Verset călăuzitor: Efeseni 5.14

Efeseni 5.14: De aceea zice: Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.

Mai vine o trezire spirituală

Va mai veni o trezire spirituală? În general Scriptura descrie un tablou sumbru al ultimelor zile premergătoare revenirii lui Hristos. Pavel atenţionează în epistolele lui cu privire la ruinare şi apostazie şi creştinismul de formă (Faptele apostolilor 20.29,30; 2 Tesaloniceni 2.3-7; 1 Timotei 4.1; 2 Timotei 2.16-3.9). Petru vorbeşte despre învăţători falşi şi batjocoritori în timpul din urmă (2 Petru 2; 3) Ioan îi denumeşte „antihrişti”, deoarece ei tăgăduiesc atât pe Tatăl cât şi pe Fiul (1 Ioan 2.18-23; 4.1-3; 2 Ioan 1). Iuda accentuează caracterul păcătos al acestor oameni (Iuda 1,4-6). Astfel nu se poate aştepta la o restabilire (deplină), ci la judecata care va fi făcută la revenirea Domnului.

Scrisorile adresate celor şapte adunări din Asia Mică arată de asemenea o evoluţie negativă (Apocalipsa 2; 3). Creştinătatea cu numele va încheia istoria ei ca Babilonul cel mare (Apocalipsa 17; 18). De aceea noi nu ne putem aştepta la o trezire spirituală mondială în sensul unei restabiliri generale, o revenire unitară la timpul de început minunat al Adunării. Este corect – aşa cum fac unii predicatori carismatici – să năzuieşti după „semne şi minuni” mari? Trebuie să acordăm valoare „descoperirilor” oamenilor, care se oferă înşişi ca o clasă nouă de „apostoli” şi „profeţi”? Desigur, nu!

Însă Duhul lui Dumnezeu nu este legat, şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat (2 Timotei 2.9). Atâta timp cât Duhul Sfânt nu a fost luat de pe pământ, El este la lucru între aceia care numesc Numele lui Hristos. Duhul este suveran. El este Duhul care dă viaţă, care dăruieşte omului mort viaţa nouă şi dă un foc nou bisericii adormite. Când este vorba de lucrarea Duhului, este de aceea încă totdeauna posibilă şi de dorit o trezire spirituală – în orice caz individual şi local, însă probabil şi în cadru mai larg. Trebuie însă să fim veghetori şi să verificăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu tot ce auzim şi ce vedem. Cu regret sunt multe care sunt aparenţă, imitaţie şi lucrare omenească.

De aceea dorim cu plăcere să verificăm ce linii directoare ne dă Scriptura la această întrebare. Facem aceasta pe baza unui verset cunoscut din Efeseni 5.14, care ne pune la dispoziţie trei pietre de încercare pentru conţinutul spiritual, intern al unei treziri spirituale.

Contextul în care stă Efeseni 5.14

Dacă ţinem seama de contextul în care stă acest verset, se arată că Pavel vorbeşte aici despre stilul de viaţă practică. Găsim în prima parte a acestui capitol (Efeseni 5) trei afirmaţii de fond referitoare la practica vieţii noastre. Umblarea noastră este în primul rând o umblare în dragoste (Efeseni 5.2), însă după aceea şi o umblare în lumină (Efeseni 5.8,9) şi totodată o umblare în înţelepciune (Efeseni 5.15,16).

În legătură cu tema noastră ne interesează a doua afirmaţie de fond, şi anume, umblarea noastră în lumină. Care este caracterul acestei lumini? Este lumina Hristosului înviat, care ne luminează pe noi credincioşii şi în care noi ca oameni noi, ca şi copii ai luminii putem umbla. Ca să zicem aşa, Hristos este Soarele vieţii noastre, Lumina mare, care ne conduce şi care stăpâneşte viaţa noastră (compară cu Geneza 1.16). El a terminat „somnul morţii” noastre, viaţa în păcat. Ca oameni „treziţi”, acum trăim şi umblăm în lumină.

Acest mod de viaţă nou stă în contrast mare cu umblarea noastră de odinioară în întunericul necredinţei şi al păcatului. Umblarea noastră de odinioară era în întunecimea morţii spirituale. Acum nu mai avem nimic a face cu lucrările neroditoare ale întunericului, aşa spune apostolul, căci lumina le pune pe stâlpul infamiei şi face totul clar.

Principial, practic şi profetic

Îndemnul din Efeseni 5.14 îl putem înţelege în sens principial, însă în afară de aceasta este atât o explicaţie practică cât şi una profetică. Înţelesul profetic al acestei solicitări atât pentru Israel cât şi pentru Biserică este sprijinit prin referirea la profetul Isaia (în mod deosebit Isaia 26.19 şi Isaia 60.1). Accentul se pune aici însă pe înţelesul practic pentru noi ca şi credincioşi – însă el nu poate fi despărţite de celelalte două aplicaţii.

Mai întâi încă ceva despre alcătuirea versetului. Îndemnul constă de fapt din trei părţi, şi anume din două solicitări şi făgăduinţa legată de acestea:

(1) Trezeşte-te tu, care dormi
(2) Ridică-te dintre cei morţi
(3) Hristos va străluci peste tine

Dacă privim textul din punct de vedere principial, el este aplicabil la convertirea şi naşterea noastră din nou. Noi ca păcătoşi trebuie să ne trezim din somnul morţii spirituale. Noi avem nevoie de viaţa nouă, ca să ne putem ridica din starea noastră de moarte. Hristos lucrează viaţa nouă prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său. Şi după aceea este valabilă făgăduinţa, că El devine centru vieţii noastre, în a cărui lumină noi putem umbla de acum înainte.

Cu toate că această explicare este corectă, pe apostol îl interesează mai mult aplicarea practică la viaţa noastră ca credincioşi, trăirea practică şi înfăptuirea binecuvântărilor noastre (aşa cum este de fapt cazul în Efeseni 4-6). Pavel se adresează către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus (Efeseni 1.1), deci la oameni convertiţi. Ei trebuie să realizeze acum şi practic înnoirea vieţii, de care au avut parte. În felul acesta ei se vor deosebi efectiv de necredincioşii care nu au această viaţă nouă şi sunt încă în greşelile şi păcatele lor (Efeseni 2.1).

Este foarte posibil ca şi noi ca creştini să avem nevoie de înviorare spirituală în viaţa noastră, de o trezire din somn. Pe scurt: o trezire. Noi putem cădea „în somn” în diferite feluri: prin uscăciune şi pustiu în viaţa noastră spirituală, prin lipsa de hrană spirituală, prin nepăsare, prin gândire şi acţionare lumească. Cu regret, în exterior este mică diferenţă între un credincios adormit şi un creştin cu numele mort. Este adevărat: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui. Însă aceasta este numai o faţă a medaliei. Dacă suntem adormiţi spiritual, viaţa noastră nu este spre onoarea Domnului. Atunci nu putem mărturisi despre El şi nu suntem folositori pentru El.

Care este atunci drumul restabilirii? Cum ia naştere o adevărată trezire spirituală? Conform cu Efeseni 5.14 ea are loc în trei paşi:

(1) printr-o trezire spirituală prin Cuvânt,
(2) printr-o umblare ca credincios făcut viu,
(3) printr-o viaţă trăită în lumina Domnului înviat.

1. Trezeşte-te tu, care dormi

Noi trebuie să ne trezim, să ne trezim din „somnul” nostru. Ca să arătăm că acest îndemn este într-adevăr valabil şi pentru credincioşii adevăraţi, îndrept atenţia spre unele versete comparabile într-o oarecare măsură din epistola către Romani şi epistola către Tesaloniceni. Acum nu este timpul pentru noi ca credincioşi să dormim, aşa scrie Pavel (Romani 13.11-13). Căci noi suntem copii ai lumini, fii ai zilei. Noi nu suntem din noapte şi nici din întuneric. De aceea să nu dormim ca ceilalţi („morţii” spiritual, care nu au viaţă din Dumnezeu), ci să veghem şi să fim treji (1 Tesaloniceni 5.4-10).

Acesta este un îndemn personal: trezeşte-te (la singular)! Trezirea este o chestiune personală, chiar dacă este valabilă pentru mulţi oameni. Toate cele zece fecioare din Matei 25.1-13 au trebuit să se trezească. Un alt exemplu, care probabil se adresează mai mult la puterea noastră de imaginare: Oasele uscate din Ezechiel 37 s-au pus laolaltă aşa cum aparţineau, deci la persoane individuale. O astfel de trezire personală are loc prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum oasele uscate nu s-au alipit unul de altul printr-o simplă activitate omenească, ci prin aceea că Cuvântul Domnului a venit la ele.

