutrim mândrie ori vreo ranchiună în inimile noastre şi ungerea dispare.
Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 9:27 că îşi ţine mădularele trupului în disciplină severă, ca nu cumva după ce a predicat altora, el însuşi să fie dezaprobat. N-am încetat niciodată să mă minunez cum puternicul apostol Pavel, după înfiinţarea atâtor biserici, după înfăptuirea atâtor minuni şi fiind atât de puternic folosit de Dumnezeu, să fie încă în pericol de a fi dezaprobat de
Dumnezeu, dacă ar fi fost neglijent cu mădularele trupului lui. Dacă e aşa, oare noi unde ne aflăm?
Avem nevoie să ne rugăm continuu: „Doamne, orice altceva aş putea pierde în viaţă, dar nu mă lăsa niciodată să pierd ungerea Ta.”
Puritatea motivului
O a doua cauză a ungerii lui Elisei a fost aceea că motivele lui erau pure. Slava lui Dumnezeu era singurul lui interes.
Acest lucru nu este menţionat în multe cuvinte, dar devine foarte evident pe măsură ce citim povestea vieţii lui. Nevoia era aşa de mare în poporul lui Dumnezeu şi blamarea Numelui lui Dumnezeu îl durea, aşa cum îl duruse pe Ilie înaintea lui.
Şi el tânjea să fie uns ca să împlinească o lucrare pentru Dumnezeu în acel
ţinut prin care să îndepărteze ruşinea de pe Acel Nume glorios.
Motivele impure şi centrate pe sine sunt adesea cauza datorită căreia copiii lui Dumnezeu nu sunt unşi. Cei mai mulţi creştini sunt fericiţi dacă sunt drepţi în exterior, dar Dumnezeu caută adevărul în părţile dinlăuntru. El vede dacă suntem preocupaţi de slava Lui sau de propria noastră slavă. El vede dacă blamarea Numelui Lui ne răneşte sau nu. Dacă inimile noastre nu sunt împovărate şi îndurerate când vedem Numele lui Dumnezeu blamat în ţara noastră, în zilele noastre, atunci mă întreb dacă Dumnezeu ne va unge vreodată cât de cât.
În Ezechiel 9:1-6, citim cum Dumnezeu însemnează anumiţi oameni ca fiind în mod deosebit ai Lui. Aceia pe care i-a însemnat erau cei care plângeau şi gemeau la păcatele pe care le vedeau în poporul lui Dumnezeu. Aceştia constituie rămăşiţa lui Dumnezeu şi aceştia sunt cei pe care El îi unge – aceia ale căror inimi sunt preocupate de Numele Lui şi care caută să-L glorifice numai pe El.
Nici o iubire pentru această lume
Un al treilea motiv pentru ungerea lui Elisei a fost faptul că el nu nutrea nici un sentiment de iubire pentru această lume. Acest lucru a devenit evident în relaţia cu Naaman. Când acesta i-a oferit bani, el a refuzat să accepte vreo plată pentru minunea pe care o săvârşise.
Elisei nu avea nici un sentiment de iubire pentru această lume sau pentru bani. El nu a căutat câştigul personal în lucrarea Domnului.
Ghehazi, pe de altă parte, ne oferă un contrast izbitor. El era asistentul lui Elisei, întocmai cum Elisei fusese pentru Ilie. Şi dacă Elisei a putut primi o porţie dublă din duhul lui Ilie şi a continuat lucrarea lui Ilie, cu siguranţă şi Ghehazi ar fi putut deveni capabil să primească duhul lui Elisei şi să continue lucrarea lui Elisei.
Dar el nu a primit ungerea. În schimb, a primit lepră. De ce? Pentru că Dumnezeu i-a văzut inima. În ciuda tuturor acelor aparenţe exterioare de spiritualitate, exista adânc înrădăcinată în inima lui Ghehazi o dorinţă după câştigul personal. Poate că la început a intrat în lucrarea Domnului cu sinceritate, dar, foarte curând, a început să gândească în termenii avantajelor materiale. El a crezut că putea acumula atât bunăstare materială cât şi ungerea. Dar s-a înşelat. Mulţi lucrători creştini fac aceeaşi greşeală.
Fie ca Domnul să ne elibereze de vreo încercare de a folosi poziţia noastră sau lucrarea noastră, din orice biserică sau instituţie creştină, ca mijloc de câştig personal.
Un necredincios mi-a mărturisit odată observaţia lui potrivit căreia pare a fi chiar profitabil în zilele noastre să fii implicat în lucrarea creştină. Mi-a dat exemplul unui anumit lucrător creştin, care nu o dusese aşa de bine prin activitatea laică. Dar acum el avea din abundenţă. Primise o mulţime de bani din America. Şi-a construit o casă mare pentru el însuşi şi acum trăia în mare lux. Şi culmea tuturor acestora era că el se considera pe sine un evanghelic, având un loc asigurat în cer! Cu siguranţă astfel de oameni nu-I slujesc deloc lui Dumnezeu.
Fraţilor, când lucrarea creştină ne aduce profit material, trebuie să ne examinăm vieţile din nou să vedem dacă într-adevăr îl urmăm pe Isus. De obicei vom descoperi că nu.
Watchman Nee a spus că, dacă în umblarea noastră pentru Dumnezeu, nu este nici un cost implicat, nici un sacrificiu făcut, atunci trebuie să ne întrebăm serios dacă într-adevăr chemarea noastră a fost de la Dumnezeu.
Să ne întrebăm pe noi înşine dacă e vreun sentiment de iubire în inimile noastre pentru lume, pentru plăcerile, confortul şi bogăţiile ei. Dumnezeu nu ne poate unge dacă există aşa ceva.
O rămăşiţă biruitoare
Astăzi Dumnezeu caută în ţara noastră bărbaţi şi femei pe care să-i poată unge cu Duhul Lui – o rămăşiţă care este dispusă să plătească preţul pentru a primi şi păstra acea însărcinare cu putere.
Pentru noi, cei de astăzi, apele Iordanului simbolizează moartea spirituală care ne învăluie ţara prin lucrarea puterilor întunericului. Dumnezeu caută o rămăşiţă biruitoare în poporul Lui care să pătrundă prin ea şi să aducă viaţă din moarte. El caută oameni care vor folosi Numele Domnului Isus Hristos ca să pună pe fugă forţele vrăjmaşului şi care vor merge nestingheriţi prin orice obstacol; oameni care vor face o cărare prin fiecare Iordan şi care vor trasa o autostradă pentru Dumnezeul nostru în acest tărâm. Atunci vom vedea setea după reînviere în bisericile noastre, şi păgânii vor şti că Domnul nostru Isus Hristos este Dumnezeul adevărat.
Ungerea singură poate sparge jugul vrăjmaşului din ţara noastră (Isaia 10:27). Numele lui Isus ne-a fost încredinţat. Dar oare avem noi ungerea?
Oh, de-am înseta după puterea Duhului Sfânt în viaţa şi în lucrarea noastră, aşa încât să-L putem slăvi pe Dumnezeu, să împlinim voia Lui şi să aducem împărăţia Lui.
Fie ca El să găsească în mijlocul nostru mulţi dispuşi să plătească preţul pe care-l presupune transformarea în oameni ai lui Dumnezeu, sfinţi, smeriţi şi unşi.
Amin
Secretele Biruinţei
O VIAŢĂ DE BIRUINŢĂ CONTINUĂ
Voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră este biruinţa continuă. Acest adevăr reiese clar din mai multe pasaje ale Bibliei. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste pasaje:
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (2 Corinteni 2:14) .
„Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37) .
„… vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2:1) .
Cu toate că versetele de mai sus şi altele asemănătoare sunt în Sfânta Scriptură este greu să-i convingi pe mulţi credincioşi că Dumnezeu vrea ca ei să trăiască permanent o viaţă de biruinţă.
Dacă luăm Scriptura aşa cum e scrisă şi o credem pur şi simplu, ca un copil, atunci acest mesaj va fi evident pentru noi. Dacă ne bazăm însă pe propria noastră raţiune, putem găsi multe argumente convingătoare cum că o asemenea viaţă nu este posibilă în această lume rea. Mulţi „credincioşi” care de fapt nu cred vor adăuga mărturia lor la ceea ce ne spune nouă raţiunea şi curând vom ajunge să ne convingem pe noi înşine că în lumea aceasta nu este posibilă o viaţă de biruinţă.
Dacă noi nu suntem mai întâi convinşi că Dumnezeu vrea să trăim o viaţă de biruinţă continuă, nu
vom putea avea niciodată credinţa necesară trăirii unei astfel de vieţi, căci fără credinţă este imposibil să intri în viaţa de biruinţă. Absolut totul în viaţa creştină depinde de credinţă, iar credinţa este bazată pe revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Său.
Chiar dacă în trecut ai trăit în înfrângeri ani de-a rândul, nu fi trist, nu dispera. Pentru a face primul pas înspre o viaţă de biruinţă, este îndeajuns doar să vezi clar, în Cuvântul lui Dumnezeu, acest adevăr al unei vieţi de biruinţă continuă.
Credinţa, un imperativ absolut necesar
Pasajul biblic din 1 Ioan 2:6 spune: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” .
Cum a trăit Isus? A fost El biruitor câteodată sau de cele mai multe ori, sau tot timpul? Ştim răspunsul. El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar nu a păcătuit niciodată.
„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15) .
Acum, ni se spune să trăim cum a trăit El. Este acest fapt posibil aici, pe Pământ? Ne-ar cere Dumnezeu să facem ceva ce ştie foarte bine că nu putem face? Nu. Aşa ceva este de neconceput. Nici măcar taţii pământeşti nu cer lucruri absurde copiilor lor; cu atât mai puţin Dumnezeu!
Unele dintre cele mai triste cuvinte scrise în Noul Testament se găsesc la Matei 13:58 – „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor” . Un mesaj asemănător în Marcu 6:5 spune:„N-a putut să facă nicio minune acolo”. El a vrut să facă lucrări măreţe pentru acei oameni din oraşul Său natal şi ei aveau nevoie de acele minuni, dar necredinţa lor L-a oprit. Necredinţa ,,leagă” mâinile Dumnezeului Atotputernic, astfel că „nu poate” face pentru noi lucrările pe care vrea să le facă .
Mă întreb de câte ori a intenţionat Dumnezeu să facă minuni pentru tine, dar pe care „nu le-a putut” face datorită necredinţei tale. Oare câţi dintre noi, stând înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, vor auzi aceste cuvinte: „Nu am putut face tot ce am vrut pentru tine şi prin tine, din cauza necredinţei tale”? Un regret imens va cuprinde atunci inimile noastre descoperind acest fapt, la sfârşitul vieţii noastre pământeşti! Este bine să reflectăm acum la toate acestea.
Primii mei ani, după ce am devenit un creştin născut din nou, i-am petrecut cu un grup care, la adunările lui, se axa pe studierea Scripturii. Într-un fel sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă mi-a dat ocazia să îmi formez o bună cunoaştere a Scripturii. De cele mai multe ori, însă, studiul acestui grup era bazat pe logica omenească, fără a avea descoperirea dată de Duhul Sfânt. Noi studiam Biblia cum se studiază la şcoală chimia. Am descoperit înţelesul simbolurilor din Vechiul Testament etc., dar, cu toate acestea, eram învinşi de păcatul din viaţa noastră. Ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar nu aveam credinţă pentru nimic mai mult.
Când am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu adevărul botezului cu Duhul Sfânt şi am început să Îi cer Domnului acest botez, am constatat că îmi era cu neputinţă să cred. Am postit şi m-am rugat şi eram dispus să plătesc orice preţ pentru primirea acestui botez, dar îmi era foarte greu să cred că Dumnezeu mă ascultă şi răspunde la rugăciunile mele. Isus ne-a învăţat că oridecâteori ne rugăm trebuie să credem că am şi primit ceea ce am cerut.
„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24) .
Mi-a luat mult timp – mulţi ani – ca să pot ajunge la o credinţă simplă, ca de copil, în privinţa acestui pasaj. În cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi chiar mi-a împlinit-o. Am fost botezat în Duhul Sfânt prin credinţă. Darul limbilor care a venit în mod surprinzător după botez a fost pentru mine o confirmare în plus a ceea ce primisem deja prin credinţă.
Acum, când mă uit înapoi la acei ani de luptă, văd clar că
ceea ce m-a împiedicat a fost necredinţa.
Acelaşi principiu se aplică şi în cazul procesului de ajungere la o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Putem să postim, să ne rugăm şi să însetăm – fără să ajungem nicăieri – până când nu credem că Dumnezeu poate şi ne va şi conduce la o astfel de viaţă. Satan ştie că tu nu poţi primi nimic de la Dumnezeu fără credinţă. Deci poţi să-ţi imaginezi cât de mult va încerca el să-ţi umple inima cu necredinţă! Necredinţa este un pericol mai mare decât minciuna sau adulterul, pentru că acestea din urmă sunt recunoscute cu uşurinţă ca fiind păcate, pe când necredinţa nu. La Evrei 3:12 scrie: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” .
O inima rea, plină de necredinţă, poate duce la despărţirea noastră de Dumnezeu. Necredinţa este cauza care stă la baza tuturor celorlalte păcate – după cum vom vedea în capitolul următor.
La Romani 6:14 spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” .
În acest verset Duhul Sfânt ne spune foarte clar că, în condiţiile în care suntem sub har, păcatul nu poate avea stăpânire asupra noastră. Versetul este atât de clar, încât şi un copil îl poate înţelege. În ciuda acestui fapt,
mulţi credincioşi tot nu cred în posibilitatea reală de a trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului.
Dumnezeu vrea ca tu să trăieşti o viaţă de biruinţă. Nu contează cât de murdare sunt gândurile tale, sau de cât timp ai fost învins de mânie. Domnul te poate elibera complet şi îţi poate da o inimă curată. Acestea „nu le poate face”, însă, pentru tine câtă vreme nu crezi.
Biblia spune că ceea ce credem în inima noastră trebuie să mărturisim cu gura noastră. La Romani 10:10 citim: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” .
Acesta este un principiu important, căci prin mărturisirea cu gura noastră exprimăm credinţa noastră, ceea ce la rândul ei duce la eliberarea din lanţurile păcatului. Trebuie, deci, să rostim cuvântul mărturisirii noastre împotriva lui Satan, spunând: „Cred că Dumnezeu mă va conduce la o viaţă de biruinţă asupra păcatului”. „Ei l-au biruit, [pe Satan] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11) .
Continuă să faci această mărturisire de fiecare dată când eşti doborât, până când biruinţa devine o realitate în viaţa ta. Nu te descuraja dacă biruinţa nu vine peste noapte. Dumnezeu va onora în mod sigur mărturisirea pe care o faci cu gura ta. Şi tu îl poţi învinge pe Satan.
Trebuie să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu
Mulţi credincioşi au un obicei rău, şi anume, acela de a trata Cuvântul lui Dumnezeu cu superficialitate. Să luăm spre exemplu cuvintele lui Isus din Matei 12:36-37:
„Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit” .
Majoritatea credincioşilor nu cred că, literalmente, va trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor rostit vreodată. Când vom crede cu adevărat aceasta, vor fi eliminate din viaţa noastră toate bârfele, pălăvrăgelile, vorbirile de rău şi accesele de mânie. Toţi cei care iau în serios aceste cuvinte ale lui Isus vor lua măsuri drastice de îndepărtare a tuturor cuvintelor nefolositoare din vorbirea lor.
În versetele de mai sus, Isus spune că prin cuvintele noastre vom fi socotiţi neprihăniţi. Ştim cu toţii despre neprihănirea prin credinţă, dar credinţa fără fapte este moartă, şi o credinţă care nu ne curăţă vorbirea este moartă. Gândeşte-te la toate cuvintele pe care le-ai rostit (sau scris) în ultimele trei luni – acasă, la serviciu, soţului, soţiei, copiilor, colegilor etc. Oare o înregistrare a vorbirii tale ar dovedi că eşti un copil neprihănit al lui Dumnezeu, diferit de lumea din jurul tău? Sau înregistrarea ar arăta că vorbirea ta este asemenea cu cea a necredincioşilor?
Vorbirea multor credincioşi nu a fost curăţată, pentru că ei nu au luat în serios cuvintele lui Isus. Aceasta provine din lipsa lor de frică faţă de Dumnezeu. Ei se tem de oameni, mai mult decât se tem de Dumnezeu. Nu putem aspira la înaintare în viaţa noastră spirituală, dacă nu dezvoltăm obiceiul de a lua în serios Cuvântul lui Dumnezeu. În Iacov 1:26 scrie: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică” .
Aşadar, dacă un om nu-şi poate controla limba, creştinismul lui este zadarnic, pentru că, aşa cum a spus Isus, vorbirea noastră arată starea inimii noastre. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Vorbirea noastră este un indicator foarte precis al stării noastre spirituale. Iată un alt exemplu: Cuvântul lui Dumnezeu spune că soţii să nu ţină niciodată necaz pe soţiile lor. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele” (Coloseni 3:19) . Ce înseamnă aceasta? Oare este permis soţului să ţină necaz măcar o dată pe soţia lui? Cuvântul lui Dumnezeu interzice categoric adulterul sau uciderea, şi, prin urmare, noi ştim că nu avem voie să comitem astfel de păcate nici măcar o singură dată. Totuşi, când citim că unui soţ nu-i este permis să ţină necaz pe soţia lui, această poruncă nu o primim cu aceeaşi seriozitate. De ce? Pentru că alegem, în funcţie de reprezentările din mintea noastră cu privire la poruncile lui Dumnezeu, iar apoi hotărâm: care dintre poruncile lui Dumnezeu să le luăm în serios şi pe care nu. Nu ne dăm seama că tot Cuvântul lui Dumnezeu trebuie luat în serios.
Cei care, însă, iau în serios toate cuvintele lui Dumnezeu plâng cu amar pentru păcatele lor de fiecare dată când cad. Astfel, ei vor găsi mângâierea (întărirea) Duhului Sfânt şi vor fi aduşi la o viaţă de biruinţă.„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [întăriţi] ” (Matei
5:4) . Descoperim aici un alt secret al biruinţei: Ia în serios fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu, şi plânge cu amar pentru păcatul tău, de fiecare dată când ignori orice poruncă, orice cuvânt al lui Dumnezeu şi eşuezi, astfel, să atingi standardele lui Dumnezeu. Numai în felul acesta îţi vei dovedi frica de Dumnezeu, iar, frica de Dumnezeu este începutul acelei înţelepciuni care duce la o viaţă de biruinţă.
Dumnezeu priveşte cu îndurare şi bunăvoinţă la cei care sunt zdrobiţi şi pocăiţi în duhul lor şi care tremură la auzul Cuvântului Său: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:2) .
Dumnezeu este plin de iubire
Dintotdeauna, Dumnezeu a cerut din partea omului ascultare. Sub Vechiul Legământ, israeliţii au primit porunci de care trebuiau să asculte. Au descoperit, însă, că nu puteau ţine în mod desăvârşit legile lui Dumnezeu.
Sub Noul Legământ, Dumnezeu a promis că va scrie poruncile Lui în inimile şi-n minţile noastre, astfel încât nu numai că Îl vom asculta, dar ne va fi chiar drag să ascultăm de El. Promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:27) . Deci, numai prin ascultarea de poruncile Sale putem avea părtăşie cu Dumnezeu.
Totuşi mulţi credincioşi nu înţeleg ce înseamnă ascultarea. Cei mai mulţi credincioşi înţeleg atât de greşit
„harul”, încât consideră ascultarea ca fiind o cerinţă a Vechiului Legământ. Poruncile lui Dumnezeu, prin urmare, sunt considerate o povară grea. Aceasta e o înşelăciune satanică. Este rezultatul ignorării iubirii lui Dumnezeu. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt date pentru binele nostru şi sunt menite să ne elibereze. Ele îşi au originea în inima lui Dumnezeu care ne iubeşte cu desăvârşire.
Moise spune (cu privire la Dumnezeu, care dădea lui Israel poruncile Sale pe Muntele Sinai) că „Domnul a venit din Sinai având în dreapta Lui focul legii. Da, El iubeşte popoarele” (Deuteronom 33:2-3) . Faptul că
Dumnezeu ne dă legile Lui este o dovadă a dragostei Sale fierbinţi pentru noi.
Unele dintre poruncile lui Dumnezeu cer din partea noastră jertfire de sine, dar, în cele din urmă, vom descoperi că ele sunt în cel mai înalt înţeles spre binele nostru. Un tată nu dă copiilor săi porunci pentru a-i împovăra sau pentru a le face rău, ci numai pentru a-i ajuta. Iată perspectiva corectă, de care avem şi noi nevoie, asupra poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă a crede într-un Dumnezeu care este desăvârşit în iubire. Când avem o asemenea credinţă, ne găsim plăcerea în înfăptuirea cu orice preţ a poruncilor lui Dumnezeu.
Aici este motivul ascuns al celor mai multe din înfrângerile noastre: diavolul a convins oamenii fie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt necesare, fie că ele sunt o povară. Dacă nu înţelegem motivul pentru care Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, întocmai cum ne cere El, atunci această neînţelegere dovedeşte doar propria noastră imaturitate. Într-o zi, când vom fi mai maturi, vom înţelege.
Copiii, când sunt obligaţi să meargă la şcoală, e posibil să nu înţeleagă motivul pentru care părinţii nu-i lasă să rămână acasă şi să se joace. Poate cred că părinţii lor sunt foarte duri cu ei, când, de fapt, iubirea îi determină pe părinţi să impună copiilor lor s-o rupă cu joaca pentru a ajunge oameni educaţi, maturi în gândire.
Asemenea acelor copii mici, nici noi nu înţelegem de multe ori căile lui Dumnezeu, dar dacă am crede în iubirea Sa, am asculta de tot Cuvântul Lui şi ne-am supune autorităţii Sale fără să-I mai punem nici o întrebare.
Gândiţi-vă cum stau lucrurile în privinţa suferinţei. De ce lasă un Dumnezeu al iubirii să trecem prin suferinţă? Deoarece suferinţa este o parte a
,,programei” de învăţământ în educaţia noastră duhovnicească. Prin suferinţă, Dumnezeu ne conduce la maturitate. Dacă în această viaţă nu ai avut multe prilejuri de a suferi, cu siguranţă că nici n-ai putut să-ţi însuşeşti multe dintre învăţăturile care au într-adevăr valoare duhovnicească.
Poate că ultima dată când ai avut o mică suferinţă ai cârtit şi te-ai plâns atât de mult, încât acum Dumnezeu te lasă să-ţi urmezi propriul drum. Este trist când Dumnezeu te dă la o parte şi te ,,aşează” pe un astfel de raft. Eu mai degrabă aş trece prin suferinţă în fiecare zi din viaţa mea, decât să fiu lăsat la o parte de Dumnezeu pe un raft.
Când Dumnezeu ne trece prin suferinţă nu are niciun rost să ne comparăm cu alţii. Aceasta ar fi ca şi cum copiii voştri s-ar întreba de ce tocmai ei trebuie să meargă la şcoală, când copiii săraci din mahala se pot juca în noroi toată ziua. Toate lucrările lui Dumnezeu în viaţa noastră vin din iubirea Lui desăvârşită pentru noi. El vrea fericirea noastră – nu veselia superficială şi fără sens a lumii – ci fericirea aceea veşnică şi plină de conţinut, care vine în urma sfinţirii vieţii. Şi în afară de calea suferinţei nu există nicio altă cale care ar duce la sfinţenie.
„Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10) . Isus a fost cel mai fericit om care a umblat vreodată pe Pământ. Totuşi El a fost singurul care a şi suferit cel mai mult. Fericirea Lui a izvorât din înfăptuirea voii Tatălui Său, nefiind rezultatul unei vieţi destinse, lejere. Îşi cunoştea Tatăl ca Iubire Desăvârşită, aşa că S-a supus cu bucurie la tot ceea ce Tatăl pregătise
pe calea Lui pentru El. Acesta a fost secretul vieţii Lui.
Dumnezeu ne iubeşte cum L-a iubit pe Isus
Rădăcina tuturor problemelor noastre spirituale stă în faptul că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca pe un Tată Iubitor şi ca pe Dumnezeul Suveran.
Un adevăr care mi-a revoluţionat viaţa creştină este destăinuirea minunată pe care ne-a făcut-o Isus potrivit căreia: Tatăl ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe El. Isus, în rugăciunea pe care a adresat-o Tatălui, a spus: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23) . În această rugăciune a lui Isus, observăm că El s-a rugat ca lumea din jur să cunoască acest adevăr; dar înainte ca lumea să-l poată înţelege trebuie ca el să cuprindă, mai întâi, inimile noastre.
Teoretic, toţi creştinii cred într-un Tată iubitor care este în Ceruri, dar, prin faptul că sunt deseori neliniştiţi şi îngrijoraţi şi atât de plini de nesiguranţă şi frică, ei dovedesc necredinţa care zace în adâncul inimii lor.
Cei care îndrăznesc să creadă că Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus sunt puţini la număr! Nici unul dintre noi nu ar îndrăzni să creadă un astfel de adevăr, dacă nu Însuşi Isus ne-ar fi spus, răspicat, că aşa stau lucrurile.
De-ndată ce ochii tăi sunt deschişi pentru a vedea acest adevăr glorios, acesta îţi va schimba întreaga perspectivă asupra vieţii. Toate cârtirile, toate
nemulţumirile, depresia şi perspectiva sumbră vor dispărea complet din viaţa ta. Ştiu că de o astfel de experienţă poţi avea parte şi tu, pentru că s-a întâmplat şi în viaţa mea.
Am trăit timp de mulţi ani în robia depresiei şi eram înfrânt. Nu aceasta era voia lui Dumnezeu pentru mine, însă nu mă puteam elibera din această stare. Lucrurile s-au schimbat, începând cu momentul în care ochii mei au fost deschişi, pentru a vedea adevărul că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus. Acum văd, că tot ce vine în viaţa mea vine din mâna unui Tată iubitor. Am văzut că are grijă de mine ca de lumina ochilor Săi; şi astfel, acum, nici o circumstanţă, oricât de dureroasă, din viaţă nu mă mai poate face cârtitor sau depresiv. Am învăţat, aşa cum spune Pavel, secretul de a fi mulţumit şi de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii.
„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (…) Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:4,11) .
„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18) .
Acum, temeiul de neclintit al vieţii mele de credinţă este că DUMNEZEU MĂ IUBEŞTE ATÂT DE MULT, CÂT L-A IUBIT PE ISUS .
Faptul că nu ai ajuns să trăieşti o viaţă de biruinţă nu se datorează faptului că ai postit prea puţin şi nici faptului că te-ai rugat puţin. Biruinţa nu vine prin efortul propriu, ci prin credinţă. „Credinţa în ce?” – poate te întrebi. Credinţa în iubirea desăvârşită ce o are Dumnezeu pentru tine.
Mulţi credincioşi trăiesc sub condamnarea lui
Satan care le spune mereu: „Nu posteşti destul. Nu te rogi
destul. Nu mărturiseşti destul. Nu studiezi destul Biblia” etc., etc. Ei sunt continuu hăituiţi de asemenea gânduri de autocondamnare, într-un ciclu interminabil de activităţi şi într-o multitudine de lucrări moarte.
Îţi dai seama că autodisciplina, postul, rugăciunea, zeciuiala şi mărturia sunt toate lucrări moarte, dacă acestea nu sunt rodul iubirii tale faţă de Dumnezeu? Şi ele nu pot proveni din iubire dacă tu, întâi de toate, nu eşti sigur de iubirea lui Dumnezeu faţă de tine.
Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să fie înrădăcinaţi şi statornici în dragostea lui Dumnezeu: „ … şi-L rog [pe Dumnezeu] ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, să aveţi rădăcina şi temelia pusă în dragoste” (Efeseni 3:16,17) .
Creştinii din Efes erau deja convertiţi şi botezaţi cu Duhul Sfânt. Totuşi, aveau nevoie să fie întăriţi de Duhul Sfânt în omul dinlăuntru pentru a fi înrădăcinaţi şi statornici în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru ei, înţelegând astfel lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea acestei iubiri. Numai după aceea începe Pavel să le vorbească despre darurile prin care poate fi zidit trupul lui Hristos: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:11-12).
La baza modului nostru de gândire trebuie să stea mereu încrederea deplină în iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să fim înrădăcinaţi şi statornici în această iubire, dacă vrem ca slujirea noastră să fie eficientă.
În alt loc, Noul Testament prezintă acelaşi principiu folosind expresia „intrarea în odihnă”. „Fiindcă am crezut [în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru noi] , intrăm în <<odihna>> despre care a vorbit El”, spune apostolul în Evrei 4:3. Apoi ne îndeamnă să ne străduim să intrăm în această odihnă. „Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4:11). Este uşor să cădem şi să ne îndepărtăm, când nu ne
„odihnim” în protecţia desăvârşită asigurată de iubirea lui
Dumnezeu.
Lumea este plină de oameni care caută pe cineva care să-i iubească. Mulţi creştini merg din biserică în biserică dorind să fie iubiţi. Unii caută dragostea în prietenii, iar alţii în căsătorie, dar toate aceste căutări pot duce la dezamăgire. Asemenea orfanilor, copiii lui Adam se simt în nesiguranţă şi ca urmare sunt mereu doborâţi de crize de autocompătimire. Este trist faptul că mulţi continuă să se simtă în primejdie chiar şi după convertirea lor, când, de fapt, nu mai au niciun motiv să se simtă aşa.
Ce ne spune Evanghelia cu privire la această problemă? Răspunsul este să ne găsim siguranţa în iubirea lui Dumnezeu.
Isus le spune în mod repetat ucenicilor Săi că toate firele de păr din cap le sunt numărate şi că Dumnezeu, Cel care hrăneşte milioanele de păsări şi îmbracă milioanele de flori, se va îngriji în mod sigur de ei.
Un argument şi mai puternic este următorul: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32) .
Aşa cum S-a îngrijit de Isus, Dumnezeu se
va îngriji şi de tine.
Una din cauzele pentru care Dumnezeu ne lasă, câteodată, să fim dezamăgiţi de alţii, este de a ne învăţa să nu ne mai punem încrederea în oameni. El doreşte să ne elibereze de o asemenea idolatrie (fiindcă dependenţa de oameni este o formă de idolatrie) ca să învăţăm să ne încredem pe deplin numai în El. Aşa că, atunci când Dumnezeu îţi ordonează într-un astfel de mod circumstanţele încât eşti dezamăgit din toate părţile, aceasta să nu te descurajeze. Este la lucru mâna lui Dumnezeu care vrea să te depărteze de încrederea în puterea omenească şi să te înveţe să trăieşti prin credinţa în El. Învaţă să-ţi găseşti siguranţa în faptul că Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus.
Toată concurenţa şi invidia între creştini apare ca urmare a acestei lipse de siguranţă. Un om care este sigur de iubirea lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu n-a făcut nicio greşeală făcându-l pe el aşa cum este, cu darurile şi talentele care i-au fost date, nu poate fi niciodată invidios pe alţii, şi nu urmăreşte niciodată să se ia la întrecere cu alţii. Aceeaşi lipsă de siguranţă generează şi toate problemele de relaţionare între credincioşi.
Gândeşte-te o clipă, dacă ochii tăi vor fi deschişi numai înspre acest singur adevăr – că Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum Îl iubeşte pe Isus – cât de multe probleme vor fi rezolvate în viaţa ta!
Dumnezeu are un scop, oridecâteori ne trece prin
Viaţa devine minunată când descoperim că Dumnezeu are un scop – şi anume unul glorios – în tot ceea ce îngăduie să vină în viaţa noastră. Chiar şi când spune „Nu” la rugăciunile noastre, acesta e un răspuns venit dintr-o inimă plină de iubire desăvârşită.
Când Dumnezeu a trimis şerpii înfocaţi să-i muşte pe israeliţi în pustie, aceasta a fost din iubire? „Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel”(Numeri 32:6) . A fost în mod sigur o acţiune motivată de iubire, pentru că a fost mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a-i face pe israeliţi să se pocăiască şi să se întoarcă înapoi la El, astfel încât să-i poată binecuvânta. El a vrut să-i binecuvânteze, dar nu a putut-o face până când ei nu s-au pocăit.
„Căci Eu ştiu gândurile pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29:11) .
Un motiv pentru care Dumnezeu a permis ca lumea aceasta să fie un loc în care se trăieşte inconfortabil – cu suferinţe, boli, şerpi veninoşi etc., – este ca oamenii să se întoarcă la El în necazul lor, astfel încât să-i poată binecuvânta. Prin urmare, putem vedea modul în care foloseşte Dumnezeu chiar şi răul (cauzat de Satan), să lucreze pentru binele scopurilor Sale.
În ziua când îi vom întâlni pe cei răscumpăraţi, în veşnicie, şi vom auzi istoria vieţii fiecăruia dintre ei, vom descoperi pe deplin cum a folosit Dumnezeu muşcăturile de şarpe, dificultăţile financiare, cancerul etc., ca să-i întoarcă de la păcat şi să-i facă copii ai Lui. Vom auzi, de asemenea, cum a folosit Dumnezeu suferinţa pentru a-Şi sfinţii copiii, astfel ca ei să poată fi părtaşi Naturii Lui. În ziua aceea Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru multe lucruri, pe care, aici pe Pământ, nu le-am putut înţelege. Un credincios adevărat, însă, nu trebuie să aştepte până în ziua aceea; el crede chiar acum în înţelepciunea şi-n iubirea lui Dumnezeu – deci a şi început să mulţumească pentru toate lucrurile.
Scopul final al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră este ca noi să putem fi părtaşi Naturii Lui. Dumnezeu face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru, acest bine fiind transformarea noastră în asemănarea Fiului Său. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).
De ce îngăduie Dumnezeu, câteodată, să pierdem bani în mod accidental sau să fim trişaţi de oameni imorali? Mulţi dintre noi am trecut prin experienţa de a fi buzunăriţi în trenuri sau în autobuze aglomerate. Aceste agresiuni le-am considerat mereu ocazii favorabile pentru rugăciune în favoarea pungaşului sau a escrocului în cauză. Însă nu numai atât, Dumnezeu doreşte să ne elibereze şi de ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de bani şi lucruri materiale. El nu vrea ca, făcând mereu calcule, să ne îngrijorăm pentru fiecare ban pierdut şi să ne bucurăm pentru fiecare ban câştigat! Vrea să ne găsim
bucuria în El – o bucurie care nu poate fi nici sporită prin vreun câştig material, nici diminuată de vreo pierdere materială.
Aşa a trăit Isus pe Pământ, iar noi suntem chemaţi să trăim cum a trăit El. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Dacă cineva I-ar fi dăruit lui Isus zece mii de dinari ca mulţumire pentru slujirea Lui, acest dar, în sine, nu i-ar fi sporit câtuşi de puţin bucuria care era deja deplină şi desăvârşită în Tatăl Său. Tot astfel, bucuria lui Isus n-ar fi fost diminuată de vreo pierdere materială. Iuda Iscarioteanul fura adesea mulţi din banii daţi ca dărnicie lui Isus. Aceste fapte erau cunoscute de Isus, şi, chiar dacă era mâhnit pentru starea lui Iuda, niciodată pierderea banilor în sine nu a fost ceea ce L-a deranjat.
Cât de diferită e situaţia în zilele noastre, când mulţi predicatori adoptă atitudini atât de greşite faţă de banii oferiţi lui Dumnezeu de către oamenii evlavioşi! Dar să nu ne legăm numai de predicatori. Care-i situaţia în cazul nostru? Creşte bucuria noastră prin câştigarea lucrurilor materiale, sau scade prin pierderea acestora? Atunci în mod sigur avem nevoie să ducem până la capăt mântuirea noastră, judecându-ne pe noi înşine şi lepădând astfel de atitudini.
Dacă eşti cu adevărat sincer în dorinţa ta de a fi părtaş la viaţa lui Isus, atunci Dumnezeu va lăsa să ţi se întâmple o mulţime de neplăceri, ca să te scape de iubirea lucrurilor materiale, de căutarea onoarei din partea oamenilor, de autocompătimire şi de multe alte atitudini care nu sunt din viaţa lui Isus.
Dacă nu vrei, El nu te va sili să mergi pe această cale. Dacă eşti mulţumit să trăieşti o viaţă de calitate inferioară din punct de vedere spiritual, o viaţă de învins, aşa cum trăiesc majoritatea credincioşilor din jurul tău, El te va lăsa să-ţi conduci viaţa de unul singur.
Dacă, însă, tânjeşti după tot ce are Dumnezeu mai bun, El Se va ocupa de tine cu fermitate, „extirpând” fără cruţare „tumorile canceroase” care-ţi ruinează sănătatea spirituală şi distrugând idolii care te corup. El va permite să suferi din cauza durerilor, dezamăgirilor, pierderilor, a speranţelor năruite, a umilirilor, a criticilor primite pe nedrept etc., ca să te conducă la acel nivel de stabilitate, de unde să nu mai poţi fi clintit vreodată. Din acel moment nu vei mai fi preocupat de îmbogăţire şi nici îngrijorat de sărăcie, nu te va afecta dacă eşti criticat sau lăudat, onorat sau defăimat. O dată ajuns în starea de moarte a lui Hristos faţă de toate lucrurile acestei lumi, eşti părtaş la viaţa lui Isus şi, în această nouă calitate, eşti un împuternicit al Lui să umbli pe Pământ ca un rege.
