1. In timp ce amarastenilor le plingi de mila, parla-guvernantii taie si spinzura! Iata tunurile din spatele retrocedărilor: 76 de terenuri din București și din 20 de județe au fost supraevaluate 2. Le Monde scrie că Iuda României a vândut bogăţiile ţării şi viitorul poporului în mâinile foştilor călăi şi a urmaşilor urmaşilor săi – Oameni legaţi de fostul regim communist care conduc şi astăzi România spre dezastru 3 . “Părintele “spiritual al ministrului agriculturii (Daniel Constantin ),adică Voiculescu,este suspectat că şi-a însuşit un munte de dolari în decembrie 89-ca şi alţi calai 4 . Liderul “Spiritual” al Ţării care înlocuieşte Lumina lumii (pe Issus)cu lumânări de rentabilizat fabrici preoţeşti,care ghemuie pe Infinitul Creator în icoane mute, surde ,limitate,pentru câştiguri mârşave,care manipulează pentru bani pe oamenii -mintind că iertarea, se obţine pe bani are salariul ruşinii …CUM A SCOS BANII DAN VOICULESCU DIN CRESCENT ÎNCĂRCĂTURA NAVELOR DIN DECEMBRIE 1989 ÎNSUŞITĂ DE DAN VOICULESCU ….“”Vaccinati-va “” cu …Un cavaler al dreptății, eurosceptic: Vladimir Bukovski,de Vasile Astărăstoae
Bisericile se implică: nu sărutați icoanele din biserică, nu dați mâna cu ceilalţi credincioși la liturghie…Gogoasa cu IDOLATRII S-A APART! BOR: Evitați bisericile, împărtășanii cu lingurițe de-acasă, fără sărutarea icoanelor… (Pentru ca sclavilor le place sa fie mintiti si tinuti morti in pacate…) Simbolistica pagana de inchinare idolatra la Zeul Soare Baal, ESTE prezent si astazi in sistemele religioase si heraldica statelor- Manipularea maselor, contrafacerea adevarului si idolatria mascata;Care sunt câteva forme moderne de idolatrie? Idolatrie în prezent: pe ce punem preț? Dumnezeu nu lasă loc de confuzie în porunca: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Exodul 20:3. Scris de Frank Myrland; (DOAMNE, cum de ne mai suporti!) Au asistat idolatrii diavolului, yazidiții, la nașterea culturii umane? „Sunt doar un instrument de a face bani pe prostia oamenilor”. Vloggerul Ion Andronache, despre așa-numitele icoane făcătoare de minuni…Icoanele sunt idoli și închinarea la ele este idolatrie, iar “minunile” lor sunt din iad!
… …Idolii de lut… Închisori şi locuri de prigoană-Demolarea idolilor…IDOLII CREŞTINILOR DE AZI – PR. IOSIF TRIFA…Sugestii de lectură – Idolii din preajma amvonului; Adevărata pocăință și credință, scris de : Zac Poonen; Dumnezeu, nu idoli; IDOLII AMERICANI,de Joseph Sobran;Se testeaza pe punga noastra umbra unei arme biologice- CORONAVIRUSUL ȘI STATUL GLOBAL… Idolii nu sunt Dumnezeu ,de Ciprian din Cartagina, episcop şi martir; Idolii din vechime & Idolii de azi; Cartea întristărilor- Plângerile lui Ieremia- SoundWords…Plângerile lui Ieremia 1-5, de Willem Johannes Ouweneel; Nimicirea generală…”Slujba împăcării” în evanghelia după Luca… Împăcaţi într-un trup- Efeseni 2.11-22- SoundWords…CREȘTINII ORTODOCȘI SUNT SFĂTUIȚI SĂ NU SĂRUTE ICOANELE DIN BISERICI, DE TEAMA CORONAVIRUSULUI… Icoane vs. cai verzi pe pereţi. Ce vrea secularismul să dea jos şi ce ar putea să pună în loc;ARUNCÂNDU-VĂ ULTIMII IDOLI- David Wilkerson (1931-2011),…
Listă de cărți despre Revoluția Română din 1989; O carte despre Revoluţia română din 1989; Cronologie Revoluţia Română din decembrie 1989; Revolutia Romana din Decembrie 1989. Locuri, date, fapte. Mic dictionar – Gheorghe Sbarna; CARNAGIUL din Timișoara și București între 15-25 Dec – Revoluția Română din Decembrie 1989; Mărturii cutremurătoare la 34 de ani de la Revoluţie: Adevărul despre moartea generalului Vasile Mil; Martirii revoluției române din 1989; „Do or die” – Vladimir Bukovski și fețele evlavioase ale democrației occidentale; Mișcarea neo-marxistă „woke” nu face un secret din dorința ei de a îndoctrina copiii… Prima gospodărie amendată pentru folosirea unei sobe pe lemne. Pe horn ar fi ieșit „fum excesiv” care a poluat mediul și a influențat încălzirea globală; Înscenarea educațională a marilor procese staliniste; (Vesnica pomenire despre “exceptii”) Infractori în sutană anchetați de procurorii DIICOT Ialomița; Preot, la JUDECATĂ, după ce fost prins BĂUT la volan și gonind cu 126 km/h: s-a împărtășit cu „50 ml vin alb” și a consumat „circa 5 beri a câte 500 ml fiecare” | Cristian Pușcașu este preot la biserica romano-catolică de pe Calea Galați; Preot în Arhiepiscopia Tomisului, condamnat pentru fraude cu fonduri nerambursabile; Preotul bătăuș, iertat de magistrați, după ce a condus fără permis ; Ca să-l salveze pe popă, judecătorii au creat un precent periculos;Florin Marin, românul căsătorit cu un preot britanic, face mărturisiri cutremurătoare. ”Îmi este frică!”
Decembrie Roşu: Dezvăluiri în premieră din „Dosarul Revoluţiei” (@TVR1); 28 AUGUST 2024. Rusia se răstește la România, dar amenință lumea întreagă cu războiul; (Gogoseria pradatorilor din burghezia komunista face…)Ce spune “fabrica de diplome” Spiru Haret despre Alexandru Cumpănașu, candidatul fără diplomă: (Balaurul rosu sau…) Ion Iliescu. Documentar. Comunistul care a ajuns primul președinte după căderea Comunismului… Iulian Vlad îl indică pe Sergiu Nicolaescu ca fiind “regizor” al Revoluției din 1989! Vânzătorii de diplome: Fabrica clanului Maghiar; (Dupa ce au imbolnavit SANATATEA si au umplut tara cu falsi profesionisti…)Primele arestări în cazul “fabricii de diplome false” din Mureş. Oamenii plăteau mii de euro şi obţineau certificate fără nicio zi de şcoală; (In cuibul Komunismului din Romania a clocit Oul Demonic al FIAREI-666) Trupele de Securitate care asigurau paza dictatorului Nicolae Ceausescu- UM 0666 ! (Klosca SATANEI si puii lui de HAUR…) Secretele familiei lui Ion Iliescu au ieșit la iveală! Mama, spion rus. Bunicul, bolșevic periculos; Unde este, pentru cine fabrica si mai ales de ce fabrica diplome? Nicolae Militaru și uciderea generalilor Nuță și Mihalea-operațiunea “Trandafirul”! Dosarul Secret al Spionului Rus ajuns în fruntea Armatei Române; Fostul şef SIE Ioan Talpeş: László Tőkés a fost agent al Securităţii maghiare; Cum oprim crimele din spitalele de stat? Tăiați finanțarea acestor lagăre de exterminare. Desființați CNAS! Mărturii horror din spitalele morții: ”Sunt niște criminali!” Noi informații revoltătoare despre morțile suspecte de la Spitalul Sf. Pantelimon. Stenograme șocante, în referatul Parchetului… Petrică Leașcu, fostul preot care a filmat pentru Recorder, acuză acum publicația și pe CTP că au distorsionat adevărul și i-au distrus imaginea publică: Domnul Alex Nedea și echipa, cu cafeluța pe masă, au așteptat în birouri înregistrările pe care le-am făcut; LISTA cu gașca de preoți susținători, pupincuriști, compromiși și care l-au trădat pe Teodosie Antihristul; B.O.R. – cel mai mare evazionist din istoria țării, deține cea mai mare rețea de mall-uri din România; Lista cu homosexualii din Sf. Sinod al B.O.R. Unde este flota de pescuit oceanic a României?
Decembrie Roşu: Dezvăluiri în premieră din „Dosarul Revoluţiei” (@TVR1); 28 AUGUST 2024. Rusia se răstește la România, dar amenință lumea întreagă cu războiul; (Gogoseria pradatorilor din burghezia komunista face…)Ce spune “fabrica de diplome” Spiru Haret despre Alexandru Cumpănașu, candidatul fără diplomă: (Balaurul rosu sau…) Ion Iliescu. Documentar. Comunistul care a ajuns primul președinte după căderea Comunismului… Iulian Vlad îl indică pe Sergiu Nicolaescu ca fiind “regizor” al Revoluției din 1989! Vânzătorii de diplome: Fabrica clanului Maghiar; (Dupa ce au imbolnavit SANATATEA si au umplut tara cu falsi profesionisti…)Primele arestări în cazul “fabricii de diplome false” din Mureş. Oamenii plăteau mii de euro şi obţineau certificate fără nicio zi de şcoală; (In cuibul Komunismului din Romania a clocit Oul Demonic al FIAREI-666) Trupele de Securitate care asigurau paza dictatorului Nicolae Ceausescu- UM 0666 ! (Klosca SATANEI si puii lui de HAUR…) Secretele familiei lui Ion Iliescu au ieșit la iveală! Mama, spion rus. Bunicul, bolșevic periculos; Unde este, pentru cine fabrica si mai ales de ce fabrica diplome? Nicolae Militaru și uciderea generalilor Nuță și Mihalea-operațiunea “Trandafirul”! Dosarul Secret al Spionului Rus ajuns în fruntea Armatei Române; Fostul şef SIE Ioan Talpeş: László Tőkés a fost agent al Securităţii maghiare; Cum oprim crimele din spitalele de stat? Tăiați finanțarea acestor lagăre de exterminare. Desființați CNAS! Mărturii horror din spitalele morții: ”Sunt niște criminali!” Noi informații revoltătoare despre morțile suspecte de la Spitalul Sf. Pantelimon. Stenograme șocante, în referatul Parchetului… Petrică Leașcu, fostul preot care a filmat pentru Recorder, acuză acum publicația și pe CTP că au distorsionat adevărul și i-au distrus imaginea publică: Domnul Alex Nedea și echipa, cu cafeluța pe masă, au așteptat în birouri înregistrările pe care le-am făcut; LISTA cu gașca de preoți susținători, pupincuriști, compromiși și care l-au trădat pe Teodosie Antihristul; B.O.R. – cel mai mare evazionist din istoria țării, deține cea mai mare rețea de mall-uri din România; Lista cu homosexualii din Sf. Sinod al B.O.R. Unde este flota de pescuit oceanic a României?
Unde este flota de pescuit oceanic a României?
De către Constantin Cumpana

Flota de Pescuit Oceanic a luat ființă în anul 1964 și urma să fie construită potrivit sloganului propagandistic „Nici o masă fără peşte oceanic!“ – o reclamă omniprezentă în Republica Socialistă România, peștele fiind alimentul care se găsea mereu în alimentare și pescării fie în stare proaspătă, fie congelat sau sub formă de conserve.

În perioada 1964-1965, pescuitul oceanic a fost organizat în cadrul Întreprinderii Piscicole Brăila, între anii 1965-1970 – la Întreprinderea de Industrializare şi Desfacerea Peştelui Tulcea, iar din anul 1971 – în cadrul Întreprinderii de Pescuit Oceanic Tulcea, nou înfiinţată, cu bază la Frigoriferul portuar Tulcea.
În anul 1974, întreprinderea a primit denumirea de Comandamentul Flotei de Pescuit Oceanic.
În anul 1990 a devenit S.C. Compania Română de Pescuit Oceanic S.A.
În perioada 1968-1979 au fost achiziţionate traulere de tip „Atlantic-2“ şi „Supertrauler Atlantic“[1] (constructor: R. D. Germană) şi „B-22“ şi „B-419“ (constructor: R. P. Polonă).
Caracteristici tehnice B-22, clasa „Carina“ – pavilion: România, 2.681-2.714 trb., lungime: 88,00 m, lăţime: 14,50 m, pescaj: 5,25 m, echipaj: 85 membri, capacitate încărcare peşte congelat: 700 to., puterea maşinii: 2.500 c.p., viteza: 13,8 Nd., viteza de traulare: 3-3,5 Nd., combustibil: motorină, autonomie: 90 zile, constructor: „Stocznia Gdańska im. Lenina“, Gdansk – R. P. Polonia, anul intrării în exploatare: 1969-1972.
Acest tip de navă avea o alură elegantă, cu bună stabilitate şi clasă de gheaţă.
Au fost utilizate şi în flotele Poloniei şi Franţei.

Nave de acest tip:
„Delta Dunării“ (decembrie 1968 – Polonia), „Marea Neagră“ (decembrie 1968 – Polonia), „Razelm“ (1969 – Polonia), „Sinoe“ (decembrie 1969 – Polonia), „Negoiu“ (1970 – Polonia), „Ceahlău“ (noiembrie 1970 – Polonia), „Caraiman“ (1971 – Polonia), „Moldoveanu“ (1971 – Polonia), „Rarău“ (1972 – Polonia), „Retezat“ (martie 1972 – Polonia).

Caracteristici tehnice B-419, clasa „Vega“ – pavilion: România, 2.700 trb., lungime: 88,30 m, lăţime: 15,00 m, pescaj: 5,40 m, echipaj: 85 membri, capacitate încărcare peşte congelat: 800 to., puterea maşinii: 3.600 c.p., viteza: 15,1 Nd., viteza de traulare: 4,5-5,0 Nd., combustibil: motorină, autonomie: 90 zile, constructor: „Stocznia Gdańska im. Lenina“, Gdansk – R. P. Polonia, anul intrării în exploatare: 1973-1974.

Acest tip de navă a avut o alură elegantă, a fost caracterizat prin soliditatea corpului, cu clasă de gheaţă, viteză bună de croazieră şi viteză de traulare, dar stabilitate slabă.
Au fost utilizate iniţial în apele Atlanticului de Nord – Vest şi, ulterior, în Atlanticul Central de Est.
Au fost nave cu bună productivitate la pescuit (50-70 to./ zi).
Au fost utilizate şi de flota U.R.S.S., iar în flota Bulgariei exista o variantă a acestui tip de navă (B-418-II).

Nave de acest tip:
„Inău“ (decembrie 1973 – Polonia), „Semenic“ (decembrie 1973 – Polonia), „Harghita“ (1974 – Polonia), „Clăbucet“ (iunie 1974 – Polonia), „Mîndra“ (septembrie 1974 – Polonia), „Iezer“ (noiembrie 1974 – Polonia).

Caracteristici tehnice Atlantic-2, clasa TRMA – pavilion: România, 2.150-2.173 trb., lungime: 82,00 m, lăţime: 13,60 m, pescaj: 5,20 m, echipaj: 85 membri, capacitate încărcare peşte congelat: 500 to., puterea maşinii: 2.320 c.p., viteza: 13,6 Nd., viteza de traulare: 4-4,5 Nd., combustibil: motorină, autonomie: 60 zile, constructor: Stralsund – Germania, anul intrării în exploatare: 1970-1972.
Aceste traulere au fost concepute ca nave de flotilă, dependente de mijloacele de asigurare logistică, fiind caracterizate prin autonomie redusă, capacitate de încărcare de maximum 500 tone peşte de congelat.
Nave de acest tip sunt utilizate în prezent de flotele Rusiei, Ucrainei şi ţărilor baltice.

Nave de acest tip:
……………………….det. aici
https://rezistenta.ro/unde-este-flota-de-pescuit-oceanic-a-romaniei/
///////////////////////////////////////////
Lista cu homosexualii din Sf. Sinod al B.O.R.
De către Constantin Cumpana –
Cel puțin jumătate dintre înalții ierarhi din cadrul Sf. Sinod sunt homosexuali, pedofili, simoniaci, foști informatori ai Securității, vinovați de alte fapte imorale și/ sau penale, incompatibile cu canoanele și regulamentele B.O.R., nevrednici de a primi sau de a exercita arhieria. Ca o ironie a sorții, dar și cu Voia Domnului, aceștia se vor întruni în zilele de 17 și 18 august 2017, pentru a judeca faptele grave de homosexualitate ale unor dintre ei!
despre care sunt indicii sau se afirmă că ar fi homosexuali, simoniaci, pedofili, foști informatori ai Securității, vinovați de alte fapte imorale și/ sau penale, incompatibile cu canoanele și regulamentele B.O.R., nevrednici de a primi sau de a exercita arhieria
(în ordine alfabetică, după numele de ierarh)
Nota redacției REZISTENȚA.ro
În această listă apar și înalți ierarhi decedați, ceea ce dovedește că, în Sf. Sinod al B.O.R., nevrednicia nu este o excepție, ci un fenomen.
Din motive de spațiu nu am utilizat fotografiile ierarhilor prezentați, acestea, precum și datele biografice, putând fi vizualizate la link-urile precizate.
Rugăm pe toți cei care, ulterior publicării acestei liste, dispun de alte dovezi/ mărturii despre nevrednicia celor menționați mai jos să ni le pună la dispoziție, chiar și în forma anonimă, pe adresa de e–mail redactia@rezistenta.ro
REZISTENȚA.ro își rezervă dreptul de a completa prezenta LISTĂ, în funcție de informațiile ce ne parvin după publicarea acesteia.
Crucea B.O.R se află la răscruce! Homosexualii se coalizează împotriva… homosexualilor!… Război total în B.O.R.! Nu lipsesc amenințările cu relațiile la politicieni, oameni de afaceri și lojele masonice! Este momentul reformei radicale în Biserica ortodoxă din România, al cărui eșafodaj medieval este putred, pute și se clatină. Se va lepăda Sf. Sinod de satanele care îl domină?
Crucea B.O.R se află la răscruce! Homosexualii se coalizează împotriva… homosexualilor! Război total în B.O.R.! Nu lipsesc amenințările cu relațiile la politicieni, oameni de afaceri și loje masonice! Este momentul reformei radicale în Biserica ortodoxă din România, al cărei eșafodaj medieval este putred, pute și se clatină. Se va lepăda Sf. Sinod de satanele care îl domină?
Ambrozie Meleacă[1] – episcop al episcopiei Giurgiului, nu este absolvent de Seminar Teologic………………….
Det. aici
https://rezistenta.ro/lista-cu-homosexualii-din-sf-sinod-al-b-o-r/
//////////////////////////////////////////
B.O.R. – cel mai mare evazionist din istoria țării, deține cea mai mare rețea de mall-uri din România
De către Constantin Cumpana –
În sfârșit, se pare că s-a deșteptat românul. Cel puțin așa dau impresia ultimile reportaje ale televiziunilor manipulatoare. E ordin pe țară ca românii să fie împotriva multinaționalelor care sug „sângele curat al poporului român“, motiv pentru care cei mai mulți dintre cetățeni se înghesuie să respecte principiul cazon „Ordinul nu se discută, ci se execută!“.
Brusc, bunii samariteni investitori străini, care voiau doar „binele“ românilor, au fost transformați în blestemații care vor să ne bage pe gât otrăvuri periculoase. Mall-urile și supermarket-urile au devenit răul și blestemul național, care trebuie eradicat urgent. De parcă România a fost o stână părăsită timp de 27 de ani și abia acum au revenit ciobănașii ca să constate că stâna le-a fost ocupată, jefuită, vândută, distrusă.
Dar oare chiar s-a deșteptat românul? Nici vorbă. De 27 de ani, românii stau și asistă în nesimțire – prostiți și anesteziați de tot felul de povești – la ocuparea României cu toate aceste „ingrediente benefice“ ale economiei de piață globale, în timp ce instituțiile de forță ale Statului au vegheat ca ocuparea, distrugerea și jefuirea țării să se facă în liniște și pace. Mai mult decât povești, celor mulți și imbecilizați li s-au oferit, mărgele, cioburi, oglinzi, ulei, făină, zahăr, șepcuțe, pixuri, cizme, sacoșe, ligheane, bonuri de masă și alte prostii.
Ca somnul să le fie cât mai adânc și de durată, românilor li s-a susurat la urechi (parafrazând o reclamă celebră, tot de pe meleagurile mioritice): „Dormi în liniște și pace, cineva veghează pentru tine!“. Așadar, dormi, românule, în liniște și pace, căci instituțiile României – Poliția, Parchetele, serviciile secrete, Justiția – lucrează pentru tine! Și românul a dormit și doarme încă, iar țara a fost și este tâlhărită și devalizată chiar și acum când citește aceste rânduri.
Tot ce se întâmplă pe gura de rai a plaiurilor noastre din spațiul carpato-danubiano-pontic se desfășoară conform baladei mioritice, unde, de cel puțin două mii de ani, ciobanul creștin-ortodox își așteaptă resemnat moartea, căci, în timp ce oile îi sunt luate prin asasinat (economic), el, cu ochii la cer, visează o nuntă cosmică.
Biserica Ortodoxă Română deține cea mai vastă rețea de mall-uri din România
Și se pare că este și cea mai rentabilă. Iată povestea afacerii de succes a B.O.R.:
……….. det. aici
https://rezistenta.ro/b-o-r-cel-mai-mare-evazionist-din-istoria-tarii-detine-cea-mai-mare-retea-de-mall-uri-din-romania/
//////////////////////////////////////
Daniela Stan, stareța profesorilor de religie, îi pupă poala lui Teodosie
Cazul inspectoarei de religie Daniela Stan de la Inspectoratul Școlar Județean Constanța este emblematic pentru întreaga societate românească, în general, și pentru concubinajul nefiresc și mârșav dintre Stat și B.O.R., în special.
Pe de o parte, comportamentul individei evidențiază pupincurismul pe care unii români, din păcate prea mulți, îl ridică la rang de virtute și devin astfel slugile unora și altora (șefi, directori, comandanți, preoți, ierarhi etc) și faptul că, pe de altă parte, drepturile pe care B.O.R. și le arogă sunt excesive, subiective, speculative, consfințind că acest cult majoritar se comportă ca stat în stat.
Obrăznicia, nesimțirea, nerușinarea și ticăloșia inculpatului Teodosie de a se prevala de o făcătură de PROTOCOL (de ce nu se autosesizează Avocatulul Poporului?, de ce nu este revăzut de Ministerul Educației?, de ce nu este sesizată Curtea Constituțională?), încheiat la 29 mai 2014 între Ministerul Educației și Patriarhia Română, pentru a-și impune propaganda fundamentalist-religioasă în cadrul învățământului constănțean, sunt definitorii în acest sens.

Cine conduce sistemul de învățământ? Statul sau Biserica?
Prin adresa nr. 1081 din 20 martie 2017, agentul de propagandă politică și religioasă, inculpatul trimis în judecată Teodosie Petrescu, speculând – în mod mârșav și cu obrăznicie specifică – funcția de arhiepiscop al Tomisului, s-a adresat Inspectoratului Școlar Județean Constanța: „(…) Aveți obligația ca, împreună cu toți profesorii de religie, să participați la această acțiune („Marșul pentru viață“ – n. red.), dat fiind protocolul dintre B.O.R. și M.E.N. privind dubla subordonare a profesorului de religie.
La rândul lor, profesorii de religie au obligația să afișeze materialele primite în școlile în care predau și să informeze cadrele didactice, elevii și părinții acestora (pe cât posibil) despre evenimentul prezentat. Dacă este necesar, în funcție de lista de prezență, Departamentul Cultural-Educațional (din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului – n. red.) va elibera ulterior, fiecărui profesor, o adeverință care să certifice această acțiune.“
În primul rând, remarcați tonul imperativ, obraznic, condițional, subiectiv și speculativ al acestei formulări din care, în niciun caz, nu reies bunătatea, evlavia, iubirea, blândețea, răbdarea, respectul și alte calități specifice unui păstor cu rang de înalt ierarh față de turma sa.

Trebuie precizat că niciuna dintre prevederile Protocolului nu face referire la „dubla subordonare a profesorului de religie“, aceasta fiind doar o speculație ordinară a unei minți bolnave:
Art. 4, al. (1) din mizeria numită Protocol prevede: „Încadrarea personalului didactic pe catedre de religie – cultul ortodox în unități de învățământ preuniversitar se face cu acordul scris (binecuvântarea) al chiriarhului[1].“
Al. (3) – „Retragerea avizului scris (binecuvântării) al chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului“.
Al. (4) – „Retragerea motivată a avizului (binecuvântării) al chiriarhului se comunică în scris unității de învățământ preuniversitar și duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă, conform Legii nr. 496/ 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și Codului muncii. Angajatorul are obligația ca, în termenul legal, să emită decizia de încetare a contractului de muncă.“

Este evident că această formulare, la fel ca întregul conținut al Protocolului, aparține unei minți inteligente și interesate din cadrul B.O.R., ceilalți miniștri (Remus Pricopie – ministrul Educației, Mihnea Costoiu – ministru Delegat, Victor Opaschi – Secretar de Stat) semnând ca primarii proști.
De la obligativitate, maicile au dat-o pe moralitate
După lecturarea adresei lui Teodosie și cunoscând clauzele Protocolului, Daniela Stan – maica stareță peste profesorii de religie din Constanța, inspector în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Constanța, și-a făcut crucea regulamentar-creștinească, a intonat strofa întâi din Internaționala și, din excitație spiritual-religioasă, cu genunchii muiați, a căzut ușor pe spate.
I se ivise din nou ocazia să-și arate iubirea și dăruirea față de cel căruia îi pupase de atâtea ori poala, ba chiar îi oferise și flori pentru bunăvoința, tămâia, agheasma, binecuvântarea și locul de muncă ce chiriarhul i le oferise pe bază de protocol.
Astfel că, uitând de sine, casă, soț, cei trei copii și subordonarea față de Inspectoratul Școlar și Ministerul Educației, profund îngrijorată de perspectiva de a nu mai avea acces la cruciulițe, icoane, iconițe, brelocuri, candele, lănțișoare, sfeșnice, cărbune pentru cădelnițe, tămâie, metanii și alte obiecte bisericești, dar și la pelerinajele organizate pe la mănăstiri, biserici, troițe și prin țări străine, preacuvioasa și drept-credincioasa stareță Daniela s-a supus imediat și necondiționat ordinului lui Teodosie şi a postat adresa respectivă pe site-ul Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa, prin care recomanda profesorilor să respecte cerinţele Arhiepiscopiei, deci ale Bisericii strămoșești.

De precizat că maica stareță stă cu curul în vreo două luntrii: una e acostată la Inspectoratul Școlar Județean, unde ocupă funcția de inspector de religie și semnează statul de salarii, cealaltă e ancorată într-unul dintre birourile Arhiepiscopiei, de unde capătă binecuvântarea chiriarhului Teodosie, îi pupă poala și pleacă în pelerinaje. Despre descinderile evlavioasei Daniela prin biroul lui Ilie Petre, cumătru cu Teodosie, directorul Seminarului Teologic „Cuviosul Dionisie Exiguul“ din Constanța, vom reveni la momentul oportun.
La scurt timp după reacția critică și promptă a mass-media, realizând că a răsturnat candela aprinsă, stareța Daniela a dat-o pe tămâiere: „I-am anunţat pe colegii mei, le-am spus că este o obligaţie morală, să nu o ia altfel şi cine se va putea duce, cine nu, nu. Este o obligaţie morală, am spus eu colegilor, atâta timp cât profesorii de religie depind de o binecuvântare fără de care nu pot preda, din partea Arhiepisciopiei. Rămâne la latitudinea fiecărui profesor dacă va participa“.
În apărarea sa a sărit și maica Alina-Maria Vâlcu, profesor religie, cotată cu cinci stele la Școala nr. 39 din Constanța, care a cântat de la strană: „Nu poate să fie o obligație de serviciu, dar este o obligație morală, pentru că este voba despre convingeri în care noi credem și pe care nu le putem prezenta altora dacă nu credem“.
Punctul de vedere al purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului nu-l mai consemnăm, pentru că individul spune numai prostii și minte cu nerușinare și când se spovedește.
Inspectoratului Școlar Județean Constanța s-a delimitat de tâmpenia propriei angajate și a precizat că „Arthiepiscopia Tomisului a trimis adresa menționată către inspectorul școlar pentru religie, prof. Daniela Stan, pe adresa personală de e-mail. De asemenea, doamna Daniela Stan a direcționat-o către profesorii de religie tot de pe adresa personală. Menționăm că Inspectoratul Școlar Județean Constanța nu a transmis nicio adresă cu privire la participarea obligatorie a profesorilor de religie la marșul pentru viață.“
Ticăloșia lui Teodosie, contrazisă de Patriarhie și Ministerul Educației
Reacția Ministerului Educației la măgăria lui Teodosie a fost promptă și fermă și l-a contrazis pe ticălos, dar și pe smerita maică Daniela: „Nu putem susţine un asemenea demers şi nu suntem de acord cu această cerinţă imperativă a Arhiepiscopiei Tomisului către unităţile de învăţământ. Protocolul acela încheiat între Ministerul Educaţiei nu este numai cu Biserica Ortodoxă, e cu toate cultele, şi cu Secretariatul de Stat pentru Culte. Vom lua legătura cu Inspectoratul, nu avem treabă cu Arhiepiscopia. Vom comunica Inspectoratului să nu dea curs adresei. Ministerul Educaţiei nu a permis nimic, nu ne-a întrebat nimeni dacă ne dăm sau nu acordul.”
Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a susţinut că adresa Arhiepiscopiei Tomisului este rezultatul unei iniţiative strict locale, reprezintă un exces de zel şi nu are nicio legătură cu Patriarhia Română: „Patriarhia Română a comunicat de la început că nu este organizatoare. B.O.R. nu transmite niciun fel de îndemn la obligaţia de a participa la acest marş pentru nimeni, nici pentru preoţi, nici pentru profesorii de Religie. Ar fi absurd în secolul nostru să vorbim de obligativitatea de a participa la o manifestaţie sau la un marş. Sfântul Sinod doar şi-a oferit binecuvântarea”

