Publicat la:
Septembrie 30, 2013
Fermierii nu vor putea singuri să ştie ce să facă?
Să păstreze în sol puţina apă pe care natura o mai oferă?
Să semene cu cât mai puţine treceri şi cu agregate care să închidă cât mai bine capilarele? Să oprească evaporaţia prin mobilizarea solului? Să se ocupe de managementul buruienilor pentru ca eventuală mobilizarea solului să nu amplifice evaporaţia ci să o blocheze?
Să facă fertilizarea în armonie cu natura, să caute soluţii care să minimizeze consumul plantelor şi să maximizeze valorificarea resurselor în produsul final, să renunţe la agricultura clasică şi să înveţe o agrotehnică conservativă, care să păstreze apa şi nutrienţii în sol, să regenereze forţa solului, ori să se lupte cu Morile de vânt de la Bucureşti şi, în curând şi cu Pietrele REGIONALE si Bruxell-eze.
Provocări şi necunoscute îi prind pe picior greşit pe micii fermieri
Fermierii sunt puşi în faţă unor provocări legate de adaptare, de măsuri care să rentabilizeze activitatea, de domesticirea mediului şi de foametea omenirii. Spre exemplu, câţi dintre noi ştiu că aplicarea erbicidelor postemergente, în perioade care devin din ce în ce mai secetoase, favorizează apariţia fitotoxicitatilor stresând, uneori ireversibil, culturile. Apariţia perioadelor caniculare din ce în ce mai devreme are un efect nefavorabil asupra fecundării, ştiută fiind sensibilitatea polenului la temperaturile ridicate. Seceta nu ştie carte, nu are limite acuma… afectând şi zone geografice care altădată nu se confruntau cu astfel de fenomene. Culturile debilizate de secetă sunt invadate de buruieni din ce în ce mai rapace, dar şi de dăunători din ce în ce mai mulţi şi mai virulenţi. Prelungirea perioadei calde, în toamnă, fără un aport de apă suficient nu permite pregătirea corespunzătoare a culturilor pentru iernare.
Schimbările climatice ne obligă să ne adaptăm din mers
Combaterea efectelor schimbărilor climatice e posibilă prin implicarea de natură organizatorică, tehnologică, genetică fiscală, legislativă.
Spre exemplu, organizarea activităţii în ferme trebuie făcută aşa încât fluxul tehnologic să se armonizeze cu mediul, condiţiile climatice, alegerea cu precizie a timpului optim, a varianţei tehnologice cea mai potrivită şi, nu în ultimul rând, alegerea în deplina cunoştiinţă de cauză a soiului sau hibridului cel mai bine adaptat. Acestea sunt doar câteva măsuri care pot asigura rezultate foarte bune în condiţii climatice care nu se pot controla, dar ale căror efecte se pot preveni şi atenua. Adaptarea gamei de culturi şi a materialului biologic specific la condiţiile concrete, sistema de maşini potrivită tehnologiei de cultură aleasă, o organizare care să permită executarea la momentul optim a lucrărilor, pregătirea agronomică temeinică şi flexibilă.
Perfecţionată, sunt doar câteva elemente ale succesului.
Dacă vrem să recuperăm rămânerile din urmă, să nu plătim păstori
pe nişte lupi flămânzi
Între fermierii noştri şi cei europeni diferenţele continuă să crească. Performanţele noastre sunt umbrite şi cu aportul celor puşi să “păstorească” agricultura, şi datorită dobânzilor sau subvenţiilor. În mod deosebit, păstorii noştri ne-au tras înapoi, şi ne plasăm la nivelul agriculturii din anii 1965, în ceea ce priveşte:
Valoarea producţiei la hectar obţinută de fermierii români, de 800–900 euro/ha, este de 2 – 2,5 ori mai mică comparativ cu valoarea obţinută în medie de agricultorii europeni, de 1.800 –2.000 euro/ha.
Consumul intermediar, al folosirii tehnologiei în agricultură, cu impact direct asupra randamentelor, înregistrează la noi un consum de 715 euro/ha, comparativ cu Olanda – 8.369 euro/ha, Belgia – 3.987 euro/ha sau Danemarca – 2.843 euro/ha.
Valoarea adăugată în agricultura românească se află la jumătatea celei din UE-15, fapt care conduce la obţinerea unei producţii agricole totale de aproximativ 1.400 – 1.500 euro/ha în România, faţă de 2.400–2.600 euro/ha în UE-15.
Autoconsumul alimentar în fermele de subzistenţă ale României reprezintă 90–92% din producţie, iar în cazul fermelor de semisubzistenţă este de 50–52%, faţă de numai 10–12% în UE-15. În consecinţă o valoare a producţiei agricole comerciale de 400–420 €/ha în România, este de patru ori mai mică comparativ cu UE-15.
Producţiile medii la cereale obţinute în fermele româneşti în perioada 1990–2009, de 2.770 kg/ha, se află la nivelul producţiilor realizate de fermierii din UE-6 în deceniul 6 al secolului trecut.Dotarea tehnologică a unui agricultor român, comparativ cu cea a unui agricultor din UE 15, este de 25–26 de ori mai mică.
Valoarea utilajelor unui fermier european se ridică la 9.000–9.200 euro, în timp ce în România aceasta este de 350 euro. Creditele bancare acordate pentru exploataţiile agricole europene sunt de 15–16 ori mai mari, comparativ cu cele acordate exploataţiilor agricole româneşti, respectiv 1.700 –2.000 euro/ha în UE, față de 110 euro/ha în România