„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10) .
Puţini găsesc această cale care duce la viaţa din belşug în Hristos, pentru că sunt puţini cei care sunt dispuşi să plătească preţul morţii totale faţă de SINE. Nu putem trăi prin credinţă dacă nu murim faţă de noi înşine. Dacă nu vrem să fim crucificaţi împreună cu Hristos, atunci cunoaşterea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu în viaţa noastră va rămâne mereu la un nivel teoretic. Nu putem fi ucenici ai lui Isus, dacă nu ne lepădăm de toate lucrurile acestei lumi. Isus a spus că
„oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:33).
Mai înainte ne-am uitat la Ioan 17:23, unde Isus a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. Isus nu Se roagă aici pentru lume sau pentru creştinii fireşti. El Se roagă pentru cei unsprezece ucenici ai Săi care au lăsat totul pentru a-L urma. Acei ucenici au ajuns să cunoască acea
siguranţă în iubirea Tatălui pe care n-o pot cunoaşte
niciodată creştinii fireşti şi oamenii acestei lumi.
Ce îi face pe creştini să fie fireşti? Oare nu acel mod de gândire lumesc, pe care-l adoptă ei în urma înşelării diavolului, conform căruia ar fi mai fericiţi dacă ar încerca să obţină „tot ce e mai bun din ambele lumi” (după spusele lor), în loc să se predea complet lui Dumnezeu? Dar aceasta e o înşelătorie!
Dacă ne-am pune încrederea în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, ne-am lepăda cu dragă inimă de orice lucru pentru El. Atunci am fi complet eliberaţi de îngrijorare. În Filipeni 4:6-7 ni se porunceşte: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
Creştinii fireşti sunt mereu îngrijoraţi că s-ar putea, în orice moment, să li se scufunde barca în mijlocul furtunii. Isus a putut dormi în timp ce traversa furtuna, fiindcă era sigur de iubirea Tatălui Său. Ştia că diavolul nu-L putea îneca aşa uşor. Tatăl Său veghea asupra Lui tot timpul. Cât de frumoasă devine viaţa când realizăm că Tatăl ne iubeşte şi ne poartă de grijă în aceeaşi măsură în care L-a iubit pe Isus şi I-a purtat de grijă lui Isus!
Când Îl vom vedea în final pe Dumnezeu vom fi surprinşi să descoperim cât de mare era iubirea Lui faţă de noi în comparaţie cu ceea ce ne-am imaginat noi vreodată. Atunci ne vom da seama cât de absurde erau toate îngrijorările noastre. Dar cu ce ne va ajuta să ne dăm seama de această realitate abia în ziua aceea? Acum este vremea să avem ochii deschişi la realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să trăim prin credinţă.
Nu vei fi încercat peste puterile tale
În pasajul din 1 Corinteni 10 există un verset minunat: versetul 13. În el se găseşte o mângâiere extraordinară pentru fiecare dintre noi. El spune că
„Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita [încercarea] , a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Oamenii spun adesea că trec prin încercări şi întristări insuportabile. Această afirmaţie poate fi adevărată pentru copiii lui Adam, dar în mod cert nu poate fi adevărată pentru ucenicii lui Isus, fiindcă Dumnezeu supraveghează atent orice încercare şi ispită care vine în viaţa lor.
Satan, împreună cu cei care ne urăsc, ar vrea să ne tulbure în felurite moduri. Dar ei nu pot ajunge până la noi fără permisiunea lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament, Satan şi-a dat seama că Dumnezeu a pus un zid de protecţie în jurul lui Iov, ca niciun rău să nu-l poată atinge. Satan I-a spus lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara.” (Iov 1:10).
Pentru sfinţirea lui Iov, însă, Dumnezeu a permis ca această protecţie să fie diminuată, iar lui Satan i s-a permis să îl atace pe Iov. Cu toate acestea, măsura breşei în zidul de protecţie a fost determinată de Dumnezeu.
Zidul protector a fost deschis, la început,într-o măsură foarte mică (Iov 1), iar apoi, mai târziu, într-o măsură un pic mai mare (Iov 2). Sabeenii şi caldeenii, care au prădat averea lui Iov, au putut intra numai prin breşa făcută de Dumnezeu în acel zid protector. „Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat, şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei… Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei.” (Iov 1:15,17).
Tot prin aceeaşi breşă a intrat şi furtuna care a dărâmat casa peste copiii lui Iov. Totuşi, breşa nu era destul de largă pentru ca boala să poată pătrunde şi să atace trupul lui Iov. Însă, mai târziu, când Dumnezeu a deschis un pic mai mult zidul protector, a putut pătrunde şi boala care a început să-l chinuiască pe Iov. La început, Iov nu şi-a dat seama că Dumnezeu ţinea sub control tot ceea ce se întâmpla. El a înţeles aceasta mai târziu – pe la finalul povestirii – dar nu-l putem învinovăţi, pentru că el nu avea Scripturile aşa cum le avem noi. Acum, însă, noi avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, pentru a ni-L arăta pe Acela care controlează breşa din zidul de protecţie.
Zidul de protecţie este, de fapt, Dumnezeu Însuşi
ca un zid de foc în jurul nostru. „Eu Însumi – zice Domnul
– voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui, şi voi fi slava
lui în mijlocul lui!” (Zaharia 2:5) .
Însă, după cum citim în Vechiul Testament despre slujitorul lui Elisei, ochii noştri sunt adesea orbiţi şi nu vedem zidul de foc care ne înconjoară. Elisei, însă, l-a văzut şi astfel nu i-a fost frică deloc. „Slujitorul omului lui Dumnezeu [Elisei] s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?” El a răspuns: <<Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei>>. Elisei s-a rugat, şi a zis: <<Doamne, deschide-i ochii să vadă>>. Şi Domnul
a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.” (2 Împăraţi 6:15-17).
Slujitorul era înfricoşat pentru că nu putea vedea ceea ce vedea Elisei. Când, însă, Elisei s-a rugat pentru el, ochii lui au fost deschişi. Atunci s-a liniştit. Şi noi avem nevoie de deschiderea ochilor.
Dumnezeu ştie să refacă zidul protector şi ştie şi când să- l refacă. El controlează cu exactitate circumstanţele noastre, până în cele mai mici detalii, în funcţie de capacitatea noastră duhovnicească şi de înflăcărarea cu care luptăm pentru a dobândi cele mai înalte virtuţi ale Lui.
Când suntem imaturi şi slabi din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu ne va lăsa să fim testaţi de vreo ispită grea, nici nu-l va lăsa pe Satan să ne atace prea violent. În acelaşi timp, dacă Dumnezeu vede că nu suntem interesaţi de scopul Lui pentru viaţa noastră, El va îngădui să ducem un trai bun pe acest Pământ. Pierderea noastră va fi, atunci, în veşnicie.
Dumnezeu i-a permis lui Iov să înfrunte asemenea suferinţe intense tocmai pentru că Iov era unul dintre slujitorii Săi aleşi. Dumnezeu nu le va permite în viaţa oricui, fiindcă sunt puţini aceia care au ajuns la acel grad de maturitate la care sunt în stare să poarte asemenea suferinţe. În orice caz, sunt foarte puţini aceia care sunt interesaţi de o astfel de maturitate spirituală.
Isus a fost trecut de Tatăl Său prin toate ispitirile posibile, cărora ar trebui să le opunem rezistenţă vreodată. Aşa a ajuns El desăvârşit. Vedeţi Evrei 4:15:
„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Uitaţi-vă de asemenea la Evrei 5:7-9: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari
şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice…” Astfel şi-a desăvârşit Isus educaţia ca Om şi a devenit perfect. Nici pentru noi nu este vreo altă cale spre desăvârşire.
Faptul că Dumnezeu nu va permite vreodată să fim ispitiţi sau încercaţi peste puterile noastre, este motivul pentru care putem fi siguri că putem trăi tot timpul în biruinţă. Dacă nu ne-ar fi fost dată garanţia lui Dumnezeu în 1 Corinteni 10:13, n-am fi putut avea o astfel de certitudine. Dumnezeu garantează că toate încercările şi ispitele pe care le întâmpinăm pot fi biruite.
Atunci de ce, totuşi, cădem?
Pentru că nu acceptăm calea de scăpare pe care ne-o oferă Dumnezeu în fiecare încercare şi ispită. Care este acea cale de scăpare? Este să ne smerim propriile fiinţe – chiar până la moartea pe cruce, aşa cum a făcut Isus. „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2:8).
Aceasta e calea îngustă spre viaţa din belşug, pe care puţini o găsesc. Mândria este atât de adânc înrădăcinată în firea pământească, încât puţini găsesc această glorioasă cale a umilinţei. Cei mai mulţi nici măcar nu ajung să înţeleagă ce înseamnă să-ţi smereşti propria fiinţă. Aceasta e într-adevăr un mister – dar Dumnezeu îl va descoperi tuturor celor care s-au predat Lui fără rezerve, din toată inima lor.
Poate gândim că presiunile vieţii sunt acelea care fac viaţa insuportabilă pentru noi. În realitate, mândria este cea care ne face viaţa dificilă şi părerile înalte pe care le avem despre noi înşine.
Am meditat la aceste lucruri, uneori, când eram nevoit să călătoresc în vreun compartiment aglomerat al unui tren fără locuri rezervate. Ne-având un loc unde să stau, trebuia să mă aşez pe podea, într-un colţ sau, alteori, să stau în picioare. Deja în gara de pornire compartimentul era ticsit de oameni şi de bagaje. Această situaţie s-a înrăutăţit de-a lungul traseului, căci după fiecare staţie erau mai mulţi oameni şi mai multe bagaje. Înghesuiala creştea încontinuu şi atunci m-am gândit:
„Dacă aş putea, în acest loc, să mă fac de mărimea unei furnici, n-ar mai fi presiunea aceasta mare peste mine”. Îmi dădeam seama că presiunea era prea mare din cauza mărimii mele, ca fiinţă omenească. Un om mai gras decât mine ar fi văzut probabil şi mai stringentă problema dimensiunii lui în aceste condiţii! Totul depinde de mărimea noastră. O furnică ar fi găsit compartimentul destul de spaţios şi nu s-ar fi plâns deloc de presiunea exercitată asupra ei.
Din punct de vedere spiritual problema presiunii se rezolvă în acelaşi mod. Când presiunea creşte din exterior, dacă pot să mă fac tot mai mic şi mai mic în ochii mei, voi vedea că presiunea scade şi, treptat, va dispărea. Dumnezeu doreşte să ne reducă. Trebuie ca El să ne reducă la nimic în ceea ce priveşte estimarea propriei noastre fiinţe, înainte de a-Şi putea împlini scopul cu noi. De exemplu, de ce ne simţim ofensaţi de alţii? Oare nu din cauză că avem păreri deosebit de bune despre noi înşine şi despre drepturile noastre? Simţim că oamenii nu ne acordă respectul pe care-l merităm sau că ei ne deposedează de drepturi. Ne simţim răniţi când oamenii ne vorbesc de rău pe la spate. Ceea ce cauzează asemenea suferinţă este umflarea mândriei noastre. Să spargem acest balon al mândriei şi, când vom ajunge cu adevărat dezumflaţi, vom constata că nu mai există nicio presiune. Acesta e secretul. Fie ca Dumnezeu să ne
deschidă ochii să-l vedem. În timp ce oamenii din jurul nostru se plâng de o mulţime de lucruri, noi nu vom avea în niciun caz vreo plângere, pentru că am luat-o pe calea de scăpare – calea smeririi propriei noastre fiinţe.
DUMNEZEU DĂ HARUL SĂU NUMAI CELOR SMERIŢI
Există încă un motiv pentru care Dumnezeu vrea să ne smerim şi anume pentru ca să ne poată da harul Său. Dumnezeu nu poate încălca propriile Sale legi, şi una din legile prin care El S-a legat pe Sine este aceea de a sta împotriva celor mândri şi de a da har celor smeriţi (1 Petru 5:5). Oricât de mult ne-ar iubi, El nu ne poate da harul Său dacă suntem mândri, iar dacă nu obţinem har de la Dumnezeu, nu putem trăi în biruinţă. Puterea ispitei poate fi învinsă numai prin puterea harului lui Dumnezeu.
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17) . Sub Lege (Vechiul Legământ) oamenii se luptau din nou şi din nou împotriva ispitei din inimile lor, dar erau mereu învinşi.
În ce priveşte standardele exterioare ale legilor lui Dumnezeu, viaţa lui Saul din Tars era desăvârşită. În Filipeni 3:6 el mărturiseşte, în legătură cu propria-i viaţă, următoarele: „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, [eram] fără prihană”. Totuşi, el a constatat că era fără putere împotriva plăcerilor carnale şi a lăcomiei de avere din inima lui. El spune în Romani 7:8 că „păcatul a luat prilejul prin poruncă, şi a făcut să se nască în mine tot felul de pofte”.
Legea nu-i putea face pe oameni în stare să-şi păstreze curată inima de pofta carnală. Nu aceasta era
menirea ei. Scopul Legii a fost să-i arate omului păcatul lui şi starea lui de om neajutorat împotriva poftelor trupeşti, precum şi să-l reţină de la păcate exterioare prin frica de pedeapsă. Un om putea avea, prin Lege, o conduită exterioară perfectă în ochii lumii, însă inima lui putea fi plină de murdăria păcatului, ca un cămin de canalizare! Atât era maximul utilităţii Legii.
Vestea bună a Noului Legământ prin Isus Hristos este că ceea ce n-a putut face Legea poate face harul. Harul lui Dumnezeu este favoarea Lui, nemeritată de noi, a iertării păcatelor noastre, şi nu numai. Harul este mai mult decât atât. Este puterea lui Dumnezeu care ne poate face capabili să învingem păcatul.
În 2 Corinteni 12:9 cuvântul „har” este egal ca înţeles cu „ putere“, pentru că Domnul spune: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Acest har (putere) vine să ne ajute când suntem ispitiţi. În cartea Evrei, Scriptura spune: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) şi „Căci este bine ca inima să fie întărită prin har” (Evrei 13:9) . Astfel ne putem păstra inima neîntinată de poftele carnale şi de lăcomia de avere. Aceasta este vestea bună a Noului Legământ.
În Evrei 8:10 Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” . Sub Vechiul Legământ (Legea), Dumnezeu se adresa omului astfel: „Să faci…” şi „Să nu faci…”; dar observaţi (în versetul de mai sus) că sub Noul Legământ, Dumnezeu Însuşi îşi asumă responsabilitatea spunând: „Voi pune…” şi „Voi scrie…”. Dumnezeu îşi face lucrarea în mintea şi inima noastră prin Duhul harului. Prin har,
„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă
dă , după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) . Numai astfel poate „porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:4) . Acesta a fost scopul principal pentru care Dumnezeu a turnat Duhul Său în ziua Cincizecimii. Acesta a fost „Duhul de îndurare” pe care Dumnezeu a promis că Îl va „turna peste…locuitorii Ierusalimului” în ziua aceea (Zaharia 12:10).
Acel râu încă mai curge şi azi, ca o cascadă, din tronul lui Dumnezeu pe Pământ. Locuitorii Ierusalimului ceresc al lui Dumnezeu (Biserica), încă mai pot veni sub această cascadă pentru a fi îmbibaţi cu harul lui Dumnezeu. Atunci promisiunea din Romani 6:14, care spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har“, va fi împlinită.
Exista o singură condiţie pentru a veni sub această cascadă şi anume condiţia smeririi propriei noastre fiinţe!
Harul ne poate înălţa deasupra păcatului, deasupra circumstanţelor în care ne găsim, deasupra depresiei, deasupra indispoziţiilor, deasupra lui Satan, deasupra amărăciunii, a urii, a invidiei, a poftelor carnale şi a tuturor celorlalte rele. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6).
Ce este „mâna tare a lui Dumnezeu” sub care trebuie să ne smerim? Este Mâna care rânduieşte toate circumstanţele şi oamenii care traversează drumul vieţii noastre de zi cu zi. A ne smeri propria fiinţă înseamnă a ne supune de bunăvoie tuturor tratamentelor aplicate de Dumnezeu asupra noastră – în toate circumstanţele – chiar şi atunci când El permite oamenilor să treacă călare, deasupra capetelor noastre.
Niciodată nu trebuie să ne temem că aceste
tratamente ar putea deveni, la un moment dat,
insuportabile pentru noi, deoarece Dumnezeu veghează asupra breşei din zidul de protecţie şi ştie cât de mult trebuie să o deschidă. El ştie şi când să o închidă.
Dacă suntem învinşi de vreun păcat, poate exista numai un singur motiv care a cauzat această cădere, şi acela este mândria noastră. Nu putem birui păcatul, dacă Dumnezeu nu ne dă har, iar Dumnezeu nu ne dă har când suntem mândri. De fiecare dată când ne vedem doborâţi, trebuie să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:
„Doamne, arată-mi unde se ascunde în mine mândria care Te-a împiedicat să-mi dai har ca să pot birui.”
Dacă suntem prompţi în a ne judeca, în acest fel, pe noi înşine de fiecare dată când cădem, biruinţa poate fi a noastră într-un timp foarte scurt.
Biruinţa asupra păcatului este dreptul nostru pe care l-am dobândit prin naşterea în Noul Legământ. Nu-l lăsa pe Satan să te priveze de acest drept prin ignoranţă sau prin mândrie. Dacă ne ia mult timp până obţinem biruinţa, aceasta se datorează faptului că Îi ia mult timp lui Dumnezeu să ne smerească. Îi ia timp lui Dumnezeu să sfărâme acea încredere în propriile noastre puteri, de care noi, ca fii ai lui Adam, suntem plini.
O formă a mândriei este să gândim că avem tăria să biruim păcatul. Gândim că tot ce avem nevoie este încă un pic de hotărâre, încă un pic de autodisciplină, un pic mai multă rugăciune şi post şi încă nişte cunoştinţe biblice. Când citim despre biruinţă, într-o carte ca aceasta, putem gândi că dacă am înţeles clar doctrina, va fi uşor să biruim.
Înaintăm cu mare încredere, dar încă nu ne dăm seama că încrederea noastră este pusă tot în noi înşine şi nu în harul lui Dumnezeu. Şi ce să vezi, din nou cădem atât de îngrozitor!
Dar credeţi că învăţăm lecţia după prima cădere?
Nu, n-o învăţăm. Aşa că Dumnezeu trebuie să ne lase să
cădem din nou şi din nou – în mod repetat – până când, într-o zi, renunţăm la orice speranţă de a mai obţine vreodată biruinţa, pentru că am căzut de atât de multe ori, în ciuda tuturor hotărârilor noastre bune. Acesta este punctul zero, de la care Dumnezeu poate să ne conducă de-acum în ţara promisă a biruinţei.
În Vechiul Testament, la doi ani după ce au părăsit israeliţii Egiptul Dumnezeu i-a adus pe toţi cei ce ieşiseră din Egipt la hotarele ţării promise; dar ei nu au putut intra din cauza necredinţei lor (vezi Numeri capitolele 13 şi 14). Deci Dumnezeu i-a lăsat pe acei israeliţi mândri, încrezători în propriile puteri, să rătăcească în pustie
„treizeci şi opt de ani, până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război” (Deuteronom 2:14); oamenii de război simbolizând tăria Eului. După această perioadă de rătăcire în pustie, israeliţii au ajuns la punctul zero şi abia atunci au putut intra în ţara promisă. Atunci zidurile Ierihonului au căzut înaintea lor fără vreun efort deosebit din partea lor.
Dumnezeu trebuie să ne reducă la zero înainte de a-Şi putea face lucrarea în noi şi prin noi. Aceasta nu trebuie să dureze patruzeci de ani. Tu poţi intra într-un an sau doi, cu condiţia să faci schimbări fundamentale şi să fii neclintit în hotărârea ta de a-ţi smeri propria fiinţă, oricare ar fi preţul de plătit.
Atâta timp cât vom continua să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţi oameni, nu putem avea nădejdea biruinţei, dar, dacă ne smerim propriile fiinţe, crezând că Dumnezeu controlează toate circumstanţele noastre şi că nicio ispită nu este vreodată prea mare pentru a fi biruită, avem asigurată biruinţa.
DUMNEZEU CONTROLEAZĂ CIRCUMSTANŢELE DIN VIAŢANOASTRĂ
Pentru a avea o credinţă de neclintit, aceasta trebuie neapărat să fie ancorată pe temelia celor trei realităţi privitoare la Dumnezeu: iubirea Lui desăvârşită,puterea Lui absolută şi înţelepciunea Lui ireproşabilă. Dacă suntem convinşi de iubirea Lui, trebuie să fim neapărat convinşi, în aceeaşi măsură, şi de puterea Lui nelimitată. De aceea ne-a învăţat Isus să începem rugăciunile noastre cu apelarea lui Dumnezeu ca „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri”.
„Tatăl nostru” ne aduce aminte de iubirea Lui desăvârşită; iar „Care eşti în Ceruri” ne aduce aminte că El este Dumnezeul Atotputernic, Care domneşte în deplină suveranitatepeste tot ce se întâmplă pe Pământ. Fiind Dumnezeu, El este perfect în înţelepciune, deci rânduieşte fără greşeală împrejurările noastre în concordanţă cu înţelepciunea Lui.
„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite [înţelepciunea Lui este desăvârşită] … şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă [El rânduieşte perfect circumstanţele mele]” (Psalmi 18:30,32).
Dacă Dumnezeu nu ar fi desăvârşit în iubire, în putere şi în înţelepciune, atunci credinţa noastră nu ar avea temelia puternică de care să se ancoreze, dar, pentru că El este desăvârşit în toate aceste trei atribute ale Lui, credinţa ancorată în El este de neclintit.
Credinţa este sprijinirea personalităţii umane pe Dumnezeu, în condiţiile deplinei încrederi în iubirea Lui desăvârşită, în puterea Lui absolută şi-n înţelepciunea Lui perfectă.
Noi vom mărturisi cu dragă inimă că înţelepciunea lui Dumnezeu este desăvârşită. Căile Lui sunt atât de înalte faţă de ale noastre, precum este de înalt Cerul faţă de Pământ. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8,9). De aceea, de multe ori, noi nu putem înţelege modul în care lucrează Dumnezeu sau modul în care rânduieşte persoanele cu care venim în contact. Dacă un copil nu poate înţelege toate căile tatălui său, atunci nu e un lucru neobişnuit nici faptul că noi nu putem înţelege toate căile lui Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce creştem spiritual şi devenim tot mai mult părtaşi naturii dumnezeieşti, vom începe să înţelegem din ce în ce mai mult căile lui Dumnezeu.
Pentru mulţi credincioşi, tema suveranităţii absolute a lui Dumnezeu peste toţi oamenii şi toate circumstanţele vieţii, rămâne încă o problemă nerezolvată. Poate că ei vorbesc bine despre această suveranitate, însă nu cred că ea „funcţionează” în situaţiile vieţii cotidiene. Totuşi Scripturile sunt pline de exemple care Îl prezintă pe Dumnezeu intervenind în mod suveran în folosul poporului Său – lucrând de multe ori în cele mai neobişnuite moduri.
Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu întâmplările biblice, absolut miraculoase, în care Dumnezeu a lucrat pentru poporul Său – cum ar fi eliberarea israeliţilor din Egipt etc. Dar de multe ori pierdem din vedere minunile şi mai mari, prin care Dumnezeu a făcut ca armele folosite de Satan, pentru
atacarea poporul Lui Dumnezeu, să se întoarcă împotriva lui Satan însuşi.
Exemplul lui Iosif este grăitor în acest sens. Dumnezeu avea un plan cu cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacov, şi anume, ca la vârsta de treizeci de ani să-l înalţe la rangul de al doilea cârmuitor al Egiptului.
Iosif era un tânăr cu frică de Dumnezeu şi de aceea era urât de Satan care i-a întărâtat pe fraţii lui mai mari împotriva lui. Dumnezeu a asigurat, însă, viaţa lui Iosif, astfel că ei nu l-au putut ucide. Totuşi, ei au organizat vânzarea lui unor negustori de sclavi ismaeliţi. Însă unde credeţi că l-au dus acei negustori pe Iosif? În Egipt, bineînţeles! Aceasta a fost împlinirea Pasului Întâi în planul lui Dumnezeu!
În Egipt, Iosif a fost cumpărat de Potifar. Acest fapt a fost şi el rânduit de Dumnezeu. Soţia lui Potifar era o femeie rea. Îndrăgostindu-se de Iosif, a încercat să-l ademenească în mod repetat. În cele din urmă, însă, când şi-a dat seama că ispitirile ei au rămas fără succes, a adus acuzaţii mincinoase împotriva lui Iosif şi l-a aruncat în temniţă. Dar cu cine credeţi că s-a întâlnit Iosif în închisoare? Cu paharnicul lui Faraon! Dumnezeu a aranjat şi pentru paharnicul lui Faraon să fie întemniţat în aceeaşi perioadă, astfel încât Iosif să-l poată întâlni. Acesta a fost Pasul Doi în planul lui Dumnezeu.
Pasul al Treilea al lui Dumnezeu a fost să-l lase pe
paharnicul lui Faraon să uite de Iosif timp de doi ani:
„Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. După doi ani, Faraon a visat un vis… Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul, şi a zis lui Faraon…” (Geneza 40:23, 41:1,9) . Acesta a fost momentul, potrivit cu orarul lui Dumnezeu, în care Iosif trebuia să fie eliberat din închisoare.
Scriptura din Psalmi 105:19-20 spune: „Până la vremea
când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat
Cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimes să-i scoată lanţurile, şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.”
Iosif era acum la vârsta de treizeci de ani. Vremea lui Dumnezeu a sosit. Atunci Dumnezeu i-a dat un vis lui Faraon şi, în acelaşi timp, i-a adus aminte paharnicului că Iosif fusese interpretul visului său. Astfel Iosif a fost adus înaintea lui Faraon şi a devenit al doilea cârmuitor al Egiptului. Sincronizarea evenimentelor din viaţa lui Iosif, făcută de Dumnezeu, nu putea fi mai exactă.
Nouă nu ne-ar fi venit niciodată ideea să aranjăm lucrurile în modul în care le-a aranjat Dumnezeu. Dacă am fi avut puterea să plănuim viaţa lui Iosif, i-am fi împiedicat, probabil, pe agresori să-i facă vreun rău. Modul de a lucra al lui Dumnezeu a fost, însă, desăvârşit. Este o minune mult mai mare când răul pe care ni-l fac oamenii este transformat pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pentru noi! Dumnezeu găseşte o mare bucurie să întoarcă în bine planurile urzite de Satan, astfel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele aleşilor Lui.
Haideţi să aplicăm aceste evenimente la circumstanţele vieţii noastre. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de oamenii răi, faţă de fraţii care ne stau împotrivă din invidie, faţă de femeia care ne aduce o acuzaţie falsă, faţă de prietenii care ne promit ajutor şi care apoi ne dau uitării, în timp ce noi stăm la închisoare pe nedrept? Oare credem noi că într-adevăr Dumnezeu este absolut suveran, pentru a-i folosi pe toţi aceşti oameni şi toate faptele lor – fie că ei acţionează deliberat ori accidental – să lucreze împreună pentru împlinirea scopului Său pentru vieţile noastre? Dacă a făcut aceasta pentru Iosif, n-ar putea s-o facă şi pentru noi? Bineînţeles că poate şi că vrea să facă aceasta.
Dar vă voi spune cine ar fi putut strica planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iosif. O singură persoană şi
aceasta era Iosif însuşi. Dacă el ar fi dat curs invitaţiilor ademenitoare ale soţiei lui Potifar, ar fi fost înlăturat în mod sigur de Dumnezeu.
Există numai o singură persoană în Univers care poate strica şi zădărnici planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi acea persoană eşti tu însuţi. Nimeni altcineva nu o poate face. Nici duşmanii tăi şi nici prietenii. Nici îngerii şi nici Satan. Numai tu. Din momentul în care conştientizăm aceasta, vom fi eliberaţi de o mulţime de temeri şi de atitudini greşite faţă de cei care ne fac rău.
Pentru ca minţile noastre să fie strâns ancorate de acest adevăr să ne uităm la încă un exemplu din Vechiul Testament. În cartea Estera citim că Dumnezeu i-a salvat pe evrei de la masacrul pregătit întregii lor etnii. Este însă surprinzător să vezi cum i-a salvat Dumnezeu: printr-un mic incident, şi anume, prin faptul că într-o noapte împăratul nu putea dormi. În noaptea aceea, Haman şi soţia lui îşi făceau planuri cum să obţină acordul împăratului pentru spânzurarea în dimineaţa următoare a lui Mardoheu, ca un preludiu la masacrarea tuturor evreilor. Însă, în timp ce Haman şi soţia lui îşi ţeseau planurile lor rele, şi Dumnezeu era la lucru de partea lui Mardoheu. „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 121:4) . În noaptea aceea, împăratul n-a putut dormi din cauza intervenţiei lui Dumnezeu. În pasajul din Estera 6:1 citim: „În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă, şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le- au citit înaintea împăratului”. Împăratul a ascultat istoria naţiunii sale timp de câteva ore, până la revărsatul zorilor. Atunci citirea a ajuns la pasajul în care scria că Mardoheu a salvat odată pe împărat dintr-o tentativă de asasinat. Împăratul şi-a întrebat slujitorii ce onoare i s-a acordat lui Mardoheu pentru această faptă bună, iar aceştia i-au răspuns că nu s-a făcut nimic în acest sens.
Sincronizarea evenimentelor de către Dumnezeu era din nou perfectă. Exact în acel moment intra Haman, plănuind să-i ceară împăratului permisiunea de a-l spânzura pe Mardoheu. Înainte ca Haman să-şi poată deschide gura, împăratul l-a întrebat că, ce s-ar cădea, în opinia lui, să fie făcut unui om pe care împăratul doreşte să-l onoreze. Haman, încrezut cum era, s-a gândit că împăratul se referea la persoana lui şi astfel a propus o mare paradă de cinstire pentru un astfel de om. „Du-te îndată şi fă aceasta pentru Mardoheu”, a spus împăratul.
Cât de minunat ştie Dumnezeul nostru să întoarcă situaţiile create prin uneltirile lui Satan! În cele din urmă, Haman a fost atârnat de aceeaşi spânzurătoare pe care el o pregătise lui Mardoheu. „Cine sapă groapa altuia cade el în ea, şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte” (Proverbe 26:27) .
În această relatare Haman îl reprezintă pe Satan care tot timpul plănuieşte ceva rău împotriva noastră. Dumnezeu nu-l opreşte, fiindcă El are un plan mult mai bun. El vrea să întoarcă spre binele nostru planurile rele ale lui Satan. Groapa pe care ne-o sapă diavolul va fi cea în care va cădea el însuşi, în final.
Versetul din Ţefania 3:17 (într-una dintre traduceri) spune că „Dumnezeu, în tăcere, face mereu planuri în favoarea noastră, fiind motivat de iubire”.
În timp ce în noaptea aceea Mardoheu dormea liniştit, fără să ştie de toate planurile rele pe care Haman şi soţia lui le urzeau împotriva lui, Dumnezeu plănuia să-l protejeze pe Mardoheu. Ar fi putut dormi, Mardoheu, la fel de liniştit şi dacă ar fi ştiut de planurile ticăloase ale lui Haman. De ce nu? Dacă Dumnezeu era de partea lui, cine putea fi împotriva lui?
Petru a putut, şi el, să doarmă liniştit în închisoare, în noaptea dinaintea zilei în care Irod plănuise să-l omoare, ştiind că Dumnezeu, motivat fiind de iubire,
plănuia în tăcere în favoarea lui. La momentul potrivit, îngerul lui Dumnezeu a venit, l-a trezit pe Petru şi l-a eliberat (Faptele Apostolilor capitolul 12).
Şi noi putem dormi liniştiţi în fiecare noapte, indiferent de oamenii sau demonii care ar încerca să ne facă vreun rău, dacă credem în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, peste toate lucrurile şi toate fiinţele.
O dată ce am înţeles suveranitatea lui Dumnezeu, vom înceta să mai dăm vina pe oameni pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu ne va mai fi frică de Satan, gândind că ar putea să ne facă vreun rău. Nu ne vom mai teme de boală, de durere sau de orice altceva în lumea aceasta.
Biblia ne spune să mulţumim pentru tot, în toate
situaţiile , şi, de asemenea, pentru toţi oamenii.
„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efeseni 5:20) . „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18) . „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1) .
Putem face cu adevărat aceasta numai după ce am înţeles suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.
Dumnezeu Se îngrijeşte de noi aşa cum S-a îngrijit de Isus. Acelaşi har care L-a ajutat pe Isus şi aceeaşi putere a Duhului Sfânt, care L-a făcut în stare să biruiască, sunt disponibile acum şi pentru noi.
Iuda l-a trădat pe Isus, Petru s-a lepădat de El, ucenicii Lui L-au părăsit, mulţimea s-a întors împotriva Lui, a fost judecat pe nedrept, acuzat în mod fals şi a fost dus în afara cetăţii pentru a fi crucificat. Cu toate acestea, în drum spre Calvar, El S-a putut întoarce către mulţime, spunându-le: „nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe
voi înşivă şi pe copiii voştri.” (Luca 23:28). Nu a fost nici
o urmă de autocompătimire în El.
El ştia că paharul din care a băut fusese trimis de Tatăl Său. Iuda Iscarioteanul a fost doar mesagerul care i- a adus paharul, deci Isus a putut să Se uite la Iuda cu dragoste şi să-l numească „Prieten”. Fără a avea credinţă în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, tu nu vei fi capabil să procedezi aşa.
Isus i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11) .
Această siguranţă I-a dat putere lui Isus să umble cu demnitate în această lume, ca un împărat. A trăit cu acea demnitate şi a murit cu aceeaşi demnitate duhovnicească.
Acum, suntem chemaţi să „trăim cum a trăit Isus”. După cum El „a avut o mărturie bună” înaintea lui Pilat şi noi trebuie să mărturisim înaintea acestei generaţii necredincioase. În pasajul din 1 Timotei 6:13-14 Pavel îi spune lui Timotei: „Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont , să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”.
După cum am văzut, binele final pe care Dumnezeu îl face în viaţa noastră este să ne facă părtaşi naturii Lui, părtaşi sfinţeniei Lui. În uimitoarea Lui suveranitate, Se foloseşte de toţi cei pe care îi întâlnim în viaţă, pentru împlinirea scopului Său. De aceea Îi putem mulţumi pentru TOŢI oamenii.
De ce îl îngăduie Dumnezeu pe acel vecin supărător, pe acea rudenie certăreaţă şi pe acel şef tiranic să te hărţuiască mereu? El ar putea să-i mute cu uşurinţă în alt loc sau chiar să le ia viaţa, făcând astfel viaţa mai
confortabilă pentru tine, dar El nu face niciuna din acestea. De ce? Pentru că vrea să-i folosească pentru sfinţirea ta. Poate vrea chiar să-i aducă la mântuire, şi anume: prin tine.
Slavă Domnului că biruinţa noastră nu depinde niciodată de tipul de oameni care sunt în jurul nostru – la serviciu, acasă sau oriunde altundeva. Biruinţa noastră este complet dependentă de harul lui Dumnezeu şi acest har îl putem avea în toate situaţiile, dacă ne smerim propriile fiinţe.
CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU SAU CREDINŢĂ ÎN BANI?
Banii sunt marea putere în această lume. De aceea Isus spune că există numai doi stăpâni care caută devotamentul nostru: Dumnezeu şi Mamona. „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Luca 16:13).
Lumea crede în puterea banilor şi spune: „Banii pot face orice”. Noi, în calitate de credincioşi, spunem:
„Dumnezeu poate face orice”; însă, în majoritatea cazurilor, acei necredincioşi au mai multă credinţă în dumnezeul lor (banul) decât avem noi în Dumnezeul cel viu şi adevărat.
Din moment ce zilnic avem de-a face cu banii,
avem nevoie să obţinem biruinţa şi în acest domeniu.
Lumea crede că banii pot face minuni. Dar noi? Nu poate Dumnezeul nostru să facă minuni mai mari decât pot face banii? Dumnezeu, însă, nu va lucra în folosul nostru, dacă nu avem credinţă. Isus a spus că există două persoane în Univers pentru care nimic nu este imposibil. Una dintre persoane este Dumnezeu. Cealaltă este credinciosul, nu numai cu numele, ci care chiar are credinţă. „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu … Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 10:27; 9:23). Nimic nu este imposibil – pentru
Dumnezeu şi pentru persoana care are o
credinţă autentică.
Aceasta e ceva care ne taie respiraţia, dar aşa este puterea credinţei – ne conectează la atotputernicia lui Dumnezeu. Cu o asemenea credinţă noi trebuie să demonstrăm lumii din jur că Dumnezeul nostru este mai mare decât banii.
Îmi aduc aminte de vremea când a trebuit să obţinem o autorizaţie de la Guvern pentru a cumpăra cimentul necesar construirii bisericii noastre din Bangalore. Am mers la oficiul guvernamental unde funcţionarul, fiind ocupat, mi-a spus să revin săptămâna următoare. Am revenit, aşa cum mi-a spus, dar el mi-a spus iarăşi: să revin mai târziu. Aceasta s-a întâmplat în mod repetat, până când cineva, care era mai informat în ce priveşte modul de lucru al oficiului guvernului, mi-a spus că de fapt funcţionarul îmi cerea, într-un mod indirect, o mită!