De asemenea, împotriva practicilor comuniste, securiste și golănești ale lui Teodosie s-au exprimat Toma Pătraşcu, preşedintele Asociaţiei Secular-Umaniste din România, care, printre altele, susține că Ministerul Educaţiei ar trebui să excludă din instituţie oamenii subordonaţi Bisericii,
și Constantin-Alexandru Manda, preşedintele Asociaţei Elevilor din Constanţa, care a afirmat că „Adresa Arhiepiscopiei încalcă Legea Educaţiei, care interzice prozelitismul religios, aşa cum interzice partizanatul politic, în instituţiile de învăţământ. Ce a făcut Arhiepiscopia reprezintă prozelitism religios. Au fost lipite afişe în şcoli cu marşul respectiv. Solicit Ministerului Educaţiei să ia măsuri, mai ales că inspectorul de religie din I.S.J. Constanţa a publicat pe site-ul Inspectoratului un mesaj prin care îndeamnă profesorii să respecte acea adresă.” (vezi aici).
Întorsul ca la Ploiești al preacuvioaselor este nedemn, pervers și prostesc, căci le contrazice flagrant adresa nr. 960 din 09 martie 2017, remisă tot de Arhiepiscopia Tomisului, dar către Protoieria Callatis, în care se vorbește foarte clar despre aceeași obligație a preoților și credincioșilor de a participa la același eveniment, dar, mai mult decât în adresarea către Inspectoratul Școlar Județean Constanța, pe aceea îi amenință cu fotografierea și filmarea, precum și cu prezentarea unui RAPORT SCRIS!
Așa că, precuvioaselor Daniela și Alina-Maria, săltați rasa[2] că se udă…
[1] Chiriarh – arhiereu conducător al unei eparhii, mitropolii, patriarhii.
[2] RÁSĂ – haină de postav, largă și lungă până la călcâie, pe care o poartă preoții, călugării și călugărițele pe deasupra îmbrăcămintei.
https://rezistenta.ro/daniela-stan-stareta-profesorilor-de-religie-ii-pupa-poala-lui-teodosie/
/////////////////////////////////////
LISTA cu gașca de preoți susținători, pupincuriști, compromiși și care l-au trădat pe Teodosie Antihristul
De către Constantin Cumpana
Arhiepiscopia Tomisului a fost transformată în “Peșteră de tâlhari” și “Casa de negustori(e)” de Teodosie și acoliții săi.
LISTA RUȘINII
cu gașca de preoți susținători, pupincuriști, compromiși și care l-au trădat pe Teodosie antihristul (în ordine alfabetică)
Vă mai amintiți, desigur, de nerușinata „listă a rușinii“ (http://www.arhiepiscopiatomisului.ro/index.php/administratie/clerici-sanctionati), dată publicității de netrebnicul Teodosie & Co., o tentativă mârșavă de spălare a imaginii mizerabile a stabilimentului de pe str. Arhiepiscopiei nr. 23, prin care s-a încercat manipularea grosolană a opiniei publice din dorința bolnavă a ticăloșilor din „Peștera de tâlhari“ de a lăsa impresia că, vezi, Doamne!, ei sunt virgini și că toți cei care au comis păcate au fost îndepărtați de la cele sfinte (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/investigatii/ordinea-ro-cat-de-nerusinata-e-lista-rusinii-publicata-de-teodosie-video-598725.html).
Într-adevăr, au fost și preoți caterisiți pe drept, dar mulți au fost umiliți și batjocoriți după vrerea mușchilor lui Teodosie, un individ laș, frustrat, ahtiat după putere și bani, orgolios până la prostie și excesiv de răzbunător, lipsit total de iubire și frigid sufletește, fără darul comunicării și dorințe de armonie, pace și stabilitate.
La toate acestea se mai pot adăuga multe altele, cele pe care le-am devoalat în cele peste opt luni de când scriu despre caracterul său infect și faptele infame.
ÎPS Teodosie – un fariseu, trădător al credinței ortodoxe.
ÎPS Teodosie – un fariseu, trădător al credinței ortodoxe.
Îl acuz public pe ÎPS Teodosie de fapte extrem de grave: destabilizarea Bisericii Ortodoxe Române, murdărirea și compromiterea imaginii ortodoxiei românești, scăderea drastică a încrederii cetățenilor în instituția Bisericii, trădarea credinței în Sfânta Trinitate și scindarea B.O.R., mulți dintre preoții caterisiți abuziv de acest individ trecând în cadrul Bisericii Autonome sau alte organizații religioase.
Evident, aceste fapte de o gravitate excepțională, toate împotriva canoanelor și regulamentelor bisericești, la care se adaugă și cele penale, au fost cunoscute și excesiv de tolerate de Sf. Sinod al B.O.R., fapt condamnabil și de corectat cât mai ferm și mai urgent și în cazul atitudinii viitoare față de alți „înalți ierarhi“ de teapa lui Teodosie. (https://rezistenta.ro/ziarul-rezistenta-scrisoare-dura-catre-patriarhia-romana-retrageti-l-pe-teodosie-din-functie/).
Teodosie nu a comis de unul singur toate faptele sale reprobabile. El s-a înconjurat și a fost susținut, încurajat și protejat de o gașcă de indivizi asemeni lui din Arhiepiscopia pe care, fără greșeală, am numit-o „Peșteră de tâlhari“ și „Casă de negustori(e)“.
Revenind la gestul infam pe care Teodosie și acoliții săi l-au comis prin publicarea acelei liste, aceasta având ca scop josnic, repet, spălarea imaginea instituției arhiepiscopale, dar, mai ales, abaterea atenției opiniei publice de la gunoaiele pe care însuși Teodosie, în loc să le măture, le tolerează și le ascunde sub covoarele, prin cotloanele și după ușile Arhiepiscopiei.
Banu Claudiu, preot la biserica cu hramul “Sf. Mucenic Mina” din parcul Tăbăcăriei.
Banu Claudiu, preot la biserica cu hramul „Sf. Mucenic Mina” din parcul Tăbăcăriei.
Banu Claudiu, preot, Consilier Economic, membru al Permanenței Consiliului Eparhial; este cel care i-a luat locul preotului Picu Nicolae la Biserica „Sf. Mucenic Mina“ din parcul Tăbăcărie.
S-a adresat presei cu mesajul: „voi spune acum un lucru care vă va șoca. Biserica plătește impozit la Stat, întrebați orice preot de oriunde sau orice funcționar de la Trezoreria Statului. Nu căutați vinovați pentru starea de acum, noi înșine suntem vinovați că am acceptat orice și oricând din patru in patru ani. Alte vorbe sunt de prisos“.
În această declarație „șocantă“, Banu Claudiu minte, sau „uită“ să precizeze că Statul plătește salariile preoților și achită și cota aferentă pentru plata impozitului. Mai explicit: Statul achită salariul minim de 700 de lei și mai dă încă 300 lei, reprezentând banii de impozit pe care Biserica îi returnează Statului. Doar în cazul în care preotul își stabilește un salariu mai mare decât salariul pe care îl plătește Statul, atunci Biserica plătește impozit pe diferența de salariu. În schimb, Biserica nu plătește niciun fel de taxe; nici pe clădiri și terenuri și nici TVA. Mai mult, nu fiscalizează niciun venit, ANAF neavând competența de a controla financiar Biserica!
(www.replicaonline.ro%2Fpreotul-banu-de-la-biserica-sf-mina-din-constanta-biserica-plateste-impozit-la-stat-nu-cautati-vinovati-pentru-starea-de-acum-246741%2F&h=AAQEFvXln)
În anul 2012, preotul Banu a fost printre cei cinci concurenți care au urcat pe scena emisiunii „X-Factor”, lucru contrar canoanelor pentru orice față bisericească.
Același preot este gestionarul magazinului bisericesc (pangar) de la Arhiepiscopia Tomisului, adică omul care rulează banii din vânzări.
Preotul Benedict Georgescu.
Preotul Benedict Georgescu.
Benedict Georgescu, protosinghel, membru al Permanenței Consiliului Eparhial, exarh (însărcinat cu inspecția și controlul mănăstirilor dintr-o eparhie). I se reproșează că ar fi scăpat de sub control nu numai disciplina maicilor și călugărilor, dar și înmulțirea mănăstirilor cu un singur viețuitor.
A venit la Constanța din zona Târgoviștei. Un individ prin care Teodosie face ce vrea cu banii pentru restaurarea Catedralei Arhiepiscopale Constanța, fonduri venite de la Secretariatul de Stat pentru Culte.
Brăescu Cosmin, preot, inspector la Departamentul cultural. Subordonat al lui Chiriluță, Brăescu a fost și el implicat în scandalul de mită devoalat de ziarul „România Liberă“. Este omul prin care Teodosie face tot felul de „învârteli”. (https://www.youtube.com/watch?v=OThX0u7gbh0).
În reportajul din 2009, difuzat de „România Liberă”, Brăescu apare intrând în biroul lui Teodosie, iar când iese de la acesta îl ia pe reporterul sub acoperire și îi întocmește unele acte, după care îl trimite la doamna Varga, căreia trebuia să îi facă precizarea că vine din partea lui și a vorbit și cu Teodosie, pentru a se înscrie la Facultatea de Teologie, deși anul universitar începuse de 6 luni!
Bucica Gabriel, preot-etnobotanist.
Bucica Gabriel, preot-etnobotanist.
Bucică Gabriel, preot, originar din Vaslui, dar locuia în comuna constănţeană Cumpăna. A fost acuzat că a livrat, în cursul anului 2012, mai multe colete cu etnobotanice, pe care le lua din Portul Constanţa, către liderul unei reţele de comercializare a unor astfel de substanţe în municipiul Vaslui. Ulterior, alte persoane din grupul infracţional se ocupau de distribuirea etnobotanicelor, contracost, în rândul tinerilor din municipiul Vaslui, inclusiv liceeni. Potrivit anchetatorilor, preotul făcea parte dintr-o reţea destructurată de către procurorii vasluieni ai DIICOT (http://m.libertatea.ro/stiri/reportaj/un-popa-facea-trafic-cu-etnobotanice-ascunse-in-carti-845714).
Gabriel Bucică a fost arestat în februarie 2013 şi, ulterior, condamnat la 4 ani de închisoare, pentru aderare la un grup infracţional organizat şi trafic cu etnobotanice. Încarcerat la Penitenciarul Vaslui, preotul a fost transferat apoi la Penitenciarul din Poarta Albă, având în vedere că domiciliul său figura în judeţul Constanţa. A fost eliberat înainte de termen (după doar doi ani şi două luni de închisoare), după publicarea a două cărţi, în timpul executării pedepsei.
Ministerul Justiţiei a dat publicităţii lista completă a deţinuţilor care au publicat cărţi în perioada 2013-2015, în această listă a „lista savanţilor“ de după gratii aflându-se şi preotul Gabriel Bucică, care a publicat, în mai puţin de doi ani de detenţie, două cărţi: „Legea mozaică în lumina Noului Testament“ şi „Importanţa familiei după Legea mozaică“.
Preotul Cezar Axinte, consilier juridic.
Preotul Cezar Axinte, consilier juridic.
Cezar Axinte, preot, Consilier Juridic, membru al Permanenței Consiliului Eparhial. De câteva luni, în mod ciudat, s-a dat la fund și e mai mult absent de la birou. Doar la ceas de taină mai merge acasă la Teodosie, unde discută cu ușile încuiate………..
Det. aici
https://rezistenta.ro/lista-cu-gasca-de-preoti-sutinatori-pupincuristi-compromisi-si-care-l-au-tradat-pe-teodosie/
/////////////////////////////////////////
Petrică Leașcu, fostul preot care a filmat pentru Recorder, acuză acum publicația și pe CTP că au distorsionat adevărul și i-au distrus imaginea publică: Domnul Alex Nedea și echipa, cu cafeluța pe masă, au așteptat în birouri înregistrările pe care le-am făcut
Oana Ivan
Sursă – Recorder
Petrică Leașcu a intrat în atenția opiniei publice în a doua jumătate a anului trecut, când a apărut în două materiale Recorder în care „demasca“ așa-zisa corupție din Biserica Ortodoxă Română.Pe 23 ianuarie, bărbatul a postat un videoclip pe canalul său de YouTube în care explică modul în care Recorder s-a raportat la el pe toată durata pretinsei anchete, făcută „din birou“. Petrică Leașcu demonstrează și complicitatea lui Cristian Tudor Popescu de a se ralia la distrugerea imaginii sale publice de către Recorder.„Mi-au pus o cameră la dispoziție. Costă în jur de 500 de euro și e foarte simplu de folosit. Se pune la piept, în loc de nasture.
Domnul Alex Nedea și echipa Recorder, cu cafeluța sau ceaiul pe masă, au așteptat în birourile lor înregistrările pe care le-am făcut și pe care le-am trimis prin weTransfer ca să le prelucreze. Am trimis filmările fără a avea pretenții de orice natură. Tot ce am făcut a fost pentru binele public și așa vreau să rămână. Fac precizarea că materialele publicate de Recorder nu mi-au fost arătate înainte de a fi publicate. Nu am avut vreun cuvânt de spus la întocmirea acestor materiale. Am certitudinea și pot dovedi că Recorder a încălcat două din cele trei principii clamate chiar de către publicație.“, a spus Petrică Leașcu.
Publicația Recorder, acuzată de minciună
„În partea I a materialului, Recorder a mințit grosolan la adresa mea, cu scopul de a-mi distruge imaginea publică. A mințit prin omisiune. A distorsionat adevărul prin prezentarea tendențioasă a faptelor. Misiunea începută de domnul Alex Nedea, de distrugere a imaginii mele publice, a continuat-o Cristian Tudor Popescu și Anca Simina. S-a întâplat în emisiunea Cap la Cap, difuzată de Recorder.
Cei doi, în modul cel mai josnic, au spus minciuni sfruntate și au lansat acuzații grave și absurde la adresa mea. Scopul a fost de a distruge imaginea mea publică.“, a mai zis Petrică Leașcu.
https://r3media.ro/petrica-leascu-preot-filmat-acuza-recorder-presa-ctp-alex-nedea-video/
/////////////////////////////////////
Popa și cu gașca lui au considerat că pot să- și facă dreptate singuri. Poliția în acțiune
///////////////////////////////////////////
Noi informații revoltătoare despre morțile suspecte de la Spitalul Sf. Pantelimon. Stenograme șocante, în referatul Parchetului
Sunt noi informații revoltătoare despre morțile suspecte de la Spitalul Sfântul Pantelimon. Apar și astăzi detalii suplimentare din referatul procurorilor cu propunerea de arestare preventivă. Doctoritele acuzate de crimă ar fi decis să reducă dozele administrate pacienților vulnerabili ca să elibereze paturile din spital.
Din discuțiile cadrelor medicale de la Spitalul Pantelimon cuprinse în referatul procurorilor reiese că acestea considerau că noradrenalina nu tratează afecțiunile, ci doar prelungește suferința pacienților. Ţintele medicilor ar fi fost, susțin procurorii, persoane vârstnice, vulnerabile, pentru care decesul nu ar fi ridicat semne de întrebare.
Procurorii au o interceptare a unei discuții din aprilie dintre doctoriță Maria Miron și partenerul ei de viață. Doctoriței i se spunea în spital ”doamna cu coasa” pentru că cerea asistentelor să reducă doză de noradrenalina unor pacienți vulnerabili. Era vorba de bolnavi cu vârste înaintate, de 80-90 de ani, sau care erau de mult timp la terapie intensivă. Potrivit unei asistente martore în dosar, doctoritele ar fi redus doza de noradrenalina, având drept consecință decesul pacienților, ca să elibereze paturile din spital.
STENOGRAME ŞOCANTE. SURSĂ: referat Parchet
Pleșa Cristian Laurențiu: .. ea (noradrenalina – n.r.) nu tratează nimic.
MIRON MARIA: Îhî.
Pleșa Cristian Laurențiu: Ea prelungește o suferință, deci nu tratează absolut nimic.
MIRON MARIA: Asta nu pot să zic că ce sunt eu, Dumnezeu …[neinteligibil]… suferință?
Pleșa Cristian Laurențiu: Păi nu, nu, nu.
MIRON MARIA: Hî, hî, hî.
Pleșa Cristian Laurențiu: Păi nu, da’ ce, sunt Dumnezeu să prelungesc suferință?
MIRON MARIA: Da.
Pleșa Cristian Laurențiu: Tre’ să-l lași pe Cel de Sus, nu pe nora (noradrenalina . n.r.) să decidă.
MIRON MARIA: Da, Cel de Sus. Frumos.
Pleșa Cristian Laurențiu: Da.
Într-o altă interceptare, directoarea medicală, Camelia Stamatoiu, cea care a sesizat cazul la Parchet, discuta cu o asistență.
STENOGRAME ŞOCANTE. SURSĂ: referat parchet
STAMATOIU CAMELIA: Vineri am făcut ședință și a venit Carmen aia și mi-a zis că gata, a început să facă curat în saloane, că s-a eliberat un salon. Și zic: Cum s-a eliberat un salon?
VOICU ELENA: Adică au murit toți, au murit toți pacienții. (neinteligibil) UPU, au venit alții.
STAMATOIU CAMELIA: Păi cum naiba au murit ăia așa?
VOICU ELENA: Păi nu știm, că cică Mirela și Maria opresc (neinteligibil).
STAMATOIU CAMELIA: Ce-au făcut?
VOICU ELENA: Mi-au zis asistentele că opresc suportul vasopresor.
STAMATOIU CAMELIA: Noradrenalina.
VOICU ELENA: Da, o opresc, da!
STAMATOIU CAMELIA: Doamne Ferește!
VOICU ELENA: Cică Mirela și cu Maria.
STAMATOIU CAMELIA: Astea doctorițe!
VOICU ELENA: Da, da, da.
STAMATOIU CAMELIA: Doamne ferește! Nu sunt sănătoase la cap!
Noradrenalina este un medicament utilizat la terapie intensivă care restabilește și menține tensiunea arterială în situații critice. Procurorii au obținut mărturiile mai multor medici de la spitalul pantelimon care spun că doză de noradrenalina trebuie redusă treptat, nu brusc cum sunt acuzate că făceau doctoritele Maria Miron și Mirela Paius. Asistentele au făcut fotografii la injectomate după ce doctoritele ar fi redus brusc dozele vitale. Apoi, procurorii au verificat memoria injectomatelor care nu coincide cu foile de observație. În hârtii erau trecute valori mari, în realitate aparatul a întregistrat scăderi bruște. Este cazul pacientului decedat Marian Militaru, unde se vede foarte clar cum doza de 20 de mililitri pe oră este redusă brusc la 1 mililitru pe oră.
Specialiștii de la IML au tras concluzia că reducerea bruscă a dozei vitale de noradrenalina a dus la moartea pacientului.
//////////////////////////////////////////
Mărturii horror din spitalele morții: ”Sunt niște criminali!”
Cristian Cernat, fost brancardier: ”A venit pe picioarele lui și în două zile era mort”
Pacienți lăsați să moară singuri în saloane, oxigen administrat în exces, tratamente psihotrope și, în general, fabrica perfectă de morți Covid. Așa descrie sistemul un brancardier, de profesie inginer electromecanic, care a ajuns, din întâmplare, să lucreze 6 luni într-un spital Covid, din decembrie 2020 până în mai 2021. ”Sunteți niște criminali”, le-a spus brancardierul medicilor și asistentelor din spital.
Cristian Cernat, un inginer electromecanic în vârstă de 28 de ani, a ajuns, printr-o conjunctură, să lucreze temporar ca brancardier în Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Oradea. Ceea ce a văzut acolo l-a marcat pe viață. Deși lua un salariu bunicel, de 6.000 de lei pe lună, nu a putut să tacă, și a intrat în conflict cu medicii și asistentele de acolo, cărora le-a și spus că sunt niște criminali, pentru că îi omoară pe pacienți. Cum să auzi ce se întâmplă în spitalele Covid, când nimeni din sistem nu-și riscă salariile cu sporuri de 85%? Un medic specialist pleacă acasă cu 30.000 de lei pe lună, un medic rezident cu 13.000 de lei, o asistentă cu 9.000 de lei, iar o infirmieră, cu 5.000 de lei. Ce fac pentru acești bani? Probabil ce li s-a ordonat.
”Mulți se plângeau în spital și se plâng și acum că le ard plămânii. Le dădeau oxigen la maxim pacienților, că noi, brancardierii, reglam oxigenul, la indicația medicilor. Și le dădeam 15 litri de oxigen pe minut, ceea ce este enorm. Îmi spuneau pacienții că îi ustură, că nu au aer, că se simt amețiți, că nu au vlagă. De câteva ori le-am redus eu presiunea oxigenului. Erau oameni de 80-90 de ani care își dădeau masca de oxigen jos, pentru că le făcea rău. Oxigenul începea să fie administrat din camera de primire. Așa spunea medicul, chiar dacă pacienții spuneau că nu au nevoie. Dacă aveau sub 95% saturație începeau să le dea oxigen. Toți veneau în Ambulanță cu oxigenul. Apoi pe salon iar oxigen. Iar medicii nu știu de unde scoteau cifrele, că la unii îmi spunea să le pun 8 litri pe minut, la alții 10, la alții 15, fără să facă o analiză a concentrației gazelor din sânge. După ce le băga oxigen starea pacienților începea să se degradeze, nici vorbă să se facă bine. Eu aș vrea din tot sufletul să dau de persoane pe care eu le-am internat și să stau de vorbă cu ele acum, după câteva luni, chiar sunt curios dacă mai trăiește cineva”, ne-a declarat Cristian Cernat, fost brancardier la Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Oradea.
”Veneau pe picioarele lor și mureau în două-trei zile”
Brancardierul angajat temporar pe post se lega tot timpul de medici și de asistente că nu-și făceau treaba și că le dădeau sedative pacienților. ”M-am luat de asistente că le băgau medicamente psihotrope pacienților Covid. Le spuneam că este normal să fie agitat pacientul dacă ele i-au băgat nu știu ce în el, pentru că atunci când a venit nu avea nimic. A fost un caz cu un bătrân pe targă care a stat pe targă de la 2 noaptea, pentru că asistenta și medicul dormeau, și pe la 5 s-a trezit doamna doctor, m-a pus să-l duc sus, în salon, ca după nici 15 minute să fim chemați că bătrânul era agitat și voia să-și scoată branula că îl deranja tratamentul. L-au legat de pat și i-au dat diazepam. Trei ore cât a stat pe targă bătrânul nu a avut nimic, chiar a și adormit, iar când i-au băgat tratamentul a devenit agitat. După trei zile, când m-am întors la tură, nu mai era acolo, sigur a murit. A venit într-o zi un bărbat tânăr, de 30 și ceva de ani, pe picioarele lui, și după tratament, în două-trei ore a murit, deși nu avea alte boli. Nu știu ce tratament i-au dat, dar eu nu l-am auzit să tușească, nu avea oxigen. Omul a spus că nu se simte bine și că-l doare spatele”, ne spune Cristian Cernat.
Au murit în drum spre toaletă, de unde voiau să bea apă
Medicii nu ieșeau din camera de gardă, ne mai spune Cristian Cernat, și nu se știe ce făceau acolo, că nimeni altcineva nu avea acces. ”<<Nu auziți cum strigă oamenii? Mergeți la ei, nu trimiteți asistenta angajată de două săptămâni >>, le spuneam medicilor. Toaleta era în capătul celălalt al holului. Au fost cazuri de persoane care au murit în drum spre toaletă, pentru că s-au desaturat. Mureau de sete bolnavii. Dacă cerea un pahar cu apă, le spuneau că nu au pahare. Se târau până la baie, la capătul holului acela lung, să bea apă. Prin octombrie anul trecut s-a defectat stația de oxigen în spital și au murit 12 pacienți, dar nu s-a raportat nicăieri incidentul acesta. Eu știu pentru că i-am auzit pe medici vorbind”, ne-a mai precizat Cristian Cernat.
Similare
Brancardierul care a dezvăluit ororile din spital, somat să își țină gura
În „CORONAVIRUS”
Cazul acarului brancardier: cine sunt adevărații vinovați?
În „SOCIAL”
Încă patru români confirmați cu COVID-19 au murit. Printre victime, un brancardier
Claudia Marcu
Jurnalist
Este jurnalistă din anul 1994, absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism, și a profesat la ziarele Monitorul de București, Gardianul, Cotidianul, Gândul, Ring etc., iar din 2019 până în prezent, la ziarul Național.
https://www.national.ro/coronavirus/marturii-horror-din-spitalele-mortii-sunt-niste-criminali-740868.html/
////////////////////////////////////////////
Cum oprim crimele din spitalele de stat? Tăiați finanțarea acestor lagăre de exterminare. Desființați CNAS!
Editorial
George Mioc
Există o motivație simplă în spatele numărului uriaș de crime din uriașul lagăr de exterminare denumit „spitalele de stat”: banii. Banii întrețin o uriașă rețea coruptă, care face averi din impozitele plătite de cetățeni pentru Sănătate. Banii i-au făcut pe medicii din aceste spitale să-și piardă orice omenie. Iar banii care întrețin mafia sadică din spitalele de stat sunt colectați și distribuiți de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Cum s-a ajuns aici? Desigur, putem face un studiu amplu, pornind din comunism și să discutăm despre mentalități sau despre eterna corupție din Balcani.
Dar eu spun că este un mecanism simplu, în trei pași.
Pasul 1): cetățenii sunt impozitați pentru Sănătate.
Pasul 2): Banii contribuabililor ajung la CNAS, instituție complet opacă, necontrolată de public, ci de mafia cu rădăcini politice.
Pasul 3): CNAS distribuie banii contribuabililor aproape numai către spitale de stat, deși știe că plătește servicii inexistente sau de cea mai joasă calitate. De ce? A spus DNA într-un raport din 2018: pentru că managerii spitalelor de stat mituiesc oameni din CNAS pentru a li se aproba bugetele.
Concluzie: dacă CNAS este desființat, mafia spitalelor de stat nu mai este finanțată, nu mai primește bani.
Cel mai bun exemplu: spitalul din Urziceni, unde o gravidă a născut pe trotuar. CNAS finanța secția de obstetrică deși la acest spital nu s-a născut nici un copil din 2022. Toate gravidele erau expediate cu Salvarea la 60 de kilometri, la alt spital. Cu toate acestea, CNAS finanța o secție cu 20 de paturi, un medic foarte bine plătit și două asistente. Cel puțin 10% dintre medicii de la Spitalul Județean din Oradea ar putea fi concediați fără să li se simtă lipsa, spunea, în februarie 2023, managerul acestui spital! Îmi veți spune: ce se va petrece după ce desființăm CNAS? Simplu: contribuabilii vor putea alege asiguratorul către care cotizează, cel care le oferă cele mai bune servicii, acces la cele mai bune spitale. Acum, CNAS finanțează aproape numai spitale de stat. De ce? Dacă un spital privat oferă servicii mai bune – poate chiar mai ieftine – de ce să nu aibă asigurații acces la el? Este un mit că spitalele private sunt mai scumpe. Realitatea este că pacienții români nu știu cât plătesc la spitalele de stat, nu sunt interesați, fiindcă trăiesc în minciuna că ar fi „gratuit”. Nu este gratuit. Ei plătesc! Câteva note de plată publicate în perioada pandemiei arătau că, de fapt, spitalele de stat încasează sume uriașe pe servicii de foarte proastă calitate.
De ce această lecție de „economie a crimei”? Ca să vă îndemn să tăiem rădăcina răului: CNAS. Fără finanțarea coruptă, spitalele de stat vor fi obligate să ofere servicii corecte sau vor da faliment. Nici un asigurator corect nu va avea contracte cu spitale precum cel din Urziceni. Am scris de o sută de ori și voi mai scrie de o mie de ori: partidul de dreapta care le va promite românilor o reformă adevărată, de dreapta, în Sănătate sunt convins că va atrage milioane de voturi. Curaj! Românii s-au săturat să-și joace viața la ruletă rusească de câte ori ajung într-un spital de stat.
///////////////////////////////////
Fostul şef SIE Ioan Talpeş: László Tőkés a fost agent al Securităţii maghiare
//////////////////////////////////////////
Dosarul Secret al Spionului Rus ajuns în fruntea Armatei Române
/////////////////////////////////////////
Nicolae Militaru și uciderea generalilor Nuță și Mihalea-operațiunea “Trandafirul”!
////////////////////////////////////////
Unde este, pentru cine fabrica si mai ales de ce fabrica diplome?
In Romania, exista o moda sa mergi la scoala, la facultate pentru diploma. Pe sistemul “Ehe, nu se stie niciodata cand o sa iti foloseasca”. Ne ocupam ani din viata facand lucruri care nu ne plac, obtinand niste diplome pe care ajungem ulterior sa le atarnam in cui. “Fabrica de Diplome” functioneaza in Romania precum tiparnita de bani a Imprimeriei Nationale. E o matrita A care nu ar putea sa existe daca nu ar exista si matrita B. Cele doua matrite se intrepatrund si formeaza mentalitatea colectiva din Romania.
Matrita A este statul, institutiile statului care au in componenta oameni corupti ce accepta in facultati indivizi slab pregatiri spre deloc. Acei tineri, care se duc la facultate impinsi la spate de parinti sau doar ca sa aiba o diploma, sa nu zica lumea despre ei ca “e prosti”. Ei sunt cei care isi cumpara examenle si lucrarile de licenta. Profesorilor le convine pentru ca acesti prosti pe banda rulanta care sunt admisi in facultatile de stat la TAXA, le aduc venituri si spagi cat incape pentru a promova…
Matrita B este elevul care 12 ani a fost invatat de sistem sa copieze la lucrarile de control si la BAC. Este elevul care vrea sa termine socotelile cu scoala cat mai repede si sa triseze cat mai mult, sa isi fure caciula singur ori de cate ori are ocazia. Nu ii place si nu vrea sa citeasca, nu il pasioneaza cititul. Elevul de nota 5 este matrita B si “clientul” perfect pentru facultatile din Romania. El este dispus sa dea 3000 de lei anual pentru un an de invatamant superior, parintii cu siguranta sunt foarte instariti.
“Matrita A” si “Matrita B” sunt sudate in “Fabrica de Diplome”. Daca cineva isi mai pune inca intrebarea de ce 70% din cei care termina o facultate in ziua de azi sunt incapabili sa profeseze ce au invatat in cei 3 sau 4 ani de studii superioare, acesta este raspunsul: o diploma. Au dat comanda in primul an cand s-au inscris si 3 ani mai tarziu, “Fabrica de Diplome” le-a scos si lor patalamaua… Ani irositi din viata, bani cheltuiti degeaba. In campul muncii nu e loc pentru inapti, astfel ca tinerii ce-si cumpara an de an studiile, raman cu o simpla hartie de atarnat in cui.
Totul pleaca de la o logica fucked up… Adica cei care isi cumpara diplome in Romania au impresia ca cineva ii va angaja la final… Pentru ce sa ii angajeze din moment ce nu stiu sa faca nimnic? Cine sa ii angajeze cand in timpul facultatii ei au venit doar la examene si atunci probabil cu punguta cu cosmetice sub froma de “ofranda” adusa “Matritei A”?
Am tinut in mod expres sa deschid acest subiect al facultatilor facute degeaba, al licentelor si diplomelor cumparate pentru ca 90% din cei pe care ii cunosc si au terminat o facultate, nu profeseaza in domeniul respectiv. Din contra, stau cu diploma in cui si lucreaza diverse joburi care nu necesita studii superioare.
Sa fie oare de vina naivitatea varstei? Se spune ca la 20 de ani habar nu ai de capul tau si te duci si tu sa te inscrii in facultate. Odata ajuns acolo iti dai seama ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ si iti schimbi optinuile. Nu-ti mai place economia dupa 1 an de facultate, vezi ca nu e exact ce iti imaginai tu in momentul in care te-ai inscris. Apoi, termini facultatea trasa de par si end of story… Atarni diploma in cui si gata.
Sa fie oare de vina mentalitatea de rahat pe care unii o au? Adica ceva de genul “Sa fac si eu o facultate acolo, sa fie diploma”… Acesta cred ca este cel mai intalnit exemplu. Romania este o tara plina de prejudecati si daca nu esti pe val cu ceilalti, sfarsesti naufragiat (marginalizat) pe o insula pustie precum Robinson Crusoe. Te duci si tu la facultate “ca si ceilalti se duc”, chiar daca tu poate iti doresti sa canti, sa pictezi, sa te faci sofer pe tir, sa iti traiesti viata, etc.
Postliceala Sanitara din Severin
Observ chestia asta cel mai des in Severin, orasul in care locuiesc de mai bine de 25 de ani. In Severin sunt facultati din Craiova la care toata lumea se duce pentru diploma. Cel mai bun exemplu ce-mi vine in minte ramane Postliceala Sanitara. Este o scoala care dureaza 3 ani si la final esti licentiat pentru meseria de asistent medical. Cred ca jumatate din oras se inscrie la aceasta scoala si bineinteles ca odata terminata, diplomele incep sa atarne pe peretii de rasarit ai casei, langa icoana lui Iisus, uneori putin mai sus de cat icoana ca sa iasa in evidenta mai bine…
Daca incep sa numar, cred ca cunosc cel putin 10 persoane care au terminat scoala aia fara sa dea pe la ore. Rezultatul? Bineinteles ca au niste foi, niste diplome cu care nu fac absolut nimic. E ceva pe sistemul: “Hai sa facem ceva, orice… Hai sa facem Postliceala Sanitara ca tot e colea la o aruncatura de bat”…
Si uite asa oamenii se inscriu, vin pe la examene cu spagi diverse, trec prin 3 ani de “asistenta medicala” precum boii prin apa si cam atat, end of story again… Asistent medical nu s-a facut nimeni din acea scoala din doua motive: 1. Nu au invatat nimic caci nu au mers la ore si 2. In Severin se intra la spital ca asistent medical daca dai spaga mii de euro.
Poate unii se inscriu la Postliceala Sanitara din oras in ideea ca vor lucra in strainatate dupa ce termina, insa stau si ma intreb cine ii va angaja din moment ce ei nu se duc la ore, nu se duc la practica, vin cu plasuta de cosmetice cand e vorba de final de an? Cu mentalitate asta nu cred ca poti sa faci ceva in viata, chiar nu poti. E nevoie de putina ambitie si sa-ti placa ceea ce faci…
Sunt de parere ca viata asta nu se rezuma la o diploma, la un act, o atestare. Trebuie sa muncim joburi care ne fac placere si care ne aduc satisfactii, implinire. Nu vad cum ar putea vreodata sa iti aduca satisfactie o Postliceala Sanitara la care nu te duci, o facultate la care te duci impins de la spate sau ca sa fii in trend cu moda?
Oamenii nu se gandesc ca anii trec si va veni momentul in care ai absolvit… Si atunci ce o sa faci? O sa te duci sa te angajezi stiind ca 3 sau 4 ani n-ai invatat nimic? Ce vei face mai departe? Te apuci sa mai faci o facultate doar ca sa nu stai degeaba probabil… Ca am vazut si de-astia care stau prin facultati pana la 40 de ani doar ca sa nu munceasca, sunt cei mai fideli clienti pentru “Fabrica de Diplome”.
Intr-o lume normala la cap, la comportament si la mentalitate, fiecare isi vede de treaba si nu se apuca de facultati ca e la moda, ca spune X sau Y. Intr-o lume normala intr-o facultate nu se intra cu media 5 la Bac, intr-o facultate nu au ce cauta cei carora nu le place sa citeasca. Intr-o lume normala cui nu-i place cartea se duce la munca si cu asta basta, nu isi iroseste 3 ani din viata pentru un rahat de diploma pe care oricum nu o poate folosi daca nu vine si cu pregatirea la pachet…
“Fabrica de Diplome”, “Matrita A” si “Matrita B” sunt doar niste carii in dintii mentalitatii romanesti inca primitiva. O “Paradontoza” care macina din ce in ce mai mult normalitatea in tara asta. Din pacate, aceasta boala a diplomelor se comporta ca o solutie de turnesol asupra logicii, o schimba in prostie. Nimeni nu se gandeste ca un angajator isi da seama cine e competent la locul de munca si cine nu? Cine a facut facultatea de forma si cine nu? Cine e in stare sa fie asistent medical si cine nu?
Astept si eu ziua in care logica si inteligenta or sa primeze in tara asta desi mai de graba vor prima primatele inainte sa vina ziua cu pricina. Regresul acesta fenomenal fata de anii 90 in ceea ce priveste nivelul de logica si de inteligenta actual este incontestabil, din pacate… S-a nascut “Fabrica de Diplome” si din pacate, cererea depaseste cu mult oferta.
https://alexciocan.ro/fabrica-de-diplome/
//////////////////////////////////////
(Klosca SATANEI si puii lui de HAUR…) Secretele familiei lui Ion Iliescu au ieșit la iveală! Mama, spion rus. Bunicul, bolșevic periculos
///////////////////////////////////////////
(In cuibul Komunismului din Romania a clocit Oul Demonic al FIAREI-666) Trupele de Securitate care asigurau paza dictatorului Nicolae Ceausescu- UM 0666 !
///////////////////////////////////////////
(Dupa ce au imbolnavit SANATATEA si au umplut tara cu falsi profesionisti…)Primele arestări în cazul “fabricii de diplome false” din Mureş. Oamenii plăteau mii de euro şi obţineau certificate fără nicio zi de şcoală
de Alex Prunean
Atentat la sănătate cu parafă din România
Cel puţin 11 italieni au primit diplome de asistenţi medicali de la o şcoală post-liceală din Mureş, chiar dacă nu vorbesc româneşte şi nu fost niciodată la cursuri. Totul a fost întrerupt de poliţiştii care au descoperit reţeaua şi au făcut ieri mai multe percheziţii. Anchetatorii bănuiesc cine ar fi capul bandei şi vor să afle acum cu cât se vindeau diplomele nemeritate. Cum au devenit bolnavii de cancer sursă de bani pentru mai mulţi medici din Timişoara. Pe lângă sutele de lei, le dădeau şi borcane cu miere şi bulion
Perchezițiile pentru diplomele false la Școala postliceală sanitară Eugen Nicoară din Reghin s au încheiat după 15 ore. Polițiștii direcției de investigare a criminalității economice din cadrul igpr au efectuat în cursul zilei de astăzi percheziții într un dosar privind școlarizarea fictivă a unor cetățeni italieni care au obținut astfel diplome pentru exercitarea profesiei de asistent medical generalist pe teritoriul uniunii europene.
Primele arestări în cazul “fabricii de diplome false” din Mureş
La sfârșitul percheziției polițiștii au luat zeci de saci de probe precum și diplome lucrări de diplomă și au ridicat de la Reghin două persoane angajate ale școlii postliceale care au fost conduse la audieri cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile. Din cercetările efectuate până în prezentare și că începând din 2019 până în prezent la nivelul școlii postliceale a fost am dezvoltat un mecanism ilegal constând în școlarizarea efectivă a unor cetățeni italieni care nu cunosc limba română și care nu s au prezentat la cursuri și stagii de practică urmată de eliberarea de diplomă pentru exercitarea profesiei de asistent medical generalist pe teritoriul uniunii europene.
PE ACELAŞI SUBIECT
Italieni, “transformaţi” în asistenţi medicali de o şcoală din România. Nu au mers niciodată la cursuri şi…
Diplome de asistenţi medicali, obţinute ilegal de mai mulţi italieni în România. Sunt audiaţi angajaţii unei…
În cauză au fost depuse în executare mandate de aducere trimise pe numele a opt persoane scopul depistării acestora și conducerii la sediul unității de poliție pentru aducerea la cunoștința calității procesuală a drepturilor și obligațiilor aferente și audierii.
Reporter: Ați făcut diplome false? Este adevărat că s-au dat diplome false, doamnă?
După 15 ore de percheziţii, două angajate ale Şcolii Postliceale Sanitare Eugen Nicoară, din Reghin, au fost conduse la audieri. Pe numele acestora au fost propuse mandate de arestare preventivă pentru 30 de zile. Anchetatorii au ridicat mai mulţi saci cu documente.
De la această şcoală, cei 11 italieni au obţinut diplomele de asistenţi medicali fără să facă nicio zi de cursuri.
Alex Prunean, reporter Observator: Fabrica de diplome a funcţionat cinci ani, timp în care nicio autoritate nu şi-a dat seama de escrocherie. Anchetatorii spun că studenţii italieni care nu se prezentau niciodată la cursuri sau la practică, nici măcar nu vorbeau limba română. Deşi la şcoala respectivă nu exista linie de studiu într-o altă limbă.
Poliţiştii au descoperit o adevărată reţea care vindea diplome de asistent.
Capul grupării ar fi un cetăţean italian, spun anchetatorii, iar actele nemeritate erau eliberate cu ajutorul conducerii şcolii şi a mai multor profesori. În schemă era implicat şi un angajat al Ordinului Asistenților Medicali Generaliști Mureş – el era cel care semna dreptul de liberă practică pentru elevii fictivi. Firul anchetei duce şi spre Inspectoratul Școlar Mureș. Şi acolo au fost alte percheziţii ieri, dar şefa instituţiei spune că nu ştie nimic despre investigaţie.
Paula Dărăban, inspector şcolar general Mureş: Cei care fac ancheta sunt aici şi nu mi-au comunicat absolut nimic. Nici nu mi s-a adus la cunoştinţă, nici nu mi s-a prezentat mandatul de percheziţie, nimic, nimic.
Doi angajaţi de la Inspectoratul Şcolar Mureş au fost chemaţi de poliţişti la audieri. La fel şi un reprezentant al Ordinului Asistenţilor medicali. Vor mai da explicaţii italianul bănuit că a înfiinţat gruparea, directorul, secretarul şcolii şi mai mulţi elevi italieni din Reghin.
Diplomele obţinute în România pot fi folosite în toate ţările din Uniunea Europeană, dar unele sunt luate ilegal. În 2018, o investigaţie jurnalistică a arătat că în Suedia lucrau asistenţi medicali, absolvenţi ai unor şcoli româneşti, care îşi cumpăraseră actele de studii cu 21.000 de euro, fără să fi fost la cursuri.
Reporter-asistent fals: Ai spus că nu ai făcut şcoală?
– Nu! Am spus că nu am lucrat şi că am învăţat în urmă cu mult timp.
Cinci şcoli postliceale care vindeau diplome de asistenţi medicali elevilor au fost date atunci în vileag. Una dintre ele funcţiona tot în Mureş.
https://observatornews.ro/eveniment/primele-arestari-in-cazul-fabricii-de-diplome-false-din-mures-oamenii-plateau-mii-de-euro-si-obtineau-certificate-fara-nicio-zi-de-scoala-563736.html
//////////////////////////////////////////////
Vânzătorii de diplome: Fabrica clanului Maghiar
DOI FRAŢI PĂTAŢI. Dacă tatăl lor, Teodor Maghiar, a scăpat de închisoare decedând astă-toamnă înainte să fie condamnat definitiv pentru falsificarea cifrei de şcolarizare a Universităţii, cei doi fii, Doru şi Adrian, vor da socoteală pentru fals intelectual într-un proces care va începe pe 31 ianuarie la Judecătoria Oradea. Dacă nu i-au convins de nevinovăţia lor pe procurorii bucureşteni, rămâne de văzut cât de inocenţi îi vor crede magistraţii orădeni
Adriana Totorean
Pentru familia “ctitorului” Universităţii, Teodor Maghiar, 2012 a fost un an negru. Condamnat deja de instanţele inferioare, bătrânul Maghiar îşi aştepta astă-toamnă verdictul final în procesul intentat de DNA pentru falsificarea numărului de studenţi al instituţiei, prin care păgubise statul cu peste 900 miliarde de lei vechi. “Unchiul” a murit însă în septembrie, cu doar o zi înainte ca judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o sentinţă definitivă.
Iată însă că şi după moartea sa, ilegalităţile făcute împreună cu cei doi fii, Teodor (Doru) Traian şi Adrian Maghiar, continuă să iasă la iveală. Dacă unii se mai îndoiau că Maghiarii au transformat Universitatea într-o veritabilă fabrică de diplome, rechizitoriul pe care procurorii Parchetului ÎCCJ l-au trimis Judecătoriei Oradea, unde va avea loc procesul celor doi, arată că vreme de 13 ani membrii clanului au vândut acte de studii de toate nivelurile. BIHOREANUL vă prezintă detaliile dosarului ce demonstrează că zeci de italieni “diplomaţi” la Oradea nu doar că n-au studiat aici, dar nici măcar n-au fost vreodată prin România. Doar au “cotizat”…
Răzbunarea lui Ifrim
08 Mircea Ifrim.jpgÎn urmă cu trei săptămâni, Parchetul celei mai înalte instanţe i-a trimis în judecată pe fraţii Doru şi Adrian Maghiar, acuzându-i că în calitate de rector, respectiv de decan la Facultatea de Medicină şi Farmacie, au falsificat 39 de diplome de studii, asta în timp ce bătrânul lor tată se ocupase de 76, singur ori împreună cu unul sau cu ambii fii. Era finalul cercetărilor în scandalul declanşat în 2006 de fostul decan al FMF Mircea Ifrim (foto) care, supărat că fusese pensionat pentru ca postul să-i revină lui Adrian Maghiar, începuse să dezvăluie cum împărţea diplome false clanul aflat la şefia Universităţii.
Acesta este cel mai bun sfat pentru călătorii care au avut zboruri întârziate.
Fiecare trader trebuie să știe despre CFD-uri, iată de ce
Ifrim a servit DNA acte conform cărora, sub semnăturile celor doi rectori, 26 de cetăţeni italieni au primit diplome de “studii aprofundate” în Osteopatie, Chiropraxie şi Naturopatie, specializări inexistente în Nomenclatorul Specialităţilor Medicale din România, nerecunoscute de Ministerul Sănătăţii, neavizate de Ministerul Educaţiei şi pentru care, evident, FMF Oradea nu avea cadre. Diplomele erau justificate printr-un aşa-zis parteneriat între Universitatea orădeană şi European Institute of Technology (EIT) din San Marino, instituţie privată nerecunoscută internaţional, la fel cum nici asocierea nu fusese avizată în România de Ministerul Educaţiei.
Anchetă în familie
În baza informaţiilor primite de la Ifrim, procurorii DNA au descins în 2007 la Universitate, pentru a investiga cum funcţiona fabrica de diplome. Aşa au ajuns Teodor şi Doru Maghiar cercetaţi pentru fals intelectual, ancheta fiind preluată în 2009 de Parchetul ÎCCJ.
Anul acesta, în noiembrie, la o lună după moartea bătrânului Teodor Maghiar, procurorii au anunţat trimiterea în judecată a ambilor săi fii, inclusiv a lui Adrian Maghiar, a cărui implicare în scandalul diplomelor nici nu era cunoscută până acum, la fel cum nici proporţia falsurilor nu era anticipată. Rechizitoriul arată cum cei trei stâlpi ai clanului Maghiar au semnat ilegal 90 de diplome false, în beneficiul unor cetăţeni italieni, dar şi al unei românce, şi nu doar la Medicină, cum se ştia până acum, ci la o mulţime de facultăţi şi pentru numeroase specializări şi titluri. Toate false şi pe bani grei…
La Universitate, procurorii nu au găsit niciun act care să demonstreze că titularii diplomelor au studiat la Oradea, ba mai mult, au putut dovedi, confruntând date oficiale – căci în acei ani erau înregistraţi la frontieră – că unii n-au trecut nici măcar o dată prin România. Mulţi şi-au obţinut diplomele prin intermediul fantomaticului EIT unde, potrivit declaraţiilor lor date procurorilor italieni, ar fi studiat şi unde şi-ar fi dat şi examenele finale, cu universitari orădeni. Magistraţii au descoperit, însă, că din aşa-numitele comisii de examinare au făcut parte doar Teodor Maghiar şi fiul său Doru, niciun alt universitar orădean nedeplasându-se vreodată la San Marino, astfel că se ridica întrebarea cum puteau cei doi – primul inginer, iar celălalt medic – să examineze pe cineva în Arhitectură, Informatică ori Electrotehnică?
“Ingegnere” şi “dottore”
Primele diplome false, semnate doar de membrii clanului Maghiar, nu şi de secretare sau decani de facultăţi, datează din 1994, când italianul Aldo Seti era licenţiat la Facultatea de Mecanică în Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. În acel an, însă, facultatea organizase examene de diplomă doar pentru subingineri, deci nu şi examene de licenţă, şi doar la specializarea Tehnologia Construcţiilor de Maşini. Mai mult, Seti nu a figurat ca student în registrul matricol al Facultăţii, iar presupusa lui lucrare de licenţă nu există nicăieri în arhivele acesteia. Totuşi, italianul a primit şi o diplomă de doctor în Management, chit că Universitatea nu are nici măcar acum acest domeniu de doctorat, iar teza lui Seti e, fireşte, de negăsit.
Procurorii au mai depistat alte 49 de diplome de licenţă false, din care 20 în specializări medicale, unele chiar în Medicină generală. Printre cei care au primit asemenea patalamale se numără Giussepe Pignatelli, licenţiat în 1995, deşi FMF a organizat examene de licenţă pentru această specializare abia din 2000. Un alt italian, Sergio Cippolini, a primit diplomă de stomatolog în 1996, în baza unor examene date chipurile la EIT, unde ar fi plătit taxele de şcolarizare. În România, însă, italianul a fost o singură dată, în 1997.
Diplome de Stomatologie au mai fost eliberate în 2004 şi 2005, când Adrian Maghiar era prodecan la FMF, pentru 7 italieni care în faţa procurorilor din ţara lor au susţinut că au urmat cursuri la Oradea, făcând chiar şi practică în spitalele de aici. Dar, deşi au fost într-adevăr înscrişi la FMF, cei 7 n-au participat la cursuri, în perioada studenţiei aflându-se în România doar pentru perioade foarte scurte. Printre falşii licenţiaţi în Medicină se mai numără şi o româncă stabilită în Italia la începutul anilor ’90, Mihaela Ivanov, care în ’96 a primit o diplomă de medic fiziokinetoterapeut.
O banalitate
Procurorii au mai găsit 12 diplome de licenţă ilegale în Ştiinţe Economice, 8 în Ştiinţe Politice, 5 în Drept, 3 în Ştiinţe Socio-Umane şi câte una în Energetică şi Electrotehnică-Informatică. Stupefiant, unii titulari, luaţi la întrebări, au ajuns să declare că nu mai au diplomele, deoarece le-au… aruncat, ştiind că nu valorează nimic! Aşa a procedat Luigi Contato, licenţiat în Management în 1997, care a susţinut că a urmat cursurile la EIT “cu seriozitate şi sârguinţă”, adăugând că “la final mi-am dat seama că a fost prea uşor să obţin această diplomă”.
Reprezentativ pentru uşurinţa cu care se obţineau diplomele la Oradea e şi cazul lui Anselmo Semeraro, licenţiat în Politologie în 1995. După cum a declarat acesta, la acea vreme călătorea des în România, având aici afaceri, şi mai dădea pe la facultate când apuca. Asta chit că procurorii nu i-au găsit numele nicăieri, nici în registrul matricol, nici în cataloage. Culmea, după câţiva ani, italianul a primit şi o diplomă de doctor în “Ştiinţe industriale”, pe care zice că ar fi căpătat-o “printr-o scurtă ceremonie informală” desfăşurată la Universitate.
Bani pentru “Professore”
Între 2001-2003, alţi 5 italieni au fost declaraţi absolvenţi de… Drept. Fausto Aquino, de pildă, şi-a echivalat studii juridice făcute în SUA (despre care procurorii nu au verificat dacă erau reale sau fictive), primind licenţa la Oradea contra unei sume pe care italianul nu şi-o mai aminteşte, dar o estimează “între 2.000 şi 4.000 euro”. Actul de plată l-ar fi dat, spune el, unui român cunoscut la EIT ca “Professore”, pe care nu l-a numit, dar despre care a spus că se bucura acolo de multă stimă.
Alte 3 diplome de licenţă în Psihologie au fost eliberate ilegal la sfârşitul anilor ’90 pe numele unor persoane care nu figurează în arhivele Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane, structură care avea să organizeze examene de licenţă pentru această specializare abia din 2003. Pe de altă parte, s-a descoperit că niciunul din italienii “diplomaţi” la Oradea n-a avut vreodată viză de studiu pentru România, deşi aceasta era obligatorie înainte de 2007, anul intrării în UE.
Pe lângă cele 50 de diplome de licenţă false, anchetatorii au mai găsit 11 certificate de studii postuniversitare de perfecţionare, eliberate între 1999-2002 în Osteopatie şi Naturopatie. Universitatea orădeană nu a organizat însă niciodată astfel de studii, iar dintre cei 11 titulari, doar unul fusese în România în acea perioadă, însă numai pentru câteva zile.
Turnaţi de secretară
Clanul Maghiar a împărţit fraudulos şi diplome de studii aprofundate: 22 în Ştiinţe Medicale, 3 în Arhitectură şi una în Electrotehnică şi Informatică, toate între 2000-2003. Audiaţi de procurori italieni, titularii au recunoscut că nu au fost niciodată la Oradea, fiind doar studenţi ai EIT, unde plăteau pentru diplomele primite de la “Sorbonica” între 2.500 şi 5.000 euro.
Culmea e că, pentru aceeaşi specializare, unii au plătit mai mult, alţii mai puţin, indiciu că banii erau “la negru” şi nu ajungeau în conturile Universităţii. Toţi titularii au susţinut că au dat examene finale în faţa unor comisii din care au făcut parte Teodor Maghiar şi fiul său, Doru, indiferent de specializări, ca şi cum cei doi ar fi fost “multilateral dezvoltaţi” sau ar fi cunoscut măcar limba italiană.
Ultimele diplome false au fost eliberate în ianuarie 2007 pe numele unui italian şi al unui german, unşi doctori în Osteopatie, evident fără ca în arhivele Universităţii să existe măcar o pagină din tezele lor de doctorat, aşa cum cere legea.
08 Cornel Antal_2.jpgDin totalul celor 90 de diplome, 82 au fost anulate în 2009, când Universitatea era condusă de Cornel Antal (foto). “Nu s-au găsit dovezi ale parcursului şcolar al titularilor”, argumenta acesta la vremea respectivă, fără însă să iniţieze vreo anchetă internă pentru a depista cine şi cum a semnat diplomele.
Contactaţi de BIHOREANUL, fraţii Maghiar, ale căror declaraţii de învinuiţi nu sunt prezentate în rechizitoriu, se consideră nevinovaţi. “Am fost întotdeauna un om corect şi o să se lămurească întreaga situaţie”, susţine Doru Maghiar, refuzând în schimb să dea orice detaliu.
Contracte dubioase
Pe lângă descifrarea modului de funcţionare a fabricii de diplome pe care a patronat-o clanul Maghiar, procurorii descriu şi mecanismul în care firmele “famigliei” storceau bani de la Universitate în mandatul de rector al lui Doru Maghiar, confirmând astfel numeroasele dezvăluiri făcute de-a lungul anilor de BIHOREANUL.
În 2004, de pildă, restaurantul familiei Maghiar, “Vogue”, a încheiat un contract cu Universitatea pentru organizarea meselor de protocol, iar instituţia i-a plătit servicii de 644 milioane de lei vechi, fără bază legală, iar asta în condiţiile în care restaurantul era aprovizionat ilegal cu marfă cumpărată tot de Universitate, prin cantina studenţească!
De asemenea, firma de transport a fraţilor Maghiar, Otto Trading, a încasat 14.200 euro şi 124 milioane lei vechi de la Universitate, fără a exista vreun contract ori acte care să ateste efectuarea vreunui transport cu TIR-urile celor doi în beneficiul instituţiei.
În fine, procurorii au scos la iveală şi plăţi dubioase făcute de rectorii Maghiar altor firme “de casă”. Anonimizat, adică cu nume ţinute la secret, rechizitoriul pus la dispoziţia BIHOREANULUI nu le identifică, dar e lesne de bănuit că e vorba de firma prodecanului de la Mediu Ioan Mintaş, CIAC, plătită cu peste 75.000 lei noi pentru lucrări fictive, precum şi de DecIT, compania fostului prorector Ioan Mang, care a furnizat Universităţii aparatură şi softuri de peste 700.000 lei noi fără nicio licitaţie.
Toate descoperirile despre aceste contracte vor rămâne, însă, fără efecte juridice, faptele fiind prescrise, aşa că doar completează tabloul ilegalităţilor clanului Maghiar în lunga sa domnie asupra Universităţii. O stăpânire care, iată, lasă instituţia cu o reputaţie de “Sorbonică”, a cărei diplomă poate costa mii de euro, dar fără să valoreze nimic…
FĂRĂ DECANI
Diplome semnate în familie
Rechizitoriul Parchetului ÎCCJ nu pomeneşte nimic despre decanii celor 9 facultăţi în numele cărora au fost eliberate ilegal diplome, chiar dacă ele trebuiau semnate şi de aceştia. Abordaţi de BIHOREANUL, foştii decani spun însă că habar nu au avut de afacere.
“Dacă am fi avut aceşti studenţi străini în anii ’90-2000, i-aş fi ţinut minte, că străinii erau cam rari atunci”, spune Barbu Ştefănescu, fost decan la Socio-Umane. La fel, Gheorghe Olah afirmă că italienii cu diplome în economie n-au avut nicio legătură cu facultatea pe care a condus-o: “Niciunul nu apare în registre, deci diplomele au ocolit facultatea. Dacă totuşi au semnături la rubrica Decan, sigur nu e semnătura mea”.
Pe de altă parte, fostul decan al FMF Mircea Ifrim susţine că diplomele erau semnate invariabil de Teodor Maghiar la rubrica “Rector”, de Doru Maghiar la rubrica “Decan”, iar la rubrica “Secretar-şef” de soţia acestuia, Niculina Maghiar, care era şefa Biroului Diplome. Totodată, Ifrim susţine că numărul diplomelor eliberate ilegal la Oradea trece de 300.
Citiţi pe această temă şi articolul “La penitenciar, dar cu banii-n buzunar: Fiscul recuperează abia 1% din prejudiciile produse de corupţii bihoreni”
https://www.ebihoreanul.ro/stiri/vanzatorii-de-diplome-fabrica-clanului-maghiar-105430.html
//////////////////////////////////////////
Iulian Vlad îl indică pe Sergiu Nicolaescu ca fiind “regizor” al Revoluției din 1989!#ceausescu
https://www.youtube.com/watch?v=yHAtC4PTBEI
//////////////////////////////////////////
(Balaurul rosu sau…) Ion Iliescu. Documentar. Comunistul care a ajuns primul președinte după căderea Comunismului.
https://www.youtube.com/watch?v=FOtDwiEdASk
////////////////////////////////////////////
(Gogoseria pradatorilor din burghezia komunista face…)Ce spune “fabrica de diplome” Spiru Haret despre Alexandru Cumpănașu, candidatul fără diplomă:
“Un impostor jignește peste 325.000 de români”
“Un impostor jignește peste 325 000 de români. Alexandru Cumpănașu este lipsit nu numai de diplomele necesare ci și de bun simț! Dânsul are grave probleme dacă se confirmă informațiile din presă, conform cărora a încasat bani de la statul român, de la o instituție publică de învățământ superior, fără să îndeplinească toate condițiile legale”, arată conducerea universității particulare Spiru Haret, într-un comunicat de presă în care îl critică dur pe Cumpănașu, candidatul care a luat în derâdere universitatea.
Spiru Haret e cunoscută ca și “fabrică de diplome” în urma scandalului lansat de fostul ministru Ecaterina Andronescu, care a încercat să anuleze absolvenților universității dreptul de a intra în învățământ.Universitatea anunță că analizează “posibilitatea de a demara acțiuni legale împotriva lui Alexandru Cumpănașu și vom face publică decizia noastră”.
Citește articolul integral pe G4Media.ro
Similare
Cine a fondat Universitatea Spiru Haret, percheziționată de DIICOT și cunoscută drept “fabrică de diplome”: fost propagandist comunist, format la FF și apropiat al Elenei Ceaușescu
Realitatea TV: Cumpănașu nu a terminat facultatea, dar își face masterul la o universitate din Elveția
EXCLUSIV Contractul încheiat de Alexandru Cumpănașu și ministrul Ecaterina Andronescu, anul trecut: ce activități se obligă să realizeze ONG-ul și pe câți bani
/////////////////////////////////////////
28 AUGUST 2024. Rusia se răstește la România, dar amenință lumea întreagă cu războiul
Filip Standavid
Nervozitate în creștere la Moscova: ministerul de externe al Rusiei îl critică pe Klaus Iohannis pentru un mesaj făcut public pe 23 august.Parlamentul European a stabilit acum aproape două decenii că ziua semnării, în 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov e Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Nazismului și Comunismului.Într-un comunicat de vineri al Cotroceniului se spune că pactul de neagresiune dintre Germania nazistă și URSS reprezintă „un acord cumplit, în urma căruia destinele a milioane de oameni au fost sacrificate pentru interesele unor regimuri criminale”.
În versiunea regimului Putin, însă, Klaus Iohannis ar calomnia Rusia, căreia îi atribuie o parte a răspunderii pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Pe contul oficial de pe rețeaua socială X al Ministerului de Externe de la Moscova, conducerea României e chiar acuzată că ar distorsiona istoria și că i-ar reabilita pe criminalii naziști.La scurt timp după semnarea pactului din 1939, atât Germania, cît și Uniunea Sovietivă au invadat Polonia.Ulterior, URSS avea să ocupe republicile baltice, Basarabia și nordul Bucovinei. Sute de mii de etnici români au fost apoi deportați, persecutați sub diverse forme sau trimiși la muncă forțată.
Noi amenințări
Enervările Ministerului de Externe de la Moscova privesc însă nu numai Bucureștiul, ci lumea întreagă: ministrul Serghei Lavrov afirmă că aliații Ucrainei s-ar juca cu focul când îi permit să lovească Rusia cu rachete occidentale.
„Un al treilea război mondial nu se va limita la Europa”, a adăugat el.
Ucraina a atacat regiunea rusă Kursk pe 6 august şi controlează în prezent o porţiune de circa o mie 200 de kilometri pătraţi. A fost primul atac străin asupra Rusiei de la al doilea război mondial încoace.
La Kiev, președintele Zelenski a spus că războiul din Ucraina se va încheia printr-o negociere, dar că țara sa trebuie să discute de pe o poziție de forță: drept urmare, le va prezenta lui Joe Biden și celor doi posibili succesori ai președintelui Statelor Unite un plan de operațiuni.
Incursiunea din Kursk face parte din el, dar proiectul include și demersuri diplomatice și economice. Scopul planului este să oblige Rusia să pună capăt războiului.
Zelenski speră să meargă în Statele Unite luna viitoare, pentru a participa la Adunarea Generală a Națiunilor Unite.
Afacere cu cântec la km. 0
O afacere de peste 100.000 de euro lunar la kilometrul zero al Capitalei și încrengături care duc până la anturajul lui Marcel Ciolacu: site-ul G4Media scrie că o firmă care ar fi controlată prin interpuși de o apropiată a premierului vinde spațiu publicitar pe o clădire în renovare a Universității București.
A primit dreptul de folosință de la societatea care renovează imobilul și care mai are numeroase alte contracte cu statul.
Pe cele două mesh-uri care acoperă Universitatea București, aflată la kilometrul zero al Capitalei, sunt afișate reclame la branduri importante. Ar produce venituri lunare de cel puțin 100.000 de euro firmei Best Digital Kit, despre care G4Media susține că este controlată prin interpuşi de Sorina Docuz – considerată o apropiată a premierului Marcel Ciolacu.
Totul are legătură cu renovarea Universității București, de care se ocupă firma de construcţii Erbaşu: Best Digital Kit a închiriat aproximativ 950 de metri pătrați din schela montantă pe fațada Universității pentru cel puțin trei ani.
Sorina Docuz este originară din Buzău, a lucrat ca fotomodel şi a fost căsătorită cu Robert Negoiţă, actualul primar al Sectorului 3. Anul trecut, o altă firmă, de asemenea cu conexiuni în anturajul Sorinei Docuz, era favorită pentru un contract de 133.000.000 de lei, scos la licitație de Primăria Sectorului 3.
După dezvăluirile de atunci ale site-ului G4Media, sociateta s-a retras din competiție.
Cazul Bulai: noi audieri
O studentă de la Școala Națională de Studii Politice a fost audiată în calitate de martor în dosarul profesorului Alfred Bulai.
Acesta e bănuit de folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual şi de agresiune sexuală, în urma unei anchete publicate de site-ul snoop.ro.
Decanul Facultății de Științe Politice, Cristian Pîrvulescu, a fost și el audiat recent: s-a declarat „șocat” de lucrurile pe care le-a aflat de la anchetatori. Alfred Bulai a fost suspendat din toate funcțiile de la SNSPA.
Un al doilea profesor, sociologul Marius Pieleanu, a întrerupt și el relațiile de muncă cu Universitatea.
Acuzațiile de hărțuire sexuală la adresa lui au fost formulate după publicarea anchetei de presă – a făcut-o inclusiv Ana Birchall, fostă ministră a justiției.
Marius Pieleanu a reclamat ceea ce numește „un linșaj”.
E miercuri, 28 august. Iată care sunt știrile de astăzi:
00:47 București: afacere cu cântec la km. 0
03:17 Recalcularea pensiilor agită coaliția
05:52 Cazul Bulai: studentă audiată
06:47 Rusia s-a supărat (iarăși) pe România
08:15 Moscova amenință și Occidentul
09:34 Ministra familiei s-a externat
10:04 Deficitul bugetar: se majorează ținta?
10:44 București: mii de blocuri fără apă caldă
11:24 România, corigentă la digitalizare
28 AUGUST 2024. Rusia se răstește la România, dar amenință lumea întreagă cu războiul
//////////////////////////////////////////
Decembrie Roşu: Dezvăluiri în premieră din „Dosarul Revoluţiei” (@TVR1)
Listă de cărți despre Revoluția Română din 1989; O carte despre Revoluţia română din 1989; Cronologie Revoluţia Română din decembrie 1989; Revolutia Romana din Decembrie 1989. Locuri, date, fapte. Mic dictionar – Gheorghe Sbarna; CARNAGIUL din Timișoara și București între 15-25 Dec – Revoluția Română din Decembrie 1989; Mărturii cutremurătoare la 34 de ani de la Revoluţie: Adevărul despre moartea generalului Vasile Mil; Martirii revoluției române din 1989; „Do or die” – Vladimir Bukovski și fețele evlavioase ale democrației occidentale; Mișcarea neo-marxistă „woke” nu face un secret din dorința ei de a îndoctrina copiii… Prima gospodărie amendată pentru folosirea unei sobe pe lemne. Pe horn ar fi ieșit „fum excesiv” care a poluat mediul și a influențat încălzirea globală; Înscenarea educațională a marilor procese staliniste; (Vesnica pomenire despre “exceptii”) Infractori în sutană anchetați de procurorii DIICOT Ialomița; Preot, la JUDECATĂ, după ce fost prins BĂUT la volan și gonind cu 126 km/h: s-a împărtășit cu „50 ml vin alb” și a consumat „circa 5 beri a câte 500 ml fiecare” | Cristian Pușcașu este preot la biserica romano-catolică de pe Calea Galați; Preot în Arhiepiscopia Tomisului, condamnat pentru fraude cu fonduri nerambursabile; Preotul bătăuș, iertat de magistrați, după ce a condus fără permis ; Ca să-l salveze pe popă, judecătorii au creat un precent periculos;Florin Marin, românul căsătorit cu un preot britanic, face mărturisiri cutremurătoare. ”Îmi este frică!”
Preotul bătăuș, iertat de magistrați, după ce a condus fără permis ; Ca să-l salveze pe popă, judecătorii au creat un precent periculos
De Narcis Voica
Nebănuite sunt căile domnilor judecători: în timp ce alți infractori sunt condamnați pentru că au condus fără permis, un preot a primit avertisment pentru fapta gravă, creându-se un precedent judiciar periculos, care ar putea lăsa slobozi pe drumurile publice mii de infractori.
Un preot filmat în timp ce își bătea preoteasa a fost salvat de la pușcărie de magistrați
El a fost iertat, deși a condus fără permis
În schimb, alți infractori, fix la fel ca el, primesc pedespe aspre
Alexandru Palur, preotul care a devenit celebru în urmă cu doi ani, când și-a agresat nevasta, în public, a fentat pușcăria, grație unor judecători și procurori, deși a fost prins conducând fără permis – faptă pentru care alții, care nu sunt popi, ajung după gratii.
„Renunţă la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul P. A., (Palur Alexandru – n.r.) cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere. Aplică inculpatului un AVERTISMENT şi atrage atenţia inculpatului asupra următoarelor aspecte : – infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura acesteia şi întinderea urmărilor produse , mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă , că inculpatul nu a avut un motiv ilicit şi nu a urmărit un scop ilicit anume . – în raport de persoana inculpatului instanţa apreciază că acesta nu prezintă un comportament infracţional structurat . – în raport de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii , respectiv lipsa antecedentelor penale , acesta fiind la primul contact cu legea penală , precum şi de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii , aspecte ce denotă o atitudine de regret şi corectitudine din partea acestuia . – în raport de posibilităţile sale de îndreptare , aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului.
Atenţionează inculpatul asupra conduitei sale viitoare, respectiv adoptarea unei comportament mai diligent atât în raporturile sale personale cât şi profesionale, pentru evitarea consecinţelor la care se poate expune , dacă va mai comite infracţiuni, respectiv posibilitatea aplicării unei pedepse cu închisoare cu suspendare sub supraveghere sau chiar a unei pedepse privative de libertate. Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 82 alin 3 NCPEN privind anularea renunţării la pedeapsă. În baza art.274 alin.1 CPP obligă pe inculpat la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat . Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare”, a fost decizia instanței. Iar procurorii, cu frică de Dumnezeu, n-au contestat hotărârea, lăsând slobod, printre enoriași, infractorul care prins la volan fără permis.
În timp ce popa Palur a scăpat cu AVERTISMENT, alții, aflați în situații IDENTICE, au primit condamnări. Unii, după ce procurorii au contestat hotărârea.
Însă, într-adevăr, ceilalți nu erau administratori de cutia milei, la biserică, fiindcă nu erau preoți.Inculpatul în sutană a devenit celebru în spațiul virtual în anul 2020, când și-a agresat preoteasa, în public. Evident, nici în acel dosar nu a fost condamnat, semn că puterea lui Dumnezeu e mare. Preotul din Bacău care a fost filmat în timp ce își agresa soția, în plină stradă, sub privirile copilului, ar putea ajunge în fața judecătorilor, unde a mai fost și în 2019, din pricina unor probleme cu legea.Atunci, Alexandru Palur, preotul cu apucături de mardeiaș de colțul străzii, a dat în judecată, poliția, pentru a scăpa de o sancțiune contravențională. Judecătorii nu s-au arătat, însă, prea impresionați de argumentele aduse de preot, așa că au decis să îi respingă cererea. „Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul Palur Alexandru, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Neamţ, ca neîntemeiată. Menţine procesul-verbal de contravenţie seria PNTX nr. 0220436/07.04.2019, emis de intimat. Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Piatra-Neamţ”, au decis magistrații. Popa a contestat hotărârea, însă Tribunalul a respins apelul, așa că a rămas cu amenda.
Preotul Alexandru Palur, din Bacău, a fost filmat în 2020 în timp ce își agresa soția în mijlocul străzii, trăgând-o de păr și împingând-o până în mașină, timp în care femeia își ținea în brațe copilul. Pe filmare se putea auzi și cum mai mulți trecători îi spuneau bărbatului să își lase femeia în pace, însă fără rezultat. Imaginile au fost postate pe internet și au scandalizat opinia publică. Preotul și-a prezentat ulterior scuze, iar cazul a ajuns în atenția autorităților, fiind deschis un dosar – dosar care s-a împotmolit la Parchet. Scandalul a intrat și în vizorul celor de la Protecția Copilului, care au anunțat că vor efectua o anchetă. Și, ca și în cazul Parchetului, DGASPC a lăsat-o baltă.
„Conducerea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău a dispus cercetarea în regim de urgență a cazului, la fața locului constituindu-se o echipă de specialiști formată din asistent social, psiholog și consilier juridic. S-a pus în aplicare un plan pentru efectuarea evaluării inițiale, atât a mamei, cât și a copilului”, a precizat DGASPC. Pe de altă parte, superiorii preotului bătăuș au anunțat că acesta a fost trimis la o mănăstire, ca să se căiască.
Și…
După ce s-a căit, Dumnezeu l-a trimis să conducă fără permis, iar judecătorii, ca și procurorii care nu au contestat hotărârea, au decis că în România este legal să șofezi fără „carnet”, dacă porți o cruce la gât și gestionezi o cutie a milei.
Așa că binele a învins din nou.
https://spynews.ro/actualitate/stiri-interne/exclusiv-preotul-bataus-iertat-de-magistrati-dupa-ce-a-condus-fara-permis-ca-sal-salveze-pe-popa-judecatorii-au-creat-un-precent-periculos-285421.html
//////////////////////////////////////////
Preot în Arhiepiscopia Tomisului, condamnat pentru fraude cu fonduri nerambursabile
Vasile Rusnac
Preotul din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, trimis în judecată pentru fraude cu fonduri europene, a fost condamnat. Instanța de fond- Tribunalul Constanța – s-a pronunțat, joi, 11 februarie, asupra pedepsei, atât în cazul preotului, cât și în cazul administratorului unei societăți cu care acesta a derulat un proiect, care s-a dovedit a fi unul fraudulos.Vasile Rusnac, responsabil tehnic din partea Arhiepiscopiei Tomisului în cadrul unui proiect finanţat din fonduri nerambursabile, a fost trimis în judecată, în 2018, de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, împreună cu partenerul său de ”afaceri”, Ionuș Cosmin Băcilă, acuzatți de săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene.
Potrivit rechizitoriului, în contextul realizării unui proiect finanţat din fonduri nerambursabile (europene şi de la bugetul de stat), denumit „Egalitate pe piaţa muncii – Proiect pilot pentru sprijinirea persoanelor vulnerabile”, în cursul anului 2014, între beneficiarul proiectului (Agenţia Naţională Antidrog) şi Arhiepiscopia Tomisului Constanţa a fost semnat un acord în baza căruia aceasta din urmă trebuia să desfăşoare cursuri de formare profesională (operator introducere, validare, prelucrare date – calificare; îngrijire bătrâni la domiciliu; patiser – cofetar) cu un număr de 230 de persoane vulnerabile.Procurorii mai spun că cei doi inculpaţi ar fi folosit, cu rea credinţă, în cadrul proiectului menţionat, declaraţii şi documente false, inexacte sau incomplete prin care se atesta în mod nereal realizarea activităţilor contractate în proporţie de 100%, deşi în realitate cursurile de pregătire practică, componentă majoră a cursurilor de formare profesională pentru meseriile de patiser – cofetar, nu ar fi avut loc în fapt, aspecte pe care cei doi inculpaţi le-ar fi cunoscut.
„Ca urmare a acestor demersuri, Vasile Rusnac şi Ionuţ-Cosmin ar fi obţinut pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, în sumă totală de 472.543 lei (din care 346.903 lei – Arhiepiscopia Tomisului şi 125.640 lei – societatea comercială administrată de inculpatul Băcilă Ionuţ-Cosmin)”, spus procurorii.
Condamnarea
La finalul procesului, cei doi au fost găsiți vinovați și condamnați la pedepse de câte doi ani și șase luni de închisoare, cu suspendare. Totodată, instanța a decis ca cei doi să achite prejudiciul creat, cu dobânzile aferente.”Admite acţiunea civilă formulată de Ministerul Fondurilor Europene şi dispune obligarea inculpatului RUSNAC VASILE, în solidar cu partea responsabilă civilmente ARHIEPISCOPIA TOMISULUI, la plata către partea civilă Ministerul Fondurilor Europene a sumei de 346.903,32 lei şi a dobânzii legale până la achitarea integrală a debitului, precum şi obligarea inculpatului BĂCILĂ IONUŢ COSMIN, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SIND TOUR OPERATOR SRL la plata către partea civilă Ministerul Fondurilor Europene, a sumei de 125.640 lei, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea integrală a debitului. În baza art.404 alin.4 lit.c raportat la art.249 C.p.p.: Menţine măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 16.07.2018 emisă de către D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanţa faţă de inculpaţi şi părţile responsabil civilmente.
Dispune obligarea inculpatului RUSNAC VASILE, în solidar cu partea responsabilă civilmente ARHIEPISCOPIA TOMISULUI la plata sumei de 8.000 lei precum şi a inculpatului BĂCILĂ IONUŢ COSMIN, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SIND TOUR OPERATOR SRL la plata sumei de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat. Cu drept de apel în termen de 10 zile. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11.02.2021.
Document: Hotarâre 88/2021 11.02.2021”, se arată în încheierea de ședință.Sentința nu este definitivă și poate fi atacată la Curtea de Apel.
Daniel ALBU
Preot în Arhiepiscopia Tomisului, condamnat pentru fraude cu fonduri nerambursabile
///////////////////////////////////////////
Preot, la JUDECATĂ, după ce fost prins BĂUT la volan și gonind cu 126 km/h: s-a împărtășit cu „50 ml vin alb” și a consumat „circa 5 beri a câte 500 ml fiecare” | Cristian Pușcașu este preot la biserica romano-catolică de pe Calea Galați
By debraila.ro
Pe 3 noiembrie, la Judecătoria Brăila, începe procesul unui preot trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului. Este vorba despre Cristian Pușcașu, preot vicar la biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” de pe Calea Galați.
Potrivit informațiilor obținute în exclusivitate de DEBRAILA.ro, Pușcașu a fost tras pe dreapta de polițiștii de la Serviciul Rutier pentru că fusese înregistrat de radar cu 126 km/h pe drumul național 2B.Când discutau cu bărbatul, oamenii legii au simțit mirosul de alcool și, astfel, l-au testat cu aparatul alcotest, rezultând valoarea de 0,41 mg/l alcool pur în aerul expirat.Preotul Cristian Pușcașu și-a recunoscut fapta în fața anchetatorilor. A susținut că se întorcea de la o biserica din județ, unde oficiase o slujbă și, conform propriei declarații, se împărtăşise cu 50 ml vin alb.
Totodată, cu mai puțin de 12 ore de la momentul când a fost tras pe dreapta, preotul a consumat „circa 5 beri marca Tuborg, a câte 500 ml fiecare”, în timp ce se afla în casa parohială de lângă biserica de pe Calea Galați, unde își are domiciliul profesional.
„A menţionat că, după consumul de băuturi alcoolice, a condus autoturismul pe drumurile publice. A recunoscut infracţiunea comisă. Cu prilejul audierii ca inculpat, i s-au adus la cunoştinţă valorile din buletinul de analiză toxicologică, pe care nu le-a contestat. Nu a avut probe de propus în apărarea sa”, a notat procurorul de caz.Până să fie trimis în judecată, preotul a depus la procuror mai multe caracterizări şi recomandări ale altor preoţi care arată că această conduită a fost un fapt izolat, nu un stil de viaţă şi că este un membru al comunităţii respectat de enoriaşi.Interesant este faptul că Pușcașu a solicitat încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei care a fost respins de procurorul de caz.
//////////////////////////////////////////
(Vesnica pomenire despre “exceptii”) Infractori în sutană anchetați de procurorii DIICOT Ialomița
Fraude bancare săvîrșite în Numele Domnului
Doi preoți, unul din Ialomița și celălalt din Călărași, sînt principalii inculpați într-o anchetă demarată de procurorii DIICOT Ialomița. Sub acuzația de constituire a unui grup infracțional organizat, cele două fețe bisericești au înșelat zeci de unități bancare din Ialomița, Călărași și București. Preoții abordau persoane sărace pe care le convingeau să meargă la bănci și să obțină credite de nevoi personale în lei și euro. Pentru a nu da de bănuit, solicitanții erau transformați în salariați ai unor firme fictive. Sumele percepute variau între 16000 de lei și 33000 de euro. Cazul a fost trimis în instanță și se judecă la Tribunalul Ialomița. Cît despre preoții infractori, unul a fost suspendat din funcție, în timp ce al doilea a rămas în continuare în sînul bisericii…
Filmul unei anchete
De mai bine de 6 ani încearcă organele judiciare din Ialomița să pună cap la cap datele pentru a creiona profilul infracțional al celor doi preoți. Cazul a ajuns la Biroul Teritorial al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din Slobozia, după ce în prealabil a fost instrumentat de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Ialomița. Primele indicii cu privire la activitatea infracțională a preoților au apărut în anul 2007. La data respectivă, BCR Slobozia a înaintat o sesizare către Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița-Serviciul de Investigare a Fraudelor potrivit căreia un elev de la Seminarul Teologic Slobozia ar fi încercat să obțină un credit de nevoi personale în valoare de 5000 de euro. Pentru a putea beneficia de linia de creditare, elevul a prezentat băncii documente falsificate, potrivit cărora ar fi fost angajat la societatea SC Mike International Ștefăneștii de Jos. Luat la întrebări de către polițiști, elevul respectiv ar fi declarat faptul că un preot l-ar fi convins să ceară creditul la bancă, urmînd să-i dea banii în momentul în care îi va primi…
Infractori în casa Domnului
Imediat după primirea sesizării, polițiștii l-au identificat pe cel care l-a convins pe elevul de la Seminar să solicite în mod fraudulos creditul. Este vorba despre R.E.A., la vremea respectivă preot în parohia Păltiniș, județul Ialomița. Chemat la audieri, duhovnicul le-a comunicat anchetatorilor faptul că în această afacere ilegală nu este singur… Așa a fost identificat și cel de-al doilea suspect, în persoana preotului D.C., din Cucuieți, județul Călărași. Potrivit actelor de urmărire penală, cei doi preoți au fost cooptați să facă parte dintr-un joc piramidal a cărui miză era să găsească cît mai multe persoane care să cotizeze cu suma de 2000 de euro pentru înscriere. Pentru fiecare persoană care achita respectiva taxă, jucătorii beneficiau de un bonus de 40% din valoarea sumei. Dornici de a se îmbogăți cît mai repede, cei doi preoți au renunțat la statutul pe care îl aveau și s-au transformat în infractori. Așa a luat ființă rețeaua organizată prin intermediul căreia au dat țepe băncilor.
Modul de operare
La 3 ani după acest moment, mai exact în anul 2010, procurorii Parchetului Județean declină cauza către DIICOT Slobozia. Anchetatorii din cadrul acestei structuri au descoperit faptul că scopul preoților era acela de a beneficia de sume de bani cu care să cotizeze la jocul piramidal. În acest sens, ei au reușit să fraudeze zeci de unități bancare din județele Ialomița și Călărași, dar și de pe raza municipiului București. Totul prin intermediul a 23 de persoane a căror obligație era să obțină credite de nevoi personale, în lei sau euro. Potrivit cercetărilor, solicitanții erau persoane sărace din sînul comunităților unde cei doi erau duhovnici. Pentru a fi cît mai credibili în fața funcționarilor de la bănci, complicii preoților infractori înmînau mereu documente potrivit cărora aceștia erau salariați și aveau nevoie de credite. Valoarea creditelor era cuprinsă între 16000 de lei și 33000 de euro. Respectivele documente (adeverințe de salariat și copii după cărțile de muncă) erau la fel de false precum societățile care le-ar fi eliberat. În urma anchetei s-a descoperit faptul că înscrisurile purtau ștampilele firmelor SC Mike International Ștefăneștii de Jos, SC Agricount SRL Mărginenii de Jos sau SC Riem 99 SRL.
Soarta preoților depinde de instant
A fost nevoie de încă 4 ani pentru ca ițele acestei anchete să fie deslușite. Cercetările s-au finalizat abia în urmă cu o lună, cînd procurorii DIICOT au trimis cazul în instanță. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ialomița și are primul termen la sfîrșitul acestei luni. Cît despre cei doi preoți, unul dintre ei a fost suspendat din funcție, iar celălalt își practică meseria în continuare. «Preotul de la Păltiniș a fost mutat disciplinar la Piersica, însă nu s-a supus ascultării și a fost suspendat din funcție. Despre celălalt nu vă putem oferi prea multe informații, ci doar faptul că este în continuare preot…» a declarat Nicușor Dascălu, purtătorul de cuvînt al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor.
https://www.independentonline.ro/2014/04/17/Fraude-bancare-savarsite-in-Numele-Domnului-9868?news_page=238
///////////////////////////////////////////
Înscenarea educațională a marilor procese staliniste
De Nicolas Werth
………Acoperirea mediatică a proceselor publice majore: o practică stabilită încă din anii 1920
………..Primul proces de la Moscova și orchestrarea lui de către Stalin
……..Procesele în provincii: o exploatare mai mult sau mai puțin reușită
După cum a remarcat Annie Kriegel în 1972, în eseul pătrunzător pe care l-a consacrat marilor procese politice din sistemele comuniste [1] , proceselor de la Moscova – și în mod deosebit chestiunii capitale a mărturisirilor spectaculoase ale „vechilor bolșevici”, care le dau imediat parodiază juridică spectaculoasă o nouă dimensiune, o „calitate” diferită – a trezit interes în două momente: imediat după eveniment [2] , apoi la sfârșitul anilor ’60 și la începutul anilor ’70 [3] . La aproape patruzeci de ani de la publicarea acestei lucrări majore a lui Annie Kriegel, ce nou am aflat despre aceste parodii ale justiției, acest „mecanism formidabil de profilaxie socială”? Deschiderea unor noi arhive asupra acestor procese dar mai larg asupra perioadei Marii Terori din anii 1937-1938 a făcut de fapt posibilă o mai bună înțelegere a mecanismului de lucru în cadrul proceselor și mai larg a punerii în scenă educațională a acestora în spațiul public.
Acoperirea mediatică a proceselor publice majore: o practică stabilită încă din anii 1920
În primul rând, îi înțelegem, fără îndoială, „filiația” mai bine. Pentru că Lenin a fost primul care a formulat „principiile pedagogice” ale marelui proces public. Să ne amintim această scrisoare, rar citată deși apare în Operele complete ale lui Lenin, adresată lui Dimitri Ivanovici Kurskii, comisarul poporului pentru justiție, la 20 februarie 1922 (la un an după introducerea NEP, care ar trebui să deschidă un „ curs nou”). În scrisoarea sa către Kourskii, Lenin critică ferm acțiunea Comisariatului Poporului pentru Justiție, pe care o consideră mult prea „blană”. Lenin scrie:
„Conducerea Comisariatului Poporului de Justiție nu pare să înțeleagă rolul de activist care îi revine. Sarcinile actuale sunt: intensificarea represiunii împotriva dușmanilor puterii sovietice și a agenților burgheziei (menșevici și socialiști-revoluționari în primul rând); implementarea acestei represiuni de către instanțele revoluționare și instanțele populare în modul cel mai rapid și revoluționar; punerea în scenă – absolut necesară – a unei serii de procese publice exemplare (exemplare din punct de vedere al vitezei și asprimei represiunii, exemplare din punctul de vedere al pedagogiei lor, al educației maselor prin aceste judecăți și acoperirea lor). de presă) la Moscova, Petrograd, Harkov și alte câteva centre importante [4] . »
Dar Troţki nu este lăsat deoparte. Câteva luni mai târziu, la 4 mai 1922, într-o perioadă în care campania de confiscare a obiectelor de cult era în plină desfășurare și autoritățile au organizat o serie de procese publice majore în care au fost implicați un anumit număr de religioși care se opuseră acestei campanii [5 ] , Troţki a trimis următoarea notă la redacţiile ziarelor Izvestia, Pravda, Rabotchaia Moskva , precum şi Comitetului Central:
“Ce se întâmplă?” Astăzi, nici în Izvestia , nici în Pravda , nici măcar în Raboceaia Moskva , nu există nici cea mai mică linie cu privire la procesul papilor. Totuși, continuarea acestui proces a fost întreruptă special pentru a permite presei să-și ispășească neglijența penală de a nu fi luminat suficient masele cu privire la procesele publice ale clerului care au loc în prezent. Alaltăieri, însă, ajunsesem la o înțelegere cu camera. Steklov că procesul papilor ar fi știri pe prima pagină, pe toată pagina. Cam. Soltz, care a fost prezent la ședința Comitetului Central, a promis că Pravda va face același lucru. Cu camera. Zelensky, am fost de acord și cu Rabochaia Moskva , după ce mi-am amintit că sfârșitul procesului a fost amânat pentru a permite presei să pregătească opinia publică. Și rezultatul tuturor acestor lucruri? Un adevărat boicot, un adevărat sabotaj din partea ziarelor cu privire la acest proces exemplar, a cărui importanță politică, din punct de vedere al pedagogiei, este imensă.
Propun redacției, în numele Biroului Politic, să dedice numerele de sâmbătă și duminică procesului preoților. Toate forțele redacției trebuie mobilizate pentru a explica maselor semnificația și concluziile care trebuie trase din acest proces. Cadrul și argumentul ar trebui să fie următorul: am descoperit în țara noastră o vastă organizație centralizată antipopulară și contrarevoluționară, care se ascunde în spatele măștii religiei, dar este în realitate o organizație politică. Această organizație este condusă din străinătate de un comitet clerical-monarhist, care dispune de resurse financiare importante. […]. Procesele lui Chouia [6] și Moscova au făcut posibilă demascarea acestei vaste organizații contrarevoluționare care este mascată în spatele bisericii ortodoxe. Este esențial să se efectueze cercetarea acestui caz până la încheierea sa. Este esențial să se pedepsească aspru pe cei responsabili și pe organizatorii acestui complot clerical-monarhist.
- Troţki [7] . »
Astfel, din 1922 – anul în care bolșevicii au organizat o serie de procese politice publice majore împotriva liderilor socialist-revoluționari și a membrilor clericului ortodox, principiile punerii în scenă a educației au fost afirmate clar. Cu, desigur, încă multe „eșecuri”, mai ales în ceea ce privește „popularizarea” acestor parodii ale justiției. După cum a recunoscut Georguï Prokofief, șeful Departamentului de Informații al OGPU, într-o notă adresată lui Felix Dzerzhinsky la momentul procesului liderilor socialist-revoluționari [8] , „masele muncitoare și în special țăranii, s-au dezinteresat complet de proces […] „Fără îndoială, pentru că preocuparea imediată a țăranilor este să supraviețuiască după foamete și să se pregătească pentru următoarea campanie de semănat… Mai mult, ziarele sovietice ajung cu greu în mediul rural, care continuă să hrănească aproape exclusiv pe zvonuri… Dincolo de capitala raionului, serviciile noastre sunt încă prea rare pentru a primi alte informații decât cele oferite de rețeaua reprezentanților oficiali ai puterii sovietice [9] . »
Dacă marele proces politic cu vocație educațională a făcut parte din cultura politică bolșevică din primii ani ai regimului, pentru Stalin folosirea „procesului exemplar” a apărut ca un adevărat reflex.
La 7 iunie 1927, ambasadorul sovietic la Varșovia, Piotr Voikov, a fost asasinat. Acest eveniment are loc la câteva săptămâni după ruperea relațiilor diplomatice dintre Marea Britanie și URSS. Stalin a profitat imediat de această ocazie pentru a organiza o adevărată „psihoză de război”, a pus bazele unei operațiuni vaste de arestare a „elementelor antisovietice” în țară – și a submina pozițiile rivalilor săi politici. La câteva ore după anunțul atacului împotriva diplomatului sovietic, Stalin i-a scris lui Molotov: „Am primit vești despre asasinarea lui Voikov de către un monarhist. Simțim mâna Angliei. Vor să provoace un conflict cu Polonia. Vor să repete Saraievo sau, cel puțin, incidentul cu Elveția legat de asasinarea lui Vorovski [10] (…). Trebuie să împușcăm imediat cinci sau zece monarhiști, declarând că pentru orice nouă tentativă de atac vor fi împușcate noi grupuri de monarhiști […] [11] . »
Câteva zile mai târziu, Stalin i-a scris lui Menzhinsky, șeful OGPU: „Părerea mea personală: 1) agenții londonezi s-au infiltrat în noi mai adânc decât pare și au încă ascunzători, 2) este necesar să profităm de căutările generale. să distrugă rețelele engleze de spionaj, să recruteze noi colaboratori pentru serviciul lui Artuzov [12] printre prizonieri și să dezvolte un sistem de voluntariat în beneficiul OGPU și al organelor sale în cadrul tineretului, 3) ar fi excelent să organizăm unul sau două procese exemplare. pe tema spionajului englez, pentru a avea material oficial de exploatat în Anglia și Europa (…) [13] . »
Pe tot parcursul scrierii, ideea „procesului exemplar” este întotdeauna prezentă. Anul următor – 1928 – a fost marcat de celebrul proces al „inginerilor și specialiștilor burghezi” din minele de la Shakhty, din Donbass, foarte larg „popularizate”, dar ale căror progrese au suferit numeroase „rătăciri”, mai mulți acuzați revenind pe drumul lor. mărturisiri.
În 1930, poliția politică, instruită în mod corespunzător de Stalin, care urmărea în mod deosebit treburile „specialiștilor burghezi”, a pregătit mai multe dosare menite să „demonstreze” existența unui lanț de organizații antisovietice, legate între ele în cadrul unui așa-zis „ Partidul Muncii Țăran”, condus de marele economist N. Kondratiev, și așa-numitul „Partid Industrial”, condus de profesorul Ramzine. OGPU a încercat să implice și un anumit număr de lideri comuniști opuși liniei staliniste (Buharin, Syrtsov, dar și Kalinin și unii oficiali apropiați de Tuhacevski) în aceste presupuse comploturi [14] . Cu privire la implicarea directă a lui Stalin în toate aceste treburi, care urmau să conducă la procese publice în scop educațional, am dobândit recent o perspectivă valoroasă în corespondența dintre Stalin și Molotov din vara anului 1930 [15] .
Procesele de la Moscova din 1936-1938 – acesta este punctul pe care pare oportun să-l subliniem aici – nu sunt decât punctul culminant al unei practici politice experimentate și perfecţionate progresiv de liderii bolşevici încă de la începutul anilor 1920.
Primul proces de la Moscova și orchestrarea lui de către Stalin
Trei seturi de documente, recent desecretizate, ne permit acum să ne aprofundăm înțelegerea cu privire la procesele majore de la Moscova pe traseele deschise acum patruzeci de ani de Annie Kriegel. Acestea sunt ultimele scrisori ale lui Nikolai Buharin către Stalin, Molotov și membri ai Biroului Politic [16] , rapoartele stenografice ale plenurilor Comitetului Central din decembrie 1936 și februarie-martie 1937 [17] , precum și corespondența schimbată, în timpul primul proces de la Moscova (august 1936), între Stalin și colaboratorii săi cei mai apropiați [18] .
Ultimele scrisori ale lui Nikolai Buharin către Stalin, Molotov și Voroșilov aruncă lumină asupra principalelor surse de mărturisire analizate de Annie Kriegel. „Anchetatorii”, a scris ea, „au trebuit să lucreze pentru a smulge în special trei acorduri sensibile în rândul liderilor bolșevici: cele care impun sentimentul de vinovăție, spiritul de zel, setea de răzbunare [19] . » Din ultimele scrieri ale lui Buharin (inclusiv cele scrise chiar înainte de arestare), reiese în mod clar înclinația „copilului drag al Partidului” (Lenin) de a recunoaște o vinovăție imaginară și difuză, care depășește cu mult motivele concrete ale căreia va fi acuzat mai târziu.
„Gustul pentru emulație” și „setea de răzbunare”, alte izvoare din psihologia acuzatului pusă în mișcare pe parcursul lungului drum care merge de la negare la mărturisire, strălucesc admirabil și ele în scrisorile lui Buharin. „Expulzarea din Partid – sfârșitul vieții [20] ”: pentru a reintegra unul dintre cercurile puterii, chiar și cele mai modeste, pentru a recuceri statutul privilegiat de luptător al Partidului, Buharin este gata să se întoarcă în misiune, în luptă, pentru a „bate rahatul din Troțki și Compania [21] ”.
Aceste atitudini, a subliniat Annie Kriegel, sunt înrădăcinate într-o cultură politică comunistă, marcată de rituri specifice, în fruntea cărora se află practica autobiografiei, promovarea examenului cu ocazia „epurărilor”, campaniile „Verificarea cardului de partid” și alte verificări periodice, ritualul autocriticii. Aceste rituri pregătesc terenul mărturisirii, deoarece îl predispun pe acuzat să-și reorganizeze propria viziune despre sine în perspectiva vinovăției sale, să-și reconstituie călătoria și adevărul său intim în conformitate cu adevărul oficial, pe scurt, așa cum spunea Buharin în ultima sa declarație în timpul procesului său, „să-și revizuiască întregul trecut [22] ”.
Despre aceste rituri – în special autocritica – rapoartele stenografice ale plenurilor Comitetului Central din ianuarie 1933 și, cu atât mai mult, din decembrie 1936 și februarie-martie 1937 (la finalul cărora Buharin și Rykov, foștii conducători ai așa-numita opoziție „de dreapta” față de Stalin) oferă detalii lămuritoare [23] . Spre deosebire de mulți lideri care acceptaseră autocritica, Bukharin, la fel ca Enukidze înaintea lui, a refuzat să respecte ritualul, atât în plenul din decembrie 1936, cât și în plenul din februarie-martie 1937. Schimburi între Buharin și ceilalți membri ai Politburo reiese o distincție extraordinară între vinovăția juridică și vinovăția politică a acuzatului [24] . Ceea ce îi reproșează colegii lui Buharin, care respinge acuzațiile formulate de șeful NKVD, N. Yezhov, cu privire la presupusa sa participare la „gruparea teroristă troțkist-zinovievista”, este mai presus de toate faptul că nu își recunoaște vinovăția politică în afacerea, că refuză să recunoască că a demonstrat, de ani de zile, „ipocrizie politică”, că nu respectă ritualul autocriticii, că nu vrea, așa cum spunea Stalin, să „se curețe de mocirla în care a căzut.” Molotov îl critică în mod explicit pe Buharin pentru că s-a comportat „ca un avocat, un avocat”, când încearcă să demonstreze că nu avea legături cu „troțkiști-zinovieviștii”. Administrarea probelor, aspectul juridic al întrebării nu interesează cercul liderilor stalinişti unde are loc şedinţa închisă. Când Buharin explică, cu dovezi faptice susținătoare, că nu a întâlnit niciun troțkist, când subliniază contradicțiile diferiților săi acuzatori, când demonstrează inexistența faptelor de care este acuzat, povestesc colegii săi din Biroul Politic. el a răspuns că „faptele nu dovedesc nimic”, pentru că Buharin „pute politic”. „Ești un ipocrit politic”, i-a spus Molotov, „și acum vom demonstra legal această ipocrizie politică [25] . »
Telegramele schimbate între Stalin (în vacanță la Soci) și colaboratorii săi cei mai apropiați (în special Yezhov, Molotov, Kaganovici și Ordzhonikidze) în august 1936 aruncă, de asemenea, o lumină nouă asupra organizării primului proces de la Moscova [26] . Este într-adevăr o punere în scenă, a cărei Stalin, aparent plecat în vacanță chiar înainte de deschiderea dezbaterilor, reglementează, personal și de la distanță, cele mai mici detalii: începând cu ceea ce trebuie raportat în presă [27] , dar și cele străine. personalități autorizate să asiste la proces [28] , notițele care urmează să fie trimise diferitelor guverne străine pentru a contracara „propaganda troțkiste” și modul în care ar trebui exploatat mea culpa în ziarele comuniste străine cruțate pentru moment (. Radek, Piatakov, Rakovski). Titlurile acestor articole, publicate pe 21 august la Pravda și Izvestia, vorbesc de la sine: „Nu trebuie să fie milă! » (C. Rakovsky); „Anihilează fără milă pe nenorociții asasini!” » (G. Piatakov); „Forpația troțkist-zinovievista și hatmanul său Troțki” (K. Radek). Referitor la aceste articole, Stalin i-a scris lui Kaganovici pe 23 august: „Articolele lui Rakovski, Radek și Piatakov sunt destul de reușite […]. Corespondenții străini păstrează tăcerea despre aceste articole care au o mare semnificație. Este esențial să le reproduci în ziarele din Norvegia, Suedia, Franța, America, fie și doar în ziarele comuniste. Semnificația lor constă, printre altele, în faptul că îi privează pe dușmanii noștri de posibilitatea de a prezenta procesul judiciar ca o punere în scenă și ca o soluționare fracțională a dezbaterilor Comitetului Central cu fracțiunea Zinoviev-Troțki […] [29] . »
Aceste instrucțiuni strategice sunt cuplate cu o ajustare tactică constantă. Pe parcursul celor cinci zile de proces, Stalin a fost ținut informat, de Iezhov și Kaganovici, de mai multe ori pe zi, despre desfășurarea precisă a dezbaterilor, despre rarele incidente provocate de cutare sau cutare acuzată care neagă cutare sau cutare detaliu nesemnificativ. Sună de mai multe ori pe zi pentru a clarifica acest lucru sau acel punct care i se pare neclar. Pe vremea când acuzații își făceau încă declarațiile finale, Stalin răspundea deja „proiectului de verdict” trimis cu o zi înainte de la Moscova (în timp ce mai erau două zile lungi de „dezbateri judiciare”) [30] .
« En premier lieu, écrit Staline, le projet de verdict est correct en substance, mais il a besoin d’un polissage stylistique. En deuxième lieu, il faut rappeler dans le verdict dans un paragraphe à part que Trotsky et Sedov doivent être traduits devant le tribunal ou sont sous inculpation ou quelque chose du même genre. Cela a une grande importance pour l’Europe, aussi bien pour les bourgeois que pour les travailleurs. Il est totalement impensable de passer sous silence Trotsky et Sedov dans le verdict, car un tel passage sous silence sera compris comme le fait que le procureur veut traduire ces messieurs en justice, et que la cour est comme en désaccord avec le procureur. En troisième lieu. Il faudrait rayer les mots de la conclusion : « le jugement est définitif et ne peut être soumis à appel ». Ces mots sont superflus et produisent une mauvaise impression. Il ne convient pas d’autoriser l’appel, mais ce n’est pas malin de l’écrire dans le jugement. En quatrième lieu, il faut reproduire en intégralité les titres d’Ulrich et des membres, et au sujet d’Ulrich il faut dire qu’il n’est pas le président d’on ne sait quelle institution, mais du Collège militaire de la Cour suprême [31]. »
De cet ensemble de correspondances échangées entre Staline et ses plus proches collaborateurs, c’est sans doute le dernier de la série qui est le plus éclairant, précisément sur la dimension pédagogique du procès. Il s’agit d’une sorte de bilan tactique rédigé par Staline deux semaines après la fin du procès, le 6 septembre 1936, peu de temps avant le remplacement de Guenrikh Iagoda par Nikolaï Iejov à la tête du NKVD.
„Către Kaganovici, Molotov.
Pravda în articolele sale despre procesul zinovieviștilor și troțchiștilor a eșuat cu brio. Pravda nu a făcut niciun articol care să explice într-un mod marxist procesul de înjosire a acestor ticăloși, chipul lor socio-politic, platforma lor reală. Ea a redus totul la o problemă personală, la faptul că există băieți răi care vor să preia puterea și băieți buni la putere și a hrănit publicul cu aceste gunoaie copilărești. Trebuie spus în articole că lupta împotriva lui Stalin, Voroșilov, Molotov, Jdanov, Kossior și alții este o luptă împotriva sovieticilor, o luptă împotriva colectivizării, împotriva industrializării, o luptă, în consecință, pentru restabilirea capitalismului în orașe și zona rurală a URSS. Pentru că Stalin și alți lideri nu sunt oameni izolați, ci întruchiparea tuturor victoriilor socialismului în URSS, întruchiparea colectivizării, industrializării, ascensiunea culturii în URSS, prin urmare, întruchiparea eforturilor muncitorilor, țăranii și inteligența muncitoare pentru anihilarea capitalismului și triumful socialismului.
Ar fi trebuit spus că cel care conduce lupta împotriva liderilor partidului și guvernului URSS este pentru anihilarea socialismului și restaurarea capitalismului.
Ar fi trebuit spus că discuțiile despre absența unei platforme între zinovieviști și troțhiști sunt o minciună din partea acestor nemernici și o iluzie în rândul camarazilor noștri. Nenorociții ăia chiar aveau o platformă. Substanța platformei lor este anihilarea socialismului în URSS și restaurarea capitalismului. A vorbi deschis despre o astfel de platformă nu a fost benefic pentru acești nenorociți. De aici și versiunea lor despre absența unei platforme, pe care idioții noștri au luat-o pe cuvânt.
Ar fi trebuit spus, în sfârșit, că degradarea acestor nenorociți la starea de gardieni albi și fasciști decurge în mod logic din păcatele lor de opoziție în trecut .
Lenin a mai spus la Congresul al X-lea al Partidului fracțiunii sau fracțiunilor că, dacă în lupta lor împotriva Partidului persistă în erorile lor, vor ajunge inevitabil la Garda Albă sub regimul sovietic, până la apărarea capitalismului, până la lupta împotriva sovieticilor, ei au trebuit inevitabil să fuzioneze cu dușmanii puterii sovietice. Această poziție a lui Lenin a primit acum o confirmare izbitoare. Dar, din păcate, nu este folosit de Pravda.
Acesta este în ce spirit și în ce direcție ar fi trebuit să se desfășoare propaganda în presă. Din păcate toate acestea au fost ratate.
6 septembrie 1936, Stalin [32] . »
Acest document aruncă indirect lumină asupra motivelor retragerii lui G. Iagoda. Limitând crimele acuzatului numai la terorism, infracțiune a cărei exploatare politică a fost destul de limitată, lăsând deoparte întreaga „genealogie a crimei”, șeful NKVD-ului a „ratat”, în ochii lui Stalin, înscenarea primul proces. Trădarea descoperită, procesul desfășurat, vinovații pedepsiți, inamicul limitat strict la categoria numeric minusculă a troțhiști-zinovieviștilor, afacerea nu a cerut nicio evoluție ulterioară. Cât despre Stalin, el conturează aici argumentul care permite atât lărgirea cercului de vinovați, cât și extragerea unor „lecții istorice” majore din procesele viitoare. Aceste „lecții istorice” vor fi perfect explicate în timpul celui de-al treilea proces de la Moscova (martie 1938), cel mai complet din punct de vedere educațional. Într-o manieră extrem de simbolică, principalul acuzat, Nikolai Bukharin, a fost acuzat de crima supremă: tentativa de parricid. El participase, a explicat procurorul Andreï Vyshinsky, la complotul contrarevolutionar din iulie 1918, care aproape i-a costat viata lui Lenin, ranit de teroristul socialist-revolutionar Fanny Kaplan! Condamnarea lui Buharin și a mișcării pe care o reprezentase avea să legitimeze, înainte de Istorie, opera lui Stalin, întruparea „Liniei”, și să-l recunoască drept unicul și singurul moștenitor al lui Lenin.
Procesele în provincii: o exploatare mai mult sau mai puțin reușită
Mai mult decât aceste câteva documente nepublicate referitoare la procesele de la Moscova în sine, în realitate toate arhivele referitoare la implementarea Marii Terori din anii 1937-1938 sunt cele care ne-au reînnoit cel mai mult înțelegerea marilor procese politice staliniste, plasându-le în un context mai larg, care ține cont de ambele părți, publice și secrete, ale acestui episod criminal paroxistic al stalinismului [33] .
Un eveniment-spectaculos, procesele de la Moscova au fost, de asemenea, un eveniment ecran formidabil. „O concluzie zdrobitoare a unei epurări”, după cum scria Annie Kriegel, ei au lăsat impresia – pentru că erau chipul cel mai ostentativ vizibil al represiunii – că Marea Teroare a fost în primul rând o imensă epurare politică, mai sângeroasă decât celelalte, care ar fi lovit mai întâi cadrele Partidului, economia, armata și o parte a intelectualității și elitele naționale non-ruse. Totuși, Marea Teroare a fost în esență (adică pentru 90% dintre victime) o vastă operațiune de inginerie socială care vizează eradicarea, prin operațiuni ultrasecrete, hotărâtă și planificată la cel mai înalt nivel (adică de Stalin, Yezhov). și colaboratorii săi cei mai apropiați din Biroul Politic), pe baza cotelor de execuție și internare în lagărele de muncă, toate elementele „social nocive” și etnic „îndoielnice” care, în ochii liderilor staliniști, apăreau ca atâtea elemente de o potențială „coloană a cincea” în eventualitatea, acum probabilă în 1937-1938, a unui război [34] .
Descoperirea acestei „fațete secrete” a „Mării Terori” (de care știam existența, dar asupra căreia nu există documente de arhivă, care să permită analiza mecanismelor decizionale, a implementării, a categoriilor și a numărului de victime, nu a fost accesibil) plasează cu siguranță procesele de la Moscova într-o altă perspectivă, fără îndoială mai puțin în centrul sistemului, loc pe care l-au ocupat de multă vreme în memoria populară și savantă a evenimentului.
Dacă rămânem cu „fața publică” a terorii, care face obiectul acestui articol, este important să subliniem că procesele majore de la Moscova au fost doar aspectul cel mai spectaculos vizibil. Pe lângă procesele de la Moscova, în august-decembrie 1937 au avut loc câteva sute de procese politice publice ale liderilor comuniști locali într-o serie de orașe de provincie. Aceste „procese mici” pe care liderii staliniști le-au descris, nu fără un strop de condescendență, drept „procese agricole” (învinuiții au înscenat fiind, în marea majoritate, lideri colhozi sau conducători de raioane rurale, acuzați de sabotaj în domeniul agriculturii). și animale) au fost larg mediatizate de presa națională și locală [35] .
Punctul de plecare pentru acest val de procese a fost o directivă a Comitetului Central (semnată de Stalin) din 3 august 1937 – la patru zile după lansarea primei operațiuni teroriste secrete majore, Operațiunea nr. 00447 împotriva „ex-kulacilor”. ” Adresată tuturor comitetelor regionale de Partid, circulara din 3 august informa liderii comuniști locali despre existența unui vast plan de sabotare a agriculturii și creșterii animalelor sovietice de către „dușmanii poporului” infiltrați în direcțiile fermelor colective și sovhozurilor, administrațiile locale responsabile. pentru probleme agricole, stații de mașini și tractoare, comitete raionale ale Partidului Comunist. Circulara pretindea desfășurarea imediată, în fiecare raion, a două sau trei procese publice, cu o largă acoperire în presa locală și o participare puternică a „simplilor fermieri colhozi” ca martori pentru urmărire penală [36] .
Teatru politic cu vocație educativă, aceste procese s-au desfășurat pe un registru diferit de marele teatru din Moscova. Acuzații nu erau, ca la Moscova, lideri cunoscuți, figuri istorice ale bolșevismului, acuzați de crime abominabile și improbabile (spionaj, înaltă trădare, conspirație împotriva statului), și care își mărturiseseră crima. În „procesele agricole”, inculpații erau mici notabili locali de Partid, care se comportaseră ca „domni în feudul lor”. Aceștia au fost acuzați de infracțiuni complet reale, obișnuite și obișnuite – în esență abuz de putere față de subordonați, maltratare, brutalitate nejustificată – percheziții ilegale, agresiune și agresiune, furt, șantaj, mită, șantaj, planuri nerealiste de colectare a produselor agricole efectuate manu militari – pe scurt, viața de zi cu zi a milioane de fermieri colectivi. Aici, acuzația s-a bazat nu pe mărturisirea acuzaților, ci pe plângerile colectivităților, scrisorile trimise cu miile către ziare, către organele de conducere, către procuror, către oficialii de partid. Aceste procese publice, desfășurate în mod solemn în Palatul Poporului din capitala districtului, au îndeplinit o altă funcție educativă decât procesele de la Moscova: aveau să ilustreze preocuparea lui Stalin pentru „oamenii mici” hărțuiți de „birocratii răi”. Scenariul populist al acestui teatru politic, al acestui carnaval în care umilii colhozieni, chemați la tribună să depună mărturie despre abuzurile suferite, au devenit eroii zilei, în timp ce cei puternici au fost doborâți și acoperiți de oprobie, a fost simplu și accesibil tuturor. El s-a prezentat astfel: dușmanii poporului, grupați în „cercuri familiale” (directorul stației de mașini și tractoare, președintele colhozului, șeful agriculturii comitetului raional de partid și alți câțiva acoliți) și-au făcut drum spre poziții cheie care controlau aprovizionarea și economia agricolă locală. Prin abuzurile lor repetate, acești dușmani au încercat să-i întoarcă pe fermierii colhozi împotriva regimului. Din fericire, fermierii colhozi activi și conștienți au reacționat scriind scrisori către liderii țării. Acestea au rămas mult timp blocate de dușmanii poporului infiltrați în locuri înalte (de unde și desfășurarea târzie a acestor procese). În cele din urmă, datorită vigilenței și îngrijorării lui Stalin și a celor mai apropiați tovarăși ai săi de arme, dușmanii poporului, mascați în lideri locali, fuseseră demascați și aduși în fața justiției. A fost triumful oamenilor mici, a celor pe care Stalin îi descrisese drept „șuruburi mici ale mașinii”, a fost triumful democrației sovietice recunoscut de marea constituție stalinistă din 1936, triumful alianței dintre oameni și Ghid.
Acest scenariu, reprodus și repetat în presa locală, a ilustrat o dimensiune centrală a populismului stalinist, bazată pe o concepție arhaică a politicii, pe exploatarea mitului „țarului bun [37] ”. Totuși, în mai multe rânduri, derularea acestui scenariu, în care au fost prezentate actori locali care se cunoșteau bine și care au lucrat zilnic între ei, a alunecat și a scăpat de atenția oficialilor NKVD responsabili de caz. Astfel, în Kady (provincia Ivanovo), nu numai că acuzații au refuzat public să mărturisească, dar martorii chemați să depună mărturie despre abuzurile tiranilor comuniști locali au mers „prea departe” în sarcina lor, lansându-se într-o critică formală a „noii iobăgie”. ” introdus prin colectivizarea forțată a ruralului și sistemul colhoz. Instanța s-a transformat într-un loc de dezbatere incontrolabilă, procesul public a fost suspendat și experimentul s-a încheiat [38] . Dacă episodul Kady a rămas izolat, se pare, la citirea unui anumit număr de procese-verbale de același tip publicate în presa locală [39] , că declarațiile „incorecte din punct de vedere politic” de către martorii chemați la cârmă erau frecvente. apariția. Astfel (ca să citez doar un exemplu), într-o capitală a provinciei Smolensk, o colhoz a strigat: „A fost partea noastră cea care a câștigat în sfârșit împotriva voastră! [40] ”, dezvăluind astfel în mod clar o viziune asupra lumii bazată pe opoziţia ireductibilă a două tabere: „ei” (comuniştii, birocraţii, „liderii”, „noui bogaţi”) şi „noi” (cei „ mici țărani”, „noii iobagi”). O viziune asupra lumii denunțată constant în toate rapoartele poliției politice despre „spiritul public [41] ”. Pe de altă parte, nimeni dintre martorii ale căror comentarii au fost raportate în presa locală nu a demonstrat acest „monarhism naiv” la care se așteptau autoritățile de la Moscova: nu i s-au adus mulțumiri „bunului țar” Stalin, care făcuse posibilă repararea nedreptățile comise de cei pe care Ghidul îi pedepsise în acești termeni – „acești mari domni care consideră că legile sovietice au fost scrise pentru imbecili și care acționează în regiunea lor ca prinți feudali în feudul lor”. Pentru fermierii colhozi, Stalin a fost cel mai important responsabil pentru înrobirea lor, penuria de alimente și foamete [42] .
După trei luni, experimentul cu „probele agricole” sa încheiat. Înscenarea unor astfel de parodii ale justiției a necesitat cunoștințe profesionale și o pregătire extinsă a martorilor și a acuzaților. „Amatorismul criminal” al oficialilor locali NKVD avea să constituie, la sfârșitul anului 1938 – începutul anului 1939, după încheierea „Mării Terori”, unul dintre pretextele epurării celor care, cu un an mai devreme, aveau „ a eșuat” emisiunea lor. A învăța să predai a fost cu siguranță o artă dificilă.
///////////////////////////////////////////
Prima gospodărie amendată pentru folosirea unei sobe pe lemne. Pe horn ar fi ieșit „fum excesiv” care a poluat mediul și a influențat încălzirea globală
O gospodărie a fost amendată pentru utilizarea ilegală a unei sobe pe lemne, potrivit Daily Mail.
Este prima pedeapsă de acest fel din Marea Britanie. Amenda a venit în urma unei represiuni a Consiliului Wakefield din West Yorkshire, menită să îmbunătățească calitatea aerului și să reducă poluarea. Autoritatea a introdus noi măsuri în decembrie 2023.Urmare a noului regulament, ofițerii de sănătate a mediului pot emite notificări cu sancțiuni fixe pentru a opri „emisiile excesive de fum”.În Wakefield este în vigoare un ordin de control al fumului. Asta înseamnă că numai aparatele „exceptate” aprobate de Defra pot fi folosite în case. De asemenea, doar lemnul cu un nivel scăzut de umiditate poate fi ars.Un raport al lui Jack Hemingway, membru al cabinetului pentru mediu și schimbări climatice al consiliului, a relevat că acum se iau măsuri pentru a impune standardele de calitate a aerului.
„Proprietarului unei sobe i s-a emis o notificare de penalizare financiară pentru a opri fumul nerezonabil și excesiv de la coșul sobei. Pedeapsa a fost o amendă de 175 de lire sterline. Este prima notificare transmisă din decembrie 2023”, se arată în raport.
Reclamații privind fumul escesiv
Consiliul a investigat 216 plângeri legate de coșurile de fum de uz casnic între 2019 și 2022.
„Mulți oameni nu realizează că utilizarea unui arzător de bușteni poate tripla nivelul de poluare dăunătoare din interiorul casei, iar un foc deschis poate produce de zece ori mai multă poluare. Conștientizarea expunerii care are loc în casă este în prezent foarte scăzută”, se arată în alt raport.Conform noilor competențe, amenzile încep de la 175 de lire sterline, ajungând la 300 de lire sterline. Acestea fac parte din Legea mediului din 2021.
Toate arzătoarele pe lemne vândute din ianuarie 2022 este necesar să respecte un nou design standardizat, iar lemnul utilizat să aibă un nivel de umiditate mai mic de 20%.
Asociația Industriei de Sobe a declarat că emisiile de poluanți nocivi de la arderea casnică a lemnului au scăzut cu 2,7% în 2022.
Se crede că există 1,5 milioane de sobe pe lemne în Marea Britanie, iar anual se vând aproximativ 200.000.
Citiți și:
Ni se spune ca pe motiv de schimbări climatice România este necesar să se pregăteasca pentru o pană uriașă de curent electric. Simultan, Ucraina ne solicită urgent electricitate
Statul Florida elimină prin lege referinţele la schimbările climatice
/////////////////////////////////////////////
Mișcarea neo-marxistă „woke” nu face un secret din dorința ei de a îndoctrina copiii
În noul său eseu, din care Le Figaro dezvăluie mari extrase, profesorul emerit de filozofie de la Sorbona Jean-François Braunstein vede în wokism mult mai mult decât un simplu val de „nebunie trecătoare” sau snobism intelectual. Este, pentru el, un fanatism autentic: adepții săi, profund intoleranți, maschează opiniile în știință și se cred obligați să îndoctrineze.
Fenomen societal, mișcarea „woke” este criticată de multe cărți care urmăresc să contrazică această ideologie născută în campusurile americane înainte de a traversa Atlanticul. Bazat pe o documentare abundentă și precisă, noul eseu al filosofului Jean-François Braunstein se remarcă însă prin densitatea și rigoarea sa. Profesorul emerit de filozofie de la Sorbona vede în wokism mult mai mult decât un val de „nebunie trecătoare” sau snobism intelectual. Este, pentru el, un fanatism autentic: adepții săi, profund intoleranți, maschează opiniile în știință și se cred obligați să îndoctrineze.
Noua religie americană
„Bărbații sunt însărcinați”, „femeile au penis”, „femeile trans sunt femei”, „toți albii sunt rasiști”, „toți negrii sunt victime”, „biologia este virilă”, „matematica este rasistă”, „Churchill este rasist”, „Schoelcher este un sclavagist” etc. Asemenea proclamații sunt surprinzător de absurde. Ele constituie însă afirmațiile de bază ale gândirii woke care tinde să se impună în toate societățile occidentale. Se bazează pe teorii precum „teoria genului”, „teoria rasei critice” sau „teoria intersecțională”, care au devenit evanghelie în universitățile noastre.
Wokiștii explică că genul este o chestiune de alegere și că doar conștientizarea pe care o avem de a fi bărbat sau femeie sau orice altceva contează. Rasa devine din nou un factor determinant esențial al existenței noastre în societate: oamenii albi ar fi rasiști prin definiție, iar „rasializații” (cei de culoare) nu ar putea fi în niciun fel rasiști. În ceea ce privește intersecționalitatea, este un „instrument” de potențare a tuturor identităților victimizate și de apel la lupta împotriva celor responsabili de această discriminare.
Vinovatul de toate acestea este bărbatul alb occidental heterosexual, prin definiție sexist, rasist și colonialist, care este „țapul ispășitor perfect”. Cei care nu acceptă aceste teorii woke sunt denunțați pe rețelele de comunicare virtuală și, ori de câte ori este posibil, expulzați de la locul de muncă, de la universitate sau în altă parte.
Mass-media și mulți politicieni îmbrățișează cu entuziasm aceste teorii, iar ceea ce a fost cândva o curiozitate americană a devenit, cu o viteză extraordinară, discursul oficial al elitelor noastre. Am putea fi tentați să ne liniștim spunând că acest curent nu afectează decât facultățile de litere și științe umane, care au mai văzut alte teorii. Dar astăzi în facultățile de știință și medicină continuă ofensiva woke: științele exacte sunt inculpate și ele ca „rasiste” și „virile”.
Dar wokismul nu se limitează la lumea educației.
După cum a remarcat pe bună dreptate jurnalistul american Andrew Sullivan, „acum toți trăim în campusuri”. Elitele occidentale, care au devenit activiști în timpul studiilor, răspândesc acum aceste idei pe rețelele de comunicare virtuală, în mass-media, în presă și în industriile culturale. În companiile mari se dezvoltă un capitalism woke care pune în aplicare politici de „diversitate, echitate, incluziune”, adică politici de discriminare pozitivă care contravin tuturor principiilor meritocratice. Gafam, ca și Netflix și rețelele de comunicare virtuală, promovează în mod masiv gândirea corectă din punct de vedere politic (…).
Prin wokism avem de-a face astfel cu adevărat cu o nouă religie. Unii autori americani sunt convinși că aceasta este „următoarea religie americană” care vrea să „șteargă toată memoria istorică a civilizației”, precum creștinismul, care a devenit religia de stat în secolul al IV-lea și a vrut să șteargă întreaga lume greco-romană. Caracterul foarte intolerant al religiei woke și refuzul ei de a se adresa celor care nu împărtășesc punctul ei de vedere, lipsa ei de transcendență, o fac să semene mai exact, pentru moment, cu o sectă cu dimensiune politică și socială.
Echivalentul „privilegiului alb” al păcatului originar
Specialistul în Tocqueville, Joshua Mitchell, a făcut legătura între woke și post-protestantism. Evocă o Great Awokening, o Mare Trezire Woke, care ar fi ecou al Marii Treziri protestante din secolele trecute. Dar Mitchell insistă asupra a două diferențe esențiale: cu religia woke, „trăim în mijlocul unei treziri americane (…) dar fără Dumnezeu și fără iertare”.
„Privilegiul alb” pare atunci a fi echivalentul unui fel de păcat originar. Oamenii albi sunt vinovați de faptul că strămoșii lor au asuprit și continuă să asuprească negrii și pe toți oamenii de culoare. El este responsabil pentru aproape tot răul care există pe pământ. Dar acest privilegiu este într-un fel mai grav decât păcatul originar. Într-adevăr, spre deosebire de păcat, care este în general rezultatul unei libere alegeri, a noastră sau a lui Adam, privilegiul alb este un fapt biologic, de care este absolut imposibil să scapi.
„Masculinitatea toxică”, care afectează fiecare bărbat atâta timp cât este de sex masculin, merită de asemenea să fie condamnată. Această „masculinitate toxică” este responsabilă pentru mare parte din violența din lume, fie împotriva femeilor, fie împotriva bărbaților înșiși, care suferă de tensiunile pe care această masculinitate le provoacă în interiorul lor.
Asociația Americană de Psihologie (APA) explică faptul că „socializarea, pentru a se conforma ideologiei tradiționale a masculinității, s-a dovedit că limitează dezvoltarea psihologică a bărbaților, le limitează comportamentul, le pătează rolul de gen, duce la conflicte între rolurile de gen și le influențează nefast sănătatea psiho-mentală și fizică”.
O soluție de încercat, dacă bărbatul este de acord, ar fi de a îl „deconstrui”. Potrivit unui autor francez bine intenționat, gata să se „demasculinizeze”, acesta „este necesar să poată scăpa de educația primită, de reflexele pe care le-a dobândit, de ideologia de gen pe care ne-am făurit-o noi înșine, din atmosfera de toleranța (față de «ideologia masculinității tradiționale») care ne înconjoară, până la punctul de a renunța la a fi ceea ce am fost mereu”. Dar acesta este doar un modest paliativ pentru a încerca temporar să depășim „virilismul”, dar nu ne va elibera definitiv de el.
Astăzi, însă, am putea lua în considerare o altă soluție mai radicală, care a avut un oarecare succes. Dacă nu vrei să mai fii bărbat, de ce să nu devii femeie? Putem schimba genul și deveni transgenderi sau, dacă vrem să ajungem la sfârșitul transformării, să devenim transsexuali. Acest tip de schimbare nu este doar acceptată pe scară largă ci este chiar încurajată.
Trans vs. femei
Din ce în ce mai mult, după cum remarcă Helen Joyce (jurnalistă britanică), „bărbații care au violat și torturat femei sunt transferați în închisori pentru femei” cu consecințe dramatice pentru securitate. Problema este că preferăm să punem în pericol majoritatea în beneficiul unei mici minorități de militanți convinși, care se prezintă drept victime eterne. Drepturile lor ca trans sunt înaintea siguranței femeilor închise.
În mod similar, competițiile sportive pentru femei sunt din ce în ce mai deschise bărbaților trans care se identifică ca femei, indiferent de orice considerație fiziologică. Astfel, Lia Thomas, înotătoare transgender, a câștigat foarte ușor, în martie 2022, 500 de metri liber în campionatele americane universitare feminine: cu patru ani mai devreme, Lia Thomas mai concura încă în competițiile masculine. După cum a arătat foarte bine Linda Blade, fostă campioană și antrenoare de atletism, aceste pretenții înseamnă încheierea competițiilor feminine pe termen lung.
Supuse activismului trans, federațiile sportive, una după alta, deschid competițiile feminine sportivilor de sex masculin care se autoidentifică femei, fără niciun criteriu fiziologic. Blade luptă împotriva acestei tendințe profund misogină: „Să fim și realiști: sportul este o rezervație bazată pe biologie. Recomandarea de a deschide sportul feminin pentru bărbați este fără îndoială, indiferent de intenție, cea mai misogină decizie luată vreodată în istoria sportului. Într-adevăr, statistic, sportivii de sex masculin sunt cu 40% mai grei, cu 15% mai rapizi, cu 30% au mai multă forță și cu 25-50% sunt mai puternici decât omologii lor feminini, indiferent de orice intervenție hormonală. Ideea că bărbații trans deveniți femei sunt femei semnifică sfârșitul sportului feminin, iar lobby-ul trans a devenit o modalitate de a îndepărta definitiv femeile din sport”.
Antirasismul distructiv pentru negri
În ultima sa carte, Rasismul woke. Cum o nouă religie a trădat America neagră, John McWhorter, profesor de lingvistică la Columbia, demonstrează că consecințele acestui așa-zis nou anti-rasism sunt deosebit de distructive pentru oamenii de culoare. McWhorter urmărește în special un manual de matematică care vrea să „demonteze rasismul în lecțiile de matematică” și face parte din programul „matematică corectă” al Fundației Gates.
Această carte este plasată sub aprobarea lui Ibram X. Kendi și Robin DiAngelo (eseiști și academicieni americani), oferind următoarea explicație: „Cultura supremacistă albă se manifestă în sălile de matematică atunci când accentul se pune pe obținerea răspunsului «potrivit» mai degrabă decât pe înțelegerea conceptelor și a raționamentului.” Scopul ar fi „demontarea rasismului în educația matematică” și implicarea mai generală a „întorsăturii socio-politice în toate aspectele educației, inclusiv în matematică”. Pentru a face aceasta, nu mai e vorba de lecții, ci de „orchestrarea discuțiilor productive despre matematică”, unde ideile vor veni spontan de la elevi.
Nu ne așteptăm ca toți copiii de culoare să stăpânească precizia matematicii, dar ar fi cazul să-i felicităm pentru că vorbesc despre asta în jurul lor. Fie ca matematica să piară în numele „luptei antirasiste”! Nu ar fi esențial să „facem efectiv calcule”, mai degrabă ar fi necesar să „știm despre ce este vorba cu matematica”. McWhorter constată că „întregul document este orientat spre ideea că este imoral să-i convingi pe copiii de culoare să fie exacți”. A cere elevilor să-și arate munca sau să ridice mâinile înainte de a vorbi ar fi rasist.
McWhorter concluzionează două aspecte din acest manual. În primul rând, că este de fapt „rasism prezentat ca anti-rasism”. Apoi, McWhorter concluzionează că promotorii acestei învățături antirasiste nu mai predau o știință, ci o religie. „Oamenii pot sacrifica un copil de 9 ani, o fecioară sau o văduvă pe rug în cinstea unui zeu, oamenii pot sacrifica copiii de culoare, lipsindu-i de stăpânirea matematicii, pentru a arăta că sunt suficient de iluminați pentru a înțelege că viața lor poate fi afectată de rasism și, prin urmare, e necesar să fie protejată de orice este o adevărată provocare.” Aceasta „nu este pedagogie; este o predică”. Și, așa cum spune McWhorter, propunerile religioase nu au loc în piața publică, ci mai ales în școli.
Antrenarea conștiințelor tinere
Religia woke nu se limitează doar la lumea academică, ea vizează acum învățământul primar și secundar. În măsura în care wokiștii sunt credincioși convinși, ei fac prozelitism. Vor să-și facă ideile să triumfe și să antreneze noile generații mai maleabile. Deoarece nu este întotdeauna ușor să convingi adulții că identitatea de gen nu are nimic de-a face cu trupul sau că rasismul este inerent la albi, wokiștii se antrenează pentru a convinge copiii, de la o vârstă fragedă.
Retragerea profesorilor „boomer” le va lăsa în curând câmpul deschis. În lumea occidentală, învățământul primar și secundar pune acum din ce în ce mai mult accent pe educația de gen și pe promovarea identităților transgender. Este vorba de a denunța, încă de la grădiniță, „stereotipurile sexuale” și de a încuraja copiii să „exploreze” sau să „deconstruiască genul”. Copiii sunt determinați să învețe că depinde de ei să-și aleagă sexul, care nu depinde neapărat de trupul lor. Se dezvoltă astfel „fenomenul transgender”, care vede adolescenți cerând să-și schimbe genul sau sexul.
Această dorință de a acționa asupra copiilor foarte mici este evidentă și în jurul problemei rasei. Se urmărește ca „educația antirasistă” să înceapă cât mai devreme posibil, deoarece copiii este necesar să fie rasiști de la vârsta de șase luni. Ibram X. Kendi a realizat o scurtă carte ilustrată, Antiracist Baby, pentru a începe această educație antirasistă de la o vârstă fragedă.
Aici mișcarea de trezire capătă aspectele sale cele mai deranjante: nu-și ascunde dorința de a îndoctrina copiii. Pentru cei mai militanți wokiști, precum juriștii Richard Delgado și Jean Stefancic (academicienii americani considerați părinții teoriei critice a rasei, n.n.), această prezență în școli este adevăratul semn al succesului lor: anii de școală, gimnaziu și liceu sunt acum ani de îndoctrinare continuă de către profesori care au fost ei înșiși convertiți la wokism în facultate. Există o adevărată dimensiune totalitară acolo și nu se poate să nu ne trimită cu gândul la felul în care comuniștii și fasciștii au încercat să înregimenteze tinerii.
Citiți și:
Cultura woke, această teribilă mașină de război ideologic, câștigă bătălia fără să întâmpine rezistență
Mai mulți profesori americani înființează o universitate pentru a lupta împotriva ideologiei woke care acaparează învățământul superior
Corporațiile woke și ostilitatea lor față de maternitate și familie
Mișcarea neo-marxistă „woke” nu face un secret din dorința ei de a îndoctrina copiii
//////////////////////////////////////////
„Do or die” – Vladimir Bukovski și fețele evlavioase ale democrației occidentale
Doina Jela
Aflu cu o întârziere de neiertat, și numai grație unei postări pe fb a lui Vladimir Tismăneanu, despre cel mai recent episod al luptei de 50 de ani a lui Vladimir Bukovski cu Leviatanul asasinatului politic ruso-sovietice. Depozițiile sale despre otrăvirea ( în 2006) a lui Aleksandr Litvinenko, la rândul său ucis fiindcă făcuse dezvăluri despre uciderea lui Boris Berezovski și a Annei Politkovskaia, și mai pe scurt, neobosita lui opoziție la abjecția și ticăloșia mafiei putiniste, care îi interzisese definitiv să calce pământul țării natale, nu puteau, desigur, rămâne nepedepsite. Și nu ar fi fost, cred, o problemă să-l lichideze, scurt și fără a se sinchisi că lasă urme, așa cum a făcut-o cu atâția alți adversari, sau, dacă prefera, exemplar, deși tot în stil mafiot, și pe Bukovski. Acesta trăiește de 40 de ani la o periferie a orașului Cambridge, faimos pentru viața lui universitară, dar altfel nici pe departe vreo metropolă unde să te poți pierde, în caz de nevoie. Dar asasinatele poliției politice rusești sunt nuanțate, adaptate, personalizate, potrivite cu victima. Or Vladimir Bukovski, „a man of a gigantic moral stature”, cum spune textul petiției de susținere inițiată de un grup de compatrioți, este un om despre care, în josnicia lui de diavol meschin, acum bine documentată prin atâtea biografii ce i-au fost dedicate, Putin știe foarte bine că nu era suficient să-l ucidă. Putin știe foarte bine că, în ciuda indiferenței la cauzele majore, care s-a abătut asupra noastră ca o boală a secolului, Bukovski trebuia mai întâi ucis în efigie, doborât de pe soclu, că legendara lui biografie trebuia terfelită, târâtă în mizeria abjecției, care lui Putin și mafiei lui le este atât de familiară. Fiindcă, spre deosebire de propria-i biografie, cea a lui Vladimir Bukovski este chiar legendară. Intrat pentru mai bine de 12 ani în închisorile, lagărele și azilele psihiatrice sovietice, dinainte de a împlini el 20, exasperându-și torționarii, temnicerii și gardienii cu gura lui mare și cu protestele lui bazate chiar pe Constituția și legile brejneviste, este expulzat din URSS, la presiunea organizațiilor de drepturi ale omului și a guvernelor occidentale, la schimb cu comunistul Luis Alberto Corvalan, aflat în închisorile lui Pinochet. Făcând până și-n aeroport un tărăboi monstru că nu pleacă fără mama și sora lui, rezistând imperturbabil propriei certitudini că e dus de fapt la execuție, când se trezește pe aeroportul din Viena, în fața unui ciorchine unde microfoane inscripționate cu sigla celor mai mari ziare și televiziuni din lume, prima frază pe care o rostește Bukovski, întrebat cum i se pare acest târg între dictatori, face înconjurul lumii: „Mai bine îl schimbau pe Brejnev cu Pinochet.” Urmează cele două minunate cărți ale lui, turnee nesfârșite de conferințe, o carieră de biolog și, desigur, războiul neîntrerupt de guerillă cu KGB-ul. Era nelipsit de la toate manifestațiile în favoarea disidenților și a greviștilor foamei de pretutindeni. Inclusiv de la Paris, unde l-a cunoscut Monica Lovinescu.
În 1991, când reputația lui făcuse înconjurul lumii, și al cancelariilor europene și americane, unde toți puternicii, de la Jimmy Carter la Margaret Thatcher, doriseră să se încredințeze că „așa ceva există”, Bukovski are voie să se întoarcă în URSS. Mai exact, îl cheamă în ajutor Elțîn, care vrea să și-l asocieze la instrumentarea unui proces al comunismului. Iar el vine, cu condiția să i se dea acces la arhivele Comitetului Central al PCUS. Este autorizat de paznici să intre acolo înarmat doar cu un creion cu care să urmărească, silitor, ca școlarii, rândurile pe pagini. Decât că respectivul creion era un scanner ultraperformant cu care până să se prindă supraveghetorii lui, numai ochi și urechi, fostul zek a copiat zeci de mii de pagini de dosar. A rezultat faimoasa „Judecată la Moscova”, pe care nici un editor nu s-a grăbit vreo doi ani să i-o publice, într-atât de șifonate ieșeau evlavioasele fețe democratice din documentele CC al PCUS. Și, apropo de fețe evlavioase de toate religiile, mereu m-am gândit, de când l-am cunoscut, că pe omul acesta, neînfricat până la nebunie, de o rectitudine morală cum nu mi-a fost dat să întâlnesc, de o lipsă de vanitate și orgoliu neverosimile, având în vedere căror stăpâni ai lumii ăsteia le câștigase inima,lui Isus i-ar fi plăcut să-l aibă printre apostoli. Deși nu este deloc un spirit religios, afirmând și dovedind cu experimente neurofiziologice de laborator că rădăcinile moralei nu se află în religie. Și deși își privește propria, riscanta și obositoarea luptă cu minciuna și crima, ca pe o consecință firească a propriei incapacități de a se trăda pe sine. Așa cum privește și interdicția reînnoită de a reveni vreodată, în Rusia democratică, perfect onorabilă și frecventabilă de aproape toate fețele evlavioase ale democrației.
Acesta este omul pe care procuratura britanică îl acuză azi de child pornography offences, pentru poze „realizate sau obținute de el”, înfățișând imagini indecente cu copii. Aceste imagini au fost găsite, chipurile pe laptopul său, Jeny Hopkins, șefa la Crown Prosecution Service, declarând în aprilie 2015, că punerea sub acuzare a lui Bukovski este „în interes public”. Aproape imediat, Vladimir Bukovski a depus plângere pentru defăimare, cerând daune materiale și morale. Plângere rămasă fără soluție până azi, deși de anul trecut, de când continuă această „persistentă și deliberată campanie de defăimăare, înjosire și persecuție” împotriva lui, Bukovski a suferit o operație pe inimă dificilă și a stat patru luni în spital în Germania. Pentru ca, în 20 aprilie 2016, presa britanică să anunțe că Vladimir Bukovski a intrat în greva foamei, până când „Înalta Curte își va face timp să audieze plângerea mea.”
Inițiatorii petiției menită să atragă atenția asupra scandalului de neîndoielnică sursă kagebistă a cărui victimă a căzut în cele din urmă acest neînvins, sunt foști deținuți politici din fosta URSS, rude și descendenți.
„Îl considerăm pe Bukovski, un om de o statură morală gigantică”, spun ei. Ei arată că Bukovski este cetățean britanic și locuiește în Cambridge din 1976. „Să ne imaginăm acum tragedia ca Bukovski să moară înainte ca dosarul lui să fie examinat, arată ei. Asta ar atrage rușinea asupra Regatului Unit și a instituțiilor sale pentru întârzierea nepermisă a actului de justiție. Bukovski a fost prieten cu Aleksander Litvinenko ucis în 2006 pe pământ britanic. Astfel, ancheta oficiala a Home Office-ului (departamentul guvernamental pentru imigrație și securitate) a stabilit «printr-o analiza detaliata ca statul rus era responsabil și că (ordinul de ucidere a lui Litvinenko) a fost probabil aprobat de Președintele Putin». Părerea noastră este că de data aceasta guvernul Marii Britanii este indus în eroare pentru a face treburile murdare ale executanților lui Putin. Facem un apel către toți oamenii cu judecata dreaptă din Marea Britanie să pună presiune pe guvernul Marii Britanii și pe Procuratură, cerând de urgență o analiză independentă a cazului lui Bukovski.(…)”
În continuare, apropiații, îngrijorați de starea sănătății marelui disident, arată: „Bukovski, este cu toate astea de neclintit. El a spus că nu are nicio grabă să moară, dar că este pregătit s-o facă dacă cererea lui de a i se face dreptate nu e luată în considerație.”
Cât despre riscul la care se expună, datp fiind starea lui de spănptate și vârsta, Bukovski declară el însuși, imperturbabil:
„ Cei mai mulți dintre prietenii mei au stat în închisoare și au fost, la un moment dat, în greva foamei. Ei iau treaba asta ca pe ceva absolut normal, fără nicio reacție emoțională nepotrivită.” Și neurofiziologul agnostic își descrie situația:
„După un anumit interval de timp, aluneci într-un fel de euforie. Este o stare incredibilă, minunată. Zbori deasupra lumii. Imaginația funcționează perfect. Creierul îți merge ca un ceas elvețian. Se pare că funcțiile digestive iau prea mult sânge și oxigen din porția cuvenită creierului. Dacă oprești consumul ăsta, creierul funcționează mai bine ca înainte. Greva foamei îmbunătățește și deprinderile de somn. Sunt un insomniac. Și-mi amintesc că în greva foamei, dormi de obicei foarte bine.”
Nici posibilitatea de a muri, spun prietenii lui, nu o exclude:
„Nu mă tem de moarte. Cum să te temi de ceva inevitabil? Și nu e o moarte fără sens. Este o moarte care are un scop. Și-n orice caz sunt un om bătrân.”
Așa cum îl cunosc toți cei care au avut privilegiul să-l cunoască, sau care i-au citit măcar cărțile, Bukovski nu minte și nu bravează. Atunci când l-am cunoscut eu, într-una din memorabilele lui participări la Colocviile de la Sighet, cea din vara anului 2002, aveam în minte o singură secvență din cartea lui, Et le vent reprend ses tours („Și se întoarce vântul”, Fundația Academia Civică,2002).
Iat-o: Prima dată când a fost azvârlit în carceră, ca proaspăt pușcăriaș, – și pentru gura lui mare a fost trimis la carceră aproape imediat ce a ajuns în celulă –, când s-a găsit singur în cutia nu mai largă decât un sicriu, uitându-se în jur și gândindu-se cam ce posibilități are să să acomodeze și să trăiască acolo un număr de zile, a început prin a căuta în jur o crăpătură, o fisură,o urmă lăsată de un prizonier care locuise acolo înaintea lui. Și efortul i-a fost răsplătit. A găsit o ascunzătoare în care predecesorul lăsase un minuscul săculeț cu tutun și hârtie. Următoarele două zile, Bukovski a fost ocupat să găsească o modalitate de a fuma acel tutun, în condițiile în care singura sursă de căldură era lumina becului aflat la doi metri înălțime. Confecționarea dispozitivului, scamele scoase din poala cămășii, săriturile pe scândura de dormit așezată oblic pe perete, căzăturile, juliturile, epuizarea și plânsul și în final, după două zile, țigara aprinsă. Aceasta e pe scurt, descrierea plină de umor, a unei metodice, uimitoare puteri de voință, a unei tenacități a unei forțe morale ai crede că neștiutoare de sine. Nu-mi doream decât să știu la ce s-a gândit în tot acest timp trăit la scara 1/1, absorbit adică exclusiv de clipa prezentă, asemenea copiilor. Interviul pe care i l-am propus atunci și care s-a întins, prim mail, la aproape o sută de pagini, rezultând din el cartea de alături, cu titlu cu tot, a început cu întrebarea aceasta: „Ce ai avut în cap, Vladimir Bukovski când….” și i-am reamintit secvența. Răspunsul lui a fost scurt: „Do or die.”
Mă tem că și această hotărâre de a-și apăra cu prețul vieții reputația este animată de același imbold. Și scriu aceste rânduri în ziua Paștelui ortodox din dorința ca măcar să nu spunem mai târziu că n-am știut. Iată deci: un om de statura morală a lui Vladimir Bukovski, din familia tot mai rărită de timp a lui Vaclav Havel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Aleksandr Soljenițîn, Jean-François Revel, este târât în noroi de o fantoșă politică temută, ca Vladimir Putin, sub ochii noștri, ai urmașilor. Pentru ca măcar să ne întrebăm ce-ar trebui să facem.
https://www.contributors.ro/do-or-die-vladimir-bukovski-%C8%99i-fe%C8%9Bele-evlavioase-ale-democra%C8%9Biei-occidentale/
///////////////////////////////////////////
Martirii revoluției române din 1989
Martirii revoluției române din 1989 sunt victime împușcate de organele de represiune în perioada 16 decembrie 1989 și până la prânz din ziua din 22 decembrie 1989.
Conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Revoluția română din 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morți și 4.089 de răniți. Din cei 1.116 morți 159 de victime au căzut până la 22 decembrie, orele 12.09 (fuga lui Ceaușescu, de pe sediul CC, cu elicopterul). Cel mai mare număr de morți a fost înregistrat în Timișoara.
Martirii din Timișoara
În timpul Revoluției de la Timișoara, 50 de copii și-au pierdut viața, majoritatea dintre ei fiind incinerați ulterior la Crematoriul Cenușa, din București. Primele cinci victime au fost împușcate de armată pe 17 decembrie, în timpul manifestărilor de stradă.[1]
Primele victime în Piața Operei (9 martiri): Nuțu Ioțcovici,
Martirii de pe Calea Girocului: Ștefan Mariș, Alexandru Ferkel Șuteu,
Martirii de pe Calea Lipovei: Georgeta Pinzhoffer, Silviu Motohon,
Martirii din zona Podului Decebal: Leontina Bânciu[2],
Martirii de pe Calea Aradului: Dănuț Carpin[3],
Martirii uciși în Spitalul Județean Timiș (cca. 10 persoane): Remus Tășală, Dumitru Gârjoabă,
Martirii din Piața Libertății: Lepa Bărbat,
Martirii uciși pe treptele Catedralei Mitropoliei Banatului:
Vezi și: Operațiunea Trandafirul
Martirii din București
Martirii uciși în zona Piața Universității – Hotel Intercontinental, B-dul Magheru în noaptea de 21/22 decembrie 1989: 49 de persoane
Referințe
^ Fetiță ucisă la Revoluție de un glonț rătăcit, in: Evenimentul Zilei, 24 decembrie 2009
^ Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate, în: Adevărul, 1 dec. 2009
^ Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA, în: Adevărul, 3 dec. 2009
Dumitru Tomoni, Pionieri și utecisti împotriva lui Ceaușescu.Decembrie ’89 în Timișoara, Timișoara, Edit. Memorialul Revoluției 1989, 2015
https://ro.wikipedia.org/wiki/Martirii_revolu%C8%9Biei_rom%C3%A2ne_din_1989
/////////////////////////////////////////
Mărturii cutremurătoare la 34 de ani de la Revoluţie: Adevărul despre moartea generalului Vasile Mil
////////////////////////////////////////
CARNAGIUL din Timișoara și București între 15-25 Dec – Revoluția Română din Decembrie 1989
https://www.youtube.com/watch?v=pQddgv-Hfwc
///////////////////////////////////////
Revolutia Romana din Decembrie 1989. Locuri, date, fapte. Mic dictionar – Gheorghe Sbarna
Descriere
Prezentarea persoanelor in volum a avut in vedere in mod firesc gradul de participare si mai ales de implicare si de indeplinire a unor responsabilitati importante in desfasurarea Revolutiei in baza informatiilor documentare existente pana in momentul de fata. Acelasi criteriu a fost folosit si in prezentarea celor ce s-au aflat in slujba puterii dictatoriale a lui Nicolae Ceausescu. Un loc important a fost acordat si personalitatilor politice sefi de stat de guverne de partide si de institutii politice sau diplomati care si-au exprimat in modalitati si ocazii diferite pozitia de solidaritate cu aspiratiile de libertate si democratie ale romanilor si au condamnat vehement masurile represive adoptate de regimul ceausist. Un amplu spatiu in cuprinsul acestei carti il ocupa prezentarea sutelor de eroi si victime din acele zile insangerate ale Revolutiei cu date sumare asupra locului si datei nasterii si a jertfei cu prezentarea acolo unde exista informatia a imprejurarilor in care ea a avut loc precum si a Decretului de acordare a titlului de erou martir al Revolutiei Romane din Decembrie 1989. Prezentarea este insotita si de fotografia persoanei iar in lipsa acesteia am convenit sa fie redat un simbol funerar o cruce cu esarfa tricolora . Semnele de intrebare au fost folosite pentru a marca lipsa informatiei exacte. Decizia de cuprindere in prezenta carte a eroilor-martiri o dorim a fi inteleasa ca o implinire a unei datorii morale si de respect pentru cei care au platit cu viata aspiratia de redobandire a drepturilor si libertatilor democratice in Romania. Fara indoiala ca un asemenea Dictionar de un caracter inedit in istoriografia noastra nu poate sa nu sufere de incompletitudine izvorata mai ales din necunoasterea si a altor fapte actiuni evenimente din uriasul complex al desfasurarii Revolutiei Romane. Desigur ca unele documente continua sa fie inca in arhive deocamdata inaccesibile. Suntem insa convinsi ca cititorii volumului indeosebi participantii la evenimentele cuprinse in paginile sale cu cea mai buna intentie vor aduce observatii si mai ales noi informatii documentare care vor contribui la adancirea cunoasterii si intelegerii unuia dintre cele mai mari evenimente ale istoriei contemporane a Romaniei. Putem spune din acest punct de vedere ca demersul nostru nu se constituie decat intr-un inceput si il invitam pe cititor sa creada alaturi de noi in mersul neintrerupt al Istoriei… fragmente extrase din Cuvantul inainte semnat de Gheorghe Sbarna
https://grupdzc.ro/revolutia-romana-din-decembrie-1989-locuri-date-fapte-mic-dictionar-gheorghe-sbarna?srsltid=AfmBOopWmBuInTntNq3qqmEEBNoOmFPoww_D7X8aYq15CKgSEk-3vTWb#specificatii
/////////////////////////////////////////////
Cronologie Revoluţia Română din decembrie 1989
Postat de V. B.
În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist.
14 decembrie
La Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze.
15 decembrie
La Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate.
16 decembrie
La Timişoara, încă de dimineaţă, enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia. Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”
La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc.
17 decembrie
Pastorul László Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă (ora 4:00). Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR. Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului, broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat primul drapel cu gaură la mijloc.
La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara.
La ora 16:38, soseşte la Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război.
18 decembrie
Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate.
19 decembrie
În Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii.
20 decembrie
La Timişoara, 100.000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta.
Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara.
În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii.
21 decembrie
La Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român.ceausescu balcon 1989
La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa Restaurantului Dunărea (ora 22:00). Militarii pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava.
De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc
22 decembrie
Dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central.
În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor.revolutia tvr
Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor.
Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore.
La ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române.
La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi.
În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal.
23 decembrie
Dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât.
La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate de armată.
24 decembrierevolutia metrou victoriei
La Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari. Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.
25 decembrie
Dimineaţa, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală.
Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate.
Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.
La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? etc
Autor: Stela Vasiliţa
//////////////////////////////////////
O carte despre Revoluţia română din 1989
De Mircea Morariu
Critic de teatru
Annely Ute Gabany este cunoscută publicului român încă de pe vremea în care lucra la Departamentul de cercetare al „Europei Libere”. Studiile sale referitoare la dinamica şi ravagiile cultului lui Ceauşescu, între timp strânse într-un volum publicat cu ani în urmă la editura ieşeană „Polirom”, au fost şi sunt fundamentale.
Doamna Gabany mai este cunoscută şi ca autoare a unei cărţi intitulate Revoluţia neterminată, dar şi a celei cu titlul Literatură şi politică în România de după 1945. Alexandru Muraru, Andrei Muraru şi Daniel Şandru sunt universitari sau/şi cercetători ştiinţifici ajunşi azi la vârsta deplinei maturităţi creatoare. Ştiinţifice şi profesionale. Toţi trei sunt legaţi de Iaşi fiindcă acolo şi-au făcut studiile universitare, chiar dacă unii dintre ei îşi desfăşoară azi activitatea în Capitală. Sunt istorici sau politologi, au sau au avut demnităţi publice.
Cei patru sunt coordonatorii unui consistent volum (630 de pagini, format mare) de studii, volum intitulat Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători, apărut la începutul anului 2020 la deja amintita editură Polirom. Cartea conţine, dacă am numărat bine, 32 de studii şi articole, grupate în şase părţi. Anul 1989 în context internaţional (4 studii, semnate de Simona Gheorghiu, Vasile Buga, Igor Caşu şi Valentin Naumescu), Ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu ( cu 5 contributori, adică Mioara Anton, Lavinia Betea, Cosmin Popa, Alexandra Toader, Ana-Maria Cătănuş), Intelectualii şi politica în comunism ( 4 studii semnate de Gabriel Andreescu, Doru Tompea, Andrei Muraru), Revoluţia română din 1989 (partea cea mai consistentă a cărţii în care scriu Annely Ute Gabany, Cătălin Rolea, Călin Hentea, Sorin Bocancea, Constantin Corneanu, Mădălin Hodor, Andrei Ursu, Lucian-Vasile Szabo, Marius Oprea, Matei Gheboianu), Amintiri şi reflecţii personale ( cu 3 contribuţii, datorate lui Dennis Deletant, Roland Thomasson, Alin Ciupală), Privind înapoi comunismul (6 autori, adică Marius Bălan, Alexandru Muraru, Emanuel Copilaş. Cristian Pîrvulescu, Daniel Şandru, Antonio Momoc, Ioan Stanomir). Unii dintre autori sunt istorici (specializaţi în istorie politică, socială, militară, etc), au competenţe în domeniul politologiei, alţii în cel al psihologiei sociale ori în acela al Dreptului constituţional, unii sunt actuali sau foşti jurnalişti, alţii scriu în calitate de martori. Sunt autori care caută chiar să îşi înnălbească imaginea de foşti oameni de încredere ai PCR şi de activişti ai acestuia.După cum lesne se poate observa, nici unul dintre autori nu este procuror. Sau judecător militar ori civil. Aşa că cine se aşteaptă ca vastul volum Revoluţia din 1989. Învinşi sau învingători să rezulte un verdict final, să afle după lectura lui adevărul incontestabil, definitiv despre anul revoluţionar 1989 în Europa de Est, despre rolul jucat în pregătirea şi declanşarea lui de Mihail Gorbaciov, despre „împărţeala” de la Malta, despre când şi cum a apărut Frontul Salvării Naţionale, dacă cel care s-a recomandat astfel în august 1989 este unul şi acelaşi cu cel din seara zilei de 22 decembrie 1989, dacă Ion Iliescu a avut sau nu în tot ceea ce a făcut binecuvântarea lui Mihail Gorbaciov, despre implicarea Budapestei şi a Moscovei în desfăşurarea evenimentelor, despre turiştii sovietici care, la un moment dat, ar fi luat cu asalt Iaşiul, despre Securitatea care e clar că nu a fost deloc o sfântă, iar şeful ei, Iulian Vlad, nicidecum un erou sau cine ştie ce mare patriot, despre Armata care, înainte de a fi cu noi, a fost împotriva noastră, despre Scrisoarea celor 5 devenită, la un moment dat, Scrisoarea celor 6, despre Silviu Brucan, comunistul răspopit, despre „grupul de la Iaşi” şi revoluţia eşuată de acolo, despre conivenţele şi conflictele dintre Ion Iliescu şi Petre Roman, despre cum au uneltit aceştia împotriva Proclamaţiei de la Timişoara dar şi împotriva onorabilei reveniri în ţară a Majestăţii Sale, Regelui Mihai, despre ceea ce a urmat în primii ani de după Revoluţie, va avea parte de o dezamăgire cruntă.
Cartea nu ambiţionează să ofere un răspuns definitiv nici întrebării dacă în decembrie 1989 am avut parte de o Revoluţie, în cel mai pur sens al cuvânt, ori despre o Revoluţie impură, adică de un acţiune populară amestecată cu o lovitură de Stat, adică cu o preluare a puterii de către un grup dinainte constituit. Pregătit să facă asta. În pofida titlului, nu ni se spune categoric nici cine au fost învinşii şi învingătorii Revoluţiei.Cu toate acestea, cartea analizează pe toate feţele ce a fost în 1989, ce s-a petrecut în România între 16 şi 22 decembrie 1989, dar şi câteva zile, săptămâni, luni, chiar şi ani după aceea. Se fundamentează, esenţialmente, pe documente. Pe care le interpretează. Numai că şi interpretarea are mai multe faţete şi o serie întreagă de perspective. Volumul Revoluţia din 1989. Învinşi şi învingători are calitatea de a reţine, în mod onest, cele mai multe dintre ele.
Anneli-Ute Gabany, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Şandru (volum coordonat de:) – REVOLUŢIA DIN 1989. ÎNVINŞI ŞI ÎNVINGĂTORI, Editura Polirom, Iaşi, 2019
P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, Zână-Măseluţă.
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/o-carte-despre-revolutia-romana-din-1989-2018739.html
//////////////////////////////////////////
Listă de cărți despre Revoluția Română din 1989
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Această pagină cuprinde o listă de cărți despre Revoluția Română din 1989. Pentru ca o carte să fie inclusă în această listă este nevoie ca cel puțin un capitol al cărții să se refere la Revoluția Română din 1989. Cărțile care au doar referiri scurte la Revoluția din 1989 sau lucrările generale despre istoria României (unde doar 1-2 pagini sunt consacrate revoluției) nu sunt incluse în această listă.
Cărți publicate în Timișoara
colectiv, Timișoara 16-22 decembrie 1989, Editura Facla 1990
colectiv Asociația Memorialul Revoluției din Timișoara,
Atunci ne-am mântuit de frică (album fotografic), 1999
Documente ’89 – Procesul de la Timișoara, vol. I, Editura Mirton 2004
Documente ’89 – Procesul de la Timișoara, vol. II, Editura Mirton 2004
Documente ’89 – Procesul de la Timișoara, vol. III, Editura Mirton 2005
Documente ’89 – Procesul de la Timișoara, vol. IV, Editura Mirton 2006
Documente ’89 – Procesul de la Timișoara, vol. V, Editura Mirton 2007
Întrebări cu și fără răspuns, Editura Mirton 2001
Memorial 1989, buletin științific și de informare, nr. 1; 2/2007, 2007
Alexandru Oșca,
Revoluția Română din Decembrie 1989 în Banat, Editura IRRD
Dincolo de Rubicon. 1989 – Timișoara –1990, Editura IRRD
Exersând democrația. Timișoara în post-revoluție, Editura IRRD
Veronica Balaj, Jurnal de Timișoara 16-22 decembrie 1989, Editura Hercule 1991
Constantin Hlihor, România și șocurile geopolitice ale Războiului Rece (1980-1991)
Costel Balint,
- Timișoara în decembrie, Editura Helicon 1992
Lumină și speranță. Timișoara 1989, Editura Mirton 1994
Revoluția română, Editura Mirton 1995
1989 – Legiunea revoluției, Editura Brumar 2005
Dumitru Mazilu, Revoluția Română, zile și nopți de dramatism și speranță, Editura IRRD
Matei Barbu, Cap de afiș: Revoluția de la Timișoara, Editura Almanahul Banatului 1999
Radu Ciobotea, După revoluție, târziu, Editura Almanahul Banatului 1995
Gheorghe Secheșan, 17 după 16, Editura Artpress 2006
Iosif Costinaș, M-am întors, 2003
Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluția Română din Decembrie 1989 – Documente, Editura IRRD
Mihail Decean, Mărturiile unui naiv corigibil sau Singur printre securiști, 2006, [1]
Nicolae Durac, Neliniștea generalilor, Editura M.P.S. 1990
Procesul de la Timișoara, vol. III-IV, în colaborare cu Memorialul Revoluției. 16-22 decembrie 1989, Editura IRRD
Lorin Fortuna (coordonator), Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluției române din decembrie 1989, Editura Artpress 2007
Petru Ilieșu, Timișoara 1989 – No Comment?, Editura Planetarium, 2004 (ediție romană-engleză)
Claudiu Iordache, Iisus s-a născut la Timișoara. Decembrie 1989, Editura Helicon, 1994
Adrian Kali,
Rocada, Editura Gordian 2004 în format pdf Arhivat în 7 iunie 2008, la Wayback Machine.
Lecția Timișoarei, Editura Eurostampa, 2007
Timișoara. Generația Revoluției între mit și realitate
Eugenia Laszlo, Timișoara, atunci, 1998 [2] Arhivat în 3 iulie 2013, la Wayback Machine.
Florin Medeleț + Mihai Ziman, O cronică a revoluției din Timișoara 16-22 decembrie 1989, editată de Muzeul Banatului, 1990 (2 ediții)
Miodrag Milin,
Timișoara 15-21 decembrie ’89, Întreprinderea Poligrafică Banat 1990 [3] Arhivat în 9 iunie 2007, la Wayback Machine., [4] Arhivat în 11 iunie 2007, la Wayback Machine., [5] Arhivat în 9 iunie 2007, la Wayback Machine., [6] Arhivat în 9 iunie 2007, la Wayback Machine.
Timișoara în revoluție și după, Editura Marineasa 1997
Marius Mioc,
Falsificatorii istoriei, Editura Almanahul Banatului 1994
Falsificatorii istoriei. Ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Marineasa 1995
Revoluția din Timișoara așa cum a fost, Editura Brumar 1997
Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei, Editura Sedona 1999 [7] Arhivat în 3 ianuarie 2007, la Wayback Machine.
en The anticommunist Romanian Revolution of 1989, Editura Marineasa 2002 (reeditat 2004), Editura Artpress 2007 [8]
Revoluția, fără mistere. Începutul revoluției române: cazul Laszlo Tokes, Editura Almanahul Banatului 2002 [9]
Libertatea și politrucii, Editura Mirton 2003 [10]
Curtea Supremă de Justiție – Procesele revoluției din Timișoara (1989), Editura Artpress 2004 [11]
Revoluția din 1989 și minciunile din Jurnalul Național. Mitul agenturilor străine. Mitul Securității atotputernice, Editura Marineasa 2005 [12]
Revoluția din 1989 pe scurt, Editura Artpress 2006
fr La révolution roumaine de 1989, Editura Artpress 2007
Vasile Popa, Procesul de la Timișoara, Editura As computer press 1990
Viorel Domenico, Comandoul de partid și de stat Timișoara, Editura IRRD
Titus Suciu,
Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla 1990 (reeditat Editura Seicom 1990)
Lumea bună a balconului, Editura Almanahul Banatului 1995
Revoluția pe înțelesul detractorilor
Lumea bună a balconului, Editura IRRD
Titus Suciu, Vasile Bogdan, Adevărul traversează întristat timpul. Timișoara 1989. După 25 de ani, Editura IRRD
Cărți publicate în București
colectiv, Decembrie 89 în presa italiană, 1999
colectiv, E un început în tot sfîrșitul, Editura Casa Radio 1998
colectiv, Însemnări din zilele revoluției. Decembrie’89, Editura Militară 1990
colectiv, O enigmă care împlinește 7 ani, Fundația Academia Civică 1997
colectiv, România 16-22 decembrie. Sînge, durere, speranță, 1990
colectiv, Revoluția română văzută de ziariști americani și englezi, 1991
colectiv, Vom muri și vom fi liberi, 1990
colectiv Institutul Revoluției,
Clio 1989 nr. 1-2/2005, 2005
Clio 1989 nr. 1-2/2006 (deși datată 2006 revista a apărut în 2007), 1/2007, 2007
CAIETELE REVOLUȚIEI, 67 numere
Vartan Arachelian, Revoluția și personajele sale, Ed. Nemira 1998
Adrian Pop, Constantin Corneanu (coordonatori), Prăbușirea Imperiului sovietic. „Lecții” în retrospectivă, Editura IRRD
Tana Ardeleanu + Răzvan Savaliuc + Ion Baiu, Procesul Ceaușeștilor, Editura Ziua 1996
Brîndușa Armanca, Media culpa, Editura Curtea Veche, 2006
Alexandru Barbu, Aghiotant la trei miniștri ai apărării: Milea, Militaru, Stănculescu, Editura Ion Cristoiu 2000
Alexandru Purcăruș, Prin ochii inamicului. Mihail S. Gorbaciov și politica sa în percepția Statelor Unite ale Americii 1985-1991, Editura IRRD
Alexandru Grigoriu,
Eroii Martiri în statistici, Editura IRRD
O Revoluție încarcerată. Mărturii, Editura IRRD
Angela Băcescu, România ’89. Din nou în calea năvălirilor barbare, 1995
Elena Băncilă, Trage, lașule!, Ed. Victor Frunză 1990
Teodor Brateș,
Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989, o zi în studioul 4 al Televiziunii Române, Editura Scripta 1992
Trilogia revoluției române în direct. Cîteva zile dintr-o viață. Vol. II. 23 Decembrie’89 în studioul 4 al TVR, Editura Ager Economistul 2004
Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2, Editura Scripta 1994
Dumitru Burlan, După 14 ani. Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom 2003
Călin Cernăianu, Diplomația lupilor, Editura Nemira 1997
Mihai Chiriac, Aniversare însîngerată. Academia Militară, decembrie 1989, Editura Militară 2003
Andrei Codrescu, Gaura din steag. Însemnări despre evenimentele din decembrie 1989 din România, Editura Athena 1997
Ion Coman,
Timișoara. Zece ani de la sîngerosul decembrie 1989, Editura Sylvi 2000
Omul se duce, faptele rămân, istoria însă le va analiza, Ed. Meditații 2007
Pavel Coruț, Să te naști sub steaua noastră!, 1993
Romulus Cristea,
Revoluția 1989, Editura România pur și simplu, 2006
Mărturii de la baricadă, Editura România pur și simplu, 2007
Revoluția Română – Mărturii și documente, Editura România pur și simplu, 2007
21 decembrie 1989 – Martorii de la baricadă, Editura România pur și simplu, 2007
Viorel Domenico,
După execuție a nins, Editura Militară 1992
Procesul și execuția soților Ceaușescu, 25 decembrie 1989, Editura Militară 1992
Ceaușescu la Tîrgoviște. 22-25 decembrie 1989, Editura Ion Cristoiu 1999
Revoluția de ghips, 2011[1]
- Dragoș, Mărturii tragice. Harghita, Covasna, Tîrgu Mureș (decembrie 1989 – martie 1990), Editura Rai 1995
Catherine Durandin, Nicolae Ceaușescu. Adevăruri și minciuni despre un rege comunist, Editura Nemo 1992
Tudor Eliad, Timisoara mi amor, 2004
Victor Frunză, Revoluția împușcată sau PCR după 22 decembrie 1989, Ed. Victor Frunză 1994
Constantin Galeriu, Martiri ai revoluției din decembrie 1989, 1999
Daniela Veronica Gușă de Drăgan, Condamnat la adevăr: generalul Ștefan Gușă, Editura Rao 2004
Ion Iliescu,
Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993
Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994
Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995
Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995
- I. Lazăr, Moartea generalului Milea, Editura Rodan 1991
Jean Marie Le Breton, Sfîrșitul lui Ceaușescu, Editura Cavallioti 1997
Corneliu Leu, Au avut românii norocul unei revoluții?, Editura Realitatea 1997
Constantin Lucescu, Procesul Ceaușescu, soluție justițiară a unui moment istoric, Editura Sylvi 1997
Claudiu Iordache,
România Pierdutã, Editura IRINI
Singur între români, Editura IRINI
Clasa nevrednicã, Editura IRINI
Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Editura IRINI
Agonia postdecembrista, Editura IRINI
Homo Posteritas, Editura IRINI
Apocalipsa după Cioran, Editura IRINI
România la asfințit, Editura IRINI
Revoluția românilor, Editura IRINI
Omul de mlaștină, Editura IRINI
Anul 1989, Editura IRINI
Dorian Marcu, Moartea Ceaușeștilor, Editura Excelsior 1991
Nicolae Mavru, Revoluția din stradă, Editura Rao 2004
Dumitru Mazilu,
Revoluția furată. Memoriu pentru țara mea, Editura Cozia 1991
Proclamația revoluției române, Editura Lumina Lex 1999
Miodrag Milin, Timișoara în arhivele Europei Libere, Fundația Academia Civică 1999
Sergiu Nicolaescu,
Revoluția. Începutul adevărului, Ed. Topaz 1995
Un senator acuză, Editura Pro 1996 (a 2-a ediție 1998)
Cartea revoluției române decembrie ’89, Editura Ion Cristoiu 1999
Lupta pentru putere. Decembrie ’89, Editura Bic All 2005
Darie Novăceanu, Reporter în piața ghilotinei, Editura Adevărul 1993
Mircea Tănase Eroii învinși ai revoluției – Editura Militară – București, 2009
Aurel Perva + Carol Roman,
Misterele revoluției române, Casa de editare “Răscruci de milenii” 1990
Misterele revoluției române – revenire după ani, Editura Carro 1998
Ion Pitulescu (coordonator),
Șase zile care au zguduit România, Tipografia Luceafărul 1995
Anul nou se naște în sânge!, Editura Universal Pan 1998
Rodica Popescu, Miracol? Revoluție? Lovitură de stat?, Editura Pan-Terra 1990
Viorel Domenico, De cealaltă parte a baricadei. Demnitari comuniști în Revoluția din Decembrie 1989, Editura IRRD
Radu Portocală, România. Autopsia unei lovituri de stat, Ed. Continent în colaborare cu Agora Timișoreană 1991
Dumitru Preda, 1989. Principiul dominoului, 2000
Antonina Rados, Complotul securității. Revoluția trădată din România, Editura Saeculum 1999
Tinu Radu, Timișoara… no comment!, Ed. Paco
Valentin Raiha, KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua 1995
Nestor Rateș, România: Revoluția încâlcită, Editura Litera 1994
Carol Roman, Ultimele 100 de zile nefaste. Sfîrșitul clicii Ceaușescu, 1990
Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia 2000
Alexandru Saucă, KGB-ul și revoluția română, Editura Miracol 1994
Constantin Sava + Constantin Monac,
Adevăr despre decembrie 1989, Editura Forum 1999
Revoluția română din decembrie 1989 retrăită prin documente și mărturii, Editura Axioma 2001
Șerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluția română, Editura Omega Press 1996
Dinu Săraru, Generalul revoluției cu piciorul în ghips, Editura Rao 2004
Sorin Liviu Damean, Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Editura IRRD
Ioan Scurtu, Revoluția română din decembrie 1989 în context internațional, Editura Enciclopedică în colaborare cu Editura Institutului Revoluției Române 2006
Peter Siani-Davies, Revoluția română din decembrie 1989, Editura Humanitas, 2006
Alex Mihai Stoenescu,
Istoria loviturilor de stat din România – vol. 4 (I) “Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească”, Ed. Rao 2004
Interviuri despre revoluție, Ed. Rao 2004
Istoria loviturilor de stat din România – vol. 4 (II) “Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească”, Ed. Rao 2005
Ilie Stoian,
Decembrie 1989, arta diversiunii, Editura Colaj 1993
Decembrie ’89 “criminala capodoperă”, 1998
Nicolae Stroescu, Pe urmele revoluției, Editura Albatros 1992
Constantin Hlihor, Marin Badea, Gavriil Preda, Alexandru Purcăruș, Revoluția Română din Decembrie 1989 și percepția ei în mentalul colectiv, Editura IRRD
Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc 1992
Mihai Tatulici (coordonator), Revoluția română în direct, editat de Televiziunea Română, 1990
Ion Țârlea, Moartea pândește sub epoleți. Sibiu ’89, Editura Blasco 2000 Mustang 1993
Tiberiu Urdăreanu, 1989 – martor și participant, Editura Militară 1996
Mihalache Adonis Cezar, Revolta (jurnalul unui militar parașutist), Editura Civio, București, 1999.
Ștefan Păun, Corneliu Mihail Lungu, Alexandru Oșca, Revoluția Română din 1989 la București. Schimbarea Centrului de Putere, Editura IRRD
Victor Atanasie Stănculescu, În sfârșit, adevărul…, Editura RAO, 2009[2]
„România, 1989. Autopsia unei revoluții eșuate”, 2011, scrisă de jurnaliștii francezi Malgosha Gago și Willy Golbérine.[3]
Constantin Corneanu, Victorie însângerată. Decembrie 1989, Editura IRRD
„Teroriștii printre noi”, Grigore Cartianu, Cristian Delcea, Mihai Voinea, Andrei Crăciun[1]
Tânăr student caut revoluționar, coordonat de Zoltán Rostás și Florentina Țone, lansat sub îngrijirea Institutului Român de Istorie Recentă, Editura Curtea Veche, 2011 – recenzie
Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989 – Cronologie, ediția a II-a; Editura IRRD
Lorin Fortuna (coordonator), Accentuarea crizei de regim în țările socialiste europene; Editura IRRD
Mihail M. Andreescu, Ion Bucur, Revoluția Română din Decembrie 1989 în București; Editura
Valentin Marin, Martirii Revoluției în date statistice; Editura IRRD
Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin (coordonatori), Dicționarul General al Revoluției Române din Decembrie 1989; Editura IRRD
Teodora Stănescu-Stanciu, Gheorghe Neacșu, Constituția României 1991. Documente (vol. I)
Corneliu Vlad, Și totuși, Revoluția Română
Dana Osiac, Regăsirea Libertății, Editura IRRD
Teodora Stănescu-Stanciu, Gheorghe Neacșu (editori),
Constituția României. Documente (vol. II), Editura IRRD
Constituția României. Documente (vol. III), Editura IRRD
Constituția României. Documente (vol. IV), Editura IRRD
Florian Banu (editor), „Amorsarea” Revoluției – România anilor ‘80 văzută prin ochii Securității, Editura IRRD
Ion Bucur, Cartea represiunii, Editura IRRD
Ion Calafeteanu (coord.), Teodora Stănescu Stanciu, Gheorghe Neacșu, Daniela Osiac, Când Europa arde…
Daniela Osiac,
Comitetele Revoluției. 1989, Editura IRRD
Constituția României. Documente (vol. IV), Editura IRRD
Regăsirea Libertății, Editura IRRD
Revoluția din decembrie 1989. Mesaj pentru România, Editura IRRD
Însemnele Revoluției. Monumente și străzi, Editura IRRD
Vocile Revoluției, Editura IRRD
România
colectiv, Iași, 14 decembrie 1989, începutul revoluției române?, Editura Cogito, Oradea 2000
colectiv revista “Tribuna”, Dosare ale revoluției, Cluj 1990
Paul Abrudan, Sibiul în revoluția din decembrie 1989, Casa Armatei, Sibiu 1990
Ion Alexandru, Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție, Vălenii de Munte 1993
Mihai Babițchi, Revoltă în labirint, Editura BAB, Alba Iulia 1995
Mircea Bradu, O minune în trei zile. Oradea decembrie 1989, Editura Teira, Oradea 2000
Constantin Vasile, Noi am fost teroriștii?!, Editura Sibguard S.R.L., Sibiu 1995
Mircea Brenciu, Revoluția luminii, Brașov 2004
Mariana Cernicova, Noi suntem poporul, Editura Intergraf, Reșița 2004
Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții, Editura Polirom, Iași 2004 [13] Arhivat în 6 iulie 2007, la Wayback Machine.
Georgeta Crăciun, Iași – Revoluție și contrarevoluție, Iași, 2005
Aurel Cocan + Laurențiu Ioan, Trădare la nivel înalt. Revoluția din decembrie 1989, Cluj-Napoca la zece ani, Editura Napoca Star, Cluj 1999
Teodor Crișan, Decembrie ’89. Revoluție sau lovitură de palat, Arad 2000
Nicolae Cușa, Momente ale revoluției din decembrie 1989 la Constanța, Editura Muntenia, Constanța 1995
Nicolae Danciu-Petniceanu, Tot ce am pe suflet, Editura Gutinul Baia Mare 1995
Tit Liviu Domșa, Victor Eugen Mihai Lungu
Împușcați-i, că nu-s oameni! Vol. 1, Centrul de recuperare a adevărului istoric cu privire la evenimentele din decembrie ’89, Cluj 1998
Împușcați-i, că nu-s oameni! Vol. 2, Centrul de recuperare a adevărului istoric cu privire la evenimentele din decembrie ’89 în colaborare cu Fundația Academia Civică, Cluj 1999
Vasile Duță, Revoluția din Dîmbovița (1989-1999), Editura Sfinx, Tîrgoviște 1999
Grigore Cătălin Haidău, Eroica ’89, Brașov 1990
Cicerone Ionițoiu, Album al eroilor decembrie 1989, Editura Tribuna, Sibiu 1998
Sabin Ivan, Pe urmele adevărului, Editura Ex Ponto, Constanța 1996
Octavian Mihăescu, Căminul, Iași
Bogdan Murgescu (coordonator), Revoluția română din decembrie 1989: istorie și memorie, Ed. Polirom, Iași 2007
Costel Neacșu, Religiozitatea revoluției române din decembrie 1989, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2007
Marius Petrașcu, Un pas spre libertate 2 vol. Editura Transilvania Expres, Brașov 2002
Adrian Pop:
Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, Bucuresti, 2002
Originile și tipologia revoluțiilor est-europene, Editura Enciclopedică, 2011[4]
Cezar-Vladimir Rogoz,
Povestirile teroriștilor, Editura Alma Print, Galați, 2007
Povestirile teroriștilor 2, Editura Alma Print, Galați, 2008
Ioan Scurtu (coordonator), Sfîrșitul dictaturii, Editura Clio, Craiova 1990
Marian Cojoc, Revoluția Română în Dobrogea, Editura IRRD
Revoluția Română în Banat, coord. Alexandru Oșca, Editura „Sitech”, Craiova, 2009, 498 pagini[5]
Cassian Maria Spiridon, Iași 14 decembrie 1989, începutul revoluției române, Editura Timpul, Iași 1994
Costel Vasilescu, Decembrie ’89 – Revoluție sau … diversiune?! Editura Hoffman, Caracal, 2013.
Laszlo Tokes,
Asediul Timișoarei, editat de Eparhia Reformată de pe lîngă Piatra Craiului, Oradea 1999 în format pdf[nefuncțională]
hu Temesvari memento, editat de Eparhia Reformată de pe lîngă Piatra Craiului, Oradea 1999
hu Máte Tökés, Egymás tükrében. Soha nem hallott vallomások a forradalomról, Imprimeria de Vest, Oradea 2004
ro hu en Tolnay Istvan, 1989-1999. După zece ani. Tiz ev multan. Ten years after, editat de Eparhia Reformată de pe lîngă Piatra Craiului, Oradea 1999
Stelian Tănase,”Miracolol revolutiei”
Dacscăl Emil – “Decembrie Sfîrșit și Început” Blaj 2003; Alba Iulia: Tipografia ziarului “Unirea” 2004
Mircea Brenciu, Martirul, Editura IRRD
Gheorghe Dumitrașcu, Revoluție și destine. Evenimente din Constanța în documente, memorii și comentarii (17 decembrie 1989 – 15 mai 1990)
Cărți publicate în străinătate
fr Guibert Gérard Alban, Chronique historique de la Revolution Roumaine de decembre 1989 a janvier et fevrier, 1990, Paris, Franța
fr Philippe Alfonsi, Cette annee-la, 1989-1990, 1991, Balland Editions, Paris, Franța
en Mark Almond, The rise and fall of Nicolae and Elena Ceaușescu, 1992, Chapmans Press, Londra, Marea Britanie
Edward Behr,
fr Baise le main que tu n’oses mordre. Les Roumains et les Ceaușescu, 1991, Laffont Editions, Paris, Franța
en Kiss the hand you cannot bite. The rise and fall of the Ceaușescus, 1992, Hamish Hamilton Printing, Londra, Marea Britanie
en Andrei Codrescu, The hole in the flag, 1991, Ed. William Morrow and co, New York, SUA
de ro Uwe Detemple, Mein Rumänien – Revolution & Poesie, 2008, Books on Demand, Norderstedt, Germania
hu Jozsef Gazda, Megvalto karacsony, 1990, Aura Kiado, Budapesta, Ungaria
de Octavian Mihăescu, Heim(at)los, 2006, Germania
fr Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain, 1990, Ed. Calmann-Lévy, Paris, Franța
de Milo Rau, “Die letzten Tage der Ceausescus”, 2010, Verbrecher Verlag, Berlin, Germania
hu Laszlo Tokes, Temesvar ostroma ’89, 1990, Editura Hungamer, Budapesta, Ungaria
de Hans Vastag, György Mandics, Engelmann Manfred, Temeswar, Symbol der Freiheit, Viena, Austria
en Alan Elsner, Romance Language – [14]
Lucrări disponibile doar pe internet
Richard Andrew Hall,
en The Securitate roots of a modern Romanian fairy tale: The press, the former Securitate, and the historiography of December 1989, 2002, [15], [16] [17] versiune pdf
en Doublespeak: The All-too-Familiar Tales of Nicolae Ceausescu’s Double, 2004, [18]
en The 1989 Romanian Revolution as geopolitical parlor game: Brandstatter’s “Checkmate” documentary and the latest wave in a sea of revisionism, 2005, [19]
en “Orwellian… positively orwellian:” Prosecutor Voinea’s campaign to sanitize the Romanian Revolution of december 1989, 2006, [20]
Marius Mioc,
en Romania who did tell lies ? ilie rotariu 1990 http://www.ilierotariu.ro/?page_id=6 Arhivat în 17 august 2014, la Wayback Machine.
Uwe Detemple,
de Die Rumänische Revolution begann in Temeswar. Arhivat în 16 decembrie 2014, la Wayback Machine. der Freitag, 2014.
Vezi și
Lista filmelor despre revoluția română din 1989
Revoluția română din 1989
Listă de cărți despre comunismul în România
Note
^ a b Maratonul lansărilor, la Adevărul, 25 noiembrie 2011, Dan Boicea, Monica Andronescu, Adevărul, accesat la 27 iunie 2012
^ Stănculescu aduce KGB-ul în Revoluția română, 17 decembrie 2009, Florentina Ciuverca, Evenimentul zilei, accesat la 12 ianuarie 2011
^ Radiografia unor manipulări reușite, 29 mai 2011, Ionela Roșu, Doinel Tronaru, Adevărul, accesat la 18 ianuarie 2011
^ Volumul „Originile și tipologia revoluțiilor est-europene”, lansat la MAE, 7 aprilie 2011
^ Ioan Munteanu: Răspuns la „Recenzia” elaborată de dr. Milin Miodrag referitoare la lucrarea “Revoluția Română în Banat”, 13 februarie 2010, mariusmioc.wordpress.com, accesat la 19 iulie 2013
Bibliografie
Stelian Mândruț, Revoluția din decembrie 1989, în istoriografia română și străină (Bibliografia selectivă 1990-2005), articol în “Memorial 1989” nr. 1/2007, buletin științific editat de Asociația Memorialul Revoluției din Timișoara
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_c%C4%83r%C8%9Bi_despre_Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1989
Florin Marin, românul căsătorit cu un preot britanic, face mărturisiri cutremurătoare. ”Îmi este frică!”
:format(webp):quality(80)/https://playtech.ro/stiri/wp-content/uploads/2020/05/Florin-Marin-rom%C3%A2nul-c%C4%83s%C4%83torit-cu-un-preot-britanic-face-m%C4%83rturisiri-cutremur%C4%83toare.-%E2%80%9D%C3%8Emi-este-fric%C4%83%E2%80%9D-1024x576.jpg)
Forin Marin s-a căsătorit, în 2017, cu un preot englez, în vârstă de 82 de ani, dar a fugit cu un spaniol. La începutul anului s-au împăcat și au decis să locuiască împreună, în România. Cei doi nu traversează cea mai bună perioadă, căci Philip se află internat, în stare gravă, la spitalul Elias. Tânărul a făcut declarații cu privire la situația prin care acesta trece.
Florin Marin (27 de ani) a devenit celebru după ce s-a căsătorit, pe 25 aprilie 2017, cu un fost cleric de origine engleză, mai bătrân cu 54 de ani, pe nume Philip Clements. Florinel de la Vișina, după cum mai este cunoscut, l-a întâlnit pe actualul soț pe un site matrimonial. El și-a vândut casa din orașul Kent, i-a cumpărat un apartament în Capitală, în valoare de 100.000 de euro, apoi l-a plimbat în vacanțe, i-a cumpărat haine și accesorii scumpe.
De-a lungul vremii, Florin a avut escapade, peste care preotul a trecut cu vederea, astfel că astăzi sunt tot împreună, dar nu și sănătoși. Bătrânul se află internat, la Terapie Intensivă, la spitalul Elias din București.
„Suntem la urgență de azi dimineață (sâmbătă, 30 mai). I s-a făcut rău lui Philip azi noapte și am chemat ambulanța. M-am trezit pe la 2 noaptea și l-am auzit tușind. M-am dus în dormitorul lui ca să văd ce are și făcuse pe el, avea febra 40. Acum este la Elias. El e la Terapie Intensiva, eu sunt pe la porți, că nu mă lasă să intru. Nu știu ce are, nu știu cum se simte. Îmi este frică. Nu știu dacă are coronavirus”, a spus Florin pentru Click!
…Idolii de lut… Închisori şi locuri de prigoană-Demolarea idolilor…IDOLII CREŞTINILOR DE AZI – PR. IOSIF TRIFA…Sugestii de lectură – Idolii din preajma amvonului; Adevărata pocăință și credință, scris de : Zac Poonen; Dumnezeu, nu idoli; IDOLII AMERICANI,de Joseph Sobran;Se testeaza pe punga noastra umbra unei arme biologice- CORONAVIRUSUL ȘI STATUL GLOBAL… Idolii nu sunt Dumnezeu ,de Ciprian din Cartagina, episcop şi martir; Idolii din vechime & Idolii de azi; Cartea întristărilor- Plângerile lui Ieremia- SoundWords…Plângerile lui Ieremia 1-5, de Willem Johannes Ouweneel; Nimicirea generală…”Slujba împăcării” în evanghelia după Luca… Împăcaţi într-un trup- Efeseni 2.11-22- SoundWords
Biserica Ortodoxă Română (BOR) face apel la enoriașii săi, într-un comunicat transmis de Patriarhie privind „măsuri sanitare și spirituale în timp de epidemie”, să respecte recomandările Ministerului Sănătății și ale celorlalte autorități care administrează criza generată de coronavirus, dar face și recomandări legate de comportamentul la liturghie.
”În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19”, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate:
- spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun,
- acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut,
- dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate.
De asemenea, le recomandă enoriașilor cu simptome de gripă, de oricare ar fi ea, să nu se prezinte la biserică, pentru a nu-i infecta și pe ceilalți, și să acceseze slujbele de la distanță, prin intermediul transmisiunilor de la radio și televiziune.
„În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc”, Patriarhia Română face următoarele recomandări:
- persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire.
- persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de Radio Trinitas și TRINITAS TV.
Cât privește teama de „îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună”, enoriașii pot cere preotului, „în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin)”, transmite BOR.
Patriarhia dă asigurări că „Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate”.
Cu toate acestea, cei care se tem de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă, le recomandă BOR.
„Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează. Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în situaţie de epidemie”, mai transmite Patriarhia.
ARUNCÂNDU-VĂ ULTIMII IDOLI
David Wilkerson (1931-2011)
Iaboc, locul în care Iacov s-a luptat cu Dumnezeu și în care s-a predat total, exemplifică locul în care creștinii luptă războiul lor personal. Locul în care nu există consilieri, nici prieteni, nici ajutoare – ești doar tu și Dumnezeu. La Iaboc, Iacov a aruncat ultimul său idol și a obținut cea mai mare victorie a sa. Tot aici a primit noul său caracter și noul său nume – Israel.
„Tot în noaptea aceea s-a sculat … şi a trecut vadul Iabocului.” (Geneza 32:22). Iaboc înseamnă „un loc în care treci peste”, dar înseamnă și luptă; în a te goli și a fi umplut. Gloriosul adevăr care este revelat în acest loc are mult de a face cu noi astăzi. Este locul în care poporul lui Dumnezeu descoperă secretul puterii asupra fiecărui păcat. Reprezintă o criză de viață și de moarte, acea care duce la predarea absolută.
Suntem familiarizați cu două traversări – Marea Roșie și râul Iordan. Traversarea Mării Roșii reprezintă un nou început, ieșirea din lume, „a fi salvat”. Traversarea Iordanului reprezintă un angajament de a continua cu Domnul, de a citi Cuvântul, de a fi martori, a crește în Hristos și a primi plinătatea Duhului Sfânt.
Dar există mai multe – o a treia traversare, o trecere într-un loc de odihnă adevărată în Dumnezeu. Nu poate exista o victorie glorioasă asupra sinelui și a păcatului până când nu mergi la Iaboc-ul tău personal. Mulțimi de credincioși conduși de Duhul Sfânt și atinși de El nu au cunoscut niciodată adevărata odihnă a lui Dumnezeu din cauza păcatelor ascunse sau a necredinței. Dumnezeu a spus despre Israel că: „Nu au putut intra din cauza necredinței lor” (Evrei 3:19).
Domnul nostru vrea să ne schimbe în persoane noi, cu inimi pure și mâini curate. Iabocul nostru personal este locul în care Domnul aude strigătele noastre de disperare și ne atinge, la fel cum l-a atins pe Iacov. În timpul luptei lui Iacov cu Domnul, coapsa i-a fost lovită și Domnul l-a slăbit intenționat, dar a trecut prin toate într-o victorie glorioasă. Același lucru se poate potrivi și în dreptul tău. El poate să-ți slăbească eforturile tale umane și să te facă să șchiopătezi, smerindu-te și lâsându-te beteag. Însă predarea ta te va aduce la victorie, la dependență totală de Eliberatorul tău.
Coronavirus România. Bisericile se implică:
nu sărutați icoanele din biserică, nu dați mâna cu ceilalţi credincioși la
liturghiehttps://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/coronavirus-romania-patriarhia-romana-recomanda-evitarea-sarutarii-icoanelor-din-biserica-1267282