Este glasul lui Dumnezeu, care vine la noi şi care apoi lucrează în toată puterea prin Duhul Sfânt. De aceea doresc să accentuez traducerea corectă a cuvintelor „De aceea [El] zice”. Dumnezeu Însuşi trebuie să intervină, ca să ne trezească din somnul nostru. Numai un glas trezeşte la viaţă. El restabileşte părtăşia cu Sine, pe care noi nu puteam sau abia puteam s-o savurăm în timpul „somnului” nostru.

Deci aceasta este prima însuşire importantă a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: că Cuvântul lui Dumnezeu este pus din nou în sfeşnic şi că prin aceasta Duhul lui Dumnezeu trezeşte zgâlţâind pe om. Aşa citim de exemplu în cele şapte scrisori adresate adunărilor de fiecare dată refrenul: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2; 3). Avem noi o ureche deschisă pentru glasul Domnului? Atunci Cuvântul Său va avea acelaşi efect asupra noastră ca strigătul de la miezul nopţii din parabola cu cele zece fecioare. Glasul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” ne va trezi prin zguduire şi ne va da din nou o privire pentru gloria lui Hristos (compară cu Matei 25.6). Căci este vorba de El Însuşi, de relaţia Lui cu noi, de dragostea Lui, care solicită toate sentimentele şi dragostea inimilor noastre. Este vorba de gloria Sa, de revenirea Sa, care stă înaintea uşii, şi de urmările practice, care le are aceasta pentru noi. Vedem aceasta în model la mireasa din Cântarea cântărilor:

„Preaiubitul meu a vorbit şi mi-a zis: «Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!»” (Cântarea cântărilor 2.10).

2. Ridică-te dintre cei morţi

Glasul Celui care vine este glasul Aceluia care ne iubeşte şi care ne-a spălat în sângele Său de păcatele noastre (Apocalipsa 1.5). Este glasul Mirelui, care ne trezeşte. El vrea, ca noi să ne pregătim să-L întâmpinăm. Ce include aceasta în sine? Include în sine, ca noi, odată ce am fost treziţi, să nu putem rămâne pe „patul de odihnă” al comodităţii noastre. Noi trebuie realmente să ne ridicăm şi să ieşim în întâmpinarea Lui. Pentru aceasta trebuie să lăsăm înapoia noastră tot ce este în contradicţie cu gândurile Sale (compară cu 2 Timotei 2.19-26; Evrei 13.13; Apocalipsa 18.4).

Aceasta este deci a doua însuşire a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: o dăruire din nou pentru Hristos, o nouă practică a vieţii, în care Domnul înviat ia chip în noi şi în care El Îşi are locul care I se cuvine în viaţa noastră. Aceasta este pentru noi nimic mai puţin decât o „sculare dintre cei morţi”, aşa cum o exprimă apostolul aici. Atunci noi ca credincioşi ne vom deosebi clar de oamenii din jur, care sunt încă morţi în greşelile şi păcatele lor. Noi suntem total altfel, şi de asemenea noi ne vom comporta total altfel (Efeseni 4.20). Noi am primit viaţă nouă în Hristos, şi aceasta ne face oameni noi, care se păstrează neîntinaţi de lume (Iacov 1.27).

Pavel face aluzie la unele afirmaţii ale profetului Isaia, una dintre ele se referă foarte clar la învierea trupului la revenirea lui Hristos: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai pământului!” (Isaia 26.19). Curând vom avea parte de întâia înviere, aceasta este învierea dintre restul morţilor (Filipeni 3.11; Marcu 9.10). Însă în viaţa noastră aici şi acum este vorba de aplicarea practică a adevărului despre întâia înviere, pe care eu vreau s-o numesc gust anticipat. Noi am înviat deja cu Hristos la o viaţă nouă! Cei din jurul nostru vor vedea la noi, că noi suntem oameni înnoiţi. Noi am părăsit „mormântul păcatelor” noastre şi acum trăim şi umblăm în lumină. Această „ridicare dintre cei morţi” marchează începutul unei umblări noi cu Dumnezeu.

Dar dacă ne gândim la aplicarea profetică a acestui verset, este nu numai pentru noi foarte important, ci şi pentru restabilirea viitoare a poporului Israel – de asemenea în lumina citatelor din Isaia. Restabilirea spirituală şi naţională a lui Israel va fi de asemenea nimic mai puţin decât o ridicare dintre morţi. Aşa spune Pavel literalmente în epistola către Romani: „Pentru că, dacă lepădarea lor este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?” (Romani 11.15).

Ezechiel a profeţit despre învierea lui Israel în cunoscuta profeţie despre valea oaselor uscate (Ezechiel 37). Observă că „învierea”, pe care el o descrie, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Este Duhul, Cel care face viu, carnea nu aduce nici un folos. „Şi am profeţit cum îmi poruncise El şi duhul a intrat în ele; şi au trăit şi au stat în picioare: o oştire foarte mare. … Şi voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; şi vă voi aşeza în ţara voastră” (Ezechiel 37.10-14).

Dar dacă privim acest pasaj din Scriptură din punctul de vedere al responsabilităţii noastre, atunci desigur este foarte important, dacă noi putem fi folosiţi de Dumnezeu ca „profet” – ca un glas, ca un instrument al lucrării Duhului. O trezire este pe de o parte pe deplin lucrarea lui Dumnezeu, însă pe de altă parte ea este şi lucrarea oamenilor, pe care El îi poate folosi ca glas al Lui.

3. Hristos va străluci peste tine

Venim la ultima parte a versetului nostru, care include în sine o făgăduinţă minunată pentru toţi care au fost treziţi de Hristos din somn. Această a treia însuşire a unei treziri conform voii lui Dumnezeu am putea-o numi o „viaţă centrată pe Hristos”, orientarea spre Hristos ca centru al vieţii noi – pentru noi personal, însă şi pentru adunare.

Evident apostolul face aici aluzie la unele locuri din Isaia 60, care vorbesc despre restabilirea viitoare a lui Israel. Profetul spune în primul verset despre Sion: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine! Pentru că, iată, întunericul va acoperi pământul, şi întunericul gros popoarele. Dar Domnul va răsări peste tine şi gloria Lui se va vedea peste tine. Şi naţiunile vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale” (Isaia 60.1-3). Această temă se mai întâlneşte încă o dată mai târziu în capitol: „Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna nu te va lumina prin strălucire, ci Domnul va fi lumina ta eternă şi Dumnezeul tău, gloria ta. Soarele tău nu va mai apune, nici luna ta nu se va retrage; pentru că Domnul va fi lumina ta eternă şi zilele întristării tale se vor sfârşi” (Isaia 60.19,20).

Este foarte frumos să se vadă cum aceste locuri profetice sunt aplicate de apostol la credincioşii din timpul actual. Pentru noi este gloria lui Hristos, care răsare pentru noi: Hristos va străluci peste tine. Noi suntem luminaţi deja acum de Domnul înviat, care a biruit moartea şi mormântul şi astfel a vestit o zi nouă pentru toţi cei care Îi aparţin.

În sens spiritual, aşa putem trage concluzia, pentru noi a început deja ziua Împărăţiei păcii. Hristos, care este centrul strălucitor al Împărăţiei păcii care va veni, este deja acum lumina noastră. De aceea apostolul ne îndeamnă şi pe noi să umblăm deja acum „ca ziua” (Romani 13.13). Întunericul şi bezna judecăţii, întunericul nopţii păcatului, a fost definitiv alungat. Cu El umblăm în lumină deplină. În timpurile de trezire, de creştere spirituală, se trăieşte aceasta din nou.

Faptul că aceste lucruri şi-au găsit deja acum împlinirea lor în Hristos, nu înseamnă că prin aceasta conţinutul profeţiei s-a terminat. Aplicarea spirituală şi practică corespunzătoare la noi ca creştini nu trebuie să lezeze întreaga dimensiune a făgăduinţei lui Dumnezeu. Prima împlinire în prezent este tocmai arvuna ultimei şi definitivei împliniri în viitor. Profeţiile lui Isaia îşi păstrează valoarea lor concretă pentru Israel în Împărăţia mesianică care va veni.

De altfel aceste cuvinte pot avea şi pentru Adunarea lui Dumnezeu un înţeles profetic, aşa cum rezultă clar printr-o comparaţie cu ultima carte a Bibliei. Acolo citim despre Ierusalimul nou, care coboară din cer (nu Sionul pământesc, ci Biserica-mireasă a lui Hristos): „Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul” (Apocalipsa 21.23). Atât capitala cerească cât şi capitala pământească a Împărăţiei păcii vor avea o sursă de lumină deosebită, şi anume Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu este acum cunoscut în Hristos şi prin Hristos, şi de aceea cartea Apocalipsa adaugă Numele Mielului! Să nu uităm între timp să umblăm cu adevărat ca şi copii ai luminii, până vin zorile zilei Împărăţiei păcii şi umbrele vor dispare.