Bineînţeles că mituirea funcţionarului nici nu putea intra măcar în discuţie. În schimb, ne-am rugat. Eu am continuat să revin din nou şi din nou la oficiu, şi, prin aceasta, am dobândit multă răbdare! În cele din urmă, după câteva luni, am obţinut autorizaţia. Intenţionasem să rezolv doar problema cimentului, dar mi s-a rezolvat şi problema pe care o aveam în privinţa răbdării! Dumnezeu ne dă întotdeauna mai mult decât ce îi cerem!! Aleluia!!
Cât este de minunat că Dumnezeu a putut folosi un funcţionar corupt, pentru a mă face în stare să devin părtaş naturii dumnezeieşti, dobândind răbdare! Dacă i- aş fi dat mită acelui om, aş fi primit cimentul mai repede, dar n-aş fi obţinut roada răbdării. Aşa este calea lui Dumnezeu. Dacă Îl cinstim, şi El ne va cinsti pe noi.„Căci voi cinsti … pe cine Mă cinsteşte”, spune Domnul (1 Samuel 2:30).
Dacă în viaţă nu vom urmări satisfacerea vreunei ambiţii personale, ci vom persevera în împlinirea voii lui Dumnezeu, nu vom avea niciodată vreo problemă.
La acea vreme, când ne ocupam de construirea bisericii din Bangalore, vroiam să avem cimentul numai în condiţiile în care Dumnezeu vroia să-l avem. Nu vroiam o clădire de adunare pe care Dumnezeu nu ar fi vrut s-o avem. Nici nu vroiam să avem clădirea înainte de timpul lui Dumnezeu. Deci, dacă autorizaţia pentru ciment s-ar fi eliberat numai după patru ani, noi eram pregătiţi să aşteptăm. Orarul lui Dumnezeu este întotdeauna perfect. El face totul la timp, niciodată nu întârzie. Data pe care a hotărât-o Dumnezeu, ca noi să primim cimentul, trebuia să fie data la care noi am primit, efectiv, acel ciment. Nicio putere de pe Pământ nu ne-ar fi putut împiedica să-l primim la momentul care era stabilit în orarul lui Dumnezeu. Deci, dacă suntem pregătiţi să aşteptăm timpul lui Dumnezeu, vom constata că El se ocupă, în felul Lui şi la vremea hotărâtă de El, de toţi funcţionarii implicaţi.
Din cauza nerăbdării, Saul a pierdut împărăţia. Citeşte următoarele: „[Saul] a aşteptat şapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul. Atunci Saul a zis: <<Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţumire.>> Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: <<Ce-ai făcut?>> Saul a răspuns: <<Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor coborî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot>>. Samuel a zis lui Saul: <<Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse
Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul>> ” . (1 Samuel 13:8-14).
Prin nerăbdare, mulţi au pierdut ceea ce avea mai bun Dumnezeu pentru ei. Nimeni nu poate împiedica planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, dacă iei poziţie în favoarea adevărului şi a neprihănirii şi dacă eşti gata să aştepţi timpul lui Dumnezeu. „Prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele” (Evrei 6:12).
Acelaşi principiu se aplică în problema finanţelor pentru nevoile noastre familiare. Credinţa noastră este în Dumnezeu, nu în bani. Dacă îţi conduci casa după principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, vei avea întotdeauna destui bani pentru nevoile tale. S-ar putea să nu devii niciodată bogat, dar cu siguranţă nu va trebui să cerşeşti. David spune: „Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n- am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” (Psalmi 37:25) , iar Isus a spus:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [materiale] vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
Mulţi dintre „lucrătorii creştini cu normă întreagă” care au început în credinţă, au ajuns să fie cerşetori respectabili, fiind nevoiţi să trimită lunar „scrisori de rugăciune” (care în multe cazuri sunt, de fapt, „scrisori cerşetoare”) care strecoară cu dibăcie o aluzie la nevoile lor financiare.
De ce trebuie să faci aluzii oamenilor despre nevoile tale, dacă, cu adevărat, ai în Cer un Tată iubitor şi atotputernic? Dacă nu putem depinde de Dumnezeu în privinţa unei nevoi atât de mici, cum ar fi nevoia întreţinerii noastre, atunci putem, la fel de bine, să ne
oprim de tot din slujirea Lui! În astfel de situaţii ne cere loialitatea atât Dumnezeu cât şi Mamona. În care din ei ne vom încrede?
Dacă interesele noastre sunt aceleaşi cu cele ale lui Dumnezeu, nu vom avea deloc probleme. Dacă nu avem nici o dorinţă de a cumpăra sau de a poseda ceva ce nu este voia lui Dumnezeu pentru noi atunci putem sta mereu liniştiţi, pentru că Dumnezeu se va îngriji întotdeauna de nevoile noastre: dacă e nevoie, chiar în mod miraculos. Însă, dacă cedăm dorinţei de a cumpăra multe lucruri nefolositoare, pentru a ne satisface lăcomia de avere, atunci vom da de probleme la fiecare pas.
Acelaşi principiu al credinţei se aplică şi în domeniul găsirii unui partener de viaţă: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul.” (Proverbe 19:14) .
Dacă Dumnezeu a plănuit pentru tine o anumită persoană ca partener de viaţă, există oare vreun pericol ca altcineva să se căsătorească cu persoana respectivă? Dacă crezi în suveranitatea lui Dumnezeu, răspunsul este nu. Atunci nu trebuie să fi nerăbdător, şi nu te lupta pentru a cuceri inima cuiva. Dumnezeu poate, are toată puterea să păstreze acea persoană pentru tine. Poţi fi pe deplin liniştit în această privinţă.
Adam nu a trebuit să alerge frenetic prin toată grădina Edenului în căutarea unei partenere de căsătorie! Chiar dacă ar fi căutat, n-ar fi găsit pe nimeni! Ce a făcut Dumnezeu? L-a adormit pe Adam şi pe când se odihnea el, Dumnezeu i-a pregătit o soţie. Apoi Dumnezeu l-a trezit şi i-a dat-o pe Eva.
Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum l-a iubit pe Adam şi cu siguranţă te va conduce şi pe tine la persoana potrivită, dacă a plănuit căsătorie pentru tine. Însă tu trebuie neapărat să te încrezi în El! Aşteptarea fără credinţă va conduce numai la dezamăgire.
Dacă nu ai nicio ambiţie în afara voii lui Dumnezeu şi dacă eşti gata chiar să rămâi necăsătorit, în cazul în care aceasta ar fi voia lui Dumnezeu, atunci nu ai nici un motiv să îţi faci griji. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” (2 Cronici 16:9). Ce Dumnezeu minunat avem!
„Ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4). Dacă crezi: că înţelepciunea, iubirea şi puterea lui Dumnezeu sunt desăvârşite pentru viaţa ta, vei birui întotdeauna lumea – împreună cu prinţul ei (Satan) şi împreună cu puterile ei (Mamona, plăcere, onoare etc.). Dacă, însă, refuzi să crezi în suveranitatea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui, vei constata că eşti târât, împreună cu ceilalţi copii ai lui Adam, într-o viaţă de mizerie – trăită fără evlavie, în compromisuri şi în frustrări.
DUMNEZEU ÎI AJUTĂ PE CEI SLABI
Lumea spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înşişi. Biblia spune, însă, că Dumnezeu îi ajută pe cei care nu sunt în stare să se ajute pe ei înşişi. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi. El spune că este Dumnezeul văduvelor, al orfanilor şi al străinilor. În Deuteronom 10:17,18 se spune: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte.” El nu Se autointitulează „Dumnezeul celor bogaţi şi puternici, fiindcă aceştia au acces la ajutor omenesc şi financiar. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi care nu au acces la nici un fel de ajutor din partea oamenilor. Dumnezeu este de partea celor slabi. De aceea, înainte de a ne putea ajuta, El trebuie să ne facă slabi.
Dumnezeu a pus în trupul lui Pavel un ţepuş ca să- l facă slab, astfel încât Pavel să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care era tot timpul peste viaţa lui. În 2 Corinteni 7-10, Pavel spune: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedece să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este
făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.
Atâta timp cât eşti dependent de bunăstarea ta materială şi de prietenii tăi influenţi, căutând să-ţi petreci viaţa într-un mod confortabil, Dumnezeu te va lăsa să te descurci singur. Nici măcar nu-ţi va răspunde la rugăciunile prin care Îi ceri ajutorul, deoarece vede că încrederea ta este în braţele omeneşti, adică în contul tău bancar şi-n oamenii influenţi pe care îi cunoşti.
Dacă, însă, ai putea să ajungi, cumva, în starea de slăbiciune – în care nu mai depinzi de oameni sau de resurse omeneşti – ai fi cea mai binecuvântată persoană de pe faţa Pământului! Fiindcă atunci Dumnezeu Însuşi va fi Susţinătorul tău. Este o binecuvântare să fim slabi şi neajutoraţi, pentru că atunci ne putem încrede în Dumnezeu, pentru toate nevoile noastre.
Împăratul lui Iuda, pe nume Asa, a fost un om pe care Dumnezeu îl ajutase de multe ori, dar atunci când s- a îmbolnăvit grav de picioare s-a încrezut, în privinţa vindecării, în doctorii lui şi nu în Dumnezeu. Citim despre el următoarele cuvinte care ne întristează: „În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori. Asa a adormit cu părinţii săi, şi a murit…” (2 Cronici 16:12-13).
Fiind împărat, Asa avea destui bani să-i plătească pe cei mai buni doctori din vremea lui, dar influenţa şi bogăţia lui nu i-au putut vindeca boala. Cu cât mai bine ar fi fost dacă s-ar fi încrezut în Domnul! Nu a fost nimic greşit în faptul că a fost tratat de doctori. A fost total
greşit că a fost dependent de ei şi că „n-a căutat pe
Domnul”.
Cea mai fericită situaţie este aceea în care Domnul este singurul tău Ajutor. Dacă eşti unul dintre aceia care doresc cele mai bune daruri ale lui Dumnezeu pentru viaţa lor, vei remarca faptul că Dumnezeu, prin lecţii repetate, te va dezvăţa de obiceiul de a te sprijini pe braţe omeneşti. El te va face slab, ca să te poţi sprijini numai pe El.
Gândiţi-vă cum a tratat Dumnezeu cu Ilie. Când a fost o foamete în Israel, Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie prin corbi şi i-a dat să bea dintr-un pârâu. „Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: <<Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo>>. El a plecat şi a făcut după cuvântul Domnului. S-a dus şi s-a aşezat lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, şi pâine şi carne seara, şi bea apă din pârâu” (1 Împăraţi 17:2-6).
Aşadar, de două ori pe zi corbii îi aduceau pâine şi carne, şi era tot timpul destulă apă în pârâu. Aceasta se întâmpla cu aşa regularitate, încât Ilie era în pericolul de a deveni dependent mai degrabă de pârâu şi de corbi, decât de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a hotărât să schimbe metoda de aprovizionare. „Dar după o vreme pârâul a secat, căci nu căzuse ploaie în ţară.” (1 Împăraţi 17:7).
Într-o dimineaţă, Ilie a coborât la pârâu şi l-a găsit secat. Dumnezeu Şi-a învăţat slujitorul să înceteze să mai fie dependent de corbi şi de pâraie. El, Cel care a făcut ca un corb să se comporte contrar naturii lui carnivore pentru a-i duce carne slujitorului Său, putea fi, acum, considerat demn de toată încrederea că se va îngriji de o
altă resursă, pentru a continua aprovizionarea slujitorului Său.
Deci Dumnezeu îi spune lui Ilie să se ducă la Sarepta, şi acolo El se va îngriji de slujitorul Său: nu printr-un om de afaceri bogat, ci printr-o văduvă ne- evreică, bătrână şi neajutorată, care se afla într-o sărăcie lucie. Ea era ultima persoană din Sarepta pe care am fi ales-o noi pentru o astfel de misiune.
Căile lui Dumnezeu sunt, însă, diferite de ale noastre. El îşi găseşte plăcerea în folosirea celor mai puţin probabile căi de ajutor, pentru ca credinţa noastră să fie întemeiată nu pe calea de ajutor, ci pe Dumnezeu.
„Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29).
Va fi o zi minunată în viaţa noastră când corbii, care ne-au hrănit atâta timp, vor înceta să mai vină. Atunci, noi vom putea începe să ne încredem numai în Dumnezeu.
Când persoana care ţi-a promis ajutorul te dezamăgeşte, nu te plânge împotriva ei. Dumnezeu a trebuit neapărat să-l oprească din a te mai ajuta, pentru ca tu să poţi învăţa să te sprijini doar pe Dumnezeul cel viu.
El este un Dumnezeu gelos şi nu Îşi va împărţi slava cu nimeni. „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia.” (Isaia 42:8) . Mesajul „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” este unul pe care avem nevoie să-l auzim din nou şi din nou, pentru că firea noastră pământească are o înclinaţie puternică înspre idolatrie, adică, să se sprijine pe ajutorul
omenesc şi pe resursele financiare. Dumnezeu vrea să fim dependenţi numai de El, pentru toate nevoile noastre. Atunci vom putea trăi tot timpul în biruinţă.
HARUL NE ESTE DE AJUNS
Esenţialul a tot ce am spus până acum este că mântuirea noastră esteprin har şi prin credinţă.
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8) .
Am început viaţa creştină – primind iertarea păcatelor şi botezul în Duhul Sfânt – prin har, prin credinţă. Într-o zi, când Isus Hristos, Domnul nostru, se va întoarce în slavă, vom fi ridicaţi „în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”. Şi acest lucru va fi tot prin har şi prin credinţă.
Deci, atât începutul cât şi finalul vieţii noastre creştine pe Pământ, sunt prin har şi prin credinţă. Ceea ce avem de învăţat este că orice primim în perioada dintre început şi final, primim pe baza aceluiaşi principiu duhovnicesc. Prin har şi prin credinţă putem învinge tot ceea ce este rău şi putem împlini sarcina care ne este dată de Dumnezeu şi care trebuie împlinită pe Pământ.
Dumnezeu cunoaşte tot viitorul. Nu ni se poate întâmpla ceva (mâine, săptămâna următoare sau anul viitor) care ar putea să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El cunoaşte sfârşitul încă de la început. Aceasta trebuie să ne dea o mare mângâiere, deoarece din moment ce Dumnezeu ştie că mâine sau săptămâna viitoare te vei confrunta cu o mare încercare sau ispită, în mod sigur El îţi va da har pentru a face faţă acestei situaţii.
Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9) . Harul Său ESTE de ajuns pentru orice nevoie. „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8) .
Harul este disponibil din abundenţă pentru a ne
ajuta la vreme de nevoie.
„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16) .
Oricare ar fi nevoia ta, harul lui Dumnezeu este disponibil să te ajute. De aceea, pentru a primi acest har, suntem chemaţi să venim cu îndrăzneală la Tronul de Har. În trecut, am fost învinşi pentru că nu am primit acest har. În viitor, situaţia se poate schimba. Dacă ne smerim propriile fiinţe şi ne ridicăm glasul în rugăciune, cerând har la vreme de nevoie, Dumnezeu nu ne va dezamăgi.
Biblia spune că cei ce primesc plinătate de har vor domni în viaţă prin Isus Hristos. „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:17) .
Aceasta era voia lui Dumnezeu pentru Adam, ca el să aibă putere şi autoritate pentru a stăpâni peste toate lucrurile. În Geneza 1:26 se spune: „Dumnezeu a zis:
<<Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ>>”.
Neascultarea lui Adam a împiedicat împlinirea acestei binecuvântări în viaţa lui, dar acum Dumnezeu a ridicat o nouă rasă pe Pământ – fiii lui Dumnezeu care trăiesc prin credinţa în Isus Hristos – care trebuie să trăiască cu demnitatea unor împăraţi şi să domnească pe Pământ.
Niciun păcat nu va mai avea stăpânire asupra ta, dacă îţi vei smeri propria fiinţă şi vei primi harul lui Dumnezeu. Nici o teamă sau îngrijorare nu trebuie să mai pătrundă în inima ta. Nimeni de pe Pământ nu mai poate să-ţi facă vreodată viaţa nefericită – nici şeful tău, nici vecinul tău, nici rudeniile tale, nici duşmanii tăi, nici Satan, nimeni – pentru că ai învăţat secretele biruinţei.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne conduce la sărbătoarea biruinţei Sale în Hristos.
Ce minunat este să trăieşti sub Noul Legământ al harului lui Dumnezeu! Ţara promisă stă deschisă înaintea ta! Intră în ea şi stăpâneşte-o!
ANEXA 1.SECRETELE BIRUINŢEI
1. Dumnezeu vrea să te ajute să trăieşti tot timpul o viaţă de biruinţă. Crede aceasta din toata inima ta.
2. Dumnezeu îţi dă porunci pentru că te iubeşte; de aceea: pe fiecare dintre poruncile Sale să le iei în serios.
3. Dumnezeu îi iubeşte pe ucenicii lui Isus la fel de mult cât Îl iubeşte pe Isus. Găseşte-ţi siguranţa în această iubire.
4. Fiecare încercare are un scop dumnezeiesc. Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fii ispitit sau încercat peste puterile tale. Crede aceasta din toată inima ta.
5. Isus a fost ispitit în toate privinţele, exact aşa cum suntem şi noi. Totuşi, El nu a păcătuit niciodată. Când eşti ispitit, uită-te la El ca la Exemplul tău.
6. Dumnezeu dă har numai celor smeriţi. Deci ia crucea şi smereşte-ţi propria fiinţă tot timpul.
7. Dumnezeu va controla toate circumstanţele din viaţa ta, astfel încât ele vor lucra împreună spre binele tău, în sensul cel mai înalt al cuvântului. Crede aceasta din toată inima ta.
8. Să fii dependent numai de Dumnezeu, onorându-L ca Ajutor al tău de nădejde, în orice situaţie. Cere-i să te dezveţe de obiceiul de a fi dependent de orice altceva sau de oricine altcineva, în afară de El.
9. Dumnezeu poate da puterea Lui numai celor
slabi. Deci lasă-L să te zdrobească şi să te reducă la un
„punct zero”.
ANEXA 2.CEEA CE A FĂCUT DUMNEZEU PENTRU
Când îndoit sub poveri şi griji, Sufletul ţi-e deznădăjduit;
Nu trebuie să te temi,
Dumnezeu e foarte aproape.
El te iubeşte cum L-a iubit pe Fiul Său Şi te va ajuta şi pe tine;
Doar încrede-te în Cuvântul promisiunii Lui
Şi El deja te vede, trecut biruitor.
Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu Ceea ce a făcut pentru Isus va face şi pentru tine Cu măreaţă putere El te va întări;
Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu.
Deşi păcatul şi răutatea umplu această lume
Şi tu eşti copleşit;
Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat –
„Păcatul nu poate stăpâni peste tine.” Şi când curentul ispitei trage cu putere,
Harul lui Dumnezeu va fi punctul tău de sprijin; Astfel că poţi trăi cum a trăit Isus,
În biruinţă zi de zi.
Când durerea şi boala vin la tine Şi îi atinge şi pe cei dragi ai tăi, Dumnezeu ştie ceea ce simţi –
El are putere pentru a vindeca.
Tatăl tău se va îngriji de nevoile tale – El este credincios şi El este adevărat; Şi aşa cum S-a îngrijit de Isus
Se va îngriji şi de tine.
O, ce glorioasă mângâiere vei avea –
Dacă vei veni să-L cunoşti Pe Isus ca Domn al tău
Şi, de asemenea, ca Frate al tău mai Mare. Căci tot ce are Dumnezeu este acum al tău Şi El nu te va lăsa să pleci;
Şi acum că, Dumnezeu e binefăcătorul tău, Cine mai poate fi răufăcătorul tău?
Zac Poonen
ANEXA 3.CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE
1. Dacă ţinem litera legii dar respingem duhul ei,
avem o formă de evlavie fără puterea ei.
2. O persoană smerită este mulţumitoare lui Dumnezeu şi oamenilor chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucruri.
3. Dacă suntem biruiţi de vreun păcat, cauza de bază este mândria care se află ascunsă undeva în noi.
4. Dacă suntem cu adevărat smeriţi, este imposibil
să nu primim har de la Dumnezeu.
5. O persoană smerită nu poate fi niciodată
învinsă de oameni, de Satan sau de poftele trupeşti.
6. Dacă ne smerim propriile fiinţe, vom fi protejaţi de mâna atotputernică a lui Dumnezeu.
7. Este imposibil ca două persoane să devină una, în afară de cazul în care amândouă sunt sărace în duh.
8. Cei săraci în duh sunt aceia care sunt conştienţi de propriile lor slăbiciuni şi neputinţe şi care, din această cauză, se judecă încontinuu pe ei înşişi.
9. A avea descoperire înseamnă a vedea lucruri, oameni, circumstanţe, etc., din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
10. Bârna din ochiul nostru e o atitudine lipsită de dragoste şi plină de judecată faţă de fratele în ochiul căruia este doar un fir de praf.
11. Legea ne dă porunci, dar nu ne face apţi pentru a le împlini. Harul ne cheamă la un nivel mai înalt, dar ne dă puterea să atingem acel nivel.
12. În fiecare zi avem ocazia să facem voia lui
Dumnezeu, sau să irosim ziua.
13. Obstacolele din calea noastră nu trebuie să le interpretăm imediat ca fiind semnale pentru retragere, ci trebuie să vedem în ele provocări pentru întărirea credinţei noastre.
14. Cel care umblă după poftele trupeşti va avea aşteptări de la ceilalţi, dar cel care umblă după îndemnurile Duhului va purta poverile altora şi îi va sluji pe alţii.
15. Cel care este sigur de iubirea lui Dumnezeu nu- i va judeca pe alţii, nu-i va invidia şi nici nu va concura cu alţii.
16. Toată slava care nu este acordată lui Dumnezeu este slavă deşartă.
17. Daca trăim în mod egoist, amintirea acestei vieţi ne va aduce regrete în veci de veci.
18. Dumnezeu permite nevoi în viaţa noastră şi permite să primim ajutor de la alţii pentru a ne învăţa dependenţa reciprocă în Trupul lui Hristos.
19. Când dăruim cuiva un cadou trebuie s-o facem neapărat în aşa fel, încât să nu călcăm în picioare demnitatea acelei persoane, ca fiinţă omenească.
20. Valoarea reală a vieţii noastre stă în ceea ce am
dăruit , nu în ceea ce am primit.
21. Ceea ce primim prin descoperire dumnezeiască este adevărata noastră avere. Restul nu e nimic altceva decât cunoştinţă şi este la fel de nevaloroasă ca o bancnotă falsă.
22. Credinţa poate fi bazată numai pe cuvântul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. De aceea omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu.
23. Dumnezeu poate să ne ridice şi să-Şi împlinească scopul prin noi, dar trebuie ca mai întâi să ne aducă la un punct zero.
24. Suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos. Nu suntem chemaţi să-L imităm, ci să fim părtaşi naturii Lui.
25. A ne teme de Dumnezeu înseamnă să fim credincioşi în taina vieţii noastre particulare.
26. Nimeni altcineva în afară de noi înşine nu poate strica planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.
27. A fi credincios în folosirea banilor este o virtute mult mai înaltă decât a fi doar corect în domeniul financiar.
28. Spiritualitatea adevărată constă în răstignirea voinţei proprii şi împlinirea voii lui Dumnezeu.
29. A zidi pe nisip înseamnă a înţelege doctrina şi a fi emoţionat de ea. A zidi pe stâncă înseamnă a împlini Cuvântul lui Dumnezeu.
30. Pentru a fi duhovnicesc, omul trebuie să renunţe nu numai la ceea ce este rău, dar şi la ceea ce este neroditor.
31. A avea daruri duhovniceşti fără iubire dumnezeiască este asemenea unui conductor electric neizolat care în loc să aducă lumină aduce moarte.
32. Isus a fost crucificat: nu pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că a demascat curvia religioasă. Să urmăm exemplul Lui.
33. Niciun prooroc adevărat din Biblie nu a fost vreodată produsul vreunei şcoli biblice; numai proorocii falşi.
34. Toate abilităţile omeneşti şi calificările noastre pământeşti sunt complet fără valoare privind calificarea în ochii lui Dumnezeu.
35. Cel mai mare arhanghel a devenit Diavolul prin mândria frumuseţii, înţelepciunii şi poziţiei lui. Trebuie să ne ferim de o asemenea mândrie cu orice preţ şi întotdeauna.
36. Legea este asemenea unei alifii care ţine sub control infecţia. Harul este asemenea unui antibiotic care omoară microbii cauzatori de infecţie.
37. Semnul inconfundabil al credinţei este lauda şi mulţumirea, aduse lui Dumnezeu.
38. Dumnezeu ne dă lucruri materiale ca să le
folosim, nu ca să le iubim sau să le posedăm.
39. Creştinismul adevărat este calea de mijloc între
ascetism şi materialism.
40. Putem fi ca Isus numai când va reveni El în
slavă, dar putem trăi cum a trăit Isus, chiar acum.
41. Isus a crescut în înţelepciune în propria Lui casă şi la propriul Lui loc de muncă (la atelierul de dulgherie). Şi noi putem creşte în înţelepciune în aceste două locuri.
42. Când îi acuzăm pe fraţi, devenim colaboratorii lui Satan; când mijlocim pentru ei devenim colaboratorii lui Isus.
43. Dacă facem ca persoana noastră să fie o necesitate pentru alţii, împiedicăm umblarea lor cu Dumnezeu.
44. Tot ce nu îşi are originea în iubire va pieri într-
o zi.
45. Maturitatea noastră spirituală este testată prin
atitudinea pe care o avem faţă de aceia care nu
împărtăşesc modul nostru de a vedea lucrurile.
46. A avea o inimă curată înseamnă a nu dori nimic şi a nu dori pe nimeni, în afară de Dumnezeu.
47. Dacă Isus nu L-a putut sluji pe Tatăl Său fără
ungerea Duhului Sfânt, nici noi nu o vom putea face.
48. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om paralizat: aceasta poate trăi, dar nu poate sluji, în mod concret, altora.
49. Există două persoane pentru care nimic nu este imposibil: Dumnezeu şi persoana care exercită credinţă.
50. Dacă murim faţă de noi înşine, ne putem
„odihni în pace” în orice vreme şi în orice situaţie
Frati din Moldova Insingerata, nu credeti ca este mai Bine sa ne Integram pe veci in Imparatia Lui Dumnezeu?Isus,Usa,ne asteapta de mii de ani,si se roaga de noi (vezi Ap. Cap 3/20-22)! Vom dori sa ne nastem din nou (Ioan , cap 3 ) si va fi prea tirziu
Moldovenilor de peste Prut li se spune că în UE câinii au covrigi în codă şi că după aderarea ţării lor, în R.Moldova va curge lapte şi miere. Părerea mea e că sărăcia va fi şi mai cruntă şi foametea îi va bântui pe robii moldoveni ai UE,iar catastrofa razboiului care porneste din Transnistria va inflacara Armaghedonul .
Ca o condiţie a accederii României în UE a fost impusă preluarea companiei de stat Petrom de către firma OMV din Austria (cu rafinării şi acţionari din Germania). Petrom asigura 100% din producţia de țiței a țării, 38% din cea de gaze, 50% din consumul de produse petroliere. Pierderile statului român de pe urma vânzării pe nimic a Petrom se ridică în total la 20,14 miliarde de dolari şi această sumă creşte cu 3 milioane de dolari în fiecare zi. Patrimoniul Petrom era compus din 600 de benzinării, 15.000 de km de conducte de petrol și gaze, 145 de depozite de combustibili, un parc de 1.580 de autocisterne, 1.450 de vagoane-cisternă CFR, câmpuri petroliere şi gazifere uriaşe, cu rezerve estimate la 2 miliarde de barili, cu o valoare de 60 de miliarde de euro, două rafinării şi un combinat de îngrășăminte chimice.
Aşa s-a ajuns ca gazele şi petrolul din subsolul României, care aparţineau poporului român, să fie extrase cu utilajele româneşti şi muncitorii români, să fie trimise prin conducte sau cu vagoane cisternă româneşti şi vândute tot României de către OMV. Mai mult decât atât, printr-o directivă a UE, preţul plătit de români pentru gazele care aparţin României, a fost aliniat la cel pe care-l plătesc germanii. După ce că sunt jefuiţi la drumul mare, mai ceva ca în epoca sclavagistă, românii acceptă să plătească şi o taxă de membru al UE fără să primească un cent înapoi sub formă de investiţii. Jefuirea României a fost cât de cât suportabilă până acum pentru români, întrucât ei a avut un preşedinte patriot precum Ceauşescu care a creat o industrie vastă şi valoroasă. Cum R.Moldova n-a avut parte de un Ceauşescu, jefuirea ei după „standardele UE” va conduce automat la foamete, dublată de o corupţie inimaginabilă, dirijată de la Bruxelles. Trebuie să recunosc că odată cu intrarea în UE vor exista şi un număr de aproape 10 moldoveni „fericiţi”, care vor câştiga 7.956 euro pe lună, în calitate de europarlamentari. Aleşi după aceeaşi reţetă de familie, clientelism şi nepotism, aplicată de UE României adică: Elena Băsescu, fiica preşedintelui României, Daciana Sârbu, soţia premierului Victor Ponta, Adina Vălean, soţia lui Crin Antonescu, preşedintele PNL, etc.
Ca o concluzie, mafia de la Bruxelles, stimulează, acoperă şi întreţine corupţia de tip mafie-statală de la Bucureşti. Aşa cum UE o face şi în prezent prin marionetele sale şi o va face la cote ridicate în viitor, la Chişinău.
Strategia imperiului: CREAREA HAOSULUI, NU OBTINEREA VICTORIEI, SI TRANSFORMAREA OAMENILOR IN MARFA
Occidentul a inventat un vocabular atat de bolnav, incat ni s-a imprimat in creier – sau ce a mai ramas din el -, precum un virus, astfel incat nici macar nu mai stim ce inseamna respectivele cuvinte. Le repetam si le credem. La urma urmei, presa mainstream ni le baga pe gat zi de zi. Oamenii care lupta pentru libertate, supravietuire impotriva regimurilor opresive, sunt “teroristi”, “rebeli”.
Si cum armata SUA si fratele (sau sora) mai mare NATO nu pot fi peste tot, nu vor sa fie vazute peste tot, angajeaza ucigasi. Washington-ul inventeaza si creeaza, apoi finanteaza cu fluxurile sale nesfarsite de bani, ISIL-urile, Daesh-urile, Al-Qaeda-el – si repertoriul creste dupa dorinta stapanilor -, pentru a lupta pentru ei, pentru a ucide pentru ei, pentru a produce haos si piste false – astfel incat ei, NATO si buldozerul numit Pentagon, sa poate interveni si sa simuleze “distrugerea” mercenarilor pe care ei i-au creat. Insa presa oficiala nu va va spune adevarul.
Fiindca acesta este scopul final: transformarea oamenilor in marfa, dispensabili, reductibili la carne de tun, pentru a fi ucisi in masa prin alimente (otravite) modificate genetic, cu drone, cu bombe, cu foamete creata artificial, astfel incat la final supravietuitorii sa fie sclavii unei elite restranse care controleaza cele patru colturi ale globului si TOATE resursele sale, pentru a mentine un stil de viata al oamenilor exceptionali – da, natiunea exceptionala va fi redusa la un numar restrans de indivizi exceptionali, ce traiesc intr-o splendoare grandioasa.
Amintiti-va de infamele vorbe ale lui Henry Kissinger, de viziunea unuia dintre cei mai atroce criminali de razboi ce inca traiesc astazi, laureat Nobel (sic), spuse in urma cu aproximativ 50 de ani: “Cine controleaza aprovizionarea cu alimente controleaza oamenii; cine controleaza energia poate controla continente intregi; cine controleaza banii, poate controla lumea.”
Aceste cuvinte suna din ce in ce mai adevarat in fiecare zi. Dar numai cat timp le permitem; numai cat timp noi, Oamenii, cei 99,999% din locuitorii globului, le permitem.
Ce nu poate fi inteles este rolul acestui imperiu ca ordine corporatista internationala. Michael Snyder defineste o ordine corporatist ca una in care:
“Majoritatea bogatiei si a puterii este concentrata in mainile corporatiilor gigant, iar guvernele sunt folosite drept unelte pentru o si mai mare consolidare a acestei stari de fapt. Intr-un sistem corporatist, bogatia si puterea indivizilor si a micilor afaceri sunt umbrite de dominatia coplesitoare a corporatiilor.”
Acest “imperiu”, spre deosebire de cele anterioare, nu serveste interesele unei tari sau natiuni specifice, ci interesele unei clici internationale corporatist-financiar elitista, auto-intitulata “globalista“, care opereaza pe axa de putere Wall Street – Londra impreuna cu bancheri internationali, FMI si alte institutii financiare si politice inrudite.
Un fals teatru politic a fost creat de catre media corporatista pentru a deservi ramura relatiilor publice a acestei agende. Este timpul sa evadam din aceasta “matrice” a unei agende singulare comercializata sub diferite etichete politice si este timpul sa intelegem pariurile internationale pe care acest imperiu le face cu destinul nostrul colectiv.
Politicile externe si economice ale Americii, servite populatiei sub acoperamantul administratiilor prezidentiale, reprezinta de fapt produse secundare ale think-tank-urilor de politica externa finantate de interesele corporatist-financiare, pentru a-si perpetua agenda colectiva pe care politicienii nu fac altceva decat sa o transcrie in legi. Aceste think-tank-uri proeminente includ Consiliul pentru Relatii Externe (CFR), care face apel deseori pentru infaptuirea unei ordini mondiale unipolare, Grupul International pentru Situatii de Criza, care-l include pe Brzezinski ca sfatuitor, Proiectul (“neo-conservator”) pentru Noul Secol American si Chatham House din Londra, care reprezinta interesele corporatist-financiare echivalente din Marea Britanie. Alte grupuri includ RAND Corporation si deloc de neglijatul Institut Brookings.
Multi politicieni americani proeminenti din toate liniile politice sunt afiliati acestor grupuri. Dick Cheney (fost director), Hillary Clinton, Secretarul Apararii Chuck Hagel (membru in mai multe consilii directoare, inclusiv Chevron), printre altii, sunt cu toti membri ai CFR, fostul analist CIA si membru al Consiliului National de Securitate, Kenneth Pollack este membru al Institutului Brookings. Intre aceste think-tank-uri, un interes special il reprezinta Institutul Brookings, deoarece a fost principalul mediator in cursa pentru razboi impotriva Iranului, fundamentat pe propaganda distorsionata motivata geopolitic.
ONG-urile si “Administratorii sistemului”: caii troieni ai subminarii internationale
Rolul “administratorilor sistemului” a reprezentat un element esential atat in Imperiul Britanic, cat si in sistemul globalist actual, daca este sa-l privim dintr-un unghi “umanitar”. Imperiul modern isi trateaza retelele globale de “societate civila” din diverse tari intr-un mod similar.
ONG-urile servesc drept retele de intruziune in institutiile natiunilor suverane cu scopul de a absorbi acele natiuni in agenda consensului international Wall Street/Londra. Aceasta nu este pur si simplu o analiza cinica nascuta din speculatie, ci recunoscuta in mod deschis de strategul Pentagonului, Thomas Barnett intr-o conferinta TED din 2008. Acesta vorbeste despre reformarea fortei militare americane intr-o “forta leviatanica imputernicita de SUA”, care include active militare capabile sa demoleze institutii tinta, dar si crearea unei armate de “administratori ai sistemului” precum ONG-uri, organizatii internationale si contractori pentru a construi in “seria de distrugeri” o retea favorabila intereselor occidentale. ONG-urile au avut succes in declansarea “primaverii arabe” pusa la cale de SUA drept cascadorie geopolitica gandita pentru a impiedica interesele economice ale Rusiei si ale Chinei si pentru a stabili un front de guverne marioneta, dupa cum nota analistul geopolitic William Engdahl; acest mod de actionare a fost numit “Afacerile Revolutiei” de catre Journeyman Pictures. Sunt folosite ONG-uri pentru a antrena hoarde de activisti sa dezmembreze guverne de diferite naturi care nu se conformeaza intereselor geopolitice corporatiste predominante, in combinatie cu un Departament de Stat American tradator. “Primavara araba” este un caz documentat pe fata al unor astfel de masinatiuni sub pretextul rezistentei non-violente iar in cazurile Siriei si al Libiei, al rascoalei teroriste armate.
In urma “primaverii arabe”, o manevra similara urma sa fie executata impotriva Tunisiei si a Egiptului. Liderul “activist” si mai tarziu presedinte al Tunisiei, Moncef Marzouki, are legaturi directe cu Federatia Internationala Pentru Drepturile Omului (FIDH), finantata de Soros, si totodata si cu Departamentul de Stat american prin Miscarea Nationala pentru Democratie (NED), care reprezinta cel mai apropiat echivalent modern al “Georgia Trustees”. Si nu facem decat sa zgariem suprafata retelei de interese compromise ce se intersecteaza, din Tunisia pana in Tailanda, aspirand la dominatia totala a Eurasiei.