Zimbabue,
Manciuria,
Brazilia,
Utah,
Turcia,
India,
Peru,
Iran,
Irac,
El Salvador,
Ungaria,
Ciad,
Costa Rica,
Groenlanda,
Mexico,
Honduras,
Argentina,
Britania,
Georgia,
Sudan,
Israel,
Kenia,
Chile,
Brazilia,
Luisiana,
Kurdistan,
Il gasim in bisericile ortodoxe si catolice, la francmasoni, la mohamedani si pe bani sub numele de Ochiul lui Dumnezeu, Ochiul atoatevăzător si in America, Eye of Providence.
In Egipt de unde si provine, Ochiul lui Horus reprezinta putere, protectie si sanatate.
Nimrod,
Osiris,
Baal-Zebub
Adonis,
Belial,
Cupidon,
Zeul soarelui,
Zeul soarelui de apus,
Zeul vestului,
Shamash, (Akkadian Šamaš „Soare”),
Hubal zeul lunii de la Mecca,
Alat de la Mecca,
Shiva
Moloc,
Woden,
Taurul lui Apis,
Zoroaster,
PAN-KU,
El,
Belus,
Bel,
Belli, (Portae Belli)
Ninus,
Zeus,
Jupiter,
Ra,
Vishnu,
Pan-Ku,
Teotl,
Odin,
Janus,
etc.
Semiramis,
Sammur, tradus in evreieste:
Shinar sau Sinear ( Facerea 10:8-10).
Ishtar sau Ashtar,
Ashteroth,
Isis,
Afrodita,
Venus,
Imparateasa sau regina cerului,
Zeita soarelui rasare
Zeita estului
Zeita fertilitatii
Eostre,
Easter,
Paste,
Mama lui Baal,
Sotia lui Baal,
Mama lui Tamuz, cunoscut si sub numele de Horus sau Cupidon,
Ningal („Great Lady/Queen”)
Al Uzza de la Meca,
Hertha,
Disa,
Isi, Devaki,
Cybele,
Fortuna,
Ceres,
Irene,
Shing Moo,
Diana,
Jana,
Madona,
Vaca lui Athor,
Rhea,
Heng-o, Ma Tsoopo,
Coattlicue,
Fregg, Freyda,
Ariadne,
Artemis,
Regina sau Imparateasa Babilonului,
Europa (Imparateasa Cerului)
etc.
Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el.
Caci tot ce este in lume: pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume.
Si lumea si pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac.
Copilasilor, este ceasul cel de pe urma. Si, dupa cum ati auzit ca are sa vina Antihrist, sa stiti ca acum s-au ridicat multi antihristi: prin aceasta cunoastem ca este ceasul de pe urma.
Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri. Caci, daca ar fi fost dintre ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci au iesit, ca sa se arate ca nu toti sunt dintre ai nostri.
Dar voi ati primit ungerea din partea Celui Sfant si stiti orice lucru.
V-am scris nu ca n-ati cunoaste adevarul, ci pentru ca il cunoasteti si stiti ca nicio minciuna nu vine din adevar.
Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul.
Oricine tagaduieste pe Fiul n-are pe Tatal. Oricine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.
Ce ati auzit de la inceput, aceea sa ramana in voi. Daca ramane in voi ce ati auzit de la inceput, si voi veti ramane in Fiul si in Tatal.
Si fagaduinta pe care ne-a facut-o El este aceasta: viata vesnica.
V-am scris aceste lucruri in vederea celor ce cauta sa va rataceasca.
1 Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost supt nor, toţi au trecut prin mare,
2 toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;
3 toţi au mîncat aceeaş mîncare duhovnicească,
4 şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentrucă beau dintr’o stîncă duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era
Hristos.
5 Totuş cei mai mulţi dintre ei, n’au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie.
6 Şi aceste lucruri s’au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentruca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.
7 Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: ,,Poporul a şezut să mănînce şi să bea; şi s’au sculat să joace.„
8 Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într -o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii.
9 Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi.
10 Să nu cîrtiţi, cum au cîrtit unii din ei, cari au fost nimiciţi de Nimicitorul.
11 Aceste lucruri li s’au întîmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfîrşiturile veacurilor.
12 Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă
14 De aceea, prea iubitii mei, fugiti de inchinarea la idoli.
15 Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun.
16 Paharul binecuvîntat, pe care -l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pînea, pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?
17 Avînd în vedere că este o pîne, noi, cari sîntem mulţi, sîntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaş pîne.
18 Uitaţi-vă la Israelul după trup:cei ce mănîncă jertfele, nu sînt ei în împărtăşire cu altarul?
19 Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva?
20 Dimpotrivă, eu zic că ce jerfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii.
21 Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor.
22 Sau vrem să întărîtăm pe Domnul la gelozie? Sîntem noi mai tari decît El?
Caci ati unit trupul unei curve cu trupul lui Hristos si in felul acesta ati devenit un singur trup intinat si spurcat fiind in impartasire cu dracii!Caci este scris: 1 Corinteni 6:15-16 …Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!
Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: ,”Cei doi se vor face un singur trup”.
Nu va inselati: „Tovarasiile rele strica obiceiurile bune”. (1Cor.15:33)
Copilaşilor, păziţi-vă de idoli ! 1 Ioan 5:21 .
Vol. 17, Iulie-August 2010, Nr. 5
VIŢELUL DE AUR
Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” 1 Ioan 5:21 .
Israeliţii au avut o încercare severă a credinţei şi ascultării la puţin timp după ce au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu. În încercarea lor au eşuat total. Legământul a fost călcat. Totuşi, după ce i-a pedepsit, Dumnezeu a reînnoit Legământul cu ei. Aceasta a constituit o manifestare nouă a Milei divine.
Circumstanţele acestei încercări sunt o parte din această lecţie. Moise, prin îndrumare divină, după ce a făcut Legământul a urcat pe Muntele Sinai, luând cu el pe Iosua ca servitor al său. A fost plecat patruzeci de zile — o perioadă relativ lungă, în acele circumstanţe. Israeliţii se simţeau foarte mult asemenea copiilor în mâinile lui Moise. El era pentru ei reprezentantul lui Dumnezeu într-un sens foarte special. Absenţa lui prelungită a dat loc cultivării credinţei, răbdării şi încrederii.
Ei şi-au amintit încercările grele prin care trecuseră. Egiptenii şi robia erau în urma lor; amaleciţii, care deja îi atacaseră, erau încă duşmanii lor şi puteau să-şi reînnoiască atacul. Ce vor face ei în absenţa lui Moise, ale cărui mâini susţinute le adusese favoarea lui Dumnezeu şi succes în bătălie?
Aici a intervenit înţelepciunea lumească. Aaron, marele preot, fratele lui Moise şi reprezentantul lui la conducere, era dezorientat în privinţa metodei de a feri poporul de descurajare totală, de frică etc. Păreau să aibă nevoie să ceară un reprezentant al lui Dumnezeu pe care să-l vadă cu ochii. Se pare că n-au fost în stare să se încreadă cu totul în Dumnezeul pe care nu-L puteau vedea, după ce reprezentantul Său special, Moise, nu mai era prezent să-l vadă.
Conducătorii poporului s-au consultat şi au hotărât că vor face o reprezentare a lui Iehova — un chip la care poporul se putea uita şi îl putea folosi ca instrument de închinare. Nu trebuie să presupunem că israeliţii au recunoscut viţelul de aur ca fiind Iehova Dumnezeul lor, ci l-au folosit numai ca un simbol, sau o reprezentare, la fel cum păgânii folosesc idoli ca reprezentări ale dumnezeilor lor, şi la fel cum unii creştini consideră potrivit să folosească crucifixul ca reprezentare a lui Cristos — nu să se închine, ci numai să ajute credinţa şi să le reţină atenţia.
Lecţia de astăzi pare să arate clar faptul că Dumnezeu a fost foarte nemulţumit de reprezentarea simbolică a Lui. Aceasta a fost una din poruncile date israeliţilor: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare” a lui Dumnezeu, sau a orice altceva, să îngenunchezi înaintea lui şi să i te închini ca unui simbol al lui Dumnezeu.
Atat timp cat omul se inchina la ce vad ochii , satan este multumit , pentru ca mintea si inima se va limita strict la ceea ce ochii vad si omul va fi oarecum satisfacut ca a facut inchinarea necesara , fara a mai medita si a cauta sa inteleaga adevarata voie a Lui Dumnezeu si adevarata inchinare .
Intr-un cuvant omul va fi tinut si ocupat strict cu cele pamantesti si materiale ( va fi captive si orbit ) , insa si acestea Credinciosii adevarati , cu Ajutorul Domnului le vor folosi si da un sens in vietile lor strict doar pentru educatia , probarea si incercarea lor si vor intelege adevarata lor valoare si care nu vor putea pune stapanire peste mintile si inimile lor .
Privite asa toate acestea , vor fi capabili sa vada clar multe din siretlicurile si capcanele eului , satanei si lumii .
Trei idoli comuni din biserică
De Ezechia se scrie în Sfânta Scriptură că el a făcut ”ce era drept înaintea Domnului” (2 Împărați 18:3). Următorul verset detaliază ceea ce a făcut el de fapt: ”A îndepărtat înălțimile și a zdrobit stâlpii sacri, a tăiat stâlpul Așerei și a zdrobit în bucăți șarpele de bronz pe care îl făcuse Moise, deoarece fiii lui Israel obișnuiau să ardă tămâie înaintea lui și îl numeau Nehuștan” (2 Împărați 18:4)
Cu siguranță că poporul din acea vreme a înțeles ce era un lider puternic, spiritual care a înlăturat idolii (înălțimile și stâlpii Așerei) care acaparase inimile poporului și fura închinarea care trebuia acordată Domnului. Ei s-ar fi așteptat ca liderul lor spiritual să insiste ca ei să se oprească din a se mai închina altor dumnezei. Doar că ceea ce a făcut Ezechia ulterior a fost cu siguranță ceva neașteptat și chiar controversat. El a făcut bucăți șarpele de bronz pe care l-a făcut Moise – intenționat. Nu dintr-un accident. Nu a făcut-o în felul ”a, păi îl transportam și a căzut… mă scuzați…” Să spargi ceva de bronz… durează ceva timp și necesită ceva efort!
Să elimini idolii păgâni este unu lucru, dar ”ăla a fost șarpele făcut de Moise!” Era șarpele de bronz pe care Dumnezeu i-a spus lui Moise să-l facă, cel la care oamenii aveau să privească și să fie scăpați de mușcăturile de șerpi (Numeri 21).
Ezechia a zdrobit șarpele pentru că poporul ardea tămâie în cinstea lui. Ei se închinau la un șarpe de bronz. Uneltele de transformare pot deveni obiecte de închinare. În cadrul naturii noastre păcătoase noi putem face un idol din aproape orice. În păcătoșenia noastră noi tindem să facem idoli din lucrurile care ne sunt importante. Astfel, un șarpe de bronz pe care l-a folosit Dumnezeu să aducă vindecare, ținut de liderul poporului lui Dumnezeu în timpul eliberării lor din robie, a devenit un obiect de închinare.
Astăzi lucrurile nu sunt întru totul diferite. Poporul lui Dumnezeu tot se luptă cu luarea uneltelor pentru transformare și a face din ele obiecte de închinare. Mai jos este o listă cu trei idoli comuni din cadrul bisericilor:
1. Idolii locului
Pentru că Domnul face o lucrare măreață în inimile poporului Său atunci când ei vin laolaltă, locurile de adunare se pot muta de la a fi o unealtă pentru transformare în a fi un obiect de închinare. Astfel, dacă un lider menționează ”mutarea”, liderul de fapt amenință să taie un șarpe de bronz în bucăți. Trebuie să le amintim oamenilor că nu clădirea este biserica, ci oamenii sunt cei care formează biserica. Dumnezeu nu locuiește în locul unde ne adunăm noi; El locuiește în inimile poporului Său.
2. Idolii trecutului
Pentru că Domnul a lucrat în feluri uimitoare în trecut, trecutul poate deveni un idol acolo unde oamenii tânjesc mai mult după lucrurile din trecut decât tânjesc ei după Domnul. A fi mulțumitor pentru lucrurile din trecut este un lucru, a te închina acestora este cu totul altceva. Dacă ”vremurile din vechime” au fost mărețe, ele au fost mărețe doar datorită Domnului.
3. Idolii programelor
Pentru că Dumnezeu a schimbat vieți prin intermediul unui program sau a unui eveniment, oamenii pot ridica un program la un loc nesănătos. Programele pot deveni scopuri în ele însele și nu unelte folosite în cadrul procesului de ucenicizare dintr-o biserică. Atunci când se întâmplă așa ceva, ele există precum șerpii de bronz ai zilelor moderne.
Cum pot să fie liderii ca și Ezechia? Cum pot fi înlăturați șerpii de bronz ai zilelor moderne?
Liderii trebuie să îndrume pe oameni în mod constant către persoana lui Isus. Numai El este vrednic de închinarea noastră și numai El poate transforma inimile. Atunci când îi ajutăm pe oameni să vadă măreția lui Isus, idolii arată mai puțin atractiv. În timp ce ne întoarcem ochii noștri spre Isus și privim spre fața Sa minunată, lucrurile acestei lumi (locul, trecutul sau programele fiind incluse) se diminuează și dispar tot mai mult în lumina slavei și a harului Său.
Liderii trebuie de asemenea să le amintească oamenilor de scopul bisericii. O biserică există să facă ucenici. Atunci când o biserică îmbrățișează misiunea de a face ucenici, programele sunt văzute ca unelte și nu ca scopuri în ele însele. Atunci când a face ucenici este centrul bisericii, locul este văzut în mod adecvat ca fiind locația ce ajută la a face ucenici.
Deși Domnul a fost cel care a instruit întocmirea șarpelui, Domnul a afirmat și distrugerea lui. Despre Ezechia, Scriptura spune:
Ezechia a crezut în Domnul, Dumnezeul lui Israel. Dintre toți regii lui Iuda care au fost înaintea lui sau care au urmat după el, n‑a fost niciunul ca el (2 Împărați 18:5).
Materialul de mai sus a fost preluat din site-ul Church Leaders, scris de Eric Geiger (foto alăturat), care slujește în calitatea de Vice-președinte al Diviziei de Resurse Bisericești din cadrul LifeWay Christian Resources. Anterior acestei poziții, Eric a slujit în biserici locale, cea mai recentă fiind lucrarea de opt ani în cadrul Christ Fellowship Miami, în calitate de pastor executiv. Eric a primit doctoratul în conducere și lucrare bisericească din cadrul Southern Seminary, de asemenea, este pastor învățător și vorbitor frecvent și consultant în domeniul misiunii și strategiei bisericii. Eric este autorul sau co-autorul a câtorva cărți printre care și Simple Church, o carte pe tematica conducerii bisericii. Eric este căsătorit cu Kaye și ei au două fiice. În timpul său liber, Eric își dă întâlniri cu soția sa și joacă basket, alături de fiicele sale. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.
Cartea întristărilor
Plângerile lui Ieremia
SoundWords
Dacă este vreo carte în Biblie care este citită numai o singură dată în proverbialul an jubiliar, atunci aceasta este cartea Plângerile lui Ieremia.
Titlul sună puţin atrăgător, căci noi oamenii suntem înclinaţi să ne dăm la o parte dinaintea a tot ce ne-ar putea apăsa. Ne agăţăm cu orbire nebună de visul nostru copilăresc, că fericirea s-ar putea obţine fără eforturi. Când a trecut copilăria şi pornim în viaţă, este totuşi necesar să ne dezobişnuim de această dorinţă de a obţine fericirea fără să facem eforturi. În confruntarea cu situaţiile reale şi de neevitat ale vieţii devenim apoi prin harul lui Dumnezeu capabili pentru o bucurie matură şi de durată.
„Happiness” (a fi fericit) depinde de ceea ce „happens” (are loc, se petrece). Bucuria depinde de bogăţiile noastre spirituale veritabile şi continuă să existe neschimbabilă, orice s-ar întâmpla.
Plângerile lui Ieremia vor să facă cunoscut această valoare. Până la versetul 21 al capitolului 3 nu se găseşte nici o sclipire de speranţă. Într-adevăr, cauza întristării fără margini a lui Ieremia nu ne mai priveşte, şi multe secole au făcut să ia naştere o prăpastie aproape de netrecut între el şi noi. Şi cu toate acestea plângerea lui vorbeşte o limbă universală, deoarece ea descrie cu cea mai mare simplitate durerea omenească cea mai profundă şi o scoate în evidenţă cu suspine. Este o vorbire, pe care o înţelege oricine care a făcut experienţe amare.
Aşa scrie A.F.S. Pollock într-un articol despre această carte şi prin aceasta arată pe deplin cauza pentru care această carte este nu numai puţin cunoscută, ci probabil este chiar evitată inconştient de cei mai mulţi. Dar dacă vrem să pricepem mai bine suferinţa noastră sau a fraţilor noştri şi a surorilor noastre, ar trebui să ne ocupăm şi cu această carte. Atunci vom constata că şi această carte ne face cunoscut ceva despre Domnul Isus şi că noi citim acolo despre simţăminte pe care le găsim numai în puţine alte locuri în Cuvânt.
Aici am publicat online în mai multe capitole o serie de prelegeri preţioase ale lui W.J. Ouweneel, care ne ajută la preocuparea cu această carte. Prelegerile au fost ţinute la 25 şi 26 mai 1991. Pentru ca stilul prelegerii să fie bine cunoscut, textul a fost numai puţin prelucrat.
Plângerile lui Ieremia (Introducere)
Willem Johannes Ouweneel
Introducere
Tema, pe care o vom avea înaintea noastră în seara aceasta şi mâine seară, dacă va îngădui Dumnezeu, dragi prieteni, se ataşează foarte clar şi precis la tema din seara trecută. În seara trecută am tratat ultimul capitol al cărţii 2 Împăraţi, unde am văzut distrugerea Ierusalimului sub mâna babilonienilor. Despre această distrugere sunt compuse aceste cinci cântări, căci avem a face cu poezia şi cu cinci cântări diferite în concordanţă cu cele cinci capitole ale cărţii acesteia. Cinci cântări referitoare la distrugerea Ierusalimului. Cartea aceasta este numită eka în ebraică. Acesta este primul cuvânt al cărţii; aceasta este o obişnuinţă iudaică, şi la cele cinci cărţi ale lui Moise este la fel. Eka înseamnă „cum”. Acesta este primul cuvânt al cărţii. La fel încep şi capitolul 2 şi 4. De fapt are sensul „vai, cum”. Vai, cum stă singuratică cetatea cea plină de popor!, şi aşa mai departe. Un alt nume în ebraică este kinot, aceasta înseamnă „tânguire”. La fel se numeşte cartea şi în greacă: treneu, şi aşa a preluat traducerea latină: lamentaziones. În aceasta se recunoaşte numele aceste cărţi şi în engleză şi franceză, şi Luther a tradus literalmente acest nume în germană cu „Klagelieder”. Aceasta înseamnă ca şi „bocet permanent”.
Deci sunt cinci cântări. În această carte avem a face cu unul din cele cinci suluri de sărbătoare ale lui Israel. Israel a împărţit Vechiul Testament altfel decât noi. Şi din grupa a treia, aşa-numitele scripturi, spre deosebire de profeţi şi Lege, face parte o grupă de cinci Megilot; acestea sunt sulurile de sărbătoare, care au fost citite la cele cinci timpuri de sărbătoare diferite ale lui Israel. Din acestea fac parte şi Cântarea Cântărilor, Rut, Estera şi Eclesiastul. Această carte a Plângerilor lui Ieremia a fost citită şi mai este încă citită întotdeauna în sinagogi în ziua a noua a lunii App sau Aph. Aceasta este luna a cincea, aceasta este luna despre care am citit ieri seară, în care a avut loc marele incendiu al Templului. În această zi, care a fost introdusă foarte târziu ca zi de doliu, Israel gândeşte şi astăzi la distrugerea atât a primului Templu cât şi la a celui de-al doilea Templu, de către romani. Astfel această carte este citită întotdeauna ca amintire la cele petrecute. Tradiţia spune că această carte a fost scrisă de Ieremia, cu toate că, cartea însăşi nu spune absolut nimic în privinţa aceasta. Dar este o tradiţie veche, aceasta se găseşte deja în titlu, atât al traducerii vechi în greacă – Septuaginta – cât şi în traducerea latină. Dar prin aceasta nu s-a dovedit încă, şi parţial se are impresia, în mod deosebit în capitolul unu şi capitolul cinci, că aceste cântări au fost scrie la mult timp după distrugere. Însă nu se poate dovedi aceasta. Şi cu siguranţă nu se poate dovedi că nu Ieremia a putut scrie aceste cântări. În orice caz este o tradiţie veche şi stabilă. Însă acest lucru nu este important. Important este că Duhul Sfânt ne-a lăsat această carte.
Conţinutul Plângerilor
Şi prin aceasta ajungem la întrebarea, ce are această carte veche – care probabil pentru iudei este foarte importantă, căci ea le aminteşte de pierderea Templului lor -, ce are această carte să ne spună nouă. Ne-am putea mai întâi gândi, pentru a ne introduce în însemnătatea acestei cărţi pentru noi, care este conţinutul. Doresc să rezum conţinutul acestei cărţi în trei cuvinte cheie. Şi acestea sunt: plângere, căinţă şi rugăciune.
Plângere
Mai întâi este o plângere. Noi spunem deseori: omul nu trebuie să se plângă. Însă omul are voie să plângă. Noi avem o carte întreagă cu plângeri. Şi noi găsim în Scriptură astfel de plângeri şi în alte ocazii. Mulţi psalmi sunt psalmi de plângere. Capitolul 5 din această carte are de exemplu de fapt şi acest fel al unui psalm de plângere. Depinde de felul cum se plânge şi cum exprimi plângerile, cu ce fel de gândire. Dar ai voie să te plângi lui Dumnezeu, când eşti în suferinţă. Aici vedem şi găsim plângeri, inspirate de Însuşi Duhul Sfânt; lucrate de Duhul în inima unui om care plânge şi a unui popor care plânge. Însă plângerea nu trebuie să rămână niciodată la ea însăşi. Plângerea trebuie să conducă la ceva. Ar trebui să conducă, să te întrebi: De ce sunt eu în astfel de împrejurări? Care este intenţia lui Dumnezeu cu viaţa mea? Şi nu întotdeauna în viaţa noastră este cazul, că suferinţa este urmarea păcatelor noastre, desigur este o urmare a păcatului în general în lumea aceasta. Dacă nu ar exista o putere a păcatelor, atunci nu ar fi nici împrejurări nenorocite. Însă aici în cartea aceasta este foarte clar: poporul plânge distrugerea Ierusalimului, însă el ştie foarte bine din ce cauză a venit această distrugere. Şi partea credincioasă, rămăşiţa credincioasă din popor plânge în această carte nu numai distrugerea, ci şi păcatele proprii, care au condus la această distrugere.
Căinţa
Şi astfel această plângere conduce la căinţă, şi acesta este al doilea cuvânt cheie. Poporul se pleacă sub judecata lui Dumnezeu, se smereşte; în loc de căinţă se poate spune: smerenie. El se face mic – aceasta înseamnă de fapt cuvântul – înaintea lui Dumnezeu. Este o plângere rostită înaintea lui Dumnezeu, înaintea feţei Sale. O plângere care conduce la căinţă.
Rugăciune
Şi apoi, în al treilea rând, şi la rugăciune, la o rugăciune de o formă deosebită: o rugăciune pentru sine însuşi – şi aceasta este permisă – şi o rugăciune, ca Domnul să schimbe captivitatea lui Israel şi să aducă răscumpărare, eliberare, binecuvântare şi mântuire pentru poporul Său, reînviorare. Şi de asemenea şi o rugăciune pentru vrăjmaşi. Într-adevăr, vrăjmaşii erau instrumente în mâna lui Dumnezeu, ca să aducă această judecată. Însă aceasta nu înseamnă, că aceşti vrăjmaşi erau mai buni decât poporul acesta. Şi felul în care vrăjmaşii s-au comportat faţă de acest popor, era aşa de rău, că ei au depăşit cu mult ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat să facă. Şi de aceea rugăciunea în această carte poate exprima ca Dumnezeu să aducă aceeaşi judecată şi peste vrăjmaşii poporului. Vom vedea aceasta de la sine.
Importanţa plângerilor
Plângere, căinţă şi rugăciune: aceasta ne ajută acum să înţelegem ce are să ne spună această carte, la ce ne foloseşte această carte. În primul rând, la modul cel mai general şi cel mai practic. Doresc să numesc două înţelesuri practice şi două înţelesuri profetice. În total patru înţelesuri ale acestei cărţi pentru noi personal.
Primul înţeles
Mai întâi un înţeles foarte general, practic, pentru aceasta nici nu trebuie să se intre în detalii: acesta este, că fiecare, care era întristat într-o astfel de carte, ca şi în mulţi psalmi, a găsit un compătimitor, care de asemenea era întristat, care a adus plângerea sa înaintea lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a preluat aşa de detaliat aceste plângeri în Scriptură spune foarte mult: înseamnă că Dumnezeu aude plângerile noastre şi nu le uită. În Psalmul 56 este un cuvânt minunat, că Dumnezeu pune lacrimile noastre în burduful Său. Faptul că Dumnezeu le păstrează, le adună, la Sine, lacrimile alor Săi nu se pierd, ele sunt toate înregistrate de El. Şi astfel mulţi întristaţi pe parcursul secolelor au găsit în unii psalmi precum şi în această carte exprimări pentru plângerile lor, ca să exprime plângerile lor înaintea lui Dumnezeu. Şi cuvintele, pe care le foloseşti pentru propriile plângeri, să le regăseşti într-o astfel de carte, aceasta are în sine deja efect mângâietor. Alţii au plâns înainte de noi, cu multe secole înaintea noastră. Acesta este primul înţeles practic. Însă acesta este situat cam la suprafaţă.
Al doilea înţeles
Al doilea înţeles este, că noi găsim în această carte nu plângerea unui popor păcătos, a poporului rău. Nu sunt aceia care nu vor să aibă a face cu Dumnezeu, care de fapt au meritat mai degrabă judecata. Pe aceştia nu-i auzim aici. Sunt credincioşi; necredincioşii nu scriu nici o carte în Scriptură. Credincioşii exprimă aici plângerile lor. Însă credincioşii din Israel nicidecum nu au meritat judecata. Desigur şi ei au fost păcătoşi. Şi aceasta este exprimat de asemenea în această carte, că ei nu se simţeau mai buni. Dimpotrivă, ei se fac asemenea lui Daniel, Daniel 9, una cu starea păcătoasă a poporului. Ei se ştiau a fi una cu tot poporul şi vorbesc ca şi cum ei înşişi ar fi păcătuit. Şi cine ar putea spune, că el niciodată nu a păcătuit? Ei se fac astfel una, însă ei sunt şi rămân rămăşiţa credincioasă, peste care judecata niciodată nu ar fi venit, dar care trebuie să sufere împreună cu tot poporul. Aceasta este o diferenţă, de exemplu, faţă de cartea Iov. Această carte exprimă desigur, aceasta încă nu am amintit, în chip minunat plângerea unui om care se află în împrejurări nenorocite. Însă diferenţa mare este, că Iov este singur, care se poate întreba înaintea lui Dumnezeu: Pentru ce trebuie eu să îndur toate acestea, ce I-am făcut eu, că El mă lasă să sufăr în felul acesta? Aceasta este o întrebare care nu poate fi pusă în felul acesta în cartea aceasta, căci aici poporul ştie foarte bine pentru ce el trebuie să sufere. Dumnezeu a trebuit să aducă judecata peste popor, deoarece el era un popor îngrozitor de păcătos. El a meritat judecata. Şi este tocmai rămăşiţa credincioasă, care recunoaşte aceasta în numele poporului întreg şi mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu, depune mărturie. Însă totodată prin aceasta plângerea lor capătă o profunzime deosebită, că ei ca nevinovaţi trebuie să sufere împreună cu cei vinovaţi.
Al treilea înţeles
Şi aceasta ne conduce la al treilea înţeles, direct la înţelesul profetic al acestei cărţi. Când ne gândim la rămăşiţa credincioasă, atunci ne gândim în mod deosebit la rămăşiţa credincioasă a viitorului apropiat. Aceasta este rămăşiţa credincioasă, care va suferi cândva în chip îngrozitor cu întreg poporul în timpul necazului cel mare, care va veni peste Israel, peste Iuda, peste Ierusalim. De ce vine acest necaz mare peste popor? Deoarece el a meritat acest necaz, această judecată. Dar şi acolo va fi o rămăşiţă credincioasă, care s-a căit, care de fapt nu ar mai trebui să sufere judecata, dar suferă împreună cu poporul vinovat, necredincios, rău, care slujeşte lui antihrist. Avem aceasta deseori – nu putem acum reda aici toate – în unele cărţi profetice, gândul acesta, că o rămăşiţă credincioasă se află în mijlocul poporului şi suferă nevinovată împreună cu cei vinovaţi.
Al patrulea înţeles
Şi aceasta ne conduce la al patrulea înţeles, la al doilea înţeles profetic. Şi acesta este, că Duhul Domnului Isus Hristos Îşi înalţă glasul în această carte. Cunoaştem aceasta din mulţi psalmi, cum Domnul Isus Se face una cu această rămăşiţă credincioasă. În adevăratul sens al cuvântului şi El a suferit pe pământul acesta. El a suferit în Duhul nu numai cu poporul, cu rămăşiţa credincioasă a viitorului, suferinţele Lui erau unice. El a suferit şi pentru poporul Său. Aceasta este altceva. Aceasta merge mult mai departe. Dar El a suferit nu numai pentru popor, El a suferit în Duhul şi cu poporul Său. El a pătruns în Duhul în simţămintele rămăşiţei credincioase din viitor. El Se face una cu ei. El a simţit ce înseamnă să trebuiască să suferi ca nevinovat în mijlocul unui popor vinovat. El cunoaşte aceasta, El ştie aceasta.
Fratele Darby a descris în cărticica sa despre suferinţele lui Hristos aşa de minunat aceste suferinţe, acest fel cu totul deosebit de suferinţe, la care mulţi creştini niciodată nu s-au gândit încă în viaţa lor. Acest fel de suferinţe, că Domnul Isus a pătruns în Duhul în simţămintele rămăşiţei în timpul necazului cel mare. El S-a făcut una cu această rămăşiţă. Se vede aceasta în unii psalmi; mă gândesc de exemplu la Psalmul 88, unde uneori se aude foarte clar Domnul. Aşa este redat şi în Noul Testament. Şi în alte locuri se aude foarte clar rămăşiţa. Şi limitele nu sunt uşor de stabilit. Cele două glasuri se unesc; Duhul Domnului Se uneşte cu rămăşiţa credincioasă, aşa că în unele versete glasurile lor nicidecum nu se pot deosebi. Şi aceasta este măreţia în această carte a plângerilor. Este suferinţa rămăşiţei credincioase, din timpul acela al distrugerii Ierusalimului, şi profetic a rămăşiţei credincioase a necazului cel mare, care va veni în curând peste Iuda, şi în aceste suferinţe, în plângerile lor, dar şi în rugăciunea lor, auzim şi glasul Domnului Isus. Uneori foarte clar, dar niciodată despărţit de rămăşiţă. Întotdeauna este glasul rămăşiţei, dar Domnul Isus în suferinţele Sale S-a făcut una cu această rămăşiţă, aşa că uneori glasul Lui se aude foarte clar, că primul lucru, la care ne gândim – când citim unele versete -, este, că este glasul Domnului Isus, cu toate că este încă glasul rămăşiţei.
Forma acrostih
Să mergem la primul capitol, la acest prim cântec. Deja la început stă o remarcă referitoare la forma foarte deosebită a acestor cântări. Adnotarea spune: În ebraică primele două cântări, deci Plângerile 1 şi 2 (Plân. 1; 2), constau din strofe de trei rânduri, cu excepţia Plângerile 1.7 şi 2.11 (Plân. 1.7; 2.11), ale căror litere de început sunt în ordinea alfabetică. – Noi numim aşa ceva un acrostih. Acesta este o cântare la care rândurile de început încep cu o anumită literă, şi toate aceste litere alcătuiesc un anumit model. Şi acest model este aici alfabetul. Avem aici în capitolul 1, precum şi în capitolul 2, exact 22 de versete – alfabetul ebraic are 22 de litere. Versetul 1 începe cu Alef, versetul 2 cu Bet, versetul 3 cu Gimmel, şi aşa mai departe. Sunt deci în total 22 de litere. Fiecare verset constă din trei rânduri. Se poate vedea aceasta – cu regret în traducere nu este redat aşa -, dar se poate uşor diferenţia, că aproape toate versetele sunt din trei rânduri.
Pentru ce s-a ales această formă artistică? Nu fiecare plângere este o plângere poetică. Poezia este o formă cu totul deosebită, plângerea, dar şi o cântare de laudă sau de orice altă formă, au efect deosebit de marcant asupra noastră. Şi în mod foarte deosebit prin această formă se face cunoscut un mesaj cu totul deosebit. Avem aceasta nu numai aici, avem această formă artistică şi în şapte Psalmi diferiţi. În Psalmul 9 şi 19, 25, 34, 37 şi aşa mai departe, găsim acelaşi lucru; se vede aceasta şi în adnotările de la Psalmi, că şi acolo sunt 22 de versete sau jumătate, 11 versete. După aceea fiecare jumătate de verset începe cu litera care urmează succesiv.
De ce această formă artistică? Alfabetul conţine toate literele unei limbi. Prin aceasta este inclusă de fapt toată limba. Şi de ce este aşa? Deoarece este nevoie de întreaga limbă omenească şi de fapt nu ajunge, ca să exprime anumite lucruri. Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu S-a plecat spre noi şi ca să zicem aşa S-a stabilit. Este greu să exprimi aceasta în limba omenească, cu toate îngrădirile limbii omeneşti; nu este o limbă cerească, nu este o limbă îngerească, este o limbă a oamenilor: ebraica. Dar limba omenească este limitată; aceasta este un lucru minunat: Cuvântul nelimitat, nesfârşit de veşnic se stabileşte într-o limbă omenească limitată. Şi aici este folosit tot alfabetul, toată limba omenească este inclusă aici. Şi prin aceasta se spune, că este necesară întreaga limbă omenească pentru ca în acest caz să se exprime suferinţele, în alte cazuri adorarea, sufletelor, orice ar fi. Se foloseşte o limbă omenească limitată ca să se descrie ce este nelimitat, ce este nespus de adânc sau nespus de mare. Eu cred că acesta este sensul pentru care Duhul Sfânt foloseşte aici această formă artistică deosebită.
Plângerile lui Ieremia (1)
Capitolul 1
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Capitolul 1
Capitolul 1 se împarte exact în două părţi: versetele 1 până la 11 şi apoi versetele 12 până la 22. Aceasta nu este întotdeauna aşa, dar aşa este aici în primul capitol. În versetele 1-11 avem o descriere generală a distrugerii sau mai bine spus – şi aceasta este valabil pentru întreg capitolul – este o descriere a stării nenorocite după distrugere. Se descrie viaţa din ţară, după ce a avut loc distrugerea. O oarecare perioadă mai lungă de timp după această distrugere. De aceea unii s-au îndoit că Ieremia ar putea fi scriitorul – Ieremia s-a mutat în Egipt relativ curând după distrugere împreună cu o mare mulţime de popor. Ei bine, aceasta nu exclude complet posibilitatea. Este starea acelor puţini din popor, care au rămas. Marea mulţime a fost dusă în Babilon, o altă mulţime dintre cei rămaşi s-au dus apoi în Egipt. Foarte puţini au rămas în ţară. Şi aceşti puţini sunt descrişi în acest capitol.
Vers. 1-2
Plângerile 1.1,2: Cum stă singuratică cetatea cea plină de popor! A ajuns ca o văduvă, ea, care era măreaţă printre naţiuni! Cea care era prinţesă printre provincii a ajuns să plătească tribut! Plânge amarnic noaptea şi lacrimile ei sunt pe obrajii ei; din toţi iubiţii ei nu este nici unul care s-o mângâie. Toţi prietenii ei s-au purtat cu necredincioşie faţă de ea; i-au devenit vrăjmaşi.
Mai întâi în versetul 1 este descrisă această cetate cu mult popor ca o văduvă. Din punct de vedere profetic are cea mai mare însemnătate: o văduvă şi-a pierdut soţul, şi de aceea Dumnezeu foloseşte această imagine ca să spună mai târziu Ierusalimului: Tu nu vei mai fi o văduvă. Isaia 54 este un exemplu frumos, când Dumnezeu Se îngrijeşte iarăşi de această cetate, şi legătura veche, pe care El o avea cu ea, este refăcută, aşa că ea nu mai este o văduvă. Aici ea stă singură, fără soţul ei, fără Dumnezeul ei. Cea mare între naţiuni, prinţesa printre provincii a ajuns să plătească tribut! Ea este înrobită, aceasta înseamnă că a ajuns supusă altor puteri. Ea plânge cu amar noaptea, şi lacrimile sunt pe obrajii ei; ea nu mai are nici un mângâietor printre cei care au iubit-o.
De patru ori avem gândul acesta în acest capitol, că ea nu are mângâietori. Cel mai greu pentru omul care se plânge, este să găsească cuvinte de mângâiere. Şi ea nu le găseşte, în mod deosebit nu le găseşte la aceia care odinioară erau prietenii ei. Aceştia erau popoarele păgâne cu idolii lor. Ezechiel 23 este capitolul cel mai impresionant din cărţile profetice, unde noi găsim această stare, că poporul sufere, nu, unde poporul prin păcatele lui, prin legăturile lui păcătoase, legături cu taurii lor, trebuie să sufere, în cele din urmă sub judecata lui Dumnezeu. Ea se comportă ca o curvă. Aceştia sunt concubinii ei, aceste popoare păgâne cu idolii lor. Toţi prietenii ei s-au comportat cu necredincioşie faţă de ea, ei au devenit vrăjmaşii ei.
Versetul 3
Plângerile 1.3: Iuda s-a dus în captivitate sub suferinţă şi muncă grea. El locuieşte printre naţiuni, nu găseşte odihnă. Toţi urmăritorii lui l-au ajuns în mijlocul strâmtorărilor.
Iuda a emigrat din cauza sărăciei. Aceasta a avut deci loc după ce mulţimea mare a plecat în Babilon. Şi din cauza obligaţiilor de a servi, căci locuia între naţiuni, nu a găsit odihnă; urmăritorii lui l-au ajuns în strâmtorările lui.
Versetul 4
Plângerile 1.4: Drumurile Sionului sunt pline de jale, pentru că nu este nimeni care să vină la adunarea de sărbătoare. Toate porţile lui sunt pustiite; preoţii lui suspină, fecioarele lui sunt întristate şi el însuşi este în amărăciune.
Noi aproape că nu ne putem imagina aceasta. Întreaga ţară era aproape goală; numai ici şi colo era cineva. Drumurile sunt prezentate aici ca oameni care jelesc. Aceste drumuri au cunoscut mulţimea mare de popor, care de trei ori pe an se suia la Ierusalim la timpurile de sărbătoare ale Domnului. Şi acum aceste drumuri jelesc, deoarece nimeni nu vine la sărbătoare. Nu mai este nimic de sărbătorit – Templul este distrus. Şi este cu atât mai frumos, că Ţefania 3 ne face cunoscut, că ei, care jelesc din cauza adunării de sărbătoare, şi anume, pentru că aceste sărbători nu mai au loc, vor avea parte cândva din nou de timpurile de sărbătoare în Ierusalimul reconstruit din viitor. Toate porţile lui sunt pustiite, preoţii lor suspină; fecioarele lor sunt întristate, şi ei înşişi sunt în amărăciune.
Versetul 5
Plângerile 1.5: Potrivnicii lui i-au devenit cap, vrăjmaşii lui prosperă, pentru că Domnul l-a întristat, din cauza mulţimii fărădelegilor lui. Pruncii lui s-au dus în captivitate înaintea potrivnicului.
Aici avem prima afirmaţie credincioasă din gura poetului, nu încă din gura cetăţii însăşi, ci din gura poetului: că judecata lui Dumnezeu a venit asupra Ierusalimului din cauza fărădelegilor lor. Pruncii lui s-au dus în captivitate înaintea potrivnicului. În această carte se vorbeşte foarte mult despre copii, despre sugari, despre tineri. Şi în situaţii grele, inimile noastre se îndreaptă în primul rând spre copiii noştri, spre tinerii noştri, care în mod deosebit cad pradă în astfel de împrejurări. Vom avea ocazia să revenim la aceasta.
Versetul 6
Plângerile 1.6: Şi toată splendoarea ei s-a dus de la fiica Sionului. Căpeteniile ei au ajuns ca cerbii care nu găsesc păşune şi au fugit fără putere înaintea urmăritorului.
Şi de la fiica Sionului s-a dus toată splendoarea; căpeteniile ei – să ne gândim la Zedechia, ca aseară – au devenit ca cerbii, care nu găsesc păşune şi fug fără putere înaintea urmăritorilor. Am văzut cum a fugit Zedechia cu căpeteniile lui şi care apoi au fost totuşi prins, luat captiv şi orbit.
Vers. 7-8
Plângerile 1.7-8: Ierusalimul, în zilele suferinţelor lui şi rătăcirilor lui îşi aminteşte de toate lucrurile lui plăcute care erau în zilele de demult. Când a căzut poporul lui în mâna vrăjmaşului şi nu era cine să-l ajute, l-au văzut vrăjmaşii, au râs de pieirea lui. Ierusalimul a păcătuit greu. De aceea a ajuns ca un lucru necurat. Toţi câţi l-au onorat îl dispreţuiesc, pentru că i-au văzut goliciunea, şi el însuşi suspină şi se întoarce cu spatele.
Ierusalimul a păcătuit greu, de aceea el a devenit ca o necurată {de fapt, o necurăţie; la fel şi în Plângerile 1.17); toţi cei care îl onorau, îl dispreţuiesc, deoarece ei au văzut goliciunea lui. Acesta este aproape tabloul cel mai îngrozitor, care se poate imagina. Cetatea este văzută aici încă ca o femeie. Ea este o văduvă (Plân. 1.1). Aici ea este văzută ca o femeie în necurăţia ei morală. Şi nu numai aceasta. Aceasta este deja necurat, dar ea este văzută aici ca fiind goală, ca o femeie dezbrăcată în necurăţia ei morală, aşa că toţi care o văd se întorc cu dispreţ. Şi:
Versetul 9
Plângerile 1.9: Necurăţia lui era în poalele lui. Nu şi-a adus aminte de sfârşitul lui; şi s-a înjosit în chip uimitor; nu este cine să-l mângâie: „Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat!“
El nu s-a gândit care îi va fi sfârşitul. Şi prin lucrările de putere ale lui Dumnezeu, aceasta este nu numai favorabil, aceasta poate fi şi foarte nefavorabil. În sensul nefavorabil al cuvântului, el a ajuns prin lucrările de putere ale lui Dumnezeu în starea în care se află acum. Nu este nimeni, citim pentru a doua oară, care să-l mângâie. Şi apoi pentru prima dată auzim cuvântul scurt „ei” sau în acest caz „mea”. Aici vorbeşte poetul. Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! Însă poetul se face aici în acest caz una cu cetatea.
Trebuie întotdeauna să diferenţiem foarte exact în această carte ce vrea să se spună prin cuvântul scurt „eu” sau „mea”: aici este cetatea, cea care vorbeşte. Poetul pune cuvintele acestea în gura cetăţii. Şi ea spune: Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! De trei ori citim aceste cuvinte în capitolul acesta: Vezi, Doamne! Şi este o oarecare intensificare în ele, căci aici este încă de fapt pe o treaptă foarte de jos: vezi, Doamne, ce fac vrăjmaşii! Vezi cum se dau mari, cât de mândri şi aroganţi sunt, pentru că le-a reuşit să distrugă Ierusalimul.
Versetul 10
Plângerile 1.10: Vrăjmaşul şi-a întins mâna peste toate lucrurile lui plăcute; pentru că el a văzut intrând în locaşul său cel sfânt naţiunile despre care Tu poruncisei să nu intre în adunarea Ta!
Aici se vorbeşte iarăşi despre cetate. Căci ea a văzut că naţiunile au intrat Sfânta Sfintelor a ei. De nesuportat pentru un iudeu, un iudeu credincios, pentru care Sfânta Sfintelor era aşa de curată şi de sfântă ca Dumnezeu Însuşi! În Ezechiel El face încă reproşuri poporului Său, că ei au permis străinilor să intre în Locul Preasfânt. Însă aici ei nu vin cu permisiunea iudeilor, ci străinii vin aici ca vrăjmaşi şi intră în cetate, în Templu, pătrund în Locul Preasfânt, îl profanează. Aici este plângerea din Psalmul 79: Ah, Dumnezeule, naţiunile au pătruns în partea Ta de moştenire, ei au profanat Locul Tău Preasfânt, l-au distrus! Despre acest Loc Preasfânt vorbeşte el, despre care Tu ai dat porunci. El spune Domnului: ei nu trebuie să vină în adunarea Ta.
Versetul 11
Plângerile 1.11: Tot poporul lui suspină, caută pâine; şi-au dat lucrurile lor plăcute pentru hrană, ca să-şi învioreze sufletul. Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns de dispreţuit.
Deci aceasta nu are loc în timpul asedierii. Aceasta o vom găsi mai târziu. Aici este starea nenorocită după distrugere. Ieri am vorbit despre Ghedalia, care a fost pus de Nebucadneţar ca administrator peste popor, ca să domnească peste aceia care rămăseseră în ţară. Ghedalia era un om raţional, un om credincios. Şi în primul rând el s-a preocupat ca poporul să aibă hrană. A ordonat imediat să se culeagă tot ce mai rămăsese ca roade. Şi noi am văzut cum Ismael l-a ucis în mod barbar şi prin aceasta derutarea a devenit şi mai mare. Mulţi s-au dus în Egipt; au mai rămas numai foarte puţini, şi foametea a devenit şi mai mare. Vedem cum aceşti oameni nenorociţi, cum caută încoace şi încolo prin ţară, ca să găsească hrană. Ei dau lucrurile lor de preţ, tot ce posedă, ca să poată procura hrană, ca să se învioreze. Şi apoi auzim pentru a doua oară: Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns dispreţuit! Deci de două ori – în versetul 9 şi în versetul 11 din capitolul 1 – auzim la sfârşit despre acest „eu”. Aici vorbeşte cetatea.
Şi la fel în versetele 12-22 din capitolul 1. Cetatea vorbeşte aici despre nenorocirea ei. Ea este aici personificată. Deci, o persoană este prezentată ca o femeie, care vorbeşte. Spun aceasta, căci aşa se spune: „… mine, cu care m-a întristat Domnul”, versetul 12 tradus corect, căci aceste versete se citesc deseori în ora de adorare şi se aplică la Domnul Isus. Aceasta este absolut îndreptăţit. El S-a făcut una în Duh cu poporul Său, şi astfel auzim aici plângerea Sa, El putea spune:
Versetul 12
Plângerile 1.12: Nu este nimic aceasta pentru voi toţi care treceţi pe cale? Priviţi şi vedeţi dacă este durere ca durerea mea care a venit peste mine, cu care m-a întristat Domnul în ziua mâniei Sale aprinse!
Asupra Lui a venit mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatelor Lui, ci din cauza păcatelor noastre. Şi aşa răsună aici glasul Lui. Dar este o femeie, care vorbeşte: „… mine, cu care m-a întristat Domnul”. Este cetatea, cetatea strigă aceasta: O durere ca durerea mea.
Vers. 13-14
Plângerile 1.13,14: El a trimis din înălţime foc în oasele mele şi le-a cuprins; a întins o cursă picioarelor mele, m-a întors înapoi; mi-a dat pustiire şi boală toată ziua. Jugul nelegiuirilor mele este legat de mâna Sa; s-au împletit împreună, s-au suit pe grumazul meu; a făcut să se piardă puterea mea. Domnul m-a dat în mâinile lor, din care nu mă pot ridica.
Şi apoi acest cuvânt ciudat: Jugul nelegiuirilor mele este legat de mâna Sa; s-au împletit împreună. Toate aceste nelegiuiri s-au împletit împreună alcătuind un singur jug. Pe de o parte cetatea şi-a pus singură acest jug pe gâtul ei. Însă totodată el este împletit prin mâna Sa. Dumnezeu a permis toate şi a pus asupra cetăţii urmările fărădelegilor ei. Aceste fărădelegi au venit pe grumazul meu. El mi-a frânt puterea. Domnul m-a dat în mâinile lor, din care nu mă pot ridica. Sau aşa cum spune adnotarea: în mâini în care nu pot continua să exist. Acestea sunt mâinile asupritorilor.
Versetul 15
Plângerile 1.15: Domnul a doborât pe toţi puternicii mei în mijlocul meu; a chemat asupra mea o adunare, ca să zdrobească pe tinerii mei. Domnul a călcat în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.
Sărbătorile au dispărut, după ce Templul a fost distrus. Aici este vorba despre o altă sărbătoare: o adunare de sărbătoare a tuturor acestor vrăjmaşi, care au venit din toate părţile şi au asediat cetatea şi au distrus-o. O adunare de sărbătoare îngrozitoare, şi anume a vrăjmaşilor, aşa cum spune adnotarea. O sărbătoare, ca să zdrobească pe tinerii mei. Domnul a călcat în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.
Versetul 16
Plângerile 1.16: Pentru aceste lucruri plâng; ochiul meu, ochiul meu face să curgă apă; pentru că mângâietorul care să-mi învioreze sufletul este departe de mine. Fiii mei sunt nemângâiaţi, pentru că vrăjmaşul a învins.
Pentru a treia oară auzim de lipsa unui mângâietor. Şi apoi iarăşi în mod deosebit despre copii. Copiii mei, spune cetatea, au fost nimiciţi {de fapt: pustiiţi}, căci vrăjmaşul a biruit. Aici glasul cetăţii este întrerupt; într-un verset – versetul 17 – auzim acum glasul poetului:
Versetul 17
Plângerile 1.17: Sionul îşi întinde mâinile; şi nu este cine să-l mângâie. Domnul a poruncit despre Iacov ca vrăjmaşii lui să fie cei din jurul lui; Ierusalimul este printre ei ca un lucru necurat.
El este un spectator, el vede totodată cum cetatea fuge şi se roagă lui Dumnezeu. Sionul îşi întinde mâinile, este comentariul poetului, când îi vede cum fac. Ea îşi întinde mâinile, ea strigă către Dumnezeu. Dar din cer nu vine nici un răspuns. Este foarte ciudat în această carte, că Dumnezeu niciodată nu vine la cuvânt, nu se aude nici un cuvânt de mângâiere din partea Lui. Aceasta este plângerea cea mai adâncă. La sfârşitul cărţi Iov, Dumnezeu ia cuvântul şi mângâie. Aici cerul tace. Domnul a trimis pe asupritorii Săi din jur împotriva lui Iacov. Asupritorii Săi, deci asupritorii trimişi şi folosiţi de El, El i-a trimis împotriva lui Iacov ca o necurată; am avut deja gândul acesta în versetul 8 al capitolului 1. Ierusalim a devenit între ei, între aceşti asupritori, ca o femeie necurată
Versetul 18
Plângerile 1.18: Domnul este drept, pentru că m-am răzvrătit împotriva poruncii Lui. Ascultaţi, vă rog, toate popoarele şi vedeţi durerea mea! Fecioarele mele şi tinerii mei s-au dus în captivitate.
Şi după aceea vorbeşte iarăşi cetatea. Am spus: trebuie să fim foarte atenţi cine ia cuvântul. Desigur este poetul cel care pune aceste cuvinte în gura cetăţii. Domnul este drept, spune ea. Şi dacă spun „cetatea” – trebuie să mai spun încă o dată, repet aceasta -, este întotdeauna rămăşiţa credincioasă; nu avem voie să uităm niciodată aceasta. Nu este poporul păcătos, cel care vorbeşte aşa. Sunt întotdeauna aceia care sunt credincioşi şi de aceea de fapt sunt nevinovaţi şi nu au meritat judecata, dar cu credinţă suferă împreună cu tot poporul şi se smeresc sub judecată. Aceasta este, ceea ce noi avem aici.
Şi astăzi este la fel. În curând va veni judecata peste creştinătate. Dar cine se smereşte din cauza aceasta? Cine este întristat de aceasta, cine plânge din cauza aceasta? Sunt numai cei credincioşi, care văd că în curând trebuie să vină această judecată; care se smeresc sub această judecată şi nu spun: Judecata trebuie să vină în curând, deoarece ceilalţi au păcătuit. Ci ei se fac una cu întregul şi spun lui Dumnezeu: Noi am păcătuit. O realitate foarte ciudată. Aceia, care au făcut-o cu adevărat, nu zic nimic. Aceia, care de fapt sunt nevinovaţi, deoarece s-au căit şi s-au smerit înaintea lui Dumnezeu, tocmai ei sunt aceia – ca în Daniel 9 -, care spun înaintea lui Dumnezeu: Noi am păcătuit. Aceasta avem aici. Foarte important. Aşa cum în cele din urmă a făcut Domnul Isus în chip desăvârşit la cruce şi a spus: păcatele Mele, fărădelegile Mele, aşa cum spune în Psalmul 40 şi în alte locuri, unde El a făcut păcatele noastre ale Lui, unde El S-a făcut deplin una cu noi.
Dar la fel face rămăşiţa cu privire la întreg poporul. Domnul este drept, spune cetatea, căci eu m-am răzvrătit împotriva gurii Lui. Ascultaţi, voi toate popoarele, şi vedeţi durerea mea! Fecioarele mele şi tinerii mei s-au dus în captivitate. Cei care vorbesc aici sunt aceia care au rămas în ţară, dar ei văd cum mulţimea mare a poporului lor s-a dus în captivitate în Babilon.
Versetul 19
Plângerile 1.19: Am chemat pe iubiţii mei, ei m-au amăgit. Preoţii mei şi bătrânii mei şi-au dat duhul în cetate pe când căutau hrană pentru ei ca să-şi învioreze sufletul.
Am chemat pe iubiţii mei – noi i-am cunoscut deja, sunt acei închinători la idoli între naţiuni -, dar ei m-au înşelat; preoţii mei şi bătrânii mei au murit în cetate, pe când căutau hrană pentru ei, ca să-şi învioreze sufletele. Ei au căutat hrană şi n-au găsit-o şi au murit din cauza foametei.
Versetul 20
Plângerile 1.20: Vezi, Doamne, că sunt în strâmtorare; îmi ard măruntaiele. Mi se întoarce inima în mine, pentru că am fost foarte răzvrătit: afară sabia mă lipseşte de copii; în casă este numai moarte.
Din nou auzim acest cuvânt: Vezi, Doamne, cum îmi este frică! L-am găsit de trei ori, în versetul 9 la sfârşit: Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! Acolo cetatea vorbeşte despre mândria vrăjmaşului. Şi apoi în versetul 11 la sfârşit: Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns de dispreţuit! Acolo poporul se referă la sine însuşi, în ce stare nenorocită, de dispreţuit este. Însă aici în versetul 20 ajungem la punctul culminant: Vezi, Doamne, că sunt în strâmtorare; îmi ard măruntaiele (ca în capitolul 2.11). Mi se întoarce inima în mine, pentru că – şi acum nu mai este vrăjmaşul mândru – [eu] am fost foarte răzvrătit. Acesta este adevăratul motiv al nenorocirii. Afară sabia mi-a răpit copiii, înăuntru este ca moartea.
Versetul 21
Plângerile 1.21: M-au auzit suspinând; nu este cine să mă mângâie. Toţi vrăjmaşii mei au auzit de nenorocirea mea; se bucură că Tu ai făcut-o. Tu vei face să vină ziua pe care ai anunţat-o şi ei vor ajunge ca mine.
Nu am pe nimeni, care să mă mângâie! Pentru a patra oară întâlnim gândul acesta. Toţi vrăjmaşii mei au auzit de nenorocirea mea, s-au bucurat, că Tu ai făcut să fie aşa. Gânduri ciudate. Vrăjmaşii au vorbit realmente aşa. Câteva pagini mai înainte, în Ieremia 50.7, se spune foarte clar, acolo se spune: Toţi cei care i-au găsit, i-au mâncat; şi vrăjmaşii lor au zis: „Nu noi suntem vinovaţi, pentru că ele – acestea sunt cetatea Ierusalim sau locuitorii Ierusalimului sau Iudeii – au păcătuit împotriva Domnului, locuinţa dreptăţii, şi împotriva Domnului, speranţa părinţilor lor”. Deci, vrăjmaşii au spus: Noi nu am făcut nimic; ei sunt vinovaţi. Dacă noi distrugem cetatea aceasta, atunci noi nu ne facem vinovaţi, căci atunci suntem numai unelte în mâna lui Dumnezeu. Deci nu numai Dumnezeu mărturiseşte aceasta, ci şi aceşti vrăjmaşi, care spun: noi stăm de partea lui Dumnezeu.
Am văzut aceasta deja la faraonul Neco, care a schimbat numele lui Eliachim în Ioiachim şi prin aceasta a spus: Domnul stă de partea mea. Într-un anumit sens aceasta era aşa. Poporul recunoaşte aici: Tu ai făcut-o. Şi în acelaşi timp vrăjmaşii şi-au făcut lucrarea aşa de rea, că şi ei înşişi trebuie să vină sub judecată. Este ca la Iehu, care era o unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar care a depăşit cu mult aceasta, aşa că Osea 1 vorbeşte despre vărsările de sânge ale Izreelului. Aceasta era vina lui Iehu.
Poţi fi unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar să depăşeşti cu mult misiunea încredinţată, că te faci la fel de vinovat ca aceia asupra cărora unealta trebuie să aducă judecata. Şi aşa este la aceşti vrăjmaşi. Rămâne însă adevărat: Tu ai făcut-o. Dar dacă – urmează imediat după aceasta – vei aduce ziua, pe care ai vestit-o, atunci ei vor fi ca mine. Aşa va veni judecata în ziua aceea şi peste vrăjmaşii mei. Aceşti vrăjmaşi au dreptate; repet aceasta, deoarece este foarte important. Aceşti vrăjmaşi au dreptate: Tu ai făcut-o. Noi trebuie să luăm din mâna Ta judecata venită asupra noastră. Însă aceasta nu schimbă cu nimic faptul că şi ei sunt la fel de vinovaţi. Noi nu suntem vinovaţi cu nimic, aşa i-a citat Ieremia în capitolul 50, dar ei s-au făcut vinovaţi. Nu-i adevărat. Ei erau într-adevăr unelte, dar cu toate acestea s-au făcut vinovaţi şi de aceea trebuie să cadă aici sub judecată. Şi de aceea el vorbeşte despre această zi, atunci ei vor fi ca mine.
Versetul 22
Plângerile 1.22: Să vină înaintea Ta toată răutatea lor şi fă-le cum mi-ai făcut mie pentru toate fărădelegile mele. Pentru că suspinele mele sunt multe şi inima îmi este descurajată.
El recunoaşte aceasta, el nu spune: eu am fost acuzat pe nedrept de ei, de aceea pedepseşte-i. Nu, el spune: ce au făcut ei, eu am meritat, dar pedepseşte-i, cu nimic mai puţin din cauza felului în care ei au făcut-o. Şi aceasta este cu adevărat foarte important.
Să fi o unealtă în mâna lui Dumnezeu pentru alţii sau chiar împotriva altora poate fi bine şi necesar, dar felul în care noi o facem, pentru aceasta rămânem răspunzători. Şi pentru aceasta Dumnezeu poate să ne tragă la răspundere. Vedem aceasta foarte clar aici.
Plângerile lui Ieremia (2)
Capitolul 2
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Plângerile 2
Mergem la a doua cântare. Şi aici vedem acelaşi lucru. Se începe iarăşi cu acest cuvânt scurt „cum” sau „vai, cum” şi este valabil şi aici – în ceea ce priveşte forma – exact ce am găsit în capitolul 1: 22 de versete, fiecare verset din aproximativ trei rânduri, fiecare verset începe cu o literă din alfabetul ebraic, în ordinea corectă. Aici nu avem starea de după distrugere. Cronologic capitolul acesta este de fapt înaintea capitolului întâi, căci aici avem în primele zece versete o descriere a distrugerii Ierusalimului. Este deci o cântare de sine stătătoare, în care avem mai întâi această descriere în primele zece versete.
Versetul 1
Plângerile 2.1: Cum a acoperit Domnul cu un nor în mânia Sa pe fiica Sionului! A aruncat din ceruri pe pământ frumuseţea lui Israel şi nu Şi-a amintit în ziua mâniei Sale de aşternutul picioarelor Sale!
Cum a acoperit Domnul cu un nor în mânia Sa pe fiica Sionului! Mai târziu vedem cum şi Domnul Însuşi S-a acoperit cu un nor. Acest nor constituie o despărţire între El şi poporul Său, aşa că, cum vom vedea, nici o rugăciune nu poate pătrunde la El. El tace la plângerile poporului Său. El îi lasă să se descurce singuri; El a aruncat gloria lui Israel din cer pe pământ. Aşa de sus era gloria lor. Ea a fost înălţată la cer de către Dumnezeu – mai presus de toate cetăţile pământului acesta. Dar dacă te urci aşa de sus, poţi şi cădea în adânc! Această glorie a lui Israel sau frumuseţea lui a fost aruncată din cer pe pământ. Şi Dumnezeu, care nu Şi-a amintit în ziua mâniei Sale de aşternutul picioarelor Sale, Dumnezeu Însuşi era inclus, căci acolo în cetatea stătea aşternutul picioarelor Sale. Acesta este în primul rând de fapt chivotul legământului, dar la modul mai general întreg Templul. Dumnezeu locuia acolo. Dumnezeu a dat propriul Său loc de locuit – nu numai locuinţa lui Iuda, ci propria Lui locuinţă – vrăjmaşilor Lui. El nu Şi-a amintit de aşternut [textual: scăunel, taburet].
Versetul 2
Plângerile 2.2: Domnul a înghiţit toate locuinţele lui Iacov şi n-a cruţat. A dărâmat în furia Sa întăriturile fiicei lui Iuda; le-a aruncat la pământ, a profanat împărăţia şi pe căpeteniile ei.
Descrierea în sine este aici clară, necesită puţină explicare. Aruncat la pământ, El a profanat împărăţia şi pe căpeteniile ei. Nici un împărat; împărăţia, care a continuat să existe începând de la David, s-a terminat.
Versetul 3
Plângerile 2.3: În aprinderea mâniei a tăiat orice tărie a lui Israel; Şi-a tras înapoi dreapta dinaintea vrăjmaşului şi a ars în Iacov ca para focului care mistuie de jur-împrejur.
În aprinderea mâniei a tăiat orice tărie [textual: corn] a lui Israel. Cornul vorbeşte despre putere. Casa împărătească a fost dărâmată şi împreună cu ea toate căpeteniile; nici o căpetenie, nici un conducător nu a mai rămas. El Şi-a retras dreapta Lui dinaintea vrăjmaşului şi a aprins pe Iacov ca para focului care mistuie de jur-împrejur.
Versetul 4
Plângerile 2.4: Şi-a întins arcul ca un vrăjmaş, a stat cu dreapta Sa ca un potrivnic şi a ucis tot ce era plăcut ochiului în cortul fiicei Sionului. Şi-a vărsat furia ca un foc.
Şi-a întins arcul ca un vrăjmaş, a stat cu dreapta Sa ca un potrivnic şi a ucis tot ce era plăcut ochiului, de fapt tot ce este preţios pentru ochi, cum spune adnotarea. Tot ce era frumos şi bun: cetatea măreaţă, Templul minunat, zidurile, porţile – toate au fost date pradă focului. În cortul fiicei Sionului, acesta este locuinţa ei, exprimat profetic, locuinţa Ierusalimului, El Şi-a vărsat mânia ca un foc.
Versetul 5
Plângerile 2.5: Domnul a ajuns ca un vrăjmaş, a înghiţit pe Israel; i-a înghiţit toate palatele, i-a dărâmat întăriturile şi a înmulţit suspinul şi plângerea fiicei lui Iuda.
Domnul a ajuns ca un vrăjmaş. Nu am văzut noi în capitolul 1 de două ori, că Israel a vorbit despre vrăjmaşii lui? Aceştia erau babilonieni cu toţi aliaţii lor, pe care i-au adus cu ei. Aceştia erau vrăjmaşii lor. Însă aici fiica lui Iuda ajunge la o înţelegere profundă. Vrăjmaşul adevărat stă înapoia acestor vrăjmaşi, vrăjmaşul propriu-zis este Domnul Însuşi, aşa cum se spune aici. Foarte des citim aici nu despre Iehova, ci despre Adonai, Domnul. Nu întotdeauna, deci nu putem neapărat spune că Dumnezeu ca Dumnezeul legământului, aşa cum se exprimă în Numele Său Iehova, se retrage aici; însă bătător la ochi auzim deseori acest Nume Adonai, Domnul. El a devenit ca un vrăjmaş, El a nimicit pe Israel. El a făcut-o, nu numai vrăjmaşii. Acesta este sensul întregului pasaj: Domnul a făcut-o. Ce instrumente a folosit El pentru aceasta nu joacă nici un rol aici. În altă parte, da. Judecata trebuie să vină şi peste aceşti vrăjmaşi, însă aici este vorba de faptul că este mâna Sa.
Cât de important este aceasta! Chiar dacă Domnul foloseşte unelte faţă de noi astăzi, dacă El foloseşte fraţi, surori ca să ne spună un cuvânt, s-ar putea ca ei să fie aşa de nespirituali ca babilonienii – atunci Domnul va avea a face cu ei -, dar aceasta nu este treaba noastră. Treaba noastră este să primim ca din mâna Sa, din mâna Sa. Şi aceasta face Israel aici. El se smereşte, se pleacă, spune: Domnul a făcut-o. El a nimicit pe Israel, a nimicit toate palatele ei {adică ale fiicei Sionului}, a distrus întăriturile ei; şi la fiica lui Iuda s-a înmulţit suspinul şi plângerea.
Versetul 6
Plângerile 2.6: Şi a răsturnat cortul Său ca pe o grădină, a distrus locul adunării Sale. Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătoarea rânduită şi sabatul şi, în furia mâniei Sale, a dispreţuit pe împărat şi pe preot.
Şi a răsturnat cortul Său ca pe o grădină, a distrus locul adunării Sale, acesta este Templul, văzut aici în mod deosebit ca locul unde poporul se aduna de trei ori pe an la adunările de sărbătoare. Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătoarea rânduită şi sabatul. Desigur nu în totalitate. Tocmai în Babilon, unde sărbătorile nu mai puteau fi serbate, a contat foarte mult că sabatul era încă sărbătorit. Avem aceasta de exemplu în Isaia 56 şi în Ezechiel. Şi aceasta este şi astăzi aşa în iudaism: ei pot cu greu serba sărbătorile, în orice caz nu mai aduc jertfe, dar sabatul îl pot încă respecta. Însă aici poporul simte aşa: totul a dispărut, cetatea este distrusă, Templul este dărâmat, chiar şi sabatul a fost uitat. Şi în furia mâniei Lui a dispreţuit pe împărat şi pe preot. Ceea ce face identitatea poporului, casa împărătească a lui David şi casa preoţească a lui Ţadoc: toate au fost date la o parte. Preoţii nu mai exercită funcţia lor de preoţi, deoarece Templul nu mai există. Împăratul a fost dus în captivitate, nimeni nu mai stă pe tronul lui David.
Versetul 7
Plângerile 2.7: Domnul a îndepărtat altarul Său, a părăsit locaşul Său cel sfânt; a dat în mâna vrăjmaşului zidurile palatelor lui; ei au scos un strigăt în casa Domnului, ca într-o zi de adunare de sărbătoare.
Dar este o sărbătoare îngrozitoare, aşa cum am văzut în capitolul 1. Aici este o adunare de sărbătoare nu a poporului credincios, ca să serbeze sărbători înaintea Domnului – aici este adunarea de sărbătoare a vrăjmaşilor, care serbează distrugerea cetăţii şi fac gălăgie în Casa Domnului.
Versetul 8
Plângerile 2.8: Domnul Şi-a pus în gând să dărâme zidul fiicei Sionului; a întins frânghia de măsurat, nu Şi-a tras mâna de la nimicire; şi a făcut să plângă întăritura şi zidul: ele lâncezesc împreună.
Deci toate părţile cetăţii: porţi, ziduri, Templu, cetate, case, sărbători, împărăţia, preoţia – nu a rămas nimic din acestea.
Versetul 9
Plângerile 2.9: Porţile ei s-au afundat în pământ; i-a distrus şi i-a rupt zăvoarele; împăratul ei şi căpeteniile ei sunt printre naţiuni, nu mai este lege; şi profeţii ei nu găsesc nici o viziune de la Domnul.
Împăratul lor, spune versetul 9, şi căpeteniile lor sunt printre naţiuni, aceasta înseamnă, duşi în captivitate. Legea nu mai este. Nu mai este nimeni acolo, care să păzească Legea, s-o vestească, s-o împlinească, să ia seama ca ea să fie respectată. De asemenea, profeţii lor nu mai primesc viziuni de la Domnul. Cu greu aceasta se poate aplica la Ezechiel şi Ieremia, care tocmai după acest timp, şi de asemenea şi Daniel, au primit vedenii. Dar aici este vorba de toţi acei profeţi falşi, care mereu au apărut în Ierusalim, care mereu au neliniştit poporul şi au zis: Nu se va întâmpla nimic. Nu ascultaţi de Ieremia! Aceştia sunt profeţii care aici au încetat acum să mai vorbească şi nu mai primesc viziuni.
Versetul 10
Plângerile 2.10: Bătrânii fiicei Sionului şed pe pământ, tac; şi-au presărat ţărână pe cap, sunt încinşi cu sac. Fecioarele Ierusalimului şi-au plecat capul la pământ.
Tânăr şi bătrân, întreaga cetate şede în ţărână din cauza durerilor provocate de judecată.
Versetul 11
Plângerile 2.11: Ochii mi se sting în lacrimi, măruntaiele îmi ard, ficatul mi se varsă pe pământ din cauza ruinei fiicei poporului meu, deoarece copilul şi sugarul au leşinat pe străzile cetăţii.
Dar apoi în versetul 11 – traducerea Elberfelder face aici corect o despărţire [în traducerea GBV 2001 versetul este marcat printr-un simbol de aliniat nou – n. tr.] – auzim un alt „eu”. Aici nu este un „eu” sau de fapt nu este nici un „eu” ca în prima parte. Acolo era o descriere a cetăţii, dar aici în versetul 11 vine un alt „eu”: Ochii mi se sting în lacrimi. De asemenea, aici auzim un cu totul alt glas. Este desigur mereu poetul, care vorbeşte, însă ori el face o descriere neutrală, ca unul care priveşte din afară, ori el pune cuvintele sale în gura cetăţii, aşa cum face în partea a doua a capitolului întâi. Însă aici se adresează personal ca poet, am putea spune ca profet, poporului, cetăţii. El este cel care plânge. „Mi” [„sau: „mei”], aceasta înseamnă aici: ochii profetului; ochii mei se sting în lacrimi, măruntaiele îmi ard, ficatul mi se varsă pe pământ din cauza ruinei fiicei poporului meu. Aici nu vorbeşte cetatea despre sine, aici vorbeşte profetul despre cetate şi curând va vorbi şi cetăţii.
Versetul 12
Plângerile 2.12: Ei zic către mamele lor: „Unde este grâul şi vinul?“, când leşină pe străzile cetăţii asemenea celor greu răniţi, când îşi dau sufletul la sânul mamelor lor.
Mai întâi el spune: Ei zic către mamele lor – aceştia sunt copiii şi sugari de la sfârşitul versetului 11, care leşină pe străzile cetăţii -, Ei zic către mamele lor: „Unde este grâul şi vinul?“, când leşină pe străzile cetăţii asemenea celor greu răniţi. Un tablou îngrozitor al felului cum au suferit copiii, neavând ce mânca, care nu ştiau nimic despre păcatele părinţilor, nu au înţeles nimic despre asediere. Şi apoi la sfârşitul versetului 12 acest cuvânt îngrozitor: „…îşi dau sufletul la sânul mamelor lor.” Ei şedeau la sânul mamelor lor şi sufletul lor – aceasta este viaţa lor – s-a stins. Ea s-a scurs, au murit la sânul mamelor lor.
Versetul 13
Plângerile 2.13: Ce mărturie să-ţi aduc? Cu ce să te asemăn, fiică a Ierusalimului? Cu ce să te compar, ca să te mângâi, fecioară, fiică a Sionului? Pentru că ruina ta este întinsă ca marea: cine te va vindeca?
Şi apoi în versetul 13 este un moment foarte solemn: profetul începe să vorbească cetăţii. Şi dacă spun: profetul, atunci este de fapt Dumnezeu Însuşi. Am spus: Dumnezeu nu ajunge să ia cuvântul aici, nu direct, Dumnezeu nu este citat, dar este profetul şi în el este Duhul Sfânt, care vorbeşte acum cetăţii: Ce mărturie să-ţi aduc? Cu ce să te asemăn, fiică a Ierusalimului? – Grea întrebare! Să ne imaginăm oameni într-o astfel de situaţie. Avem şi noi în noi înşine întrebarea: Ce să spunem noi acum acestora? Ce mesaj din partea Domnului le putem aduce? Cu ce să te compar, ca să te mângâi, tu, fecioară, fiică a Sionului? Ce greu este să găsim cuvinte potrivite de mângâiere! Pentru că ruina ta este întinsă ca marea: cine te va vindeca?
Versetul 14
Plângerile 2.14: Profeţii tăi au văzut pentru tine deşertăciune şi nebunie, şi nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să-ţi cruţe captivitatea; ci au văzut pentru tine profeţii deşerte şi amăgiri.
Aceştia sunt desigur foarte clar profeţii mincinoşi. Ieremia şi Ezechiel şi Daniel nu au compus sau profeţit deşertăciune şi nebunie. Toţi aceşti profeţi falşi, care în chip fals au liniştit poporul, aşa cum vedem acum în versetul acesta, ei „nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea”. Avem aici foarte clar însuşirea unui profet fals. Profeţii buni: nu vreau să spun că ei vorbesc numai despre păcat şi nelegiuire, dar un profet adevărat este unul care dă pe faţă poporului lui Dumnezeu nelegiuirea sa. Profeţii falşi sunt aceia care acoperă nelegiuirea şi spun: Totul este în ordine, nu vă îngrijoraţi! În creştinătate auzim mulţi, foarte mulţi astfel de profeţi falşi. Ei acopere nelegiuirea şi ceea ce odinioară era nelegiuire, rău înaintea lui Dumnezeu, îl numesc bun. Ceea ce vorbeşte direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar profeţii adevăraţi dau pe faţă nelegiuirea. Atunci ar fi fost posibilă, aşa cum continuă versetul să spună, schimbarea captivităţii lui Israel. Dar aceasta nu a avut loc, căci ei nu s-au căit, profeţii lor nu i-au încurajat la aceasta, ci „au văzut pentru tine profeţii deşerte {sau: falsitate} şi amăgiri” {compară cu Ieremia 27.10,15}, adică minciună, prin care ei au fost alungaţi.
Vers. 15-16
Plângerile 2.15,16: Toţi trecătorii bat din palme la tine, fluieră şi clatină din cap la fiica Ierusalimului, zicând: „Aceasta-i cetatea pe care o numeau «Desăvârşirea frumuseţii, bucuria întregului pământ»?“ Toţi vrăjmaşii tăi îşi deschid gura larg împotriva ta, fluieră şi scrâşnesc din dinţi, zicând: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit–o, am văzut–o!“
Dar în chip ciudat acesta este iarăşi un verset în care din nou ne amintim direct de Domnul Isus. Dacă Îl vedem la cruce şi pe oamenii care au trecut pe lângă El şi Îl huleau, dând din cap – Matei 27 descrie aceasta aşa -, reacţia oamenilor, şi de asemenea şi în Luca 23, cum strigau cu strigăte puternice împotriva Lui, vrăjmaşi care fluieră şi scrâşnesc din dinţi şi ziceau: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit–o, am văzut–o!“ {pe Acela pe care-L voiam, L-am ajuns, L-am văzut!} Aşa vorbesc vrăjmaşii, aşa au zis despre Domnul Isus, care suferea nevinovat; aşa au spus despre Ierusalim, care rămâne vinovat. Însă profetul vorbeşte rămăşiţei credincioase, care trebuie să sufere nevinovată împreună cu restul, cu ceilalţi. Vrăjmaşii spun – aici ei nu mai vorbesc despre faptul că ei sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, aceasta este numai o vorbire evlavioasă de formă -, aici ei vorbesc foarte mândri despre ei înşişi. Vrăjmaşul s-a înălţat, am citit în capitolul 1. Aici vorbesc despre ei înşişi şi spun: noi, noi, noi; de trei ori la sfârşitul acestui verset: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit–o, am văzut–o!“
Versetul 17
Plângerile 2.17: Domnul a făcut ce Şi-a pus în gând; a împlinit cuvântul Său pe care l-a poruncit din zilele de demult. A doborât şi n-a cruţat, şi a făcut ca vrăjmaşul să se bucure de tine; a înălţat tăria potrivnicilor tăi.
Poporul nu putea spune: Am avut numai pe aceşti profeţi nedemni şi ei au vorbit rău, cum am fi putut noi să ştim? Moise a vorbit deja detaliat (cartea Leviticul, Deuteronomul) despre ceea ce se va întâmpla dacă poporul nu va asculta. Ei nu aveau nici o scuză. Totul a fost profeţit din timpuri străvechi. El a doborât fără cruţare şi a lăsat pe vrăjmaş să se bucure de tine, a înălţat cornul asupritorilor tăi. Dacă vrăjmaşii spun: noi, noi, noi, profetul spune: dar era Domnul. El a lăsat pe vrăjmaşii tăi să se bucure de tine. Şi apoi, care este sensul acestei vorbiri a profetului adresată cetăţii? El nu găseşte cuvinte de mângâiere. Ce poate el spune? Ce are el de spus? Aceasta am aşteptat curioşi. Ce are un profet să spună la un astfel de popor, făcând excepţie de faptul că el trebuie să spună că ei au meritat judecata venită peste ei? Însă acum vine mesajul lui, în versetul 18:
Vers. 18-19
Plângerile 2.18,19: Inima lor a strigat către Domnul. Zid al fiicei Sionului, fă să curgă lacrimi zi şi noapte ca un pârâu; nu-ţi da odihnă, să nu înceteze lumina ochiului tău! Trezeşte-te, strigă noaptea la începutul străjilor; varsă-ţi inima ca apa înaintea feţei Domnului! Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa pruncilor tăi care leşină de foame la capătul oricărei străzi.
Cu regret primele cuvinte au fost transmise incomplet. Nu ştim exact ce înseamnă, dacă aici deodată se spune: „Inima lor {se referă la locuitorii Ierusalimului} a strigat către Domnul.” Dar el se adresează poporului. Acest „Inima lor {se referă la locuitorii Ierusalimului}” nu se potriveşte în context. Au fost propuse multe rezolvări. Eu prezint această posibilitate de traducere: Strigă spre Domnul din pricina voastră, tu zid al fiicei Sionului, fă să fie asemenea unui pârâu, lacrimile să curgă ziua şi noaptea. Nu-ţi permite repaus, nu da odihnă ochilor tăi! Ridică-te, plânge noaptea la începutul străjilor de noapte. Deci ceea ce este – înainte să citesc versetul până la sfârşit – ce avem aici, este o încurajare la rugăciune. Este un om întristat? Adu-l să se roage. Se bucură el? Adu-l la adorare. A păcătuit el? Adu-l la rugăciune. Nu este aceasta o misiune minunată a oricărei slujiri? Să descoperi fărădelegea şi apoi să constrângi pe poporul lui Dumnezeu la rugăciune! Aceasta este misiunea aici. Profetul spune: Şi eu sunt numai un om; ce pot eu să vă spun: rugaţi-vă la Dumnezeu, rugaţi-vă la Dumnezeu, lăsaţi lacrimile voastre să curgă înaintea lui Dumnezeu, asemenea unui pârâu! Strigaţi din pricina voastră la Dumnezeu, spune el cetăţii. Ridică-te, plânge la începutul străjilor de noapte! Aceasta este la plural. Sunt trei, patru străji de noapte, depinde de felul cum se socotesc. Dar la început, întotdeauna noaptea, când nu poţi dormi, când te apasă suferinţele sau vina, păcatele, când te ţin treaz – strigă întotdeauna noaptea la Dumnezeu! Varsă-ţi inima ca apa înaintea feţei Domnului. Deci nu numai plânge la modul general. Ridică-te, plânge noaptea, dar plânge înaintea Domnului. Plânge înaintea feţei Domnului, ridică-ţi mâinile spre El.
Şi dacă nu este pentru voi înşivă, atunci cel puţin pentru sufletele copiilor voştri, care leşină de foame la toate colţurile străzilor. Dacă nu şti pentru ce să te rogi, atunci să ne rugăm pentru copiii noştri. Tinerii de astăzi – nu vorbesc direct de tinerii noştri, dar la modul general, dar desigur şi în creştinătatea care acum poartă numele poporului lui Dumnezeu -, o generaţie întreagă creşte, leşină de foame la toate colţurile străzilor. Prieteni dragi, ar trebui să învăţăm tot mai mult să ne ridicăm mâinile spre Dumnezeu pentru sufletele tinerilor noştri. Dacă nu o facem pentru noi, dacă este prea târziu pentru noi, dacă trebuie să suportăm aici judecata, dacă trebuie să spunem: am ratat, am pierdut totul, rugaţi-vă cel puţin pentru sufletele tinerilor voştri, ale tinerilor noştri. Pentru ca, dacă Domnul încă nu vine, ei să poată face un început nou, mereu un început nou cu Domnul şi pentru ca ei să nu leşine la toate colţurile străzilor din cauza foamei spirituale. Aceasta este slujba unui profet, care are succes. Căci în mod ciudat imediat după aceea are loc această rugăciune. Versetele 18 şi 19 sunt o chemare la rugăciune şi în versetele 20 până la 22 poporul se roagă.
Vers. 20-22
Plângerile 2.20-22: Vezi, Doamne, şi ia aminte cui i-ai făcut astfel! Să mănânce femeile rodul lor, pe pruncii pe care-i îngrijesc? Să fie ucişi preotul şi profetul în locaşul sfânt al Domnului? Tânărul şi bătrânul zac la pământ pe străzi, fecioarele mele şi tinerii mei au căzut prin sabie. I-ai ucis în ziua mâniei Tale, ai înjunghiat, n-ai cruţat. Ai chemat spaimele mele din toate părţile, ca într-o zi de adunare de sărbătoare; şi nimeni n-a scăpat, nici n-a rămas în ziua mâniei Domnului. Pe cei pe care i-am îngrijit şi i-am crescut i-a nimicit vrăjmaşul meu.
Probabil nu este încă o rugăciune pe culmile cele mai înalte, nu putem spune aceasta nici măcar la sfârşitul acestei cărţi, dar este totuşi o rugăciune importantă. Aşa cum în capitolul 1 am găsit de trei ori, la fel şi aici poporul spune iarăşi: Vezi, Doamne, şi ia aminte! Cetatea este încurajată. Ea şi-a exprimat plângerea. În capitolul 1 a spus detaliat în forma „eu”, ce are de deplâns. Acum profetul i-a spus: Plânge înaintea Domnului! Spune-I plângerea ta!
Doresc să spun: se plâng multe lucruri. Se plânge foarte mult despre adunările noastre, despre bisericile noastre; se plânge foarte mult despre tinerii noştri; se plânge foarte mult despre fraţii bătrâni şi despre surorile bătrâne; se fac plângeri despre tot felul de lucruri. Plângerea poate fi foarte nespirituală. Plângerea poate fi şi foarte spirituală, dacă se plânge înaintea Domnului noaptea. Dacă I se spune, dacă ai ceva de plâns, atunci trebuie să te gândeşti de trei ori, dacă aceasta ar trebui rostit cu glas tare. Şi dacă sunt plângeri, pe care nu le poţi spune Domnului în linişte, atunci este mai bine să nu rosteşti aceste plângeri. Ce nu poţi spune Domnului, să rămână mai bine ne spus. În toate, ce avem de plâns, să ne întrebăm mai întâi dacă am avea curajul spiritual să rostim aceasta înaintea Domnului. Aceasta este important.
Aici poporul nu vorbeşte despre starea lui nenorocită, numai la modul general către alţii: aici, nu ca în capitolul 1, invită pe alţii: luaţi seama, priviţi, cum suferim noi! Aşa au spus ei deja de trei ori acolo: Vezi, Doamne! Aici este conţinutul rugăciunii. El trebuie să ştie; El trebuie să ia seama; El trebuie să privească. Vezi, Doamne, şi ia aminte cui i-ai făcut astfel! Priveşte la noi. Vezi-ne cum suntem, ce suntem, şi ce eram. Soţia Ta, poate Ierusalimul spune, nevasta Ta, preaiubita Ta. Cui i-ai făcut astfel? Să mănânce femeile rodul pântecelui lor, copilaşii, pe care îi poartă pe braţe? Căci aşa era în timpul asedierii?! Nevoia era aşa de mare, că mamele şi-au tăiat copiii, i-au fiert şi i-au mâncat. Să fie omorâţi preoţii şi profeţii Domnului în Locul sfânt? Poate aceasta continua în felul acesta, aşa ca până acum? Poţi Tu permite aşa ceva, ca să fie ucişi conducătorii poporului Tău? Tinerii şi cei înaintaţi în vârstă zac la pământ pe străzi: fecioarele mele – spune cetatea – şi tinerii mei au căzut prin sabie. I-ai omorât în ziua mâniei Tale, i-ai sacrificat fără cruţare. Acestea nu sunt reproşuri, se constată faptele. Dar poporul trebuie să-şi verse inima înaintea Domnului. Şi profetul, Duhul Sfânt, i-a încurajat la aceasta.
Spaimele mele, aceasta înseamnă, ceea ce m-a făcut să mă îngrozesc, le-ai adus Tu din toate părţile aşa ca la o adunare la o zi de sărbătoare. Iarăşi acest gând îngrozitor. O adunare de sărbătoare a acestor toţi vrăjmaşi care se bucură, care acum au apucat şansa de a omorî poporul în cetate. Nici măcar unul nu a scăpat sau a rămas în ziua mâniei Domnului; vrăjmaşul meu a nimicit pe acela pe care l-am purtat pe braţele mele şi l-am crescut. Cetatea este aici ca o mamă. Ea vede pe copiii ei, uneori ai impresia, că „copiii” stau aici simbolic pentru întreaga populaţie. Cetatea este mama şi ea vede pe locuitorii ei, care au căzut pradă vrăjmaşului: aceia, pe care i-am purtat pe braţe şi i-am crescut, vrăjmaşul meu i-a nimicit. Aici rugăciunea se opreşte.
În Plângerile 3.1 auzim un cu totul al „eu”. Trebuie să aşteptăm până mâine seară, dacă Domnul va vrea. Un cu totul alt „eu”, un cântec cu totul nou, o poezie cu totul nouă. Deci această rugăciune încetează deodată. Probabil că ne dezamăgeşte. Nu se spune mai mult? Să aşteptăm; cartea încă nu s-a sfârşit; Dumnezeu continuă căile Sale cu sufletul. Uneori aceste drumuri nu merg aşa de repede, aşa cum noi dorim cu plăcere să vedem. Însă ce este important este faptul – şi la aceasta s-a ajuns aici, de câteva ori am auzit pe scurt deja în capitolul 1 -, dar ce este mai important este că ea îşi varsă aici detaliat plângerea înaintea Domnului. Aici nu auzim încă nimic despre speranţă, despre smerire, despre iertare, despre salvare, despre o nouă speranţă din partea Domnului. Vor veni. Dar cât de important este când un suflet, în orice împrejurare s-ar afla el, dacă un suflet poate fi adus la Dumnezeu, când genunchii se îndoaie şi rostesc plângerea lor înaintea lui Dumnezeu! Şi lacrimile curg ca un pârâu, aşa cum se spune aici. Şi când un om vine la Dumnezeu. Probabil nu în punctul cel mai adânc al smeririi sale, dar Domnul are timp şi Îşi ia timp. Aceasta a obţinut Duhul Sfânt. Şi dacă cineva dintre noi în seara aceasta are motive să se plângă – şi cine nu ar putea găsi plângeri de vreun fel în viaţa lui personală, în împrejurările lui, în familia lui, în părtăşia de credinţă, în care se află? – adu plângerile tale înaintea Lui! Fie ca studiul acestui capitol să ne facă să ne plecăm genunchii şi nu numai să ne spunem unii altora, ci să prindem curaj să-I spunem Lui; să-I facem cunoscut rugăciunile noastre, plângerile noastre şi să-I oferim ocazia să facă ce Îi este plăcut Lui, şi să lucreze în viaţa noastră ce este spre binecuvântarea noastră şi spre glorificarea Numelui Său.
Plângerile lui Ieremia (3)
Capitolul 3
Willem Johannes Ouweneel
- Vers. 1-3
- Vers. 4-6
- Vers. 7-9:
- Vers. 10-13
- Vers. 14
- Vers. 15-18
- Vers. 19-20
- Vers. 21-24
- Vers. 25-26
- Versetul 27
- Vers. 28-33
- Vers. 34-36
- Vers. 37-38
- Versetul 39
- Vers. 40-42
- Versetul 43
- Versetul 44
- Vers. 45-47
- Versetul 48
- Vers. 49-50
- Versetul 51
- Versetul 52
- Versetul 54
- Versetul 55
- Vers. 56-57
- Vers. 58-60
- Versetul 62
- Versetul 63
- Vers. 64-66
Versete călăuzitoare: Plângerile 3
Am văzut ieri seara, dragi prieteni, că în această carte avem a face cu plângeri rostite cu ocazia distrugerii cetăţii Ierusalim – în timpul lui Nebucadneţar, în timpul babilonienilor. Poetul – probabil Ieremia (dar nu este sigur), probabil sunt chiar diferiţi poeţi, dar aceasta nu este important, Scriptura nu spune nimic în privinţa aceasta -, poetul exprimă plângerea lui despre această distrugere. Dar noi am văzut cum această plângere este rostită nu numai înaintea oamenilor, ci, şi aceasta este foarte important, şi înaintea lui Dumnezeu. Şi ceea ce este rostit înaintea lui Dumnezeu, poate fi rostit numai într-o atitudine cuvenită. Şi astfel această plângere conduce la smerire, la pocăinţă, la mărturisirea păcatelor. Şi la acestea se leagă apoi rugăciunea ca Domnul să dea eliberare poporului Său. Şi că El va aduce aceeaşi judecată, pe care El prin vrăjmaşii săi – vrăjmaşii poporului Israel – a adus-o asupra poporului, aceeaşi judecată o va aduce şi asupra acestor vrăjmaşi.
Cartea constă din cinci poezii. Am văzut aceasta. Şi în fiecare din primele trei capitole, şi mai târziu, dar eu vorbesc acum despre capitolul al treilea – capitolele 1 şi 2 le-am studiat deja -, în fiecare din aceste trei capitole auzim de fiecare dată de un al „eu”. Şi la fel începe şi acest al 3-lea capitol cu acest „eu”.
Înainte de a mă ocupa cu aceasta este bine să îndreptăm atenţia încă o dată asupra formei ciudate a acestor cântări. Adnotarea spune aici, la începutul capitolului 3, că a treia cântare este alcătuită la fel ca primele două, numai cu diferenţa, că pentru fiecare grup de trei versete litera ebraică iniţială a fiecărui verset rămâne aceeaşi. Aceasta înseamnă următoarele: Capitolul are 66 de versete. Aceasta este de 3 ori 22 de versete. Alfabetul ebraic are 22 de litere. Şi acum găsim de 3 ori 22 de versete, fiecare verset de 3 rânduri, litera ebraică iniţială a fiecărui verset rămâne aceeaşi. Deci: versetele 1, 2 şi 3 cu Aleph, versetele 4, 5 şi 6 cu Beth, versetele 7, 8 şi 9 cu Gimmel, şi aşa mai departe. Întreg alfabetul, până la ultima literă la sfârşitul capitolului. Şi noi am văzut ieri, că Duhul Sfânt a ales intenţionat această formă, ca să arate clar, că este nevoie de tot limbajul omenesc şi de fapt nici nu ajunge, ca să exprime aceste suferinţe ale poporului.
Şi aceasta ne conduce la tema acestei cărţi, a acestor cântări. Tema este pieirea poporului, şi nu numai aceasta: cartea are şi un înţeles profetic important, căci ceea ce s-a petrecut aici arată profetic spre ceea ce se va petrece în curând cu Ierusalimul, când Dumnezeu va aduce potrivit făgăduinţei Sale judecata asupra cetăţii şi asupra poporului şi asupra statului, un necaz mare, timpul „necazului lui Iacov”, cum spune Ieremia 30.7. Şi Daniel 12 ne vorbeşte despre acest timp de necaz, aşa cum găsim expresia şi în Matei 24, în Apocalipsa 7: un necaz mare. În mijlocul acestui necaz cei nevinovaţi vor trebui să sufere împreună cu cei vinovaţi, şi aceasta mă conduce la acest capitol 3.
Am spus deja ieri seara: aici ne lovim de un cu totul alt „eu”. În capitolul 1 acest „eu” era „eu”-l acestei cetăţi. Ea vorbeşte despre sine însuşi, despre suferinţele ei în a doua jumătate a capitolului 1. Şi ea vorbeşte altora şi lui Dumnezeu despre suferinţele ei îngrozitoare, pe care trebuie să le îndure după distrugerea Ierusalimului. În capitolul 2 poetul vorbeşte cetăţii, în a doua jumătate a capitolului, în forma „eu”. Şi prin el vorbeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, cetăţii, aşa cum am văzut, ca să cheme cetatea la rugăciune, pentru ca ea să-şi verse plângerea înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel capitolul al 2-lea se încheie cu o rugăciune a cetăţii Ierusalim.
Acum venim la acest al treilea eu. Şi diferenţa se remarcă imediat. Căci atunci când cetatea a vorbit, era la forma feminin, cetatea este comparată cu o femeie, chiar cu o văduvă. Şi când ea vorbeşte despre sine însuşi, este sub această formă de feminin. Plângerile 1.2b,12: „… peste mine, cu care m-a întristat Domnul în ziua mâniei Sale aprinse”. Aici vorbeşte o femeie. Dar în Plângerile 3.1 este altfel, aici vorbeşte un bărbat. Desigur este poetul, dar cu totul altfel decât în Plângerile 2, acolo vorbeşte Duhul Sfânt cetăţii, atenţionând-o şi implorând-o. Dar aici vorbeşte un om din popor. Unul care a avut parte personal, pe propria piele, de suferinţele cetăţii, care a fost în mijlocul lor şi a îndurat aceste suferinţe, le-a trăit, ca şi cum ar fi fost suferinţele lui personale.
Al doilea lucru, care se observă, este, că acest bărbat este nevinovat. Aceasta rezultă foarte clar din capitol. Dacă el vorbeşte la forma generală, în versetul 42, atunci se spune: [noi] Am păcătuit şi [noi] ne-am răzvrătit; Tu n-ai iertat! Vom vedea că aici el se face una cu poporul întreg, aşa cum Daniel nevinovat se face una în capitolul 9 cu poporul vinovat şi aşa putea spune: noi am păcătuit. Dar personal, poetul poate spune, în versetul 52: M-au urmărit aprig ca pe o pasăre, cei care fără temei îmi sunt vrăjmaşi. – Aceasta este ceva cu totul nou. Cetatea nu putea spune aşa ceva în capitolul 1 şi mai târziu în capitolele 4 şi 5. Dimpotrivă, ei trebuiau să mărturisească clar, că ei erau duşmăniţi dintr-un motiv bine întemeiat şi au fost judecaţi de Dumnezeu prin aceste instrumente omeneşti ale lui Dumnezeu, şi anume din cauza păcatelor lor. Însă aici vorbeşte unul foarte personal, un bărbat, unul din popor, din acest popor vinovat, un bărbat care era nevinovat. El se face una cu poporul şi apoi poate spune: noi am păcătuit. Însă personal el poate spune: sunt nevinovat. Aceasta este foarte ciudat. Până acum n-am auzit aşa ceva în această carte. Este glasul rămăşiţei credincioase din timpul acela.
Am văzut deja ieri: cei nevinovaţi, care au rămas credincioşi lui Dumnezeu, care au respectat Legea Sa, au trebuit cu toate acestea să aibă parte de judecata şi de pieirea cetăţii. La fel va fi şi în viitor, în necazul cel mare, care va veni peste Ierusalim. Atunci şi rămăşiţa credincioasă va trebui să aibă parte de aceste lucruri îngrozitoare. Da, aşa cum vom vedea şi aici, ei vor trebui să sufere şi mai mult, căci ei vor suferi ca cei vinovaţi prin mâna vrăjmaşilor, a asupritorilor. Dar în afară de aceasta ei vor trebui să sufere şi din partea poporului vinovat, rău, răzvrătit. Vom vedea aici şi aceasta. Şi dacă în acest bărbat auzim rămăşiţa credincioasă – sau un glas care reprezintă această rămăşiţă credincioasă -, atunci gândurile noastre se îndreaptă în mod deosebit spre El, pe care L-am privit deja ieri, care în Duhul, aşa cum este prezentat în unii Psalmi, Se face una cu această rămăşiţă credincioasă. Glasul Lui devine glasul lor, glasul lor devine glasul Lui. Aşa cum în mulţi Psalmi uneori nu se poate diferenţia glasul Domnului, al lui Mesia, de glasul rămăşiţei credincioase – aşa de împletite sunt ele unul cu altul -, aşa este aceasta şi aici. Nu este mai întâi glasul lui Mesia, mai întâi este glasul rămăşiţei credincioase, dar glasul Lui se face una cu glasul lor. Dacă ţinem seama de detalii, aceasta va deveni mai clar. Auzim pe cei nevinovaţi din popor, auzim pe Cel nevinovat dintre ei: pe Domnul lor, pe Domnul nostru. De aceea acest capitol în mijlocul acestei cărţi este aşa de impresionant pentru noi.
Vers. 1-3
Plângerile 3.1-3: Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua mâniei Lui. El m-a condus şi m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină; cu adevărat, împotriva mea Şi-a tot întors mâna toată ziua.
Versetul 52, cum am spus, este o cheie, El suferă nevinovat şi cu toate acestea nuiaua mâniei lui Dumnezeu loveşte spatele Lui. Nevinovat. El m-a condus şi m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină. Ne gândim la cele trei ore de întuneric de la cruce. Numai – sau aşa cum spune adnotarea -: cu adevărat, împotriva mea Şi-a tot întors mâna toată ziua.
Vers. 4-6
Plângerile 3.4-6: El a făcut să-mi îmbătrânească şi carnea şi pielea; mi-a zdrobit oasele. El m-a luat cu asalt şi m-a înconjurat cu amărăciune şi chin. M-a pus să locuiesc în întuneric, ca pe cei morţi de demult.
Auzim foarte clar vorbirea din Psalmul 22 şi 69. El m-a luat cu asalt şi m-a înconjurat cu amărăciune şi chin. M-a pus să locuiesc în întuneric, ca pe cei morţi de demult, care au murit cu secole în urmă şi ale căror nume au fost demult uitate. Aşa sunt eu aici uitat şi în întuneric.
Vers. 7-9:
Plângerile 3.7-9: M-a îngrădit şi nu pot ieşi, mi-a îngreunat lanţurile. Chiar şi când chem şi strig după ajutor, El îmi împiedică rugăciunea. Mi-a îngrădit căile cu pietre cioplite, mi-a strâmbat cărările.
M-a îngrădit şi nu pot ieşi, mi-a îngreunat lanţurile. Aici auzim nu numai vorbirea din Psalmul 22 şi 69. Auzim şi vorbirea unuia ca Iov, pe care desigur nu-l putem compara cu toată cartea, pentru că acolo nu găsim tema că cel nevinovat suferă împreună cu cei vinovaţi. Însă desigur, că un nevinovat trebuie să suferă sub mânia lui Dumnezeu, fără să fie vinovat, ca aici omul acesta. De aceea auzim aici aproape aceleaşi expresii ca în Iov 19 şi Iov 30, ca să amintim unele exemple foarte clare. Chiar şi când chem şi strig după ajutor, El îmi împiedică rugăciunea {compară cu versetul 44}. Ea nu poate pătrunde la El, vom reveni la aceasta în versetul 44. Mi-a îngrădit căile cu pietre cioplite, mi-a strâmbat cărările {aceasta înseamnă, distrus din temelii}. Drumul lui este blocat, el nu mai poate înainta.
Vers. 10-13
Plângerile 3.10-13: El este pentru mine ca un urs la pândă, ca un leu în locuri ascunse. Mi-a abătut căile şi m-a sfâşiat; m-a pustiit. Şi-a încordat arcul şi m-a pus ca ţintă săgeţii. A înfipt săgeţile tolbei Lui în rărunchii mei.
El este pentru mine ca un urs la pândă, ca un leu în locuri ascunse. Când El vorbeşte în Psalmul 22 despre gura leului, atunci este vrăjmaşul, satan. Aici este Dumnezeu Însuşi, care a devenit faţă de el un leu, un animal de pradă şi l-a atacat. Mi-a abătut căile – aceasta înseamnă, i-a tăiat calea -, mi-a sfâşiat carnea, m-a pustiit. Şi-a încordat arcul şi m-a pus ca ţintă săgeţii. A înfipt săgeţile tolbei Lui în rărunchii mei (în ebraică este folosit un idiom, fiii).
Vers. 14
Plângerile 3.14: Am ajuns o bătaie de joc pentru tot poporul meu, şi cântecul lor toată ziua.
Şi acesta este un verset important pentru înţelegerea capitolului. Aici nu este ca în capitolul 1 şi 2, unde poporul se plânge de vrăjmaşi. Aceştia sunt acolo naţiunile, care au asediat cetatea şi apoi au distrus-o. Dar aici vorbeşte un nevinovat, care trebuie să sufere din pricina propriului popor. Am ajuns o bătaie de joc pentru tot poporul meu. Domnul Isus a suferit nu numai din partea lui Pilat şi a lui Irod. El a suferit din partea poporului Său, din partea lui Caiafa şi mai ales din partea poporului iudeu, care a strigat: Răstigneşte-L! – propriul Meu popor, întreg poporul Meu.
Vers. 15-18
Plângerile 3.15-18: M-a săturat de amărăciuni, m-a adăpat cu pelin, şi mi-a zdrobit dinţii cu pietre din prund; m-a acoperit cu cenuşă. Şi mi-ai alungat sufletul departe de pace; am uitat fericirea. Şi am zis: «S-a dus încrederea mea şi speranţa mea în Domnul!»
Punctul acesta îl avem de două ori în capitolul acesta. Prima parte şi ultima parte se aseamănă. Plângerea sfârşeşte cu deznădejde, apoi urmează o rugăciune şi rugăciunea aceasta aduce speranţă nouă. Dragi prieteni, aceasta este o învăţătură foarte importantă, foarte serioasă, dar şi foarte preţioasă pentru noi. Sub altă formă putem acum pune aceeaşi întrebare ca şi ieri seară: Ce facem noi cu plângerile noastre? Tocmai atunci când plângerile noastre ne duc aşa de departe – la acest punct al deznădejdii, când se ajunge aşa de departe, că se spune: speranţa mea în Domnul s-a pierdut. Atunci ai de făcut alegerea între două posibilităţi: Ori se spune: speranţa mea în Domnul a pierit, nu trebuie să mă mai rog. Şi aşa se ajunge la pieire. Şi aşa cu regret mulţi au uitat pe Dumnezeu prin suferinţele lor şi au decăzut de la El, au pierdut credinţa. Dar tocmai în punctul deznădejdii, poetul începe să se roage. Avem aceasta, aşa cum am spus, de două ori în acest capitol. Aici, versetul 18, el ajunge acest punct al deznădejdii şi apoi, versetele 19 şi 20, se roagă şi găseşte o nouă speranţă.
Vers. 19-20
Plângerile 3.19-20: Adu-ţi aminte de necazul meu şi de rătăcirea mea, de pelin şi amărăciune! Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele şi este abătut înăuntrul meu.
Dacă noi toţi putem lua cu noi acasă o învăţătură, atunci aceasta este valoarea rugăciunii. Tocmai în deznădejde. Dacă apoi se poate striga către Domnul: Adu-ţi aminte de necazul meu şi de rătăcirea mea, de pelin şi amărăciune! Şi el se gândeşte la aceasta. Aici nu este chiar aşa de clar, dar este acelaşi verb ca în versetul 20: Domnul ar trebui să-Şi amintească, dar el spune despre sine însuşi: Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele. El nu se poate gândi la altceva şi el spune Domnului, ca şi gândurile Lui să se umple cu suferinţa poetului. Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele şi este abătut înăuntrul meu.
Vers. 21-24
Plângerile 3.21-24: De aceasta îmi amintesc în inima mea, de aceea am speranţă: este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta! „Domnul este partea mea“, zice sufletul meu; de aceea Îl voi aştepta.
Aceasta vreau să-mi pun la inimă, vreau să sper aceasta, punct. Vedem noi diferenţa? Versetul 18: speranţa mea s-a dus, versetul 21: o rugăciune scurtă, numai o rugăciune scurtă are succesul acesta. De aceea vreau să sper. Şi după aceea urmează, apoi îşi aminteşte cu ce Dumnezeu are a face. Cât de mult ne putem ruşina uneori, când ajungem la un astfel de punct de deznădejde şi apoi prin rugăciune îţi aminteşti cine este de fapt Dumnezeu. Atunci te ruşinezi, că ai putut avea gânduri josnice despre Dumnezeu. Şi aşa spune profetul: este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. De ce nu a văzut el aceasta? Erau dispărute îndurările pentru un timp? Nu, speranţa lui dispăruse, şi de aceea ochii lui erau închişi. Şi un om poate ajunge aşa de departe, că el nu mai vede aceste bunătăţi, aceste îndurări. El vede numai suferinţele, el vede numai pieirea, aşa ca cetatea aici. El vede toate nevoile şi uită că îndurările şi bunătăţile Domnului sunt întotdeauna mai mari decât nevoile.
Îndurările Lui sunt în fiecare dimineaţă noi. Credincioşia Ta este mare! Dacă un om spune: mi-a pierit speranţa, prin aceasta el spune: Dumnezeu nu mai este credincios. Acum el este din nou treaz şi spune: Credincioşia Ta este mare! Dar ea trebuie văzută, trebuie să ai ochi deschişi, luminaţi, şi de aceea rugăciunea este aşa de importantă. Aceasta nu se învaţă într-o predică, aceasta se învaţă în linişte în trăirea cu Dumnezeu. Credincioşia Ta este mare. Domnul este partea mea, zice sufletul meu. Aşa cum s-a spus despre preoţi: Domnul este partea lor. Ei nu aveau nici o moştenire în ţară. Aici moştenirea dispăruse, a fost luată de vrăjmaşi.
Poetul se simte asemenea levitului şi preotului, care avea o singură moştenire, pe Domnul Însuşi. Domnul este partea mea, zice sufletul meu: de aceea voi spera în El. Pare să fie o repetare din versetul 21: De aceea am speranţă. Dar vedem noi diferenţa? Mică, dar foarte importantă: De aceea am speranţă, şi apoi în versetul 24: De aceea vreau să sper în El. Nu este vorba numai de faptul că noi primim din nou speranţă. Speranţa poate fi numai o emoţie, o stare sufletească. Speranţa: eşti iarăşi optimist. Nu, aici este vorba de un obiect, de un lucru pentru această speranţă. De aceea vreau să sper în El. Acum el a ajuns un pas mai departe.
Vers. 25-26
Plângerile 3.25-26: Domnul este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului.
Domnul, acum el ştie din nou, este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine să se aştepte în linişte. Chiar dacă nu ai nici o perspectivă, aşteaptă liniştit salvarea Domnului! Aceasta este greu: să aştepţi, să ai răbdare, să-L aştepţi, să speri în El.
Versetul 27
Plângerile 3.27: Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.
Acum vine un cuvânt pentru tinerii noştri, căci aici se spune: Este bine pentru om – şi desigur şi pentru femeie – ca el, ca ea să poarte un jug în tinereţea lui, în tinereţea ei. De ce spune poetul aceasta? Este el însuşi tânăr? Probabil. Dar nu acesta este sensul. Sensul este, că unii la vârstă înaintată au greutăţi cu jugul, deoarece ei nu l-au cunoscut în tinereţe. Despre ce este vorba aici este, că cel mai bine este să luăm cât mai devreme acest jug al aşteptării după Domnul, al nădăjduirii în El, jugul ascultării, al dăruirii. Dacă te-ai exersat în privinţa aceasta ca tânăr, ca tânără, mai târziu va fi mai uşor. Dacă noi răsfăţăm pe copiii noştri, ne uşurăm nouă şi lor situaţia. Nu, le-o facem nespus de grea. Să-ţi răsfeţi copiii este aproape o fărădelege. Înseamnă că pentru problemele din viaţa de mai târziu sunt crescuţi rău. Este bine dacă un om poartă jugul în tinereţea sa. Jugul aşteptării, nu simplu al ascultării de părinţi, ci ca ei să înveţe să asculte de Domnul. Aceasta trebuie învăţat devreme în viaţă.
Aici nu este jugul din primul capitol. Şi acesta este un jug. Aici este un jug dublu. Primul jug, este jugul fărădelegilor noastre. Şi cât de multe urmări avem parte uneori – capitolul 1 ne-a spus aceasta – prin aceea că toate fărădelegile noastre s-au împletit ca un jug, care apasă pe grumazul nostru. Apoi purtăm în viaţă jugul păcatelor noastre. Aici este un alt jug. Jugul pe care Domnul l-a pus asupra noastră. Jugul ascultării, al dăruirii, aşa că poţi aştepta până la sfârşit în suferinţe, în osteneli, în situaţii de necaz.
Ieremia era un tânăr, spune capitolul 1, atunci când el a fost chemat. Foarte tânăr. Era aşa de tânăr, că a zis: Doamne, cum pot eu să fiu folositor, eu sunt mult prea tânăr, ca să fac o lucrare. Dar Domnul l-a chemat tânăr. Şi în general este aşa: dacă un frate sau o soră este chemată de Domnul pentru o lucrare, o astfel de persoană a practicat-o în tinereţe, nu întotdeauna, dar în general. Sunt excepţii, când unii au venit mai târziu la credinţă. Însă deseori vedem că Domnul începe devreme, unele exemple le avem în Scriptură. Niciunul din tinerii de aici nu poate şti, dacă Domnul are pentru el o anumită lucrare. Dar dacă Domnul îţi pune pe inimă o povară deosebită, ca să-I slujeşti, atunci slujeşte-I cu credincioşie şi ascultare, aşa că probabil mai târziu Domnul îţi va pune un jug mai mare. Este bine dacă un om începe devreme să se obişnuiască cu jugul. Textul continuă.
Vers. 28-33
Plângerile 3.28-33: să stea singur şi să tacă, pentru că El l-a pus asupra lui. Să-şi pună gura în ţărână; poate este vreo speranţă. Să-şi dea obrazul celui care îl loveşte, să se sature de batjocură. Pentru că Domnul nu va respinge pentru totdeauna; iar dacă întristează, El va avea milă, după mulţimea îndurărilor Sale. Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor.
El nu trebuie să protesteze. Vine de la El. El nu ar trebui să se plângă. Să-şi pună gura în ţărână. Aşa de smerit să fie înaintea Lui. Probabil este speranţă. Să-şi dea obrazul celui care îl loveşte, să fie săturat cu ocară. Este jugul suferinţei, al necazului, al încercării. Eşti pus la probă devreme, pentru ca mai târziu să fi folositor pentru El. Însă Domnul face aceasta nu pentru a chinui. Domnul nu respinge pentru totdeauna; ci El Se îndură după mulţimea îndurărilor Sale de acela pe acela pe care l-a întristat.
Vers. 34-36
Plângerile 3.34-36: Să zdrobească omul sub picioarele lui pe toţi cei încătuşaţi ai pământului, să abată dreptul unui om înaintea feţei Celui Preaînalt, să nedreptăţească pe un om în cauza lui – nu vede Domnul?
Că sunt călcaţi sub picioarele lui toţi captivii pământului, că dreptul unui om este îndepărtat dinaintea feţei Celui Preaînalt, că omul este nedreptăţit în cauza lui, liniuţă – Nu vede Domnul? Aceasta ar trebui citit mai întâi. Să nu vadă Domnul că toţi captivii pământului sunt călcaţi sub picioarele lui? Că pretutindeni pe pământul acesta, nu numai în Ierusalim, nu numai în timpul acela, ci şi în timpurile noastre se face aşa multă nedreptate: să nu vadă Domnul aceasta? Şi în cele din urmă să salveze pe ai Săi din acest necaz? El este Cel care știe aceasta.
Vers. 37-38
Plângerile 3.37-38: Cine este acela care zice ceva şi se împlineşte fără ca să fi poruncit Domnul? Nu ies din gura Celui Preaînalt nenorocirea şi binele?
Acesta este un cuvânt pe care noi îl citim în Psalmul 33 cu referire la creație. Dumnezeu a făcut toate numai prin cuvântul Său. Aici este altceva. Nu creaţia, ci întreţinerea, guvernul lumii acesteia. Isaia 45 şi Amos 3 ne spun acelaşi lucru, pe care îl găsim aici. Şi aceasta ne spune, că noi trebuie să luăm toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu. Ambele pasaje spun că nu este nici o nenorocire, pe care noi nu ar trebui s-o primim din mâna Domnului, aşa cum şi Iov a făcut aceasta. Să luăm noi binele din mâna lui Dumnezeu, şi răul nu? El are mâna Lui în acesta. Aici vorbeşte un om credincios, care într-adevăr se plânge de toată nenorocirea lui, dar care ştie: mâna lui Dumnezeu este în ele. Şi aceasta mângâie. Nu am avut parte de ea de la un străin; este Dumnezeu Cel care a rânduit-o pentru noi.
Versetul 39
Plângerile 3.39: De ce să se plângă un om care trăieşte, un om, pentru pedeapsa păcatelor lui?
De ce să se plângă un om care trăieşte? Aceasta înseamnă omul în viaţa lui pe pământul acesta. Să se plângă el? Dacă se plânge de soarta lui, de viaţa lui, atunci înseamnă – acesta este sensul acestui verset – că Îl acuză pe Dumnezeu. Atunci se spune prin aceasta: Dumnezeule, Tu nu ai făcut bine în viaţa mea! Plângere înseamnă că Dumnezeu a greşit. Dacă trebuie să te plângi, atunci este numai un subiect pentru plângere şi acesta este: fiecare, traduc eu, să se plângă de păcatele lui. Atunci poţi să te plângi. Plânge-te de tine însuţi, dar nu de împrejurările tale, căci în cele din urmă aceasta înseamnă că te plângi de Dumnezeu. De aceasta trebuie să-ţi aminteşti corect. Şi în momentul în care el spune: fiecare dintre noi, este şi el inclus, însă acum el vorbeşte poporului. Acesta ar trebui să se plângă de păcatele lui. Apoi el include şi pe alţii.
Vers. 40-42
Plângerile 3.40-42: Să ne cercetăm căile noastre şi să le încercăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm inima cu mâinile spre Dumnezeu în ceruri: Am păcătuit şi ne-am răzvrătit; Tu n-ai iertat!
Şi astfel găsim aici, în versetele de la 40 la 47, un apel adresat poporului întreg, ca să se plângă: mai întâi înaintea lui Dumnezeu, aceasta este foarte important; cine se plânge, să se plângă înaintea lui Dumnezeu. Şi, în al doilea rând, cu privire la ce să se plângă. Plânge-te pe tine însuţi, plânge-te de păcatele tale. Să ne verificăm şi să ne cercetăm – acum nu mai este „eu” – căile noastre, şi să ne întoarcem la Domnul! Să ne înălţăm inimile împreună cu mâinile spre Dumnezeu în cer! Noi, noi am decăzut şi am fost răzvrătiţi. Şi după apelul scurt el se adresează în plural – ca şi cum el ar vorbi în numele întregului popor -, lui Dumnezeu şi spune: Tu n-ai iertat. Aceasta înseamnă: după ce noi am fost aşa de răzvrătiţi, Tu ai trimis pedeapsa Ta.
Versetul 43
Plângerile 3.43: Te-ai învelit cu mânia şi ne-ai urmărit; ai omorât, n-ai cruţat.
În cetate au fost mulţi omorâţi.
Versetul 44
Plângerile 3.44: Te-ai învelit cu un nor, ca rugăciunea să nu străbată până la Tine.
Am văzut mai înainte, în capitolul 2, că El a învăluit Sionul într-un nor. Acum este aşa, că El Însuşi S-a învăluit într-un nor, aşa de nepătruns, că nici o rugăciune nu pătrunde. Am văzut aceasta deja în versetul 8; aşa îmi împiedică El rugăciunea.
Vers. 45-47
Plângerile 3.45-47: Ne-ai făcut gunoi şi lepădătură în mijlocul popoarelor. Toţi vrăjmaşii noştri şi-au deschis larg gura împotriva noastră. Frica şi groapa au venit peste noi, pustiirea şi ruina.
Acum plângerea nu mai are caracter de rugăciune, dar este totuşi o plângere comună. Toţi vrăjmaşii noştri şi-au deschis gura împotriva noastră. Frica şi groapa au venit peste noi, pustiirea şi ruina. Apoi, după acest scurt pasaj, în care se vorbeşte la plural – în general, şi apoi în mod deosebit lui Dumnezeu -, profetul sau poetul vorbeşte din nou în forma eu.
Avem de fapt o repetare scurtă. Plângere până la deznădejde, în momentul deznădejdii – rugăciunea, prin rugăciune – speranţă nouă, certitudine nouă cu privire la Dumnezeu. Plângerea arată în felul următor:
Versetul 48
Plângerile 3.48: Ochiul meu face să curgă râuri de apă din cauza ruinei fiicei poporului meu.
Vedem aici că aceasta nu este o simplă repetare a plângerii. În prima parte s-a plâns cu privire la sine însuşi. Aici se plânge cu privire la starea poporului întreg.
Vers. 49-50
Plângerile 3.49-50: Ochiul meu varsă lacrimi şi nu încetează, n-are odihnă, până când Domnul Se va uita şi va vedea din ceruri.
S-ar putea crede că mai este încă speranţă; dar nu este sigur dacă Domnul va face aceasta. Vom vedea imediat că este mult mai mult decât deznădejde.
Versetul 51
Plângerile 3.51: Ochiul meu îmi mâhneşte sufletul din cauza tuturor fiicelor cetăţii mele.
De fapt aceasta este singura afirmaţie aici cu privire la cetate, prin care ştim că realmente este vorba de pieirea cetăţii, a Ierusalimului. Dacă nu am avea aceste două cuvinte, atunci această poezie ar fi putut sta în altă parte în Biblie. Numai prin aceste două cuvinte ştim că este încă vorba de distrugerea Ierusalimului, „cetăţii mele”. Apoi el spune despre sine însuşi
Versetul 52
Plângerile 3.52: Cei care sunt vrăjmaşii mei fără temei m-au urmărit aprig ca pe o pasăre.
Am văzut cât de important este versetul acesta ca şi cheie pentru acest capitol. Ne arată că poetul însuşi este nevinovat. Este iarăşi aceeaşi vorbire ca în Psalmul 69, unde noi avem aceleaşi două cuvinte: fără temei. Domnul Isus le citează El Însuşi în Ioan 15 şi le aplică la Sine Însuşi. El putea spune cu adevărat: M-au batjocorit pe nedrept. Profetul spune: mi-au nimicit viaţa în groapă şi au aruncat cu pietre în mine. De fapt Ieremia a avut efectiv parte de aşa ceva, cum rezultă din capitolul 38 al cărţii sale. Aruncat într-o groapă, unde el realmente trebuia să se teamă că nu va mai trăi şi în care era cufundat în noroi. Apoi el a fost salvat de Ebed-Melec, sclavul etiopian.
Versetul 54
Plângerile 3.54: S-au vărsat ape peste capul meu. Am zis: „Sunt nimicit!“
Iarăşi momentul deznădejdii. Şi iarăşi este o chestiune, pe care o cunoaştem bine din Psalmi – de exemplu Psalmul 42 -, unde talazuri de ape au trecut şi peste capul lui Mesia, al Domnului Isus. Şi pentru a doua oară, dragi prieteni, avem această învăţătură. Dacă spui: Sunt pierdut!, nu spune prea repede. Adresează-te lui Dumnezeu.
Versetul 55
Plângerile 3.55: Eu am chemat Numele Tău, Doamne, din groapa cea adâncă.
Aici ne gândim nu numai la Psalmi, ne gândim aici în mod deosebit şi la Iona 2, unde Iona stă în pântecele peştelui şi de fapt rosteşte numai citate din Psalmi; dar face aceasta prin simţăminte proprii, cumpăniri proprii. Este o vorbire asemănătoare. Duhul rămăşiţei vorbeşte aici din groapă, din peşte, aşa cum Iona este o imagine a rămăşiţei, dar totodată şi o imagine a Domnului Isus, care strigă din groapă la Dumnezeu.
Vers. 56-57
Plângerile 3.56-57: Tu ai auzit glasul meu; nu-Ţi ascunde urechea la suspinul meu, la strigătul meu! Te-ai apropiat în ziua când Te-am chemat. Ai zis: „Nu te teme!“
El nu este pierdut. Ce răspunsuri minunate poate da o rugăciune scurtă! Aici el aude glasul lui Dumnezeu în timp ce se roagă: Nu te teme! După aceea el are îndrăzneala să se roage mai departe:
Vers. 58-60
Plângerile 3.58-60: Doamne, Tu ai apărat cauza sufletului meu; mi-ai răscumpărat viaţa. Doamne, Tu ai văzut nedreptatea care mi se face; judecă-mi cauza! Tu ai văzut toată răzbunarea lor, toate uneltirile lor împotriva mea,
Aceştia sunt vrăjmaşii lui, din afara poporului său sau chiar din poporul său, aşa cum am spus. Tu ai văzut toate atacurile lor îndreptate asupra mea. Doamne, Tu ai auzit batjocurile lor, toate atacurile lor împotriva mea,
Versetul 62
Plângerile 3.62: buzele celor care se ridică împotriva mea şi murmurul lor împotriva mea, toată ziua.
În versetul 50 el a vorbit pe jumătate lipsit de speranţă şi pe jumătate plin de speranţă: până când Domnul a privit din cer în jos. Acum este o rugăciune adresată direct Lui, ca în versetul 14:
Versetul 63
Plângerile 3.63: Priveşte când se aşează şi când se ridică ei; eu sunt cântecul lor!
Şi apoi, cum am spus – aici nu aşa de frumos ca la mijlocul capitolului -, dar totuşi capitolul sfârşeşte cu această rugăciune, cu o nouă certitudine.
Vers. 64-66
Plângerile 3.64-66: Dă-le o răsplată, Doamne, după fapta mâinilor lor. Dă-le o inimă îndărătnică, blestemul Tău să fie asupra lor! Urmăreşte-i cu mânie şi nimiceşte-i de sub cerurile Domnului.
În traducerea Elberfelder cu regret aici nu este foarte clar: eu aş traduce astfel: Doamne, Tu le vei răsplăti după fapta mâinilor lor. Tu le vei da orbirea inimii. Blestemul Tău va veni peste ei, Tu îi vei urmări în mânia Ta şi îi vei nimici de sub cer. – Timpul verbelor arată că este foarte probabil că aşa vrea să se spună. Şi apoi este la fel ca în capitolul anterior: nu numai rugăciune, este şi exprimarea certitudinii, aşa cum mai înainte el a exprimat certitudinea că îndurările lui Dumnezeu sunt mereu noi. Că nu trebuie să ne îndoim, el are aici o certitudine cu privire la vrăjmaşii lui. Dumnezeu nu va permite niciodată şi veşnic, ca aceşti vrăjmaşi să continue cu batjocurile lor. El va aduce şi judecata asupra lor.
Plângerile lui Ieremia (4)
Capitolul 4
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Plângerile 4
Voi spune ceva pe scurt şi despre următoarele două capitole. Capitolul 4 se aseamănă foarte mult cu capitolul 2 şi capitolul 5 cu capitolul 1, aşa că întreaga carte este simetrică: capitolul 2 şi capitolul 4, capitolul 1 şi capitolul 5 sunt în concordanţă. Aici capitolul începe iarăşi cu un „cum”, ca şi capitolul 1 şi 2: vai, cum! – expresie a durerii. Şi aici este, aşa cum se spune în adnotare: litera ebraică iniţială a fiecărui verset de două rânduri urmează în ordine alfabetică – ca în capitolul 1 şi 2. Deci ca şi în capitolul 1 şi 2, şi aici iarăşi 22 de versete. Diferenţa este numai că aici fiecare verset nu este din 3 rânduri, ci din două rânduri, aşa cum se poate uşor constata.
Doresc să împart capitolul în patru părţi. O plângere conduce la o mărturisire de păcate. O plângere nouă conduce iarăşi la o nouă mărturisire a păcatelor. Aceasta se repetă şi de aceea este şi mai impresionant. Dacă se doreşte să se plângă, plânge-te atunci înaintea Domnului, şi atunci vei descoperi, că poţi cel mai bine să te plângi de tine însuţi! Doresc cu plăcere să accentuez aceasta, pentru ca noi să luăm aceasta cu noi acasă ca învăţătură: plânge-te numai înaintea Lui; atunci vei observa că cel mai bine ai să te plângi de tine însuţi, şi nu de fraţi şi de surori, nu de colegi şi nu de împrejurările în care te afli, ci mai întâi de tine însuţi. Şi cine înţelege aceasta, acela nu poate să se plângă nicidecum mai bine. Plânge-te înaintea Lui! Acesta este mesajul simplu. Ca şi în capitolul 2 şi aici este o descriere a distrugerii cetăţii.
Versetul 1
Plângerile 4.1: Cum s-a întunecat aurul! Aurul cel mai curat s-a schimbat! Pietrele sfântului locaş sunt împrăştiate la capătul oricărei străzi!
S-ar putea interpreta în sensul adevărat al cuvântului cu privire la Locul sfânt, la Templu, care a fost pustiit. Dar poate fi înţeles şi simbolic, deoarece în versetul 2 copiii Sionului sunt comparaţi cu aurul:
Versetul 2
Plângerile 4.2: Fiii cei scumpi ai Sionului, cei comparaţi cu aurul fin, cum sunt socotiţi ca vasele de lut, lucrare a mâinilor olarului!
Aceasta nu mai trebuie cruţat, poate fi acceptat fireşte aşa cum s-a întâmplat.
Vers. 3-4
Plângerile 4.3-4: Chiar şi şacalii îşi apleacă ţâţele şi îşi alăptează puii; fiica poporului meu a ajuns nemiloasă ca struţii din pustiu. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii lui, din cauza setei. Pruncii cer pâine, nimeni nu le-o frânge.
Şi apoi iarăşi un cuvânt, pe care l-am avut aseară despre copii, despre sugari. Unul din lucrurile cele mai impresionante, din temele din această carte este soarta copiilor în timpul distrugerii, în timpul asedierii şi distrugerii Ierusalimului. Şacalii sunt mame mai bune decât erau mamele lui Iuda în timpul asedierii. Chiar şi şacalii îşi apleacă ţâţele şi îşi alăptează puii; fiica poporului meu a ajuns nemiloasă ca struţii din pustiu. Realmente, în Iov 39 citim, că struţii nu se îngrijesc aşa mult de puii lor. Ei îşi depun ouăle şi nu se mai interesează ce se va întâmpla după aceea cu ele. Au ajuns mamele în felul acesta? Cum trebuie înţeles aceasta? Deoarece mamele nu mai aveau hrană. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii lui, din cauza setei. Pruncii cer pâine, nimeni nu le-o frânge.
Versetul 5
Plângerile 4.5: Cei care se hrăneau cu mâncăruri alese sunt căzuţi pe străzi. Cei crescuţi pe purpură îmbrăţişează grămezile de gunoi.
Cei care se hrăneau cu mâncăruri alese sunt căzuţi pe străzi. Cei crescuţi pe purpură, aceştia sunt nu numai copiii, aceştia sunt oamenii bogaţi, care au locuit în lux; acum zac sau tradus mai bine, îmbrăţişează {ca în Iov 24.8} grămezile de gunoi. Aceasta conduce la prima mărturisire de păcate în versetul 6.
Versetul 6
Plângerile 4.6: Şi pedeapsa nelegiuirii fiicei poporului meu este mai mare decât păcatul Sodomei, care a fost nimicită într-o clipă, fără să fi pus cineva mâinile pe ea.
A avut loc direct de la Dumnezeu din cer; nu aşa cum au făcut babilonieni aici. Vedem aici că nu este numai o repetare a capitolului 2; dimpotrivă; aici merge mult mai profund. Aşa cum Scriptura niciodată nu oferă numai repetări. Ce este aici mai profund? Aici este nu numai descrisă o stare nenorocită. Aici starea este privită din punct de vedere moral. Aici sunt descoperite cauzele acestei stări nenorocite. Şi cauza este păcatul poporului, care a devenit mai mare decât păcatul Sodomei. Dacă ai ceva de deplâns, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva starea proprie este urmarea propriilor păcate. Aceasta este prezentat direct mai detaliat. Mai întâi continuă plângerea:
Versetul 7
Plângerile 4.7: Capii ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele, mai rumeni la trup decât rubinele, înfăţişarea lor era ca safirul.
Alb şi roşu, aşa cum se spune despre mire în Cântarea Cântărilor. Acestea sunt semne ale bunăstării, ale gloriei. Dar:
Versetul 8
Plângerile 4.8: Faţa lor este mai neagră decât funinginea, nu mai sunt recunoscuţi pe străzi. Pielea li s-a lipit de oase; s-a uscat, a ajuns ca lemnul.
Acestea sunt urmările foametei.
Versetul 9
Plângerile 4.9: Cei ucişi de sabie sunt mai bine decât cei ucişi de foame, pentru că aceştia se topesc, fiind străpunşi de lipsa roadelor câmpului.
Cei loviţi de sabie au parte de o moarte rapidă. Însă ceilalţi trebuie să mai trăiască şi apoi să moară treptat de foame. Ei se topesc fiind străpunşi de lipsa roadelor câmpului.
Versetul 10
Plângerile 4.10: Mâinile femeilor miloase au fiert pe copiii lor. Ei le-au fost mâncarea în dezastrul fiicei poporului meu!
Fiica Sionului este ori cetatea însăşi ori fiicele ei, femeile din cetate, ca aici mamele care erau aşa de disperate şi deznădăjduite de foame, că şi-au tăiat copiii şi i-au fiert. Îngrozitor! Aşa departe poate ajunge un om, atunci când el a ajuns jos, foarte jos. Şi această a doua plângere conduce la o mărturisire de păcate mult mai detaliată în versetele 11 până la 16.
Versetul 11
Plângerile 4.11: Domnul Şi-a satisfăcut furia, Şi-a vărsat aprinderea mâniei Sale şi a aprins un foc în Sion şi i-a mistuit temeliile.
Temeliile Sionului, ale cetăţii Ierusalim.
Versetul 12
Plângerile 4.12: Împăraţii pământului şi toţi locuitorii lumii n-au crezut că potrivnicul şi vrăjmaşul ar putea intra pe porţile Ierusalimului.
Nu pentru că Ierusalim era o cetate măreaţă, impresionantă; unele cetăţi erau mult mai mari şi mai tari. Însă împăraţii cunoşteau atotputernicia Dumnezeului lui Israel. Şi ei nu şi-ar fi putut închipui, că vrăjmaşii ar putea pătrunde în această cetate în teritoriul Domnului. Dar s-a petrecut. Şi motivele pentru aceasta ne sunt clare, şi vrăjmaşii ştiau aceasta foarte bine. Este din cauza păcatelor, nu numai ale poporului, ci ale conducătorilor poporului.
Versetul 13
Plângerile 4.13: Aceasta este din cauza păcatelor profeţilor săi, a nelegiuirilor preoţilor săi, care au vărsat sângele celor drepţi în mijlocul lui.
În cetate s-a făcut nedreptate. Ca să se îmbogăţească, au omorât pe cel drept.
Vers. 14-15
Plângerile 4.14-15: Ei rătăceau ca nişte orbi pe străzi, erau mânjiţi cu sânge, încât nimeni nu putea să se atingă de hainele lor. Ei strigau către ei: „Depărtaţi-vă, necuraţilor! Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, nu atingeţi!“… Când fugeau şi rătăceau, se spunea printre naţiuni: „Nu vor mai locui aici!“
Ei rătăceau ca nişte orbi pe străzi. Da, aşa a fost în timpul asedierii. Şi de ei era lipit sângele celor drepţi. Ei erau pătaţi cu sânge, aşa că nu se dorea atingerea hainelor lor. Trebuia să li se strige: „Depărtaţi-vă! Necuraţi!”, ca şi cum ar fi fost leproşi. „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, nu atingeţi!“ Când fugeau, rătăceau {compară cu Deuteronomul 28.65}; se spunea printre naţiuni: Ei nu trebuie să locuiască la noi! Când au vrut să emigreze, nici măcar babilonienii nu au vrut să-i aibă. Leproşi, necuraţi, alungaţi de toţi, aceştia erau aceia care odinioară erau conducătorii sfinţi, curaţi ai poporului.
Versetul 16
Plângerile 4.16: Faţa Domnului i-a împrăştiat, El nu Se va mai uita la ei. Ei n-au onorat faţa preoţilor şi n-au arătat bunăvoinţă faţă de bătrâni.
Poporul i-a alungat afară; vrăjmaşii nu voiau să-i primească; şi în mod foarte deosebit, Domnul i-a împrăştiat. El nu-i mai priveşte. Nu s-au mai respectat preoţii, bătrânilor nu li s-a arătat bunăvoinţă. Aşa se termină aici a doua mărturisire de credinţă, scuzaţi, mărturisirea de păcate, în care numai din partea poetului se exprimă credinţa. Drept urmare este o mărturisire de credinţă din partea poetului. Dacă se recunoaşte judecata în caracterul ei adevărat – sau se recunoaşte ca atare -, este o mărturisire de credinţă, dacă ea poate fi exprimată. Ceea ce urmează la sfârşitul acestui capitol sunt trei scene din timpul asedierii. Mai întâi în versetul 17 şi 18, ceva pe care l-am studiat vineri seara, când am studiat ultimele capitole din cartea 2 Împăraţi.
Versetul 17
Plângerile 4.17: Cât despre noi, ochii noştri lâncezesc după ajutorul nostru zadarnic. În vegherea noastră priveam spre o naţiune care nu putea să ne salveze.
Încă mai lâncezesc – aş traduce aici la forma trecut, căci se referă la asediere -, încă mai lâncezesc ochii noştri după ajutorul nostru zadarnic; în aşteptarea noastră aşteptam un popor care nu putea să salveze. Acesta era Egiptul. Astfel au privit ei deznădăjduiţi în sus. Pe când trebuiau să sufere în felul acesta, au stat pe ziduri şi au privit, dacă nu cumva va veni Egiptul, în loc să privească în sus spre cer. Cât de des oamenii au privit în zadar spre alţi oameni şi nu s-au gândit la Dumnezeu. Aşa s-au încrezut ei în Egipt. Şi Egiptul este numai un toiag din trestie, aşa cum a spus deja Isaia în timpul lui Ezechia; acolo era acelaşi lucru. Mereu te încrezi în prietenul fals, în care nu te poţi încrede. Este numai o trestie, care străpunge mâna.
Versetul 18
Plângerile 4.18: Ei ne pândeau paşii ca să nu umblăm pe străzile noastre. Sfârşitul nostru este aproape, zilele noastre s-au împlinit, pentru că sfârşitul nostru a venit.
Prietenii nu mai sunt; nu te poţi încrede în acest popor Egiptul; zilele noastre s-au împlinit; aceasta înseamnă: s-a ajuns la sfârşit, zilele sunt depline, judecata vine; a venit sfârşitul nostru. A doua scenă scurtă este în versetele 19 şi 20. Prima a fost la începutul asedierii; pe când ei sperau încă în Egipt. Versetele 19 şi 20 sunt la sfârşitul asedierii; şi pe aceasta am studiat-o vineri seara, când Zedechia la sfârşit a făcut o spărtură în zid şi apoi a evadat cu mai marii lui şi până la urmă au fost totuşi prinşi de babilonieni.
Vers. 19-20
Plângerile 4.19-20: Urmăritorii noştri erau mai iuţi decât vulturii cerurilor; ne-au fugărit pe munţi, ne-au pândit în pustiu. Suflarea nărilor noastre, unsul Domnului, a fost prins în gropile lor, el, despre care ziceam: „Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni!“
Uneori s-a considerat a fi aproape imposibil să se gândească aici la Zedechia. Dar cine ar putea vorbi astfel despre Zedechia: suflarea noastră de viaţă, unsul Domnului, vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. De aceea vechea tradiţie iudaică s-a gândit deja aici mai degrabă la Iosia. Mult mai devreme. Nu ştiu cum aceasta se potriveşte în asediere. Aici nu este vorba despre ce era Zedechia în persoana lui. Dacă David a spus despre Saul: este unsul Domului, atunci el nu vorbeşte despre persoana lui Saul, ci despre funcţia lui. Despre aceasta este vorba aici. Zedechia, oricine era el ca persoană, el era unsul Domnului, împăratul uns peste Iuda. Şi în această privinţă, privit din punctul de vedere al funcţiei sale, era speranţa, speranţa naturală, a poporului său, despre care poporul putea spune: Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. Şi după aceea ei au văzut cum împăratul a fugit şi cum după aceea el a fost prins; fiii lui au fost înjunghiaţi, lui i-au scos ochii şi l-au dus în captivitate. Suflarea lor de viaţă a fost tăiată.
Versetul 21
Plângerile 4.21: Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Edomului, care locuieşti în ţara Uţ! Va trece şi la tine potirul; te vei îmbăta şi te vei dezgoli.
A treia scenă scurtă, pe aceasta nu am găsit-o în 2 Împăraţi, dar o găsim în multe profeţii. Şi aceasta este, că Edom, poporul frate, priveşte şi cu bucurie răutăcioasă vede distrugerea Ierusalimului. Despre Edom se spune: Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Edomului – însă aceasta este spus în sens sarcastic, ironic -, locuitoare a ţării Uţ {Probabil o localitate situată în sud-estul Israelului în partea de nord-vest a pustiei Arabiei; compară cu Ieremia 25.20}! Şi la tine va veni paharul judecăţii; te vei îmbăta şi te vei dezgoli.
Versetul 22
Plângerile 4.22: Pedeapsa nelegiuirii tale s-a împlinit, fiică a Sionului, El nu te va mai deporta. El îţi va cerceta nelegiuirea, fiică a Edomului, îţi va da pe faţă păcatele.
Sionul i se spune printre altele, în versetul 22: Pedeapsa nelegiuirii tale s-a împlinit, fiică a Sionului, El nu te va mai deporta. – Aceasta este mângâiere pentru Sion, care a fost luat aşa în derâdere de Edom. Dumnezeu va pune capăt suferinţei tale. Dar apoi se spune iarăşi lui Edom: El îţi va cerceta nelegiuirea, fiică a Edomului, îţi va da pe faţă păcatele. De ce tocmai Edom? Probabil: este o tradiţie iudaică foarte veche, care acum poate fi luată în serios, că Edom a fost de fapt întotdeauna privit ca cel mai mare vrăjmaş, aşa cum găsim aceasta în Isaia 33 şi 34 şi 63, unde este descrisă judecata asupra Edomului în timpul din urmă, unde Edom stă de fapt ca cel mai mare vrăjmaş ca şi Imperiul Roman. Edom este Roma în literatura rabinică. Şi aşa va fi judecat Edom cândva (şi aici aceasta este prezentat profetic) şi Sionul va fi salvat
Plângerile lui Ieremia (5)
Capitolul 5
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Plângerile 5
Ajungem la ultima cântare; este de fapt o anexă. Aceasta o arată clar adnotarea: cântarea a cincea constă din versete de două rânduri, al căror număr corespunde numărului de litere al alfabetului. Aceasta înseamnă: şi aici găsim 22 de versete ca şi cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, însă de data aceasta versetele nu încep cu litere diferite în ordinea alfabetică. Prin aceasta Duhul Sfânt arată clar, că această ultimă cântare este de sine stătătoare, ca o anexă. Însă în acelaşi timp face parte din celelalte; ea închide cercul, în care noi suntem aici de fapt înapoi în primul capitol. Dar care este diferenţa? În capitolul 1 avem starea după distrugerea Ierusalimului, în timp ce în capitolul 2 avem descrierea distrugerii însăşi. La fel a fost şi în capitolul 4, distrugerea, asedierea, descrierea distrugerii însăşi şi apoi în capitolul 5 avem încă o dată starea nenorocită după distrugere. Parţial probabil destul de târziu, câteva decenii după distrugere, căci în versetul 3 citim: Suntem orfani şi fără tată. Taţii au fost omorâţi în timpul distrugerii sau au fost duşi în captivitate, şi copiii de atunci au devenit între timp oameni mari. Aşa se poate citi. În orice caz se descrie starea nenorocită din ţară, în care au rămas puţini tineri – ei trebuiau să reziste acolo în împrejurările cele mai îngrozitoare. Capitolul începe cu o rugăciune scurtă, versetul 1; apoi o plângere mai lungă până la versetul 18 inclusiv şi se încheie cu o rugăciune. Aceasta este util, că această carte se sfârşeşte cu un ultim cuvânt adresat lui Dumnezeu Însuşi.
Versetul 1
Plângerile 5.1: Adu-Ţi aminte, Doamne, ce a venit peste noi! Priveşte şi vezi batjocorirea noastră!
Şi versetele de la 2 la 18 ar putea fi privite ca rugăciune, însă aici niciodată Dumnezeu nu mai este apelat. Dar într-un anumit sens ar putea fi o enumerare a împrejurărilor nenorocite şi în acest caz întreg capitolul ar fi de fapt o rugăciune de încheiere mare.
Versetul 2
Plângerile 5.2: Moştenirea noastră s-a întors la străini, casele noastre la cei din alte ţări.
Naţiuni străine au cucerit ţara.
Versetul 3
Plângerile 5.3: Suntem orfani şi fără tată; mamele noastre sunt ca nişte văduve.
Nu văduve cu adevărat, căci taţii erau duşi în captivitate.
Versetul 4
Plângerile 5.4: Apa noastră trebuie s-o bem pe bani. Lemnul nostru ne revine cu un preţ.
Ceea ce odinioară puteau să procure gratis precum şi lemnul, trebuia acum plătit scump: lemnul nostru ne revine cu un preţ. O putere de ocupaţie, o armată de ocupaţie stăpânea peste ei.
Versetul 5
Plângerile 5.5: Urmăritorii noştri sunt la gâtul nostru. Suntem obosiţi şi n-avem odihnă.
Urmăritorii noştri sunt la gâtul nostru. Ei ne pândesc permanent, se spune, ei sunt permanent o ameninţare pentru noi. Noi obosim, nu ne dau deloc pace. Ei încă privesc pe orizontală după ajutor. Aceasta pare să fie înfipt adânc în noi. Foarte greu putem învăţa.
Versetul 6
Plângerile 5.6: Am dat mâna Egiptului şi Asiriei, ca să ne săturăm cu pâine.
La stânga şi la dreapta, spre sud-vest, în direcţia Egipt, spre nord-est, direcţia Asur, Asiria, ne întindem mâna {aceasta înseamnă, ne supunem sau ne întindem mâna după ajutor}. De fapt Asur era deja demult cucerit. Dar în Ezra 6, în mod ciudat, împăratul Persiei este încă numit împăratul lui Asur, Asiriei. Asiria era un imperiu foarte puternic, foarte impresionant, şi această Asirie a devenit o parte a Imperiului Persan, şi de asemenea a Imperiului Babilonian. Drept urmare împăraţii Babiloniei şi mai târziu ai Persiei erau în adevăratul sens al cuvântului şi împăraţii lui Asur, ai Asiriei. Deci ei îşi întindeau mâna spre Egipt, spre Asiria, ca să fie săturaţi cu pâine. După aceea în versetul 7 este o afirmaţie importantă legată cu versetul 16.
Versetul 7
Plângerile 5.7: Părinţii noştri au păcătuit, nu mai sunt, şi noi am purtat nelegiuirile lor.
Plângerile 5.16: Cununa capului nostru a căzut. Vai de noi, pentru că am păcătuit!
Le tratez pe ambele. Versetul 7: Părinţii noştri au păcătuit, nu mai sunt, şi noi am purtat nelegiuirile lor. Dacă nu am avea versetul 16, atunci aici ar fi un adevăr în sine însuşi, dar unul incomplet. Adevărul este, că toată această nenorocire sunt urmarea păcatelor părinţilor.
Aceasta este şi pentru noi aşa. Starea, în care se află creştinătatea astăzi, nu am pricinuit-o noi direct; aceasta au făcut-o părinţii noştri, străbunicii noştri. Aceasta a început deja la sfârşitul primului secol. Şi cu toate acestea ea a continuat pe parcursul secolelor. Istoria creştinătăţii a trăit şi punctele ei culminante, dar după aceea s-a mers iarăşi în jos. Părinţii noştri au făcut aceasta. Aşa cum este starea astăzi, noi purtăm nelegiuirile – aşa cum se spune aici. Este un adevăr, dar, prieteni dragi, un adevăr pe jumătate. Ar fi prea ieftin şi prea unilateral, să spui: aceasta au făcut-o ei. De aceea citesc imediat versetul 16: Cununa capului nostru, onoarea noastră, mândria noastră, a căzut. – Tot ce dă demnitate unui popor. Vai de noi, pentru că am păcătuit! Dacă am avea numai versetul 16, aceasta ar fi o mărturisire frumoasă – dar de asemenea un adevăr pe jumătate. Nenorocirea în care trăiau aceşti oameni nu au pricinuit-o ei înşişi. Desigur, nu, dacă este o generaţie crescută, care au făcut aceasta numai pe când erau copii. Aceasta au făcut-o taţii. S-ar putea atunci spune: noi am păcătuit, dar mai întâi, spus foarte deschis, toate acestea erau provocate prin păcatele taţilor. Şi cu toate acestea şi aici este adevărat. Dacă ne gândim la starea creştinătăţii astăzi, atunci spunem nu numai: aceasta a început deja cu 1900 de ani în urmă; atunci spunem: şi noi am păcătuit. Şi aceasta nu numai ca afirmaţie evlavioasă, căci toate comunităţile de credinţă, care sunt reprezentate astăzi aici, ar trebui să mărturisească aceasta. Noi trebuie să spunem în numele comunităţii noastre de credinţă, căreia îi aparţinem; noi, noi ne-am dat contribuţia noastră la starea generală în care se află creştinătatea! Noi nu suntem mai buni! Noi nu am contribuit cu lucruri mai înalte şi mai bune, noi nu suntem mai spirituali, noi nu suntem mai devotaţi, noi nu suntem mai credincioşi decât ceilalţi. Şi astfel aceste două versete se potrivesc foarte bine împreună. Ele constituie cele două laturi ale unui întreg. Împreună ne dau adevărul deplin asupra cauzelor stării noastre.
Versetul 8
Plângerile 5.8: Robii stăpânesc peste noi; nu este cine să ne scape din mâna lor.
Da, împăratul Babiloniei era departe în ţara sa. Erau administratorii lui, care erau în ţară – robii acestui împărat -, care domneau peste ei. Nu este nimeni care să ne smulgă din mâna lor. Uneori robii sunt mult mai răi decât şeful suprem, decât împăratul însuşi.
Versetul 9
Plângerile 5.9: Ne câştigăm pâinea cu riscul vieţii noastre, din cauza sabiei pustiului.
Ce să se ia? Aproape că nu mai ai curajul să ieşi din casă din cauza sabiei pustiului. În pustie locuiesc locuitorii pustiei, beduinii. Sabia lor este puternică, şi mica grămăjoară, rămasă în ţară, este slabă. Uneori ei nu au curajul să părăsească casa din cauza sabiei beduinilor.
Versetul 11
Plângerile 5.11: Au înjosit femeile în Sion, fecioarele în cetăţile lui Iuda.
Nu ştiu de ce traducerea Elberfelder traduce acum folosind timpul trecut. Ca şi cum ar vrea să se spună, că aceasta s-ar putea referi numai la asediere; dar nu este aşa. Şi după asediere, ştim, forţele de ocupaţie au făcut deseori astfel de lucruri, până în secolul nostru. S-ar putea traduce şi aşa: ei au violat femeile, femeile din Sion, fecioarele din cetăţile lui Iuda.
Versetul 12
Plângerile 5.12: Căpeteniile au fost spânzurate de mâna lor. Feţele bătrânilor n-au fost onorate,
Nu se interesează dacă aceştia sunt cei cu vază din popor; erau numai câţiva rămaşi în urmă; cei mai mulţi erau în Babilon; dar nu se purta grijă dacă mai erau dintre cei cu vază – aşa cum era Ghedalia. Nici bătrânii nu erau respectaţi.
Vers. 13-15
Plângerile 5.13-15: tinerii au purtat piatra de moară şi băieţii s-au poticnit sub lemne. Bătrânii au încetat să mai fie la poartă, tinerii la cântarea lor. A încetat bucuria inimii noastre; jocul nostru s-a prefăcut în jale.
Întreaga viaţă socială a fost distrusă. Bătrânii nu mai vin laolaltă în porţile cetăţii, ca să discute unul cu altul despre starea de lucruri. Totul a fost distrus. Nici veselia, aşa cum era în muzică, nu mai era; tinerii au rămas departe de instrumentele cu coarde ale lor. Bucuria inimilor noastre a încetat, jocul nostru s-a transformat în jale.
Vers. 16-18
Plângerile 5.16-18: Cununa capului nostru a căzut. Vai de noi, pentru că am păcătuit! De aceea ne este descurajată inima, de aceea ni s-au întunecat ochii, pentru muntele Sionului care este pustiit; vulpile se plimbă pe el.
De aceea – însă „de aceea” nu se referă la versetul 16 -, iarăşi stau două puncte la sfârşitul versetului 17. Acest „de aceea” anticipează. De aceea ne este descurajată inima, din pricina acestor lucruri ochii noştri s-au întunecat. Şi după aceea urmează: din pricina muntelui Sionului, care este pustiit. Ce privelişte îngrozitoare trebuie să fi fost aceasta, dacă ca iudeu ţi-ai iubit ţara, cetatea! Gândesc că pentru germani era îngrozitor să vadă Berlinul la sfârşitul războiului sau să vadă Dresden. Dar acestea nu erau încă cetăţile lui Dumnezeu, minunata Sfântă a Sfintelor de aur a lui Dumnezeu nu stătea în ele. Pentru iudei era mult mai rău, să vadă cetatea total distrusă, să vadă Sfânta Sfintelor în dărâmături. Pentru ei era mult mai rău să vadă cum s-a sfârşit cu serviciul divin; preoţii şi profeţii, nu mai era niciunul; palatul împărătesc distrus; nici un împărat, totul, totul terminat. După starea de lucruri nu se putea imagina o perioadă mai îngrozitoare în istoria lui Israel în Vechiul Testament. Din pricina muntelui Sionului, care era pustiit; vulpile se plimbau pe el. Specific pentru ce se întâmplă când un loc a devenit total pustiu. Nici un om nu mai vine acolo. Vulpile au curajul să vină acolo.
Versetul 19
Plângerile 5.19: Doamne, Tu împărăţeşti pentru totdeauna, tronul Tău este din generaţie în generaţie.
Şi apoi, realmente, la sfârşit o rugăciune de încheiere. Probabil suntem dezamăgiţi cumva de o astfel de rugăciune, dar am spus la începutul acestei cărţi: Dumnezeu nu ajunge să ia cuvântul în această carte. Numai o singură dată, în capitolul 3, El este citat, nu, da, capitolul 3 versetul 57, El vorbeşte acolo: Nu te teme! Aceasta ar fi probabil singura excepţie, însă ea este în gura profetului, că el simte în sufletul lui răspunsul Domnului. Dar cartea se termină cu o rugăciune. Nu foarte deznădăjduit – este o rugăciune a speranţei. Şi ceea ce mă impresionează mult deseori: este încă rugăciunea fiecărui iudeu ortodox [= drept credincios]. Ei încă se plâng, ei au reconstruit cetatea Ierusalim. Dar iudeul credincios, care ţine cu tărie la Scriptură, se plânge mereu. De aceea acolo este şi un zid al plângerii, deoarece Templul nu este încă construit.
Noi ştim, şi ei de asemenea ştiu: în Zaharia 6 şi în Ezechiel 40: El va veni, El va face, El va reconstrui Templul Său. Şi între timp ei pot numai să strige către Dumnezeu. Chiar dacă se ştie că Dumnezeu va face, cu toate acestea strigi către El, te rogi. Doamne, Tu împărăţeşti pentru totdeauna, tronul Tău este din generaţie în generaţie. De ce acest cuvânt? Este un cuvânt al mângâierii, un cuvânt al încrederii. El vede Ierusalimul, locuinţa lui Dumnezeu a fost distrusă. Dumnezeu nu mai locuieşte acolo.
Dar, vorbind omeneşte, a fost desfiinţat Dumnezeu? Dacă locuinţa Lui a fost distrusă, nu mai poate atunci să existe Dumnezeu? Aceasta ar fi o gândire păgână. Ei gândesc aşa de naiv despre dumnezei. Şi după aceea ochii poporului credincios se îndreaptă de la această grămadă de dărâmături în sus spre cer. Şi Duhul Sfânt vorbeşte în această rămăşiţă credincioasă: locuinţa Ta aici pe pământ este distrusă, Doamne. Dar Tu împărăţeşti acolo sus în veşnicie din generaţie în generaţie. Tronul Tău în cer nu este distrus. Tronul Său în cer nu poate niciodată, absolut niciodată fi transformat într-o grămadă de dărâmături. Credinţa ştie aceasta. Şi orice s-ar petrece în creştinătate, niciodată nu poate atinge tronul lui Dumnezeu şi să-l facă să se clatine, imposibil! Credinţa ştie: tronul lui Dumnezeu, unde Îl ştim pe Domnul Isus la dreapta lui Dumnezeu, tronul acesta nu se va putea clătina în veac.
Versetul 20
Plângerile 5.20: De ce ne uiţi pentru totdeauna şi ne părăseşti atât de mult timp?
Să facă Dumnezeu aşa ceva?
Versetul 21
Plângerile 5.21: Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce; înnoieşte-ne zilele ca mai înainte!
În sens dublu, aşa cum spune Deuteronomul 30. Adun-ne şi fizic, în sensul adevărat al cuvântului, trupeşte înapoi în ţara noastră; construieşte Templul Tău! Ştim, că Domnul Isus o va face. El va reclădi cetatea; El va restabili poporul Său în ţara lor. Dar în al doilea rând: Adu-ne înapoi! – se spune în mod deosebit: schimbă-ne inimile! Dă-ne această inimă nouă din Ezechiel 36, unde Dumnezeu spune, că El voia să stropească apă curată peste ei! Aşa va face El la începutul Împărăţiei. „Şi ne vom întoarce; înnoieşte-ne zilele ca mai înainte!” O rugăciune impresionantă. Dacă ştim că Dumnezeu Însuşi la crucea de pe Golgota Şi-a creat o bază minunată prin Domnul Isus, prin lucrarea Sa, ca să realizeze aceasta conform planurilor Sale. El va da odată un răspuns minunat la această rugăciune prin venirea Domnului Isus.
Versetul 22
Plângerile 5.22: Sau ne-ai respins cu totul? Te-ai mâniat pe noi foarte mult?
Aceasta este ca în versetul 20. În sinagogă – mi s-a spus -, în ziua a 9-a a lunii a 5-a, aceasta este ziua de doliu după distrugerea celor două Temple, se citeşte întotdeauna această carte. Însă atunci se obişnuieşte ca după versetul 22 să se mai citească încă o dată versetul 21. Nu ştiu, dacă eu ar trebui să fac aceasta. Duhul Sfânt a călăuzit aşa fel, ca această carte să se termine cu versetul 22. Probabil că noi am fi dorit mai bine să avem versetul 21 la sfârşit. Probabil ar trebui să lăsăm versetul 22 la sfârşit, ca să ne spunem nouă înşine: speranţa noastră are o bază bună, însă noi înşine rămânem oameni slabi. Mici, neînsemnaţi, care foarte uşor se pot îndoi şi foarte uşor ne putem exprima în felul următor: Sau ne-ai respins cu totul? Te-ai mâniat pe noi foarte mult? Adevărată deznădejde nu este: este şi rămâne speranţă. Căci în acest verset sună şi următoarea certitudine: Doamne, nu ar fi posibil, ca tu să ne respingi definitiv! Şi în acest ultim verset sună speranţa. Aş spune chiar: ea se aude ca o speranţă deznădăjduită – dar aceasta este o contradicţie. Uneori sufletele noastre trăiesc în felul acesta. Doamne, cât timp încă, a spus Moise în Psalmul 90, şi multe suflete au zis la fel pe parcursul secolelor. Şi de asemenea şi noi spunem, dacă ne gândim la venirea Domnului, la mântuirea noastră, noi, noi care ne scurgem într-acolo prin necazurile noastre. Şi noi spunem: Doamne, cât timp încă? Vino cât mai repede, Doamne Isuse!
Sugestii de lectură – Idolii din preajma amvonului