Versete călăuzitoare: Luca 15.11-32

Ceea ce ne este dat aici [în pilda fiului pierdut] nu este un tablou despre ceva corespunzător veşniciei, ci pentru timp. Este un tablou despre ceva, pe care noi trebuie să-l cunoaştem şi să-l savurăm acum. Dumnezeu doreşte foarte mult să ne ducă la Fiul Său şi acolo unde este El, în casa Tatălui.

Această parabolă are în vedere acţiunea şi bucuria Tatălui, şi cu toate acestea Tatăl foloseşte pe slujitorii Lui în părtăşie cu El Însuşi în lucrarea bogată în binecuvântare de a îmbrăca cu haina cea mai bună pe cel întors acasă.

Cine sunt slujitorii? Nu sunt ei Petru şi Ioan şi Pavel, a căror slujbă Tatăl o foloseşte şi astăzi, ca să ne facă să cunoaştem voia Sa? De unde să cunoaştem noi adevărul, aşa cum este el în Isus (Efeseni 4.20-24), dacă nu ar fi fost apostolul Pavel (cu toate că desigur totul vine de la Dumnezeu)? Ce este acest adevăr? Este adevărul noi creaţii. Ce este vechi a trecut prin Hristos (cele vechi împreună cu omul vechi), şi noul a luat fiinţă, căci Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine Însuşi conform cu buna Sa plăcere [2 Corinteni 5.17,18].

Dacă ne îndreptăm spre slujba apostolului Ioan, nu găsim adevărul prezentat în aceeaşi formă doctrinară, ca în scrierile apostolului Pavel. Ioan ne descrie adevărul, prin aceea că el prezintă însuşirile lui. Domnul spune, de exemplu: „Deci, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi cu adevărat liberi” [Ioan 8.36]. Dacă sufletul a înţeles adevărul referitor la Persoana Fiului, aceasta ne eliberează, în timp ce ne face potriviţi pentru Tatăl şi plăcuţi Tatălui. În felul acesta Fiul ne dă libertatea casei [compară cu Ioan 8.35].

În evanghelia după Ioan 17 vedem pe Fiul, cum El este pregătit să părăsească ţinutul pământesc; însă înainte să facă aceasta, El pune pe ai Săi în mâna Tatălui, pentru ca ei să aibă aceeaşi poziţie pe care o are Domnul Însuşi. Ei Îi sunt Lui aşa de dragi, că nimic mai puţin decât aceasta Îl mulţumeşte. El se roagă, ca „dragostea, cu care Tu M-ai iubit, să fie în ei şi Eu în ei”. Această dragoste nespus de mare nu poate altceva, decât să facă potrivite fiinţele iubite pentru propria ei prezenţă şi propria ei plăcere bună. Dragostea este de neoprit în dorinţa ei, şi chiar dacă ea trebuie să împlinească cerinţele dreptăţii, ea nu se va da în lături dinaintea preţului şi ostenelii, pentru a satisface dorinţa ei.

Mulţi întreabă mereu: „Spuneţi-mi, ce este viaţa veşnică!” La aceasta pot spune numai: „Apucaţi adevărul despre dragostea Tatălui şi adevărul despre casa Tatălui, aşa cum este cunoscut în Fiul, şi veţi şti ce este viaţa veşnică. Trebuie să fi ajuns s-o savurezi, ca s-o poţi cunoaşte.”

Haina cea mai bună nu este ceea ce cei mai mulţi dintre noi au gândit că este, şi anume îndreptăţirea. Este adevărat, Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătos, dar dacă aceasta ar fi totul, ar fi numai o haină curată, îmbrăcată pe un trup murdar. În afară ai fi curat, însă lăuntric nu. Însă Dumnezeu nu ar fi putut îndreptăţi pe păcătoşi, dacă El nu ar fi vrut să facă lucrarea, dacă El nu ar fi vrut să-i facă ca şi cum El i-ar vedea la început: ca drepţi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nimic mai puţin nu-L va satisface, decât ceea ce noi suntem la Tatăl potrivit dorinţei Lui.

Noi începem prin aceea, că avem parte de îndreptăţire: că Dumnezeu ne vede ca ceva, ceea ce noi nu suntem. Aceasta este partea noastră, şi este o binecuvântare mare, dacă aflăm aceasta. Noi aflăm că suntem păcătoşi şi că judecata lui Dumnezeu este asupra noastră. Noi întrebăm: „Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” Şi este o mare bucurie, dacă aflăm că Dumnezeu ne-a îndreptăţit. Păcatele noastre au fost înlăturate şi ele nu se vor mai ridica împotriva noastră la judecată.

După aceea însă se pune întrebarea referitoare la starea noastră. Şi găsim în noi o stare rea, şi aceasta ne nelinişteşte îngrozitor. Noi nu învăţăm toate acestea deodată, ci pas cu pas. După aceea cunoaştem, că ţelul nu este auto-îmbunătăţirea, ci că eul propriu trebuie să dispară, pentru ca noul, lucrarea lui Dumnezeu, să-i poată lua locul. Ceea ce era eul propriu, nu mai este atunci eul propriu, de îndată ce noi suntem cu adevărat în Hristos, adică subiectiv. Desigur nu există altă formă să se cunoască practic adevărul, decât aceasta; însă uneori noi recunoaştem doctrina, fără să cunoaştem puterea ei. O astfel de recunoaştere este prezentă numai în ceea ce priveşte numele, dar dacă suntem în Hristos, adică din neamul Lui, atunci nu mai suntem în Adam şi noi ne ţinem morţi faţă de păcat [Romani 6.11], şi duhul este ceea ce caracterizează starea noastră nouă înaintea lui Dumnezeu, şi nu carnea.

Însă aici [deci, în pilda despre fiul pierdut] nu este exprimat dogmatic, ci mult mai simplu şi mai uşor de înţeles. Esenţialul este: eu trebuie să merg la Tatăl; toată binecuvântarea este acolo, deci trebuie să merg acolo.

Niciodată nu i-ar fi venit în minte fiului pierdut, că era posibil ca el să devină pentru tatăl său mai mult decât a fost, dacă el niciodată nu ar fi păcătuit şi niciodată nu ar fi părăsit casa tatălui său. Gândesc că este nevoie de mult timp, pentru ca noi să înţelegem că însemnăm mult mai mult pentru Dumnezeu, decât dacă noi niciodată nu am fi păcătuit.

Însă cât de încet înţelegem că Tatăl primeşte mult mai mult prin noi, decât primim noi de la El! Şi cu toate acestea este aşa de simplu. Este mai ferice să dai, decât să primeşti, şi El, Cel care binecuvântează, trebuie să primească mai mult decât noi, cei binecuvântaţi.

Care este tema acestui capitol? Nu este ea bucuria lui Dumnezeu, plăcerea Lui nespus de mare în a binecuvânta? O, cât de fericit Îl face pe Dumnezeu să facă aceasta! Dacă am vedea aceasta mai clar, am putea înţelege mai bine natura binecuvântării, căci atunci am vedea că Dumnezeu ne binecuvântează spre propria Lui satisfacţie şi bucurie şi cât de mult contribuie aceasta să-L cunoaştem mai bine. Dragostea Lui nespus de mare va produce o bucurie foarte mare, să trăieşti deplin conştient în apropierea Lui. Îţi vine greu să înţelegi aceasta? Nu primeşte mama mai mult de la copilaşi, decât primeşte copilaşul de la mama? Nu este ajutătoare această comparaţie?

În afară de aceasta, ceea ce face El trebuie să corespundă valorii pe care El o acordă Fiului Său.

Noi cunoaştem pe Dumnezeu foarte puţin. Ceea ce noi în mod obişnuit numim dragoste, nicidecum nu este dragoste. Ceea ce vedem este compasiune, amabilitate, îndurare şi aşa mai departe; însă Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem că El nu are îndeajuns fără noi. Ai spus tu vreodată: „Tatăl mă iubeşte aşa de mult, că nu are îndeajuns fără mine”? Gândesc că cei mai mulţi dintre noi văd că Dumnezeu este foarte bun şi foarte amabil; însă ceea ce noi nu vedem este faptul că deoarece Dumnezeu este dragoste şi că eu sunt unul, pe care El l-a unit cu Fiul Său, El nu poate avea îndeajuns fără mine, şi cerul nu ar fi un cer pentru El, dacă El nu m-ar putea avea acolo.

Dacă ai înţeles adevărul acesta, atunci nu vei mai avea nici o greutate să înţelegi viaţa veşnică. Cunoşti tu istorisirea despre mama a cărei fiică a ajuns pe căi greşite? Ani mulţi uşa n-a fost niciodată încuiată, şi într-o noapte fiica a venit acasă şi a constat că uşa era întredeschisă. Ea a întrebat pe mama ei: „Cum se face, că tocmai în noaptea aceasta uşa nu a fost încuiată?” Mama a răspuns: „De când ne-ai părăsit, această uşă niciodată n-a fost încuiată; ea a fost întotdeauna deschisă pentru tine. În toţi aceşti ani am aşteptat momentul acesta.”