In timp ce astfel de grupari precum NED, FIDH si multiplele sale organizatii satelit prospera pe baza ingrijorarilor umanitare si a altruismului, acestea ajung mereu sa fie finantate de interese corporatiste necinstite si indivizi precum George Soros, care s-a dovedit a se aflta in spatele ONG-urilor ce au alcatuit constitutia post-revolutie a Egiptului.
Ca si in cazul lui Amnesty International, este folosita o flagranta manipulare a evenimentelor pentru a demoniza, de exemplu, pozitia Rusiei cu privire la Siria; Amnesty International a fost folosita ca instrument de promovare a obiectivelor geopolitice occidentale, indiferent de faptele de la fata locului si cu omisii deliberate grosolane cu privire la cine comanda majoritatea atrocitatilor la nivel global. Astfel de grupari ajung sa se intreteasa cu alte fundatii si think-tank-uri finantate de mediul corporatist, de la CFR pana la Institutul Brookings, la fel cum Georgia Trustees si retelele coloniale se intreteseau cu Ministerul Comertului londonez in perioada de varf a Imperiului Britanic.
Sclavia reprezinta jocul final al imperialismului, insa adevarul este prezent in mijlocul minciunilor constant servite populatiei de catre o mass media compromisa. Adevarul ofera cheia catre libertate si aceasta libertate intervine atunci cand individul devine capabil sa recunoasca minciunile si masinatiunile unei forme rebranduite de imperiu. Oamenii trebuie sa se uneasca in cunostinte si in ingrijorarea pentru propriilor natiuni, lucrand activ pentru a scoate la iveala minciunile sistemului.
ORDINEA NEO-IMPERIALISTA. Agenda si articulatiile noului hegemon mondial
Nu vă lăsati manipulați de teroriștii americani care încearcă să ne unească cu Republica Moldova,căci în spate tot ceea ce ei vor este Transnistria pentru a se apropia de Rusia și a ne băga în război. Unirea cu Republica Moldova înseamnă război cu Rusia căci teroriștii americani sunt în spatele acestei mișcări. Când o mișcare de genul acesta se face unde politicienii aserviți SUA sunt implicați,de fapt sunt interesele majore al ocultei mondiale. Numai spiritul de turmă ne va duce în război.
Implicăte și spune nu uniri moldovei cu România căci nu este în interesul românilor sau a moldovenilor ci în interesul ocultei mondiale. Nu vrem unirea cu moldova pentru interesele teroriștiilor americani,să pună mâna pe baza militară rusă din Transnistria după care va ataca Transnistria în numele româniilor adică vor spune că noi vrem război cu Rusia. Stop crimei împotriva româniilor pentru interesele occidentului.
Uneori ma intreb ca totusi, propagandistii astia de 2 bani ai occidentului nu se uita totusi chiar niciodata in oglinda.
Situatia in anul 2015
Lumea e condusă de imperiul SUA și Anglia. În Europa funcțiile importante le ocupă Germania,Anglia și Franța. Occidentului îi convine ca Rusia să fie slabă,dependentă și supusă. Și să-i dea gaz,țiței și celelalte resurse naturale. Să i le dea și să tacă și să nu ceară nimic în schimb. Ofensiv,dar adevărat. Pentru a privi adevărul în față trebuie să știi s-o faci. Vladimir Putin a știut s-o facă! Tocmai din acest motiv,Putin a și devenit antipatic Occidentului.
In America toata hrana este otravita cu chimicale ,conservanti , toate produsele agricole sint cancerigene ,modificate genetic . America este ara concernelor multi-nationale. Ele conduc America. Scopul este sa distruga natiunile si sa le inlocuiasca cu o masa amorfa pe care pot sa o conduca usor. De aceea e important sa distruga Rusia. Majoritatea americanilor sunt prosti de bubuie si cred orice li se spune, sunt foarte usor de manipulat. In prezent rusii vor sa fie lasati in pace, ca si alte popoare dar americanii tot timpu vor sa atace pe unii. Americani,miliardarii au declansat cele 2 razboaie mondiale,ei au inventat teroristii prin CIA si FBI manipuleaza lumea si induc prostii in eroare. Americanii i-au masacrat pe indieni,indienii fiind cei ce erau pe acele pamanturi era pamantul lor si au fost exterminati cu forta de afaceristii irlandezi,italieni,englezi,scotieni,autralieni si alti ciripangali au creat aceasta falsa natie ,i-au dat afara pe mexicani din California lor.
Cea mai mare dintre acestea este dragostea
“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Partea a doua)
(Matei 5:43-48)
https://www.rcrwebsite.com/greatest10.htm
Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
Introducere şi recapitulare
Când am privit la acest text duminica trecută, cel mai mult m-a interesat să înţelegem corect versetul 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Unul din motivele pentru care unii creştini evită Predica de pe Munte (Matei 5-7) este pentru că ea conţine afirmaţii condiţionale ca aceasta. “DACĂ iubiţi pe vrăjmaşii voştri (aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii), ATUNCI veţi fi copiii Lui.”
Am subliniat că asta nu înseamnă că ne putem câştiga locul în familia lui Dumnezeu iubindu-ne vrăjmaşii. Înseamnă mai degrabă că atunci când ne iubim vrăjmaşii, dovedim că facem parte din familia lui Dumnezeu. “Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii, atunci arăţi că EŞTI un copil al lui Dumnezeu. Eşti văzut ca un copil al lui Dumnezeu.” Iubirea vrăjmaşilor nu plăteşte pentru naşterea ta în familia lui Dumnezeu; ea dovedeşte că te-ai născut în familia lui Dumnezeu.
Am încheiat acel mesaj cu întrebarea: “Ei bine, cum a oferit Isus o relaţie cu El şi cu Tatăl Lui? Cum începe ea, ca să putem avea puterea să iubim şi să dovedim că Dumnezeu lucrează în noi?” Răspunsul a fost Matei 5:3:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.
Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa prin falimentul nostru, atunci când recunoaştem sărăcia duhului nostru. Răspunsul a fost Marcu 10:15:
Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!
Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem la fel de neajutoraţi ca un copilaş. Răspunsul a fost Marcu 2:17:
Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.
Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem bolnavi şi avem nevoie de un doctor spiritual, şi anume, de Isus.
În alte cuvinte, poruncile din Predica de pe Munte nu vin primele în relaţia noastră cu Isus şi cu Tatăl Său. Primele lucruri sunt promisiunile Evangheliei gratuite care spun că El va fi Iertătorul şi Vindecătorul bolii noastre cauzate de păcat, Tatăl neajutorării noastre şi Cel ce se îngrijeşte de inima noastră lovită de sărăcie. Toate acestea le primim prin credinţă. Isus i-a spus prostituatei care plângea la picioarele Sale:
Iertate îţi sunt păcatele!… Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace. (Luca 7:48,50)
Aşa începe viaţa creştină. Nu începe cu îndeplinirea anumitor cerinţe pentru a corespunde aşteptărilor. Ea începe cu înţelegerea faptului că niciodată nu vom corespunde. Suntem săraci lipiţi, neajutoraţi ca un copilaş, bolnavi de păcat care avem nevoie de un Mare Medic. Apoi auzim vestea bună a Evangheliei care ne spune că Isus “n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45); şi auzim oferta gratuită că încrezându-ne în El păcatele noastre vor fi iertate, Dumnezeu va fi Tatăl nostru iar puterea Împărăţiei va intra în vieţile noastre şi noi vom primi ajutorul de care avem nevoie ca să trăim Predica de pe Munte. Isus a spus:
Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)
Suntem altoiţi în viţă prin credinţa în promisiunile pe deplin satisfăcătoare ale lui Hristos. Şi rămânem acolo prin credinţă – hrănindu-ne din puterea Sa şi din resursele Sale. Aşa că roadele pe care le producem, cum ar fi dragostea pentru vrăjmaşii noştri, nu sunt produse prin tăria noastră, ci prin tăria viţei. “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”
Astăzi vreau să ne gândim la cine sunt duşmanii noştri, ce înseamnă să îi iubim şi cum e posibil acest lucru.
Cine este duşmanul nostru?
În acest text, Isus răspunde unei interpretări greşite a poruncii din Vechiul Testament care spune să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19:18,34). Versetul 43:
Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.
Unul din motivele pentru care ştim că Isus a considerat că este greşit să interpretezi cuvântul “aproapele” ca fiind un prieten, frate sau tovarăş este acela că în Luca 10:29, atunci când a fost întrebat: “Cine este aproapele meu?”, El a răspuns cu pilda Bunului Samaritean. În acea pildă, omul care a iubit a fost un samaritean iar rănitul pe care l-a iubit a fost un evreu. Evreii şi samaritenii erau orice altceva, numai prieteni şi fraţi nu. Nu doreau să aibă nimic de-a face unii cu alţii. Între ei existau animozităţi religioase şi rasiale.
Aşa că Isus nu spune: “Am două porunci: prima este să iubeşti pe aproapele tău, iar a doua să iubeşti pe vrăjmaşul tău.” El spune: “Am o poruncă: să iubeşti pe aproapele tău, chiar dacă îţi este vrăjmaş.”
Dar ce înţelege El prin “vrăjmaş”? La ce fel de vrăjmăşie se gândeşte? Din context putem înţelege că se referă la o varietate de sentimente, de la opoziţia extrem de severă la neplăceri minore. Observaţi câteva dintre acestea. În timp ce facem acest lucru, gândiţi-vă la experienţele voastre, cine corespunde cel mai mult descrierii, şi rugaţi-vă ca Dumnezeu să-Şi folosească Cuvântul, chiar acum, ca să vă dea o inimă care să-i iubească.
Primul înţeles al cuvântului “vrăjmaş” îl găsim în versetul 44:
“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”
Deci, în mod clar, prin “vrăjmaşi” El înţelege oamenii care ţi se împotrivesc şi încearcă să te rănească. “Prigoană” înseamnă să urmăreşti cu intenţii rele. Ea poate include o împotrivire foarte severă, ca cea de care a avut parte Isus. De exemplu, un articol din numărul din decembrie al unei reviste relata următoarele:
În unele părţi ale lumii, creştinii sunt încă răstigniţi, la propriu. Agenţiile de ştiri transmit că, din iulie până acum, cinci creştini au fost răstigniţi în Sudan, dintre care unul era preot anglican. Se ştie chiar că pentru execuţie s-au folosit cuie lungi de 15 cm. În Wad Medani, doi convertiţi catolici au fost condamnaţi de un tribunal islamic la moarte prin răstignire. Episcopul anglican Daniel Zindo raportează că văduvele şi orfanii creştinilor ucişi sunt vânduţi ca sclavi în Sudanul de Nord şi în Libia pentru 15 dolari fiecare. (First Things, decembrie, 1994, p.82)
Un alt raport din februarie 1993 primit de la David Barett şi Todd Johnson (AD 2000 Global Monitor, Nr. 28, Feb. 1993, p. 2) descrie situaţia din China:
Există rapoarte de intensificare a persecuţiei, creştere a ostilităţilor şi restricţii guvernamentale împotriva religiei ca răspuns la rolul jucat de Biserică în căderea comunismului din Europa de Est. În Beijing, până la 60 de locuri de întâlnire creştine au fost închise forţat de autorităţi între ianuarie şi iunie 1992. Au fost efectuate numeroase arestări sub acuzaţia de distribuire şi primire de Biblii.
Isus spune: “Da, iubiţi-i. Iubiţi-i. Dacă vă ucid, iubiţi-i. Dacă vă despart de părinţii voştri, iubiţi-i. Dacă vă distrug casa, iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Fiţi astfel de oameni. Fiţi atât de schimbaţi înăuntrul vostru încât acest lucru să fie cu adevărat posibil.”
Dar Isus se gândeşte şi la situaţii mult mai puţin dramatice decât acestea. Versetul 45b ne indică un alt fel de relaţii dificile în care trebuie să iubim. El spune:
El (Dumnezeu) face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Cei răi şi cei nedrepţi sunt oamenii care sfidează legile lui Dumnezeu. Ei se împotrivesc voiei Lui. Nu se supun autorităţii Lui. Mulţi dintre ei nu recunosc că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nu le place să li se spună că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Dar Isus îi menţionează atunci când ilustrează dragostea lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii Lui. Şi dragostea noastră pentru vrăjmaşii noştri. Deci, prin “vrăjmaşii” din acest pasaj se pot înţelege şi oamenii care în mod repetat acţionează împotriva dorinţelor tale. Poate nu se consideră vrăjmaşii tăi. Nici tu poate nu-i consideri vrăjmaşi. Dar ei se împotrivesc voinţei tale. Sunt în opoziţie şi sunt antagonişti. În acest sens, vrăjmaşul poate fi un copil răzvrătit. Poate fi un soţ nepăsător, care nu ascultă, irascibil. Poate fi un vecin arţăgos care se plânge de orice faci în curtea ta. Isus spune: “Iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Iubiţi-i.”
O altă ilustraţie a vrăjmaşului se găseşte în versetele 46-47:
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?
Aici în versetul 46, “vrăjmaşul” este oricine nu te iubeşte. “Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.” Iar în versetul 47, “vrăjmaşul” este oricine nu este fratele tău. “Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.”
Deci, esenţa pare să fie: nu înceta să iubeşti pentru că cineva face lucruri prin care te ofensează, te dezonorează, îţi răneşte sentimentele, te supără, te dezamăgeşte, te frustrează, te ameninţă, sau te ucide. “Iubeşte-ţi vrăjmaşii” înseamnă să continui să-i iubeşti. Continuă să-i iubeşti.
În ce constă această dragoste?
Trebuie să ne întrebăm acum: În ce constă această dragoste? De data aceasta, haideţi să analizăm textul în sens invers, de la sfârşit către început. În versetul 47, iubirea pentru vrăjmaşi poate însemna ceva atât de simplu ca o primire călduroasă: “dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?” Faptul că urezi un bun venit şi celor ce nu sunt fraţii tăi este o formă a dragostei la care se gândea Isus aici. S-ar putea ca acest lucru să pară complet nesemnificativ în contextul ameninţărilor şi uciderilor. Dar Isus intenţionează ca acest text să se aplice la întreaga viaţă.
Pe cine saluţi atunci când pleci de la biserică? Numai pe cei ce te salută? Numai prietenii apropiaţi? Numai pe cunoscuţi? Isus spune: Nu-i salutaţi numai pe cei pe care nu-i cunoaşteţi. Îmbrăţişaţi-i cu dragoste pe cei cu care sunteţi în conflict. Desigur, s-ar putea să fie nevoie de mai mult în caz că există tensiuni între voi. Dar Isus nu-ţi dă dreptul să tratezi pe cineva cu dispreţ sau răceală. Iubeşte-ţi vrăjmaşul poate însemna ceva atât de simplu ca: “Salută-l.”
În al doilea rând, versetul 45 ilustrează ce este dragostea:
[Dumnezeu] face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
În acest caz, dragostea constă în eforturi foarte practice de împlinire a nevoilor fizice ale unei persoane. Soarele şi ploaia sunt două lucruri de care plantele au nevoie ca să crească pentru a asigura hrana necesară vieţii umane.
La astfel de lucruri se gândea Pavel atunci când a citat Proverbe 25:21 şi următoarele versete în Romani 12:20:
Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. 21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.
Iubirea pentru vrăjmaşi înseamnă acţiuni de ajutor practic în lucrurile obişnuite ale vieţii. Dumnezeu dăruieşte vrăjmaşilor Săi soare şi ploaie. Tu dăruieşte vrăjmaşilor tăi hrană şi apă.
În al treilea rând, versetul 44 oferă una din cele mai adânci semnificaţii pentru iubirea vrăjmaşilor. El spune:
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.
Rugăciunea pentru vrăjmaşii tăi este una din cele mai adânci forme ale dragostei, pentru că ea înseamnă că doreşti cu adevărat să li se întâmple ceva bun. Poţi face lucruri frumoase pentru vrăjmaşii tăi fără vreo dorinţă sinceră ca lucrurile să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este în prezenţa lui Dumnezeu, care îţi cunoaşte inima, şi rugăciunea este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru binele lor. Ar putea fi pentru convertirea lor. Ar putea fi pentru pocăinţa lor. Ar putea fi pentru trezirea lor astfel încât să-şi dea seama de duşmănia din inimile lor. Ar putea fi pentru oprirea alunecării lor pe spirala păcatului, chiar dacă pentru acesta va fi nevoie de o boală sau o calamitate. Dar rugăciunea la care se gândeşte Isus aici este întotdeauna pentru binele lor.
Aşa a făcut Isus în timp ce atârna pe cruce:
Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23:34)
Aşa a făcut Ştefan în timp ce era împroşcat cu pietre:
Apoi a îngenuncheat, şi a strigat cu glas tare: “Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7:60)
Acestea sunt exemple de ascultare a poruncii lui Isus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”
Isus ne cheamă nu doar să facem lucruri bune pentru vrăjmaşii noştri, cum ar fi să-i salutăm şi să ajutăm la împlinirea nevoilor lor; El ne cheamă şi să DORIM ce-i mai bun pentru ei, şi să exprimăm aceste dorinţe în rugăciuni atunci când vrăjmaşii nu sunt pe-aproape să ne audă. Inimile noastre ar trebui să dorească mântuirea lor, să dorească prezenţa lor în cer şi să dorească fericirea lor veşnică. De aceea ne rugăm ca apostolul Pavel (în Romani 10:1) pentru poporul evreu, dintre care mulţi îi făceau lui Pavel multe greutăţi:
Dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi.
Cum putem face acest lucru? De unde vine puterea de a iubi în felul acesta? Gândiţi-vă la uimirea pe care o provoacă atunci când se arată în lumea reală! Există vreun lucru care ar putea demonstra adevărul, puterea şi realitatea lui Hristos mai mult decât aceasta?
Daţi-mi voie să vă ofer o parte a răspunsului în Matei 5:11-12:
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.
Isus spune nu numai că poţi îndura tratamentul nedrept din partea vrăjmaşilor, dar te şi poţi bucura făcând astfel. De ce? Pentru că răsplata ta din ceruri este mare.
Asta înseamnă că porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să te gândeşti la lucrurile de sus, nu la lucrurile de pe pământ. Porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să-ţi găseşti speranţa şi satisfacţia în Dumnezeu şi în marea Sa răsplată – nu în felul în care te tratează oamenii. Dragostea statornică a Domnului preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3).
Iubirea pentru vrăjmaşii tăi nu-ţi câştigă răsplata cerului. Preţuirea răsplăţii cereşti îţi dă puterea să-ţi iubeşti vrăjmaşii.
Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org
Tradus de Florin Vidu
Matei 5
Formalistii,falsii cre(s)tini,fariseii etc se străduie din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei acorda atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierd pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40).
1 Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El.
A văzut Isus noroadele. [Văzând mulţimile KJV]. [Predica de pe munte, Matei 5,1 la 8,1 = Luca 6,17-49. Comentariu principal: Matei. Vezi harta p.218, diagrama de la p. 231]. Se pare că multele noroade din cap. 4,25 care-L urmau pe Isus după primul Sa mare călătorie misionară prin cetăţile şi satele Galileii. Predica de pe munte a fost ţinută probabil târziu în vara (MB 2,45) anului 29 d.Hr., cam la mijlocul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Sale. Luca leagă clar Predica de pe munte cu numirea şi alegerea celor doisprezece (Luca 6,12-20; cf. MB 3,4) şi păstrează succesiunea corectă a evenimentelor în acea zi memorabilă: 1) noaptea petrecută în rugăciune, 2) alegerea celor doisprezece, 3) coborârea la câmpie, 4) predica (vezi DA 298). El omite unica observaţie despre faptul că Isus S-a suit din nou pe munte (Matei 5,1) şi această omitere i/a determinat pe unii să creadă că predica relatată în Luca n-a fost ţinută în acelaşi timp şi în acelaşi loc ca aceea din Matei.
Pe de altă parte, Matei nu face nici o menţiune despre alegerea şi numirea celor doisprezece aici, ci se referă la ele în legătură cu raportul său despre a treia călătorie de predicare cu câteva luni mai târziu (cap.10,1-5). Totuşi, Matei prefaţează referirea sa la mulţimile care urmau pe Isus cu un raport despre chemarea de la Lacul Galileii (cap. 4,18-25). Pare evident din diferitele relatări ale Evangheliei că alegerea celor doisprezece a venit ca răspuns al nevoii unui număr mai mare de lucrători instruiţi care să se îngrijească de mulţimile care Îl însoţeau pe Isus oriunde mergea.
Alegerea celor doisprezece a constituit primul pas în organizarea Bisericii creştine. Hristos era Împărat în această nouă împărăţie a harului dumnezeiesc (vezi la versetul 23). Cei doisprezece au fost cetăţenii sau supuşii ei fondatori (vezi la Marcu 3,14). Chiar în ziua când cei doisprezece au devenit supuşi fondatori ai împărăţiei, Împăratul a ţinut cuvântarea Sa inaugurală, în care El a precizat condiţiile cetăţeniei, a proclamat Legea împărăţiei şi a trasat obiectivele ei (vezi DA 298; MB 3,4). Predica de pe munte este astfel, în acelaşi timp, cuvântarea inaugurală a lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului şi, de asemenea, constituţia împărăţiei. La scurt timp după înfiinţarea oficială a împărăţiei şi proclamarea constituţiei ei a intervenit a doua călătorie prin Galileea, în decursul căreia Isus a dat o demonstraţie vie şi completă a căilor în care împărăţia, principiile ei şi puterea ei pot fi de folos pentru oameni (vezi la Luca 7,1.11).
Munte. Comparaţi cap. 8,1. Se pare că era acelaşi munte pe care El petrecuse noaptea în rugăciune şi unde, cu puţin timp mai înainte, în aceeaşi dimineaţă, îi alesese pe cei doisprezece (DA 290, 298; vezi la Marcu 3,14). Identitatea muntelui amintit aici nu este cunoscută. Kurn Hattin, Coarnele lui Hattin, la 5 mile vest de vechea cetate a Tiberiadei, au fost arătate de pe timpul cruciadelor ca marcând locul, dar tradiţia aceasta nu poate fi urmărită mai devreme de cruciade şi este, deci, netemeinică.
Muntele de pe care Hristos a ţinut Predica de pe munte a fost numit Sinaiul Noului Testament, întrucât este în aceeaşi legătură cu biserica creştină ca şi muntele Sinai cu naţiunea iudaică. Pe Sinai, Dumnezeu a proclamat Legea divină. Pe un munte necunoscut din Galileea, Isus a reafirmat Legea divină, explicându-i adevăratul înţeles mai amănunţit şi aplicând preceptele ei la problemele vieţii de toate zilele.
După ce a şezut jos. Este raţional să tragem concluzia că, în armonie cu un vechi obicei, Isus obişnuia să şadă când învăţa şi predica (vezi Matei 13,1; 24,3; Marcu 9,35; vezi la Luca 4,20). Acesta era metoda obişnuită a rabinilor. Se aştepta ca un învăţător să şadă atunci când învăţa. Cel puţin cu prilejul acesta, mulţimea a şezut, de asemenea, jos pe iarbă (DA 298).
Ucenicii Lui. Aceştia cuprind, natural, pe cei doisprezece numiţi şi aleşi ceva mai devreme în dimineaţa aceea (vezi la Marcu 3,13.14; cf. Luca 4,12-19). Ca asociaţii cei mai intimi ai lui Isus, ei alcătuiau un cerc intim şi în mod natural luau loc aproape de El; dar, mai erau, în plus, mulţi alţii care urmau pe Isus şi erau şi ei cunoscuţi ca ucenici (DA 488; vezi la Marcu 3,13). Mai târziu, cel puţin, erau şi câteva femei care Îl urmau pe Isus şi slujeau nevoilor ucenicilor (Luca 8,1-3; cf. Matei 27,55). Unele din femeile acestea evlavioase erau probabil de faţă cu prilejul acesta. Totuşi, auditoriul era constituit în cea mai mare măsură din ţărani şi pescari (DA 299; MB 39). Mai erau de faţă şi spioni (DA 307; MB 47; vezi la cap. 4,17).
2 Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
A început să vorbească. [Şi-a deschis gura, KJV]. Luca observă că Isus Şi-a ridicat ochii (cap. 6,20) când a început să vorbească. În ciuda unor anumite deosebiri în raportarea predicii şi circumstanţelor care au însoţit-o, aşa cum sunt relatate de Matei şi Luca, nu poate exista îndoială cu privire la faptul că cele două relatări se referă la aceeaşi ocazie. Asemănările întrec diferenţele aparente dintre cele două raportări şi diferenţele sunt mai degrabă aparente, decât reale. Predica a fost, fără îndoială, mult mai lungă de cum este arătat aici şi cei doi scriitori dau rezumate independente ale cuvântării. Ei întrupează în sinopsiile lor acele lucruri pe care Duhul Sfânt i-a impresionat să le includă (vezi p.274). În felul acesta, relatările nu se exclud una pe alta, ci, mai degrabă, se completează. De aceea, trebuie să acceptăm toate punctele menţionate de amândoi evangheliştii. În felul acesta este privilegiul nostru să avem un raport mai complet a ceea ce Isus a spus cu prilejul acela de cum ar putea să procure oricare din rapoarte, de unul singur. Vezi notele adiţionale la Matei 3, nota2.
Raportul lui Matei cu privire la predică este practic de trei ori mai mare decât acela al lui Luca. Aceasta s-ar putea datora faptului că Matei, mai mult decât Luca, era preocupat şi a devotat mai mult spaţiu învăţăturilor lui Isus. Luca, aşa cum arată lămurit în precuvântarea sa (cap. 1,1-4) se preocupa în primul rând de naraţiunea istorică. Raportul lui Matei al Predicii de pe munte cuprinde multe lucruri pe care Luca nu le menţionează, deşi Luca relatează unele lucruri pe care Matei le omite. Vezi p.191. Punctele majore de asemănare sunt următoarele:
- Numeroase alte părţi ale Predicii de pe munte, aşa cum este redată în Matei, apar împrăştiate prin diferite locuri în Evanghelia după Luca, fără îndoială când Hristos a prezentat mai târziu aceleaşi idei, în diferite ocazii, în lucrarea Sa. Vezi la Luca 6,17-49.
- În Predica de pe munte, Hristos discută natura împărăţiei Sale. De asemenea, El a combătut ideile false cu privire la împărăţia lui Mesia care fuseseră sădite în mintea poporului de către conducătorii iudei (MB 1,3; vezi la cap. 3,2.4.17). Predica de pe munte scoate în evidenţă în contrast izbitor caracterul creştinismului şi acela al iudaismului din zilele lui Hristos.
- Pentru a aprecia pe deplin însemnătatea Predicii de pe munte este important să înţelegem nu numai fiecare principiu aşa cum este expus individual, dar şi legătura fiecărui principiu faţă de întreg. Cuvântarea este legată laolaltă printr-o unitate generală care nu este evidentă pentru cititorul întâmplător. Schema dată mai jos subliniază această unitate inerentă şi scoate în evidenţă legătura diferitelor părţi ale cuvântării cu predica în totalitatea ei.
3 „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice. Greceşte makarioi singular makarios, fericit, norocos; Evrei ashre, fericit, binecuvântat (vezi Psalmii 1,1). Ashre şi makarios sunt amândouă traduse fericit (binecuvântaţi KJV) deşi şi fericiţi în KJV ocazional (1 Regi 10,8; Psalmii 127,5; Proverbele 29,18; Ioan 13,17; Fapte 26,2; 1 Petru 3,14). Cuvântul englez blessed (binecuvântat), din întrebuinţarea modernă, este mai apropiat în înţeles cu gr. eulogatos, binecuvântat (Luca 1,68; 1 Petru 1,3; etc.), de la rădăcina eulogeo, a vorbi bine de, a lăuda, a onora (Matei 5,44; 21,9; 26,26; Romani 12,14).
Cuvântul beatitudine provine din latinescul beatitudo. În Vulgata latină, fiecare afirmaţie din prima parte a predicii începe cu cuvântul beati, echivalent cu makarioi.
Cuvântul makarios apare de nouă ori în versetul 3-11. Dar versetele 10 şi 11 se referă la acelaşi aspect al experienţei creştine şi trebuie să fie considerate o singură fericire, în felul acesta lăsând opt şi nu nouă fericiri. Luca dă numai patru fericiri, întâia, a patra, a doua şi a opta din Matei, în ordinea aceea (Luca 6,20-23), dar el adaugă patru vaiuri corespunzătoare (versetul 24-26).
În cuvintele de început, ale Predicii de pe munte, Hristos Se adresează dorinţei supreme a fiecărei inimi omeneşti fericirea. Dorinţa aceasta a fost sădită în om de Creatorul Însuşi şi a fost intenţionată să-l conducă să afle adevărata fericire prin conlucrarea cu Dumnezeu care l-a creat. Păcatul intervine când oamenii încearcă să realizeze fericirea ca un scop în sine, printr-o comportare care nu ţine cont de ascultarea de cerinţele divine.
În felul acesta, la începutul cuvântării Sale inaugurale ca Împărat al împărăţiei harului, Hristos proclamă că obiectivul principal al împărăţiei este de a restatornici în inima oamenilor fericirea pierdută a Edenului şi că aceia care aleg să intre pe poarta cea strâmtă şi pe calea cea îngustă (Matei 7,13.14) vor afla adevărata fericire. Ei vor afla pace şi bucurie lăuntrică, satisfacţia adevărată şi dăinuitoare a inimii şi a sufletului care vine numai când pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, este prezentă şi va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4,7). Când Hristos s-a întors la Tatăl, El a lăsat pacea acesta urmaşilor Săi, o pace pe care lumea nu o poate da (Ioan 14,27). Fericirea vine numai în inimile celor care sunt în pace cu Dumnezeu (cf. Romani 5,1) şi cu semenii lor (cf. Mica 6,8), umblând în acord cu cele două mari porunci ale Legii iubirii (vezi Matei 22,37-40). Această dispoziţia a minţii şi a inimii aparţine numai acelora care sunt membrii sinceri ai Împărăţiei harului.
SCHEMA PREDICII DE PE MUNTE
Privilegiile şi răspunderile cetăţenilor împărăţiei cerurilor
- Perfecţiunea de caracter ţinta cetăţeniei. cap.5
- Cum să devii cetăţean al împărăţiei, cap. 5,3-12.
- Cetăţeni ai împărăţiei ca reprezentanţi vii ai principiilor ei, cap. 5,13-16.
- Norma comportării în împărăţia cerurilor, cap. 5,17-47.
- Transformarea şi desăvârşirea caracterului ţinta cetăţeniei, cap. 5,48.
- Îndemnuri la o dreaptă vieţuire şi cetăţenie exemplară, cap.6.
- Motive drepte în închinare, slujire şi în legăturile cu oamenii, cap. 6,9-18
- Ţinta vieţii: plănuirea şi vieţuirea pentru împărăţia cerurilor, cap. 6,19-24.
- Dumnezeu Se îngrijeşte de aceia care dau Împărăţiei locul cel dintâi, cap. 6,25-34.
- Privilegii şi răspunderi ale cetăţeniei, cap. 7
- Regula de aur şi puterea de a o aplica, cap. 7,1-12.
- Ascultarea şi stăpânirea de sine dovada cetăţeniei, cap. 7,13-23.
- O chemare la acţiune hotărâtoare, cap. 7,24-27.
Săraci. Gr. ptochos, un cuvânt indicând o mare sărăcie, de la ptasso, a se ghemui, a se chirci (vezi la Marcu 12,42; Luca 4,18; 6,20). Aici ptochos se referă la aceia care sunt în groaznică sărăcie spirituală şi îşi simt lipsa lor pentru lucrurile pe care împărăţia cerurilor le are de oferit (cf. Fapte 3,6; vezi la Isaia 55,1). Aceia care nu-şi simt lipsa lor spirituală, care se socotesc bogaţi că s-au îmbogăţit şi că nu duc lipsă de nimic, sunt, înaintea cerului, ticăloşi, nenorociţi, săraci (Apocalipsa 3,17). Nimeni nu va intra în împărăţia harului divin, decât cei săraci în duh; toţi ceilalţi nu simt nevoia de bogăţiile cerului şi renunţă la binecuvântările lui.
A lor. Un simţ al nevoii personale este cea dintâi condiţie de intrare în împărăţia harului lui Dumnezeu (vezi MB 7,8). Prin conştientizarea propriei sărăcii spirituale, vameşul din parabolă s-a pogorât acasă socotit neprihănit (îndreptăţit) şi nu Fariseul plin de îndreptăţire de sine (Luca 18,9-14). În împărăţia cerurilor nu este loc pentru cei mândri, mulţumiţi de sine, îndreptăţiţi de sine. Hristos îndeamnă pe cei săraci cu inima să schimbe sărăcia lor cu bogăţia harului Său.
Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4,17; Luca 4,19. Este important de observat că Hristos vorbea aici nu atât de mult despre viitoarea Sa împărăţie a slavei, cât de împărăţia prezentă a harului divin. În învăţăturile Sale, Hristos S-a ocupat adesea de împărăţia harului în inima acelora care acceptă suveranitatea Sa, ilustrată de parabolele cu neghina, sămânţa de muştar, aluatul, năvodul (Matei 13,24.31.33.47) şi multe altele (vezi MB 8, 108).
Iudeii concepeau împărăţia cerului ca o împărăţie bazată pe forţă care să constrângă naţiunile pământului să se supună lui Israel. Dar împărăţia pe care Hristos a venit să o statornicească era o împărăţie care începe cu inima oamenilor, cuprinde viaţa lor şi se revarsă în inima altor oameni şi trăieşte cu puterea dinamică şi constrângătoare a iubirii.
4 Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Plâng. (Jelesc, KJV). Gr. pentheo, un cuvânt care denotă o jeluire intensă în contrast cu lupeomai, un cuvânt mai general însemnând a se întrista (Matei 14,9; 1 Petru 1,6). În felul acesta, adâncă sărăcie spirituală a celor săraci în duh (vezi la Matei 5,3) este egalată de adânca jeluire a persoanelor descrise în versetul 4. De fapt, tocmai un simţământ adânc al nevoii spirituale determină pe oameni să plângă pentru nedesăvârşirea pe care ei o văd în propria lor viaţă (vezi MB 9; cf. DA 300). Hristos se referă aici la aceia care, în sărăcia de spirit, doresc să atingă nivelul desăvârşirii (cf. Ioan 6,5; Romani 7,24). Există o solie de mângâiere aici şi pentru aceia care plâng din cauza dezamăgirii, a pierderii unei persoane apropiate sau din cauza altei întristări (vezi MB 10-12).
Vor fi mângâiaţi Gr. parakaleo, a chema alăturea de, a chema în ajutor, a chema înăuntru, a trimite după; deci, a îndemna, a îmbărbăta, a mângâia, a încuraja, a întări. Un prieten invitat în felul acesta este un parakletos şi lucrarea lui o paraklesis. În 1 Ioan 2,1, Isus este numit parakletos. La plecarea Lui, El a făgăduit să trimită un alt Mângâietor (vezi la Ioan 14,16). Gr. parakletos, Duhul Sfânt, pentru a rămâne cu noi ca prieten pururea de faţă.
Aşa cum Dumnezeu vine în ajutorul simţământului de nevoie spirituală cu bogăţiile harului ceresc (vezi la versetul 3), tot aşa vine în ajutorul celui care plânge din cauza păcatului dând mângâierea păcatelor iertate. Dacă nu este mai întâi un simţământ de lipsă, atunci nu se va plânge pentru ceea ce lipseşte în cazul acesta, neprihănirea caracterului. Plânsul pentru păcat este astfel a doua cerinţă adresată acelora care se prezintă în calitatea de candidaţi pentru împărăţia cerurilor şi vine în mod natural în succesiune după primul pas.
5 Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Blânzi. Gr. praeis, singular praüs, blajin, delicat, blând. Hristos spunea despre Sine că e blând (praüs) şi smerit cu inima (cap. 11,29) şi pentru că este aşa toţi cei trudiţi şi împovăraţi (versetul 28) pot veni la El şi să găsească odihnă pentru sufletele lor. Echivalentul ebraic al lui praüs este anaw sau ani, sărac, necăjit, smerit, blând. Acest cuvânt ebraic este folosit cu privire la Moise care era foarte blând (Numeri 12,3). El apare şi în pasajul mesianic din Isaia 61,1-3 (cf. la Matei 5,3) şi în Psalmii 37,11, unde este tradus, de asemenea, blând.
Blândeţea este atitudinea inimii, a minţii şi a vieţii, care pregăteşte calea pentru sfinţire. Un duh blând… este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3,4). Blândeţea este adesea menţionată de scriitorii NT ca o virtute creştină cardinală (vezi Galateni 5,23; 1 Timotei 6,1). Blândeţea faţă de Dumnezeu înseamnă că noi acceptăm voia Lui faţă de noi şi felul în care se poartă cu noi ca fiind bune, că ne supunem Lui în toate, fără zăbovire (cf. MB 15). Un om blând are eul sub control deplin. Prin înălţare de sine primii noştri părinţi au pierdut împărăţia încredinţată lor; prin blândeţe ea poate fi recâştigată (MB 17). Vezi la Mica 6,8.