Există multe meserii care fascinează, iar una dintre ele este cea dedicată predicării…
IDOLII DIN PREAJMA AMVONULUI, de Derek Tidball, Editura Casa Cărții, Oradea, 2016…
Derek Tidball a fost 12 ani rector al London School of Theology, iar în prezent predă la Spurgeon’s College în Londra. Este pastor baptist cu o experiență îndelungată atât în pastorație cât și în administrația bisericii. A scris numeroase cărți, multe din ele traduse în numeroase limbi, printre care amintim : Ministry of the Book, Skillful Shepherds, Builders and Fools, The Message of Holiness.
Ca unul care a strâns experiență din propria slujire cât și din instruirea viitorilor pastori, Derek Tidball abordează o temă spinoasă dar atât de importantă cum este cea a riscurilor pentru propriul suflet care îi confruntă pe slujitorii amvoanelor.
Cu perspicacitate și înțelepciune, Derek Tidball inventariază o listă de idoli la care predicatorii sunt deosebit de vulnerabili, încadrându-i în patru categrii: idolii sinelui, idolii veacului, idolii slujbei de predicare și idolii lucrării. Obiectivul său nu este să condamne – căci misiunea sa e deja destul de primejdioasă și așa – ci să pună în gardă și să ne ajute asrfel să evităm acele lucruri care, chiar dacă sunt bune în sine, devin idolatrae, deposedându-l pe Dumnezeu de tronul care Îi revine de drept și în exclusivitate. Predicarea noastră ar trebu să fie o jertfă desăvârșită adusă singurului Dumnezeu viu și adevărat.
„Derek Tidball are iarăși dreptate. Într-o manieră creativă, el se ocupă de riscul potențial ca predicarea să devină un idol pentru predicator, insistând mai ales pe modul în care amvonul poate fi deturnat pentru a consolida autoritatea și popularitatea predicatorului și dovedește că alunecarea în această ispită reprezintă, de fapt, o formă de idolatrie…Cartea merită cântărită cu atenție.” – Kenneth L. Swetland, Gordon-Conwell Theological Seminary.
Spune autorul despre cartea pe care s-a încumetat să o scrie: „Predicatori. Idoli. Nici vorbă ! Aceste cuvinte nu se potrivesc unul lângă altul după cum un om de zăpadă nu își are locul într-o saună.Sau poate că totuși se potrivesc ?[…] Chiar dacă nici un predicator de azi nu s-ar închina unei imagini propriu-zise, există forme mai subtile de idolatrie care pot fi dovedite ca fiind ispite.Mesagerii lui Dumnezeu sunt în mod special vulnerabili față de idolatria ce reprezintă o distorsionare a unui lucru bun în sine. Toți conducătorii creștini cunosc modul în care slujirea pe care o oferă lui Dumnezeu poate deveni scopul în sine al vieții lor, îndepărtându-L chiar pe Dumnezeu din lucrare. Sinceritatea ar trebui să ne oblige pe mulți dintre noi să recunoaștem că uneori „slujirea” și „lucrarea” sunt motivul existenței noastre. Identitatea ne-o găsim mai degrabă în „serviciile” pe care le oferim, decât în vreo relație autentică cu Dumnezeul cel viu. Este posibil să continuăm să funcționăm prin elementele slujirii, iar în aparență să fin chiar foarte eficienți, mult timp după ce relația a murit.”(p.13-16).
Cartea este construită din patru părți:
- Idolii sinelui;
- Idolii veacului;
- Idolii slujbei de predicare;
- Idolii lucrării.
Se încheie cu un epilog și un index de referințe biblice.
Cartea este utilă oricui slujește într-un fel sau altul în lucrarea lui Dumnezeu,pastor sau laic, și prin natura slujirii trebuie să se expună ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.
Lectură utilă..și cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă…
- Un studiu atent al zeităților care ne conduc azi viețile și soluția biblică pentru a ieși de sub dictatura lor.
Dacă zeii vremii noastre nu sunt zeități cosmice cu nume stranii? Dacă ei își asumă identități atât de banale, încât nu mai reușim să îi recunoaştem drept zei? Dacă „îngenuncherea” și „închinarea” înaintea lor au drept obiect imaginația noastră, sau portofelul, sau motoarele de căutare, sau calendarul?
Dacă ți-aș spune că orice păcat cu care te lupți, orice descurajare care te macină și sentimentul lipsei de scop de care nu scapi sunt, toate, cauzate de idolatrie? (din Introducere)
Cuprins
Prolog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .13
Partea I: Războiul zeilor
1. Idolatria este problema. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19
2. Câmpul de bătălie al zeilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33
3. Un Dumnezeu gelos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47
4. Chemarea tuturor zeilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .59
Partea a II-a: Templul plăcerii
5. Zeul mâncării. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .83
6. Zeul sexului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .99
7. Zeul divertismentului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .117
Partea a III-a: Templul puterii
8 Zeul succesului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .135
9. Zeul banilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .155
10. Zeul realizărilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .173
Partea a IV-a: Templul iubirii
11. Zeul romantismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .195
12. Zeul familiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .213
13. Zeul eului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .233
Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .245
Pastor: Mulţi creştini se închină la idoli, fără să ştie
Kylie Idleman, pastor şi autor al cărţilor Not a Fan şi Gods at War: Defeating the Idols That Battle for Your Heart, examinează problema idolatriei dintr-o perspectivă modernă, cu care se confruntă creştinii în ziua de azi.
„Dacă ţi-aş spune că fiecare păcat cu care te chinui, fiecare descurajare pe care o simţi, chiar şi lipsa de scop în viaţă, sunt cauzate de idolatrie?”, scrie Idleman. Idolatria pare să fie o problemă primitivă, irelevantă în ziua de azi, dar conform lui Idleman, este problema numărul unu în Biblie şi ar trebui să ne preocupe mai mult.
Idleman dă pentru cititori o definiţie modernă a idolului: „ceva care ia locul lui Dumnezeu, ceva care devine un scop în sine, şi nu ceva de închinat în faţa tronului lui Dumnezeu,” citează Charisma News.
Aşasar ar trebui să ne întrebăm „ce ţinem aproape de inimă”. Idolii au devenit mai greu de identificat în modernism, pentru că au intrat în toate zonele vieţii, iar exemple precum succesul sau familia sunt greu de considerat drept idoli. Idleman indentifică cele mai comune elemente din viaţa noastră care sunt sau pot deveni idoli: mâncarea, sexul, distracţia, succesul, banii, familia şi chiar noi înşine.
(Pentru ca sclavilor le place sa fie mintiti si tinuti morti in pacate…) Simbolistica pagana de inchinare idolatra la Zeul Soare Baal, ESTE prezent si astazi in sistemele religioase si heraldica statelor
Manipularea maselor, contrafacerea adevarului si idolatria mascata
Zeul soare babilonian Shamash, corespondentul zeului Ra (egiptean)
Zeul soare babilonian Shamash: shemesh, sheh’mesh inseamna : a fi stralucitor;soarele; raza dinspre est.
Poate va intrebati de ce bisericile ortodoxe si nu numai au toate altarele spre EST?Astfel incit cei care vin sa se inchine sa o faca cu fata spre EST ,spre locul de unde rasare zeul soare Baal,numit si Shamash, Zero-ashta, Osiris sau Ra in traditia egipteana!
Este oare Dumnezeu batjocorit de cei care se inchina in biserica ,cu fata spre EST, zeului soare Baal? Desigur, confirmarea o gasim in Ezechiel 8:16: Si m-a dus in curtea dinauntru a Casei Domnului. Si iata ca la usa Templului Domnului, intre pridvor si altar, erau aproape douazeci si cinci de oameni, cu dosul intors spre Templul Domnului si cu fata spre rasarit; si se inchinau inaintea soarelui spre rasarit.
Observati in basorelieful antic de sus simbolul crucii solare a zeului soare Shamash,precum si crucea ANKH din mana regelui babilonian. Pe altarul din fata regelui se afla discul cu crucea solara,la care se inchina cu mainile impreunate personajele din stanga, intr-un ritual religios.
Dar ce cauta crucea ankh la babilonieni ,cand ea este foarte prezenta in idolatria egipteana?? Este acelasi simbol al venerarii soarelui folosit si de babilonieni si de egipteni,care mai tarziu va primi un miner-suport de care sa fie tinuta, reprezentarea bine cunoscuta a crucii solare ankh:
Originar reprezenta un cerc deasupra unei linii: Soarele la orizont .Acolo, la orizont,unde zeul Soare murea (la vest) si renastea (la est) zilnic, acolo se credea ca este Poarta lumii de dincolo, a umbrelor si a mortii.
Crucea solara a zeului Baal,numit si Shamash, Zero-ashta, Osiris sau Ra , este prezenta intr-o uriasa proportie astazi ,o continuare a paganismului vechi in ”crestinismul” formal de astazi.
SUNT 2 MARI LINII DE IDOLATRIE PAGANA : 1) A VENERARII ASTRELOR: SOARE,LUNA, STELE, PLANETE, 2) A VENERARII SI SACRALIZARII ANIMALELOR.ACESTE 2 IZVOARE PAGANE PROVIN DIN BABILON SI EGIPT,SI SE INTREPATRUND .
Nimrud: oras antic asirian , la 30 km sud-est de Mosul(Irak)ce si-a primit numele dupa ”viteazul” cunoscut si sub numele de Nimrod, Nimrod,detalii pe wikipedia .Despre Nimrod gasim referiri in Geneza 10:11-12, Mica 5:6, 1Cronici 1:10Basorelief , palat din orasul antic Nimrud: Crucea solara incadrata de aripi
|
cruce solara a solstitiilor iarna/vara si crucea solara celtica(dreapta)![]() |
![]()
|
-Troite maramuresene, troite taranesti..acelasi cult Baal, aceeasi cruce pagana solara la care se inchinau canaanitii , adoptata in ”crestinismul”idolatru .![]() ![]()
Ce cauta simbolistica ”rastignirii lui Isus Hristos” asociata cu crucea solara Baal? Simplu, denota puterea,batjocura si aroganta vechilor practici pagane,care il crucifica pe Sfantul lui Dumnezeu, Fiul Preaiubit , pe simbolul idolatriei pagane. Din fericire , este doar o simbolistica falsa ce nu are nici o legatura cu adevaratul Isus Hristos , care este Viu in vecii vecilor, si sta la dreapta Tatalui in ceruri, si mijloceste pentru cei ce ramin in Cuvantul Lui. |
![]() |
![]() |
![]() ![]() Stela antica , simbol al zeitatii Shamash=Baal ,zeul Soare,dupa care a fost copiata arhitectura pietei Sf Petru din Vatican, precum si curtea noului proiect ortodox Catedrala Mantuirii Neamului |
![]() ![]() Catedrala Mantuirii Neamului: curtea interioara a proiectului megalomaniei ortodoxe este aceeasi cruce solara pagana, aproape identica cu cea a Bisericii Catolice in Piata Sf.Petru din Vatican. Desi Marea Schisma le-a separat in trecut, cele doua mega-biserici Catolica si Ortodoxa impart frateste aceeasi simbolistica pagana antica a zeitatii Baal-Shamash, inchinata zeului Soare. Mai lipseste Obeliscul egiptean . |
![]() |
< Intrebare: ce cauta obeliscul pagan egiptean in fata Vaticanului, in centrul crucii solare? Ce cauta simbolistica solara si elementele de idolatrie pagana in biserica catolica si ortodoxa ?![]() De retinut ca este un mozaic dedicat zeului Apollo, nicidecum vreunui”sfant” , primele reprezentari cu discul solar si crucea solara in spatele unor personaje biblice(Isus Hristos, apostolii etc) au aparut la 450-500 de ani dupa ce Isus Hristos s-a Inaltat la Cer! Tainele nelegiuirii a vechilor practici pagane incepusera, dupa 500 de ani de la Inaltarea Lui Isus , sa isi insinueze simbolistica idolatra pagana a vechilor zeitati adorate(zeul soare) in combinatie cu simbolistica ”crestina” …pentru a controla mai usor masele de oameni,care nu puteau renunta dintr-o data la vechile credinte pagane |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Ce parere are Dumnezeu, Creeatorul universului despre indoctrinarea falsei stiinte a ‘’ostirilor ceresti’’ ,sori,planete,constelatii,ce erau venerate ca ‘’dumnezei creatori’’ acum mii de ani ,dar si in ziua de astazi?
Deuteronom 17:2-3’’ ..se va găsi poate în mijlocul tău, într-una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n-am poruncit.
Ce spune Dumnezeu despre ”imparateasa cerurilor” caruia ii aduceau tamaie si ofrande de mincare oamenii , in traditia lor pagana?
IeremiA 17:18 ” Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei ca să Mă mânie”
Ieremia 44:17 ” Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre în cetăţile lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nicio nenorocire!”
Ieremia 44: 18 ”Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete…”
Ieremia 44:19 ” De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul şi-i aducem jertfe de băutură?”
Ieremia 44:25 ” Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Voi şi nevestele voastre aţi mărturisit cu gurile voastre şi aţi împlinit cu mâinile voastre ce spuneţi: „Vrem să împlinim juruinţele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură!”
.![]() Si aceasta nu prin vointa ei sau a vreunui om, ci prin Duhul Sfant. Sistemele religioase folosesc numele ei si imaginea biblica a descrierii ei ca sa mascheze vechea idolatrie antica a ”imparatesei cerurilor” , atribuindu-i puterile acelui personaj mistic pagan, functia de ”regina” sau ‘imparateasa” a cerurilor, intr-un fel de ”sotie/consoarta” a Dumnezeirii (!) , de ” preoteasa mijlocitoare ” intre oameni si Isus Hristos, Dumnezeu intrupat. Si ca sa desfiinteze dinainte orice incercare viitoare de prostire a maselor cu idolatrizarea ”reginei cerurilor” cea”facatoare de minuni” , insusi Isus Hristos , pune lucrurile la punct intr-o ocazie oarecare, cand predica multimii si a fost intrerupt de venirea mamei sale si a fratilor sai: Matei 12: 46.” Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. 47. Atunci cineva I-a zis: “Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.” 48. Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: “Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” 49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! 50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” Astfel, Isus Hristos arata clar care este ”rolul si functia” mamei Lui binecuvantate, rol care se OPRESTE la nasterea Lui si cresterea Lui. Pentru Isus Hristos , omul care asculta si indeplineste vointa Lui Dumnezeu este mai presus de grade de rudenie sau ”functii” omenesti. SINGURUL mijlocitor intre noi si Dumnezeu este Isus Hristos, Marele nostru preot, ” o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut “Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.”.(Evrei 6,20) Cum stim ca Isus Hristos este intr-adevar singurul mijlocitor intre noi si Dumnezeu? ”Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” 1Timotei 2: 5 |
Toate aceste reprezentari,picturi,simboluri NU AU NICI O LEGATURA cu Isus Hristos si cu invatatura biblica, toate se refera la acelasi cult pagan babiloniano-egiptean ,cult al soarelui Shamas, Ra, Horus, Osiris, Semiramis, Isis SI ALTE ZEITATI FALSE. Doar ca acum li se atribuie ,in mod aberant, ideea de ”crestinism” , ca si cum in imagini ar fi Isus Hristos Insusi.
Intrebare: L-a fotografiat cineva pe Isus Hristos in timpul vietii pamantene? Exista poze cu El? L-a pictat cineva pe Hristos cit a trait pe pamant?L-a desenat macar, i-a facut vreun portret? NIMENI NICIODATA.
Asadar, toate aceste reprezentari mincionase sunt de fapt elemente de idolatrie pagana, ce vin de acum 4000 de ani, din cultele religioase inchinate zeitatilor soarelui,lunii,si altor corpuri ceresti. Dumnezeu Se declara scarbit de aceasta forma de idolatrie :
Deuteronom 4 ,15-16:”.. vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei ‘’ ..
Sa revenim la Zeul Soare Shamash ,asezat pe altarul de inchinare in Babilonul antic.
Ce gasim in altarele ortodoxe si catolice, in imaginile alaturate?
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Care este ziua de inchinare a paganilor din Imperiul Roman ?Desigur,ziua Soarelui – SUN-Day, Duminica!
Romanii , ca si alte popoare pagane, se inchinau la SOL INVICTUS (zeul-soare) , adica Cel Neinvins , in prima zi a saptamanii .
Evreii, si desigur Isus Hristos, care era evreu , se inchinau lui Dumnezeu in adevarata zi de odihna ,cea a Sabatului, in ziua a 7-a a saptaminii (Simbata).
Isus Hristos a murit pe cruce vinerea, ” in ziua pregatirii ” pentru Sabat : Luca, capitol 23, verset 53-54 : ”L-a dat jos de pe cruce, L-a infasurat intr-o pinza de in, si L-a pus intr-un mormint nou, sapat in piatra, in care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua Pregatirii, si incepea ziua Sabatului ” Trupul Lui Isus Hristos s-a odihnit in mormint simbata, in perioada Sabatului, tocmai pentru a intari Legea scrisa de Dumnezeu pe tablele de piatra date lui Moise, Lege care era de la inceputurile zidirii, inca din Geneza capitol 2, dar pe care oamenii in decaderea lor o uitasera…
Ce se spune mai departe in Biblie? Invierea Lui Isus a avut loc in Prima zi a saptaminii, duminica ! Marcu cap 16: ” Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus.In ziua DINTAI a saptaminii (duminica) s-a dus la mormint….” si verset 9 : ”Isus , dupa ce a inviat , in DIMINEATA ZILEI DINTAI a saptaminii, S-a aratat mai intai Mariei …”
Cine a schimbat ziua a 7-a de inchinare cu ziua 1 a saptaminii, dedicata zeului Soare Sol Invictus?
In anul 323 dupa Hristos, imperatorul roman Constantin a decretat :
” In intreaga imparatie, ziua Duminicii sa fie zi de odihna si de sarbatoare, zi de rugaciune‘
Este foarte clar cine a schimbat adevarata zi de inchinare din simbata(sabat ) in prima zi a saptaminii, duminica.
Un imparat roman care a crezut ca poate prin ”crestinare ” de stat sa controleze, sa manipuleze imperiul roman si sa unifice diversitatea de credinte si zeitati pagane in care credea populatia imperiului sub o singura autoritate; iar duminica, fiind ziua de inchinare pagana la Solis Invictus (ziua de inchinare la Soare) a fost transformata in ”ziua de inchinare” la Dumnezeu, desfiintind sabatul adevarat pe care Dumnezeu l-a lasat omenirii.
In ”Istoria Bisericii” Dr. Boroianu spune: ” A fost oare Constantin crestin cind a dat decretul sau pentru serbarea duminicii ca zi de sarbatoare in Biserica crestina la anul 323 ? Nu! Citez din Autorii ”Istoriei Bisericesti ” : ”Imperatorul trecu la crestinism in anul 64 al vietii sale (adica in anul 337, la 14 ani dupa darea decretului ), oprit pina acum a face aceasta trecere din motive de inalta intelepciune…O boala insa, care ii prevesteste moartea, il facu pe imperator sa primeasca botezul, in palatul sau din Nicodimia, de la episcoul Eusebiu (anul 337 ) Dupa moarte, senatul roman l-a pus intre zei . ”
Motivul care a determinat conducerea Bisericii crestine, dupa unirea ei cu Statul roman , sa adopte ziua soarelui (Dies Solis , sau Sun day in engleza, Sonntag in germana …) in locul Sabatului, este lamurit si in cartea ”Sarbatorile Romane si Romine :
” Sarbatorile stabilite, acelea cu zi anumita, cad toate in zilele de sarbatori ale paganilor, care s-au crestinat. De ce ? Fiindca era greu sa faci pe paganii crestinati sa se lase deodata si cu de-a sila de obiceiurile lor din stramosi, sa-si lepede sarbatorile, sa-si uite idolii si zeii lor. Ei trebuiau deprinsi cu incetul. Astfel, s-au lasat neatinse zilele lor de sarbatoare, dar in loc de zeii lor , cu incetul s-au rinduit sfintii crestini intr-aceste zile, ca sa fie sarbatoriti. Toti zeii pagani au fost inlocuiti cu sfinti crestini ”(Poboran, pagina 4)
Intelegem dar ca toata aceasta simbolistica pagane a zeului Soare in biserici nu tine doar de o reprezentare vizuala a unei idolatrii practicate de milenii, ci loveste adanc in Legea lui Dumnezeu, care a stabilit o cu totul alta zi de inchinare (ziua a 7-a) , pe cand ziua de inchinare idolatra la Soarele Sol Invictus este ziua dintai a saptamanii( SUN-day , Sontag..) Nu este nici o confuzie in ordinea numararii zilelor, pina si Microsoft in calendarul windows (click pe ceassul din dreapta jos a desktop-ului dvs) incepe ordinea zilelor saptaminii in ordinea corecta ,biblica : Sun-day(prima zi), Monday(a doua zi) etc…si Saturnday(Simbata) ziua a 7-a! Doar incepand cu windows7 si unele versiuni de Vista , exista posibilitatea modificarii zilei I a saptamanii DUMINICA , datorita ofuscarii unor activisti religiosi care cer schimbarea calendarului windows dupa propriile lor crezuri.
Este oare Bill Gates adventist de ziua a 7-a ? Este Microsoft un cult religios ”simbatar”? Nicidecum, aceasta ordine corecta a zilelor nu are nimic de a face cu anumite culte religioase actuale, ci cu succesiunea adevarata si corecta a zilelor saptaminii care incepe cu ziua 1 Duminica(Sun-day) si se termina cu ziua a 7-a Saturnday(Simbata).
Miliarde de oameni se inchina Soarelui, cu fata spre Est(soare-rasare) , in fata unor altare cu reprezentari ale soarelui si a crucii solare Shamash , in fata unor chipuri si figuri de lemn,piatra sau picturi ce au in spate discul solar , raze ale soarelui , si in ZIUA de inchinare a Zeului-Soare : SUNDAY, SONTAG, Duminica, ziua zeului soare pagan SOL-INVICTUS.
Elementele de idolatrie BABILONIANA si EGIPTEANA continua sa fie prezente intr-o mare masura in siglele si logo-urile institutiilor guvernamentale si prezidentiale din toata lumea, in sisteme religioase, in iconografia bisericeasca,in culte si organizatii mistice,pe bancnote si logo-uri de firme, companii,toate aratand de fapt CUI APARTIN la nivelul cel mai inalt toate imparatiile pamantene,conducerile,sistemele financiare,militare,economice si religioase .
Adorarea simbolisticii pagane nu este prezenta doar in sistemele religioase, ci si in simbolistica institutiilor de stat, fie ele romanesti sau straine.
Cultul solar babilonian, cultul taurului sacru Hapi egiptean (reincarnarea zeului soare Osiris, nascut din sotia lui Isis(!) , Horus zeul soim/acvila (acelasi Ra renascut din Isis sau Aton/Akenaton nascut din sotia lui Hator(!) , simbolistica babiloniana a regelui-zeu Nimrod , cel inaripat in mijlocul discului solar , prezente pe steaguri, embleme nationale, logourile institutiilor de stat.
CONTINUARE >https://www.isushristos.org/idolatria-moderna-zeul-soare-si-idolatria-babiloniano-egipteana-astazi.html
IDOLII AMERICANI
de Joseph Sobran
Cât poate să o mai ducă așa țara aceasta, când tânăra generație este atât de ignorantă? Doar jumătate dintre ei pot spune care este prima carte a Bibliei sau pot să numească vreuna dintre cele patru Evanghelii.
Mai rău de atât, dacă se poate așa ceva, nici măcar nu sunt sigur că pot citi „New York Post”! Toți știu cine este actualul American Idol, dar un număr surpinzător de mare sunt incapabili să-i identifice pe Amy Fischer și Joey Buttafuoco (protagoniștii unui scandal de proporții din SUA – n.trad.). Nu are niciun rost să încerci să discuți inteligent cu astfel de oameni despre Antoniu și Cleopatra.
Mă pun pe gânduri și ateii din ziua de azi. Dacă nu cred că există Dumnezeu, de ce îl urăsc atâta? Pentru mine nu are niciun sens. Nici eu nu cred în Zeus, dar tocmai din acest motiv nu îl urăsc pe el. (Sau ca să fim siguri, El, pentru că unii oameni din această societate multiculturală sunt foarte sensibili cu privire la majusculele pronumelor.)
Mi s-a părut întotdeauna foarte dificil să urăsc zeități care nici măcar nu există. Pe când eram copil și nu credeam în Dumnezeu, nici măcar nu reușeam să fiu atent la acei oameni înțelepți care încercau să-mi spună că există.
Un amic creștin tolerant tocmai mi-a spus că în opinia sa ateiștii au dreptul să aibă propriile păreri. I-am răspuns că sunt îndreptățiți să asculte opiniile mele, căci eu le-am ascultat destul pe-ale lor! Și nici măcar nu încercați să mă porniți pe subiectul acelui netot pe nume Darwin. Lumea ar fi fost într-o stare mult mai bună dacă s-ar fi apucat de astrologie, ca Atilla Hunul.
Cel puțin astrologia este o știință cu un pedigree îndelungat și respectabil. Nu că nu ar putea face o mulțime de pagube dacă ajunge în mâini greșite. Dar la fel se poate spune și despre fizică. Nu astrologii au dat lumii bomba atomică.
Apropos, de ce nu se supără ateiștii pe zoroastrieni? Că tot veni vorba de scandalagii. Am avut o vreme un astfel de vecin și m-am învățat minte. Bineînțeles că astăzi cu internetul nu mai poți scăpa așa ușor. Și pare că întotdeauna știu unde să mă găsească. Presupun că asta este răsplata pentru că le răspund la mesaje.
Una din lecțiile destul de clare ale istoriei este că zoroastrismul are tendința să ducă la război în Orientul Mijlociu. Este atât de evident că sunt surprins că ateiștii nu s-au prins de acest lucru. De ce îl lasă în pace pe Ahura Mazda și sunt atât de porniți împotriva blândului Iisus? Se bazează pe faptul că nimeni nu se va prinde? Ei bine, unii dintre noi țin evidența.
Îi acuză pe creștini că sunt maniheiști, de pildă, dar rareori scot un cuvânt împotriva celor care chiar sunt maniheiști. Este drept așa? Dacă mă întrebați, este aceeași poveste: ateii vorbesc, politeiștii merg mai departe. Fiți atenți cum este reflectată Biserica la posturile tv și veți înțelege ce vreau să spun. Mi-a ajuns cu astfel de oameni!
Aș vrea să spun că nu am un dumnezeu în această luptă, dar am: singurul de care ateiștii se sinchisesc, singurul pe care nu-l pot ierta. Citiți Psalmii, ascultați-l pe Handel: El este Împăratul Slavei. Ura ateiștilor depune mărturie despre asta, la fel cum face și indiferența lor față de vechii zei și idoli păgâni, la fel cum depune mărturie și persecuția credincioșilor.
Ateismul este tolerant, spun ei. Poate că îmi scapă mie ceva. Nu auzim niciodată despre păcatele la care a dus lipsa religiei în țări precum China și Cuba. În Apus, se numește separația ”statului de biserică”.
După cum a observat Charles Baudelaire, „cea mai mare născocire a Satanei a fost să ne facă să credem că nu există.” A devenit atât de straniu să vorbești de demonic, oricât de evident ar fi acest lucru.
Majoritatea ateiștilor preferă acum să se numească agnostici, ceea ce înseamnă că și dacă este posibil să existe un fel de Dumnezeu, el nu poate vorbi propriilor creaturi, astfel încât ar trebui să ignorăm orice mesaje primite de la el.
Iar religia este în regulă, mai spun ei, cât timp te face să te simți bine. Doar să nu încerci să o impui celorlalți comportându-te ca și cum ar fi chiar adevărată.
Un volumul de eseuri de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.
copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com
Care sunt câteva forme moderne de idolatrie?
Răspuns: Toate formele moderne de idolatrie au un singur lucru la bază: sinele. Mulți oameni nu se mai pleacă înaintea idolilor și a chipurilor. În schimb, ne închinăm la altarul dumnezeului sinelui. Acest soi de idolatrie modernă îmbracă diverse forme.
Mai întâi, ne închinăm la altarul materialismului, care ne alimentează nevoia de a ne construi egoul prin dobândirea de mai multe „lucruri”. Casele noastre sunt pline cu tot soiul de posesiuni. Construim case din ce în ce mai mari, cu mai multe dulapuri și spații de depozitare, care să găzduiască toate lucrurile pe care le cumpărăm, dintre care mare parte nici nu au fost încă achitate. Majoritatea lucrurilor noastre au „uzură morală planificată” încorporată, făcându-le nefolositoare în foarte scurt timp, astfel că sfârșesc în garaj sau în alte spații de depozitare. Apoi ne grăbim să cumpărăm cel mai nou lucru, piesă de îmbrăcăminte sau dispozitiv, și tot procesul o ia de la capăt. Această dorință nepotolită de lucruri mai multe, mai bune și mai noi nu e altceva decât lăcomie. A zecea poruncă ne spune să nu cădem victime poftirii: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Exodul 20.17) Dumnezeu știe că nu vom fi niciodată fericiți dacă ne vom lăsa pradă dorințelor noastre materialiste. Materialismul e capcana lui Satan ca să ne țină atenți asupra noastră, nu asupra lui Dumnezeu.
În al doilea rând, ne închinăm la altarul mândriei și al egoului nostru. Aceasta ia de multe ori forma obsesiei pentru cariere și slujbe. Milioane de bărbați – și din ce în ce mai multe femei – petrec 60-80 de ore pe săptămână lucrând. Chiar și în weekenduri și în timpul concediilor laptopurile noastre zbârnâie și mintea noastră se zbuciumă cu gânduri privitoare la cum să ne facem afacerea mai de succes, cum să obținem o anume promovare, cum să obținem următoarea mărire de salariu, cum să încheiem următoarea afacere. Între timp, copiii noștri sunt privați de atenție și dragoste. Ne înșelăm pe noi înșine să credem că facem totul pentru ei, ca să le oferim o viață mai bună. Însă adevărul e că facem aceste lucruri pentru noi înșine, ca să sporim stima de sine, apărând mai de succes în ochii lumii. Aceasta e nebunie. Toată munca noastră și toate realizările noastre nu vor fi de niciun folos după ce murim, și nu ne va fi nici admirația lumii, pentru că aceste lucruri nu au valoare eternă. După cum a spus împăratul Solomon: „Căci este câte un om care a muncit cu înțelepciune, cu pricepere și cu izbândă, și lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Și aceasta este o deșertăciune și un mare rău. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui și din toată străduința inimii lui, cu care se trudește sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, și truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Și aceasta este o deșertăciune.” (Eclesiastul 2.21-23)
În al treilea rând, idolatrizăm omenirea – și, prin extensie, pe noi înșine – prin naturalism și puterea științei. Acest lucru ne dă iluzia că suntem stăpânii lumii noastre și ne crește stima de sine până la proporții dumnezeiești. Respingem Cuvântul lui Dumnezeu și felu în care descrie că a creat cerurile și pământul și acceptăm nonsensul evoluției și al naturalismului. Acceptăm zeitatea ecologismului și ne înșelăm pe noi înșine să credem că putem păstra pământul un timp indefinit, când Dumnezeu a declarat că pământul are o durată de viață limitată și va dura numai până la sfârșitul veacului. Atunci El va nimici tot ceea ce a făcut și va crea un cer nou și un pământ nou. „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3.10-13) Așa cum afirmă atât de clar acest pasaj, nu trebuie să fim atenți să ne închinăm mediului înconjurător, ci să fim atenți să trăim o viață sfântă, așteptând cu nerăbdare întoarcerea Domnului și Mântuitorului nostru. Numai El merită închinarea.
În cele din urmă, și probabil că cel mai distructiv e că ne închinăm la altarul măririi de sine sau a împlinirii sinelui, cu costul excluderii tuturor celorlalți, a nevoilor și a dorințelor lor. Acest lucru se manifestă prin dedarea la alcool, droguri și mâncare. Țările afluente au acces nelimitat la alcool, droguri (folosirea drogurilor care se eliberează pe bază de prescripție medicală e foarte răspândită, chiar în rândul copiilor) și mâncare. Acest lucru duce la obezitate, diabet și alte probleme. Autocontrolul de care avem atât de multă nevoie e dat la o parte de dorința nestâmpărată de a mânca, a bea și a consuma droguri tot mai mult. Ne împotrivim oricărui efort de a ne curma apetitul și suntem hotărâți să ne facem pe noi înșine dumnezeul vieții noastre. Acest sistem de gândire își are originea în Grădina Edenului, unde Satan a ispitit-o pe Eva să mănânce din pom cu cuvintele „veți fi ca Dumnezeu” (Genesa 3.5). De atunci, aceasta a fost dorința omului – să fie Dumnezeu. Această închinare la sine stă la baza întregii idolatrii moderne.
Întreaga idolatrizare a sinelui are la bază cele trei pofte despre care citim în 1 Ioan 2.16: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.” Dacă e să scăpăm de idolatria modernă, trebuie să recunoaștem că e de proporții epidemice și să o respingem în toate formele ei. Nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satan. Minciuna că dragostea de sine va aduce împlinire e aceeași pe care Satan o spune de când i-a mințit pentru prima dată pe Adam și pe Eva. Din păcate, încă o credem. Şi mai trist e că unele biserici o răspândesc prin predicarea evangheliei sănătății, a bunăstării și a prosperității, care e clădită pe idolul stimei de sine. Însă nu vom găsi niciodată fericirea când ne concentrăm pe noi înșine. Inima și mintea noastră trebuie să fie concentrate asupra lui Dumnezeu și a altora. De aceea, când a fost întrebat care e cea mai mare dintre porunci, Domnul Isus a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” (Matei 22.37) Când Îl iubim pe Dumnezeu și îi iubim pe semeni cu tot ceea ce este în noi, nu va mai fi loc în inima noastră pentru idolatrie.
Împăcarea tuturor oamenilor
SoundWords
Învaţă Biblia despre o împăcare a tuturor oamenilor?
Adepţii împăcării tuturor oamenilor sunt de acord cu adepţii nimicirii generale în aceea, că cuvântul „veşnic” nu înseamnă întotdeauna nelimitare în timp. Cu toate acestea ei nu împărtăşesc ideea că sufletul va fi nimicit la sfârşit. După părerea adepţilor împăcării tuturor oamenilor după un timp mai lung sau mai scurt de judecată, în final toţi oamenii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Vrem să ne preocupăm cu această presupunere având la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu.
Suntem de acord cu adepţii împăcării tuturor oamenilor sub aspectul, că sufletul există veşnic. Întrebarea este: În final vor merge toţi oamenii în cer, după moto-ul „sfârşit cu bine, totul este bine”?
Şi aici este de neînţeles, că la citirea Bibliei imparţial şi fără prejudecăţi poţi ajunge la gândul că la sfârşit va fi totuşi totul bine pentru toţi. Anumite versete scoase din context sau studiate separat ar putea desigur conduce la presupuneri false. În continuare ne vom ocupa mai detaliat cu aceasta. Cine citeşte Noul Testament fără o părere preconcepută, va sta sub impresia că Biblia exclude doctrina împăcării tuturor oamenilor – chiar dacă voia declarată a lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să fie mântuiţi” ( 1 Timotei 2.4), şi că iadul a fost pregătit iniţial nu pentru oameni, ci pentru diavolul şi îngerii lui (Matei 25.41[1]).
Afirmaţiile Bibliei sunt clare; întrebarea este mai degrabă, dacă se doreşte ca afirmaţiile clare ale Bibliei să fie acceptate necondiţionat. Doctrina despre pedeapsa veşnică nu este grea de înţeles pentru minte, ci este grea de acceptat de simţământ. Noi ne-am putea dori foarte mult, ca la sfârşit toţi oamenii să fie mântuiţi – dar aceasta numai pentru că noi am înţeles prea puţin maiestatea, sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă gândurile noastre sunt în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi dacă în evaluarea păcatului avem simţămintele lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă gândul referitor la o condamnare veşnică nu ni se va mai părea aşa de neimaginat.
Noi putem înţelege gândurile şi simţămintele lui Dumnezeu cu privire la păcat numai atunci când avem o cunoaştere mai mare despre lucrarea de pe Golgota, atunci când Dumnezeul sfânt L-a jertfit pe preaiubitul Său Fiu. Acolo Dumnezeu L-a pedepsit pe El, Cel care în tot timpul vieţii Sale pe pământ L-a glorificat pe Dumnezeu în cel mai înalt grad. Fiecare pas, fiecare acţiune, fiecare gest, fiecare simţământ, pe care Domnul Isus l-a avut, era în concordanţă cu voia Tatălui Său. El a spus numai lucruri, pe care El le-a auzit la Tatăl, şi El a făcut permanent numai ceea ce Tatăl Său i-a spus să facă. „Cel ce M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8.29).
Dumnezeu a pedepsit pe Fiul Său, deoarece pe cruce El era încărcat cu păcatele acelora care vor crede în El (1 Petru 2.24). Dacă medităm la cât de îngrozitoare era această pedeapsă pentru Domnul Isus, atunci recunoaştem cât de îngrozitor trebuie să fie păcatul în ochii lui Dumnezeu. Să citim ce a însemnat pentru Domnul Isus gustul anticipat al acestor suferinţe în Ghetsimani (compară cu Psalmul 69) şi ce a fost în cele din urmă Golgota pentru El (Psalmul 22, Isaia 53). Dacă nu se vrea aducerea condamnării veşnice în concordanţă cu Dumnezeul iubitor – cum se vrea atunci aducerea Golgotei, unde Dumnezeu a pedepsit păcatul în Fiul Său, în concordanţă cu Dumnezeu? De altfel gândul acesta conduce pe unii, ca în mod consecvent să nu vrea să ştie nimic despre o împăcare numai prin sângele lui Isus – despre o „teologie a sângelui”.[2]
Dreptatea, sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu
Să ne ocupăm mai întâi cu întrebarea, de ce doctrina împăcării tuturor oamenilor lezează dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi în cele din urmă redă o imagine falsă despre dragostea lui Dumnezeu. Tocmai realitatea condamnării veşnice revelează Fiinţa lui Dumnezeu ca Dumnezeu sfânt şi drept şi arată de asemenea toată dimensiunea păcatului şi ce este natura păcatului în ochii lui Dumnezeu. Pe de altă parte ea arată şi dragostea lui Dumnezeu, care a iubit lumea aşa de mult, că „a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16).
Adepţii împăcării tuturor oamenilor văd tocmai dreptatea lui Dumnezeu pusă la îndoială, dacă ei ar trebui să accepte că păcatele trecătoare ar putea avea ca urmare o pedeapsă fără sfârşit. O pedeapsă nesfârşită pentru un păcat trecător ar fi totuşi nedreaptă. Însă tocmai această argumentare face clar că adepţii împăcării tuturor oamenilor nu ţin seama de dreptatea lui Dumnezeu. Se aduc argumente omeneşti, numai pentru că anumite lucruri nu se pot imagina.
Realmente, aproape că se poate ajunge la îndoială cu privire la reproşul adepţilor împăcării tuturor oamenilor, că un Dumnezeu drept nu ar putea da o pedeapsă fără sfârşit pentru păcate temporare. Aşa cum am remarcat mai înainte, nu se poate imagina o pedeapsă fără sfârşit numai din cauză că nu se are o imagine clară despre caracterul adevărat al păcatului. Dacă ne-am interesa mai mult despre felul cum priveşte Dumnezeu păcatul, atunci am cunoaşte cât de grea a fost judecata pe care Domnul Isus a purtat-o în cele trei ceasuri de întuneric. Corespundea pe deplin dreptăţii, sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu să părăsească pe Acela care toată viaţa Lui I-a slujit fără întrerupere, dar care la cruce a fost făcut păcat! Ne putem noi imagina, că Dumnezeu a trebuit să părăsească pe Fiul Său preaiubit din cauza aceasta? Aceasta depăşeşte cu mult puterea noastră de imaginare şi totuşi este deplin adevărat.
De ce nu se poate imagina că păcatele temporare au urmări fără sfârşit? C. H. Mackintosh scrie:
Noi nu acordăm nici cea mai mică importanţă întrebării referitoare la presupusa lipsă de cuviinţă între câţiva ani de păcat şi o pedeapsă şi tânguire veşnică. Căci noi nu avem convingerea că acesta ar fi drumul adevărat pentru a cumpăni subiectul acesta. Singurul etalon, care ne poate revela tot adevărul, este exclusiv crucea. Şi noi avem convingerea că tăgăduitorii doctrinei despre condamnarea veşnică dezonorează prin aceasta crucea, da, îi aduc ocară, prin aceea că o degradează la nivelul unui mijloc prin care se obţine eliberarea de o judecată, care nu are durată veşnică.[3]
Nu este deja în viaţa noastră aşa, că uneori din cauza unei greşeli mici trebuie să suportăm toată viaţa consecinţele? O greşeală mică în circulaţia rutieră poate avea urmări cu cele mai grave răniri, cu handicapare pe viaţă sau poate chiar pune capăt vieţii pe pământ şi prin aceasta are consecinţe de neimaginat, de neîndreptat. Sau să ne gândim la pedeapsa cu moartea, care pune definitiv capăt vieţii unui om din cauza unei singure crime. Şi căderea în păcat a lui Adam sau crucea lui Hristos sunt evenimente limitate în timp şi cu toate acestea au urmări nesfârşite (compară cu Romani 5.17-19). De ce păcatele temporare nu ar trebui să tragă după sine urmări veşnice, dacă noi putem observa pretutindeni un principiu asemănător? Indiferent dacă se acceptă sau nu aceste explicaţii omeneşti: dacă Scriptura vorbeşte despre pedeapsa „veşnică”, noi nu ar trebui să numim această pedeapsă „trecătoare şi limitată în timp”.
John Nelson Darby scrie:
Tot aşa de clar este că judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Dacă Dumnezeu dă o pedeapsă, atunci El ştie să stabilească măsura corectă a pedepsei şi să stabilească cine primeşte multe şi cine primeşte „puţine lovituri” (Luca 12.47,48). Şi El va diferenţia în mod just între aceia care vor fi judecaţi după Lege, şi aceia care merg la pierzare fără să fi stat sub Legea mozaică. Însă toţi vor fi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu (Psalmul 68.2; Matei 25.41) în judecata „care va mistui pe potrivnici” (Evrei 10.27).
Este de asemenea clar, că Dumnezeu, care în harul Său a chemat pe mulţi la slavă (Evrei 2.10; 1 Petru 5.10), de asemenea ştie când şi cum El le va da un loc la dreapta sau la stânga Fiului Său în Împărăţia Sa, şi anume aşa, cum El l-a pregătit pentru ei (Matei 20.23). Fiecare va primi atunci plata corespunzător lucrărilor pe care le-a făcut. În toate acestea toţi au comun mântuirea veşnică şi fericirea veşnică la Isus, da, ei vor fi ca Isus (Romani 8.29; 1 Ioan 3.2). […]
Să te referi la dragostea Sa şi să gândeşti că din cauza aceasta este datoria Sa de neocolit de a acţiona într-un mod deosebit, de la care El nicidecum nu S-ar putea sustrage, aşa că este imposibil să existe o condamnare veşnică, această concepţie nu este numai falsă şi nebiblică, ci şi lipsită de sens. El este dragoste, da, dar înainte de toate El este Dumnezeu şi în dragostea Sa nu acţionează constrâns, ci liber şi conform sfinţeniei Sale. Desigur: Dumnezeu este dragoste, dar Acela, care este dragoste, este DUMNEZEU. Dragostea este o trăsătură de caracter a lui Dumnezeu şi ne spune ce este El. Însă prima întrebare nu este: „Ce este El?”, ci: „Cine este El?” El este Dumnezeu şi de aceea poate acţiona în nemărginirea Sa, aşa cum vrea El. „El face tot ce-I este plăcut” (Psalmul 115.3).[4]
Cât de repede noi oamenii ajungem să ne mâniem, atunci când onoarea noastră este atacată; cât de repede suntem noi atunci gata să ne apărăm. Dar nu ar trebui noi mult mai mult să purtăm grijă de onoarea lui Dumnezeu, care a fost atacată şi lezată prin păcat, decât să spunem că noi nu ne-am putea imagina că un Dumnezeu al dragostei ar putea permite un iad veşnic?
Să faci pe Dumnezeu mincinos
Dorim să întrebăm, dacă doctrina împăcării tuturor oamenilor nu face pe Dumnezeu mincinos: căci dacă judecata temporară, pe care cei necredincioşi trebuie s-o suporte după cum se pretinde numai pentru curăţire, care trebuie să-i determine să se recunoască, atunci evident Dumnezeu nu spune adevărul, când El vorbeşte în Cuvântul Său despre faptul că unii „vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1.9), şi că unii vor „suferi pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7).
O pedeapsă temporară
Probabil ei gândesc şi că judecata temporară ar fi mai mult decât o curăţire, care să determine pe păcătos la convertire; ar fi de asemenea o pedeapsă. Dar ce consecinţe are o astfel de afirmaţie? Sunt numai două posibilităţi:
- Omul ispăşeşte pedeapsa sa total sau parţial. Drept urmare mântuirea ar fi atunci posibilă fără lucrarea lui Hristos; deci noi am putea adăuga ceva la lucrarea lui Hristos. Însă aceasta este o desconsiderare a lucrării lui Hristos. Dacă ar fi posibil să preiei pedeapsa pentru propria salvare, atunci omul ar putea contribui cu ceva la propria lui mântuire. Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci prin har sunteţi mântuiţi … Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2.8,9).
- Hristos a purtat într-adevăr pedeapsa, dar acela, care merge în iad, trebuie s-o mai poarte încă o dată – cel puţin parţial. Însă prin aceasta Dumnezeu este făcut un Judecător nedrept: Dumnezeu ar cere atunci de două ori pedeapsa pentru păcat: o dată de la Hristos şi în final încă o dată de la păcătosul însuşi. Dar deja în viaţa zilnică este de neimaginat că o vină trebuie plătită de două ori; această practică va fi considerată de oricine ca nedreaptă. Vrem noi să atribuim lui Dumnezeu această nedreptate? Şi vom putea noi atunci să ştim sigur, dacă totuşi Dumnezeu nu va mai reveni o dată la păcatele noastre (aceasta înseamnă, la păcatele credincioşilor)? Dacă Dumnezeu cere de două ori pedeapsa pentru păcate – atunci ce ne face siguri astăzi, că El nu va cere aceasta şi de la noi credincioşii? Siguranţa mântuirii nu este posibilă în cadrul acestei învăţături!
Observăm noi, că noi ne pierdem într-o dilemă nerezolvabilă de contradicţii, dacă acceptăm acest sistem doctrinar?
Vrem să redăm în locul acesta unele exemple din Scriptură, care arată că noi răstălmăcim Cuvântul lui Dumnezeu, dacă acceptăm că la sfârşit şi aceia care sunt pierduţi vor fi totuşi găsiţi (oricât de mult ne-am dori noi probabil ca ei să fie găsiţi):
- Domnul Isus spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne” peste cei care nu au crezut (Ioan 3.36). Putem noi afirma simplu contrariul: mânia lui Dumnezeu nu rămâne?
- În acelaşi verset El spune: „cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.” Putem noi afirma simplu contrariul: el va vedea totuşi viaţa?
- Domnul spune despre acela care a hulit pe Duhul Sfânt, „nu va căpăta iertare în veac” (Marcu 3.29). Putem noi totuşi afirma, că după un timp mai lung sau mai scurt i se va ierta totuşi? Cine ne dă autoritatea să facem aceasta? Suntem noi mai mari decât Dumnezeu?
- Domnul Isus spune: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8.36). Putem noi spune: la sfârşit el îşi va câştiga sufletul?
- Dacă Domnul Isus spune: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. … Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!’” (Matei 7.13,23), putem noi atunci afirma, că El cunoaşte totuşi pe aceşti oameni, aşa că în final calea largă va conduce totuşi în fericirea cerului?
- Epistola către Evrei spune că „cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6.4-6). Dacă Scriptura spune că (pentru anumite persoane) este imposibil să fie aduşi la pocăinţă – avem noi voie să dăm aceasta la o parte simplu şi să afirmăm contrariul: cândva este totuşi posibil?
Să mai ţinem seama şi de următoarele: dacă afirmăm că Hristos ne-a salvat numai de o pedeapsă temporară, prin aceasta desconsiderăm lucrarea Domnului Isus.
Cu cât Dumnezeu a atins mai profund conştiinţa noastră, cu atât mai mult am recunoscut natura noastră păcătoasă şi stricăciunea noastră în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom înţelege că noi am meritat să fim excluşi pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu şi merităm să îndurăm mânia Sa veşnică şi pedeapsa Sa veşnică. Dacă nu simţim natura noastră păcătoasă, aceasta este din cauză că nu cunoaştem cât de rău este în realitate păcatul înaintea Dumnezeului sfânt.
Întrebarea este deci: Ce merită păcatul? Dacă răspunsul nostru la aceasta este: să fi despărţit veşnic de Dumnezeu, atunci înţelegem mai mult ce a luat Hristos asupra Sa atunci când a făcut lucrarea de ispăşire. Căci El Însuşi a purtat păcatele noastre, da, mai mult chiar: El „a fost făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21)! El a îndurat pentru noi depărtarea de Dumnezeu, atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46).
Doctrina împăcării tuturor oamenilor este mutarea de şah a diavolului, ca să diminueze lucrarea Domnului Isus. Deoarece el nu mai poate anula lucrarea de ispăşire făcută de Domnul sau s-o muşamalizeze, vrea cel puţin s-o diminueze.
Cum trebuie evaluată întrebarea referitoare la împăcarea tuturor oamenilor?
Învăţătura despre împăcarea tuturor oamenilor este de aceea aşa de periculoasă, deoarece ea în urmările ei este distrugătoare de credinţă. Lucrarea Domnului Isus la cruce este atacată în multe privinţe. În funcţie de conturarea învăţăturii despre împăcarea tuturor oamenilor, se merge până la ideea că omul ar putea totuşi să-şi câştige singur mântuirea: şi anume prin aceea că el însuşi poartă judecata asupra păcatelor lui şi le ispăşeşte în judecată. În funcţie de felul argumentării, Dumnezeu este făcut mincinos sau I se atribuie nedreptate. În afară de aceasta, această învăţătură falsă atacă sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu şi pictează un tablou unilateral despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi numai „Dumnezeul iubitor” şi nu este şi un Dumnezeu sfânt, care nu poate avea părtăşie cu păcatul.
Este clar: o învăţătură distruge credinţa, dacă ea
- în urmările ei atacă pe Dumnezeu şi face pe Dumnezeu mincinos
- atribuie lui Dumnezeu nedreptate
- diminuează lucrarea Domnului
- vesteşte o evanghelie falsă (aşa cum am arătat mai înainte).
Toate aceste puncte sunt valabile pentru doctrina împăcării tuturor oamenilor. De aceea ea este o doctrină distrugătoare a credinţei.
Cum să ne comportăm faţă de adepţii împăcării tuturor oamenilor?
Conform cu 2 Timotei 2.20,21[5], oamenii care vestesc o învăţătură distrugătoare a credinţei (compară cu 2 Timotei 2.18) sunt „vase de ocară”, de care trebuie să ne despărţim. O astfel de învăţătură nu este „învăţătura lui Hristos” ( 2 Ioan 9).
Noi creştinii s-ar putea să înţelegem diferit unele lucruri din Biblie şi în privinţa aceasta ar trebui să ne suportăm unii pe alţii. Însă noi trebuie să ne despărţim consecvent de o evanghelie falsă şi de o învăţătură care atacă lucrarea Domnului precum şi sfinţenia şi dreptatea şi onoarea lui Dumnezeu. Scriptura ne dă indicaţii clare în epistola către Galateni, în a doua epistolă către Timotei capitolul 2, şi în a doua epistolă a lui Ioan despre felul cum trebuie să ne comportăm cu învăţătorii care aduc astfel de învăţături: să ne despărţim consecvent de ei. Sunt desigur diferenţe în ceea ce priveşte măsurile de disciplinare în Casa lui Dumnezeu; un învăţător fals, de exemplu, are mai multă responsabilitate decât unul care a fost dus în rătăcire printr-o învăţătură falsă.
Uneori se doreşte în Biserică să se fie de ajutor prin aceea că se interzice unui adept al împăcării tuturor oamenilor să vorbească despre părerea lui despre mântuire. I se permite să predice şi să scrie, dar el nu are voie să spună nici măcar un cuvânt despre împăcarea tuturor oamenilor. A. E. Wilder-Smith scrie în privinţa aceasta:
Ei sunt constrânşi, drăguţii de ei, într-o cămaşă de forţă îngrozitoare. Ei trebuie să joace un rol pe care de fapt nu-l pot juca, – căci prin interdicţie, ei niciodată nu pot fi fără grijă ceea ce sunt, şi nu pot să vestească ceea ce lor însuşi le-a fost o binecuvântare, aşa cum cred ei. Acest fapt deranjează părtăşia, căci ea necesită jocuri de-a v-aţi ascunselea şi distruge încrederea. […] Dacă fratele meu crede din toată inima în împăcarea tuturor oamenilor, eu nu-l ajut dacă îl alung în „subsol”. […] În nici un caz nu trebuie să-l constrâng să joace un rol căruia el nu-i corespunde. Îi voi deforma caracterul, dacă fac aşa.[6].
Dacă nu te distanţezi de un adept al împăcării tuturor oamenilor, dăunează nu numai Bisericii din care faci parte, ci şi adeptului împăcării tuturor oamenilor. Pentru Wilder-Smith ţinerea cu tărie la efectele împăcării tuturor oamenilor are efecte asupra părtăşiei creştine:
Căci o bază a părtăşiei creştine este împlinirea Cuvântului. … În astfel de Biserici trebuie – aşa cum spun francezii – făcută „ventilaţie”, pentru ca aerul spiritual să poată fi iarăşi „bun de respirat”. Adevărul şi onestitatea, sinceritatea şi caracterul deschis în Biserică sunt condiţiile de bază pentru „aer” sănătos în Biserică. Împăcarea tuturor oamenilor nu se creează în Biserică, deoarece ea nu corespunde Cuvântului – şi pentru că se joacă „de-a v-aţi ascunselea”.[7].
Se potriveşte acest ton „împăciuitor” cu începutul acestui pasaj (punerea deoparte)? Citatul blând al lui Wilder-Smith vine cumva surprinzător pentru cititor, după ce s-a luat poziţie clară. Noi nu ştim ce ar putea exact spune Wilder-Smith prin „ventilaţie”, dar noi am încercat mai înainte să dovedim că împăcarea tuturor oamenilor este o evanghelie falsă. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în astfel de cazuri despre faptul că „puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (Galateni 5.9) şi ne cere să „măturăm aluatul cel vechi, ca să fim o plămădeală nouă” (1 Corinteni 5.7).
Disciplinarea în Biserică nu poate fi totdeauna pauşal evaluată, fiecare caz trebuie tratat şi evaluat separat. Însă o tratare falsă a acestei probleme aduce pagubă pentru toţi cei implicaţi şi nu este spre onoarea Domnului nostru.
Partea anterioarăPartea următoare
Adnotare
[1]… în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui.
[2]În mod deosebit teologii feminişti sunt împotriva unei „teologii a sângelui”.
[3]Din periodicul Hilfe und Nahrung, Neustadt (Ernst-Paulus-Verlag) 1971, pag. 339 (tradus). Vezi şi articolul „Ist die ewige Verdammnis wirklich ‚ewig’?” de C. H. Mackintosh pe http://www.soundwords.de/artikel.asp?id=6272.
[4]J. N. Darby, Es gibt eine ewige Verdammnis, Neustadt/Weinstraße (Ernst-Paulus-Verlag), Ediţia a 3-a, pag. 29-31 (tradus). Vezi şi articolul „Ist die ‚ewige Verdammnis’ ewig?” de J. N. Darby pe http://www.soundwords.de/artikel.asp?id=220.
[5]„Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.
[6]A. Wilder-Smith, Allversöhnung: Ausweg oder Irrweg?, Hänssler, ediţia a 2-a 1985, pag. 42 (tradus).
[7]Idem, pag. 43.
Tradus de la: Allversoehnung (3)
Traducere: Ion Simionescu
Iniţiere în tema „împăcarea tuturor oamenilor” (1)
SoundWords
Introducere
„O, veşnicie, tu, cuvânt ce nu admiţi replică” – aşa începe o cunoscută cantată a lui Johann Sebastian Bach (BWS 20) după cântarea bisericească cu acelaşi nume a lui Johann Rist. Se pare că compozitorul cântării a înţeles profund în anul 1642, ce fel de cuvânt violent este noţiunea veşnicie – da, ce putere este inclusă în acest cuvânt.
De cuvântul veşnicie s-au împiedicat deja unii creştini, şi anume nu din cauză că ei tăgăduiesc o fericire veşnică în cer, sau că nu şi-ar dori-o, ci pentru că ei nu au putut să aducă condamnarea veşnică la unison cu un Dumnezeu al dragostei. Imaginea unei condamnări veşnice a deranjat pe Charles Taze Russell, întemeietorul grupării martorii lui Iehova, într-o măsură aşa de mare, că el a considerat mai degrabă posibilă nimicirea sufletului. Şi alte secte, ca de exemplu adventişti de ziua a şaptea, nu cred într-o condamnare veşnică a păcătoşilor, ci în nimicirea lor definitivă. În creştinătatea generală – şi chiar în multe biserici evanghelice – a intrat mai mult sau mai puţin învăţătura despre împăcarea tuturor oamenilor (la sfârşit toţi oamenii vor fi împăcaţi cu Dumnezeu), respectiv învăţătura despre nimicirea generală (la sfârşit tot răul va fi nimicit).
Însă constatarea biblică este univocă: la sfârşit nu toţi oamenii vor fi împăcaţi cu Dumnezeu şi nici cei răi nu vor fi nimiciţi. Biblia vorbeşte clar şi precis despre o condamnare veşnică. De ce atunci nu se dă crezare afirmaţiilor clare ale Bibliei şi se pune la îndoială condamnarea veşnică?
Motive pentru îndoiala cu privire la condamnarea veşnică?
Condamnarea veşnică este pusă la îndoială din mai multe motive:
- Nu se recunoaşte că Dumnezeu este nu numai un Dumnezeu care iubeşte, ci El este şi un Dumnezeu drept şi sfânt, care nu poate avea părtăşie cu păcătoşii, ci trebuie să judece păcatul. Din ideea nebiblică, că Dumnezeu ar fi numai un Dumnezeu care iubeşte, rezultă o imagine falsă a lui Dumnezeu: un Dumnezeu care iubeşte nu ar putea permite un chin veşnic.
- Simţămintele proprii sunt făcute un etalon pentru evaluarea lucrurilor: pur şi simplu nu-mi pot imagina că un Dumnezeu al dragostei lasă oamenii să ardă veşnic în foc; nu-mi pot imagina că un păcat trecător ar putea avea urmări nesfârşite.
„Nu-mi pot imagina” este în orice caz un pedagog rău pentru interpretarea Bibliei. Dacă noi nu ne putem imagina ceva, cu toate că Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar acest ceva, noi nu trebuie să adaptăm Biblia la ideile noastre, ci ideile noastre să le adaptăm la Biblie. Noi nu avem voie să aşezăm ideile noastre deasupra Scripturii, ci noi trebuie să recunoaştem că Sfânta Scriptură are autoritate asupra tuturor gândurilor oamenilor. Noi suntem chemaţi ca „orice gând [orice imaginaţie omenească] să-l facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10.5). Aţi crezut dumneavoastră probabil într-un Dumnezeu care iubeşte? Şi cum aţi reacţionat când aţi constatat, că în realitate Dumnezeu nu corespunde chiar aşa imaginaţiei dumneavoastră ca Dumnezeu iubitor, ci că El este totodată şi drept şi sfânt? Aţi acceptat Cuvântul lui Dumnezeu şi v-aţi supus Lui, sau L-aţi corectat mereu până a vorbit aşa cum v-aţi imaginat dumneavoastră pe Dumnezeu?
Unii învăţători ai Bibliei se laudă chiar cu cunoştinţele lor de limbă greacă şi afirmă că trebuie citit exact textul de bază din limba greacă; „veşnic” nu înseamnă totdeauna veşnic. Unii creştini au fost derutaţi prin aceasta şi au ajuns să se îndoiască.
Unii adepţi ai împăcării tuturor oamenilor gândesc chiar, că Dumnezeu a vorbit despre un foc veşnic sau despre o condamnare veşnică numai din motive pedagogice. În realitate Dumnezeu nici nu Se referă la o condamnare veşnică, care nu se termină niciodată, atunci când El vorbeşte despre condamnarea veşnică; El ar vrea numai să trezească pe oameni prin perspectiva unei pedepse veşnice. După un anumit timp Dumnezeu ar lăsa să se sfârşească pedeapsa veşnică ameninţătoare, aşa că în final oamenii vor fi totuşi salvaţi.
Însă această părere a adepţilor împăcării tuturor oamenilor coboară pe Dumnezeu la nivelul omenesc. Putem compara aceasta cu un tată pământesc, care (din motive pedagogice) ameninţă pe copiii săi cu o pedeapsă aspră pentru o anumită comportare greşită, dar care nici nu execută această pedeapsă, sau o face mult mai blândă decât a ameninţat. Ce imagine a lui Dumnezeu se obţine în cele din urmă dintr-o astfel de gândire? Noi ar trebui să acuzăm pe Dumnezeu de nesinceritate, căci de fapt noi nu ne-am putea baza, că Dumnezeu intenţionează să facă ce spune, şi că Dumnezeu spune ce gândeşte. În afară de aceasta ne dă de gândit: toate presupusele foloase pedagogice ar dispărea, dacă Dumnezeu ar lăsa să se predice oamenilor o condamnare veşnică şi înapoia ameninţării ar spune: în realitate ea nici nu este veşnică. Are Dumnezeu nevoie ca prin neadevăr să obţină un scop pedagogic? Dacă Dumnezeu nu este sincer într-o temă aşa de importantă – cum putem noi să considerăm că El este sincer în privinţa celorlalte lucruri şi nu gândeşte altceva decât spune?
Uneori se spune şi că consecinţele respingerii Domnului ar fi într-adevăr veşnice, însă sufletul nu ar exista veşnic. De ce avem părerea că noi am şti mai bine decât Biblia, şi de ce vrem să golim conţinutul cuvântului veşnic? Nu ar trebui atunci, ca să fim consecvenţi, să întrebăm de asemenea că probabil Dumnezeu a vorbit numai din motive educative despre slava veşnică şi despre viaţa veşnică? În final probabil viaţa veşnică nici nu este veşnică? Şi în felul acesta s-ar putea continua.
Diverse modele de gândire
Recunoaştem: ideea referitoare la o condamnare veşnică – exprimat blând – este îngrozitoare şi realitatea unui chin fără sfârşit este aşa de puţin înţeleasă de unii oameni, că pe parcursul istoriei ei au dezvoltat în principal două sisteme doctrinare:
- Unii afirmă că în final toţi oamenii vor fi mântuiţi şi Dumnezeu va împăca pe toţi oamenii (împăcarea tuturor oamenilor).
- Ceilalţi gândesc că sufletul celor necredincioşi, respectiv al celor răi va fi nimicit după moartea pământească (nimicirea generală).
Nu este necesar să amintim că cele două sisteme se exclud reciproc. Ambele direcţii doctrinare au dat naştere la înflorituri diferite:
- Biserica catolică a dezvoltat doctrina purgatoriului, potrivit căreia după un anumit timp s-ar putea scăpa, căci prin purgatoriu devii curat. Din perspectiva aceasta rezultă în practică rugăciunea pentru morţi.
- Alţi într-adevăr nu vorbesc despre un purgatoriu curăţitor limitat în timp; după părerea lor ar exista o judecată şi un iad, dar care va dura numai un anumit timp sau probabil un veac. S-ar putea scăpa de această judecată, de această pedeapsă probabil de aceea, că prin chinuri s-a ajuns la recunoaştere de sine.
- Alţii la rândul lor gândesc că locul din Scriptură: „S-a dus [Hristos] şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare” (1 Petru 3.19) ar dovedi că Hristos ar predica şi în iad, aşa că oameni ar putea să se convertească şi după moartea lor.
- Adepţii nimicirii definitive consideră posibilă o judecată şi o condamnare, cred însă că focul va nimici sufletul după un anumit timp de pedeapsă.
S-ar putea enumera şi alte teorii, care au fost prezentate pe parcursul timpului. Însă întrebarea nu este, ce teorie dezvoltăm noi cu privire la această temă, ci ce spune Biblia despre această temă.
Dorim să cercetăm aceasta în următoarele articole …
Împăcaţi într-un trup
Efeseni 2.11-22
SoundWords
Efeseni 2.11-22: De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei,fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh. Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul.
Citim aici că noi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”, apropiaţi de Dumnezeu şi apropiaţi unii de alţii. Noi, iudeii şi naţiunile (păgânii), am devenit o unitate, prin aceea că noi am devenit creştini. Legea, care a pricinuit vrăjmăşia între iudei şi naţiuni, a fost făcută fără efect pentru ei în moartea lui Hristos. Dumnezeu a creat ceva cu totul nou. Acum întrebarea nu mai este, dacă cineva este iudeu sau este dintre naţiuni, ci acum întrebarea este, dacă cineva este o creaţie nouă. Era o diferenţă mare, parţial cu vrăjmăşie mare între poporul pământesc al lui Dumnezeu, care avea Legea sa, şi naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără făgăduinţe. Însă indiferent de faptul dacă credincioşii erau mai înainte dintre iudei sau dintre naţiuni – dacă ei sunt o creaţie nouă, între ei nu mai este nimic care să-i despartă. Ambele sisteme, atât al iudeilor cât şi al naţiunilor au fost înlăturate. În trupul lui Hristos nu mai este nici o vrăjmăşie între iudei şi naţiuni. Acum este pace, nu numai pace cu Dumnezeu, ci şi pace între ei.
În Efeseni 2 găsim un alt aspect al împăcării, pe care nu-l găsim aşa de clar în celelalte epistole: noi am fost împăcaţi într-un singur trup: „… a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2.16). Aici se accentuează aspectul colectiv al împăcării. Împăcarea creează relaţii noi nu numai între om şi Dumnezeu, ci şi între oameni. În acest un singur trup sunt numai relaţii minunate, ordonate de Dumnezeu. În acest un singur trup devine de asemenea vizibil, că nu numai naţiunile au nevoie de împăcare, care în mod deosebit erau departe de Dumnezeu, deoarece ele erau şi străine de făgăduinţele lui Israel. Şi iudeii aveau de asemenea nevoie de împăcare, şi anume de o împăcare permanentă, de durată. Ziua împăcării (Levitic 16) trebuia repetată în fiecare an. Prin aceasta a devenit clar, că prin Lege nu s-a adus o împăcare de durată.
În Efeseni 2.22 se spune: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Vedem aici cum împăcarea ne duce la cele mai înalte gânduri ale lui Dumnezeu, la piatra de încheiere a Cuvântului Său (Coloseni 1.25), la marea taină „Hristos şi Adunarea Sa”. Creştinii dintre iudei şi creştinii dintre păgâni sunt puşi împreună într-un singur trup, ca să fie o cu totul nouă „locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul”. În acest trup totul este dependent de Hristos ca şi Cap aflat în cer. Toate mădularele sunt legate unele cu altele în modul cel mai apropiat şi Duhul acţionează pentru o comportare armonioasă a mădularelor între ele. Aici totul este ordonat conform gândurilor lui Dumnezeu: toate relaţiile cu El, toate relaţiile între ele.
Toate acestea sunt rezultate minunate ale împăcării, care desigur stă foarte strâns în legătură cu ceea ce a avut loc la cruce. Căci acolo omul a ajuns sub judecata lui Dumnezeu şi primul om a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu. Acum atât iudeul cât şi păgânul au dispărut dinaintea lui Dumnezeu, acum este numai „omul nou” (Efeseni 2.15) în Hristos. Nu mai poate fi nici o vrăjmăşie. Până astăzi! Dacă noi avem relaţii unii cu alţii ca credincioşi, nu mai contează ce am fost şi ce ne-a despărţit odinioară. Noi toţi am murit cu Hristos. Acum este valabil numai ceea ce este valabil în creaţia nouă. De aceea relaţiile vechi în nici un caz nu ar mai trebui să se practice. Numai relaţiile noi în Hristos ar trebui să ne influenţeze şi să ne pună în mişcare. Şi aici vedem iarăşi că împăcarea ne aduce în apropierea lui Dumnezeu: „Căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2.18).
Desigur creştinii din zilele noastre (altfel decât credincioşii din Efes) aproape că nu mai au a face cu diferenţele dintre iudei şi cei care nu sunt iudei. Dar sunt alte diferenţe: sărac şi bogat, cu pregătire profesională şi fără pregătire, recunoscut în societate şi dispreţuit, cu reflecţii carismatice şi retras, şi aşa mai departe. Dacă în comportarea şi acţiunile noastre nu ţinem seama că noi am devenit o creaţie nouă, în care aceste diferenţe nu au nici o importanţă, aceasta poate conduce la tensiuni mari, din care pot rezulta conflicte. Aceste conflicte fac necesară o împăcare reciprocă, care între creştinii credincioşi necondiţionat trebuie practicată!
Să recapitulăm: De ce a fost înlăturată vrăjmăşia dintre iudei şi naţiuni? Pe de o parte, deoarece elementul despărţitor, Legea, a fost înlăturată, şi pe de altă parte, pentru că a fost creat „un om nou”, „creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului” (Efeseni 4.24). Viaţa acestui om nou nu permite nici o ceartă şi nici o vrăjmăşie între credincioşi. (S-ar putea compara cu imaginea unui om sănătos, care nu se mutilează singur. Aceasta o fac numai oamenii care stau sub influenţe rele.)
“Slujba împăcării” în evanghelia după Luca
SoundWords
Evanghelia după Luca ne arată marele har al lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte evanghelii. Acest har al lui Dumnezeu este destinat pentru toţi oamenii. Altfel decât evanghelia după Matei, evanghelia după Luca se adresează de aceea nu în primul rând iudeilor, ci tuturor oamenilor. Ea ne arată în mod deosebit natura umană a Domnului Isus şi cum a trăit El ca Om, de care Dumnezeu S-a bucurat.
Aceste două aspecte conduc, ca în această evanghelie să găsim prezentată în mod deosebit slujba împăcării. În privinţa aceasta vrem să parcurgem pe scurt această evanghelie.
Luca 2.1-14: 1. În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. 2. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. 3. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. 4. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, – pentru că era din casa şi din seminţia lui David, – 5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. 6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. 7. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. 8. În ţinutul acela erau nişte păstori, cari stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. 9. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. 10. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: 11. astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. 12. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.“ 13. Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: 14. „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.“
Deja în descrierea naşterii Domnului Isus putem recunoaşte cât de înstrăinat era omul de Dumnezeu. În casa de poposire nu era loc pentru El. Loc era numai într-un staul, într-un adăpost pentru animale – o iesle. În adăposturile pentru oameni, în casa de poposire, nu era nici un loc. Însă Dumnezeu nu S-a lăsat speriat de aceasta, ca să ofere omului împăcarea (Luca 2.10). El era chiar gata să vină pe pământ în Hristos ca Baby.
Primul mesaj, pe care noi îl auzim, este: „Nu vă temeţi” (Luca 2.10). Omul înstrăinat de Dumnezeu, în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, avea desigur motive să se teamă de Dumnezeu. Însă Dumnezeu a întins mâna Sa împăciuitoare şi este ca şi cum ar fi zis: Eu doresc să creez posibilitatea ca prăpastia să poată fi traversată, voi nu trebuie să vă temeţi de Mine. – Dumnezeu voia să îndepărteze orice sentiment de teamă. Şi El a avut o veste bună pentru ei, o veste aducătoare de bucurie, în loc de o veste aducătoare de groază, o veste bună, care era valabilă nu numai pentru păstori, ci pentru tot poporul (Luca 2.10).
Acum Dumnezeu nu a venit cu ape îngrozitoare ca în timpul lui Noe, ca să nimicească pe oameni; dimpotrivă, El a încercat acum să-i tragă la Sine cu legături de dragoste. Oameni, care odinioară au trăit în teamă şi mare depărtare de Dumnezeu şi L-au urât şi aveau sentimente de vrăjmăşie faţă de El, trebuiau să poată avea cu bucurie relaţii de părtăşie cu Dumnezeu. Acesta este ţelul împăcării: „Ne lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea” (Romani 5.11). S-ar putea spune şi: noi suntem umpluţi cu admiraţie şi bucurie cu privire la Dumnezeu, că noi am fost aduşi aşa de aproape prin Domnul Isus.
În versetul 14 găsim cele trei însuşiri ale împăcării:
- glorificarea lui Dumnezeu,
- pacea,
- buna plăcere a lui Dumnezeu faţă de om.
Ordinea acestor trei elemente este foarte importantă.
- Pentru lucrarea de împăcare era absolut necesar să se ţină socoteală de glorificarea lui Dumnezeu. De aceea omul vrăjmaş şi înstrăinat de Dumnezeu trebuia judecat, ceea ce a avut loc „în trupul Lui [al lui Hristos] de carne, prin moarte” (Coloseni 1.21). Judecata asupra păcatelor noastre trebuia să aibă loc; această pedeapsă a purtat-o Hristos. Credinciosul a devenit „sfânt, curat şi fără vină” (Coloseni 1.22).
- Al doilea element important al împăcării este pacea. Găsim legătura între pace şi împăcare în mod deosebit în epistola către Efeseni 2.14-17 şi de asemenea în Coloseni 1.20: „… prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” În cadrul acestei păci este vorba în primul rând de o relaţie în ordine cu Dumnezeu, la modul general. Dar expresia „pace pe pământ” ne arată că este vorba şi de pace pe orizontală, deci de pace între oameni. Această pace ar trebui menţinută în ordine prin structurile de autoritate (compară Coloseni 1.20 cu Coloseni 1.16), pe care Dumnezeu le-a dat în acest scop. Dar aceste structuri de autoritate au eşuat. Oamenii se ridică unul împotriva celuilalt şi împotriva autorităţii, autoritatea asupreşte pe subalterni sau vrea să supună pe alţii prin forţă. Toate acestea înseamnă război. Însă va veni ziua în care va fi pace pe pământ. Aceasta va fi atunci când toate structurile de autoritate vor fi supuse lui Hristos şi ele vor fi coordonate de El, care este Cap a toate. Atunci toate lucrurile vor fi împăcate, şi Dumnezeu va avea bună plăcere de oameni.
- Am ajuns la al treilea element important al împăcării: buna plăcere. După naşterea Domnului Isus, Dumnezeu a lăsat să se spună prin îngeri: „… oameni plăcuţi Lui” (Luca 2.14). În privinţa aceasta desigur Dumnezeu S-a gândit şi la, şi înainte de toate la Hristos, care totdeauna va fi un Om spre buna plăcere a lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a explicat mai târziu pe malul Iordanului şi pe muntele transfigurării (vezi Matei 3.16,17; 17.5). Dar în afară de aceasta este vorba că: „Dumnezeu era … împăcând lumea …” (2 Corinteni 5.19), aceasta înseamnă că pe baza lucrării Sale în Hristos voia să aibă bună plăcere şi de oameni.
Totul este garantat în Hristos:
- El a glorificat pe Dumnezeu.
- El este şi Prinţul păcii.
- Deoarece El a devenit Om, începând din momentul acesta Dumnezeu putea deja să vadă un Om de care El putea avea bună plăcere desăvârşită.
Îngerii au vestit, că S-a născut un Mântuitor. Nu un Judecător venise, ci un Mântuitor S-a născut. Deci slujba împăcării începe cu propovăduirea bucuriei mari şi cu „o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2.13). Această slujbă a împăcării a făcut apoi, ca în Ierusalim să fie din aceia care au avut o mare bucurie şi ei lăudau şi preamăreau pe Dumnezeu, aşa cum citim în ultimele versete ale evangheliei după Luca (Luca 24.53).
Însă în primul rând păstorii au fost determinaţi prin mesajul îngerilor, să caute pe Hristos, şi de asemenea şi ei au glorificat şi au lăudat pe Dumnezeu, după ce au văzut pe Hristos (Luca 2.20).
Luca 2.18-30: 18. Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. 19. Maria păstra toate cuvintele acelea, şi se gândea la ele în inima ei. 20. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi cari erau întocmai cum li se spusese. 21. Când a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur pruncul, I-au pus numele ISUS, nume, care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece. 22. Şi, când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului, – 23. după cum este scris în Legea Domnului: „Orice întâi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului“, 24. şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în Legea Domnului. 25. Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. 26. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. 27. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înlăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, 28. Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: 29. „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. 30. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta,
Pe parcursul capitolului al doilea ni se arată prin exemplul lui Simeon şi Ana care sunt oamenii care au foloase din slujba împăcării şi ce trăsături morale şi spirituale au aceşti oameni. De altfel Simeon a prorocit deja că slujba împăcării nu se va limita la poporul Israel. Astfel, el a vorbit despre mântuirea „pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile” (Luca 2.31,32). Faptul că el aminteşte naţiunile înaintea poporului Israel, arată deja că în cadrul acestei slujbe iudeii nu vor mai avea o poziţie privilegiată. Înstrăinarea între Dumnezeu şi oameni era aşa de mare, că diferenţele între iudei şi naţiuni de fapt nu mai jucau nici un rol.
Luca 4.1-21: 1. Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie, 2. unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. 3. Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.“ 4. Isus i-a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“ 5. Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, 6. şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. 7. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ 8. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.“ 9. Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe straşina acoperişului Templului, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici;“ 10. căci este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească;“ 11. şi: „Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.“ 12. Isus i-a răspuns: „S-a spus: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.“ 13. După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme. 14. Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea, şi I s-a dus vestea în tot ţinutul de primprejur. 15. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi. 16. A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17. şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18. „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19. şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“ 20. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. 21. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“
În evanghelia după Luca 4, Domnul Isus este dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit. Aceasta înseamnă, trebuia verificat dacă Acela care urma să facă lucrarea de împăcare va rezista ispitei de îndepărtare de Dumnezeu. El a trecut cu succes această probă. Nu că rezultatul ar fi fost pus la îndoială de Dumnezeu, dar era vorba să se demonstreze aceasta la modul general: El nu S-a înstrăinat de Dumnezeu, prin aceea că fără să aibă o misiune din partea lui Dumnezeu ar fi făcut pâine din pietre, deoarece Îi era foame (Luca 4.3,4); El nu S-a îndepărtat de Dumnezeu, prin aceea că El ar fi dăruit altuia dedicarea Sa (Luca 4.5-8); El nu S-a îndepărtat de Dumnezeu, prin aceea că ar fi pus la îndoială dragostea lui Dumnezeu (Luca 4.9-13).
Domnul Isus a venit în lume, ca să ofere oamenilor împăcarea, nu ca să facă judecată. Vedem aceasta de exemplu la întâmplarea din Templu, când Domnul Isus la citirea din cartea prorocului Isaia (Isaia 61.1,2a; Luca 4.18,19) se opreşte în mijlocul frazei şi a închis cartea. Căci El nu venise ca să exercite „ziua răzbunării” (Isaia 61.2b), ci „să vestească anul de îndurare al Domnului” (Isaia 61.2a). Cât de mult se vedea în această veste bună pentru „săraci” (Luca 4.18) efortul lui Dumnezeu pentru a întâmpina pe oameni cu dragostea Sa! Toate s-au împlinit acum în Persoana lui Hristos: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“ (Luca 4.21).
Luca 5.12-14: 12. Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat, şi I-a zis: „Doamne dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“ 13. Isus a întins mâna, S-a atins de el, şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Îndată, l-a lăsat lepra. 14. Apoi i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te“, i-a zis El, „de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.“
Medicul Luca este singurul evanghelist, care ne relatează cât de gravă era situaţia cu acest lepros: el era „plin de lepră”. Când Isaia vorbeşte despre poporul păcătos Israel, atunci el foloseşte o imagine asemănătoare: „Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos” (Isaia 1.6). Când Domnul Isus Îşi întinde mâna către lepros, îl atinge şi spune: „Da, voiesc, fii curăţit!” (Luca 5.13), atunci vedem în aceasta mâna de dragoste a lui Dumnezeu întinzându-se spre aceia, care pe baza urmărilor păcatului (leproşii sunt o imagine a acelora care simt lucrarea păcatului în ei) obligatoriu trebuie să fie departe de Dumnezeu („în afara taberei”, Levitic 13.46) şi în care absolut nimic bun nu se găseşte.
Luca 7.14: Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”
În Luca 7.14 vedem în istorisirea despre văduva care trebuia să ducă la mormânt pe singurul ei fiu, cum mâna lui Dumnezeu Se întinde împotriva morţii („… a atins racla”) în singurul Lui Fiu născut şi preaiubit – moartea, care reprezintă stadiul final al îndepărtării omului de Dumnezeu – şi aduce la viaţă pe cel mort.
Luca 7.36-50: 36. Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului, şi a şezut la masă. 37. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor, 38. şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea cu mir. 39. Când a văzut lucrul acesta, fariseul, care-L poftise, şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.“ 40. Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.“ – „Spune, Învăţătorule“, I-a răspuns el. – 41. „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cinzeci. 42. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?“ 43. Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.“ Isus i-a zis: „Drept ai judecat.“ 44. Apoi S-a întors spre femeie, şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47. De aceea îţi spun: Păcatele ei, cari sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.“ 48. Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!“ 49. Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: „Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?“ 50. Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.“
În întâmplarea cu femeia păcătoasă, care stă la picioarele Domnului Isus în casa fariseului, ni se arată că sunt unii care în mândria lor şi pe baza vrăjmăşiei lor religioase resping oferta împăcării, şi sunt alţii care o primesc cu plăcere. Că oferta este pentru ambele grupe de oameni, aceasta ne-o arată pilda despre creditor şi datornici, pe care Domnul o spune în casa fariseului: „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi” (Luca 7.42). Şi această pildă o găsim numai în evanghelia după Luca. Oferta împăcării este deci valabilă atât pentru fariseul convins de propria dreptate, cât şi pentru femeia păcătoasă. „Că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor” [2 Corinteni 5.19].
Chiar dacă aici în comportarea Domnului cu femeia păcătoasă nu găsim toate rezultatele împăcării, totuşi găsim baza ei în iertarea păcatelor (Luca 7.47), căci păcatul a provocat îndepărtarea între Dumnezeu şi noi. (Este vorba nu numai de un „fel de gândire” înstrăinat şi vrăjmaş, ci şi de „faptele rele”, prin care se arată felul de gândire [Coloseni 1.21]). Aceasta înseamnă: premisa pentru împăcare este că mai înainte s-a clarificat problema păcatelor prin iertare.
De aceea ispăşirea este baza pentru împăcare, şi iertarea păcatelor este prima parte a împăcării. Numai prin aceasta Dumnezeu poate acum să nu mai pună la socoteală păcatele şi să readucă pe om în părtăşie cu Sine, căci Dumnezeu are nevoie pentru aceasta de o bază juridică dreaptă.
În al doilea rând este vorba de sentimente schimbate faţă de Dumnezeu, care se arată în dragostea acestei femei faţă de Domnul (Luca 7.47). Inima lui Dumnezeu doreşte să primească răspuns la dragostea Sa din partea omului. Aceasta este realizat aici. Despre acest răspuns al dragostei inimii noastre citim în legătură cu textul din 2 Corinteni 5.15, care vorbeşte despre împăcare: „… pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”
Şi în al treilea rând vedem şi unde conduce împăcarea – la pace: „Du-te în pace!” (Luca 7.50).
Această femeie păcătoasă avea o conştienţă aşa de mare despre faptul că Dumnezeu i-a întins în Hristos mâna spre împăcare, că ea nu s-a ruşinat să vină în casa fariseului la Domnul Isus şi acolo să-I ude picioarele cu lacrimile ei.
În această întâmplare în casa fariseului devine clară responsabilitatea omului de a primi mâna întinsă a lui Dumnezeu. Alte locuri din Scriptură ne arată că împăcarea este în cele din urmă acţiunea suverană a lui Dumnezeu, însă aici ni se prezintă latura responsabilităţii omului.
Luca 8.26-35: 26. Au venit cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în dreptul Galileei. 27. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină, şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. 28. Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui.“ 29. Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la mâni şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile, şi era gonit de dracul prin pustii. 30. Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?“ „Legiune,“ a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. 31. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc. 32. Acolo pe munte, era o turmă mare de porci, care păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. 33. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe râpă în lac, şi s-a înecat. 34. Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. 35. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus, şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat, şi în toate minţile; şi i-a apucat frica.
În evanghelia după Luca 8 găsim un om care ajunsese total sub puterea adversarului lui Dumnezeu. Prin aceasta a ajuns chiar înstrăinat faţă de semenii lui şi a fost alungat în pustiu. El nu voia să aibă nimic a face cu Isus, Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus S-a îndurat de el şi la sfârşit vedem pe acest om „şezând la picioarele lui Isus”. Acesta este ţelul împăcării: să ne aducă la Dumnezeu, Tatăl, în cea mai mare apropiere de El (compară cu Efeseni 2.18: „… intrare la Tatăl”; Coloseni 1.22: „… să vă înfăţişaţi înaintea Lui”).
Luca 10-30-37: 30. Isus a luat din nou cuvântul, şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, cari l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, şi l-au lăsat aproape mort. 31. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. 32. Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. 33. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. 34. S-a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el. 35. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.“ 36. Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?“ 37. „Cel ce şi-a făcut milă cu el“, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel“, i-a zis Isus.
În timp ce în Luca 7 este prezentată responsabilitatea omului, în Luca 10 este accentuată în mod deosebit suveranitatea lui Dumnezeu. Omul din pilda samariteanului milos este total lipsit de ajutor, total incapabil să se ajute singur. Nici Legea nu a dat nici un ajutor acestui om, ceea ce vedem în comportarea preotului şi a levitului. Ei au trecut pe lângă el, deoarece ei erau în pericol să se întineze, dacă s-ar fi atins de cel jefuit, care probabil era deja mort, ca să-l ajute.
Omul din pildă este imaginea unui om care era pe un drum departe de Dumnezeu: de la Ierusalim spre Ierihon. Ierusalim este cetatea lui Dumnezeu, în timp ce Ierihon era cetatea blestemată de Dumnezeu. Vedem astfel pe om cu spatele întors spre Dumnezeu cum se îndepărtează tot mai mult de El şi se îndreaptă spre pierzarea lui. Chiar dacă nu era ajutor nici din partea preotului şi nici din partea levitului şi omul însuşi nu se putea ajuta singur – samariteanul poartă grijă de tot ce era necesar. Nimic nu este lăsat în seama omului – samariteanul dă tot ce este necesar de la început până la sfârşit: el a venit în locul unde era el, el îi leagă rănile, el toarnă untdelemn şi vin pe răni, el îl pune pe animalul lui, el îl duce la han, el are grijă de el, şi el vrea să plătească restul, atunci când el va reveni.
Însă probabil nu ceea ce face el este lucrul cel mai mare, ci ceea ce el simte: „şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (Luca 10.33). Vedem aici toată dragostea lui Dumnezeu, care are milă de omul, care a decăzut de la El; care s-a îndepărtat aşa de mult, că nu se mai poate întoarce înapoi; care şi-a pricinuit singur pierzarea. Şi cum Dumnezeu ia totul asupra Sa, absolut totul, ca să arate oamenilor dragostea Sa! Dumnezeu duce pe om acolo unde El – când El Însuşi a venit în Hristos în lume – n-a găsit nici un loc: la un han. Când omul ajunge la han, tot ceea ce are el este un dar al samariteanului. El nu avea nimic de la sine. Nu se leagă aceasta cu 2 Corinteni 5, unde împăcarea este adusă în legătură cu o creaţie nouă şi unde citim că „totul este de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5.18)?
Luca 14.12-24: 12. A zis şi celui ce-L poftise: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. 13. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. 14. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.“ 15. Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis; „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!“ 16. Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi. 17. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: «Veniţi, căci iată că toate sunt gata.» 18. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: «Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.» 19. Un altul a zis: «Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.» 20. Un altul a zis: «Tocmai acum m-am însurat, şi de aceea nu pot veni.» 21. Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, şi a zis robului său: «Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.» 22. La urmă, robul a zis: «Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.» 23. Şi stăpânul a zis robului: «Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. 24. Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea.“
În pilda despre cina mare vedem că Dumnezeu doreşte şi face totul ca să aibă părtăşie cu omul:
- Dumnezeu face totul, pentru ca omul să poată veni („toate sunt gata”; Luca 14.17).
- Dumnezeu doreşte să vină mulţi oameni („ca să mi se umple casa”; Luca 14.23).
- Dumnezeu roagă chiar, ca omul să vină („sileşte-i să intre”; Luca 14.23).
Vedem aici prezentată simbolic vestirea cuvântului împăcării (2 Corinteni 5.19). Trebuie să se dea un răspuns corespunzător lucrării Domnului Isus (cu toate că în pasajul acesta nu se aminteşte aceasta).
În reacţia stăpânului casei la faptul că invitaţii lui au respins invitaţia sa putem recunoaşte întrucâtva ce înseamnă pentru Dumnezeu, că oferta Lui de împăcare nici astăzi nu este primită de mulţi.
Luca 15: 1. Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. 2. Şi Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă cu ei.“ 3. Dar El le-a spus pilda aceasta: 4. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? 5. După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; 6. şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» 7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăinţă. 8. Sau care femeie, dacă are zece lei (greceşte: drahme.) de argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte? 9. După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei, şi zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul, pe care-l pierdusem.» 10. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.“ 11. El a mai zis: „Un om avea doi fii. 12. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. 13. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. 14. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. 15. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. 16. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. 17. Şi-a venit în fire, şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! 18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, 19. şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» 20. Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. 21. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.» 22. Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. 23. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; 24. căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească. 25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. 26. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este. 27. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.» 28. El s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. 29. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; 30. iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.» 31. «Fiule», i-a zis tatăl, «tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. 32. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.“
În concordanţă cu Coloseni 1, unde împăcarea este legată cu plinătatea (Dumnezeirii), în capitolul acesta găsim în pildă pe Fiul (= păstorul, care merge să caute oaia pierdută), pe Duhul (= femeia, care caută drahma) şi pe Tatăl preocupaţi să aducă pe om iarăşi în părtăşie cu Sine. Vedem în capitolul acesta că în cadrul împăcării omului nu este vorba atât de mult de ceea ce primește omul (cu toate că și la aceasta se face aluzie); este vorba în mod deosebit de bucuria lui Dumnezeu faţă de împăcare. Astfel la reîntoarcerea fiului pierdut este descrisă detaliat bucuria tatălui, nu însă bucuria fiului, ceea ce noi mai degrabă am fi aşteptat. În fiecare parte a pildei este accentuată în mod deosebit bucuria persoanei care găseşte ce era pierdut.
În afară de aceasta în pildele din Luca 15 este accentuată pierderea: „oaia mea, care era pierdută”, „leul pe care-l pierdusem”; „era pierdut, şi a fost găsit”. Aceste pilde ne arată un lucru: Dumnezeu a pierdut ceva, pe care El îl preţuieşte foarte mult. El a creat pe om, ca să aibă părtăşie cu el; însă această părtăşie netulburată s-a pierdut prin căderea în păcat a imului. Că Dumnezeu a pierdut ceva, găsim deja pe primele pagini ale Bibliei, unde citim că Dumnezeu caută pe om (Geneza 3.4,5). Dacă pildele relatează despre faptul că în cele din urmă ce a fost pierdut a fost găsit, citim şi despre bucuria mare a păstorului, a femeii şi a tatălui. În aceasta putem vedea bucuria triunităţii lui Dumnezeu. De aceea şi bucuria mare pentru regăsirea celor pierdute. De asemenea aici mai vedem că poziţia celor regăsite este mult mai bună decât a fost înainte.
- Oaia nu este readusă în turmă, ci „acasă”.
- Fiul pierdut nu numai vine înapoi acasă, ci el obţine haina cea mai bună şi viţelul îngrăşat.
Tot aşa este şi cu omul. Prin împăcare a devenit din nou posibilă părtăşia netulburată între Dumnezeu şi om. Aşa cum în pilde oaia, leul şi fiul au fost regăsite, tot aşa Dumnezeu, ca să zicem aşa, „a regăsit” pe om. Acesta este rezultatul împăcării. Omul nu este readus în vechea lui poziţie, ci el obţine o poziţie cu totul nouă înaintea lui Dumnezeu. El nu este readus în starea în care s-a aflat în Eden înainte de căderea în păcat, ci el este adus la ceea ce Dumnezeu deja demult a prevăzut pentru el: în savurarea întregii Lui dragoste în casa Sa.
Cât de mult şi-a dorit Dumnezeu să readucă înapoi la Sine pe om, vedem şi din fraza scurtă: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut”. Fiul a fost în depărtare, şi cu toate acestea tatăl său l-a văzut acolo. Tot timpul în care omul era înstrăinat de Dumnezeu, Dumnezeu nu a încetat să privească la el. Dacă tatăl sărută pe fiul, atunci aceasta este o imagine expresivă pentru faptul că prin împăcare a fost înlăturată depărtarea între Dumnezeu şi om.
Până acum am studiat numai aspectul harului din partea tatălui (care este o imagine a lui Dumnezeu). În cadrul împăcării este însă important şi aspectul responsabilităţii din partea păcătosului. Acest aspect este în zilele noastre din păcate uneori trecut cu vederea, în mod deosebit şi atunci când este vorba de aplicarea practică a istorisirii despre fiul pierdut la refacerea relaţiilor stricate. Nu citim că tatăl s-a dus după fiu în ţara îndepărtată, şi el nu s-a dus la el nici atunci când fiul păzea porcii.[1] Mai întâi fiul a trebuit să-şi dea bine seama de starea lui, apoi să se ridice pentru întoarcere înapoi. Aceasta este pocăinţă; ea trebuie principial să aibă loc mai înainte. După ce tatăl l-a sărutat, nu a lipsit nici mărturia fiului: „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta.” Fără mărturisire nu este iertare şi împăcare adevărată. Problema vinovăţiei trebuie necondiţionat rezolvată, dacă trebuie să aibă loc o împăcare adevărată.
În cuvintele tatălui din Luca 15.22 vedem o imagine a „creaţiei noi”, pe care Dumnezeu a făcut-o în cel credincios: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare.” Fiul este adus într-o stare cu mult mai bună decât aceea în care s-a aflat înainte de a pleca de la tatăl. Depărtarea dintre tată şi fiu nu este simplu depăşită. Hainele zdrenţuite ale fiului pierdut nu sunt spălate şi cârpite, sandalele nu sunt reparate, ci totul devine nou.
Aşa cum Dumnezeu ne încredinţează nouă astăzi misiuni, tot aşa au primit misiuni şi slujitorii tatălui (Luca 15.22,23). Desigur este Duhul Sfânt, Cel care lucrează în oameni, însă Dumnezeu doreşte să folosească oameni pentru vestirea cuvântului împăcării (vezi 2 Corinteni 5.19). Ce har, dacă El vrea să ne folosească!
În afară de aceasta, Dumnezeu doreşte ca noi să ne simţim bine în prezenţa Sa.[2] Noi putem deja astăzi să ne simţim bine în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum noi ne vom „simţi bine” cândva în cer în veşnicie la Domnul, când vom savura prezenţa Sa. Noi nu trebuie să ne mai temem, noi nu ne simţim suspectaţi, nu ne simţim străini, da, nici măcar ca oaspeţi; noi aparţinem locului acela, aşa cum copiii noştri ne aparţin în casele noastre.
Şi fiul regăsit trebuia să se simtă bine în prezenţa tatălui, după ce s-a reîntors acasă; de aceea tatăl a procedat cu fiul aşa cum citim în versetele 20 până la 24. Prin sărutare totul a fost clarificat din partea tatălui. Fiul nu a devenit mai plăcut prin aceea că el avea îmbrăcată haina cea mai bună, dar s-a schimbat mult în simţămintele fiului. Fără o haină nouă, îmbrăcat în continuare în hainele lui rupte, el nu ar fi putut să se simtă bine în prezenţa tatălui. Aici avem gândul împăcării, referitor la om. Când fiul pierdut a fost îmbrăţişat de tatăl şi a devenit conştient că avea favoarea tatălui său, şi că tatăl nu era supărat pe el, şi după ce el a rostit mărturia sa – atunci el era împăcat. Dar era numai o parte a împăcării, căci el sta acolo încă în hainele lui murdare, în zdrenţele lui, şi desculţ. În această stare fiul nu se putea simţi bine în prezenţa tatălui, care i-a dovedit numai dragoste şi acum îndurare deplină. Abia după ce el a avut îmbrăcată haina cea mai bună[3], sandale în picioare[4] şi un inel pe deget[5], el era în stare să savureze conştient împăcarea.
Masa comună cu viţelul tăiat în mijloc ne aminteşte de jertfa de pace. Această jertfă vorbeşte despre părtăşia între Dumnezeu şi om pe baza lucrării lui Hristos, despre o părtăşie din care se revarsă o mare bucurie. Această bucurie este exprimată prin cuvintele tatălui: „Să mâncăm şi să ne veselim” (Luca 15.23). Semnele adevăratei împăcări sunt o relaţie fericită netulburată, în care te simţi bine, precum şi părtăşia şi bucuria.
Luca 23.34: Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”
Aici găsim culmea slujbei de împăcare. După ce oamenii L-au răstignit pe Domnul, în ciuda eforturilor dragostei Sale, Domnul Isus spune: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”
Luca 24.44,47: Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când eram încă cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi. … Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa spre iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.
Să ne mai putem noi aştepta că este posibil ca Dumnezeu acum să mai lase să se predice iertarea? Răspunsul lui Dumnezeu la faptul că omul I-a dovedit cea mai mare vrăjmăşie este, că El lasă acum să se predice cuvântul împăcării: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5.20). Dar este vorba de mai mult: dacă El lasă să se predice acum iertarea, atunci El mai spune ucenicilor şi: „Începând din Ierusalim!” Tocmai în cetatea care s-a comportat aşa de îngrozitor cu El, cum nu se putea mai rău! Că cuvântul împăcării trebuia adresat mai întâi acestei cetăţi, arată cât de mult Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu. De aceea Dumnezeu poate acum să răspundă la ura şi vrăjmăşia faţă de dragostea Lui cu o dragoste mult mai mare.
Am văzut diferite glorii ale împăcării noastre. Aceasta trebuie să aibă efect asupra umblării noastre. Dacă în ceea ce priveşte poziţia noastră suntem spre bucuria lui Dumnezeu, atunci aceasta va da naştere în noi la dorinţa de a trăi spre bucuria lui Dumnezeu. În poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu nu mai sunt nici un fel de dezacorduri între Dumnezeu şi noi. Este şi în viaţa noastră zilnică aşa? Dezacordurile sunt primul pas spre înstrăinare, care în cele din urmă poate sfârşi în vrăjmăşie. Este şi dorinţa noastră de a trăi aşa fel cum a putut spune J. N. Darby la sfârşitul vieţii sale: „Între mine şi Tatăl nu este nici un nor”?[6]
Nimicirea generală;
SoundWords
Învaţă Biblia despre o nimicire generală?
S-a terminat totul pentru oamenii necredincioşi odată cu moartea şi încetează ei să mai existe? Sau ei mai există un anumit timp şi după aceea vor fi mistuiţi prin focul iadului?
Că odată cu moartea nu s-a terminat totul pentru cei necredincioşi, aceasta rezultă foarte clar din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că pentru un cititor al Bibliei sincer şi fără idei preconcepute nu poate fi nici o îndoială. Deja un singur loc din Biblie este suficient să dovedească că odată cu moartea nu s-a terminat totul: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27).
În afară de aceasta sunt o serie de alte locuri în Biblie, care spun că odată cu moartea nu s-a terminat totul:
- Dacă Domnul Isus spune în evanghelia după Matei 11.22: „în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi pentru Sidon decât pentru voi”, atunci este imposibil ca odată cu moartea să se termine totul.
- Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – de ce atunci Domnul Isus spune cu privire la Iuda: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26.24)?
- Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – cum se vrea înţeleasă istoria săracului Lazăr din Luca 16, unde se spune despre omul bogat: „Pe când era el în Locuinţa Morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii …” (Luca 16.23)?
- Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – pentru ce atunci există o „aşteptare sigură” a unei judecăţi şi „văpaia unui foc”, aşa cum spune scriitorul epistolei către Evrei: „Nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc” (Evrei 10.26,27)?
- Dacă după moarte totul ar fi terminat, aşa cum se presupune – de ce vorbeşte Iuda în epistola sa despre oameni „cărora le este păstrată negura întunericului pentru veşnicie” (Iuda 13)? Versetul acesta arată totodată că nu va exista o pedeapsă limitată în timp, care va înceta cândva.
Prin aceasta constatarea biblică este clară: după moartea necredinciosului nu s-a terminat totul.
Alţii recunosc într-adevăr existenţa unei judecăţi şi a unui iad, însă afirmă că judecata şi iadul nu ar dura veşnic, ci după un anumit timp de judecată sufletul at fi mistuit/nimicit de foc.
Adevărat? Domnul Isus Însuşi vorbeşte despre „focul care nu se stinge” (Matei 3.12); despre „focul cel veşnic” (Matei 18.8,9); despre „pedeapsa veşnică” (Matei 25.46); despre locul „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.43-49); despre mânia lui Dumnezeu, care rămâne peste cineva (Ioan 3.36). Apostolul Pavel vorbeşte despre „pierzarea veşnică de la faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1.9); şi apostolul Ioan vorbeşte în cartea Apocalipsa despre un loc unde vor fi chinuiţi „în vecii vecilor” (Apocalipsa 20.10-15). Cum se ajunge la ideea absurdă că cuvântul veşnic din locurile acestea nu ar însemna veşnic, mai ales că expresia „pedeapsa veşnică” este folosită în unele locuri din Biblie ca opusul „vieţii veşnice”? Vrem să redăm unele exemple:
- În evanghelia după Matei 25.46, este „pedeapsa veşnică” limitată în timp, însă „viaţa veşnică este nelimitată în timp? „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi în viaţa veşnică”.
- Sau să ne gândim la 2 Corinteni 4.18, unde cuvântul „veşnic” este pus direct în legătură cu vremelnicia. „Privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”
- Apocalipsa 4.10 spune despre bătrâni, că ei „se închină Celui ce este viu în vecii vecilor”; evident Dumnezeu, respectiv Domnul Isus este Cel veşnic. În Apocalipsa 14.11 se spune: „Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor” (vezi şi Apocalipsa 20.10: „Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor”).
Într-un caz expresia „în vecii vecilor” să însemne realmente „veşnic”, şi în celălalt caz aceeaşi expresie să fie înţeleasă ca „limitată în timp”? Cu ce mutare de şah exegetică se vrea justificarea acestei interpretări? De neimaginat!
Dacă dăm loc doctrinei nimicirii definitive, atunci în final nu mai este nimic sigur. Atunci se vor ridica multe întrebări chinuitoare: „mântuirea veşnică” (Evrei 5.9), nu este ea nicidecum veşnică? Trebuie atunci să ne facem griji cu privire la „răscumpărarea veşnică” (Evrei 9.12)? Vom primi noi cu adevărat „viaţa veşnică” şi „mângâierea veşnică” (2 Tesaloniceni 2.16)? Nu vom avea noi o „casă veşnică în ceruri” ( 2 Corinteni 5.1)? Nu este Duhul Sfânt „Duhul veşnic” (Evrei 9.14) şi nu locuieşte El „în veac” în noi (Ioan 14.16)? În final nu va fi o „Împărăţie veşnică” ( 2 Petru 1.11) şi nici „slavă veşnică” (2 Timotei 2.10)? Toate acestea se vor termina după un anumit timp? În cele din urmă „puterea lui Dumnezeu” nu este totuşi veşnică (1 Timotei 6.16; Romani 1.20), şi nici Dumnezeu nu este veşnic (Romani 16.26)? Gândul acesta este exprimat de amintita cantată a lui Bach în felul următor: „Căci chinul acesta se va sfârşi, când Dumnezeu veşnic nu va mai fi.”
Observăm noi unde ajungem, dacă credem că tocmai „chinul veşnic” nu ar exista veşnic? În Noul Testament sunt aproximativ şaptezeci de locuri[1] în care în textul original din limba greacă se întâlneşte cuvântul aionios (=veşnic), şi totdeauna el înseamnă literalmente „nelimitat în timp”.
Ce este cu cuvântul aionios în epistola către Filimon?
În epistola sa către Filimon Pavel scrie despre sclavul dezertat Onisim:
Filimon 15: Poate că el a fost despărţit de tine pentru un timp, tocmai ca să-l ai pentru veşnicie [aionios].
Probabil cineva va replica, că cuvântul „veşnic” din versetul acesta este imposibil să poată însemna „veşnic”. Însă tocmai locul acesta este o dovadă potrivită pentru faptul că cuvântul aionios şi aici are înţelesul de „veşnic”. Probabil înţelesul acesta este chiar unul din punctele centrale ale acestei epistole scurte. Pavel vrea să spună aici tocmai: Filimoane, gândeşte numai, tu ai suferit o mică pierdere, pentru că sclavul tău nu ţi-a mai stat la dispoziţie pentru un timp. Dar – şi acum trebuie să ţinem seama de felul cum se continuă versetul: „dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un frate iubit” (versetul 16) – acum tu ai făcut un câştig enorm: tu ai primit acum o posesiune veşnică, şi pe lângă aceasta, pe o treaptă mult mai înaltă, căci tu nu mai ai numai un sclav, ci tu ai câştigat un frate pentru veşnicie. – Relaţiile sclav/stăpân, bărbat/femeie şi aşa mai departe sunt valabile numai pe pământ; însă relaţiile pe care noi le avem ca fraţi şi surori (de credinţă), sunt veşnice, ele niciodată nu vor înceta.
Dacă chiar în această aparentă excepţie în cazul cuvântului „veşnic” trebuie să ne gândim la înţelesul „literalmente veşnic, fără sfârşit, nelimitat în timp” – de ce cuvântul „veşnic” să nu însemne „veşnic” tocmai în locurile din Biblie unde el stă în legătură cu judecata veşnică, cu focul veşnic şi cu pedeapsa veşnică?
„Pedeapsa veşnică” în evanghelia după Matei 25.46
Matei 25.46: Şi aceştia vor merge în pedeapsă veşnică, iar cei drepţi în viaţă veşnică.
Unii vor să aducă „pedeapsa veşnică” din Matei 25.46 în legătură cu durata Împărăţiei păcii de o mie de ani şi s-o limiteze la acest timp. În privinţa aceasta John Nelson Darby a remarcat pe drept:
Să observăm ce stă scris în Apocalipsa 20, unde noi citim în versetul 15: „Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Aceasta are loc după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.7-10), când totul a trecut, când se spune „S-a sfârşit!” (Apocalipsa 21.6) şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Corinteni 15.28).[2].
Din locul acesta din Biblie devine clar că „pedeapsa veşnică” va începe abia după Împărăţia de o mie de ani, după marea judecată finală a tuturor păcătoşilor.
Dacă sufletul va fi cu adevărat nimicit după un anumit timp de chinuri, atunci Domnul Isus ar fi purtat numai o judecată limitată în timp pentru aceia care s-au pocăit şi care L-au primit în timpul vieţii lor; El i-ar fi salvat prin lucrarea Sa la cruce numai de o despărţire temporară de Dumnezeu. Însă prin aceasta se diminuează lucrarea Domnului Isus. John Nelson Darby scrie referitor la ideea aceasta:
O pedeapsă corespunzătoare limitată în timp at fi putut s-o suporte şi o creatură oarecare superioară. Dar mânia şi judecata lui Dumnezeu, care includ o pedeapsă veşnică, putea s-o suporte numai unul care este divin (şi veşnic), cum este Fiul lui Dumnezeu.[3].
Rezultat final
O nimicire totală, indiferent de natura ei, nu are justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. La acest rezultat au ajuns şi toţi aceia care ţin cu tărie la ideea împăcării generale. Demult au recunoscut, că nimicirea totală nu poate fi justificată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea acelaşi gând încolţeşte pe adepţii împăcării tuturor oamenilor, ca şi pe adepţii nimicirii generale: nu se poate ca un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni pentru veşnicie într-un loc de chin veşnic.
În articolul următor va fi vorba de doctrina împăcării generale.
În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor.
Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog. (Ieșirea 20:1-5).
Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.).
Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită.
Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).
Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.
Un exemplu în acest sens este ceea ce spune scriitorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie
303 când, din ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș. Au spart porțile clădirii bisericii și intrând acolo, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.
Au pictat primii creștini icoane?
Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Evanghelistului Luca.
De asemenea, o altă legendă spune că atunci când Domnul Iisus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului.
Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane.
Dar primii creștini erau evreii care cunoșteau foarte bine poruncile care interzicea facerea de chip cipolit (statui) și de înfățișări (icoane) ale lui Dumnezeu (Ieșirea 20:4; Deuteronom 5:8; Avacum 2:18).
Sunt oare adevărate aceste relatări?
În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane, deci aceste povești sunt pure fantezii ale unora!
Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende basme și mituri, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Iisus la față?
Însă, pe măsura trecerii timpului, sub pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în locașurile de cult, din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte.
Așa se face că în secolul 7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. Această hotărâre a deschis drumul pentru multe exagerări din partea credincioșilor, mai ales a femeilor, care erau foarte atașate de icoane. Așa se face că unele icoane au început să fie considerate ca „făcătoare de minuni”. Au mai apărut și așa-numitele icoane „acheropoete”, despre care se spunea că nu sunt pictate de mână omenească, ci de către… îngeri. Aceasta ducea în mod clar la idolatrie, întrucât oamenii își dirijau închinarea lor către obiectul material, deci către icoana propriu-zisă.
După mai multe lupte, în așa zisul Sinod iconodul din anul 787 la Niceea, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună.
Să vedem ce învață Biblia care este Cuvântul adevărului (Ioan 17:17; 2Timotei 3:16-17).
Care este diferența dintre „latreia” şi „proskyneo”?
Cultul ortodox susţine că ei nu se închină la icoane, doar le cinstesc. Ei aduc ca argument, cuvintele din limba greacă, și anume: „latreia”, închinarea rezervată doar lui Dumnezeu, tradus în Biblia ortodoxă, tradus cu slujire sau închinare, şi cuvântul: „proskyneo”, referindu-se la cinstirea lui Dumnezeu, dar în Vechiul Testament şi a regilor, profeţilor, oamenilor proeminenţi („proskyneo”).
Noi cunoaștem din Scripturi că „latreia”: serviciu, sacru, este un serviciu ce trebuie adus doar lui Dumnezeu (vezi: Luca 2:37; Fapte 7:7 Fapte 24:14; Fapte 27:23; Romani 1:9,Romani 1:25; Filipeni 3:3; 2Timotei 1:3; Apocalipsa 7:15; 22:3).
Tot din Biblie știm, că termenul ebraic: şa-ha şi corespondentul lui din greacă: proskyneo, este folosit pentru Creator, pentru a-L cinsti pe El în calitatea Lui de Dumnezeu, iar când se aplică la oameni, el are sensul de cinstire sau onoare pentru poziția respectivă a omului.
Să dăm câteva exemple din Scripturi cu cuvântul ebraic şi cuvântul grec din Septuaginta:
„Lot…s-a plecat până la pământ [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea a doi din cei doi îngeri – Geneza 19:1.
„Avraam s-a plecat până la pământ [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea poporului din Canaan – Geneza 23:7,Geneza 23:12.
Isaac a binecuvântat pe Iacob spunând: „Neamuri să se închine [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” – Geneza 27:29.
„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,]” înaintea regelui Saul – 1Samuel 24:8.
Abigail „s-a închinat [ebr. şa-ha, gr. proskynéo,] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David – 1Samuel 25:23,1Samuel 25:41.
Însă cercetând toate versetele din Noul Testament, unde apare acest termen în toate formele lui gramaticale, în nici un verset care vorbește de închinarea creștină, nu se referă la o închinare la alte persoane în afară de Tatăl și Fiul!
Vezi: Matei 2:2,Matei 2:8,Matei 2:11; Matei 4:9-10; Matei 8:2; Matei 9:18; Matei 14:33; Matei 15:25; Matei 18:26; Matei 20:20; Matei 28:9,Matei 28:17; Marcu 5:6; Marcu 15:19; Luca 4:7-8; Luca 24:52; Ioan 4:20,Ioan 4:21,Ioan 4:22,Ioan 4:23,Ioan 4:24; Ioan 9:38; Ioan 12:20; Fapte 7:43; Fapte 8:27; Fapte 10:25; Fapte 24:11; 1Corinteni 14:25; 1Corinteni 11:21; Evrei 1:6; Apocalipsa 3:9[1]; Apocalipsa 4:10; Apocalipsa 5:14; Apocalipsa 7:11; Apocalipsa 9:20; Apocalipsa 11:1,Apocalipsa 11:16; Apocalipsa 13:4,Apocalipsa 13:8,Apocalipsa 13:12,Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:7,Apocalipsa 14:9,Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 15:4; Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 19:4,Apocalipsa 19:10,Apocalipsa 19:20; Apocalipsa 20:4; Apocalipsa 22:8-9.
Astfel, din păcate clerul ortodox nu și-a făcut bine lecțiile nici la această problemă, chiar dacă în Vechiul Testament, „proskyneo” era folosit pentru cinstirea oamenilor de vază, el nu mai este folosit în Noul Testament!
Prin urmare, cultele care îl folosesc pentru alte ființe decât Dumnezeu și Fiul Său, acest termen: sunt idolatre și nu sunt creștine! Și sunt împotriva învățăturii Domnului, care a spus atunci când a fost ispitit de Diavolul, că atât închinarea („proskyneo”), precum şi slujirea sau serviciul sacru („latreia”) îi aparţine strict lui Dumnezeu!
Domnul a învăţat: „Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”) şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)»” – Matei 4:10 BO, vezi şi Luca 4:8.
De fapt, chiar închinarea adusă Fiului, El o dă mai departe Tatălui (comp. cu Ioan 16:26), căci de la El a primit autoritatea și ungerea (Matei 28:18; Fapte 5:31; Evrei 1:9) de aceea, rămâne pentru creștini:
„«Domnului Dumnezeului tău să te închini („proskyneo”) şi Lui singur să-I slujeşti („latreia”)»”!
În Noul Testament apare închinarea la icoane, dar în sensul negativ de închinare la icoana fiarei și i se va aduce „proskyneo”, de către cei apostați (Apocalipsa 13:15; Apocalipsa 14:9), dar ei vor fi pedepsiți etern (Apocalipsa 16:2; Apocalipsa 14:11; Apocalipsa 19:20).
Apostolul Ioan dorește să-i de-a „proskyneo”, la îngerul care i s-a arătat, dar îngerul nu acceptă închinarea și îi spune lui Ioan: “Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin [proskynéo] lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te [proskynéo], căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19:10, BO, vezi și: Apocalipsa 22:9)
Prin urmare orice cinstire dată altcuiva decât Tatălui și Fiului, încalcă învăţătura Domnului și Mântuitorului nostru!
De ce icoanele sunt idoli și închinarea la ele este: idolatrie?
Să vedem în primul rând: ce este idolatria?
Idolatrie însemnă conform cu Orthodox Wiki: “Închinarea la idoli reprezintă un caz particular al închinării la dumnezei străini”. – Închinarea la dumnezei străini
Ce însemnă cuvântul închinare?
Închinare însemnă conform cu Orthodox Wiki: “Închinarea (gr. proskynesis) este termenul general în teologia și limba bisericească pentru actul general de venerare sau de cinstire… închinarea se exprimă în acte de prosternare (v. metanie) specifice și distincte, rugăciuni, în gesturi de pietate și reverență”.
Ținând cont de aceste definiri de teremeni așa cum îi definește Enciclopedia creştinismului ortodox online, atunci din start faptul că ortodocși și catolici și alții, se închină la o icoană, adică o sărută (comp. cu 1Regi 19:18), se prostearnă în fața ei (îngenunchiază), este: IDOLATRIE! Dacă nu consideră acea icoană Dumnezeul lor, Mântuitorul lor, atunci de ce se închină în fața ei și o sărută?
Dacă Dumnezeul lor este în cer (Matei 6:9), atunci s-ar închina la Cel din cer, ar privi în sus și inima lor ar fi la El, dar faptul că se închină la un obiect, și face rugăciuni și gesturi de reverență, ca sărutul, plecăciunea, adorarea, față d eobiect nu este altceva decât IDOLATRIE!
Faptul că majoritatea icaonelor zugrăvesc creaturi ca „Maica Domnului”, diferiți „sfinți”, „îngeri”, aceasta indică că închinătorii la icoane au mai mulți dumnezei pe care îi adoră și în fața cărora se plecaă! Și atunci toate aceste ființe create, care devin idoli prin închinarea la ei, devin o idolatrie, adică o închinare la Dumnezei străini diferiți de Dumnezeul Creator, care a spus în Exod 20:2-3, Biblia Ortodoxă 1988 (sigla BO): “«Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Noul Testament susține acest principiu în 1Corinteni 8:5-6; 2Corinteni 6:14-18; 1Ioan 5:21.
În Biblie plecăciunea în faţa unui obiect şi sărutul lui prin care îl adori, însemna: idolatrie!
Când profetul Ilie se plânge la Iahve, că a rămas singur dintre închinătorii adevăraţi, Dumnezeu îi spune în 1Regi 19:18 (BO): „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”
Noul Testament susţine acelaşi lucru. În Romani 1:22-25 (Biblia Ortodoxă), se spune: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor…Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” Nu se poate nega că icoana și crucea indiferent din ce material e făcută, lemn, aur, argint, piatră, fier, aramă, etc. este un obiect creat de mâna omului, chiar crucea pe care a fost răstignit Iisus a fost un obiect creat de mâna omului.
Apostolul Pavel avertizează că nu cinstim făptura, sau creatura, în locul Creatorului sau Făcătorului, adică în locul lui Dumnezeu!
Faptul că trebuie să ne închinăm doar lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său în toate rugăciunile este scris în Coloseni 3:17 și în Efeseni 5:20, BO, unde se spune: “Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl”. Vedem că Biblia este exclusivă TOTDEAUNA să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru TOATE! Nu există loc în porunca divină de rugăciune la altcineva!
Astfel rugăciunile la altcineva este: idolatrie, închinare la un dumnezeu străin și contrar poruncilor divine!
Cum este închinarea la o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu?
Conform Bibliei îdolatrie este și închinarea la Dumnezeu prin imagini, chipuri cipoplite sau simboluri!
Vă voi da mai multe exemple din Biblie, că idol înseamnă să mă închin la Dumnezeu (Exod 34:6; Ioan 17:3), printr-un chip cioplit.
Toţi care au citit Biblia, ştiu că viţelul de aur făcut de Aron, din Exodul 32, era un idol, dar mulţi nu realizează ca el a fost făcut cu intenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, pe Iahve Dumnezeul lui Israel care l-a scos pe Israel din Egipt. Exod 32:4-5 (BO), spune: „Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: „Mâine este sărbătoarea Domnului!”. A călcat Aron şi poporul Israel, porunca lui Dumnezeu de a nu face chipuri cioplite şi de a nu se închina decât Lui? Păi potrivit teoriei tradiţionale cu privire la icoane-cruce, nu a călcat, căci doareau să-L cinstească pe Iahve, prin viţel, ei nu au dorit să cinstească un Zeu străin! Doar să-şi aducă aminte de Iahve Dumnezeu prin viţel şi să-L sărbătorească pe Dumnezeu. Observaţi sărbătoarea nu este în cinstea viţelului, ci în cinstea Domnului, în original în cinstea lui Iahve. Care a fost reacţia lui Dumnezeu?
În Exod 32:7-10, se descrie reacţia lui Iahve: „Atunci a zis Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: “Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!” Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!”
Curios Dumnezeu nu susţine teoria cultelor tradiţionale. Dumnezeu nu-i spune lui Moise: ‚ce bine că au făcut ceva să-şi aducă aminte de Mine şi să mă sărbătorească, şi aşa le-am dat cam puţine sărbători’. Nu, El a descrie fapta lor ca act de idolatrie, ca o răzvrătire, o abatere de la calea Lui, şi în consecinţă Dumnezeu doreşte să-i distrugă.
În lucrarea: ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de Editura Institutului Biblic şi de misiune Al bisericii ortodoxe române p. 216, se spune despre această relatare cu viţelul de aur: „israeliţii n-aveau intenţia să adore un zeu egiptean; dar totuşi influenţaţi din perioada când au asistat la o asemenea adorare, au reprezentat şi ei, sub forma unui viţel, pe Iahve care-i eliberase din Egipt”. Iată că acest dicţionar ortodox, recunoaşte că viţelul nu a fost un alt Zeu; ci o reprezentare a lui Iahve. Oare câte biserici ortotoxe nu au reprezentări ale lui Iahve pictate în interiorul lor? Iahve potrivit teologiei ortodoxe, este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, câţi oameni, nu îngenunchiază, sărută, se roagă în faţa unei astfel de interpretări, care este diferenţa dintre ei şi Israel apostat care nu a ascultat de Dumnezeu?
În 1Regi 12:28 (BO), Ieroboam regele a 10 triburi din Israel, temându-se ca multimea se va întoarce spre regele Roboam a lui Iuda şi Beniamin (două triburi), deoarece acolo la Ierusalim era templul lui Iahve, a conceput un plan: „Şi sfătuindu-se, regele a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: “Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată Israele dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!”
În limba ebraică pentru traducerea: „dumnezeii”, este Elohim, aceiaşi expreie care este folosită şi în cazul lui Iahve în Geneza 1:1 şi urm. Aceşti viţei reprezentau pe Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt.
În DICŢIONARUL BIBLIC ILUSTRAT, se spune: „Principalele forme de idolatrie în care a căzut Israel foloseau *chipuri cioplite şi turnate, stâlpi, *aşera şi *terafimi. masseka, sau chipul turnat, era confecţionat prin turnarea metalului într-un tipar şi apoi modelarea lui cu unelte (Exod 32:4,Exod 32:24). Nu se ştie dacă acest chip, ca şi viţeii făcuţi mai târziu de Ieroboam, au fost destinaţi să-L reprezinte pe Iahve, sau dacă au fost consideraţi piedestalul pe care era întronat Iahve. Analogia cu heruvimii (cf. 2Samuel 6:2) sugerează a doua idee, care este sprijinită şi de dovezile arheologice (cf. G. E. Wright, Biblical Archaeology, p. 148, o ilustraţie a zeului Hadad călare pe un taur). Heruvimii, însă, erau ascunşi vederii şi aveau o înfăţişare „nepământeană”. Ei nu pot indica nici o afiliere inacceptabilă a Dumnezeului întronat, cu paralele pământeşti. Viţeii, pe de altă parte, nu erau ascunşi vederii (din câte sugerează naraţiunea) şi nu puteau decât să indice participarea lui Iahve la religia şi teologia fertilităţii”.
Relatarea continuă cu cuvintele:
1Regi 12:29-33 (BO): „Şi a pus unul în Betel, iar pe celălalt în Dan. Însă fapta aceasta a dus la păcat, căci poporul a început să meargă pentru a se închina unuia din ei, până la Dan, şi a părăsit templul Domnului. Şi a zidit el şi capişti pe înălţimi şi a făcut preoţi, luaţi din popor, care nu erau fii ai lui Levi. Şi a aşezat Ieroboam şi o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, asemenea cu sărbătoarea care era în Iuda, şi a adus jertfe pe jertfelnic. Tot aşa a făcut el şi la Betel, ca să aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse. Şi a aşezat la Betel preoţi pentru înălţimile făcute de el. Şi a adus jertfe pe jertfelnicul pe care l-a făcut la Betel în ziua a cincisprezecea din luna a opta, lună pe care şi-o alesese el după placul lui pentru sărbătorire. Şi a făcut sărbătoare pentru fiii lui Israel şi s-a apropiat de jertfelnic, ca să săvârşească tămâiere”.
În această închinare la viţei, Ieroboam a încercat să copieze adevărata închinare, a rânduit preoţi ca la Ierusalim (dar nu din tribul lui Iuda), a făcut o sărbătoare la data care se ţinea şi în Ierusalim, a făcut şi altare de închinare.
La care se mai adaugă invenţii proprii, cum şi Ieroboam, a inventat o sărbătoare. Câte sărbători nu sunt inventate de oamenii faţă de cele din Biblie?
Închinarea la Dumnezeul care i-a scos din Egipt prin statui era: păcat, după cum spune textul: „fapta aceasta a dus la păcat”.
Chiar dacă cineva dorește să facă o imagine care chipurile l-ar reprezenta pe Dumnezeu ea în ochii lui Dumnezeu este idolatrie!
Să vedem în continuare:
Poate fi Dumnezeu reprodus într-o icoană?
Cuvântul lui Dumnezeu condamnă fabricarea de icoane religioase și a te închina lor, căci Dumnezeu spune în Deuteronom 4:12-24, BC: „Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, DAR N-AŢI VĂZUT NICI UN CHIP, ci aţi auzit doar un glas. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare… Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”.
Deci observăm, căci Dumnezeu interzice confecţionarea de chipuri cioplite (statui) dar și de înfățișarea sau chipul (icoane) a vreunui bărbat care ar semăna chipurile cu divinitatea, și prin care să ne închinăm, căci Dumnezeu Cel Adevărat este nevăzut, nu l-a văzut nimeni (Ioan 1:18), deci El nu poate fi reprezentat printr-o imagine fizică, căci El este duh, ceva nevăzut, de aceea noi trebuie să ne închinăm în duh (Ioan 4:23-24).
Iar în Deuteronom 5:8, Biblia Ortodoxă 1988, la fel se spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”. Deci porunca lui Dumnezeu interzicea atât confecționarea de statui (chipuri cipolite) cât și de icoane (înfățișări), ale lucrurilor “ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ”.
Iar reprezentarea Dumnezeului nevăzut într-o icoană este o necinstire a Lui şi o nebunie după cum spune Romani 1:22-25, BC, unde se precizează:
„S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Da este o nebunie, să-l pictezi sau să-l sculptezi pe Dumnezeu în formă de chip de om material, este o necinstire a Sfântului şi Nevăzutului Dumnezeu.
Atunci de unde vin așa zisele minuni ale icoanelor?
Având în vedere că icoanele sunt idoli și închinarea le ele este idolatrie, iar în spatele icoanelor (idolilor) stau demonii după cum se arată în Deuteronom 32:17; Osea 12:12; 1Corinteni 10:20!
Iar demonii sau dracii din fiecare icoană doresc să dirijeze închinarea omului, spre Satan, Diavolul, tatăl minciunii, care a dorit să fie “asemenea cu Cel Preaînalt” (Isaia 14:14 BO), care susținea: “Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu” (Iezechiel 28:2, BO).
Și atunci nu ne mirăm de așa zise minuni care apar pe icoane sau prin intermediul acestor icoane (idoli), icoane care plâng, așa zise vindecări, etc.
Chiar dacă unele sunt mistificări făcute de oamenii, unele sunt lucrări demonice ale demonilor care sălășuiesc în acești idoli!
De pildă, “Maica Domnului cu pruncul”, zugrăviți în multe icoane, de fapt nu este Maria o evreică monoteistă care se închina doar la Dumnezeul lui Israel și care nu acceptă închinarea la ea, și nici pruncul Iisus, căci Fiul lui Dumnezeu a fost uns ca Rege, Domn, Mântuitor, doar de la botez, al 30 de ani (Matei 3:16-17; Fapte 5:31; Fapte 10:38), și doar după botez, El a făcut minuni de la Dumnezeu (Ioan 2:1-11).
Ci această femeie este demonul: înțelepciunii firești, drăcești (Iacob 3:15-16), la care se închinau păgânii și chiar evreii când s-au apoztaziat au numit-o: “împărăteasa cerului” (Ieremia 7:18; Ieremia 44:17-19,Ieremia 44:25). În Biblia ortodoxă ca să falsifice adevărul biblic: „zeița cerului” în loc de “împărăteasa cerului”, în Biblia catolică: „regina cerului”, așa cum este și în textul ebraic și în Septuagina, vezi Ieremia 44:19, așa cum o numesc ortodocși pe Maria, dar de fapt nu este Maria din Biblie; ci, duhul demonic al înțelepciunii firești, drăcești care conduce activitățile religioase false!
Iar pruncul din icoane nu este altul decât: anticrist, care lucrează în cei care nu rămân în învățătura lui Christos (2Ioan 1:7-11).
Antihrist prin duhul lui uitați ce minuni poate face: “Iar venirea aceluia [aticristului] va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (2Tesaloniceni 2:8-12 BO).
Iubite cititor, întreabă-te în mod sincer: iubești tu adevărul? Citești, crezi și urmezi Cuvântul lui Dumnezeu? Faci lucruri religioase învățat de Cuvântul Adevărului sau de oameni?
Observați ce se întâmplă cu cei ce se închină la icoana fiarei adică a lui anticrist din necazul cel mare, cele din prezent sunt doar o avam premieră a lucrării anticriste de atunci: “Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” (Apocalipsa 14:9-11 BO).
Și în Apocalipsa 21:8, BO, se precizează: “Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.
[1] În Apocalipsa 3:9, vorbește de „proskyneo”, față de îngerul bisericii din Filadelfia, dar această plecăciune a evreilor în fața lui, nu este una literală; ci, este una figurată, în sensul că îi va supune lui, adică că și aceștia vor recunoaște autoritatea lui dată de Domnul și învățătura creștină la care ei se împotriveau până atunci!
Dumnezeu, nu idoli
Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul 26:1)
Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti,… (Deut. 5:8-9a)
„Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!”… (Deuteronomul 27:15)
Şi acum ei păcătuiesc întruna, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei şi, jertfind oameni, sărută viţei! (Osea 13:2)
Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine. (Isaia 44:9)
Cu toate că au fost date mai multe îndemnuri şi avertizări, oamenii au nesocotit cuvintele lui Dumnezeu, chiar dacă porunca era cât se poate de precisă şi de clară, fiindcă Domnul a mai zis: Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos. (Exodul 34:14) Totuşi, mulţi şi-au făcut dumnezei turnaţi, care sunt idoli. Idolii, sunt născociţi de oameni, chipuri turnate (Osea 13:2), sau cioplite, stâlpi de aducere aminte, înfăţişările lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ, pietre împodobite cu chipuri, ei sunt creaţi de oameni pentru a fi dumnezei. Cu toate că porunca lui Dumnezeu spune: Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. . . (Leviticul 19:4), totuşi oamenii se închină înaintea lor, le slujesc, le vorbesc, le aduc jertfe, pleacă genunchii înaintea lor, şi-i sărută (1 Impăraţi 19:18).
Aceşti idoli sunt vizibili, dar sunt alţii care nu se văd şi totuşi, oamenii în neascultarea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, li se închină şi le aduc laude. Unii au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei (Deuteronom 32:17), alţii se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, şi se închină jurând pe Domnul, dar jură şi pe împăratul lor, Malcam . . . (Tefania 1:5), alţii cinstesc pe dumnezeul cetăţuilor (Daniel 11:38), de aceea: Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului (Tefania 2:11) Oamenii răi vor continua să se închine dracilor şi idolilor chiar şi atunci când vor venii urgiile lui Dumnezeu peste omenire prin cei patru îngeri care vor fi dezlegaţi ca să omoare a treia parte din oameni, ei vor vedea ce se va face şi tot nu se vor pocăii, după cum este scris: Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble… (Apoc. 9:20)
Şi cine sunt aceşti dumnezei? Ar întreba cineva.
R. Ei bine, oricine altcineva în afară de Dumnezeul adevărat, pe care oamenii îi divinizează şi cărora le slujesc. Aceşti oameni nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi nu-L cunosc pentru că nu vor să asculte de Cuvântul Lui. Ei nu cunosc “adevărul” şi deci, nu cred orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). Totuşi, Dumnezeu este singurul Dumnezeu care a făcut cerurile şi care a întocmit pământul (Isaia 45:18), Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exodul 3:15), El este Dumnezeul din Biblie.
Din Scriptură aflăm că …nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. (Matei 11:27b) Şi tot astfel trebuie să şi credem, adică numai dacă Fiul ni-L descoperă. Apoi aflăm că Isus este Pâinea vie, iar cuvintele Lui sunt duh şi viaţă: Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii. (Ioan 6:51)
Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă, de aceea trebuiesc crezute căci ele sunt demne de încredere. Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:63) Astfel că, dacă cineva nu rămâne în Cuvânt este lepădat, sigur se va împlinii ceea ce Domnul a zis, căci este scris: Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. (Ioan 15:6)
Dar va zice cineva: – Sunt foarte mulţi care merg frecvent la biserici, sau adunări, ori participă la studii biblice, seminarii, şcoli teologice, sau la diverse conferinţe şi spun că sunt creştini, dar poate că nu cred chiar orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Sunt ei în adevăr?
Realitatea este că dacă cineva nu crede orice cuvânt a-l lui Dumnezeu (adică tot cuvântul lui Dumnezeu), el nu crede în Dumnezeu; şi nu contează ceea ce pretinde că este (ex, pocăit), dar un astfel de om nu este în adevăr. La astfel de oameni, Adevărul le spune: Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. (Ioan 12:48)
Nu este nici-o adunare, biserică, templu sau orice fel de şcoală care va putea să dea adevărul, ci numai Isus Hristos, după cum El însuşi a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) El este singura cale şi El este uşa oilor, o altă cale nu mai este, iar cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci vine pe altă parte, sunt hoţi şi tâlhari. Domnul îi va judeca în ziua de apoi, pentru că-L nesocotesc, El este Cuvântul. Şi, de asemeni, mai este zis: Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. (Ioan 14:24) Deci, cine nu crede aşa cum este spus, nu este mântuit şi mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3:36). Dacă, cei de care vorbim nesocotesc cuvintele Domnului, chiar dacă ar susţine contrariul, totuși, ei nu sunt în adevăr.
– Atunci, ei la cine se închină? Şi pe cine laudă ei? Ar urma alte întrebări.
R. Ei se închină diavolilor, pentru că se închină la ce nu ştiu (Ioan 4:22) şi nesocotesc astfel cuvântul lui Dumnezeu, deci nu Domnului se închină ei, ci se închină şi jertfesc dracilor (1 Corinteni 10:20), cărora le zic dumnezei, căci au creat propriile lor învățături teologice, astfel că ei singuri şi-au făcut fiecare dumnezei (2 Împăraţi 17:29), dar aceștia nu sunt dumnezei, ci sunt idoli. Cine spune că se închină lui Dumnezeu, dar nu crede toate caracteristicile Dumnezeului din Biblie, se închină idolilor; nu contează dacă ei ar pretinde că sunt creştini, deoarece avem scris:
- Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Matei 7:21).
Alt exemplu, chiar dacă unii ar spune că ei cred în Dumnezeu și că nu au tată pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu, tot nu este adevărat. Deoarece avem exemplul din Ioan capitolul 8, în care ne este făcut cunoscut că mulţi au crezut în Isus (vs. 30), iar Domnul le-a zis iudeilor care crezuseră în El să rămână în Cuvântul Lui (vs. 31), dar pentru că nu pătrundea Cuvântul Domnului în ei (vs. 37), şi pentru că nu puteau asculta Cuvântul Lui (vs. 43), ei nu aveau ca Tată pe Dumnezeu, de aceea Isus le-a zis: Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. . . (Ioan 8:44a) Prin urmare, ei aveau ca tată pe diavolul şi nu pe Dumnezeu, aşa cum pretindeau.
– Dar, dacă sunt credincioşi cu adevărat, însă au o eroare teologică? Nu sunt ei mântuiţi?
R. A fi mântuit, este egal cu a veni la cunoaşterea adevărului (1 Timotei 2:4; Ioan 14:6; Evrei 10:26). Prin urmare, eroarea teologică este mult diminuată în mântuirea adevărată. Oricine ar avea o teologie a căror caracteristici ar contrazice Scriptura, este pierdut (1 Ioan 2:4). De exemplu, crezând într-o altă evanghelie este condamnabil (Galateni 1:8-9). Un alt exemplu în acest sens, este credinţa într-un Hristos fals, Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24:24). Dacă cineva “crede în Isus şi-I face încredere”, dar dacă acest Isus în care crede nu este adevăratul Isus, atunci este vorba de un alt Isus (unul fals), iar această problemă teologică este condamnabilă (2 Corinteni 11:4). Pentru că el nu-L are pe Dumnezeu (2 Ioan 1:9), ci crede într-un dumnezeu imaginar.
Aceasta este exact ceea ce face “falsul creştinism”; nesocoteşte Cuvântul şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 1:9). Cuvântul lui Dumnezeu spune că un idol, este tot una cu nimic (1 Corinteni 8:4) şi Dumnezeu porunceşte oamenilor să nu-şi facă idoli, totuşi ei încalcă CUVÂNTUL, aceasta pentru că nu au frică de Dumnezeu (Romani 3:18), de aceea şi sunt într-adevăr aşa de mulţi „dumnezei”, şi mulţi „domni”… (1 Corinteni 8:5), şi fiecare urmează învățăturile religiilor lor.
În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine! (2 Corinteni 11:4)
Acesta este adevărul, că oamenii îngăduiesc de bine pe cei ce propovăduiesc erezii, şi primesc cu ușurință alte duhuri, şi tocmai acest lucru promovează “falsul creştinism”, un duh fals, un Isus fals, care de fapt este o Evanghelie falsă. Dar, nu există nici o mântuire într-un Hristos fals, iar ca cineva să fie mântuit nu trebuie doar să creadă în moartea şi învierea lui Hristos, nu numai în ceea ce a făcut El, ci trebuie să creadă în Hristos Însuşi (Ioan 3:16), deoarece Isus Hristos este totul din Biblie, El este Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 19:13; Evrei 4:12-13; Iacov 1:21; Matei 4:4). Mai mult; indiferent despre ce eroare teologică este vorba, dar dacă se continuă în ea, chiar şi după ce a fost demonstrat adevărul (ca în 1 Timotei 6:3-5), ei dovedesc că nu cred în Isus (Biblia), pentru că este zis: cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 8:47).
Adevărul spune: Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)
Nu există nici o mântuire pe calea lată. Dacă totuși, cineva ar avea o parte teologică greşită este sigur pe o cale greşită, adică falsă, acesta nu va avea viaţa. Deci, în “falsul creştinism”, modul de a crede în Hristos este greşit.
Este deci clar, că nu pe calea lată va găsii cineva adevărul, ci numai cel ce intră pe poarta strâmtă şi găsește calea îngustă, va avea viața. Dar, mai este zis în Scriptură că sunt puţini cei ce află “această cale”, de aceea noi propovăduim neobosiţi adevărul, făcând binele (2 Tesaloniceni 3:13), şi ne rugăm Domnului pentru voi cei chemaţi, ca El să facă să cunoaşteţi adevărul, să vă întoarceţi de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat (1 Tesaloniceni 1:9).
Ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, căci părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos (1 Ioan 1:3).
De asemeni, ne rugăm ca încrederea să vă fie în Cuvântul lui Dumnezeu, Isus este Cuvântul (Ioan 1:1, 14). De aceea trebuie înţeles că punctul crucial al mântuirii este de a găsii Adevărul şi de a rămâne în El (Ioan 14:6; 15:1-6).
Prin urmare, cel ce este într-o eroare teologică, indiferent de problemă, are potenţialul de a avea sufletul pierdut, după cum este scris:
Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi tîrîţi de rătăcirea (eroarea) acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin. (2 Petru 3:17-18)
Există o diferenţă uriaşă între cineva care este pe o cale cu totul greşită (calea lată, Matei 7:13-14), adică într-o religie falsă, sau “Creştinism fals”, şi cineva care este într-adevăr în Creştinismul adevărat, care este Iudaismul adevărat, Romani 2:28-29). Unul este complet prins în minciună şi înşelăciune, idolatrie (demoni), şi religie falsă, pe când celălalt este în adevăr (Ioan 14:6), şi chiar de cunoaşte în parte (1 Corinteni 13:9), el totuşi creşte în harul şi cunoaşterea Domnului (2 Petru 3:18). Aşa cum este spus în Proverbe 9:9, “Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!” A se vedea, de asemenea, Proverbe 1:5.
Nebunii şi batjocoritorii (ex, Proverbe 9:7; 14:3; 17:21; 21:24; Psalmul 10:4; 14:1), sunt idolatri ca şi cei care sunt prinşi în falsul creştinism care nu vor creşte în înţelepciune (Proverbe 14:6; 17:10, 16; 27:22), pentru că ei de la început nu au înţelepciune. Inima lor este întunecată (Romani 1:21-22; Efeseni 4:18), şi ei nu ştiu nimic (ca în 1 Timotei 6:4), pentru că: începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Prov. 1:7).
Atât cei demascaţi, cât şi toţi cei implicaţi în creştinismul fals, nu se tem de Dumnezeu, ei sunt idolatri, de aceea ei nici nu au început să aibe înţelepciune, pentru că ei, “nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe1:7). Prin urmare, “înţelepciunea”, ce s-ar părea că ei o au, este doar o parte a înşelăciunii satanice (Apocalipsa 12:9), pentru a crea iluzia că ei sunt în adevăr. Dar de fapt, ei răstălmăcesc Scriptura (2 Petru 3:16), şi urăsc Adevărul, deoarece sunt prinşi în cursa diavolului ca să-i facă voia (ex, 2 Timotei 2:26). Aşa că, există o mare diferenţă între cei prinşi în creştinism fals şi cei ce sunt în Adevăr.
- Învăţătorii falşi sunt mincinoşi şi idolatri, adevărul nu este în ei (1 Ioan 2:4), şi nu sunt pe calea adevărului (2 Petru 2:2) ei pur şi simplu propagă minciunile şi religiile lor false, şi vor merge din rău în mai rău (2 Timotei 3:13).
- Adevăraţii credincioşi, care vor fi greşit ocazional, își corectează greşelile (Proverbe 9:6), după cum este scris, la vs.9, şi ei cresc în adevăr (2 Petru 3:18), ei merg pe cale, acesta este modul lor de viaţă (Ioan 14:6). Acum trebuie înţeles că numai cei ce sunt din Dumnezeu vor asculta cuvintele Lui, după cum este spus: Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu… (Ioan 8:47)
Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:23)
Vasile Sanda
CREȘTINII ORTODOCȘI SUNT SFĂTUIȚI SĂ NU SĂRUTE ICOANELE DIN BISERICI, DE TEAMA CORONAVIRUSULUI