La fel Dumnezeu nu are îndeajuns fără copiii Săi, El trebuie să-i aibă întotdeauna la Sine. El este aşa de fericit, când El îi binecuvântează. Noi avem greşeli şi suntem nedesăvârşiţi în toate, însă esenţialul este că noi avem cele mai multe greşeli şi suntem cel mai nedesăvârşiţi în înţelegerea dragostei Sale. Ce merită Fiul lui Dumnezeu? Totul. Atunci aceasta este valoarea a tot ceea ce Dumnezeu dă. El trebuie să te copleşească cu totul.

Care este deci haina cea mai bună? Nu este ceva care ne acopere, ca să ascundă goliciunea noastră, aşa cum fac hainele noastre, ci hainele lui Dumnezeu sunt lăuntrice; prin aceasta Hristos ia chip în noi. Este natura divină, care este realizată de dragostea divină şi care este desăvârşit de nouă; este lucrarea de preţ proprie lui Dumnezeu spre propria bună plăcere a Sa. Îi face bucurie, să ne facă capabili să ne bucurăm de ceea ce El se bucură. Observi: aceasta este ceva cu mult mai mult decât îndreptăţirea.

Dacă vrei să faci bucurie inimii Tatălui, atunci tu trebuie să înţelegi această dragoste, s-o preţuieşti şi s-o savurezi; şi cu cât o savurezi mai mult, cu atât mai mult El Se va bucura. Am auzit odată o istorisire despre doi copii, cărora le-a fost dăruită câte o pisică. Unul a primit o pisicuţă, şi celălalt o altă pisicuţă, însă într-o zi s-a văzut că unul din copii plângea pentru pisicuţa lui. „Pentru ce plângi?”, a fost întrebat, şi fetiţa a răspuns: „Ah! Pisicuţei lui Bobby îi place foarte mult când el o mângâie, şi ea toarce de fiecare dată; dar pisicuţa mea nu toarce, indiferent cum o mângâi, pare că nu-i place.” Cât de mulţi sunt printre noi ca această pisicuţă şi nu arată bucuria lor pentru dragostea nemărginită, pe care ne-a dovedit-o Dumnezeu? Nu este trist, că suntem aşa de nemulţumitori faţă de această dragoste? Dacă vrei să faci bucurie lui Dumnezeu, atunci trebuie să fi ca pisicuţa care toarce. Ştim câtă durere ni se produce nouă ca părinţi, dacă constatăm, că copilul nostru gândeşte, că noi nu îl iubim şi nu facem pentru el tot ce este mai bun. Cât de des trebuie părinţii să îndure aceste dureri! Uneori, când doi copii sunt trataţi la fel, unul se bucură foarte mult, că nu mai încape în piele, în timp ce celălalt este morocănos şi nemulţumit şi străpunge inima tatălui lui şi a mamei sale.

Ce este viţelul îngrăşat? Viţelul îngrăşat este Fiul. Este sărbătoarea lui Dumnezeu de bucurie cu privire la propriul Lui Fiu. În zilele noastre unii oameni bogaţi fac deseori sărbători pentru oamenii săraci, însă ei nu se aşează la masă şi nu serbează împreună. Ei nu o fac pentru ei înşişi. Ei spun: „Să mâncăm şi să fim veseli.”

Tatăl este Cel care primeşte bucuria cea mai mare dintre toţi, şi nimeni nu savurează sărbătoarea aşa ca El – şi cât de puţin putem noi simţi bucuria Sa! Eul nostru stă îngrozitor de mult pe primul plan.

Să luăm cina: Cât de mult savurăm noi aceasta? Mă tem, foarte puţin. În general privim la moartea Domnului din perspectiva nevoilor noastre, însă în fel acesta nu mâncăm cina aşa cum ar trebui. Masa Domnului înseamnă să te hrăneşti din dragostea lui Hristos, să te bucuri de El: să te bucuri, de ceea ce este El; să nu te bucuri de darurile Sale, ci de El Însuşi. Dacă mâncăm cu adevărat Masa Domnului, atunci suntem la Domnul în libertate fericită şi în prezenţa Lui ne simţim lipsiţi de orice constrângere. Noi Îl voiam pe El şi voia Lui, şi acum, deoarece Îl avem, inima noastră este mulţumită.

Fiul mai mare era mai departe de tatăl, decât era fiul mai tânăr, atunci când acesta era în ţara îndepărtată. Locul lui este cel mai rău dintre toate: teritorial foarte aproape, dar în realitate foarte departe. Deseori ne înşelăm şi gândim că totul ar fi în cea mai bună ordine, când de fapt nimic nu este ordine. Aceasta se vede, când el vorbeşte. La noi toţi se vede aşa, căci stă scris: „Pentru că din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat [Matei 12.37]. În ceea ce priveşte numele putem fi în locul cel mai binecuvântat şi în realitate să nu avem nimic, deoarece dragostea divină nicidecum nu ne-a mişcat.

Când fratele mai mare a zis: „Mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”, atunci s-a arătat ce se petrecea în inima lui. El voia să fie vesel, şi anume departe de tatăl său. În felul acesta nu se găseşte nici o fericire.

Atunci când oamenii au întrebat pe ucenici: „De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” [compară cu Matei 9.11], ucenicii ar fi putut răspunde: pentru că aceasta Îl face foarte fericit pe Domnul nostru şi pe Dumnezeu Îl face foarte fericit să binecuvânteze.

Când noi regretăm şi ne pocăim, spunem: „Sunt total greşit. Trebuie să-L las pe Dumnezeu să intre şi trebuie să fac voia Lui”, şi aceasta este ceea ce Îl face fericit pe Dumnezeu, căci atunci El poate intra şi binecuvânta.

Sunt sigur, că noi toţi vom simţi ca o foarte mare binecuvântare, dacă vom gusta cu adevărat această dragoste. În privinţa aceasta domină o lipsă foarte mare, şi simţământul de a fi iubit este mai bun decât toată inteligenţa lumii.

Dacă înţelegem cu adevărat această dragoste: ce tărie, ce putere vom găsi în bucuria referitoare la această dragoste! Ce este aşa de plin de putere ca dragostea? Este o istorisire cunoscută, că un vultur a răpit odată un copilaş şi l-a dus pe un munte înalt. Printre cei care au observat aceasta şi au încercat să salveze copilul a fost şi un marinar. Împreună cu alţii a încercat să se caţere pe peretele muntelui, dar chiar şi el a avut ameţeli, şi cu toate că se căţărase mai mult decât ceilalţi, şi el a trebuit să se întoarcă. Când s-a petrecut aceasta şi orice speranţă a fost spulberată, s-a dus mama la peretele stâncii şi s-a căţărat în chip minunat şi aproape supranatural, agăţându-se de liane şi de tot ce mai găsea. Urca tot mai sus, în timp ce toţi ceilalţi priveau cuprinşi de uimire, până a ajuns la cuibul vulturului şi a adus copilul ei înapoi în siguranţă. Dacă dragostea poate face aşa ceva în natură, ce nu va face atunci dragostea divină? Ce nu va face Dumnezeu, care este dragostea? Şi înainte de toate lucrurile va purta grijă ca noi să primim haina cea mai bună şi să fim transformaţi în dragoste. Nu există putere reală în afară de aceea care este oferită din simţământul pentru dragoste.

Credinţa este aceea cu care începem, dar trebuie să trecem la dragoste; şi cum lucrează, cum funcţionează credinţa? Prin dragoste şi numai prin dragoste.

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9

Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“

Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în “Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?

Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.

Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45; Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5; Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)

În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.

Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.

Adnotare

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

 Cum se face că ultima carte din Biblie este aşa de neglijată în multe Adunări şi Biserici? Sunt multele judecăţi, care ne sperie? Sau gândim, că imaginea lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa nu poate fi adusă la unison cu restul afirmaţiilor Noului Testament? Ne pare simbolica prea grea şi de neînţeles, sau este pur şi simplu expresia cunoscută nouă tuturor, că Apocalipsa ar fi „o carte cu şapte peceţi” şi că din start se interzice o preocupare mai îndeaproape cu conţinutul ei?

Deci, eu din partea mea găsesc această carte ca fiind fascinantă şi actuală în cea mai mare măsură. Nu în cele din urmă oferind cea mai profundă mângâiere şi curaj, căci mesajul ei mereu ne strigă: Îndrăzneşte, rezistă! Dumnezeu niciodată nu este la capăt cu posibilităţile Lui. Lui nu-I scapă nimic. El este şi rămâne Stăpân peste orice situaţie. Şi în El avem biruinţa, chiar dacă uneori pare altfel. La fel şi cele şapte fericiri cuprinse în ea minunate sunt cuvinte de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu pentru toţi care îşi pun încrederea în Domnul, şi ele pun într-o lumină cu totul nouă această carte în întreg conţinutul ei, care până acum a fost probabil o carte enigmatică. În continuare câteva comentarii scurte cu privire la ea.