Vor moşteni pământul. Comparaţi Psalmii 37,11. Cei săraci în duh urmează să primească bogăţiile împărăţiei cerurilor (Matei 5,3); cei blânzi urmează să moştenească pământul. Este sigur că cei blânzi nu moştenesc acum pământul, ci mai degrabă cei mândri. Cu toate acestea, la timpul cuvenit, împărăţiile acestei lumi vor fi date sfinţilor, acelora care au deprins harul umilinţei (cf. Daniel 7,27). Cândva, zice Hristos, cei care se umilesc aceia care învaţă blândeţea vor fi înălţaţi (vezi la Matei 23,12).
6 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Flămânzi şi însetaţi. [Flămânzesc şi însetează, KJV]. Metafora acesta era deosebit de impresionantă într-o ţară unde media anuală a precipitaţiilor nu este mai mult de 26 de degete (650 mm) (vezi vol. II, p.110; vezi la Geneza 12,10). Ceea ce se poate spune despre Palestina se potriveşte în general în multe părţi ale Orientului apropiat. Mărginindu-se cu mari zone de deşert, chiar şi mare parte din ţinutul locuit este semiarid. Fără îndoială, mulţi din ascultătorii lui Isus suferiseră chinurile setei. Aşa cum este ilustrat în cazul cu Agar şi Ismael, un călător care rătăcise drumul sau care nu dăduse de unul din puţinele izvoare în drum, uşor s-ar fi putut găsi la grea strâmtorare (vezi Geneza 21,14).
Dar Isus vorbea despre foamea şi setea sufletului (vezi Psalmii 42,1.2). Numai aceia care tânjesc după dreptate cu neliniştea îngrijorată a omului care este pe moarte din lipsă de hrană şi moare de sete din lipsă de apă, o vor găsi. Nici o sursă pământească de apă nu poate satisface foamea şi setea sufletului, fie că sunt bogăţii materiale, filozofii adânci, satisfacerea poftelor trupeşti sau onoare şi putere. După ce a experimentat toate lucrurile acestea, Solomon a tras concluzia că totul este deşertăciune (Eclesiastul 1,2.14; 3,19; 11,8; 12,8; cf. 2,1.15.19, etc.). Nici una nu i-a adus satisfacţia şi fericirea după care tânjeşte fiecare inimă. Concluzia înţeleptului a fost că recunoaşterea Creatorului şi conlucrarea cu El procură unica satisfacţie dăinuitoare (Eclesiastul 12,1.13).
După şase sau opt luni de la Predica de pe munte (vezi diagrama p.231) Isus a ţinut un alt mare discurs, despre Pâinea vieţii (Ioan 6,26-59) în care a tratat mai pe larg principiul expus aici pe scurt. Isus Însuşi este pâinea pentru care oamenii ar trebui să flămânzească şi prin hrănirea cu care ei înşişi îşi pot întreţine viaţa şi îşi pot satisface foamea sufletelor (vezi Ioan 6,35.48.58). Aceia care flămânzesc şi însetează sunt milostiv invitaţi să vină la Dătătorul ceresc şi să primească rezerve de hrană şi băutură fără bani şi fără preţ (Isaia 55,1.2). Dorul după neprihănire din inima cuiva este dovada că Hristos a început deja lucrarea Sa acolo (MB 19).
Neprihănire. [Dreptate, KJV]. Gr. dikaiosune, de la rădăcina dika obicei, uzanţă şi în felul acesta drept ca determinat prin obicei. În NT el este folosit cu privire la drept aşa cum este determinat de principiile împărăţiei cerurilor. În fiecare caz al folosirii lui în NT (94 de ori) dikaiosune este tradus neprihănire. La greci, dreptatea consta din conformarea la obiceiurile acceptate. La iudei, era în mod esenţial o chestiune de conformare la cerinţele Legii, aşa cum era interpretată de tradiţia iudaică (vezi Galateni 2,16-21). Dar pentru ucenicii lui Hristos, neprihănirea a luat un înţeles mai cuprinzător. În loc de a se preocupa să-şi stabilească propria lor neprihănire, creştinii erau chemaţi să se supună neprihănirii pe care o dă Dumnezeu (Romani 10,3). Ei umblau după neprihănirea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă (Filipeni 3,9).
Neprinănirea lui Hristos este atribuită şi împărtăşită. Neprihănirea atribuită aduce îndreptăţirea. Dar sufletul îndreptăţit creşte în har. Prin puterea lui Hristos locuind lăuntric el îşi conformează viaţa cerinţelor Legii morale aşa cum este expusă de propria învăţătură şi de propriul exemplu al lui Hristos. Aceasta este neprihănirea împărtăşită (vezi COL 310-312). Aceasta era ceea ce Hristos avea în gând când încuraja pe ascultătorii Lui să gândească în termeni de a fi desăvârşiţi aşa după cum Tatăl lor ceresc este desăvârşit (vezi la Matei 5,48). Pavel observă că viaţa desăvârşită a lui Isus a făcut cu putinţă ca dreapta cerinţă a Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Romani 8,1; RSV).
7 Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Milostivi. Gr. eleemones milostiv, îndurător, compătimitor. În Evrei 2,17 se spune că Hristos este un Mare Preot milos (eleemon) şi vrednic de încredere. Cuvântul din engleză eleemosynary însemnând în legătură sau devotat carităţii sau pomenilor, este derivat prin limba latină, din acest cuvânt. Îndurarea de care vorbeşte aici Hristos este o virtute activă faţă de om. Ea este fără valoare până nu ia formă de fapte pline de îndurare. În Matei 25,31-46 faptele de milostenie sunt prezentate ca fiind condiţia primirii în împărăţia slavei. Iacov pune faptele de milostenie în definiţia pe care el o dă religiei curate (Iacov 1,27). Mica (6,8) rezumă obligaţia omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni ca fiind să fii drept, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău. Observaţi că Mica, asemenea lui Hristos, menţionează atât umilinţa faţă de Dumnezeu, cât şi milostivirea faţă de oameni. Acestea pot fi comparate cu cele două porunci în care se cuprinde toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40).
Vor avea parte de milă. Lucrul acesta va fi adevărat acum ca şi în ziua judecăţii, atât de la oameni cât şi de la Dumnezeu. Principiul regulii de aur (cap. 7,12) se aplică atât la felul cum tratăm noi pe alţii, cât şi la felul cum ne tratează ei pe noi în schimb. Omul crud, aspru, meschin rareori este tratat cu bunătate şi îndurare de semenii săi. Dar cât de adesea aceia care sunt buni şi atenţi faţă de nevoile şi sentimentele altora găsesc că lumea le răsplăteşte în acelaşi fel.
8 Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Cu inima curată. Cuvântul tradus inimă înseamnă intelectul (cap. 13,15), conştiinţa (1 Ioan 3,20.21), omul lăuntric (1 Petru 3,4). Curăţia inimii, în sensul în care o foloseşte Hristos, cuprinde mai mult decât curăţia sexuală (MB 25); ea cuprinde toate trăsăturile de caracter vrednice de dorit cu excluderea a tot ce nu este vrednic de dorit. A fi cu inima curată este echivalent cu a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos (vezi la Matei 22,11.12), inul subţire cu care sunt gătiţi sfinţii (Apocalipsa 19,8; cf. cap. 3,18.19) desăvârşirea de caracter.
Isus nu avea în minte curăţia ceremonială (Matei 15,18-20; 23,25), ci curăţia lăuntrică a inimii. Dacă motivele sunt curate, viaţa va fi curată.
Aceia care sunt cu inima curată au părăsit păcatul ca principiu conducător în viaţă şi viaţa lor este consacrată fără de rezervă lui Dumnezeu (vezi Romani 6,14-16; 8,14-17). A fi cu inima curată nu înseamnă că cineva este absolut fără de păcat, ci înseamnă că motivele lui sunt drepte, că prin harul lui Hristos el a întors spatele greşelilor din trecut şi că el aleargă înainte către semnul desăvârşirii în Hristos Isus (Filipeni 3,13-15).
Vor vedea pe Dumnezeu. Hristos pune accentul pe împărăţia harului divin în inima oamenilor în acest veac, deşi nu cu excluderea Împărăţiei slavei veşnice în veacul viitor (vezi la v.3). Este clar deci, că cuvintele vor vedea pe Dumnezeu se referă atât la vederea spirituală, cât şi la cea fizică. Aceia care îşi dau seama de nevoia lor spirituală, intră în împărăţia cerurilor (v.3) acum; aceia care plâng din cauza păcatului (v.4) sunt mângâiaţi acum; cei care sunt blânzi (smeriţi cu inima) (v.5) primesc dreptul lor de proprietate asupra noului pământ acum; cei care flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Isus Hristos (v.6) sunt săturaţi acum; cei milostivi (v.7) au parte de milă acum. La fel, cei cu inima curată au privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu acum, prin ochii credinţei şi cândva, în împărăţia slăvită, va fi privilegiul lor de a-L vedea faţă în faţă (1 Ioan 3,2; Apocalipsa 22,4). În plus, numai aceia care îşi dezvoltă viziunea cerească în lumea aceasta prezentă vor avea privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea viitoare.
Ca şi în cazul narcoticelor şi intoxicantelor fizice, cel dintâi efect al păcatului este de a întuneca cele mai înalte facultăţi ale minţii şi sufletului. Numai după ce şarpele fermecase pe Eva ca să vadă cu ochii sufletului ei că rodul pomului este bun de mâncat şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune (G.Gal.) a luat din roadele lui şi a mâncat (Geneza 3,6). Când şarpele spusese: Vi se vor deschide ochii, se referea la vederea figurată, deoarece rezultatul deschiderii ochilor a fost o cunoaştere a binelui şi a răului (Geneza 3,5). Diavolul mai întâi orbeşte pe oameni convingându-i să creadă că experienţa cu păcatul le va da o pricepere mai clară. Însă, păcatul duce la o orbire şi mai mare. Păcătoşii au ochi dar nu văd (Ieremia 5,21; cf. Isaia 6,10; Ezechiel 12,2).
Numai cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Când ochiul sufletului este curat viaţa va fi plină de lumină (Matei 6,22,23). Prea mulţi creştini devin saşii spiritual în încercarea de a ţine un ochi fixat la Canaanul ceresc şi altul fixat la plăcerile păcatului (Evrei 11,25) şi la oalele cu carne ale Egiptului (Exod 16,3). Unica noastră siguranţă este să trăim pe temeiul principiului de a da lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţă. Aceia care astăzi văd că lucrurile lumii sunt de dorit, a căror atenţie este fixată la bijuteriile ieftine ale pământului pe care le etalează Satana, nu vor vedea niciodată valoarea mai mare a ascultării de Dumnezeu. Fereastra sufletului trebuie păstrată curată dacă vrem să-L vedem pe Dumnezeu.
9 Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Împăciuitori. [Făcătorii de pace, KJV; G.Gal.]. Gr. eirenopoioi, de la eirene, pace şi poieo, a face. Hristos se referă aici la a aduce pe oameni în armonie cu Dumnezeu (DA 302-305; MB 28). Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Romani 8,7). Dar Hristos, Marele Împăciuitor, a venit pentru a arăta oamenilor că Dumnezeu nu este vrăjmaşul lor (vezi MB 25). Hristos este Prinţul păcii (Isaia 9,6.7; cf. Mica 5,5). El era solul păcii de la Dumnezeu la om şi fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin El (Romani 5,1). Când Isus Şi-a terminat sarcina încredinţată şi S-a înapoiat la Tatăl, El a putut să spună: vă las pacea, vă dau pacea Mea (Ioan 14,27; cf. 2 Tesaloniceni 3,16).
Pentru a aprecia ceea ce vrea să spună Hristos când vorbea de făcătorii de pace este de ajutor să observăm înţelesul păcii în gândirea şi vorbirea semitică. Echivalentul ebraic al grecescului eirene este shalom, însemnând întregime, sănătate, prosperitate, bună stare, pace. Având în vedere că Hristos şi poporul de rând foloseau aramaica, o limbă înrudită de aproape cu ebraica, fără îndoială că Isus a folosit cuvântul cu înţelesurile lui suplimentare semitice. Creştinii trebuie să fie în pace între ei (1 Tesaloniceni 5,13) şi să urmărească pacea cu toţi oamenii (Evrei 12,14). Ei trebuie să se roage pentru pace, să lucreze pentru pace şi să manifeste un interes constructiv faţă de activităţile care contribuie la starea de pace a societăţii.
Fii ai lui Dumnezeu. [Copii ai lui Dumnezeu, KJV]. Literal, fii ai lui Dumnezeu. iudeii se considerau copii ai lui Dumnezeu (Deuteronom 14,1, Osea 1,10; etc.), o concepţie pe care o au şi creştinii (1 Ioan 3,1). A fi copil al lui Dumnezeu înseamnă a-I semăna în caracter (1 Ioan 3,2; cf. Ioan 8,44). Făcătorii de pace sunt fii ai lui Dumnezeu datorită faptului că ei înşişi sunt în pace cu El şi sunt devotaţi cauzei conducerii semenilor lor la a fi în pace cu El.
10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Prigoniţi. Aici Hristos Se referă în primul rând la persecutarea suferită în procesul de renunţare la lume pentru împărăţia cerurilor. De la intrarea păcatului în lume a fost vrăjmăşie între Hristos şi Satana, între împărăţia cerurilor şi împărăţia lumii acesteia şi între cei care servesc lui Dumnezeu şi cei care servesc lui Satana (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,7-17). Conflictul acesta va merge înainte până când împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său (Apocalipsa 11,15; cf. Daniel 2,44; 7,27). Pavel îi avertiza pe credincioşi că ei urmau să intre în împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri (Fapte 14,22). Cetăţenii împărăţiei cereşti pot aştepta să aibă necazuri în lumea aceasta (Ioan 16,33), deoarece caracterul, idealurile, aspiraţiile şi purtarea dau mărturie tăcută contra răului acestei lumi prezente (cf. 1 Ioan 3,12). Vrăjmaşii împărăţiei cereşti au prigonit pe Hristos, Împăratul şi se poate aştepta ca ei să-i prigonească pe supuşii Lui credincioşi (Ioan 15,20). Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi (2 Timotei 3,12).
A lor este împărăţia. Aceeaşi făgăduinţă făcută în v.3 celor care îşi simt nevoia spirituală. Dacă răbdăm, vom fi şi împăraţi cu El (2 Timotei 2,12; cf. Daniel 7,18.27). Cei care suferă cel mai mult pentru Hristos aici sunt aceia care sunt cei mai în stare să aprecieze ce a suferit El pentru ei. Este potrivit ca prima şi ultima dintre fericiri să cuprindă asigurarea la participarea ca membru în împărăţie. Cei care experimentează cele opt calificări pentru cetăţenie enumerate aici sunt vrednici de un loc în împărăţie.
11 Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Din pricina Mea. Creştini suferă din pricina numelui pe care îl poartă: Numele lui Hristos. În toate vremurile, ca în biserica primară, aceia care-L iubesc cu adevărat pe Domnul lor, s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui (Fapte 5,41; 1 Petru 2,19-23; 3,14; 4,14). Hristos a avertizat pe aceia care urmau să fie ucenicii Lui că aveau să fie urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu (Matei 10,22), dar S-a grăbit să adauge că oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga (cap. 10,39). Creştinii trebuie să se aştepte să sufere pentru El (Filipeni 1,29).
Ocărî. Gr. oneidizo, a dispreţui, a batjocori, a insulta. Vezi şi la Luca 6,22. Matei 4,11.12 nu constituie o fericire în plus; este doar o explicaţie a formelor în care se poate arăta prigonirea.
12 Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.
Bucuraţi-vă. Indiferent ce ar putea aduce viaţa, creştinul trebuie să se bucure (Filipeni 4,4) ştiind că Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce se iubesc pe Dumnezeu (Romani 8,28). Aceasta este îndeosebi adevărat cu privire la ispită şi încercare (Iacov 1,2-4), din cauză că suferinţa dezvoltă trăsături de caracter esenţiale pentru cetăţenii împărăţiei cereşti.
Veseliţi-vă. Comparaţi cuvintele lui Luca săltaţi de bucurie (cap. 6,23).
Răsplata voastră este mare. Vezi de asemenea la Luca 6,24-26. Pentru creştinul matur, ideea răsplătirii nu are locul cel mai de frunte (vezi COL 398). El nu ascultă de rânduieli numai pentru scopul de a intra în cer; el ascultă deoarece află în conlucrarea cu Creatorul ţinta şi bucuria supremă a existenţei. Sacrificiul s-ar putea să fie mare, dar răsplata este de asemenea mare. Când Fiul omului vine în slavă va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16,27; cf. Apocalipsa 22,12).
Proorocii. Ca Ilie, prigonit de Ahab şi Izabela, (1 Regi 18,7-10; 19,2) şi Ieremia, persecutat de concetăţenii săi (Ieremia 15,20; 17,18; 18,18; 20,2; etc.). Persecuţia serveşte la curăţirea vieţii şi la curăţirea zgurii din caracter (cf. Iov 23,10).
13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.
Voi. În limba greacă pronumele voi este emfatic: Voi sunteţi sarea pământului. Este important de reţinut că Isus Se adresa ucenicilor Săi, îndeosebi celor doisprezece, în noul lor rol de membrii fondatori ai împărăţiei harului Său divin (vezi la v. 1-3). Alţii ascultau, mai ales ţărani şi pescari (MB 39), dar spioni de-ai Fariseilor erau de asemenea de faţă (DA 307; vezi la Marcu 2,6).
Sarea. În Palestina sarea era adunată de prin mlaştinile din lungul ţărmului mării sau de prin lacurile de interior. Din cauza mijloacelor rudimentare de adunare a ei, rezultau multe impurităţi. În contact cu pământul sau expusă la ploaie sau la soare, sarea uşor solubilă dispărea lăsând numai impurităţile insipide.
Ideea care stă la baza comparării cetăţenilor împărăţiei cu sarea este calitatea ei de conservant (cf. MB 35). Înainte de vremea refrigerării şi a altor modalităţi moderne de conservare a hranei, sarea şi mirodeniile erau folosite în cea mai mare măsură ca şi conservante. În Palestina antică, sarea era folosită în cea mai mare măsură pentru scopul acesta şi pentru a da gust (vezi Iov 6,6). Într-un fel asemănător, devenind un agent pentru mântuirea altora prin răspândirea Evangheliei, creştinul exercită o influenţă conservatoare şi purificatoare în lume. Ucenicii urmau să recunoască mântuirea semenilor ca răspunderea lor principală. Ei nu trebuiau să se retragă din societate din cauza persecuţiei (vezi Matei 5,10-12), sau pentru alte motive şi trebuia să rămână în contact strâns cu semeni lor.
În relatarea Sa a Predicii de pe munte, Luca nu include conţinutul din Matei 5,13-16, deşi el citează o afirmaţie asemănătoare a lui Hristos spusă cu o altă ocazie (Luca 14,34-35). De asemenea, Marcu are un pasaj asemănător, spus numai ucenicilor în alte împrejurări (Marcu 9,50) şi aplicat îndeosebi la trăsătura de a se înţelege bine cu alţii. Faptul că aceleaşi cuvinte ale lui Isus, sau altele similare, Îi sunt puse în seamă în diferite momente din lucrarea Lui de către diferiţii scriitori ai Evangheliilor, i-a determinat pe unii să tragă concluzia că scriitorii au atribuit afirmaţiile mai mult sau mai puţin ocazional şi arbitrar la diferite date, indiferent de timpul când El le-ar fi putut face. Concluzia aceasta, însă, este întemeiată pe noţiunea naivă că Isus a exprimat orice idee aparte o dată şi numai o singură dată în decursul lucrării Lui. Dar nu există nici un motiv valabil să presupunem că Isus nu ar fi repetat observaţiile Lui, în totul sau în parte, în diferite timpuri la noi ascultători şi poate chiar aproximativ la aceiaşi ascultători.
Îşi pierde gustul. Sau, să devină insipid. Ar fi fost tot atât de neconceput ca un creştin să-şi piardă caracteristicile esenţiale şi totuşi să fie creştin, cum ar fi pentru sare să-şi piardă puterea de sărare şi totuşi să fie considerată şi folosită ca sare. Dacă creştinii sunt aşa numai cu numele, cetăţenia lor nominală în împărăţia cerului devine o farsă. Ei nu sunt creştini afară de cazul că reflectă caracterul lui Hristos, indiferent care le-ar fi mărturisirea de credinţă.
Puterea de a săra [Sărat, KJV; se va săra, G.Gal.]. Adică, să aibă calitatea ei esenţială şi folositoare de sare restatornicită. Când iubirea, puterea şi dreptatea lui Hristos sunt pierdute din viaţa unui creştin cu numele, nu există nici o altă sursă la care să se poată îndrepta pentru a-şi completa lipsa. Un creştin cu numele nu poate transmite altora ceea ce el însuşi nu posedă. Sarea era adăugată la fiecare sacrificiu în vechiul ceremonial ritual (Lev 2,13; Ez 43,24; Marcu 9,49), fără de care jertfa era inacceptabilă. Aici sarea preînchipuia neprihănirea lui Hristos (DA 439). Pentru ca viaţa noastră să poată fi o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12,1), ea trebuie să fie conservată şi făcută gustoasă prin neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos (vezi Galateni 2,20).
Bună la nimic. Un creştin din a cărui viaţă s-au pierdut harul şi puterea lui Hristos, ca şi creştin, nu este bun la nimic. Mai mult, el devine o pagubă pentru cauza împărăţiei prin trăirea unei vieţi care reprezintă rău principiile împărăţiei.
Călcată în picioare. De acolo de unde şedea, mulţimea ascultătorilor putea să vadă cărări albe de sare, aruncată acolo pentru că ajunsese să fie fără de valoare (MB 36,37).
14 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.
Voi. În textul grec, pronumele acesta este emfatic: voi sunteţi lumina lumii.
Lumina. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3; 3,24). Ioan se referă la Isus numindu-L lumina oamenilor luminând în mijlocul întunericului lumii (cap. 1,4-9). Către sfârşitul lucrării Sale, Isus S-a referit la Sine numindu-Se lumina lumii (vezi Ioan 8,12; 9,5). Dacă a primit pe Isus ca lumină a lumii, un creştin, dacă este sincer faţă de chemarea sa, devine un reflector al acelei lumini. În profeţia mesianică se face referire la Isus ca o mare lumină (Isaia 9,2) şi ca Soare al dreptăţii (Maleahi 4,2; vezi la Luca 1,79). Când adevărata lumină luminează pe oameni, ei sunt îndemnaţi să se ridice şi să lumineze (Isaia 60,1-3). Aceia care-L iubesc pe Domnul şi-I servesc, sunt zugrăviţi ca fiind ca soarele (vezi la Judecžtori 5,31) atât aici, cât şi în veacul viitor (vezi Matei 13,43). Era încă dimineaţă când vorbea Hristos (MB 38) şi soarele se înălţa pe cer spre zenit (cf. Psalmii 19,4-6). Într-un fel asemănător cei doisprezece ca şi toţi cetăţenii viitori ai împărăţiei trebuiau să pornească şi să lase lumina lor să lumineze în lume, împrăştiind întunericul păcatului şi al ignoranţei în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu. Vezi la Ioan 1,4.7.9.
Lumii. Gr. kosmos (vezi la cap.4,8).
Aşezată pe un munte. Vechile cetăţi palestiniene erau de obicei situate pe înălţimi, aşa cum mărturisesc astăzi ruinele lor. O astfel de cetate ar fi vizibilă de la o distanţă considerabilă. Din locul de unde şedeau Hristos şi mulţimea, multe oraşe şi sate erau vizibile pe înălţimile înconjurătoare (MB 39).
15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Lumina. [Făclia, G.Gal.]. Gr. luchnos, lampă, nu o lumânare aşa cum folosim noi astăzi. Lămpile din vechime erau făcute dintr-un ceaşcă de lut sau de metal adesea în forma unei ceşti, cu feştila plutind în ulei şi partea ei care ardea rezemată pe marginea ceştii sau ieşind printr-un orificiu special. Comparaţi cu afirmaţiile asemănătoare din Marcu 4,21 şi Luca 8,16; 11,33.
Obroc. [Baniţă, KJV]. Gr. modios, o măsură de cereale, echivalentul a aproape 2 galoane (cam 9 litri). Adesea folosită în familie pentru păstratul făinii. Hristos vorbea despre baniţă deoarece în familiile de rând era de obicei numai una în odaie. Adesea era făcută din lut. Ca naţiune, iudeii ascundeau efectiv lumina lor (cf. Isaia 60,1) sub obroc; Isus arăta că lumina încredinţată lor aparţinea tuturor oamenilor. Vezi vol.IV, p.26-30.
Sfeşnic. Gr. luchnia, candelabru. În căminele poporului de rând, acesta era de obicei un suport scund din pământ ars. Altă dată, o etajeră pe stâlpul central de piatră sau de lemn care susţinea acoperişul servea ca un suport convenabil pentru lampă (vezi Exod 25,31; Evrei 9,2; Apocalipsa 1,12; 11,4; etc.).
Luminează tuturor. Toţi membrii unei gospodării pot beneficia de o lampă aşezată bine pe suportul ei. Într-un mod asemănător, intenţia lui Dumnezeu era ca întreaga familie omenească să beneficieze de pe urma luminii adevărului pe care El o încredinţase descendenţilor lui Avram (vezi Geneza 12,3; Deuteronom 4,6; Isaia 60,1-3; etc.; vezi de asemenea vol. IV, p.28-30). Comparaţi şi lumina folosită pentru căutarea drahmei pierdute (vezi la Luca 15,8).
16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.
Aşa să lumineze şi lumina voastră. Lumina adevărului vine ca din cer (Ioan 1,4), dar când luminează viaţa noastră ea devine lumina noastră (Isaia 60,1-3; Efeseni 5,14). Cei doisprezece, de curând aleşi, erau primii purtători de lumină delegaţi ai creştinismului. Eficacitatea cu care ucenicii au izbutit să reflecte lumina adevărului şi iubirea lui Dumnezeu, a ajuns să fie evidentă chiar şi pentru cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor, care au cunoscut că fuseseră cu Isus (Fapte 4,13). El era Acela care răspândise lumina cerului în lume (Ioan 1,4). Conducătorii iudei nu ar fi putut face un compliment mai mare ucenicilor; ei n-ar fi putut să dea o recunoaştere mai mare a eficacitatăţii misiunii lui Hristos. El a aprins o lumină în inima oamenilor care nu avea să fie stinsă niciodată.
Să vadă faptele voastre bune. O lampă este cunoscută după claritatea luminii pe care o dă. Uleiul din candela de pe suportul ei poate să nu fie vizibil pentru cei din odaie, dar faptul că lampa luminează este o dovadă că există o rezervă de ulei în lampă.
Să slăvească pe Tatăl vostru. Satana a căutat totdeauna să-L prezinte greşit pe Tatăl. Hristos a venit ca să împrăştie întunericul şi să-L descopere pe Tatăl. Aceeaşi lucrare a încredinţat-o Hristos ucenicilor Săi. Lumina luminează, nu atât de mult pentru ca oamenii să poată vedea lumina, cât ca să vadă alte lucruri, datorită luminii. Lumina noastră trebuie să lumineze, nu pentru ca oamenii să fie atraşi către noi, ci ca ei să fie atraşi la Hristos, care este lumina vieţii şi la lucruri care să merite (Matei 6,31-34; Ioan 6,27; Isaia 55,1.2).
Aceasta este prima dată când Matei se referă la Dumnezeu ca Tată, un termen pe care el îl foloseşte adesea după aceea (cap. 5,45.48; 6,1.9; etc.). Concepţia despre Dumnezeu ca Tată şi despre oameni ca fii ai Lui, apare adesea în VT (Deuteronom 32,6; Isaia 63,16; 64,8; Ieremia 3,4; etc.). Dar Hristos a înzestrat cu un nou înţeles relaţia Tată-Fiu (COL 141,142). În literatura iudaică, Dumnezeu este adesea prezentat ca un Tată în cer.
17 Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.
Să nu credeţi. [Nu gândiţi, KJV]. Ca în aproape toate ocaziile în decursul ultimilor doi ani de lucrare (vezi la Marcu 2,6; Luca 6,1), erau de faţă spioni rânduiţi ca să cerceteze şi să relateze despre activităţile lui Isus. Chiar în timp ce El vorbea, ei şopteau celor prezenţi că El trata Legea ca fiind fără însemnătate (DA 307; MB 47). Dar, ca şi în multe alte ocazii (vezi la Marcu 2,8; Luca 4,28; 6,8) Isus le citea gândurile (DA 307) şi răspundea la obiecţiile pe care ei le ridicau dând dovadă în felul acesta de divinitatea Sa.
Am venit. Isus Se referă aici la venirea Lui de la Tatăl (Ioan 16,28) în lume (cap. 18,37).
Să stric. [Să nimicesc, KJV]. Gr. kataluo, literal, a slăbi în jos, ca o casă sau un cort, de unde, a face nevalabil, a desfiinţa, a anula. Hristos era Cel care proclamase Legea pe Muntele Sinai; pentru ce să o anuleze acum? (vezi PP 366). Vezi la cap. 23,23.
Legea. Gr. nomos (vezi la Romani 3,19), aici echivalent cu ebraicul torah, care include toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi la Psalmii 119,1.33; Proverbele 3,1). Expresia Legea şi proorocii reprezintă o dublă împărţire a Scripturilor VT (vezi Matei 7,12; 11,13; 22,40; Luca 16,16; Ioan 1,45; Romani 3,21). Clasificarea se găseşte în literatura iudaică veche (vezi 4 Macabei 18,18). Totuşi, subîmpărţirea mai obişnuită între iudei era subîmpărţirea întreită: Legea, Profeţii, Psalmii (Luca 24,44) sau, în acord cu titlul Bibliei ebraice, Legea, Profeţii şi Scrierile. Contextul arată că Isus aici Se referă probabil în primul rând la Legea Morală şi la rânduielile civile conţinute în Legea Morală, conţinute în cărţile lui Moise şi confirmate de profeţi (DA 307; MB 45). În Matei 5,21-47 Isus alege anumite precepte din Cele Zece Porunci (vezi v. 21.27) şi din legile lui Moise (vezi v. 33,38,43) şi pune în contrast interpretarea Lui cu a aceea a cărturarilor, a tâlcuitorilor şi a învăţătorilor Legii (vezi p.551; vezi la Marcu 1,22; 2,6.16; Luca 5,17).
Hristos lămureşte că nu El, ci ei sunt cei care distrug Legea, făcând-o fără efect prin tradiţia lor (Matei 15,3.6). Este probabil că ilustraţiile luate din Lege (cap. 5,21-47) reprezintă numai o parte din ceea ce Hristos spunea cu prilejul acesta (vezi la v.2). Discuţia Lui poate să fi fost mult mai cuprinzătoare. Când vorbea despre venirea Sa pentru a împlini Legea şi Profeţii se poate ca El să fi scos în evidenţă, în plus, împlinirea din partea Sa a tipurilor Legii ceremoniale care arătau către El şi împlinirea din partea Sa a tuturor prezicerilor profetice din toată Scriptura (vezi Luca 24,44). El nu venise să desfiinţeze nici o parte din Scriptura pe care El Însuşi o dăduse (1 Petru 1,11; PP 366) şi care mărturisea despre El (Ioan 5,39; cf. Luca 4,21).
Principalul punct de discuţie dintre Hristos şi cărturari era în legătură cu tradiţiile prin care ei interpretau sfânta Lege a lui Dumnezeu (vezi p.56; vezi la Marcu 1,22.44; 2,19.24; 7,1-14; Luca 6,9). Din copilărie Isus acţionase independent de aceste legi rabinice care erau fără temei în VT (DA 84). Ceea ce El înlătura acum era interpretarea falsă dată Scripturilor de către cărturari (DA 307), nu Legea însăşi.
Să împlinesc. Gr. pleroo, a face pline, să umple pe deplin. În Predica de pe munte, Autorul Legii a explicat adevăratul înţeles al preceptelor ei şi felul în care principiile ei urmau să-şi găsească exprimarea în gândirea şi vieţuirea cetăţenilor împărăţiei pe care El venise să o întemeieze (vezi la Isaia 59,7). Marele Legiuitor Însuşi reafirmase rostirile de pe Sinai ca obligatorii pentru aceia care urmau să fie supuşii Săi şi a făcut cunoscut că oricine ar fi încercat să le anuleze fie prin precept, fie prin exemplu, cu nici un chip nu va intra în împărăţia cerurilor (Matei 5,20).
Susţinerea că prin împlinirea Legii morale Hristos a desfiinţat Legea aceea nu este în armonie cu contextul declaraţiilor lui Hristos. O astfel de interpretare tăgăduieşte înţelesul pe care Hristos evident intenţiona să-l dea, făcându-l pe El să spună de fapt, contradictoriu, că nu venise să distrugă Legea, ci prin împlinirea ei să o desfiinţeze! Interpretarea ignoră puternica antiteză din cuvântul alla; ci şi face cele două idei de fapt sinonime! Împlinind Legea, Hristos pur şi simplu a umplut-o făcând-o plină de înţeles dând oamenilor o pildă de ascultare deplină faţă de voia Lui Dumnezeu, pentru ca acea Lege să fie împlinită (pleroo) în noi (Romani 8,3.4).
18 Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.
Adevărat. Gr. amen, de la ebraicul amen, tare, statornicit, sigur. În ebraică, folosirea lui amen dădea un răspuns confirmativ şi emfatic la ceea ce spunea un altul (Numeri 5,22; Deuteronom 27,15.16, etc.). Aceeaşi întrebuinţare este susţinută în NT (1 Corinteni 14,16). Amin este, de asemenea, frecvent în NT la sfârşitul doxologiilor (Romani 1,25; Galateni 1,5; etc.). Dar folosirea de către Isus a lui Amin pentru ca să confirme şi să întărească propriile Sale cuvinte, este ceva specific pentru El. Multe din cele spuse de El sunt introduse prin expresia: Adevărat vă spun (Matei 6,2.5.16; etc.), sau ca în Evanghelia după Ioan (de 25 de ori), Adevărat, adevărat îţi spun (Ioan 3,3.5.11; etc.; vezi la cap. 1,51).
Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul. Comparaţi Marcu 13,31; Luca 16,17. Legea fiind o exprimare a voii lui Dumnezeu şi planul mântuirii o exprimare a îndurării lui Dumnezeu, nici una nici altul nu vor cădea. Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac (Ioan 40,8).
Iotă. Gr. iota; a noua literă a alfabetului grec, corespunzând ebraicului yod (vezi p.14) cea mai mică literă din alfabetul ebraic.
Frântură de slovă. [Titlu, KJV]. Gr. keraia, literal, un mic corn, probabil de identificat cu micul cârlig al literei wau (w; vezi p.14) sau o parte din vreo altă literă necesară pentru a o distinge de una asemănătoare cu ea. O privire asupra echivalenţilor ebraici ai lui b şi k; d, h şi ch de la p.14 va arăta importanţa măruntelor detalii ale diferitelor litere ebraice. Iudeii aveau o tradiţie că dacă toţi oamenii din lume ar încerca să desfiinţeze cea mai mică literă a Legii, n-ar fi cu putinţă ca să izbutească. A face aşa ceva ar fi însemnat să intre într-o vinovăţie atât de mare, judecau ei, încât lumea ar urma să fie distrusă.
Nu va trece. [Nicidecum, KJV]. O puternică negaţie în textul grec. O schimbare în Legea morală nu este mai mult posibilă decât o transformare a caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă (Maleahi 3,6). Principiile Legii morale sunt tot atât de permanente ca şi Dumnezeu.
Împlinit. Gr. ginomai, a deveni, a avea loc, a fi stabilit. Dumnezeu nu va modifica sau schimba voia Sa exprimată (vezi la v. 17), Cuvântul Lui va îndeplini scopul Lui milostiv şi va găti (va prospera) (Isaia 55,11). Nu va avea loc o schimbare a preceptelor divine, pentru a le aduce în conformitate cu voia omului.
19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.
Strica. [Călca, KJV]. Gr. luo, a pierde (vezi cap. 18,18), din porunci, a călca, a anula, a şterge. Kataluo, distruge (cap. 5,17) este o formă mai puternică a aceluiaşi cuvânt. Folosind forma mai slabă, luo, Hristos poate va fi intenţionat să arate că chiar şi o slăbire limitată a poruncilor îndreptăţeşte reputaţia de cel mai mic în împărăţie.
Cele mai mici porunci. Cărturarii (vezi p.55) aranjaseră meticulos toate preceptele Legii lui Dumnezeu, legile lui Moise, legile civile şi ceremoniale şi propriile lor reglementări pe o scară de importanţă relativă, pe temeiul presupunerii că atunci când erau în conflict, o cerinţă de mai mică importanţă era anulată de una presupusă a fi de mai mare importanţă. Prin mijlocul acestui legalism meschin era posibil să se născocească mijloace de a anula cererile cele mai clare ale Legii lui Dumnezeu. Pentru ilustrarea aplicării acestui principiu vezi Matei 23,4.14.17-19.23.24; Marcu 7.7-13; Ioan 7,23. Faptul de a declara anumite lucruri permise sau interziseera considerat o prerogativă rabinică. Isus a arătat clar că, departe de a elibera pe oameni de preceptele Legii morale, El era şi mai strict decât tâlcuitorii oficiali ai Legii, cărturarii şi rabinii, deoarece El nu acorda nici o excepţie niciodată. Toate erau egal şi permanent obligatorii.