În contextul riscului de contaminare cu coronavirus, Patriarhia Română recomandă evitarea temporară a sărutării icoanelor din biserică. În schimb, persoanele pot săruta icoanele din propria casă, conform unui comunicat al instituției.
Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel și simptome de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de radioul și televiziunea patriarhiei.
Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepțional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriță cu vin).
În Biserică, Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate. Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă, arată comunicatul, care adaugă că persoanele care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.
Patriarhia face apel și la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).
Se testeaza pe punga noastra umbra unei arme biologice-
CORONAVIRUSUL ȘI STATUL GLOBAL
Uneori se întâmplă lucruri rele fără niciun fel de interferență umană iar noul coronavirus din Wuhan s-ar putea să fie tocmai unul dintre acele lucruri. Este perfect plauzibil ca virusul să provină din „piețele ude” din provincia Hubei din China mai degrabă decât să fie o eroare rezultată din manipularea unei arme biologice (sau lansată intenționat) de către guvernul chinez.
S-ar putea să nu aflăm niciodată, desigur. Dar răspunsurile rapide sau gata pregătite la întrebarea cum ar fi putut fi acest lucru evitat ar trebui privite cu scepticism la fel cum privești orice propagandă de stat. Crizele de tot felul, politice, economice, militare și sanitare, le dau apă la moară ideologilor pentru a le potrivi în viziunea lor asupra lumii. În fapt, partizanii politici încearcă să explice fiecare criză pe baza faptului că sfaturile lor nu au fost luate în considerare.
Criza coronaviruslui pare a fi perfectă pentru acest lucru. Alarmiștii care cer (I) măsuri de „sănătate publică” mai solide și mai cuprinzătoare din partea guvernelor naționale și (II) coordonare supranațională mai mare, vorbesc inevitabil despre bolile infecțioase ca o justificare pentru o mărire a puterii statului în chestiuni medicale. Virusurile amenințătoare care se extind rapid vin mănușă pentru argumentul lor că oamenii nu pot fi lăsați de capul lor.
Maladiile care trec granițele sunt o mană din cer pentru dorința birocraților de a avea control asupra populației: oamenii devin mult mai docili în a accepta carantina forțată și arestările pentru refuzul de a accepta izolarea; imunizări forțate; angajamente involuntare pentru facilitățile statului; semnale de alarmă; restricții asupra afacerilor și călătoriilor; controale la importul de mărfuri. De asemenea, le permit oficialilor din ministerele sănătății să comande și să controleze încercările de a găsi „un tratament”, și care apoi primesc laude când virusul dispare de la sine.
Acesta este genul de lucruri pe care politicienii autoritariști îl doresc tot timpul. Crizele pur și simplu oferă o șansă de a-și mări puterea și, în același timp, de a-i obișnui pe oameni cu ordinele și cu cozile la sursele de aprovizionare guvernamentale (…)
Așadar cum împăcăm sănătatea publică cu drepturile individuale? Ar trebui să le sacrificăm pe cele din urmă pentru a proteja sănătatea publică?
Trei observații se impun de la sine.
Prima dintre ele este că până și guvernul foarte autoritarist al Chinei s-a dovedit incapabil să stopeze virusul, deși poate izola prin decret orașe întregi și poate impune arest la domiciliu pentru milioane de oameni într-un stil de negândit în Apus. Poliția chineză îi scoate la propriu din mașini pe oamenii bănuiți că ar purta virusul, îi încătușează în mașini blindate și îi duce în ceea ce par a fi infirmeria unei pușcării. Cetățenii chinezi care protestează împotriva măsurilor luate de guvern sunt arestați. Așadar, dacă guvernul chinez nu poate face față la răspândirea crizei, chiar folosind legea marțială și controlul presei, cum ar putea să facă asta guvernele occidentale? Imaginați-vă că intră în carantină Dallas și Fort Worth.
În al doilea rând, țările sărace (iar China este o țară săracă prin comparație cu cele din Vest) suferă aproape invariabil din cauza condițiilor medicale precare. Îngrijirea medicală, nutriția, accesul la medicamente, facilitățile și doctorii competenți, contează imens când vine vorba de boli infecțioase. Țările mai bogate sunt mai sănătoase.
În al treilea rând, avem deja de facto organizații supranaționale, cum este Organizația Mondială a Sănătății, însărcinate cu prevenirea și diminuarea răspândirii bolilor de tipul coronavirus. OMS funcționează din 1948 și nu a reușit să prevină multe epidemii moderne ca SARS și Zika. Cu ce precis vor fi mai bune noile agenții sau organizații?
Dacă e să tragem vreo concluzie din evenimentele recente, pandemiile cer o descentralizare a tratamentului. La urma urmei, cea mai bună abordare este de a izola oamenii infectați, și nu de a-i aduce pe toți în spitale mari situate în orașe aglomerate (…) Libertatea este mai bună, fără să fie perfectă, iar guvernele, inclusiv cel chinez, habar nu au, ca de obicei.
Închisori şi locuri de prigoană –Demolarea idolilor
https://www.fericiticeiprigoniti.net/