Apocalipsa 1.3: Ferice de cine citeşte şi de cei care aud cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape.

Deci acesta este drumul spre fericirea desăvârşită: să citeşti Apocalipsa, să iei cuvintele ei la inimă (= să auzi) şi după aceea să faci conform acestora (= să păzeşti), aceasta înseamnă să te laşi marcat prin mesajul ei în gândire şi în faptă. Şi aceasta pe treapta cea mai înaltă de urgenţă, căci „timpul este aproape”, când scena profetică va intra în istorie.

Apocalipsa 14.13: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”

Ce mesaj ciudat! Multe au avut loc între timp:

• Arătarea măreaţă a lui Hristos glorificat în capitolul 1, cum El ca Sfătuitor divin I se arată lui Ioan
• Tabloul sinoptic al istoriei Bisericii începând din timpurile post-apostolice şi până la răpirea Bisericii, diagnosticul spiritual al ei şi terapia divină a Învăţătorului ceresc în capitolele 2 şi 3
• Sala scaunului de domnie al lui Dumnezeu cu Mielul înjunghiat ca centru al admiraţiei şi adorării aduse de toţi (Apocalipsa 4 şi 5)
• Primele şase peceţi, cu care începe perioada judecăţi (Apocalipsa 6)
• Scena măreaţă a celor 144.000 pecetluiţi din seminţiile lui Israel, a echipei misionare cereşti, care va menţine mărturia Dumnezeului Cel viu şi a Hristosului Său în timpul necazului cel mare. Şi ca rezultat al acestora, în acelaşi capitol, marea ceată care au fost salvaţi în timpul necazului (Apocalipsa 7)
• Pecetea a şaptea şi ultima, care conţine cele şapte judecăţi ale trâmbiţelor şi în capitolele 8-10 alte judecăţi care vor veni peste pământul acesta şi peste omenirea decăzută de la Dumnezeu
• Alungarea definitivă din cer a diavolului, care atunci va da tronul său şi puterea sa lui antihrist, ca să nimicească pe martorii lui Isus şi să determine lumea întreagă să se închine lui satan (Apocalipsa 12 şi 13)
• În cele din urmă în capitolul 14, descrierea cetei biruitorilor, care apoi se încheie cu a doua „fericire” din Apocalipsa. Martorii lui Isus, care vor trăi atunci pe pământ în această domnie îngrozitoare a lui antihrist, vor trebui să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus (Apocalipsa 14.12). Când după aceea ei vor avea parte de moartea înainte de vreme, ca urmare a mărturiei lor, ei nu vor fi lipsiţi de răsplătirea veşnică. Domnul ştie tot ce ei au vrut să facă pentru El (şi desigur au şi făcut). Şi El nu va uita niciuna din aceste lucrări. Acum s-a sfârşit şi toată osteneala în slujba pentru El. Prigoana a trecut, şi odihna este partea lor veşnică. Ce mângâiere şi ce perspectivă pentru toţi care în viaţa lor au stat cu tot devotamentul pentru El!
• Slujba celor doi martori în Ierusalim, care se va termina abia prin venirea lui antihrist (fiara din adânc) (Apocalipsa 11).

Apocalipsa 16.15: Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.

Am ajuns între timp la sfârşitul timpului de necaz (dominaţia mondială anticreştină). În versetele dinainte este descrisă mobilizarea tuturor popoarelor lumii capabile de luptă, şi în versetul care urmează 16 este numit şi locul acestei scene de război straşnic, unde armatele anticreştine se vor lupta cu Domnul cerului (Apocalipsa 19.19): Armaghedon. Textul inspirat arată mereu în diverse locuri spre evenimentele dramatice ale acestei perioade de groază, despre care Domnul nostru Isus Hristos a spus deja în predica Sa de pe munte, că lumea niciodată nu a văzut aşa ceva şi nici nu va mai avea parte vreodată de aşa ceva. Şi ultima carte a Bibliei arată de asemenea clar, că cei mai mulţi oameni, cu toată cunoaşterea lor mai bună – căci de mai multe ori se accentuează, că ei ştiu exact că Dumnezeu este Cel care îi loveşte, şi că Mielul a preluat domnia -, vor persista în încăpăţânarea lor şi nu sunt gata să se căiască. Aşa cum Pavel a spus deja credincioşilor din Tesalonic în a doua sa epistolă în capitolul 2, că aceia care n-au vrut să primească dragostea pentru adevăr, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna” (2 Tesaloniceni 2.10-12). Şi astfel Domnul arată în locul acesta încă o dată spre urgenţa întoarcerii la Dumnezeu, a cărei veridicitate se arată printr-o purtare de viaţă temătoare de Dumnezeu (păzirea hainelor). Numai aşa eu sunt bine pregătit pentru venirea Domnului şi nu voi fi surprins de El, cum eşti surprins de un hoţ noaptea.

Apocalipsa 19.19: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!

Scena se schimbă acum. Curva Babilon (mireasa falsă) a fost judecată şi poate avea loc nunta Mielului cu mireasa Lui cerească (cei mântuiţi cu adevărat începând de la Rusalii şi până la răpire). Dar cine sunt invitaţii? Ioan Botezătorul ne dă răspunsul biblic la această întrebare în Ioan 3.29. Când i se îndreaptă atenţia spre Hristos, el spune următoarele cuvinte remarcabile: „Cine are mireasa este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită.” Ioan Botezătorul arată clar: eu nu aparţin miresei, ci fac parte din prietenii Mirelui. Şi din mărturia întreagă a Sfintei Scripturi cu privire la acest antemergător al Domnului devine clar, că Ioan Botezătorul era cel mai mare profet dintre toţi profeţii şi de asemenea era şi ultimul profet al vechiului legământ şi al poporului pământesc al lui Dumnezeu, care începând de la Rusalii a fost înlocuit de poporul lui Dumnezeu nou-testamental, Biserica, care constituie mireasa Mielului. Prin aceasta putem presupune că la nunta Mielului vor fi şi credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar chiar dacă ei nu au aceeaşi poziţie ca Biserica-Mireasă (aceasta o explică de exemplu afirmaţia lui Isus făcută faţă de Ioan: „Între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cine este cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”), totuşi „fericirea” arată foarte clar: şi ei vor fi desăvârşit de fericiţi şi nu vor simţi nici un dezavantaj.

Apocalipsa 20.6: Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.

Întâia înviere se încheie aici. Credincioşii vechiului legământ, Biserica, cei doi martori, martirii din timpul necazului, ei toţi au primit trupul nou şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani. Toţi, care îşi pun încrederea în Domnul, în Mielul lui Dumnezeu, în Suplinitorul, care a purtat judecata, care ar fi trebuit să-i lovească pe ei, da, ei toţi sunt de faţă. Nimeni nu este uitat şi nimeni nu mai doreşte după cele din urmă. Numai ceilalţi, care gândeau că pot trăi fără Salvatorul trimis de Dumnezeu, care au renunţat, politicos, la ajutorul venit de sus, ei rămân în continuare în mormânt. Sfânta Scriptură nu cunoaşte o înviere generală a tuturor oamenilor în acelaşi timp. O a doua înviere are loc la mai mult de o mie de ani după prima înviere (Apocalipsa 20.7-15). În timp ce prima înviere poate fi numită şi „învierea dintre morţi”, „învierea celor drepţi” sau „învierea spre viaţă”, în cadrul celei de-a doua învieri este vorba de „învierea morţilor” sau „învierea pentru judecată”. Fiecare cititor al acestor rânduri va avea parte de una din aceste învieri. Numai cine este ascuns în Hristos, nu trebuie să se teamă de moartea a doua şi din inimă se poate bucura de viitor!

Apocalipsa 22.7: Şi, iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!

Am ajuns din nou la punctul de plecare. Mesajul a fost auzit. Acum mai rămâne să fie păzit. Se cere practică. Aşa cum a spus deja Domnul nostru scump: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13.17). Nu mai avem mult timp. Domnul nostru vine în curând. Să răscumpărăm timpul şi să lucrăm pentru El. Chestiunea principală trebuie să devină din nou chestiune principală. Noi trebuie să stabilim priorităţi. Ce stimulează cel mai mult lucrarea lui Hristos? Unde este vorba de mine personal? Unde sunt lucrările, pe care Dumnezeu le-a pregătit deja mai dinainte, ca să umblăm în ele? (compară cu Efeseni 2.10). Rămâne desigur clar: nu trebuie să faci fapte bune, ca să fi mântuit, dar trebuie să faci fapte bune, pentru că am fost mântuiţi. Să fi mântuit dă simţ de mântuire! Căci – vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra (Romani 14).

Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii.