Va învăţa pe oameni aşa. Comparaţi exemplul lui Ieroboam care a păcătuit şi a îndemnat şi pe Israel să păcătuiască (1 Regi 14,16).
Chemat cel mai mic. Adică, privit ca fiind cel mai mic fără de valoare. Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că cineva care strică poruncile şi învaţă pe alţii să facă aşa ar merge la cer. El afirmă aici clar atitudinea pe care cerul o va lua faţă de călcătorii de lege evaluarea care va fi dată caracterului lor. Lucrul acesta este lămurit în v. 20, unde cărturarii şi Fariseii, care călcau poruncile şi învăţau pe alţii cum ar putea să facă aceasta sunt emfatic excluşi de la împărăţie.
20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Neprihănirea voastră. Ar trebui să se reţină că Hristos se adresa cercului intim, proaspăt numit al ucenicilor, cei doisprezece, îndeosebi şi tuturor celorlalţi care erau cetăţeni în perspectivă ai împărăţiei de curând înfiinţate (vezi la v.1). Hristos scoate aici în evidenţă într-o exprimare fără greş înaltul standard al calităţii de cetăţeni.
Întrece. Neprihănirea cetăţenilor împărăţiei cerurilor trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor, tâlcuitorii oficiali ai Legii şi pe a Fariseilor, care pretindeau că au o evlavie superioară (vezi p.51). Era ca şi cum, într-o întrecere atletică, ucenicii ca amatori erau puşi faţă în faţă cu profesionişti şi campioni şi li se spunea că cel mai mic lucru pe care-l aveau ei de făcut era să-i întreacă pe campioni.
Neprihănirea. [Dreptatea, KJV]. Neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor consta din aderarea externă la litera Legii; Hristos chema la adâncirea privirilor în principiile fundamentale ale Legii şi conlucrarea cu ele. Asemenea unor bigoţi moderni, cărturarii ţineau seama de slăbiciunea firii omeneşti, în felul acesta minimalizând seriozitatea păcatului. Prin aceasta ei luau în mod uşuratic neascultarea de Dumnezeu şi încurajau pe oameni să facă aşa (cf. GC 572). Ei învăţau că un om trebuie să fie judecat după o majoritate a faptelor sale; adică, dacă faptele lui bune întrec faptele rele, Dumnezeu îl va declara neprihănit (Mişna, Aboth 3.16, Ed. Soncino a Talmudului, p.38,39). Pentru a contrabalansa faptele rele, ei prescriau un sistem de neprihănire prin fapte, cu ajutorul cărora o persoană putea să câştige merit suficient pentru a contrabalansa balanţa nefavorabilă din raportul său. Fariseii considerau sistemul lor de neprihănire prin fapte ca un fel de paşaport pentru cer; de fapt, acesta era motivul lor de a fi Farisei. Aici, Isus stigmatizează sistemul lor ca necorespunzător pentru a califica pe oameni în aşa măsură încât să păşească înăuntrul împărăţiei. Eforturile pentru a ajunge la neprihănire prin acte formale sau presupuse fapte meritorii sunt mai puţin decât lipsite de valoare. (vezi Romani 9,31-33).
Cărturarilor şi a Fariseilor. Vezi p.51.52,55.
Cu nici un chip. Gr. ou me, o negaţie dublă emfatică.
21 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.”
Aţi auzit. Isus caută acum să dea exemple specifice de modul în care interpreta El Legea. Ca Autor al ei, El este unicul ei exponent adevărat. Înlăturând molozul cazuisticii rabinice, Isus a reaşezat adevărul în frumuseţea şi strălucirea lui originară. Expresia aţi auzit lasă să se înţeleagă că majoritatea ascultătorilor din ocazia de faţă nu citiseră personal Legea. Lucrul acesta era numai de aşteptat deoarece cei mai mulţi dintre ei erau ţărani şi pescari de rând (MB 39). Când stătea de vorbă cu preoţii şi bătrânii învăţaţi, Isus mai târziu punea întrebarea: N-aţi citit niciodată în Scripturi? (cap. 21.42). Dar chiar în ziua aceea o grupă de oameni de rând în curtea Templului, adresându-se lui Isus, spunea: Noi am auzit din Lege (Ioan 12,34).
S-a zis. Când citau ca autoritate comentatori mai timpurii ai Legii, rabinii adesea introduceau observaţiile lor cu cuvintele pe care Hristos le foloseşte aici. În scrierile rabinice cuvintele acestea sunt folosite şi pentru a introduce citate din Scripturi.
Celor din vechime. [De către cei din vechime, KJV]. Sau, celor din vechime, adică, celor vechi (antici). Textul grec poate fi citit în ambele feluri.
Să nu ucizi. Porunca a şasea a Decalogului (vezi la Exod 20,13).
Pedeapsa judecăţii. [În primejdia judecăţii, KJV; Vrednic va fi de osândă, G.Gal.]. Adică, pasibil de urmărire. În caz de ucidere fără premeditare, spre deosebire de omor, legea dădea protecţie ucigaşului (vezi la Numeri 35,6; Deuteronom 19,3). Natural, aici referirea este la vărsarea intenţionată de sânge, la condamnarea şi pedepsirea de către autorităţile legal constituite.
22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.
Dar Eu vă spun. Rabinii citau tradiţia ca autoritate a lor pentru interpretarea Legii; Hristos vorbea pe temeiul autorităţii personale şi faptul acesta distingea învăţătura Lui de aceea a rabinilor, aşa cum poporul a observat repede (vezi Matei 7,29; vezi la Luca 4,22). Expresia dar Eu vă spun apare de şase ori în Matei 5 (vezi v. 22.28.32.34.39.44). Hristos a arătat că cerinţele Lui mergeau mult mai departe de simpla formă a Legii şi că ele cuprindeau spiritul care dădea viaţă şi înţeles la ceea ce altminteri ar fi fost numai formă. El a prezentat şase exemple specifice pentru a lămuri deosebirea dintre faptele exterioare şi motivele care dau naştere faptelor. Contrastul acesta, care trece ca un fir de aur prin Predica de pe munte, face din cuvântarea acesta expunerea supremă a filozofiei creştine a vieţii, cea mai mare expunere de etică din toate timpurile. Hristos arăta cât de larg cuprinzătoare sunt într-adevăr cerinţele Legii şi scotea în evidenţă faptul că simpla conformare externă la Lege nu este de nici un folos.
Se mânie pe fratele său. Uciderea este un rezultat final al mâniei. Dar un om poate să-şi ascundă mânia de semenii săi, chiar şi faţă de aceia care sunt obiectul mâniei lui. Lucrul cel mai bun pe care-l pot face tribunalele este să pedepsească fapte care rezultă de pe urma mâniei; numai Dumnezeu poate merge la rădăcina lucrurilor, să condamne şi să pedepsească un om pentru mânia însăşi.
Fără de pricină, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestei expresii (cf. MB 55). Pare să lase să se înţeleagă aprobarea lui Hristos a mâniei faţă de un frate care a făcut ceva ca să o merite şi pare contrarie învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea vrăjmaşilor şi facerea de bine faţă de cei care nutresc mânie în inima lor (v. 44).
Pe de altă parte, Scriptura arată că mânia contra păcatului poate fi justificabilă (vezi la Marcu 3,5), când elementul personal este cu totul absent şi dreapta indignare este dirijată mai ales contra răului însuşi (vezi Exod 32,19; Ioan 2,14-17; etc.). Există un anumit sens în care se spune că Dumnezeu este mâniat (vezi Numeri 25,4; Isaia 13,9; 30,27; 42,25; Daniel 9,16; etc.). Este deci clar că indignarea dreaptă contra actelor care Îl dezonorează pe Dumnezeu sau produc lezări persoanelor inocente nu trebuie să fie condamnată (DA 310).
Judecăţii. Acesta probabil se referă la verdictul Judecžtoriei locale a unui târg sau oraş şi lasă să se înţeleagă că mânia a găsit expresie în ameninţări sau fapte.
Prostule. [Raca, KJV; G.Gal.]. Gr. rhaka, probabil o transliterare a aramaicului reqa (ebr. reqah), însemnând bun de nimic, stupid. Este o expresie de un profund dispreţ. În literatura rabinică reqa apare ca exclamaţie a unui ofiţer faţă de un om care neglijase să-l salute. Creştinul va trata chiar şi pe omul cel mai ignorant şi mai degradat cu respect şi delicateţe (MB 57).
Soborului. Gr. sunedrion, aici probabil Sinedriul local sau Judecžtoria locală şi nu Marele Sinedriu din Ierusalim.
Nebunule. Gr. moros, tont, prost, nebun. S-a sugerat că moros este înrudit cu ebraicul marah, a fi certăreţ, a fi refractar, a fi răzvrătit. În timp ce rhaka exprimă dispreţ pentru inteligenţa cuiva sau mai degrabă pentru lipsa ei, moros, cum este folosit aici, pare de asemenea să cuprindă dispreţ pentru motivele cuiva. În primul caz, persoana este numită prost, în a doua canalie, implicând intenţie răutăcioasă. Dacă Hristos a refuzat să rostească o judecată de ocară, (o acuzaţie defăimătoare, KJV; o judecată de hulă, G.Gal.) împotriva diavolului (Iuda 9), noi ar trebui să ne înfrânăm de a face aşa ceva împotriva semenilor noştri. Trebuie să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecare şi condamnare a omului din cauza motivelor lui.
Potrivit cu Talmudul (Kiddushin 28a, Ed. Soncino, p.133) un om care a ajuns vinovat de calomnierea altuia prin folosirea epitetului de rob urma să fie excomunicat din sinagogă pentru 30 de zile şi un om care numise pe un altul bastard urma să primească 40 de lovituri de bici. În cazul unui om care numise pe un altul nelegiuit cel ofensat putea să lupte contra, sau să atingă viaţa lui (lipsindu-l de subzistenţă, etc.).
Focul gheenei. [Focul iadului, KJV]. Literal, Gheena (gr. geenna) focului, sau iadul focului. Geenna, iad, este o transliterare a ebraicului gehinnom, valea lui Hinom, sau geben hinnom, valea fiului lui Hinom (Iosua 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim care se întâlneşte cu Valea Chedron imediat la sud de Cetatea lui David şi de Scăldătoarea Siloam (vezi la Ieremia 19,2). Regele nelegiuit Ahaz (vezi vol.II, p.86) pare să fi introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea lui Moloh pe un loc înalt numit Tofet, în valea lui Hinom (2 Cronici 28,3; cf. PK 57), pe vremea lui Isaia. Pentru o descriere mai amănunţită a acestor ritualuri revoltătoare vezi la Leviticul 18,21; Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3; 23,10; Ieremia 7,31. Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica (2 Cronici 33,1.6; cf. Ieremia 32.35). Ani de zile mai târziu bunul rege Iosia a spurcat înălţimile din Valea lui Hinom, unde fusese săvârşită forma aceasta îngrozitoare de cult (2 Regi 23,10), aducându-l în felul acesta la o oprire. Ca răsplătire pentru acest rău sau pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul Său că Valea lui Hinom va deveni într-o zi valea uciderii pentru leşurile acestui popor (Ieremia 7,32.33; 19,6; cf. Isaia 30,33). În acord cu aceasta, focul lui Hinom a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Isaia 66,24). În gândirea escatologică iudaică, derivată în parte din filozofia greacă, Ghenna era locul unde sufletele celor neevlavioşi erau păstrate sub pedeapsă până în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale. Tradiţia care face Valea Gheenei un loc pentru arderea gunoiului şi în felul acesta un tip al focului zilei de pe urmă, pare să-şi fi avut începutul cu Rabi Kimchi, un învăţat iudeu al secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Literatura iudaică veche nu cunoaşte nici o idee de felul acesta. Rabinii mai timpurii bazează ideea Gheenei ca un tip al focului zilei sfârşitului pe Isaia 31,9. vezi Strack şi Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament vol.4, p.1029, 1030.
23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
Darul. Gr. doron, referindu-se la cadouri în general sau la jertfele speciale. Importanţa rituală ataşată la un dar pe altar este clară din cap. 23,18.19.
Fratele tău. Aceia care ascultau predica au înţeles fără îndoială că frate se referă la un semen iudeu. Pentru creştini el ar fi un semen creştin. Termenul este înţeles corect ca desemnând pe aceia cu care suntem de aproape asociaţi într-un fel sau altul. Dar Hristos mai târziu a lămurit că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de neam sau crez (vezi Luca 10,29-37).
24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.
Lasă-ţi darul acolo. Actul de aduce un dar sau un sacrificiu personal, era considerat a fi printre cele mai sfinte şi importante din toate actele religioase, dar chiar şi el trebuie să ia locul al doilea în împrejurările arătate. Este posibil ca darul menţionat aici să fi fost făcut pentru a asigura iertarea şi favoarea divină. Hristos insistă că oameni trebuie să îndrepte lucrurile cu semenii lor înainte ca ei să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu (vezi Matei 6,15; 1 Ioan 4,20). Obligaţia cea mai importantă are întâietate faţă de cea mai puţin importantă. Împăcarea este mai importantă decât jertfa. Trăirea în viaţă a principiilor creştine (Galateni 2,20) este de mult mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât practicarea formelor religiei (vezi 2 Timotei 3,5).
Te împacă. Vezi la cap. 4,12; 18,15-19.
25 Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă.
Te împacă. [Învoieşte-te, KJV; G.Gal.]. Gr. eunoeo, a fi bine pornit (faţă de cineva), înrudit cu eunoos, bine dispus, amabil, prietenos. În felul acesta a se învoi implică o schimbare de atitudine faţă de un fost adversar.
Pârâşul. [Adversarul, KJV]. Gr. antidikos, un potrivnic, aici un adversar într-un proces juridic. Contextul lasă să se înţeleagă că în acest caz adversarul este pârâşul, iar persoana căreia Hristos îi vorbeşte este acuzatul. Comparaţi Luca 12,58.59.
Pe drum. Adică, pe drum spre Judecžtorie. Este preferabil, zice Isus, să se rezolve cazul în afara Judecžtoriei.
Temnicerului. [Slujitorului, G.Gal.; KJV]. Gr. huperetes, un slujbaş inferior. Este folosit în NT cu privire la ajutoarele din sinagogă (vezi la Luca 4,20), despre Ioan Marcu în calitatea de asistent al lui Pavel şi al lui Branaba (Fapte 13,5) şi la slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,16; 1Cor 4,1; etc.).
26 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.
Adevărat. Vezi la v. 18.
Nu. [Cu nici un chip nu, KJV]. Gr. ou me, o dublă negaţie şi în felul acesta extrem de emfatică.
Bănuţ. Gr. kodrantes, latineşte quadrans, egal cu vreo două leptale sau un sfert de cent (cf. Marcu 12,42).
27 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”
Aţi auzit. Vezi la v. 21. Există o oarecare dovadă textuală (cf. p.146) pentru omiterea expresiei celor din vechime.
Să nu preacurveşti. [Să nu comiţi adulter, KJV]. Un citat din Exod 20,14 (cf. Deuteronom 5,18).
28 Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.
Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22. În mod fundamental, discuţia lui Isus despre legăturile de căsătorie şi răspunderile ei este bazată pe planul originar al lui Dumnezeu pentru familie aşa cum este expus în Geneza 2,21-24 (vezi Matei 19,8) şi nu pe legea mozaică (vezi Deuteronom 24,1-4). În planul acesta, căsătoria era intenţionată să satisfacă nevoia de asociere (Geneza 2,18) şi să procure un cămin şi o educaţie corespunzătoare copiilor care urmau să se nască (vezi Geneza 1,28; 18,19; Proverbele 22,6; Efeseni 6,1-4). Căminul a fost în felul acesta înfiinţat ca un mediu ideal în care atât părinţii, cât şi copiii să-şi poată dezvolta caractere corespunzătoare înaltelor idealuri inerente în scopul divin care a condus la crearea lor.
Se uită la o femeie. Frumuseţea feminină este un dar de la Creator, care este un iubitor a toată frumuseţea adevărată. Aprecierea curată a acelei frumuseţi este şi dreaptă şi cuvenită. Mai mult, atracţia pe care fiecare sex o are pentru celălalt a fost sădită în bărbaţi şi în femei de Creatorul şi când acţionează în limitele rânduite de Dumnezeu, este în sine însăşi bună, dar când este pervertită pentru a servi interese egoiste şi rele, devine una din forţele cele mai distrugătoare din lume.
Poftească. Gr. epithumeo, a-şi lega inima de ceva, a dori după, a pofti, a dori. A pofti este un vechi cuvânt anglo-saxon, care înseamnă plăcere, dorinţăA pofti după ceva înseamnă a avea un dor intens, nepotolit după el. Epithumeo este folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Isus spunea celor doisprezece că cu dor (epithumia) a dorit (epithumeo) să mânânce cel din urmă Paşte cu ei (Luca 22,15). În sensul lui cel bun epithumeo apare şi în Matei 13,17; Luca 17,22; Evrei 6,11; 1 Petru 1,12; etc.
Substantivul înrudit, epithumia, dorinţă, este folosit la fel în Filipeni. 1,23 şi în 1 Tesaloniceni 2,17. Unul din echivalenţii ebraici ai lui epithumeo este chamad, a dori, a avea plăcere de. Chamad este redat prin pofteşti în porunca a zecea (Exod 20,17 şi în Deuteronom 5,21) să ne fie drag (Isaia 53,2, G.Gal.). Hristos Se gândea, fără îndoială, la porunca a zecea când a avertizat contra privirii la o femeie, ca s-o poftească. Cu alte cuvinte, omul care-şi orânduieşte afecţiunile şi voia în armonie cu porunca a zecea este prin aceasta protejat faţă de călcarea poruncii a şaptea.
Inima. Gr. kardia, inimă, aici referindu-se la intelect, afecţiunile şi voinţa. Aşa cum un om gândeşte în inima lui, aşa este (Proverbele 23,7, KJV). Hristos arată că, caracterul este determinat, nu atât de mult prin actul din afară, cât prin atitudinea lăuntrică ce determină actul. Actul extern doar reflectă şi activează atitudinea lăuntrică. Acela care ar săvârşi o faptă rea dacă s-ar gândi că poate să scape să fie prins şi care este înfrânat numai de teama aceea, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este mai întâi şi mai presus de toate un act al puterilor superioare ale minţii raţiunea, puterea de alegere, voinţa (vezi Proverbele 7,19). Actul extern este doar o extindere a hotărârii lăuntrice.
29 Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
Ochiul tău cel drept. Comparaţi cap. 18,8.9. În cap. 5,28. Hristos a mers dincolo de a atrage atenţia la motivul care îndeamnă la act, adică, la atitudine sau la dispoziţia sufletească, care dă naştere la actul acela. Aici El merge dincolo de motiv sau atitudine ca să indice către căile prin care păcatul află intrare în viaţă, sistemul nervos senzorial. Pentru majoritatea oamenilor, cele mai puternice ademeniri la păcat sunt acelea care ajung la minte pe calea nervului optic, a nervului auditiv şi a altor nervi senzoriali (AA 518).
Acela care refuză să vadă, să audă, să guste, să miroasă sau să atingă ceea ce sugerează păcatul a înaintat mult către evitarea gândurilor păcătoase. Acela care alungă de îndată gândurile păcătoase care ar putea să străfulgere prin conştiinţă, evită prin aceasta dezvoltarea unui tipar de gândire obişnuit care condiţionează mintea pentru a săvârşi păcat când se iveşte prilejul. Hristos a trăit o viaţă lipsită de păcat deoarece în El nu era nimic care să răspundă la sofistăria lui Satana (DA 123).
Te face să cazi în păcat. [Te sminteşte, KJV, G.Gal.]. Gr. skandalizo, a prinde în cursă, a i se pune piedică, a face să se poticnească, de la skandalon, beţişorul trăgaciul care face să se declanşeze o cursă (vezi Romani 11,9; 14,13; 1 Ioan 2,10; Apocalipsa 2,14).
Scoate-l. Ar fi mai bine, într-un anumit sens al cuvântului, să treci prin viaţa aceasta orb sau schilodit, decât să pierzi viaţa veşnică. Dar Hristos foloseşte aici o figură de stil. El nu cere mutilarea trupului, ci controlarea gândurilor. A refuza să priveşti ceea ce este rău este tot atât de eficient ca şi a orbi şi are în plus avantajul că puterea vederii este păstrată şi poate fi aplicată la lucruri care sunt bune. O vulpe se leapădă de laba sa rozând-o, dacă a fost prinsă în cursă, pentru a scăpa. La fel, o şopârlă îşi va sacrifica coada sau un rac, cleştele. Prin scoaterea ochiului sau prin tăierea mâinii Hristos vorbeşte figurat despre acţiunea fermă care trebuie întreprinsă de către voinţă pentru a se feri de rău. Creştinul face bine dacă urmează exemplul lui Iov, care a făcut un legământ… cu ochii (săi) (Iov 31,1; cf. 1 Corinteni 9,27).
Gheenă. (Iad, KJV). Gr. geena (vezi comentariul la v. 22).
30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
Mâna ta cea dreaptă. Adică, în calitatea de instrument al dorinţelor rele (vezi la v. 29).
31 S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.”
S-a zis iarăşi. Vezi la v. 21.
Va lăsa. [Îndepărta, KJV]. Gr. apoluo, a elibera, a slobozi, aici însemnând a divorţa.
O carte de despărţire. Gr. apostasion un certificat (de divorţ), de la aphistemi, a separa, a îndepărta. Cuvântul nostru apostazie derivă de la aceeaşi rădăcină. Aşa cum a arătat Hristos mai târziu, divorţul nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu, ci a apărut sub aprobarea provizorie a legii lui Moise din cauza împietririi inimii oamenilor (cap. 19,7.8). Pentru natura şi scopul legii lui Moise cu privire la divorţ, vezi la Deuteronom 24,1-4. Ar trebui să fie scos în evidenţă că legea lui Moise nu a instituit divorţul. Prin îndrumare dumnezeiască Moise a tolerat şi l-a reglementat aşa încât să prevină abuzurile. Căsătoria creştină ar trebui să se bazeze pe cele din Geneza 2,24, nu din Deuteronom 24,1.
32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.
Curvie. [Preacurvie, KJV; Desfrânare, G.Gal.]. Gr. porneia, un termen general care se aplică la legături sexuale ilegale. Şcoala liberală a lui Hilel învăţa că un bărbat ar putea să obţină divorţul pentru cea mai neînsemnată cauză, ca de exemplu pentru faptul că nevasta sa a îngăduit ca mâncarea să se ardă (Mişna, Giţţin, 9.10, Ed. Soncino a Talmudului, p.436.437; cf. MB 63). Şcoala mai conservatoare a lui Şamai, însă, interpreta expresia ceva de ocară din Deuteronom 24,1 ca însemnând vreun lucru nepotrivit, însemnând lipsit de modestie, sau indecent (Mişna, Giţţin 9.10 Ed. Soncino a Talmudului p.436). Dar Isus a explicat că nu ar trebui să existe divorţ decât cu excepţia cazului de infidelitate conjugală. Legătura căsătoriei fusese pervertită de păcat şi Isus venise să o repună în curăţenia şi frumuseţea ei originară rânduită de Creator. Vezi la Deuteronom 14,26.
În providenţa lui Dumnezeu instituţia căsătoriei era intenţionată să aducă binecuvântare şi să înalţe neamul omenesc. Asocierea soţului cu soţia a fost rânduită de Dumnezeu ca mediul ideal în care să se maturizeze caracterul creştin. Cea mai mare parte a ajustărilor personalităţii din viaţa de căsătorie şi dificultăţile întâmpinate de mulţi pentru a face aceste ajustări, cer exercitarea înfrânării de sine şi uneori a jertfirii de sine. Dragostea adevărată este îndelung răbdătoare… plină de bunătate, ea nu caută folosul său, suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate (1 Corinteni 13,4-7). Când creştinii intră în legătură de căsătorie ar trebui să accepte răspunderea de a aplica principiile expuse aici. Soţii şi soţiile care aplică astfel aceste principii şi care sunt dispuşi ca harul lui Hristos să lucreze în viaţa lor, vor descoperi că nu există dificultate ori cât de serioasă ar părea ea, care să nu poată fi rezolvată. Acolo unde dispoziţiile nu sunt asemănătoare, soluţia creştină este de schimba dispoziţiile, nu soţii sau soţiile.
Să preacurvească. [Să comită adulter, KJV]. O soţie lăsată, în mod natural va căuta să găsească un nou cămin. Dar prin căsătorirea cu altul ea ar săvârşi curvie, deoarece căsătoria anterioară n-a fost desfăcută în mod valabil înaintea lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,11.12). Curajos, Hristos înlătură tradiţia rabinică a vremii sale, mai ales aceea a şcolii lui Hilel (vezi mai sus la curvie) care îngăduia divorţul pentru orice pricină. S-a observat că nu exista nici o căsătorie între iudeii perioadei mişnaice de care soţul nu s-ar fi putut elibera brusc pe o cale legală. Isus scotea în evidenţă că, căsătoria era rânduită de Dumnezeu şi când era încheiată aşa cum trebuie, era ratificată de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu legase laolaltă, nici o tradiţie sau practică rabinică nu putea să desfacă.
33 Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.”
Aţi mai. [Iarăşi, KJV; G.Gal.]. Aceasta este a treia ilustraţie a interpretării spirituale a Legii de către Hristos.
Auzit. Vezi la v.21.
S-a zis. Ceea ce urmează nu este un citat exact, ci mai degrabă un rezumat al învăţăturilor din Levitic 19,12; Exod 20,7; Numeri 30,2; Deuteronom 23,22.
Juri strâmb. Gr. epiorkero, a jura fals. Hristos se referă aici la declaraţii solemne făcute ca afirmări ale adevărului a ceea ce se spusese sau a făgăduinţelor de a îndeplini anumite fapte. El nu vorbeşte despre blasfemie în sensul obişnuit al termenului, ci despre sperjur, îndeosebi despre sperjurul care invocă numele lui Dumnezeu şi prin aceasta dezonorează şi profanează numele acela.
Să împlineşti… jurămintele tale. Aici Hristos vorbeşte despre făgăduinţe, îndeosebi despre cele făcute lui Dumnezeu. Totuşi, El nu se gândeşte atât de mult la ceea ce este făgăduit, ci ca făgăduinţa, oricare ar fi ea, să fie împlinită. El scoate în evidenţă, nu felul cum sunt făcute făgăduinţele, ci felul cum sunt ele ţinute. Pentru solemnitatea şi inviolabilitatea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu vezi la Levitic 19,12; Numeri 30,2; Deuteronom 23,21.
34 Dar Eu vă spun: să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;
Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.
Să nu juraţi nicidecum. Isus se referă nu la jurământul judiciar solemn (MB 66; vezi la cap. 26,64), ci la jurămintele obişnuite printre iudei. În general vorbind, punerea la începutul unei afirmaţii a cuvântului Jur, făcea din afirmaţie un jurământ. Dar, ca în alte lucruri, iudeii născoceau multe mijloace prin care să se elibereze de obligaţiile acceptate sub jurământ. Atitudinea lui Hristos faţă de cazuistica cuprinsă adesea în jurământul iudaic este prezentată mai detaliat în capitolul 23,16-22.
Înaintea lui Caiafa, Hristos Însuşi a răspuns sub jurământ (cap.26,63.64). Pavel de repetate ori L-a invocat pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spunea el era adevărat (2 Corinteni 1,23; 11,31; cf. 1 Tesaloniceni 5,27). Decalogul nu interzice jurămintele, ci sperjurul (Exod 20,7.16). Dacă există cineva care poate mărturisi consecvent sub jurământ acesta este creştinul (MB 67).
Când dispoziţia de a vorbi adevărul este în inima omului, depunerea de jurământ devine superfluă. Practica invocării numelui lui Dumnezeu în anumite momente lasă să se înţeleagă că ceea ce spune un om în astfel de împrejurări este mai vrednic de încredere decât ceea ce spune în alte ocazii. Hristos impune cinstea în toate relaţiile vieţii. Tot ce fac creştinii ar trebui să fie tot atât de transparent ca şi lumina soarelui (MB 68).
Nici pe cer. Rabinii pretindeau că jurarea pe cer şi pe pământ nu făcea pe un om tot atât de culpabil cum făcea jurarea pe un înlocuitor presupus inofensiv al numelui divin (vezi vol.I, p.172) sau pe unul din atributele lui Dumnezeu (Mişna, Shebuoth 4.13, Ed. Soncino a Talmudului, p.202.203). Dar Isus tăgăduia susţinerea lor.
35 nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat.
Aşternutul picioarelor Lui. [Scaunul picioarelor Lui, KJV]. Comparaţi Isaia 66,1. O expresie poetică scoţând în evidenţă lipsa de semnificaţie a pământului şi a locuitorilor lui în comparaţie cu Dumnezeu (cf. Isaia 57,15; Eclesiastul 5,2; Plângeri 2,1).
Marelui împărat. Adică Dumnezeu.
36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.
Să nu juri nici pe capul tău. O altă formulă obişnuită de jurământ.
37 Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.
Felul vostru de vorbire. [Cuvântul vostru, G.Gal.]. Comparaţi pasaje din Scriptură ca Efeseni 4,29.
Da, da. Comparaţi Iacov 5,12. Pentru creştin, pentru cineva care-şi respectă cuvântul, Da sau Nu al lui are tot atât de multă greutate ca şi o declaraţie mai elaborată.
Vine de la cel rău. [Vine de la rău, KJV; de la cel rău este, G.Gal.]. Sau vine de la cel rău (cf. Matei 13,19; 1 Ioan 3,12).
38 Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”
Aţi auzit. Vezi la v. 21. Hristos prezintă a patra ilustraţie a Sa a spiritului Legii în contrast cu simpla formă a ascultării de ea. Verstele 38-42 sunt preocupate cu atitudinea pe care un creştin ar trebui să o ia când suferă o pagubă din partea altcuiva.
S-a zis. Vezi la v.21. Citatul din versetul acesta este bazat pe Exod 21,24; Levitic 24,20; Deuteronom 19,21 (vezi la Exod 21,24; vezi vol. I, p.618).
Ochi pentru ochi. Când a fost instituită legea aceasta, ea a marcat un mare progres faţă de sistemul de justiţie al vendetei obişnuit în vechime, sub care practica generală era de a răsplăti daunele cu dobândă. Legea era o rânduială civilă şi pedeapsa urma să fie executată sub îndrumarea tribunalelor. Ea nu îndreptăţea răzbunarea personală (MB 70). Pentru o prevedere asemănătoare în legea lui Hamurabi, vezi vol.I, p.618.
39 Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22.
Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. [Nu staţi împotriva răului, KJV]. Adică, nu căutaţi răzbunare pentru nedreptăţile suferite. Isus pare să se refere aici la activitatea ostilă şi nu la rezistenţa pasivă. Cuvântul pentru rău se poate să se refere fie la o persoană rea, fie la un lucru rău. Aici pare să fie indicată cea dintâi. Ea cuprinde răul făcut unei persoane şi răul făcut de o persoană. Creştinul nu va întâmpina violenţa cu violenţă. El va birui răul prin bine (Romani 12,21) şi grămădeşte cărbuni aprinşi pe capul celui care-i face rău (Proverbele 25,21.22).
Obrazul. Ca în toate celelalte ilustraţii prezentate în versetele 21-47, Isus este mai mult preocupat cu spiritul care dă naştere faptei, decât cu fapta în sine. Creştinul nu va lupta pentru ceea ce el consideră că sunt drepturile sale. El se va supune nedreptăţii mai degrabă decât să o facă el altuia. Isus Însuşi a păzit în totul spiritul acestei porunci, deşi nu a invitat literal vreo păgubire nouă (Ioan 18,22.23; cf. Isaia 50,6; 53,7). Şi nici Pavel (Fapte 22,25; 23,3; 25,9.10). Pe cruce Hristos a manifestat spiritul de care vorbea El aici, când L-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe aceia care-L chinuiau (Luca 23,34).
40 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Orişicui vrea să se judece cu tine. Adică, a trage cu forţa la judecată. Textul grec lămureşte că judecata încă nu a început; acţiunea juridică era încă numai plănuită.
Haina. Gr. chiton, haina de pe dedesubt ca o cămaşă purtată direct pe corp.
Lasă-i. [Lasă-l să aibă, KJV]. Creştinul se va supune liniştit la rău.
Cămaşa. [Mantia, KJV]. Gr. himation, aici mantaua, sau veşmântul din afară, care era de obicei folosită ca o învelitoare de noapte, în contrast cu chiton. Cel sărac uneori nu avea decât puţin sau nimic pe lângă mantie să ofere ca garanţie pentru un împrumut. Legea lui Moise, însă, interzicea unui creditor să reţină haina aceasta peste noapte (Exod 22,26.27). Având în vedere faptul că mantia era considerată mai necesară decât haina, sau veşmântul purtat pe dedesubt, a o ceda fără rezistenţă ar demonstra un grad superior de concesie având în vedere îndeosebi faptul că legea dădea unui om anumite drepturi cu privire la ea.
41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
Te sileşte. Gr. aggareuo, însemnând a obliga în serviciu. Substantivul înrudit, aggaros, este un cuvânt împrumutat din persană însemnând curier călare. La perşi, cuvântul era folosit cu privire la curierii regali ai sistemului poştal imperial, pe care perşii l-au dezvoltat până la un grad uimitor de eficienţă (vezi la Estera 3,13). În timpurile romane, aggareuo şi aggaros se referea la serviciul obligatoriu în transportul echipamentului militar. Epictet (iv. 1.79) sfătuieşte faţă de un asemenea serviciu: dacă este o rechiziţie şi un soldat îl ia (măgarul tău), lasă-l să se ducă. Nu te împotrivi şi nu te plânge, altminteri vei fi mai întâi bătut şi până în cele din urmă vei pierde măgarul. A te împotrivi însemna a invita cruzimea. În Matei 27,32 şi Marcu 15,21 aggareuo este folosit cu privire la constrângerea lui Simon de a duce crucea lui Hristos.
Isus se referea la cazuri de felul celui ca un civil iudeu să fie constrâns de un ostaş roman ca să-i ducă bagajul pe o distanţă de o milă, aşa cum era prevăzut de lege (cf. Luca 3,14). Creştinul urma să facă un serviciu dublu decât cel cerut de lege şi aceasta cu bucurie. Capernaum era un oraş cu garnizoană romană şi când Isus vorbea, cei care ascultau au văzut o ceată de ostaşi romani trecând pe un drum învecinat (MB 70). Iudeii nădăjduiau şi credeau că Mesia va smeri mândria Romei; aici, Isus dădea sfaturi pentru supunere faţă de autoritatea romană.
42 Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.
Nu întoarce spatele. Adică nu-l refuza. Cetăţenii împărăţiei cerurilor vor avea porniri generoase şi vor lucra sub îndemnul lor (vezi la Luca 6,30).
43 Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Aţi auzit. Vezi la v.21.
S-a zis. Vezi la v.21.
Să iubeşti. Gr. agapao, a cărui bogăţie de sensuri este reflectată necorespunzător de cuvântul nostru iubire. Cuvântul nostru iubire înseamnă atât de multe lucruri diferite şi oferă atât de multe idei diferite, încât adevăratul înţeles al lui agape este întunecat de traducerea aceasta. Grecii aveau trei cuvinte pentru a reda ideile pe care noi încercăm să le redăm prin acest singur cuvânt iubire: agapan, philein şi eran.
Philein. În general descrie iubirea sentimentală, afectuoasă, bazată pe emoţii şi sentimente. În măsura în care este bazată pe sentimente, este supusă schimbării aşa cum se schimbă sentimentele. Eran denotă iubire pasionată, senzuală, iubire care operează esenţial pe plan fizic. Anumite forme de pasiune pot fi clasificate sub această varietate a iubirii. Eran nu este folosit în NT. În NT agapan, când este pus în contrast cu philein, descrie iubirea din punct de vedere al respectului şi stimei. Ea adaugă principiul la sentiment, în aşa fel încât principiul domină sentimentele. Ea pune la lucru puterile superioare ale minţii şi inteligenţei. În timp ce philein tinde să ne facă să iubim numai pe cei care ne iubesc pe noi, agapan extinde iubirea şi faţă de aceia care nu ne iubesc. Agapan este neegoistă, în timp ce eran este pur egoistă şi chiar şi philein poate, uneori, să fie întinată de egoism.
Forma substantivală agape este limitată exclusiv la Biblie. Agape a NT este iubirea în forma ei cea mai înaltă şi mai adevărată, iubirea aceea faţă de care nu este alta mai mare iubirea care constrânge la jertfire de sine pentru alţii. (Ioan 15,13). Ea implică temere de Dumnezeu şi respect pentru semeni. Ea este un principiu divin de gândire şi acţiune care modifică caracterul, cârmuieşte impulsurile, stăpâneşte pasiunile şi înnobilează afecţiunile. Vezi la Luca 6,30.