Închisoarea Aiud
(cetatea morţii)
Destinată pentru: intelectuali
Apogeul reeducării: decembrie 1962 – iulie 1964
- Alexandru Guţan (1945-1948)
- Alexandru Farcaş (1948-1950)
- Nicolae Dorobanţu (1950-1953)
- Ştefan Koller (1953-1958)
- Gheorghe Crăciun (1958-1964)
- Iorgu Volcescu (1965-1973)
- Traian Moldovan (1973-1978)
- Mihai Damian (1978-1981)
- Vasile Rus (1981-1987)
- Vasile Țârtan (1987-1991)
Izolatorul: Zarca
Închisori şi locuri de prigoană
Prigoana comunist-ateistă
Mărturii ale cititorilor
Demolarea idolilor
Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.
Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a îndrăznit: „Cum adică la club ?” .„Ce, nu ştiţi ?” a întrebat prefăcându-se mirat, plutonierul. „În închisoare au fost amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, să jucaţi sau să citiţii”.
Tentaţia era mare. Majoritatea dintre noieram oameni de carte, unii fuseserăm , chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu mai văzuserăm slovă tipărită , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : „Şi nu ne duce pe noi în ispită” , căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi nu te mai poţi opri. După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi cere să fiu adus înapoi” . După cum îl cunoşteam eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheaţi. De citit nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au mai întors.
A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu reeducarea.
Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste.
De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe care să-i pregătească pentru a-i întrebuinţa în acţiunile viitoare. Şi acest lucru le reuşise.
Imediat după consumarea acestei prime faze, „rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la „Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre care nici unul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii.
Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cu succes şi la Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi , în doar câteva luni de tortură continuă, în adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca.
La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de „bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis:„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare !) Ceea ce aţi năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, “ca soarele sfânt de pe cer”.
Acum vrem să ne redobândim independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai întâi, vă vom neutraliza”.
Cam aşa trebuie să fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în „grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.
Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat:
„Linişte, vinetovarăşul comandant !”.
Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apartiţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor.
După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i aşa ? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă:
„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”.
-” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica:
-”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi moare!”.
Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut.
Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea?”.
Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”.
„Citeşte!” îl îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele.
Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic…etc.
În scrisoarealui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă.
Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.
În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte:
”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.
(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)
Icoane vs. cai verzi pe pereţi. Ce vrea secularismul să dea jos şi ce ar putea să pună în loc
A cere ca Statul să îndepărteze însemnele creştine din locurile publice nu este o atitudine neutră. Este pretenţia deosebit de arogantă – de altfel, tipică pentru mentalitatea revoluţionară – de a se şterge cu buretele realitatea existentă indiferent de preţul şi de implicaţiile acestei ştergeri, propunându-se în loc un proiect utopic.
Realitatea de la care pornim este, până una, alta, aceasta: societatea noastră nu este laică. Pretenţia de a o seculariza nu are justificare, pentru că nu se poate argumenta în mod serios vreo superioritate a ateismului faţă de creştinism.
Rădăcinile civilizaţiei noastre sunt iudeo-creştine. Tăierea acestor rădăcini, înseamnă moartea acestei civilizaţii, alternativa fiind totalitarismul sau islamul. Ceea ce trebuie distrus în vederea implementării radicale a unui proiect de societate seculară este monstruos de disproporţionat faţă de ceea ce propune în loc secularismul.
Îndepărtarea icoanelor din sălile de clasă, spitale, etc, nu este o decizie echidistantă, ci un act radical, cu o accentuată coloratură ideologică. A da jos icoanele înseamnă a pune în locul acestora cai verzi pe pereţi, a impune utopia în locul realității.
Secularismul nu este o viziune neutră, ci una foarte angajată. E o sectă
Secularismul are un anumit punct de vedere asupra societăţii. Are o viziune proprie despre şcoală, depre lumea politică, presă, Biserică, etc. De ce nu ar fi în rând cu celelalte viziuni? De ce ar trebui să fie centrul, referinţa, punctul de pornire al discuţiilor? De ce societatea ar trebui să fie seculară prin definiţie şi cei care nu împărtăşesc această viziune să îşi exprime părerile la ei acasă sau în cadru restrâns? De ce Biserica să nu îşi exprime public poziţiile? În fond, de ce să nu fie misionară? Dacă secularismul nu se jenează de munţii de cadavre pe care i-a produs şi de ura pe care a propagat-o, de ce Biserica ar trebui să se jeneze de binele pe care l-a făcut, de ce să nu îl promoveze în continuare?
Anul trecut, s-a dezbătut la CEDO cauza Lautsi versus Statul Italian, în care s-a pus în discuţie eliminarea crucifixelor din şcoli. Să reluăm pe scurt motivele pentru CEDO au admis că prezenţa crucifixelor în şcoli nu lezează drepturile nimănui, ci e chiar o expresie a pluralismului şi toleranţei unei societăţi.
Prof. Joseph Weiler, avocatul care susţinut poziţia părţii terţe ce sprijinea Statul Italian a făcut aceasta invocând argumente care nu au legătură cu religia. El a pornit de la faptul evident că, într-o sală de clasă, peretele gol poate transmite elevilor ideea că secularismul radical este vizuinea corectă asupra lumii şi vieţii, după cum un perete pe care se află un crucifix poate lăsa să se înţeleagă că religia creştină are cuvântul de ordine. Pentru ca elevii atei şi cei creştini să convieţuiască într-un pluralism care să aibă sens, este nevoie de educaţie şi discuţii mult mai aprofundate, nu doar de o-regulă-bună-la-toate. Secularismul radical impune eliminarea crucifixelor de oriunde, adică o o-regulă-bună-la-toate, care nu ţine cont de simbolurile ţării, de contextul istoric, de tradiţii şi sensibilităţi locale. Regula bună la toate prin care Dumnezeu – Cel iudeo-creştin – este eliminat peste tot nu este în nici un caz neutră şi nu este compatibilă cu pluralismul.
Se pare că argumentaţia prof. Weiler nu a fost înţeleasă şi de C. Pârvulescu care, recent, s-a gândit că trebuie eliminate icoanele din şcoli pentru că „introducerea icoanelor în şcoală (…) a apărut după 1990. Nu există niciun fel de element anterior, nu are statutul crucifixului şi de aceea cred că este o formă de inegalitate care se instaurează”. Adică, deși nu suferă nimeni de vreo inegalitate acum, s-ar putea instaura ceva în viitor, şi secularistul acţionează profilactic. Nu contează că majoritatea cetăţenilor sunt creştini, nu contează ce vor zice ei de îndepărtarea icoanelor. Contează nişte viitoare prezumptive inegalităţi posibile.
De fapt, Pârvulescu nici nu e sigur cum era înainte: „Icoana românească ţine de tradiţie? Mă îndoiesc”. Cu alte cuvine, pur şi simplu nu ştie care e tradiţia. Nu ştie că icoana românească ţine într-adevăr de tradiţie. Ba mai mult, tradiţia era ca elevii să se roage şcoală, Tatăl nostru şi Doamne, Doamne, Ceresc Tată. Şi chiar, bine că a adus Pârvulescu vorba de asta, ar fi bine să o reintroducem.
Ba ne mai dă şi note la purtare: „românii doar în mod formal se consideră religioşi, practica lor cotidiană arată contrariul”. Interesantă logică: românii nu sunt suficient de religioşi, aşa că să aplicăm şi mai straşnic secularismul. În fond, ce treabă ar putea avea un secularist cu religiozitatea noastră şi cu progresele pe care le facem în acest domeniu? Singura explicaţie este utopia şi spiritul revoluţionar care îl animă şi care îl fac să prefere realităţii omeneşti imperfecte, soluţiile radicale, aplicate cu orice preţ, după o-regulă-bună-la-toate.
A cere ca Statul să promoveze o agendă secularistă este antidemocratic. Statul trebuie să fie în slujba societăţii, şi să respecte voinţa acesteia. Misiunea Statului nu este să transforme societatea, nici să marginalizeze religia creştină a majorităţii populaţiei, în favoarea unei minorităţi zgomotoase, care, în fond, nu este altceva decât o sectă.
De vreme ce inexistenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, a crede în ea este o opţiune subiectivă, şi nu are niciun drept de a fi impusă altora. Mai ales că practicarea ei nu aduce niciun fel de foloase societăţii – ci dimpotrivă, numai pierderi, începând de la erodarea morală, în varianta soft, şi până la distrugerea fizică, în varianta violentă, de tip nazist sau bolşevic.
Secularismul a apărut în societatea creştină
Secularismul este o curiozitate apărută recent în istorie. La scara lumii, el nu reprezintă decât o minoritate, o sectă ciudată – chiar dacă o astfel de minoritate, de tip leninist, poate fi atât de agresivă încât să pretindă scoaterea în afara limitelor acceptabilului a majorităţii. Secularismul nu a creat niciodată vreo civilizaţie, ci s-a exprimat în cadrul unei civilizaţii gata create – anume, de religia creştină. Nu creştinismul a fost grefat pe secularism, ci invers.
Adepţii secularismului radical trăiesc cu ideea că ei au inventat gaura de la macaroană. Li se pare că ceea ce numesc ei azi drepturile omului au apărut din pământ, sau au crescut în copaci. Sunt convinşi că drepturile omului, formulate de Revoluţia Franceză, au fost inventate de nişte intelectuali iluminaţi, care s-au detaşat complet de contextul istoric în care trăiau. Avem veşti pentru secularişti şi atei: Voltaire şi Diderot erau cinici, detestau societatea care i-a format, i-au maimuţărit valorile, însă nu au putut să se rupă de ea. Nu ar fi auzit nimeni de ei dacă nu s-ar fi bucurat (de fapt, au abuzat) de deschiderea şi avantajele pe care aceasta le oferea.
Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă unui intelectual dintre supuşii lui Montezuma, i-ar fi venit ideea că sistemul aztec e nedrept din cauza cultului lui Huitzilopochtli, şi ar fi propus un secularism care să îl doboare din temelii. Probabil că nu ar fi ajuns niciodată să îşi facă publice fanteziile, pentru că şi-ar fi încheiat repede reflexia, odată cu viaţa, şi nu oricum, ci în rafinatele torturi, elaborate de civilizaţia şi cultura în care se născuse.
Pentru ca o civilizaţie să fie într-atât de tolerantă (ca să folosim un termen iubit de seculariști) încât să accepte în cadrul ei până şi exprimarea publică a ideilor o care îi atacă în mod deschis baza de valori, e nevoie de un context cultural care să facă posibilă întâlnirea dintre raţiune şi credinţă. O astfel de situaţie a fost creată numai de mentalitatea iudeo-creştină. Asta e istoria şi nu putem să o schimbăm: secularismul nu a apărut la chinezi sau la zuluşi, ci în societatea creştină. Adepţii secularismului radical s-au bucurat de caritatea şi deschiderea intelectuală a religiei care propovăduieşte iubirea şi sacrificiul de sine. Ateii au parazitat sistemul, după cum bine spune rabinul David Lapin:
I do believe that atheists are parasites, in the sense they’re benefiting from everything that religious culture has built in America but they’re doing nothing to add energy into the system.
Secularismul şi binefacerile lui asupra civilizaţiei şi culturii
Dar nu e vorba numai de parazitarea sistemului, e vorba de distrugerea lui. Revoluţia Franceză s-a bazat oficial pe teroare şi genocid, îndreptate împotriva creştinismului, dar furia revoluţionară s-a revărsat nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra unor monumente nepreţuite de artă şi de cultură, care au fost distruse cu sălbăticie.
Tot în modelul francez constatăm că, uneori, atacurile de nebunie fanatică şi sângeroasă, ale secularismului pot alterna cu temporar cu forme ceva mai soft: astăzi avem o laïcité à la française, creştinismul nu mai este exterminat fizic, ci marginalizat politic şi cultural. Rezultatul e evident: islamizarea.
Acelaşi lucru se petrece în societăţile „post-protestante” din nordul Europei, unde Islamul se instalează tot mai masiv şi mai arogant. Ceva asemănător era pe cale să se întâmple şi în Spania, datorită sectarismului laicist al lui Zapatero, să sperăm însă că, în acest caz, încă se mai poate face ceva… Dar dacă, aşa cum doresc seculariştii, creştinismul ar fi într-adevăr eradicat din Europa, interzis ca referinţă şi trimis în catacombe, alternativa este deja aici: islamul. Îi sfătuim deci să se pregătească, să înceapă să recite Coranul, pentru că Profetul nu a prevăzut vreun spaţiu de dialog, vreo Curte a Neamurilor, ci numai două spaţii clar delimitate, Dar al-Islam şi Dar al-Jihad.
Argumentarea secularistă se bazează pe lecturi strict limitate, care le menajează adepţilor acestuia imaginea ideologizată pe care o au asupra istoriei, perpetuând clişee propagandistice precum „crede şi nu cerceta”, poveşti despre inchiziţie, despre pretinsa opoziţie dintre credinţă şi ştiinţă, dintre credinţă şi democraţie, etc. Creştinii, vrând-nevrând, sunt expuşi zilnic unui potop de propagandă ateistă sau gnostică anti-creştină.
Ateii se feresc cu grijă să se atingă de vreo carte care le-ar putea spune, de exemplu, că:
- formula „crede şi nu cerceta” nu există nicăieri în Biblie;
- că Inchiziţia Spaniolă a făcut, într-adevăr, un număr de 20 000 de victime de-a lungul mai multor secole, lucru, în sine, foarte urât, doar că reproşurile şi indignările nu ar trebui să vină dinspre adepţii ideologiilor ateiste, care care au ucis peste 100.000.000 de oameni numai în câteva decenii ale sec XX;
- că cei mai mari savanţi ai omenirii au fost evrei sau creştini, iar ştiinţa, ca atare, a putut să apară numai datorită formării unei gândiri raţionale, riguroase, în cadrul culturii iudeo-creştine;
- că democraţia nu numai că nu e în contradicţie cu religia creştină, dar chiar nici nu avea cum să se nască în afara ei, modelul cel mai grăitor fiind în acest sens sistemul politic american, aşa cum a fost conceput el de către Părinţii Fondatori;
- că libertatea economică şi dezvoltarea tehnologică, de la Liga Hanseatică şi negustorii veneţieni, până la capitalismul anglo-saxon, au înflorit în cadrul unei societăţi care se conducea după valori religioase şi morale, ce asigurau încrederea între oameni şi încurajau virtuţi ca responsabilitatea, curajul, hărnicia, cinstea, cumpătarea.
Să ne întrebăm ce va mai rămâne din cultură, dacă se va aplica grila de epurare a secularismului radical; de exemplu, ce s-ar mai cânta în sălile de concerte, dacă UE ar interzice toate Missele, Requiem-urile şi Kaddish-urile, pe motiv că ofensează sensibilitatea ateilor, gay-lor, musulmanilor sau sataniştilor. Ce a adus ateismul în muzică, ştim deja, marşuri militare sovietice şi naziste, Cântarea României, dansurile tematice chinezeşti pe stadioane.
Sau ce se va întâmpla dacă, la cererea seculariştilor, catedralele, Michelangelo, Leonardo vor trebui să dispară ca referinţe din artă; în locul lor vor rămâne blocurile, şi diferite Case ale Scânteii şi ale Poporului, portretele dictatorilor, iar în Vest, graffiti şi fecal art.
Reperele culturale ale lumii occidentale sunt profund înrădăcinate în creştinism şi, chiar dacă secularismul ar interzice orice fel de citate din clasici ca Dante, Cervantes, Dostoievski, aceste repere impregnează şi limba pe care o vorbim, şi viaţa de fiecare zi.
Nu demult, în Polonia, Palikot, o vedetă stridentă a secularismului, a cerut să fie dat jos de pe perete Sejmului crucifixul donat de mama Părintelui Popieluszko. Jurnalistul Pawel Lisicki i-a sugerat, într-un editorial, ca, dacă tot se apucă de treabă, să schimbe şi numărătoarea anilor – ce are deocamdată ca reper Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos; şi chiar dacă am folosi, precum comuniştii, termenul „era noastră”, tot nu putem explica în chip secularist, de ce erele sunt împărţite aşa şi nu altfel – şi nici măcar de ce săptămâna trebuie să aibă şapte zile.
Am putea să mergem mai departe, de exemplu, să constatăm că numele noastre sunt nume de sfinţi creştini sau derivate ale lor. Poate ar trebui înlocuite cu nume neutre sau, şi mai bine, cu un cod numeric. C. Pârvulescu, dacă ar fi consecvent, ar trebui să semneze CNP Pârvulescu, deoarece prenumele Cristian e cum nu se poate mai creştinesc, riscând deci, să introducă o inegalitate, ori de câte ori e pronunţat în public. Ar putea, în acest sens, lua exemplu de la numele lui REM Vyakhirev, fostul şef istoric al Gazpromului; în spirit secularist radical, părinţii îl botezaseră… vai, ne-a scăpat, am vrut să spunem îl denumiseră, REM, de la Revolutsja-Engels-Marx! Dar succesul operaţiunii nu a fost deplin, pentru că, încă îl mai chema şi Ivanovici – după tată.
După cum se vede, implementarea secularismului are nevoie de multe generaţii pentru a lichida complet rămăşiţele vechii orânduiri.
Secularismul radical începe cu intelectuali preţioşi şi aristocraţi, care se mişcă încă natural în lumea veche. Coboară apoi spre stadiul comisarilor politici, care lucrează cu satârul, sârma ghimpată şi gropile comune. Apoi ajunge la sărăcia ideatică totală, de după spălarea de creier, ca aceea a manifestanţilor care au protestat astă-vară la Madrid împotriva Papei, dar nefiind în stare să articuleze vreun argument, nu au reuşit să se exprime altfel decât prin goliciunea feselor. E greu de imaginat, dar cine ştie, poate vom constata că o fi existând vreo treaptă chiar şi mai jos de atât…
Din fericire, deşi pretenţiile seculariştilor sunt mult trâmbiţate de presă, ele reprezintă false majorităţi, create artificial, după învăţăturile lui Gramsci. Nu sunt majorităţi reale. Majorităţile adevărate se văd în momente de har, ca înmormântarea Papei Ioan-Paul al II-lea sau Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid. În astfel de momente, sute de mii de tineri au refuzat să se conformeze portretelor robot prezentate de presă şi au arătat că au preocupări sufleteşti autentice şi pot să se adune, şi chiar să fie veseli, fără să lase în urma lor prăpăd.
Majoritatea se va face văzută şi în România când, la miezul nopţii, străzile se vor lumina şi se va auzi din toate bisericile Hristos a Înviat. Hristos a Înviat, ne vor spune vecinii, colegii de birou, şoferii de taxi şi portarii. Oameni obişnuiţi, care fac greşeli, care s-au pregătit de Paşte cum au putut, şi care, aşa cum sunt, sunt chemați să devină fii ai Părintelui din Ceruri care „răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi şi plouă, şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Pentru că „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Pentru că Cerurile s-au deschis şi primul care a intrat a fost un tâlhar. Despre asta vorbesc icoanele şi crucifixele elevilor, bolnavilor din spitale, deţinuţilor, parlamentarilor, mie, lui Soile Tuulikki Lautsi şi lui Cristian Pârvulescu.
Dumnezeul cel adevărat și idolii de nimic
Michel Onfray în luptă cu Idolii
Un fel de Richard Dawkins al filozofiei contemporane – cam aşa arată deja vedeta franceză, cel care a pus la cale ,,insurecția” numită universitatea populară din Caen, Michel Onfray. În româneşte avem cele şapte volume de Contraistorie, Rațiunea gurmandă şi Pântecele filozofilor, iar, mai nou, la Humanitas, Freud, amurgul unui Idol. Afabulația freudiană. Recunosc că nu am citit nici unul dintre celelalte titluri disponibile în româneşte din scoarță în scoarță – în afară de cel dedicat lui Sigmund Freud –, deci nu sunt familiarizat decât vag cu discursul lui Onfray şi a principalelor sale obsesii (orice filozof are obsesii largi şi cuprinzătoare cât pentru tot restul lumii, nu?). Dacă mi-aş permite să am o opinie aş zice că Onfray le întoarce bine din condei, este hiperexpozitiv şi are o transparența dură a ideilor, întotdeauna ascuțite, pătrunzătoare, tăioase ca o lamă de brici, îmbrăcate în armătura unei logici… de stradă, cotidiene. Naturalețea pozițiilor sale se află la antipodul piruetelor dialectice sau a retoricii caraghioase, menite sa mistifice, cum se obişnuieşte la atâția alți filozofi, mai cu seama francezi, masters of deception. Desigur, cine a auzit de Onfray, poate enumera câteva ,,cărți poştale”: ateu, hedonist, anti-tradiționalist, anti-teolog, anti-metafizician.
Cartea despre Freud, o disecție pe un corp îmbălsămat şi de mult mort (conform ultimelor rânduri din volumul sau de aproape 500 de pagini: cam multe cuvinte pentru o ,,metapsihologie” despre care, pare-se, aproape nu se mai spune nimic azi), se vrea a fi demonstrația lui Onfray, pe urmele lui Nietzsche, că toți marii filozofi nu scriu de fapt decât despre ei înşişi (şi bolile lor sufleteşti şi trupeşti), în numele unei întregi omeniri. Pretenția la universalitate dincolo de istorie a unora ca pseudo-savantul pozitivist Freud (filozof ca toți ceilalți, deşi nu a vrut să recunoască asta aproape niciodată) se bazează pe orgoliu, prezumții nejustificate şi o inanalizabilă dorința de a controla, de a vrea în numele altora (celebra voință de putere şi avatarurile sale). Cât pe ce să ajung să cred că în spatele personalizării marilor sisteme filozofice se ascunde furia mocnită şi disprețul suveran a lui Onfray față de metafizică! Față de orice metafizică, trecută sau viitoare, pentru a fi un pic mai expliciți… Dar poate că, în ordinea non-absolută a umilelor noastre existențe, nu putem vorbi de mai mult adevăr în mintea unui Kant sau a unei țigănci analfabete din Piața Rahova. Cel puțin spre asta ne înclină poziția lui Onfray: chiar dacă Platon deținea o minte briliantă şi o putere de fabulație greu comparabilă cu a unui ins obişnuit, gândirea să rămâne expresie singulară a sinelui sau… egală cu a unui sine ceva mai distrofic, mai pipernicit, mai insignifiant în fața Adevărului (prima eroare stă în majuscula cu care pronunț răstit cuvântul).
După efortul de a citi 6000 de pagini din opera completă a lui Freud, alături de încă pe atâtea de exegeză şi biografii (preoții cei mai fanatici ai cultului freudist sunt biografii săi), Michel Onfray ajunge la câteva concluzii, cu pretenție de dizolvare pe vecie a edificiul pseudo-ştiințific psihanalitic. Prima este una simpla: nu exista principiu al falsificabilității în teoria atotcuprinzătoare a lui Freud. Plasarea metafizică a problemelor de tot felul într-un invizibil şi intruvabil inconştient este însăşi negarea ştiinței înțelese sub forma experimentului verificabil rațional. Caracterul non-somatic (în cea mai mare parte, lăsând la o parte declarațiile de intenții ale lui Freud) al psihanalizei o invalidează ca disciplină autonomă, ce vrea să faca parte din medicina modernă (macar prin tratament şi pretenția la vindecare). Apoi, Freud procedează prin a-şi transforma propria experiență în diverse chei de descifrare ale psihicului uman: ura sa față de taică-său, dorința de mic copil de a-şi poseda sexual mama, atracția față de incest (cazul Annei Freud, ultima fiică, cea iubită, ajunsă vestală în Templul Freud), personalizarea psihanalizei (pentru care este primul şi ultimul Papă), adulterul, corvoada familiei tradiționale, nevoia de bani şi glorie (de putere), gustul pentru interpretarea mitologică (care calcă în picioare claritatea principiului non-contradicției), apetența de a specula în vid până dincolo de marginile rezonabile ale minciunii, toate sunt de zeci de ori repetate în sute de feluri, folosindu-se de fiecare dată de citate, în cartea lui Onfray. Freud rămâne un individ cu o imaginație fabuloasă şi o dorință apăsătoare de a se integra în pătura sus-pusă a burgheziei vieneze de acum 100 de ani încât ar face orice – chiar să inventeze de nicăieri psihanaliaza, ceea ce nici macar nu este adevărat diin punct de vedere istoric, după filozoful francez – pentru a ajunge un om faimos, opulent, stăpân absolut peste propria sa religie (Onfray subliniază raporturile existente între miturile religiei creştine şi aparent areligioasa construcție freudiană). Una peste alta, Freud capătă la Onfray statutul unui magician care face milioane (de euro: aproximativ 8 milioane, în banii de astăzi) în Viena sfârşitului de secol. Adăugați corespondența sa în parte arsă, unde un Freud pământean iese la iveală, şi veți obține portretul unui pervers incestuos, extrem de orgolios şi deficitar ca medic (eşecurile sale medicale, plus câțiva pacienți ucişi, sunt evidențiate cu aplomb de Onfray), dar şi evreu antisemit (un soi de Moise modern, dar la fel de periculos ca primul). Şi, bineînțeles, fascist în anii ’30 (pentru o amărâtă de dedicație dată lui Mussolini), pesimist, ca orice retrograd, cu privire la soarta umanității, homofob, misogin (având un cult al inferiorității clitorisului față de mădular, dar şi al penetrării genitale ca penetrare matură) şi sprijinind ideea, târziu în cariera sa, de largă vehiculație în veacul al XIX-lea, că masturbarea reprezintă o boală de care pacientul trebuie dezbărat (inclusiv prin injecții cu apă în penis). Metodologia freudiană este un amestec de stil literar liber şi analize semimitologice ale tărâmului pe care nici Freud însuşi nu l-a văzut (şi nimeni după sau înainte): Inconştientul, atoposul de unde poți extrage orice interpretare pe care mintea ți-o poate zămisli şi astfel, prin cuvinte, să deții o lume. Un fel de stat la Proudhon.
Cele enumerate mai sus constituie aproximativ patru cincimi din cartea lui Onfray, unele dintre sintagmele demolatoare repetându-se, ca dintr-un megafon pentru un public tare de urechi, la intervalul a câteva zeci de pagini (alteori chiar mai puține). Zis şi facut: Nietzsche l-a anticipat pe Freud şi l-a depăşit prin sinceritate. Iar Freud şi-a blindat fidelii hagiografi cu cele mai odioase sofisme drept mecanisme de autoapărare până în zilele noastre. Găsiți povestea pe larg într-un capitol dinspre final.
În ultimele 60 de pagini, Onfray ne lămureşte definitiv în privința farmecului exercitat asupra contemporanilor de psihanaliză: Freud aruncă vălul de pe penisuri şi păsărici după două mii de ani de sex creştin constipat, Freud pune la cale o mare dogmă care l-ar fi făcut şi pe Sfântul Pavel să tremure de invidie, Freud îşi organizează propria Biserică psihanalitică, cu ranguri şi statute exact trasate, cu enoriaşi şi cotizanți dedesubt, Freud a vândut limonadă nihilistă la nişte nihilişti însetați dintr-o epocă de o violență dementă, şi, nu în ultimul rând, Freud este repus pe tapet de freudo-marxiştii responsabili (cel puțin în teorie) cu eliberarea sexuală de după 1968 (an de grație în Franța), deşi, la o atentă examinare, pontiful are puține în comun cu discipolii săi eretici Wilhelm Reich, Herbert Marcuse etc.
Dacă am mai aminti violența stilistică, repetitivitatea ideilor (aproape circularitatea lor), plăcerea sadică de a îl demola pe omul Freud, vulgaritatea anumitor aluzii şi insinuări (mereu însoțite de un ghiduş semn al exclamării), am crede că Onfray chiar face un show pe cinste. Pe alocuri, Onfray te împinge să crezi că Freud a fost un fel de monstru moral, pe lângă care contemporanii lui ar părea nişte mieluşei naivi sau măcar cu bun-simț, împăcați cu viața lor sexuală, scutită de suprainterpretările patologice ale unui Sigmund Freud. Din rândul atâtor europeni singurul care nu se împăca nici cu masturbarea ca practică de rând, cu frecventarea bordelurilor, cu obiceiurile felației şi cunnilingusului, era fără doar şi poate Freud însuşi, care a canalizat culpa morală creştină înspre copilaria unor creştini marcați pe vecie de neputința de a-şi fute părinții (fetele pe tați, băieții pe mame). Şi eu care mă agățam de prejudecata că secularizarea era destul de accentuată pe la 1900… Iar ideea că s-ar putea ca la începutul timpurilor familia să fi avut la bază o crimă şi un incest de natură sexuală îi pare lui Onfray ceva imposibil, o ficțiune a minții lui Freud. Dar poate că fiii nu şi-au ucis şi mâncat tatăl pentru vaginurile mamei şi ale surorilor lor, ci s-au asociat liber, în baza unui contract scris în inima bună de la natură a oamenilor, întemeind cu toleranță şi înțelegere familia. Mă gândesc că în peisajul acesta idilic şi feeric mai lipsesc divorțul, prezervativul şi plăcerea pur şi simplu (fără implicațiile profunde şi mincinoase ale lui Freud). Ce liniară, ce cursivă, ce rectilinie pare lumea! Dar cum istoria nu spune nimic în privința asta, Freud trebuie să fabuleze, să delireze, să îşi scrie propria psihanaliză, de dimensiunea unei opere uriaşe ca întindere şi chiar adâncime.
Şi totuşi, să presupunem că Michel Onfray nu se înşală cu nimic în demolatoarea sa carte (care nici nu este prima în materie de anti-Freud, după cum însuşi autorul recunoaste in ultima sectiune a volumului). De ce vreodată cineva, dincolo de aeropagul câtorva mii de psihanalişti controlați de Freud sau a snobismului de a-l plăti gras pe Herr Professor pentru ca să doarmă lungit pe fotoliu în timp ce pacientul se spovedeşte, a luat în seamă, măcar ca teorie, pe Freud? De ce oamenii comuni s-au lăsat (şi încă se lasă) păcăliți de Papa Freud? Să înțelegem şi să acceptăm faptul căaustriacul a cucerit mințile cariate ale intelighenției europene şi buzunarele bogătanilor răsfirați peste tot prin lume, dar cum de un om obişnuit, cu instincte sănătoase şi cu bun-simț, pleacă urechea la enormitățile lui Freud? Nu ştiu de voi, dar cunosc oameni rezervați şi sceptici în relatia cu corpusul de idei freudiene, dar toți, inclusiv subsemnatul, ascultă cu urechea ciulită divagațile lui Freud. Chiar dacă poveştile sale sună neverosimil, de ce simțim că ceva acolo deranjează şi râcâie o parte din firea noastră pe care o vrem îngropată şi uitată definitiv? Oare toate teoriile majore au parte de acelaşi succes îndelungat, trecând peste vertijul provocat inițial de originalitate, precum cea a lui Freud? De ce ne lăsăm totuşi păcăliți, indiferent de termenul de valabilitate şi de plasarea noastră în devenirea istorică? De ce a trebuit să existe metafizica până la urmă? Răspunsul conform căruia avem nevoie de o supralume sau o lume de dincolo, pentru a calma rănile şi suferințele acesteia, nu îmi pare cu nimic mai de înredere decât actele ratate ale lui Freud.
Mi-e teamă că, într-o zi, cineva să nu se apuce să scormonească după rebuturi şi mărunțişuri în viața lui Michel Onfray însuşi. Să vedem atunci pățanie!
(DOAMNE, cum de ne mai suporti!) Au asistat idolatrii diavolului, yazidiții, la nașterea culturii umane?
Descoperirea unui templu yazidit mai vechi decât Stonehenge ar putea dovedi că yazidismul e religia de la care au pornit toate religiile.