Nu este măreţ acest lucru? La sfârşitul Bibliei, în ultimul capitol al Sfintei Scripturi, două fericiri! Dumnezeu vrea să ştim mereu: Eu te iubesc. Vreau cel mai mare bine al tău. Tu nu trebuie să pieri. Este un drum înapoi la Pomul vieţii, care a fost închis omului în Paradis. Nu este un nebun acela care dă la o parte nepăsător o astfel de ofertă? Da, ferice de toţi care iau în serios mesajul acestei cărţi şi îşi orientează viaţa după ea. Bucuria fără sfârşit este partea lor, odihna veşnică, părtăşia intimă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Da, Lui, singurului Dumnezeu adevărat, să-I fie onoarea şi puterea din veşnicie în veşnicie! Amin.

Introducere

Este şi rămâne ceva deosebit când te preocupi cu Fiinţa şi Persoana Domnului nostru. Se ajunge foarte uşor ca uneori s-o facem numai din interese pur teologice şi uităm cu cine avem a face. El trebuie să fie întotdeauna Împăratul inimilor noastre. Sentimentele şi înclinaţiile noastre trebuie să-I aparţină, înaintea Lui vrem să ne prosternăm cu reverenţă. Domnul Isus Se prezintă pe Sine Însuşi în foarte multe feluri inimilor noastre, aşa că un singur fel de a-L descrie este insuficient.

Domnul Isus este Împărat

Nu este nici o îndoială: Domnul Isus este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apocalipsa 17.14; 19.16; 1 Timotei 6.15). În Vechiul Testament a fost vestit un Împărat al gloriei (Psalmul 24.7), însă în mod deosebit era vorba de Fiul lui David, care trebuia să ia în stăpânire scaunul de domnie peste Israel (Ieremia 23.5). Când a fost născut Domnul Isus, Dumnezeu a purtat grijă ca oameni dintre naţiuni să-I aducă onoare regală, chiar dacă reacţia în Israel a fost numai consternare, atunci când aceştia au întrebat: „Unde este Împăratul iudeilor care tocmai S-a născut?” (Matei 2.2,11). Domnul Isus Însuşi confirmă „mărturia bună înaintea lui Pilat” (2 Timotei 1): „Tu zici că Eu sunt Împărat” (Ioan 18.37). Când Domnul Isus a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul unei măgăriţe, s-a împlinit Scriptura: „Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, mânzul unei măgăriţe” (Matei 21.5; compară cu Zaharia 9.9). Dumnezeu a purtat grijă, ca, în mod contrar voinţei conducătorilor iudei, inscripţia de pe cruce să fie: „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23.38).

Însă Împăratul a fost lepădat de poporul Său Israel şi L-au răstignit. Domnul Isus spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Ţinutul, în care El va fi acum recunoscut, va fi în cer. Însă şi pe pământ va trebui să fie o Împărăţie. În Matei 13, Domnul Isus vorbeşte despre faptul că pe pământ va fi o Împărăţie cu un caracter ascuns. Împărăţia păcii văzută, vestită, deocamdată nu va veni, însă în locul acesteia va fi o Împărăţie a lui Dumnezeu având caracter nevăzut (compară cu Matei 13.11). Împărăţia lui Dumnezeu din timpul de acum nu constă din lucruri materiale, aşa cum va fi în Împărăţia păcii – nu din mâncare şi băutură -, ci ea constă din „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). Momentan pe pământ nu este un Împărat vizibil în această Împărăţie. Supuşii ar trebui să aparţină acestei Împărăţii spirituale nevăzută pe pământ. Despre aceasta vorbesc foarte clar cele zece parabole despre Împărăţia cerurilor din evanghelia după Matei capitolele 13-25. Şi astăzi este deci un domeniu unde te poţi pune de partea Aceluia care aici pe pământ a fost respins ca Împărat, şi unde te supui cu plăcere poruncilor şi rânduielilor Lui.

Domnul Isus va fi în viitor Împărat

Vrem să ţinem adânc în inima noastră faptul că Împărăţia vizibilă peste Israel va fi în viitor. Aşa au întrebat ucenicii pe Domnul după învierea Sa: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel? Şi El le-a zis: Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate” (Faptele apostolilor 1.6,7). Şi apostolul Petru spune mai târziu: „… ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie, într-adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Său profeţi din vechime” (Faptele apostolilor 3.20,21). Deci Împărăţia trebuie încă să vină; aceasta înseamnă că Biserica nu a înlocuit pe Israel, ci ea este o intercalare în căile lui Dumnezeu cu Israel. De aceea noi trebuie astăzi – în mod deosebit pe baza epistolelor nou-testamentale – să ne punem întrebarea: în ce relaţie stăm noi faţă de Împărat şi cu Împărăţia legată cu El, „despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime”?

Relaţia noastră faţă de Împăratul respins

Această întrebare pare să fie repede rezolvată pentru mulţi, şi pentru ei nu este nici o întrebare: Domnul Isus este şi Împăratul meu. Eu slujesc Împăratului. – Evangheliile vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi de fapt acolo am putea traduce şi cu „Regatul lui Dumnezeu“. Deci când avem a face cu un regat, atunci trebuie să fie şi un împărat, aceasta este concluzia, şi acest Împărat este Isus Hristos, continuă deducţia logică. Eu sunt în această Împărăţie, deci Isus este Împăratul meu. Şi dacă El este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui în felul acesta.

Întrebarea este desigur, dacă această deducţie logică este cu adevărat de la sine reală, după cum pare. Să parcurgem succesiv deducţiile logice:

1. Există o Împărăţie, deci există şi un Împărat.
   Citim în Luca 19.12: Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă.” Evident, drept urmare era o împărăţie, care încă nu avea împărat. Deci nu este neapărat necesar că numai pentru faptul că există o împărăţie, Hristos trebuie să fie deja astăzi Împărat al acestei Împărăţii. Nu spunem, că El nu ar fi, spunem însă că nu putem deduce aceasta ca de la sine.
2. Dacă este un Împărat, atunci acesta este Isus Hristos.
   Aici este interesant, că noi într-adevăr citim de multe ori despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre Împărăţia cerurilor, însă niciodată nu citim despre Împărăţia lui Isus sau despre Împărăţia lui Isus Hristos.[1] În Faptele apostolilor 8.12 acestea sunt chiar despărţite: „Dar, când l-au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos, …” Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” exprimă, că Dumnezeu domneşte aici, şi expresia „Împărăţia cerurilor” exprimă, că această Împărăţie este condusă din cer sau că, aşa cum se exprimă Daniel, „cerurile stăpânesc” (Daniel 4.26).
3. Dacă eu sunt în Împărăţia, în care Isus Hristos este Împărat, atunci El este şi Împăratul meu.
   Chiar şi atunci când eu sunt într-o astfel de Împărăţie, trebuie totuşi să mă întreb, dacă eu stau în slujirea Împăratului sau dacă eu am o altă relaţie cu acest Împărat. În fiecare casă împărătească sunt diferite relaţii: este poporul în general, sunt slujitorii, familia împărătească, da, sunt chiar diplomaţi din alte ţări. Toate aceste grupe stau în relaţii diferite cu împăratul şi au privilegii diferite, dar au şi lucruri comune. Astfel copiii împăratului, slujitorii şi chiar şi poporul trebuie să asculte de rânduielile împăratului, diplomaţii însă nu trebuie să asculte.
4. Dacă Isus Hristos este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui corespunzător.
   Desigur vor fi diferenţe în felul de adresare: poporul şi slujitorii se vor adresa cu „împăratul meu”, şi copiii împăratului vor spune desigur mai degrabă „tata”. Diplomaţii vor vorbi numai despre împăratul acestei ţări sau al ţării acelea. Exemplul acesta trebuie să arate numai că sunt diferenţe şi noi nu trebuie să tragem repede concluzia: dacă Domnul Isus este Împărat, atunci El este şi Împăratul „nostru” respectiv „al meu”. Mulţi sunt de părere că se atribuie o deosebită onoare Domnului, dacă ne adresăm Lui cu „Împăratul meu”. Însă şi în acest caz trebuie să întrebi, dacă de exemplu un tată, care într-o firmă este director, doreşte cu plăcere să fie apelat de fiul său cu „domnule director”.

Vrem să cercetăm în continuare Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la relaţia în care stăm noi faţă de Împăratul Isus. Această cercetare este deosebit de interesantă şi va revela ceva la care noi probabil nu ne-am fi aşteptat. Cu siguranţă toţi am fi fost mulţumiţi să ocupăm un loc în picioare în curţile din faţă ale casei împărăteşti (compară cu Psalmul 84.10) şi să ne plecăm în închinare înaintea Împăratului Isus. Vrem, spus în treacăt, desigur să ne prosternăm înaintea Domnului Isus, dar la sfârşitul acestui articol probabil/sper dintr-un alt motiv.