Aproapele tău. Pentru iudei aproapele era un alt israelit, fie prin naştere, fie prin convertire la iudaism. Chiar şi samaritenii metişi erau excluşi şi consideraţi străini. În parabola samariteanului milos (Luca 10,29-37) Isus a înlăturat concepţia aceasta îngustă proclamând frăţia sau faptul de a fi aproapele tuturor oamenilor. Iubirea creştină caută binele tuturor oamenilor, indiferent de neam sau crez. Aproapele (vecin, KJV) înseamnă literal cineva care locuieşte aproape.
Să urăşti pe vrăjmaşul tău. Aceasta nu este o parte din citatul din Levitic 19,18, ci, fără îndoială, o zicală populară. Ura sau dispreţul pentru alţii este produsul natural al mândriei sălăşluite în eu. Considerându-se pe sine ca şi copii ai lui Avraam (Ioan 8,33; vezi la Matei 3,9), superiori altor oameni (cf. Luca 18,19), iudeii priveau cu dispreţ la toate Neamurile. Era ca şi cum Isus ar fi zis: Legea spune să iubeşti pe aproapele tău; Eu vă spun, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri, (vezi Matei 5,44). El trece apoi mai departe pentru a explica pentru ce ar trebui să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru că Dumnezeu face aşa ceva (v. 45-48) şi pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,45; 1 Ioan 3,1.2).
44 Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Comparaţi Romani 12.20. Cuvântul pentru iubire, agapan, denotă iubire sau respect în contrast cu philein care descrie iubirea emoţională (iubirea filială), de felul celei care există între membrii familiei (vezi la Matei 5,43). Porunca ar fi imposibilă dacă ar impune oamenilor să exercite philein faţă de vrăjmaşii lor, deoarece ei nu ar fi putut să simtă faţă de vrăjmaşii lor aceeaşi căldură emoţională a afecţiunii pe care ei o simt faţă de membrii apropiaţi ai familiei lor şi nici nu se aşteaptă aceasta. Philein este spontană, emotivă şi nu este poruncită nicăieri în NT. Agapan, pe de altă parte poate fi şi este poruncită, deoarece este sub controlul voinţei. A-i iubi agapan pe cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai noştri înseamnă a-i trata cu respect şi curtoazie şi a-i privi aşa cum îi priveşte Dumnezeu.
Binecuvântaţi. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.146) pentru omiterea părţii a doua şi a treia a acestei declaraţii, ca şi a cuvintelor dispreţuitor vă asupresc (KJV). Potrivit acestor vechi mărturii, Hristos spunea simplu: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută. Totuşi, comparaţi Luca 6,27.28.
45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Fii ai Tatălui vostru. [Copii ai Tatălui vostru, KJV]. Literal, fii ai Tatălui vostru. Ei se aseamănă la caracter cu Tatăl (MB 75; vezi la v.43.48). Proba iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea pentru aproapele nostru (1 Ioan 4,20).
Care este în ceruri. Expresia Tatăl Meu [sau al vostru] care este în ceruri este caracteristică pentru Matei.
Peste cei răi. Prin această ilustraţie evidentă din lumea naturală, Isus discreditează eroarea populară iudaică precum că Dumnezeu dă binecuvântările Sale celor sfinţi şi le reţine de la păcătoşi (vezi la Ioan 9,2). Iudeii atribuiau lui Dumnezeu acelaşi spirit de ură faţă de păcătoşi şi neiudei pe care-l încercau ei înşişi. Dar indiferent că sunt binecuvântările naturii sau ale mântuirii, Dumnezeu nu este părtinitor (Fapte 10,34.35).
46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
Cei ce vă iubesc. Vezi la v. 43.
Ce răsplată mai aşteptaţi? [Ce răsplată aveţi?, KJV; Ce răsplată puteţi avea?, G.Gal.]. Adică, Ce onoare deosebită este aceasta pentru voi? Ce lucru deosebit este din partea voastră?. Vezi la Matei 7,12; Luca 6,32-35.
Vameşii. Vezi p.66.
47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
Îmbrăţişaţi… pe fraţii voştri? [Salutaţi pe fraţii voştri, KJV]. Salutarea universală a orientului, shalom, sau salaam, Pace cuprinde dorinţa expresă ca aceluia căruia îi este adresată să se bucure de orice binecuvântare spirituală şi materială. Vezi la v.9.
Păgânii. [Vameşii, KJV]. Nu este nimic onorabil de menţionat în a face ceea ce toată lumea cealaltă face. Dovezile textuale favorizează (cf. p.146) exprimarea Neamurile (păgânii) în loc de vameşi (cf. cap.6,7).
48 Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
Fiţi dar. Cu aceste cuvinte Hristos introduce concluzia care trebuie să fie trasă din cele şase ilustraţii ale sale ale aplicării superioare, spirituale a Legii împărăţiei cerurilor date în v. 21-47, deşi v. 48 este, poate, mai strâns legat cu linia de gândire din v. 43-47. În toate aceste ilustraţii, Hristos a arătat că, în împărăţia pe care El venise să o întemeieze, atitudinile şi motivele lăuntrice sunt cele care determină desăvârşirea de caracter şi nu faptele exterioare singure. Omul ar putea să privească la înfăţişarea din afară, dar Dumnezeu priveşte la inimă (1 Samuel 16,7).
Desăvârşiţi. De la gr. teleios, literal cineva care a ajuns ţinta, sau complet, de la telos, sfârşit, împlinire, întregire, limită. În literatura greacă teleioi este folosit cu privire la victimele sacrificiale fără defect, cu privire la animale mature dezvoltate pe deplin, fiinţe omeneşti mature, adulte, crescute pe deplin sau la specialişti instruiţi şi pe deplin calificaţi. Pavel vorbeşte despre cei desăvârşiţi (1 Corinteni 2,6) şi despre câţi suntem desăvârşiţi (Filipeni 3,15). În acelaşi timp el îşi dă seama că sunt noi culmi de atins şi că nici el însuşi nu a ajuns desăvârşirea ultimă. Teleioi este folosit, de asemenea, în NT pentru a-i indica pe oamenii maturi fizic şi intelectual (1 Corinteni 14,20, oameni mari; Evrei 5,14, oamenii mari). În privinţa lui tam, echivalentul ebraic, vezi la Iov 1,1; Proverbele 11,3.5.
Isus nu se ocupă aici cu lipsa absolută de păcat în viaţa aceasta (vezi SC 62; EGW RH, 18 martie 1890). Sfinţirea este o lucrare progresivă.
Iudeii – Formalistii,falsii cre(s)tini,fariseii etc se străduie din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei acorda atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierd pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40).
Este important de observat legătura dintre v. 48 şi 45 (cap.5) deoarece a fi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri (v. 45) este echivalent cu a fi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (v. 48).
Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu
Raportul Armaghedon: Media (I)
CRESCENT era o firma „off-shore”, infiintata pentru a fi scutita de taxe si impozite in Romania, conform legilor internationale in materie, tocmai pentru ca banii castigati de ea sa nu ajunga la buget, ci in conturile controlate de Dan Voiculescu. Profilat in special pe afaceri cu ciment si alumina, Dan Voiculescu-CRESCENT a scos din Romania cantitati gigantice din aceste materii prime, obtinand profituri calculate la cel putin 1,5 miliarde dolari, intr-o perioada in care toata Securitatea Statului era transformata intr-un urias mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitarii integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari. Foarte multi specialisti au ajuns dupa ’89 la o opinie comuna: Dan Voiculescu era una dintre persoanele de incredere care alimentau conturile lui Ceausescu din bancile Elvetiei si ale altor banci ale lumii. S-a estimat ca averea lui Ceasescu, ascunsa in aceste conturi ultra-secrete, s-ar ridica la peste 400 milioane de dolari. Cifra de 400 milioane de dolari a fost pronuntata public, prima data, de procurorul militar Dan Voinea, care a facut parte din completul Tribunalului Militar Exceptional, care in 25 decembrie 1989, la Targoviste, a decis impuscarea sotilor Ceausescu: „Procuror: Pe numele cui sunt cele 400 milioane de dolari din Elvetia? Elena Ceausescu: Ce bani? Procuror: 400 de milioane au fost depozitate in Elvetia! Elena Ceausescu: Dovada, dovada!” Si tot conform acestor opinii, s-a tras concluzia ca Dan Voiculescu a mostenit, dupa impuscarea sotilor Ceausescu, „averea diavolului”. Asa se poate explica si nemaipomenita prosperitate a afacerilor lui Dan Voiculescu, imediat dupa decembrie 1989. In 1990, zeci de ofiteri de securitate cu misiuni de aport valutar (AVS) s-au imbogatit devenind proprietarii sumelor valutare pe care le-au depus in anii comunismului, in conturi secrete de la BRCE, deschise de Securitate pe numele lor. Pentru ca nimeni nu a mai revendicat sumele din conturile acestor lucratori AVS, care in fapt alimentau conturile lui Ceausescu, a facut posibil ca fostii securisti sa devina azi cei mai mari oameni de afaceri. Acesti bani nu au mai iesit niciodata la iveala, toate incercarile de recuperare a lor, fiind blocate din ordin politic in 1990, atunci cand o echipa de experti canadieni de la KPMG Pat Marwick Thorne – Toronto, angajata de Guvernul Romaniei, a ajuns la firma CRESCENT. Tot mai multe voci spun azi ca Dan Voiculescu a fost una dintre persoanele care a mostenit conturile lui Ceausescu sau o parte din ele, la fel cum multi ofiteri de Securitate au avut norocul sa ramana cu importante sume valutare in conturile personale, dupa caderea regimului comunist. Nu mai este azi un secret ca ofiterii Securitatii, precum si numerosi functionari de vaza din structurile puterii de atunci, aveau fiecare misiunea sa aduca dolari, prin orice mijloace, pentru vistieria tarii, pentru Ceausescu. Cu totii erau inregistrati in Serviciul de Aport Valutar
1
pentru Stat (AVS) si aveau fiecare conturi deschise la BRCE (viitoarea BANCOREX). Acesti lucratori de Aport Valutar aveau norma sa stranga bani, sub sanctiunea retrogradarii. Asa s-au strans la buget sute de milioane de dolari, numai din rascumpararea a mii de evrei si etnici germani, care au dorit sa emigreze din Romania. De aceea ne si miram continuu de gestul lui Emil Hurezeanu, desi, financiar, ne convine. BRCE a fost in fapt banca in care toti cotizantii AVS au avut conturi personale. Dupa 1990, functionarii BRCE – BANCOREX au sters urmele acestor conturi, distrugand intreaga arhiva. Securistii care aveau aceste conturi pe numele lor s-au lansat masiv in afaceri, tocmai pentru ca banii din aceste conturi le-au revenit. Aceasta este si una dintre explicatiile de ce un procent atat de mare de securisti, au devenit marii oameni de afaceri post-decembristi. Filiera Cifra de afaceri anuala a CRESCENT, declarata de ea insasi se ridica la 200 milioane dolari. Surse care au incercat sa investigheze in 1990 firma CRESCENT au lansat insa informatia ca in realitate cifra anuala de afaceri ar fi fost de 500 milioane dolari. CRESCENT-ul avea ramificatii in Atena si Viena, unde avea reprezentante oficiale. Cea mai puternica reprezentanta era insa cea de la Bucuresti, condusa de Voiculescu, in calitate de director general. In anii ’84 – ’89, surse avizate arata ca cel care dirija la varf afacerile CRESCENT era un anume John Edgington, care isi facea veacul la Viena. Tot la Viena se afla si fratele lui Nicolae Ceausescu, Marin, seful Reprezentantei Economice a Romaniei in Austria (prin care se derulau afaceri uriase), care a fost gasit spanzurat, in 28 decembrie 1989, la trei zile dupa impuscarea dictatorilor, in pivnita casei. Versiunea oficiala, in lipsa de alte probe, a fost sinuciderea, insa nimeni nu a acceptat aceasta versiune. Cei care l-au cunoscut pe Marin Ceausescu spun ca acesta l-a cautat cu disperare, in ultimele momente ale vietii sale, pe John Edgington, dar nu a reusit sa-l gaseasca, pentru ca acesta se daduse la fund, afland ce se intampla in Romania. O stire a agentiei austriece APA, preluata de Rompres la 6 ianuarie 1990 anunta: „Marin Ceausescu, fostul sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei in Austria, fratele ex-dictatorului, a fost vazut, cateva ore inainte de a se sinucide, in localitatea Eisenstadt, din Burgenland, unde se gaseste sediul firmei CRESCENT COMMERCIAL MARITIME Ges Mbm, al carei sediu se afla la Nicosia. Locuitorii afirma ca de fapt aceasta firma apartinea Romaniei. Firma care platea imediat pentru produse se ocupa de importurile unor marfuri de lux occidentale, care erau trimise cu camioane particulare spre Romania, a relevat un om de afaceri din Eisenstadt”. Conturile lui Ceausescu Dupa evenimentele sangeroase din decembrie 1989, Puterea aleasa in mai 1990 a initat o palida tentativa de cautare a conturilor secrete ale Securitatii
2
lui Nicolae Ceausescu. Pentru acesta, la 14 august 1990, s-a luat Hotararea de Guvern nr. 951 (publicata in M.O. nr 104 din 13.09.1990), act care prin care s-a decis infiintarea unei Comisii Guvernamentale, care sa caute si sa recupereze conturile secrete ale Securitatii si familiei Ceausescu. Guvernul Romaniei a considerat ca „Averea Diavolului” poate fi gasita, crezand probabil, la acea data, ca ea se afla in niste conturi secrete, prin banci din Elvetia, SUA sau alte state, pe numele fostilor dictatori. S-a constituit si o Comisie Guvernamentala cu misiunea declarata: descoperirea „Averii Diavolului”. Dintre insarcinarile acestei comisii, mentionam: – identificarea si localizarea fondurilor; – initierea procedurilor judiciare pentru recuperarea fondurilor; – investigarea, in limitele legii, a cazurilor de coruptie, abuz si frauda, care au facut posibila deturnarea fondurilor de catre sau in favoarea debitorilor; Primul presedinte al comisiei a fost Ion M. Anghel, trimis la nici doua luni dupa numire, ca ambasador in Olanda. Locul sau a fost preluat de actual premier Mugur Isarescu care nu se stie cand a renuntat la aceasta calitate, pentru ca din 1992 nu s-a mai auzit nimic despre activitatea acestei Comisii. Pentru atingerea obiectivelor propuse, Guvernul a angajat o firma de experti canadieni PEAT MARWICH THORNE, din Toronto, careia i s-a platit pentru investigatiile efectuate un onorariu de peste 250.000 de dolari. Expertii canadieni s-au pus pe treaba si in cateva luni au ajuns cu cercetarile in jurul societatii cipriote CRESCENT COMERCIAL MARITIME, a carei director general al reprezentantei de la Bucuresti, era Dan Voiculescu, actualul magnat al imperiului GRIVCO. In imperiul GRIVCO, abia nascut in acel an, trecusera cu arme si bagaje, in calitate de actionari sau directorasi pe la diverse firme, o serie de fosti ofiteri ai DIE, care pana in decembrie 1989 lucrasera la intreprinderile de comert exterior ale Securitatii: ICE Dunarea, ICE Metalimportexport si altele. Unii dintre ei mai erau inca activi. In momentul in care cercetarile canadienilor au ajuns la cuibul lui Voiculescu, investigatiile au fost fatis obstructionate. Canadienii au fost intoxicati cu fel de fel de fel de adrese, provenite de la institutiile statului, astfel incat Rod Stambler, reprezentantul PEAT MARWICH THORNE a declarat presei canadiene, care a realizat un film documentar intitulat „Averea Dracului”: „La un moment dat, un moment cheie, am constatat ca a aparut un sistem care a crescut, s-a dezvoltat si functiona intr-un asemenea mod, incat sa nu poata fi identificat ca beneficiar al profiturilor. Fara indoiala ca era de la cel mai inalt nivel din interiorul Romaniei…” Canadienii au trimis si un raport Ministerului Justitiei, cu rezultatul cercetarilor lor, la data de 29.06.1990, semnat de Robert Lindquist si Edward Belobaba, in care au subliniat piedicile care li se pun la tot pasul. Comisia Guvernamentala a comunicat imediat firmei PEAT MARWICH THORNE: „Dezvaluirea continutului raportului pe care l-ati trimis ministrului Justitiei sau alte informatii legate de acesta ar putea prejudicia ancheta
3
desfasurata de Comisia Guvernamentala si ar putea antrena responsabilitatea ruperii acestui contract”. Postul national canadian CBC, a anuntat in 6 octombrie 1991 ca va difuza peste doua zile documentarul „Averea Dracului”. Surpriza: Guvernul Roman a actionat imediat in judecata postul CBC, pentru a interzice difuzarea documentarului. Procesul s-a judecat la 30 octombrie 1991, iar verdictul a fost firesc: interdictia de difuzare ceruta de Guvernul Romaniei a fost ridicata, astfel ca pe 5 octombrie, filmul a fost vizionat de telespectatorii canadieni. In mod las, Guvernul Romaniei a negat ulterior ca ar fi fost initiatorul procesului. PEAT MARWICH THORNE a fost impiedicata sa aiba acces la documentele din BRCE, de la SRI sau diverse ministere, invocandu-se secretul bancar si cel de stat. Prin astfel de metode, Guvernul Roman si Comisia lui Isarescu i-au trimis la plimbare pe canadieni, fara sa se fi recuperat un singur dolar din averea „mult cautata”. In realitate, gestul politic, de inmormantare a afacerii, a avut la baza descoperirea unui adevar: banii cautati se aflau sub controlul unor fosti ofiteri de Securitate sau din DIE, iar deconspirarea acestora ar fi bulversat structurile serviciilor interne de informatii. Aceste fonduri, provenite in majoritate din depozitele constituite la BRCE in anii comunismului, de cei din DSS si DIE, se regasesc azi in firmele private ale securistilor care „au reusit in afaceri” dupa 1989. Din februarie 1992 s-a constituit si o comisie senatoriala pentru gasirea „Averii diavolului”, condusa de senatorul PDSR Dragos Luchian. Reluata din punctul unde a fost abandonata de Comisia Guvernamentala, investigatia noii comisii a vizat verificarea conturilor din BRCE, scop pentru care s-a desemnat o echipa de sapte experti din Ministerul Finantelor, care insa, s-au apucat de treaba si nu au mai terminat-o niciodata. Arhiva BRCE a fost distrusa intre timp si peste 2 miliarde de dolari, cat se aflau in visteria BRCE, au disparut in mod misterios. Un control al Curtii de Conturi a Romaniei, efectuat la BRCE in 1996 (primul de acest gen din 1996), concluziona: – nu s-a putut stabili pe baza de documente modul de gestionare a Fondului valutar centralizat al statului, deoarece fondul a fost desfiintat nelegal si nejustificat de catre BRCE in ianuarie 1990. La data desfiintarii, fondul insuma 1,106 miliarde de dolari; – in 1991, BRCE a deschis pe numele BNR un cont numit „BNR – Fond de stat valutar”, in care prin patru operatiuni a inregistrat plati fara documente justificative de 906 milioane de dolari, facand datoare in acest fel BNR, in numele statului, cu suma mentionata, pe motiv ca ar fi achitat la extern, datorii ale statului; Expertii canadieni au stabilit in momentul cand au batut la poarta CRESCENT, a lui Dan Voiculescu, ca aceasta companie a avut la BRCE un cont necomercial nr 47.11.285.350-2 si un altul la sucursala din Bucuresti a SOCIETE GENERALE, nr. 020221. Contul de la BRCE al CRESCENT era manevrat de Rodica Vlaicu, de la Departamentul Economic. Depistarea averilor acumulate de firma CRESCENT, din afacerile purtate cu
4
firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc), estimate neoficial la circa 1,5 miliarde dolari, se pot afla foarte lesne, daca institutiile abilitate i-ar lua la intrebari pe martorii afacerilor lui Dan Voiculescu, in majoritate ofiteri DIE sau de Securitate, ori colaboratori ai acestor institutii nu demult apuse. Printre acestia: – Vasile Voloseniuc, fost presedinte BRCE; – Gheorghe Crainicean, fost vicepresedinte BRCE, azi actionar si administrator la firmele lui Dan Voiculescu; – Mihai Lazar, fost functionar la ICE Dunarea, azi actionar si administrator al firmelor lui Voiculescu; – Rodica Vlaicu, fosta functionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; – Nas Leon, fostul sef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii si ii raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor; – Dan Pascariu, fost vicepresedinte pentru operatiuni internationale la BRCE; – col Gheorghe Badita, fost sef la ICE Dunarea; – col Constantin Gavril, fost sef la ICE Dunarea; – gen Aristotel Stamatoiu, fost sef la ICE Dunarea; – Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunarea; – Nicolae Patrubani, fost contabil sef la ICE Dunarea; Unul dintre cei mai avizati martori ai averilor facute cot la cot cu Securitatea de catre Dan Voiculescu – CRESCENT este lt. col. Anghelache Constantin (fost sef la Clubul Rapid). In 23 decembrie 1989, postul de radio „Europa Libera” a dat publicitatii un numar de cont, divulgat de ofiterul Liviu Turcu, refugiat in SUA, cont folosit de familia Ceausescu pentru operatiunile valutare facute in anii comunismului. „Contul, deschis la BRCE, a avut nr. 4721.427.300.2”, a continuat mesajul Europei Libere, „este un cont folosit de familia Ceausescu, pentru operatiunile valutare. Numele responsabilului cu actiuni valutare este lt. col. Anghelache Constantin, cu atributii importante in Ministerul Comertului Exterior, in Ministerul de Externe si BRCE. Acest lt.col. Anghelache Constantin este un martor important si trebuie facut totul sa fie pastrat pentru a sti ce stie”. „Retineti-l pe Dan Voiculescu!” Firma de contabilitate juridica PEAT MARWICK THORNE din Toronto si firma de avocatura GOWLING, STRATHY & HENDERSON au fost angajate, la data de 12 martie 1990, de catre Ministerul Justitiei, in numele Guvernului Romaniei sa depisteze conturile secrete ale Securitatii si ale familiei Ceausescu, in care se banuia ca se afla peste 400 milioane de dolari. Cercetarile detectivilor canadieni s-au blocat, asa cum am mai spus, la firma CRESCENT si la personajul ei cheie, Dan Voiculescu. In data de 8 mai 1990, canadienii au efectuat un raport in care au subliniat ca au documente care atesta ca firma CRESCENT a fost a lui Nicolae Ceausescu si au propus o serie de masuri juridice, menite sa depisteze toate conturile manuite de Dan Voiculescu, de la bancile din strainatate si din tara. Cand ancheta PMT a
5
ajuns la acest punct, Guvernul lui Iliescu nu a mai platit nici un dolar, blocand investigatiile la toate nivelele. Nimeni nu a avut acces la documentele oficiale ale serviciilor secrete romanesti sau la BRCE. Justitia lui Iliescu nu a miscat nici un deget pentru a soma, printr-o hotarare judecatoreasca, bancile straine unde CRESCENT avea o sumedenie de conturi valutare, cu toate ca unele banci din Elvetia au confirmat oficial existenta unor conturi ale lui Ceausescu. Dan Voiculescu a devenit intangibil si nimeni nu l-a mai deranjat cu asemenea probleme pana in ziua de azi, cand stapaneste o incredibila avere. Prezentam in continuare masurile de recuperare a banilor CRESCENT, propuse de PMT prin „PROIECT 13 CRESCENT”, care au culminat cu dispozitia: „RETINETI-L PE DAN VOICULESCU!” Insa nimeni nu l-a retinut sau arestat. Autorii loviturii de stat, cei care l-au asasinat practic pe Ceausescu, au musamalizat toate cercetarile canadienilor, iar banii furati poporului roman au fost deturnati in stil mafiot, ajungand in conturile unor personaje de prim rang ale regimului Iliescu-Nastase. CRESCENT – Proiect numarul 13 – compania CRESCENT a fost o companie foarte importanta in Romania; – in primele opt luni ale lui 1989, i-au revenit 97 milioane de dolari SUA; Presupunere: – din punct de vedere al beneficiilor, CRESCENT este detinuta de romani; Documentatie: – scrisoarea care demonstreaza ca detaliile legate de proprietari se afla la sucursala din Bucuresti; PERSOANE: – John Egdington – Dan Voiculescu – Teodoru Dumitru (fost angajat la ICE Vitrocim) – angajatii sucursalei CRESCENT din Bucuresti: Ion Catoi, Gheorghe Anca (secretara lui Voiculescu), Necula Gheorghe (fost colonel de securitate, soferul lui Voiculescu); BANCI: – Banci: Landeshypothekenbank, Burgenland, Austria, Telex 17725 – Byblos Arab Finance Bank, Bruxelles, Belgium, Telex 63461 – Societe Generale (director este Alain Couteau) – MISR Romanian Bank (Prelungirea Cosmonautilor nr. 4) – Manufacturer’s Hanover Trust Company (Bulevardul Republicii 16, Bucuresti) – Frankfurt Bukarest Bank (Calea Victoriei, 22-24) – Societe Generale (cont#020221) * Sursa este Sandvik International din Bucuresti ACTIVITATI BANCARE: – vezi notele de mai sus referitoare la companii si alte conturi – compania si-a mentinut un cont necomercial: #4711-285-350-2 la BRCE – compania si-a mentinut, de asemenea, un alt cont la Societe Generale din Bucuresti
6
– potrivit lui Constantin Istrate, pe 27 aprilie, nu a existat nici un cont comercial al CRESCENT la BRCE – poate fi important faptul ca Departamentul Economic BRCE, sub conducerea lui Rodica Vlaicu, a avut grija de contul necomercial al firmei CRESCENT (dupa decembrie 1989, Rodica Vlaicu a fost imediat angajata de Voiculescu); – 3 mai – SWM l-a vizitat pe SG in B si directorul a asigurat-o ca vor coopera AUDITORI: – Potrivit scrisorii CRESCENT din 16.02.1989 – Coopers and Lybrand din Cipru (Telex 2046 – Raspuns”COLY – CY”). Partenerul insarcinat cu dosarul este, aparent, D. N. Papadopoulos FACILITATI PREZENTE: – cateva proprietati la adresa Aviator Zorileanu nr. 80 (sediul CRESCENT). Telex: 11817 (mesajul de raspuns este „Crent.R”) A SE URMARI: – sa se aiba in vedere si inspectarea altor proprietati ale CRESCENT; – sa se obtina accesul prin intermediul Ministerului de Finante, la conturile CRESCENT de la Societe Generale; – sumarul complet ale calatoriilor lui Dan Voiculescu si ai altor oameni de la CRESCENT, sa se obtina pasapoartele; – sa se afle cine ocupa fostele proprietati CRESCENT din Bucuresti; – sa se determine numele de inregistrare ale masinilor de la CRESCENT; NOTA: nu au fost observate detalii legate de achizitionarea masinilor in contul necomercial de la BRCE. Daca vom afla provenienta autovehiculelor, s-ar putea sa descoperim si alte conturi; – chestionati oamenii de la CRESCENT, inclusiv pe Dan Voiculescu; – SWM – 30 aprilie sa se afle daca scrisoarea de la John Edgington din 25.04.84 a fost prezentata politiei asutriece; – 30 aprilie – sa se obtina inregistrarile telefonice ale CRESCENT pentru numerele sale de telefon; – 30 aprilie – av. Ion Nestor se va intalni cu Rod Stamler pe 9 mai, in Cipru, pentru a cerceta in continuare situatia de acolo; – 1 mai – sa se obtina cel mai recent pasaport al lui Dan Voiculescu si sa se compare cu planurile de calatorie; – 1 mai – sa se obtina inregistrarile telefonice si telex ale CRESCENT; – 1 mai – sa se obtina detalii asupra regulilor care stabilesc modalitatile prin care bancile straine opereaza in Romania; A SE URMARI LISTA DIN 1 MAI: In Romania: – obtinerea pasaportului lui Dan Voiculescu – obtinerea inregistrarilor telex si telefonice – vezi Societe Generale – continuarea cercetarilor asupra grupului CRESCENT – RETINETI-L PE DAN VOICULESCU (sugestia lui SWN) – contactarea FTE care poate oferi detalii legate de afacerile CRESCENT
7
– cercetarea INCREST din Franta (potrivit SWM, asemanarea dintre nume sugereaza ca este posibil ca INCREST sa fie detinuta de CRESCENT) – de urmarit scaderea numarului de legi referitoare la bancile din Romania – Societe Generale si alte banci straine – bancile mixte din Romania: Frankfurt Bukarest Bank, MISR Bank In afara Romaniei: – sa se afle cine detine INCREST din Franta – investigatii asupra celorlalte companii ale CRESCENT” Fragmente din raportul KPMG – Peat Marwick Thorne KPMG – Peat Marwick Thorne Personal si confidential Raport catre Ministerul Justitiei din Romania „Firma de contabilitate juridica Peat Marwick Thorne si firma de avocatura Gowling, Strathy & Henderson (numita in continuare echipa Peat Marwick) au fost angajate de catre Ministerul Justitiei pentru Guvernul Romaniei, la 12 martie 1990, in urma unui contract in care se stabileau termenii si conditiile de angajare pe perioada 12 martie – 30 iunie 1990. Apoi a avut loc o intalnire la Geneva, intre 18-20 martie 1990, la care au participat persoane oficiale din Romania, diverse firme de avocatura si echipa Peat Marwick. La aceasta intalnire s-au analizat probleme ridicate de reprezentantii romani si s-a intocmit un aide-memoir in care se specifica o directie asupra careia se convenise pentru a se asigura un efort coordonat al tuturor partilor pentru Guvernul Romaniei. Echipa Peat Marwick a stabilit un cadru de ancheta si a inceput munca. La 5 aprilie1990, Robert Linadquist, Rod Stamler si Charles Smedmor au sosit in Bucuresti. Discutiile cu intreaga echipa de ancheta care includea reprezentanti din diverse ministere ale Guvernului Romaniei (numita in continuare echipa) au inceput imediat. In zilele ce au urmat, chestiuni care fusesera discutate la Geneva au fost minutios analizate. In plus, alte probleme au fost identificate, nu doar de catre reprezentantii diverselor ministere, ci si de catre echipa Peat Marwick ca rezultat al muncii de documentare, care a inclus intalniri la Washington cu reprezentanti ai Bancii Mondiale. Ca rezultat al acestor discutii, s-a alcatuit o lista cu 33 de proiecte si s-a convenit ca acestea vor servi ca prioritati pentru echipa de ancheta. Cele 33 de proiecte au fost listate in ordinea importantei. S-a mai convenit ca eforturile initiale de cercetari legate de aceste proiecte sa fie directionate catre familia Ceausescu, Banca Romana de Comert Exterior (….)
Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist
Anul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.
1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.
Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.
Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.
Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:
– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;
– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;
– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;
-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.
Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:
-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.
-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.
In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.
Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.
Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).
Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)
– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)
– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.
Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.
-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.
-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)
-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.
– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.
Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.
– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.
– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru
desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.
– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.
– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.
Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.
-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.
-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.
– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.
– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.
Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.
Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.
Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:
Primul Ministru – Adrian Nastase,
Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,
Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,
Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.
Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.
Cum a supravietuit Securitatea momentului 1989 prin intermediul SRI
Se împlinesc exact 12 ani de când a fost înfiintat Serviciul Român de Informatii (SRI) si tot atâtia ani de când opinia publică este mintită sistematic si fără rusine cu privire la componenta acestei structuri. Si Virgil Măgureanu, si Costin Georgescu, si Radu Timofte ne-au indus si ne mai induc în eroare, asigurându-ne rând pe rând că institutia din subordinea lor tinde să devină un serviciu de informatii modern, în cadrul căruia numărul fostilor ofiteri de securitate este într-un continuu regres. Ca să constatăm astăzi că, dimpotrivă, tot fostul organ represiv si informativ comunist face jocurile în SRI, numărul fostilor ofiteri de securitate fiind mereu prevalent atât în conducerea serviciului de la Bucuresti, cât si în conducerea sectiilor din provincie, precum si în toate compartimentele lui.
În certă ofensivă sunt si fostii ofiteri de securitate din rezervă, infiltrati în structurile economice, în institutiile financiare care gestionează bani publici si particulari, în Executiv si Legislativ. Au fost si mai sunt prezenti în fondurile de stat si particulare, în societătile de investitii financiare, în garda financiară si în sistemul vamal, si nu în ultimul rând în mecanismele de privatizare. Bob numărat, 54 de societăti particulare de protectie si pază sunt conduse de fosti ofiteri de securitate si toate se află într-un conflict permanent cu legile tării.
Au parazitat numeroase bănci, sub pretextul că le asigură protectia internă si externă, si băncile protejate de ei s-au prăbusit în serie.
Au înfiintat Banca Internatională a Religiilor, pe care tot ei au adus-o în stare de faliment, atunci când depozitele populatiei au ajuns la o dimensiune apetisantă. Apoi s-au strâns ciotcă în fel de fel de societăti de asigurări, cărora nu le prevedem un viitor strălucit. De altfel, în parte, previziunea noastră s-a si împlinit.
Într-o situatie extremă, s-au înrolat în masă sub drapelul marelui delapidator Sorin Ovidiu Vântu, mai abil decât ei în a scoate bani din cotloane la care n-aveau acces, fie din nepricepere procedurală, fie din alte ratiuni. Ce poate fi mai semnificativ decât faptul că peste 320 de rezervisti din fosta Securitate si SRI, umăr la umăr, au lucrat pentru acest personaj profund dubios, luându-si partea, fireste? De asemenea, ce poate fi mai semnificativ decât faptul că vigilentul nostru serviciu de informatii interne, când imperiul de carton al lui Sorin Ovidiu Vântu călărea creasta valului, s-a prefăcut că nu observă nimic?
Revenim la fostii ofiteri de securitate mentinuti în activitate în SIE si SRI. La vremea lui, Virgil Măgureanu ne aburea că în serviciul din subordinea sa ponderea acestora nu depăsea 15 la sută. Acelasi procent ni-l comunică triumfător si Radu Timofte, la distantă de un deceniu. Ce să însemne asta? Că cei decedati sau iesiti la pensie, din prima serie de 15 la sută, au fost înlocuiti pe parcurs cu fosti securisti adusi de acasă sau de la talcioc? Spre deosebire de directorii SRI, directorii SIE au avut măcar bunul simt să se tină departe de orice jonglerie cu cifre si, implicit, de ridicol.
Ani la rând ni s-a spus că fostii ofiteri de securitate din SIE si SRI erau mentinuti în serviciu exclusiv în calitate de specialisti. În cazul acesta, în ce era specialist generalul Dumitru Bădescu, sef de diviziune în SRI, dacă a reusit să ajungă bătaia de joc a unui informator de duzină? În ce era specialist generalul Corneliu Grigoras, sef de directie în SIE, dacă doi ziaristi mai putin cunoscuti si cu reputatie modestă au reusit să-l atragă într-o capcană din care a iesit jumulit de functie? La urma urmelor, în ce era specialist generalul Vasile Lupu, prim-adjunct al sefilor SRI sub două legislaturi, decorat si galonat si de Ion Iliescu, si de Emil Constantinescu? În loviturile sub centură pe care a încercat să le administreze lui Radu Timofte?
În realitate, s-au mentinut în SIE si SRI nu acei ofiteri de securitate care si înainte de 1989 s-au distins prin comportament civilizat si simt al măsurii, ci aceia care nu s-au sfiit să dea voiniceste din coate ca să iasă în fată, să lustruiască pantofii cui trebuia dintre politicienii nostri de paie, să poarte vorbe de colo-colo cu aerul că sunt buni si ei de ceva, sau să scoată la licitatie documente pretabile la operatiuni de santaj. Asa s-a umplut institutia condusă astăzi de Radu Timofte cu trăgători de sfori din culise, cu intriganti si ciurucuri. Si din activitate, si din rezervă, tocmai această categorie de fosti ofiteri de securitate a tulburat permanent apele climatului nostru social, fiind pregătită pentru orice eventualitate. Are garnituri care s-au solidarizat cu Puterea, dar are si garnitură de schimb, care vine tare din urmă cu Opozitia.
Semnul cel mai sigur al faptului că puterea în SIE si SRI nu se mai află în mâna unor directori în trecere pasageră prin institutiile respective, ci în mâna fostilor ofiteri de securitate, ni-l oferă ultimele două hotărîri majore care s-au adoptat sub presiunea acestora. Prima priveste SIE: de acum înainte, serviciul de spionaj se poate implica în activităti lucrative, adică poate înfiinta întreprinderi la gestiunea cărora, cu certitudine, organele de control financiar nu vor avea acces. Asa cum se proceda si pe vremuri, se va înfiinta un serviciu de control financiar special, alcătuit tot din fosti securisti.
În legătură cu această problemă, reamintim o declaratie a distinsului general Iulian Vlad din 31 martie 1990: “Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului institutiei si chiar bunului renume al tării de către asa-zisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unitătile externe UM 0544 si UM 0195, precum si UM 650 din securitatea internă. În afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din pretul de vânzare a mărfurilor si pe care statul oricum le-ar fi încasat în conditiile unor negocieri corecte, ofiterii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinatii cu străinii, nu de putine ori compromitătoare, iar controlul activitătii lor si al valutei nu era sigur. Tot atât de rău era si faptul că unitătile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create si care erau utile tării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securitătii această sarcină sau măcar de o reduce substantial, nu am reusit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atributie prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-si aducă contributia întregul aparat.” Este de înteles că fostii ofiteri de securitate din SIE, atunci când îsi aduc aminte că au lucrat si în CIE, ba chiar si în DIE, simt că-i furnică în palme gândindu-se la dolari si la euro. Dar cine ar fi putut să-si închipuie că un intelectual de talia lui Ioan Talpes, care a supervizat transformarea SIE în SA sau, eventual, SRL, ar fi putut intra cu o asemenea nonsalantă în rolul lui Tudor Postelnicu?