Refugiații Yazidi primesc ajutoare de la Comitetul Internațional de Salvare (Foto via)Cum știrile se învârt în jurul ultimei runde de atrocități comise în războiul din Irak, e ușor să te desensibilizezi cu privire la alte situații disperate, cum ar fi cea a refugiaților Yazidi.Un întreg popor obligat să-și abandoneze casele fără alte posesii decât hainele din spinare a umblat pe jos prin munți și deșerturi. Mulți n-au avut norocul să scape de execuțiile în masă organizate de Statul Islamic și mii dintre ei sunt captivi pe muntele Sinjar fără apă, alimente sau adăpost. Copiii și bătrânii mor pe capete.
Statul Islamic n-a vrut să-i distrugă doar ca grup etnic, ci și să le distrugă religia. Credința lor a supraviețuit, în mod total surprinzător, de-a lungul culturii omenești, deși e considerată atât de subversivă și deranjantă încât a provocat războaie sfinte care aproape i-au șters pe yazidiți de pe fața pământului.
În ochii celor din Statul Islamic, yazidiții se închină Diavolului și e destul de dificil să găsești argumente în defavoarea acestui lucru; grupul se consideră poporul ales al lui Melek Taus, „Îngerul Păun”, cunoscut și sub numele de Shaitan sau Satan. În tradiția Yazidi, această relație specială a început atunci când Shaitan l-a vizitat pe strămoșul lor, Adam, în grădina Edenului, și i-a adus fructul interzis.
Yazidiții sunt un popor străvechi de pe câmpiile Mesopotamiei, leagănul civilizației. Straturi arheologice de credință, aproape uitate, încă ies la iveală ici și colo și modifică absoluturile religioase sacre pentru musulmani, creștini și evrei în forme ciudate și tulburătoare.
Paralele dintre Îngerul Păun și Diavolul pe care îl cunoaștem noi sunt suprinzătoare – Melek Taus e cel mai important înger al Domnului, comandantul suprem al acestei lumi, rol pe care îl avea și în tradițiile lui Avraam. Și Melek Taus e tot un înger căzut care s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și a fost aruncat în iad; dar în cosmologia Yazidi, după 40 000 de ani, lacrimile lui au stins focul Iadului și Dumnezeu l-a iertat și l-a reinstalat în funcție.
Melek Taus, Îngerul Păun
Ceea ce dovedește caracterul complex, ambiguu și aproape uman al lui Melek Taus. În Mishefa Re, cartea sfântă pe care yazidiții o consideră cuvântul lui, acesta spune: „Eu dau, eu iau; eu îmbogățesc și sărăcesc; cauzez fericire și amărăciune… Îmi sunt cunoscute toate comorile și lucrurile ascunse; și, după cum îmi e voia, iau de la unul și le dau altuia.”
Yazidiții nu văd binele și răul ca pe niște calități opuse personificate de diverși zei, ci ca pe niște calități care fac parte din creație – există în lumea întreagă, în mintea și spiritul ființelor umane și în Îngerul Păun. Depinde de noi ce cale alegem. „Oricine e liber să facă ce-i dictează propria natură, dar cel ce mi se opune, va regreta amarnic.”
Unul dintre simbolurile lui Melek Taus e focul, care poate să lumineze sau să ardă. El a dat omenirii cunoașterea și liberul arbitru și el e cel care i-a oferit lui Adam fructul oprit. „Dumnezeu l-a rugat pe Gabriel să-l escorteze pe Adam în Paradis și să-i spună că poată mânca fructe din toți copacii, dar să nu se atingă de cereale. Adam a rămas în Paradis timp de o sută de ani. Melek Taus l-a vizitat și l-a întrebat: „Ai mâncat grânele?” „Nu, Dumnezeu mi-a interzis.” Melek Taus i-a spus: „Mănâncă grânele și o să-ți fie bine.”
Picturi din 1920 cu straiele tradiționale ale yazidiților (via/via/via)
Yazidiții susțin că sunt cea mai veche națiune din lume, iar cultura lor a pornit de la această convenție a lui Shaitan cu Adam. Deși povestea asta seamănă cu multe mituri originare, există multe dovezi arheologice care sugerează că povestea are un element de adevăr simbolic – și că povestea cu Grădina Edenului împărtășită de toate religiile din Orientul Mijlociu s-ar putea să fie doar o amintire veche și modificată a începutului civilizației, o amintire conectată cu yazidiții într-un mod foarte special; o amintire pe care s-ar putea ca iudeii, creștinii și musulmanii s-o fi moștenit de la ei și s-o fi distorsionat pe parcurs.
Nu poți să te convertești la yazidism sau să te căsătorești cu un yazidit dacă ești de altă religie. Sunt un grup etnic distinct care au trăit dintotdeauna într-un colț de lângă granița Turciei cu Irak, unde mitul spune că era localizată pe vremuri Grădina Edenului. Până acum toate bune și frumoase, ai putea spune – Grădina Edenului e doar un mit. Dar ai auzit de Gobekli Tepe? E un sit arheologic dezgropat recent chiar pe partea turcă a graniței și s-ar putea să ne dea peste cap toate teoriile despre începutul civilizației.
Ruinele de la situl Gobekli Tepe
Descoperirea de la Gobekli Tepe a avut loc când o echipă de arheologi a observat o colecție interesantă de pietre de mormânt în vârful unui deal izolat. Au început să examineze aceste morminte și în scurt timp au descoperit că erau doar vârful aisbergului; că dealul fusese făcut de mâna omului și că așa-zisele morminte erau doar vârfurile unor megaliți din calcar imenși, conservați perfect. Aceste pietre gigantice formau un sit circular sacru care, în antichitate, a fost îngropat în mod misterios sub tone de pământ. Pietrele sunt decorate cu sculpturi minunate cu șerpi, mistreți și zei-păsări pe care yazidiții le-au recunoscut rapid ca fiind ilustrări ale lui Melek Taus și ale altor îngeri.
Nu e o exagerare să spui, în termeni umani, că acești zei-păsări au coborât la noi la începuturile timpului. Situl a fost comparat, în mod evident, cu Stonehenge, dar cel mai șocant lucru la Gobekli Tepe e vechimea lui incredibilă. Stonehenge are aproximativ patru mii de ani. Măsurătorile cu carbon au dezvăluit că Gobekli Tepe are vechimea incredibilă de 12 000 de ani, ceea ce înseamnă că arhitectura făcută de om datează dinainte de descoperirea scrisului, a metalului și a agriculturii. Acest monument a fost construit de vânătorii și culegătorii din epoca de piatră. Până de curând, noi ne imaginam că civilizația a început odată cu agricultura, dar Gobekli Tepe ne răstoarnă presupunerile despre nașterea culturii umane.
Iar semnificația sitului Gobekli Tepe nu se încheie aici. Și agricultura pare să fi început tot în această zonă, acum aproximativ zece mii de ani, pe când megaliții aveau deja o vechime de două mii de ani. Porcii au fost domesticiți pentru prima oară într-un loc numit Cayonu, la câțiva kilometri de această zonă. Toate cerealele cultivate în agricultura străveche europeană și asiatică au un strămoș comun: grâul „einkorn”, aceeași specie indigenă cultivată dintotdeauna pe pământurile yazidiților. Ceea ce înseamnă că detaliul poveștii yazidiților în care Satan îi oferă cunoașterea lui Adam prin cereale și nu prin mere capătă deodată o importanță majoră.
Un altar yazidit în stânga și minaretul moscheei Nouri în dreapta; Mosul, Irak, 1932 (Foto via)
Deci yazidiții sunt urmașii primilor locuitori ai grădinii Edenului și se închină unui zeu-pasăre numit Satan, care a scos omenirea din Epoca de Piatră cu ajutorul fructului interzis al agriculturii, nu? Cine poate ști.
Acest mister derutant ridică întrebări interesante despre cât de departe în zorii culturii umane merg de fapt poveștile noastre despre Dumnezeu, Diavol, Adam și Eden. În plus, îl prezintă pe Diavol într-o nouă lumină, mai plină de compasiune, și te face să te întrebi dacă nu cumva modul în care Vechiul Testament îl prezintă pe Satan e mâna unei religii rivale care vrea să uzurpe o religie mai veche.
E evident pentru oricine care a crescut cu „războiul anti-terorism” că primul lucru pe care îl faci în astfel de situații e să-i ilustrezi pe cei din tabăra cealaltă – și pe zeii lor – ca pe niște teroriști însetați de sânge pentru că, dacă îi demonizezi, îți poți justifica orice atrocități pe care le comiți. Asta a fost tehnica de bază a lui Bin Laden și a lui Bush și pare foarte credibil ca scriitorii Noului Testament să fi folosit același truc.
Iar asta se potrivește perfect cu experiențele istorice ale yazidiților; până acum au avut loc 73 de încercări de genocid asupra acestor „idolatri ai diavolului” de la sosirea Islamului în regiune. Cea mai remarcabilă parte a poveștii e că yazidiții au reușit să supraviețuiască.
Michael Smith e scriitor și realizator de film. E autorul a trei lucrări de ficțiune: The Giro Playboy, Shorty Loves Wing Wong și Unreal City.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Citește mai multe despre religii rare:
Interviu cu fondatorul Yeezusianismului, prima religie bazată pe Kanye West
Santeria e noua religie favorită a cubanezilor
E oficial – file-sharing-ul a devenit o religie
Idolatrie în prezent: pe ce punem preț?
Dumnezeu nu lasă loc de confuzie în porunca: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Exodul 20:3.
Dumnezeu nu lasă loc de confuzie în porunca: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine.” ExoduL 20:3.
A fost nevoie doar de patruzeci de zile, de când Moise a mers cu Dumnezeu pe muntele Sinai, ca Israeliții să cadă în idolatrie. Chiar după ce au fost martori la miracolele care i-au eliberat din Egipt, ei au cerut ca Aaron să le facă un dumnezeu pe care să-l venereze. (Exodul 32).
Ne putem gândi: „Cum este așa ceva posibil, după ce au experimentat bunătatea lui Dumnezeu?”
Atâta timp cât erau credincioși să slujească Domnului, totul mergea bine pentru Israel. Imediat cum se întorceau la idoli, lucrurile începeau să meargă în jos. Și totuși, dată după dată, Israeliții s-au întors de la Dumnezeu. Au fost ademeniți de bogății, de alte obiceiuri și învățături.
Vechiul Testament este bogat în exemple, atât bune cât și rele, care rămân la fel de relevante și în prezent. Ele servesc de pildă pentru viețile noastre.
Idolii moderni – mai mulți decât vițeii de aur
Astăzi, idolatria rămâne un instrument puternic pe care diavolul îl folosește ca să ne întoarcă de la Dumnezeu. Totuși, acum a luat multe forme.
La fel ca în istoriile din Vechiul Testament, există multe plăceri în viață și în bunurile materiale care ne distrag atenția de la a sluji lui Dumnezeu. Putem fi manipulați și complet istoviți în goana după satisfacerea acestor scopuri pământești. Mulți ar face orice faptă imorală, doar ca să-și satisfacă poftele.
Chiar și lucrurile mai mici și „inofensive” ne pot întoarce atenția de la Dumnezeu. Poate fi foarte ușor să fii complet captivat în lucruri pământești. Eu pot vorbi ore în șir despre acest lucruri pământești, dar dacă mă întrebi după, despre un Cuvânt al lui Dumnezeu și voi fi complet gol. Uscat ca deșertul.
Dar nu ar trebui ca aceasta să fie singura mea grijă, ca creștin? Să mă umplu cu Cuvântul lui Dumnezeu așa încât să am linii clare după care să-mi trăiesc viața? Biblia ne dă direcții incredibil de clare despre cum să luăm lucrurile.
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Coloseni 3:1-2.
„ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Matei 6:20-21
Cum îmi petrec timpul?
Mereu folosim timp pentru lucrurile care ne interesează. Speranța mea este viață veșnică cu Tatăl și cu Fiul! Întreaga mea ființă ar trebui să fie concentrată pe un astfel de viitor glorios. Dacă ochii mei ar fi cu adevărat deschiși să văd că singurul lucru care are importanță este să fiu plăcut lui Dumnezeu, atunci toate distragerile temporara se vor disipa. Nu vor mai reprezenta o valoare. Eu ar trebui să spun cu Isus: „Împărăția mea nu este de pe acest pământ.” Ioan 18:36.
Uită-te la ultima săptămână și întreabă-te: „Unde au fost gândurile mele? Cu ce m-am preocupat?” Dacă ești sincer și ai o dorință pură de a sluji lui Dumnezeu, atunci trebuie să începi lupta ca gândurile tale să nu umble zig-zag peste tot, ci ele să fie ancorate ferm în lucrurile de sus! Dumnezeu va binecuvânta o astfel de inimă care este totală pentru E, așa cum a binecuvântat pe Israeliții care I-au fost credincioși.
Care este rădăcina idolatriei?
„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.“ Coloseni 3:5.
Aici putem să vedem ce stă în spatele idolatriei: lăcomia. Când lucrurile de pe pământ îți devin mari, ele îți distrag mintea și inima de la vocea călăuzitoare a Duhului Sfânt.
De cele mai multe ori, cel mai mare idol din viețile noastre este cel care se uită direct în ochii noștri, în oglindă, în fiecare dimineață. Din natură noi suntem: egocentriști, oameni preocupați doar de propria ființă. Gândurile noastre urmează același model: eu, eu, eu. Acest duh, care este promovat de orice tip de media disponibil azi, este același spirit de care diavolul era umplut când L-a provocat pe Dumnezeu. (Isaia 14:12-15). Acest duh este groaznic de distructiv și poate fi contracarat doar de smerenie – prin a ne pune viețile în mâinile lui Dumnezeu și a ne preda complet voii Sale.
Pericolele de a sluji la doi stăpâni
Cineva care vrea să joace jocul de a echilibra o viață atât în slujba lui Dumnezeu cât și în slujba idolilor este menită eșecului. Primim un avertisment clar despre asta în Matei 6:24: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”
Iacov 1:8 spune că un om cu o gândire dublă este „instabil pe toate căile sale.” Chiar dacă începem cu o dorință pură de a sluji lui Dumnezeu, această determinare poate devia dacă permitem să fim distrași de „idoli” pământești, în loc să căutăm lucrurile de sus. Se merită să lupți ca să păzești această determinare! Vom afla că, exact ca-n zilele israeliților, Dumnezeu a binecuvântat credincioșia simplă și omul care blesteamă idolatria. Hai să ne ațintim privirea în lucrurile eterne și vom experimenta bunătatea și puterea lui Dumnezeu în viețile noastre.
Idolii de lut
Fenomenul pe care îl denunț este de fapt o patimă a unor politicaştri, pseudointelectuali, pretinşi formatori de opinie care lovesc regulat în tot ce este național.
Conștienți ori nu, unii intelectuali cu scoală superioară de partid absolvită cu binecuvântarea serviciilor secrete ruseşti, fac jocul KGB-ului sovietic, mai nou FSB-ului putinist de a ne diviza, rupe în bucăți, deruta, demotiva din lupta pe care trebuie să o purtăm cu ocupanţii militari, politici si economici de pe teritoriul suveran al R. Moldova. Transformarea unor mercenari mai întâi în formatori de opinie apoi în autorităţi morale, care orientează mulţimile manipulate în mimata luptă cu „morile de vânt” întitulate,– reforma justiţiei, lupta cu corupţia, izgonirea lui Plahotniuc, căutarea miliardului, – majoritatea dintre ele sunt mijloace camuflate sau deschise pentru acapararea sau menţinerea puterii. Ar fi cazul să ne amintim de confruntările din ultimii ani, cu înşelarea mulţimilor protestatare şi o guvernare emanată din speranţele a sute de mii de oameni, dar spre surprinderea tuturor, o guvernare lipsită de viziune şi de cadre calificate, ca să înţelegem că fără unitate şi selectarea celor mai buni dintre cei buni pentru actul guvernării, orice construcţie se prăbuşeşte în mai puţin de jumătate de an. Cei care au scufundat corabia cu speranţe, au ieşit pe mal, iar de pe mal, încă uzi, au alergat în studiourile televiziunilor să adune laurii şi compătimirea electoratului înşelat, aruncând săgeţi înveninate către cei care nu-i aplaudă şi consideră că au dat toată puterea unui trădător ca Dodon. Este uimitor că unii admiratori, în loc să le ceară socoteală pentru, în cel mai bun caz, miopia politică, ei atacă murdar pe oricine nu le susţine idolii de lut. Mesajul lor este unul de vrajbă şi dezbinare, nu de apropiere faţă de adevăratele probleme care ar trebui să ne adune – înlăturarea de la putere prin vot a slugoiului putinist Dodon, evacuarea armatei străine de ocupaţie, interzicerea propagandei ruseşti pe teritoriul R.Moldova, diminuarea coruperii mass-media de agenţii de influenţă plătiţi de Kremlin, asigurarea securităţii energetice şi informaţionale, interzicerea categorică a finanţării lui Dodon şi a socialiştilor de către Federaţia Rusă. Iată doar câteva din principalele direcţii care ar trebui să ne preocupe şi sa ne consolideze împotriva acaparării R.Moldova de către Moscova.
ACUM aş vrea să-l intreb pe „teleintelectualul mititel” care dădea ochii peste cap şi întreba zeflemitor, unde sunt tancurile ruseşti şi în fiecare emisiune cerea mai multă „lumină”. După ce Dodon a preluat toată puterea este mai multa lumină? Oare preşedinţia cu Dodon în frunte, nu estre un TANC rusesc intrat în inima Moldovei? Oare guvernul lui Chicu nu este un TANC rusesc, care ne striveşte? Oare tovarăşa Greceanii, cu sau fără carabină, nu este un TANC rusesc în interiorul Parlamentului? Dar SIS, CC, SPP, CNA, Procuratura nu sunt TANCURI rusesti? Da cele peste zece televiziuni ruseşti de propagandă nu sunt TANCURI rusesti? Unde ai dispărut, micuţule, după ce ai adunat atâta lumină la emisiunile tale de spălat creierii? Repari tancurile din centrul Chişinăului sau însuşeşti noile indicaţii de la Moscova împreună cu Natalia Morari, Alioşa Tulbure, Victor Ciobanu şi Andrei Popov? Or, te afli în căldurile creaţiei şi vrei să fericeşti poporul cu piesele tale încă netelevizate – „Batista de pe ţambal” şi „Fără geopolitică”… Am vorbit de măscăricii din „opoziţie”, care ţipau în fiecare zi – unde-s tancurile ruseşti – pentru că ei au creat idolii de lut, ei au înăbuşit orice formă de gândire liberă, ei au netezit drumul pe care protestatarul Dodon a mers până a preluat puterea totală în R.Moldova. Aceşti măscărici nu s-au ogoit. Ei continuă să-şi ridice de la stăpânii lor, salariile de mii de euro pentru a distruge orice formă de organizare şi unificare a forţelor capabile să devină o alternativă reală a regimului criminal şi uzurpator putinist-dodonist. Se fac eforturi şi investiţii uriaşe ca Dodon să obţină încă un mandat, se organizează diferite emisiuni în mass-media, în Sputnik, pentru a compromite orice încercare de unificare, de identificare a unor candidaţi reali, care să nu mimeze lupta cu Dodon, fluturând la nesfârşit cadavrul politic al stafiei dispărute. Nu ne impuneţi idolii voştri de lut la alegerile prezidenţiale, aşa cum aţi făcut la alegerile pentru Chişinău, fără să vă asumaţi predarea la cheie a capitalei noastre. Mai potoliţi-vă, mai analizaţi-vă traseul falimentar şi faptele comise. Încetaţi să ne mai daţi lecţii, să o faceţi pe puritanii şi să ne aruncaţi încă pe patru ani în braţele lui Dodon. Ieşiţi din secta voastră şi ascultaţi ce vă spun mai mulţi oameni responsabili. Mai daţi-le mititeilor, care se tot întrebau unde-s tancurile ruseşti, câte o suzetă sau biberon, să aibă ocupaţie, nu-i mai ţineţi în tele-studiourile voastre neaerisite cu anii.
Vă spun ca un tânăr, care a decis să rămână acasă şi să lupte pentru viitorul R. Moldova: Dodon trebuie şi poate fi învins la alegeri doar dacă cei care i-au oferit pe tava toată puterea politică din R. Moldova în 2019 vor face un pas înapoi. Toate partidele de centru-dreapta împreună cu reprezentanţii de frunte a societăţii moldoveneşti, împreună cu proeuropenii şi unioniştii, sunt datori să se aşeze la o masă de discuţii şi să identifice un singur candidat care să-l învingă pe exponentul mafiei putiniste şi a oligarhiei în turul doi. În aşa condiţii am putea avea o speranţă că, fără ajutorul lui Kozak, începem cu adevărat să ne eliberăm de dodoni, greceani, plahotniuci, morari, tulburi, popovi, botnari, petrenci, ciobeni, culminşti, popeşti şi alţi agenţi străini cu acte în regulă.
Vasile Costiuc
P.S.: Am citit recent un denunţ din partea unui profesor, care m-a etichetat ca gropar al unionismului. Probabil dânsul îi aplauda pe Usatâi şi Dodon la proteste, considerându-i unionişti. Dacă se referea că sunt groparul lor, atunci îi dau dreptate.
IDOLII CREŞTINILOR DE AZI – PR. IOSIF TRIFA