Felul de a se adresa Domnului în Noul Testament

Este surprinzător că nici un scriitor nou-testamental nu se adresează Domnului Isus ca Împărat. Chiar şi ucenicii Lui, care aşteptau Împărăţia în adevăratul ei sens al cuvântului, niciodată nu se adresează Lui ca Împărat. Nici o rugăciune nu este adresată Împăratului, întotdeauna se vorbeşte despre Isus ca Domnul. Cartea Faptele apostolilor este mărturia cea mai de timpurie despre creştini şi acolo găsim că apostolul Pavel spune temnicerului: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16.31). Ei au depus mărturie „despre învierea Domnului Isus” (Faptele apostolilor 4.33); ei au fost „botezaţi pentru Numele Domnului Isus” (Faptele apostolilor 8.16), şi au vestit „Evanghelia Domnului Isus” (Faptele apostolilor 11.20). Şi-au dat viaţa nu pentru Împărat, ci „pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 16.26). De asemenea nu a fost preamărit Numele Împăratului, ci „Numele Domnului Isus era preamărit” (Faptele apostolilor 19.17). De asemenea slujba a fost primită nu de la Împărat, ci „de la Domnul Isus” (Faptele apostolilor 20.24).

După ce Domnul Isus a fost lepădat de poporul Său pământesc, El a vorbit, la mărturisirea lui Petru „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu”, despre faptul că El va clădi Adunarea Sa. La cruce Domnul Isus a purtat nu numai păcatele tuturor acelor oameni care vor crede cândva în El, ci El a iubit Adunarea sau Biserica aşa de mult, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea (Efeseni 5.25). Prin coborârea Duhului Sfânt a fost creată o societate de oameni cu totul nouă, un om cu totul nou (compară cu Efeseni 2.10-18). „Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13).

Mai târziu Domnul Isus S-a arătat apostolului Pavel şi i-a revelat o taină, pe care Dumnezeu o avea în inima Lui din timpurile veşnice (compară cu Faptele apostolilor 26.16; Efeseni 3). Deci noi trăim astăzi în timpul în care Dumnezeu a revelat o taină, şi timpul acesta va dura până la revenirea lui Hristos, când El Se va ocupa iarăşi cu poporul Său pământesc Israel şi va împlini toate făgăduinţele, pe care Dumnezeu li le-a dat în Vechiul Testament (compară cu Faptele apostolilor 3.19-21; Romani 11.29). Noi suntem parte componentă a uni cu totul alt timp deosebit, care nu a fost vestit în Vechiul Testament. De aceea nicidecum nu uimeşte, că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu stăm astăzi într-o cu totul altă relaţie cu Împăratul lepădat, decât aceea pe care israeliţii au aşteptat-o pentru ei. Desigur Isus Hristos are drepturi şi asupra noastră, însă atunci este ca Domn şi nu ca Împărat.

Am văzut mai înainte, că astăzi există o societate de oameni cu totul nouă, carte este denumită Biserică sau Adunare. Această părtăşie este trupul lui Hristos, şi ea este aşa de strâns unită cu Hristos, că noi suntem numiţi mădulare ale Sale. El ia chip în lumea aceasta prin mădularele trupului Său. Cu toate că Hristos nu este prezent, El este totuşi reprezentat pe pământ prin trupul Său. Ca să descrie mai intim apropierea noastră de Hristos, apostolul Pavel vorbeşte în Efeseni 5 despre faptul că soţii trebuie să-şi iubească soţiile aşa cum Hristos a iubit Adunarea. Noi nu numai am fost strâns legaţi cu Hristos, ci noi, aşa cum am văzut deja, am venit într-o relaţie de dragoste, în care sentimentele noastre sunt pentru Mirele nostru ceresc. Această relaţie cu Hristos ne-a adus în apropierea directă a Tatălui. Deoarece Hristos este acolo la Tatăl, şi noi avem această apropiere de Tatăl, aşa că noi putem chiar spune „Ava, Tată” (compară cu Romani 8.15; Galateni 4.6). La fel noi avem intrare liberă în Locul Preasfânt şi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2.13-18). Această apropiere nu era în Vechiul Testament şi nici în Împărăţia păcii din viitor nu va fi, aşa cum ne arată clar profetul Ezechiel.

O societate cerească

Dacă Israel avea nenumărate făgăduinţe, care erau legate cu pământul, noua societate de oameni este legată cu cerul: ei au o „speranţă, care vă este păstrată în ceruri” (Coloseni 1.5); „cetăţenia [lor] este în ceruri” (Filipeni 3.20); pe pământ nu sunt comori pentru ei (compară cu Matei 6.20); ca străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) ei nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8.23), şi conform cu voia Tatălui „au fost scoşi din veacul rău de acum” (Galateni 1.4). În privinţa aceasta nu este nici un fel de continuitate din Vechiul Testament. Diferenţa faţă de un credincios din Vechiul Testament nu ar putea fi mai mare în această privinţă, cu toate că şi aici sunt anumite indicii, că deja patriarhii au privit spre un locaş ceresc (compară cu Evrei 11), chiar dacă nu era chemarea lor specifică. La fel şi noi savurăm astăzi anumite binecuvântări pământeşti, cu toate că ele nu sunt chemarea noastră specifică (de exemplu căsnicia).

Dacă ţinem bine seama de aceste contexte, atunci vom înţelege tot mai mult de ce primii creştini nu au vorbit despre Împăratul lor, ci despre Domnul lor. Aceasta nu avea loc din lipsă de respect, ci din înţelegerea relaţiei lor deosebite cu Domnul Isus.

Gândul la un împărat conţine întotdeauna (1) o distanţă faţă de poporul său şi (2) ierarhii, în care fiecare are locul lui şi măsura specifică lui de apropiere sau depărtare; aceasta include apoi relaţii diferite între aceste grupe. Însă Duhul lui Dumnezeu S-a ostenit – în mod deosebit în Efeseni 2 şi 3 – să arate clar, că noi am fost aduşi într-o apropiere atât faţă de Domnul cât şi faţă de Dumnezeu Tatăl, cum nu poate fi alta mai mare, şi că în afară de aceasta acum nu mai sunt privilegii pentru anumite grupe. Chiar şi diferenţa cea mai mare – aceea dintre iudei şi naţiuni – a fost complet înlăturată. Toţi au aceleaşi binecuvântări, toţi au aceeaşi apropiere. Deci dacă noi Îl vedem pe Domnul ca Împărat şi ne adresăm Lui astfel, atunci acţionăm total împotriva eforturilor Duhului lui Dumnezeu, de a ne face preţioase binecuvântările noastre creştine propriu-zise.

Primii creştini au înţeles totuşi foarte bine, că cu toate acestea ei îşi aveau drumul în domeniul stăpânirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când apostolul Pavel scrie: „Aceştia sunt singurii împreună-lucrători cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu care mi-au fost mângâiere” (Coloseni 4.11), sau când apostolul Ioan scrie de pe insula Patmos: „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună-părtaş la necazul şi împărăţia şi răbdarea în Isus …” (Apocalipsa 1.9).

Cine şi-a însuşit bine învăţătura apostolului Pavel, acela a înţeles: în „administrarea împlinirii timpurilor” (Efeseni 1.10), prin care este vorba de Împărăţia de o mie de ani viitoare a păcii, Domnul Isus va fi Cap peste toate în cer şi pe pământ: toate Îi vor fi supuse Lui. Şi acum urmează învăţătura de necuprins a apostolului: Adunarea în timpul acesta este nu numai exclusă de la aceasta, ci ea este chiar „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.21-23). Când Hristos va prelua domnia Sa, atunci Adunarea va fi legată cu El ca trup al Lui. Ea va fi mireasa la dreapta Lui. El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată (Efeseni 5.27), ea va reflecta gloria Sa (Apocalipsa 21.10,11). Simţămintele şi sentimentele Lui cele mai profunde aparţin miresei Sale, care îi mişcă inima. Nu ar trebui aceasta să ne mişte inima, ca să ne adresăm Domnului corespunzător acestei apropieri a noastre de El?

Şi chiar individual, El nu este „Împăratul meu”, ci este Domnul meu. Ce apropiere profundă exprimă apostolul Pavel, când scrie în Filipeni 3.8 despre „Domnul meu”, şi ce simţăminte intime exprimă cuvintele Mariei Magdalena: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus …” (Ioan 20.13). În ambele cazuri exprimarea nu este o imagine a distanţei, ci a apropierii. Şi când Toma află nu numai din auzite despre Domnul Isus, ci este aşa de aproape de El, că poate să-L atingă pe Domnul, el strigă: „Domnul meu” (Ioan 10.28).

Ţinând seama de aceste adevăruri provocatoare, nu ar trebui să se spună că Domnul Isus trebuie să fie chiar întristat, când noi prin cântările noastre exprimăm ceva prin care arătăm numai că noi nu am înţeles corect adevărata noastră poziţie şi relaţie cu El şi de asemenea şi între noi? Desigur Domnul Isus vede inimile noastre, şi El este foarte răbdător cu noi, dar cu toate acestea Îşi doreşte inimi înţelepte. Cât de des a fost El foarte întristat, când ucenicii Lui nu L-au înţeles. Nu vrem noi să ne străduim să-L lăudăm cu mai multă pricepere? Nu caută Tatăl adoratori, care Îl adoră „în duh şi adevăr” (Ioan 4.23)?