A doua decizie adoptată sub presiunea fostilor ofiteri de securitate, de data aceasta din SRI, este aceea de desfiintare a Academiei Nationale de Informatii. S-au invocat, ca pretexte, lipsa de fonduri si faptul că multi dintre absolventi nu se tin de angajament si nu se încadrează în SRI. Bine am mai ajuns! Fonduri pentru călătorii inutile în jurul lumii, cu avioane pline de neamuri, cotarle politice si gazetari tremurând de obedientă, se găsesc imediat. Însă pentru o scoală destinată formării unor ofiteri care să apere interesele tării nu se găsesc. Adevărul e altul: la ANI se învată mai multe decât la Scoala de securitate de la Băneasa, ceea ce îi deranjează în perspectivă pe securistii cu facultăti făcute la fără frecventă. Si cu diplome despre care se stie cum s-au obtinut si se mai obtin. Normal e si faptul că absolventii în cauză evită să se încadreze în SRI. Nici un om sănătos la minte, cu studii serioase, nu ar accepta să se bage slugă la un vânător de galoane asemeni lui Vasile Lupu sau la un fraier ca Dumitru Bădescu.
Pătrunderea fostilor ofiteri de securitate în Legislativ s-a operat ca în brânză. Ghiata a spart-o colonelul Stefan David, fost sef al Securitătii din Resita. Pe colonelul Ilie Merce nu-l putem acuza de nici o malversatiune, îl cunostea mai toată scriitorimea din Bucuresti si n-ar fi exclus să fi obtinut chiar si votul unor oameni de litere, curiosi să vadă cum se comportă un securist în democratie: ca pestele pe uscat sau ca râma în peste? Însă Ristea Priboi, uitând să-si decline calitatea de fost ofiter de securitate, a procedat ca un veritabil escroc. Mai mult, a asociat la escrocherie si Serviciul de Informatii Externe, care nu a comunicat CNSAS date exacte despre individ, cotizând la propria sa compromitere. Într-adevăr, după o asemenea experientă, ce încredere se mai poate avea în semnalările, sintezele si verdictele acestui serviciu? Totusi, mult mai periculoasă se arată a fi pătrunderea fostilor ofiteri de securitate în Executiv. Sub masca de consilieri, misună peste tot, ca niste termite. Numai în jurul primului nostru ministru am identificat vreo sase-sapte bucăti, în fruntea lor agitându-se acelasi Ristea Priboi.
Dacă primul nostru ministru s-ar numi Voronin sau Lukasenko, faptul ar fi explicabil. E mai greu de răspuns la întrebarea cum de suportă titratul distant Adrian Năstase un sărăcut cu duhul asemeni colonelului Ristea Priboi, pe care până si fostii lui colegi de serviciu îl detestă ca pe un gunoi, gratulându-l cu duiosul apelativ: “Porcule!” Ce învată Adrian Năstase de la generalul Constantin Silinescu, un nimeni în bransă? Dar de la generalul Mihai Caraman, care făcea spionaj cu posteriorul spre inamic? Ca să nu mai vorbim si de altii, ceva mai mărunti, dar mai abili în a se pierde în vegetatia din savana Puterii, confundându-se cu diverse repere difuze din peisaj. Pluteste în aer ideea că, după un cult al personalitătii exhibat ca la carte, ne asteaptă o dictatură. Deocamdată, Nicolae Ceausescu are motive temeinice să fie gelos: el vorbea numai două ore pe zi, pentru că atât dura programul Televiziunii Române. În schimb, Adrian Năstase vorbeste natiunii din zori până în noapte si uneori după miezul noptii, pentru că avem acum televiziuni mult mai multe, cu programe non-stop. Despre dictatura la gândul căreia freamătă si Adrian Năstase, si trogloditul său consilier Ristea Priboi, vom vorbi altădată. Când va fi prea târziu pentru ei.
P. S. Anexăm selectiuni dintr-o listă continând peste 1600 de nume de fosti ofiteri de securitate, care se tot perindă prin SRI, prin SIE si prin alte structuri ceva mai civile, începând din 1990, până în zilele noastre. Spre a nu fi acuzati că divulgăm secrete de stat, am evitat să dezvoltăm demostratia pe schema actuală a SRI. În împrejurările de acum, o eventuală anchetă nu s-ar întreba ce caută securistii despre care e vorba în schemă, ci cum a ajuns schema la niste observatori neluati în calcul.
Armagedon 7 / Anexă
- Ion Adamescu
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel si încadrat în sectia din Timisoara. A colaborat la deconspirarea dosarului de informator al lui Virgil Măgureanu, fapt pentru care a fost trecut în rezervă, la 16 aprilie 1996. - Aldea
Fost ofiter în Directia a IV-a a Securitătii. În prezent, locotenent colonel, sef de sectie în cadrul Directiei Generale de Informatii a Armatei. - Aleca
Fost ofiter de securitate din Râmnicu Vâlcea, recuperat de SRI sub gradul de maior. La două luni după evenimentele din decembrie 1989, a reluat în supraveghere spitalul judetean din localitate, obiectivul său anterior revolutiei. - Constantin Alexa
Fost ofiter de securitate, reciclat în SRI. A deconspirat din proprie initiativă dosarul Z 4848, dezvăluind că Francisc Baranyi a fost informator al Securitătii, fiind ulterior îndepărtat din serviciu si actionat în justitie. - Stefan Alexie
Fost general de securitate, fost sef al Directiei de contraspionaj si secretar de stat în Ministerul de Interne, înainte de decembrie 1989. În anii ’90, pe parcursul unei perioade destul de întinse, a fost consilier al controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, care a avut o contributie esentială la falimentarea Fondului National de Investitii. - Vasile Alexoaie
Înainte de 1989 a fost seful Securitătii din Roman. După decembrie 1989 a fost cooptat în cunducerea SRI din Iasi. După trecerea în rezervă a devenit presedintele Fondului National de Investitii din Iasi si director al filialei locale a firmei Gelsor a controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. - Valer Andreica
Fost ofiter de securitate, preluat în SRI sub gradul de maior. Initial a lucrat la sectia din Târgu Mures. În iulie 1998 a fost transferat în functia de adjunct al sefului sectiei SRI Cluj. - Andrei Andronic
Fost ofiter de securitate. Preluat în SRI, a fost înaintat la gradul de colonel si avansat în functia de sef al sectiei SRI Iasi. - Octavian Stelian Andronic
Fost colonel în serviciul de spionaj al Securitătii, sef al rezidentelor din Olanda si Israel. Ca urmare a profesionalismului său precar, în ultima perioadă a regimului comunist nu a mai fost acreditat în străinătate, activând în cadrul serviciului AVS (aport valutar special). Reactivat în SRI în calitate de consilier economic al lui Virgil Măgureanu, îsi instalase un sediu pe str. Londra, sub acoperirea firmei fantomă Eson SRL, la care era actionară si sotia ziaristului Octavian Andronic. Din pozitia de consilier, Octavian Stelian Andronic a vândut SRI-ului o serie de documente existente demult în arhivele fostei Securităti, referitoare la tablourile scoase din tară de fostul Rege Mihai si la tentativele acestuia de a le valorifica prin intermediul unor firme de licitatie din Occident. Firma Eson SRL si-a încetat activitatea ca urmare a unor semnalări ale presei. - Vasile Angelescu
Fost ofiter superior în serviciul de spionaj al fostei Securităti, bănuit de legături cu agentura KGB din România. După evenimentele din decembrie 1989, a fost înaintat la gradul de general si promovat în functia de prim adjunct al directorului noului Serviciu de Informatii Externe. Fiul său, Mircea Angelescu, personaj important al FSN-ului anilor ’90, a fost implicat ca actionar în afacerile dubioase ale firmei SC Macons & Co SA, înregistrată în Belgia. Apoi a devenit sef de cabinet al presedintelui Ion Iliescu. - Constantin Anghelescu
Fost ofiter superior de securitate. Până în decembrie 1989 a fost seful UM 107/AVS (aport valutar special) din cadrul Centrului de Informatii Externe, unitate specializată în contrabanda de stat. În 2000 era vicepresedinte al Clubului de fotbal Rapid. - Marin Antonie
Fost ofiter de securitate. S-a numărat printre primii adjuncti ai sefului sectiei SRI Dolj. - Apăvăloaie
Fost ofiter al Directiei a IV-a a Securitătii. În prezent, locotenent colonel, sef al serviciului financiar, în cadrul Directiei Generale de Informatii a Armatei. - Apostolescu
Fost ofiter de securitate, încadrat în Directia a V-a, însărcinată cu paza lui Nicolae Ceausescu si a celorlalti demnitari comunisti. În prezent este seful sectiei SRI din Brasov. - Petre Arsene
Fost ofiter de securitate. Din pozitia de rezervist, a coordonat înfiintarea la Râmnicu Vâlcea a unei agentii dubioase de detectivi particulari, care s-a implicat ilegal în mineriada din septembrie 1991. Mai târziu, s-a constatat că asa-zisa ANISE (Agentia Natională de Investigatii si Securitate Economică) s-a înfiintat pe temeiul unor acte false. - Gheorghe Atudoroaie
Fost ofiter de securitate la Timisoara, implicat în represiunile din decembrie 1989. După ce a fost sustras atentiei organelor de justitie, SRI l-a recuperat sub gradul de colonel. O vreme a fost sef al Diviziunii de protectie. Costin Georgescu a încercat să-l numească sef al Centrului Operativ Zonal Oradea al SRI, dar numirea a fost contramandată, ca urmare a protestelor societătii civile. - Alexandru Avram
Fost colonel de securitate în cadrul UM 0225, unitate a Centrului de Informatii Externe destinată să infiltreze organizatiile emigratiei anticomuniste si să combată emisiunile posturilor de radio străine care emiteau în limba română. După decembrie 1989 a mai rezistat câtiva ani în serviciul de spionaj, din care a fost apoi trecut în rezervă, deoarece nu cunostea nici o limbă străină. Împreună cu alti fosti ofiteri de securitate, a reusit să sustragă diferite documente confidentiale ale Societătii de asigurări Astra, dezlăntuind împotriva conducerii acesteia o acerbă campanie de presă, prin interpusi. În consecinta acestei campanii, conducerea Astrei a fost schimbată. După acest moment, Alexandru Avram a devenit director adjunct al sucursalei din Bucuresti a Societătii de asigurări Astra, desi nu are nici o pregătire în materie. - Baciu
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de maior. A fost primul ofiter al noii institutii informative care a devenit obiectul unui scandal public, atunci când a încercat să reactiveze un fost informator. - Vasile Badea
Fost ofiter în cadrul Directiei a IV-a a Securitătii. În prezent, locotenent colonel, adjunct de sef de sectie în Directia Generală de Informatii a Armatei.
Ion Balea. Colonel în rezervă al fostei Securităti. În iulie 1992, mai multi tărănisti din judetul Arges l-au acuzat că s-ar fi infiltrat în organizatia locală a PNTCD, în beneficiul actualului SRI. - Alexandru Balogh
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI. În 1998, era seful serviciului de filaj al sectiei SRI din Cluj. - Bogdan Baltazar
Conform afirmatiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de presedintele Ion Iliescu, înainte de decembrie 1989 a fost ofiter acoperit de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost membru marcant în conducerea Partidului Democrat. În prezent este presedinte al Băncii Române de Dezvoltare. - Dumitru Bădescu
Fost ofiter de securitate. Preluat de SRI, a ajuns general, în decembrie 1994, si a condus Diviziunea de contrainformatii economice. A jucat un rol important în deturnarea anchetei asupra afacerii “Tigareta 2”, participând efectiv la falsificarea dosarului întocmit de Procuratura Militară. A fost destituit ca urmare a utilizării stupide a unui informator, care l-a divulgat presei. Felul în care s-a lăsat atras în capcană a atestat nivelul lamentabil al profesionalismului său. Ulterior a fost numit consilier al directorului SRI. - Domitian Băltei
Fost colonel în serviciul de spionaj al Securitătii, adjunct de sef de rezidentă la Londra si Tokio, apoi sef al rezidentei din Köln. Îndepărtat din serviciu pentru comportament imoral si implicare în felurite afaceri în favoarea generalilor Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa. După trecerea în rezervă a devenit cadru didactic la Academia “Stefan Gheorghiu”. După decembrie 1989, s-a infiltrat în anturajul lui Corneliu Vadim Tudor, pe care l-a intoxicat cu informatii dintre cele mai fanteziste, dintre care unele puteau compromite relatiile externe ale tării. Când presa i-a dezvăluit trecutul de securist, presedintele Partidului România Mare a renuntat la serviciile lui de consilier politic. - Ionel Bidireci
Fost ofiter superior de securitate. În prezent general, seful Diviziunii contrainformative din Serviciul Român de Informatii. - Roxana Bichel
În ultimul timp a fost frecvent semnalată de presă în anturajul staffului care conduce Executivul si al Ministerului Privatizării. Membră a consiliilor de administratie a unui număr multiplu de societăti economice. Dacă provine cumva din familia lui Ivan Bikel, fost colonel în Directia de Informatii Externe, care a actionat cândva si sub acoperirea de reprezentant din România al firmei vest-germane Franz Kirchfeld, atunci întelegem despre cine si despre ce este vorba. - Mihai Bichir
Fost ofiter în serviciul de spionaj al Securitătii, reciclat în SIE sub gradul de colonel. Director al Directiei E 101 (Europa, SUA, Canada, organismele internationale). Contează ca om al lui Teodor Melescanu, cu care a colaborat la Geneva si care l-a propulsat în functie. - Ioan Bidu
Fost ofiter de securitate. În prezent loctiitor al rectorului Academiei Nationale de Informatii, care pregăteste viitori ofiteri pentru SRI. - Cornel Biris
Fost ofiter de securitate, recuperat în SIE. La 30 noiembrie 1999, a fost îănaintat la gradul de general de brigadă. Sef al diviziei pentru analiza crizelor si adjunct al directorului SIE. Trecut în rezervă în februarie 2002, la cererea lui Gheorghe Fulga. - Ion Bodunescu
Fost colonel de securitate, fost sef al inspectoratelor judetene ale MI din Dolj, Mehedinti si Teleorman. Până în 1989, s-a ilustrat si în plan publicistic, cu lucrări redactate de negri. În ciuda faptului că a fost prins cu un plagiat grosolan, s-a dedicat în continuare acestui hobby. În primii ani ’90, putea fi întâlnit în paginile publicatiilor România Mare, Politica si Europa, cu articole insipide, nostalgice si revendicative, marcate, fireste, de un patriotism ardent. - Titu Bondoc
Fost ofiter de securitate, preluat în SRI si numit adjunct al sefului sectiei SRI Gorj. În iunie 1990 a dirijat afluxul minerilor spre Bucuresti. Ulterior a fost trecut în rezervă, sub gradul de colonel. În mai 2001 se mai afla în urmărirea penală a Sectiei Parchetelor Militare, pentru subminarea puterii de stat. - Liviu Borcea
Fost ofiter de securitate, fost comandant de lagăr la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Datorită comportamentului său criminal, au pierit zeci de detinuti politici si de drept comun. După 1990 era pensionar la Cluj si nimeni nu l-a tras la răspundere pentru crimele sale. - Ion Botofei
Fost colonel de securitate, însărcinat cu asigurarea sigurantei traseelor pe care circula Nicolae Ceausescu în capitală. O vreme a fost si loctiitor al comandantului Securitătii Municipiului Bucuresti. După o scurtă reciclare în SRI, a fost desemnat sef al Asociatiei fostilor ofiteri SRI, de fapt o asociatie a fostilor ofiteri de securitate. Asigura legătura dintre fostii securisti din conducerea SRI si securistii trecuti în rezervă. - Valentin Constantin Bretfelean
Fost ofiter de securitate. Până în septembrie 2001, sub gradul de maior, a condus sectia SRI Maramures. Demis si trimis în fata Consiliului de Judecată al SRI, pentru abateri grave de la regulamentele institutiei. Până în prezent nu s-a pronuntat vreo sanctiune împotriva sa. - Nicolae Briceag
Fost colonel de securitate. A executat sumar cel putin o duzină de oameni, fără ca acestia să fi fost condamnati la moarte, fapte stabilite chiar de fostele autorităti comuniste. După 1990, era pensionar la Cluj si nimeni nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale. - Doru Blaj
Fost ofiter în Directia a IV-a a Securitătii. În prezent, locotenent colonel, sef de sectie în cadrul Directiei Generale de Informatii a Armatei. - Constantin Bucur
Fost ofiter de securitate, reciclat în SRI, unde s-a specializat în interceptări ale convorbirilor telefonice. A pus la dispozitia presei mai multe casete lipsite de concludentă, implicând institutia într-un scandal nedorit. A fost îndepărtat din serviciu si, la 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel l-a condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare. Ulterior, ca membru al Partidului România Mare, a candidat în alegeri si a devenit deputat al Parlamentului României. - Vasile Buliga
Fost ofiter de securitate. În ultimii ani, a fost angajat al trustului Gelsor, patronat de controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. - Marius Tertulian Burdusel
Fost ofiter de securitate. După decembrie 1989, a fost reîncadrat în SRI si a avansat până la functia de sef al sectiei din Pitesti. - Florin Calapod
Fost ofiter superior de securitate. După decembrie 1989, a devenit comandantul UM 0215, unitate informativă si contrainformativă a Ministerului de Interne, pe care a încercat s-o transforme într-un serviciu paralel SRI. În repetate rânduri, oferind exemple concrete, presa a semnalat că UM 0215, sub conducerea lui Florin Calapod, făcea politie politică, în detrimentul îndatoririlor ei regulamentare. După ce a fost trecut în rezervă s-a implicat în niste afaceri suspecte cu o firme americane si australiene, care distribuiau ilegal Viagra prin Internet. A apărut si în unele emisiuni televizate, dând lectii natiunii despre ce înseamnă un serviciu de informatii. - Cornel Caraba
Fost ofiter de securitate, în cadrul UM 0110. În ultima perioadă a regimului comunist, a lucrat în serviciul de spionaj al Securitătii, respectiv UM 0544, de unde, în 1986, a fost detasat la Cluj. După decembrie 1989, a fost reîncadrat în SRI, avansând până la gradul de colonel si functia de sef al sectiei SRI Cluj. Presa a semnalat că ar fi fost unul din artizanii planului Cristal ’96, care viza supravietuirea si mentinerea influentei fostei Securităti în conditiile prăbusirii regimului comunist. Datorită unor relatii neortodoxe cu mediile economiei subterane din Transilvania, a intrat în colimatorul presei locale si centrale. În iulie 1998, a fost înlocuit în functie, fiind transferat în centrala SRI de la Bucuresti. - Mihai Caraman
General de securitate în retragere. Între anii 1958-1968, în calitate de sef al rezidentei de spionaj din Paris, a condus cunoscuta “retea Caraman”, care a izbutit să sustragă unele documente din cadrul sediului NATO. Ulterior, a fost seful diviziei de contrainformatii a Directiei de Informatii Externe. După dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, a fost detasat în functii marginale si, în cele din urmă, trecut în rezervă. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a fost numit sef al Centrului de Informatii Externe, devenit ulterior Serviciul de Informatii Externe. Anomalia era evidentă: serviciul de spionaj al unei tări care aspira să intre în NATO era lăsat la mâna unui personaj care spionase NATO. Mihai Caraman a fost înlocuit din functie în mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Woerner, secretar general al NATO. În prezent, acelasi Mihai Caraman este consilier particular al premierului Adrian Năstase. - Cristian Călinoiu
Fost ofiter de securitate. După decembrie 1989, reîncadrat în Brigada Antiteroristă, sub gradul de locotenent colonel, a făcut parte din efectivele acesteia dizlocate la Aeroportul International Otopeni. În 1992, s-a constatat că livra informatii de serviciu revistei Europa, editată de Ilie Neacsu, actual deputat al PRM. - Traian Chebeleu
Conform afirmatiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de presedintele Ion Iliescu, înainte de 1989 a fost ofiter acoperit de securitate în cadrul Ministerului de Externe. În anii ’90, a devenit consilier prezidential si purtător de cuvânt al presedintelui Ion Iliescu. Sub regimul lui Emil Constantinescu, s-a repliat în diplomatie. - Marin Ciausescu
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de căpitan. Ofiter în cadrul serviciului de filaj al sectiei SRI din Cluj. - Traian Ciceo
Fost ofiter în serviciul de spionaj al Securitătii. Înainte de decembrie 1989, a lucrat la Paris, sub acoperire diplomatică. Au existat suspiciuni că ar fi fost racolat de serviciile speciale franceze. Cu toate acestea, a ajuns în SRI general de brigadă. A actionat în directia contracarării iredentismului, extremismului si separatismului pe motive etnice. În martie 1998, datorită înclinatiilor sale bahice, a fost îndepărtat din SRI. - Cigan
Fost ofiter de securitate. În prezent, avocat în Baroul din Bihor. După cum a semnalat presa, mituind unde trebuia, si-a propulsat sotia în functia de vicepresedintă la Curtea de Apel Oradea. - Ciovică
Fost ofiter de securitate. În SRI, a devenit sef al Centrului Operativ Zonal Târgu Mures. Trecut în rezervă în 1998. - Cismaru
Fost ofiter de securitate, originar din judetul Vâlcea. În SRI, sub gradul de maior, a devenit sef al sectiei din Bacău. - Stefan Floricel Coman
Începând din 1968, a fost ofiter de securitate în fosta Unitate Specială “T”, UM 0634, abilitată în ascultarea convorbirilor telefonice. După evenimentele din decembrie 1939, a devenit comandant al Serviciului de Telecomunicatii Speciale din subordinea Consiliului Suprem de Apărare a Tării. - Costel Ciucă
Fost ofiter al Directiei de Informatii Externe a Securitătii. Strâns legat de persoanele implicate în afacerea de contrabandă “Tigareta II”. Strâns legat de Amer Obeid, presedintele Ligii Irakienilor din România. - Valentin Ciucă
Fost ofiter de securitate, arestat în decembrie 1989 si anchetat în lotul Timisoara. După doi ani si ceva a fost eliberat din detentie, din lupsă de probe. Împreună cu Radu Tinu a fondat societatea Tival Impex SRL, care a prosperat în timpul embargoului impus Iugoslaviei. - Cocos, Gheorghe
Fost ofiter superior în serviciul de spionaj al Securitătii. A lucrat în Italia, sub acoperirea de sef al Agentiei economice din Milano. În urmă cu mai multi ani, avea interdictie de a intra în spatiul peninsular. În prezent, administrează o parte din firmele lui George Constantin Păunescu. - Constantin Constantin
Fost ofiter de securiotate. În 1998, sub gradul de colonel, era seful serviciului personal de la UM 0215. Este rudă apropiată a lui Viorel Hrebenciuc. - Marian Cornaciu
Fost ofiter în Directia de Informatii Externe a Securitătii. A lucrat la întreprinderea de comert exterior “Dunărea”. După evenimentele din decembrie 1989, s-a privatizat, specializându-se în comertul cu hrană concentrată pentru vite. În prezent, este membru marcant al Partidului Umanist Român, prezidat de Dan Voiculescu. - Corneci
Fost colonel de securitate. În prezent, face parte din conducerea SRI si se ocupă de problema spinoasă a cadrelor. - Valeriu Corsatea
Fost ofiter de securitate. În SRI a fost loctiitor al comandantului Brigăzii Antiteroriste. În decembrie 1994 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. În 1998 a fost transferat în functia de adjunct al sefului unei diviziuni informative din SRI. - Neagu Cosma
General de securitate, fost sef al Directiei a III-a de contraspionaj, fost comandant al Scolii de ofiteri de securitate de la Băneasa. După trecerea în rezervă, a devenit presedinte executiv al Automobil Clubului Român. În 1990 a fost reactivat în SRI ca sef al Serviciului de Inspectii si consilier al lui Virgil Măgureanu. Curând, s-a renuntat la serviciile lui. Generalul Gheorghe Diaconescu a afirmat într-un interviu că Neagu Cosma ar fi încercat să ajungă la niste dosare problematice din arhivele fostei Securităti. - Lucian Costache
Fost căpitan de securitate la Inspectoratul MI din Buzău. Colabora cu Petrică Dinu în recrutarea informatorilor. După evenimentele din decembrie 1989, a fost încadrat în Inspectoratul judetean de politie Buzău. - Gheorghe Cotoman
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de locotenent colonel. În 1994 era loctiitor al sefului Formatiunii J. - Ovidiu Crăciun
Fost ofiter de securitate. În prezent locotenent colonel, seful sectiei SRI din Piatra Neamt. - Dumitru Cristea
Psiholog de formatie, una dintre cele mai păguboase achizitii pe care Virgil Măgureanu le-a operat din viata civilă. Ca adjunct al duirectorului SRI si rector al Institutului National de Informatii, a fost rapid avansat la gradul de general, însă niste relatii suspecte cu studente din subordinea sa l-au descalificat moral si a fost nevoit să renunte la functie. Nu ar fi exclus să fi fost lucrat de fostii ofiteri de securitate din conducerea SRI, care l-au tratat ca pe un corp străin. - Mircea Croitoru
Fost ofiter în serviciul de spionaj al Securitătii. O vreme a lucrat sub acoperire diplomatică la Londra, fiind rechemat din post în 1978, în conditii nu tocmai clare. Sub regimul lui Emil Constantinescu, a fost numit ambasador la Oslo, chestiunea fiind comentată nefavorabil în presă. - Florentin Danciu
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de locotenent colonel. În 1994 se afla la comanda Diviziunii E. - Mihai Darie
Fost ofiter de securitate, în perioada 14 aprilie 1976 – 15 aprilie 1990, când a fost trecut în rezervă. Înainte de decembrie 1989, avea în supraveghere spitalul Fundeni. În 1990 s-a reciclat în functia de sef al comisiei economice a Frontului Salvării Nationale. În acelasi timp, a înfiintat si condus diverse firme particulare. A revenit în planul public, în calitate de secretar general al Prefecturii bucurestene. În 1997 era secretar executiv al Partidului Democrat. Ca orice fost securist care se respectă, dispune de un certificat de luptător pentru victoria revolutiei române. - Gheorghe Dascălu
Fost ofiter acoperit al DIE. Fizioterapeut, stabilit în Italia, la Desenzano, provincia Brescia. Implicat în afacerea de contrabandă “Portelanul”. În 2000 era semnalat că avea cetătenie germană si română si act de identitate italian. - Stefan David
Fost colonel de securitate cu un trecut dubios. Până în 1985 a condus serviciul de securitate din judetul Caras-Severin. În legislatura 1992-1996 a fost deputat din partea Partidului Socialist al Muncii. - Daniel Dăianu
Fost ofiter al serviciului de spionaj al Securitătii, fapt pe care l-a recunoscut personal, după ce a devenit ministru al finantelor în guvernul Victor Ciorbea. Primul ministru l-a apărat, afirmând că nu ar fi făcut politie politică. - Aurelian Deaconescu
Fost ofiter de securitate. În prezent sef al Serviciului Fraude din cadrul societătii de asigurări Astra. A fost implicat în fraudarea societătii în favoarea lui Sorin Ovidiu Vântu. - Constantin Decu
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. La mijlocul anilor ’90, era seful sectiei SRI din Constanta. - Dumitru Diaconescu
Fost colonel de securitate, sef de cadre al Securitătii Municipiului Bucuresti. După decembrie 1989 a patronat firma Aliance Coop, implicată în trafic de armament. Avea relatii de finantare oculte cu Bankcoop, bancă falimentată cu bună stiintă, si cu firma militară Romtehnica. - Gheorghe Diaconescu
Fost colonel în Directia a III-a de contraspionaj a Securitătii. După decembrie 1989, a devenit adjunct al directorului SRI. Îndepărtat din serviciu pentru detinerea ilegală a unor documente ale fostei Securităti, pentru alcoolism si mânuirea incorectă a unor fonduri valutare. Ulterior, a asigurat protectia informativă a combinatiilor omului de afaceri Costel Bobic. - Nicolae Dincă
Fost ofiter de securitate, preluat în SRI sub gradul de maior. Initial a lucrat în sectia SRI Timis. În iulie 1998 a fost transferat în functia de adjunct al sefului sectiei SRI Cluj. - Petrică Dinu
Fost căpitan de contrainformatii la Securitatea judetului Buzău, unde, sub acoperirea reprezentantei Frigo-Service, organizase un centru de recrutare a informatorilor. După evenimentele din decembrie 1989 a devenit seful serviciului de protectie a cadrelor din Inspectoratul judetean de politie Buzău si a fost implicat în filajul si sicanarea opozantilor regimului lui Ion Iliescu. - Doban
Fost ofiter de securitate, specializat în partide politice burgheze si fosti condamnati politici. Este cel ce a gestionat dosarul de urmărit informativ al filosofului Constantin Noica. În SRI, în vara lui 2000, sub gradul de colonel, era coordonatorul sectorului servicii paralele de informatii din Diviziunea A a SRI. - Dimitrie Dobre
Fost ofiter superior în serviciul de spionaj al Securitătii, care si-a continuat activitatea si după decembrie 1989, în Serviciul de Informatii Externe. În martie 1998, după ce a fost avansat la gradul de general, a fost trecut în rezervă. - Vasile Doros
Fost colonel de securitate, fost sef al sectiei SRI din Bacău, pe care a condus-o timp de opt ani. Prin fiul său, Claudiu Doros, a condus filiala Fondului National de Investitii din Bacău, institutie falimentată deliberat de Sorin Ovidiu Vântu. - Dragoman
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub grasdul de colonel. În 1998 era seful sectiei SRI din Arad. - Ion Drăgoi
Fost ofiter de securitate în UM 0110. După momentul decembrie 1989 a devenit sef de sectie la revista Politia Română. După trecerea în rezervă, s-a încadrat la diverse publicatii, între care si revista Expres (seria Cornel Nistorescu).În prezent, caută sponsori pentru editarea unei publicatii de spionaj si contraspionaj. - Artur Dumitrescu
Procuror, colaborator activ al Securitătii înainte de decembrie 1989. Între altele, a fost cel ce i-a anchetat pe cei ce manifestaseră împotriva regimului comunist la Brasov, la 15 noiembrie 1987. Pentru zelul prestat atunci a fost avansat în functie, mentinându-si prerogativele si după răsturnarea regimului lui Nicolae Ceausescu. În 1998 a fost delegat să ancheteze afacerea de contrabandă “Tigareta II”, adică să steargă urmele implicării serviciilor secrete în această malversatiune. - Gheorghe Dumitrescu
Fost ofiter de securitate. La data derulării operatiunii de contrabandă “Tigareta II” era căpitan în cadrul serviciului de filaj al SRI. - Vasile Dumitru
Fost colonel de securitate în serviciul de spionaj. A lucrat acoperit ca atasat de presă la Londra. După decembrie 1989, trecut în rezervă, s-a reciclat ca ziarist la trustul de presă Expres. Publică diverse articole, când poate si unde poate, în care exaltă ineptia institutiei din care a făcut parte cândva. - Nicodim Farcas
Fost ofiter de securitate, reciclat de SRI sub gradul de locotenent colonel, subaltern al colonelului Gheorghe Moldovan în cadrul sectiei SRI Maramures. A fost semnalat că furniza PUNR informatii din interiorul serviciului. - Virgil Faur
Fost ofiter în serviciul de spionaj al Securitătii, reciclat în SIE sub gradul de colonel. - Filip
Fost ofiter de securitate, CI-st la comandamentul armatei din Cluj. Recuperat de SRI, sub gradul de colonel. - Florea
Fost ofiter de securitate. În SRI, sub gradul de maior, a fost sef al sectiei SRI din Harghita. - Gheorghe Alexandru Florea
Fost ofiter de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. În 1994 era seful secretariatului general al SRI. - etcccccccccccccccccccccccccccccccc
Reporteri fără Frontiere a dat în judecată Facebook, pentru discurs instigator la ură
Organizaţia Reporteri fără Frontiere (RSF) a intentat un proces împotriva Facebook în Franţa pentru discurs instigator la ură şi răspândirea de informaţii false, a declarat marţi într-un comunicat RSF, relatează Reuters, via Agerpres.
Într-un proces deschis la Paris, RSF acuză Facebook că permite proliferarea la scară largă a discursului instigator la ură – în special împotriva jurnaliştilor – şi a informaţiilor false, în pofida promisiunilor gigantului Internetului, de a oferi un mediu online sigur.„Folosind analize ale experţilor, mărturii personale şi declaraţii de la foşti angajaţi ai Facebook, procesul intentat de RSF demonstrează că acesta (Facebook) permite ca dezinformarea şi discursul instigator la ură să se răspândească pe reţeaua sa … contrar afirmaţiilor conţinute în condiţiile de furnizare a serviciilor sale şi prin intermediul reclamelor sale”, a afirmat organizaţia nonguvernamentală.
Un purtător de cuvânt al Facebook Franţa a declarat că nu poate comenta imediat iniţiativa RSF.
Reporteri fără Frontiere a declarat că o hotărâre judecătorească împotriva Facebook în Franţa are potenţialul de a avea un impact global şi că organizaţia are în vedere să intenteze procese similare în alte ţări.
RSF a adăugat că procesul se referă la Facebook Franţa şi Facebook Irlanda şi se bazează pe codul penal francez, conform căruia companiile care utilizează practici comerciale înşelătoare sunt pasibile de amenzi de până la 10% din cifra de afaceri anuală.
Romprest a finanţat o campanie mediatică de defăimare a primarului Clotilde Armand
Noi dezvăluiri în „războiul gunoaielor”, de la Sectorul 1, dintre Clotilde Armand şi Romprest.
Într-un comunicat de presă semnat de directorul general Romprest, Beniamin Cioantă Păcuraru, reprezentantul grupării lui Maricel Păcuraru din compania de salubritate, compania anunță că o parte dintre acționari folosesc banii companiei pentru a finanța o campanie de denigrare a primarului Sectorului 1, Clotilde Armand.
„Aceleași persoane care se plângeau în mod public cu ceva timp în urmă că Romprest nu are bani pentru plata serviciilor de salubrizare și amenințau cu suspendarea activității de salubrizare, încearcă acum să sustragă sume exorbitante din banii companiei ROMPREST pentru realizarea unor acțiuni în interesul lor propriu, de defăimare a Primarului Sectorului 1 București, Clotilde Armand”, se arată în comunicatul citat.
De asemenea, conducerea Romprest face un apel către autoritățile statului să se autosesizeze în acest caz.
(PCR-PILE, RELATII, CUNOSTINTE=psd) -Un nou scandal cu medici falsi. Politia a descins la un cabinet stomatologic din Capitala
“Astazi, 23.03.2021, politisti din cadrul Directiei Generale de Politie a Municipiului Bucuresti – Serviciul de Investigatii Criminale, sub supravegherea Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 3, pun in aplicare doua mandate de perchezitie domiciliara in Municipiul Bucuresti, dintre care unul la sediul un cabinet medical neautorizat, intr-un dosar penal in care sunt efectuate cercetari sub aspectul savarsirii infractiunilor de inselaciune, exercitare fara drept a unei profesii sau activitati, vatamare corporala din culpa, fals material in inscrisuri oficiale, falsificarea de instrumente oficiale si folosirea instrumentelor false”, a transmis Politia Capitalei.
Nu mai avea drept de libera practica
“Din probatoriul administrat a rezultat presupunerea rezonabila ca fara a avea drept de
libera practica, doua persoane, o femeie si un barbat, ar fi exercitat in perioada 2017-2021, intr-un cabinet stomatologic neautorizat din Bucuresti, profesia de medic stomatolog. Astfel ar fi indus in eroare pacientii, fiind produse vatamari corporale, precum si un prejudiciu de aproximativ 60.000 de lei.
De asemenea, a reiesit faptul, ca fara drept, cele doua persoane ar fi eliberat si retete pentru tratamente medicale.
Cele doua persoane urmeaza a fi audiate la sediul Serviciului Investigatii Criminale din Politia Capitalei.
Urmeaza a fi audiate si alte persoane.
Cercetarile sunt continuate sub supravegherea Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 3″, a mai transmis Politia.
Acesta nu este primul scandal privind profesarea medicinei fara a avea dreptul. La inceputul anului, politistii au facut doua perchezitii domiciliare in Targoviste, la o persoana banuita de inselaciune si exercitarea fara drept a unei profesii sau activitati.
Este vorba despre o femeie de 46 de ani care in perioada 1999-2019 a lucrat la Spitalul Judetean Targoviste. In 2019 si-a dat demisia.
Conform anchetatorilor, falsa doctorita a urmat timp de doi ani cursurile Universitatii Hyperion, insa nu a promovat examenele si a fost exmatriculata. Diploma de licenta falsificata atesta ca a terminat cursurile Facultatii de Psihologie si Sociologie Bucuresti din cadrul Universitatii Hyperion. Avea si un atestat falsificat de libera practica, insa nu figureaza la Colegiul Medicilor ca psiholog.