De altfel în epistole nu mai citim nimic, că Împărăţia lui Dumnezeu a fost propovăduită, aşa cum de exemplu este încă în Faptele apostolilor (Faptele apostolilor 14.22; 20.25; 28.23,31). Evident noile revelaţii despre Adunare, pe care Domnul le-a făcut cunoscut apostolului Pavel, cuprindeau învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu. Deci cine a înţeles bine învăţătura apostolului, acela nu trebuie să presupună că învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu toate nu mai sunt în vigoare, ci că ele erau incluse în noua revelaţie despre casa lui Dumnezeu, Adunarea lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos. Nu este întâmplător, că după Faptele apostolilor 21 nu mai citim că primii creştini au fost numiţi „ucenici” (această denumire avea şi o referire mult mai clară la Împărăţia lui Dumnezeu). Însă aceasta la rândul ei nu înseamnă că însuşirea de ucenicie nu ar avea nimic să ne spună, dar dacă noi ca creştini, ca sfinţi, ca preaiubiţi, ca şi copii, ca fii, ca slujitori şi aşa mai departe, ne comportăm aşa cum Dumnezeu a planificat şi rânduit, atunci automat îndeplinim toate însuşirile ucenicilor şi chiar mult mai mult decât atât.

Evanghelia Împărăţiei

În vorbirea Domnului Isus din Matei 24.14 referitoare la timpul din urmă se spune: „Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul.” Întrebarea, care se pune cu privire la aceasta, este: Nu este misiunea noastră, să vestim această Evanghelie a Împărăţiei? Însă aici trebuie să se ţină seama cui vorbeşte Domnul Isus în această vorbire referitoare la timpul din urmă, şi ce timp are în vedere în mod deosebit Domnul aici: Domnul Se adresează rămăşiţei iudaice, ceea ce noi învăţăm din finalul de la Matei 23.37-39. Este timpul scurt înaintea necazului cel mare (compară cu Matei 24.15-22), căci se spune: „atunci va veni sfârşitul”. Scurt înainte de sfârşitul acestui veac se va vesti „această Evanghelie a Împărăţiei”, şi ea nu va avea un alt conţinut decât a avut la începutul slujirii Domnului, când atât Ioan Botezătorul cât şi mai târziu Domnul Isus Însuşi au vestit Evanghelia Împărăţiei. Mesajul lor era: Împăratul vine, respectiv Împărăţia stă înaintea uşii, s-a apropiat. Când acest sfârşit al veacului se va fi apropiat, Adunarea va fi deja demult răpită.[2]

Desigur noi putem vesti oamenilor şi astăzi această Împărăţie, în mod deosebit când ne gândim că noi suntem scurt înaintea acestui timp al sfârşitului. Noi putem spune oamenilor că Domnul Isus va reveni pentru judecată şi atunci ca Împărat va instaura o Împărăţie pe pământ. Aceasta este pentru ei o atenţionare serioasă, să se întoarcă la Dumnezeu. De asemenea oameni au nevoie chiar să li se spună despre conţinutul Evangheliei veşnice: şi anume că Dumnezeu este Creatorul, Cel „care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14.7). Căci oamenii sunt astăzi aşa de otrăviţi de teoria evoluţionistă, că nu mai cred aceasta. Cu toate acestea Evanghelia noastră propriu-zisă este încă cu totul alta: ea este încă Evanghelia cea mai minunată, care există: „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2 Corinteni 4.4), „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11).[3] Însă conţinutul Evangheliei Împărăţiei nu este aşteptarea unui creştin: el nu aşteaptă judecata şi nici pe antihrist, ci pe Domnul Isus pentru răpirea Bisericii Sale şi a tuturor celor care au adormit în Hristos (compară cu 1 Tesaloniceni 4.13-18). În timp ce mesajul Evangheliei Împărăţiei va fi: „Împăratul vine”, creştinii strigă şi se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22.17-20).

„Împăratul” în Faptele apostolilor 17.6,7

Faptele apostolilor 17.6,7: Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Ison i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus.”

Vrem în final să ne ocupăm cu locul din Biblie din Faptele apostolilor 17.6,7, care este citat deseori de unii adepţi ai cântărilor adresate împăratului. După considerentele mele un lucru este foarte clar: pe locul acesta nu se poate construi o învăţătură veritabilă. El pare să fie aproape singurul fir de pai pentru adepţii cântărilor adresate împăratului şi este mereu citat în acest context. Dar să ne gândim bine, cine vorbeşte aici de fapt: sunt aceia care voiau să atribuie ceva rău creştinilor. Locul acesta din Biblie este pe aceeaşi linie cu cel din Ioan 19.12: „De atunci Pilat căuta să-L elibereze; dar iudeii strigau, spunând: ‚Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului’”. Dacă iudeii acuzatori voiau să aducă pe romani în vreun fel împotriva creştinilor, atunci ei trebuiau să argumenteze în felul acesta. Chiar şi Pilat a fost determinat prin acest fel de argumentare să nu elibereze pe Domnul Isus. În afară de aceasta este foarte posibil ca creştinii de la început să fi explicat cu adevărat iudeilor, că ei au lepădat pe Împăratul lor. Însă aceasta nu înseamnă, că ei înşişi au vorbit despre Domnul Isus ca Împărat al lor. Dimpotrivă, am văzut deja mai înainte, că primii creştini au vorbit întotdeauna despre Domnul Isus (Faptele apostolilor 16.31; 4.33; 8.16; 11.20; 15.26; 19.17; 20.24).

Diverse nivele de relaţii

Uneori se spune, că în adresările făcute Domnului sunt diferite nivele de relaţii. În sine însuşi gândul acesta este corect. Domnul Isus nu este numai Domnul nostru, ci El ne numeşte şi prieteni ai Lui şi chiar fraţi; El este Marele Preot al nostru, aşa precum este Creatorul nostru. Cu toate acestea şi aici este clar, că noi nu găsim nici un loc biblic în Noul Testament, unde nouă ca şi creştini ni s-ar cere să ne adresăm Domnului în rugăciune sau prin cântare ca prietenul nostru sau al meu sau ca fratele nostru sau al meu. Dacă El ne numeşte prietenii şi fraţii Lui, aceasta este una, însă nu ar trebui să tragem concluzia din aceasta că şi noi avem voie să ne adresăm Lui în felul acesta (în privinţa aceasta Scriptura nu dă nici un indiciu; ci contrariul este cazul!). Dimpotrivă citim în epistola către Evrei, că Domnul Isus este „Marele Preot al nostru” (Evrei 4.14,15; 8.1), şi cu toate acestea aproape nimeni nu I se adresează în felul acesta. Deseori găsim în cântări, că noi cântăm despre Domnul ca Mare Preot al nostru, şi Scriptura însăşi ne dă exemple despre aceasta. Aceasta este diferenţa faţă de „cântările împăratului”; Noul Testament nu ne dă nici un singur indiciu pentru acestea.

Desigur sunt şi astăzi cântări în care noi putem lăuda pe Domnul ca Împărat: când este vorba de poziţia Lui în Împărăţia păcii sau de supremaţia Lui ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Căci desigur noi ne bucurăm deja acum, (1) că în curând El va purta o cunună cu multe diademe aici pe pământ unde El a avut numai o cunună de spini; (2) că aici, unde L-au lovit cu toiagul pe cununa de spini aşezată pe capul Lui, El va avea în mâna Sa sceptrul divin; (3) că aici, unde pentru El au avut numai o cruce, va sta în curând scaunul Său de domnie. Însă El nu va fi „Împăratul nostru” sau „Împăratul meu”, aşa cum va fi realmente în Împărăţia păcii pentru poporul Său Israel.

Concluzie finală

Noi ca şi creştini am fost strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Coloseni 1.13). El este nu numai Împăratul, care va fi recunoscut ca atare cândva pe pământ, ci El este şi „Fiul dragostei Sale”. El este Preaiubitul Tatălui – aşa Îl cunoaştem noi astăzi pe Domnul Isus -, şi pentru că noi suntem în Fiul şi am primit viaţa Fiului, Tatăl ne iubeşte la fel cum iubeşte pe Fiul (Ioan 17). Nici un credincios din timpul Vechiului Testament nu a savurat această „nemărginită bogăţie a harului Său în bunătate faţă de noi” (Efeseni 2.7), şi Cuvântul tace cu privire la o astfel de apropiere în Împărăţia păcii care va veni. În mod nemeritat noi am venit în savurarea unei relaţii, care mai mare nu poate fi şi pentru care noi putem numai să ne plecăm genunchii în adorarea Fiului şi a Tatălui.

Adnotare