Chipul de mai sus, cred că-l cunoaşteţi cu toţii: este Moise când, coborându-se de pe muntele Sinai, a spart tablele legii, de mânie că poporul îşi făcuse idol-viţel de aur şi juca în jurul lui. ,,Iar a treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe muntele Sinai, trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul era cuprins de spaimă… Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea din nor cu glas tare… Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei; vedea flăcările şi era cuprins de spaimă şi stătea în depărtare”… (Citiţi pe larg în Cartea Ieşirii, capitolele 19 şi 20).
Dar nu mult a ţinut spaima poporului. În vreme ce Dumnezeu vorbea cu Moise sus pe munte şi îi dădea tablele legii, jos, poporul şi-a făcut un idol, viţel de aur. „Şi a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi s-a sculat să joace” în jurul viţelului. Când s-a pogorât Moise, de departe a auzit „glasul unor oameni care cântau” (adică erau beţi). Şi când s-a apropiat, „a văzut viţelul şi jocurile şi s-a aprins de mânie şi, aruncând tablele, le-a sfărâmat”… (Ieşire 32)
Eu, de câte ori citesc această istorie şi văd chipul ei, mă gândesc ce mult seamănă cu oamenii şi cu vremile de azi. Ca odinioară de pe muntele Sinai, Domnul grăieşte şi azi de sus din cer cu popoarele Sale. Vorbeşte şi azi prin fulgere şi tunete de arătări, de semne, de fel de fel de greutăţi, de necazuri şi de pedepse cereşti. De ani de zile, din înălţimea cerului de sus, răsună tot mai tare tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu şi chemările lui Dumnezeu să ne întoarcem din căile răutăţilor. Dar oamenii ce fac aici pe pământ? Fac ceea ce au făcut odinioară israelitenii: Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi plăcerilor. Israelitenii s-au spăimântat foarte de arătarea de pe muntele Sinai, dar nu s-au îndreptat, ci, în loc de îndreptare, s-au pus pe mâncate şi băute şi „s-au sculat să joace”. Şi oamenii de azi aud tunetele şi fulgerele vremilor, văd, se spăimântă de ele, dar nu se îndreaptă, ci, în loc de îndreptare, tot mai mult Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi plăcerilor lumeşti.
Viaţa oamenilor de azi, viaţa omenirii de azi s-a umplut de idoli, între care mai ales se ridică idolul viţelului de aur, cu jocurile dimprejurul lui, adică lăcomia de bani, de câştiguri fără muncă şi de plăceri lumeşti. Viţelul de aur banii şi plăcerile lumeşti este parcă azi dumnezeul veacului acestuia, la care se închină oamenii şi popoarele. O lăcomie nebună de a face „câştiguri“ cu orice preţ şi pe orice căi afară de muncă i-a cuprins ca un beteşug greu pe oamenii de azi. La sate ca şi la oraşe, între cei învăţaţi ca şi între cei neînvăţaţi, bântuie acest beteşug. Îşi vând oamenii sufletul, numai să poată face învârteli şi câştiguri mari, pentru ca apoi, din aceste câştiguri, să facă pofte şi plăceri lumeşti. Toată lumea umblă să câştige cât mai mult, pentru ca să-şi poată petrece cât mai bine şi să-şi poată face cât mai multe plăceri lumeşti.
Biblia ne spune că altădată israelitenii şi-au strâns auriturile şi au împodobit cu ele cortul cel sfânt (Ieşire 36). Aurul şi banii se pot pune şi în slujba Domnului, şi în slujba diavolului. Lăcomia de bani şi de afaceri din ziua de azi nu pune banii în slujba Domnului, ci îi pune în slujba dracilor: în beţii, chefuri, desfătări şi destrăbălări. Câte biserici, câte spitale, câte orfelinate au deschis îmbogăţiţii de război? O, ce idol spurcat este viţelul de aur şi în vremile noastre! Bine a zis Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint”. Pricina cea dintâi şi cea mai mare a vremilor tulburi de azi este tocmai acest idol ce stăpâneşte popoarele. Una dintre pricinile că şi stările din ţara noastră cea nouă nu sunt aşa cum ar trebui să fie e tocmai acest viţel de aur: lăcomia de bani şi de „câştiguri” (şi de mituiri) care-i cuprinde mereu, ca un beteşug lipicios, şi pe cei mai buni fii ce-i are poporul nostru. Biblia ne spune că Moise, după ce a trântit tablele legii, s-a apucat şi a făcut praf şi pulbere idolul-viţel de aur. Țările şi neamurile nu vor putea înainta spre Canaanul păcii şi uşurării până când cineva nu va zdrobi „viţelul de aur” din zilele noastre; dar pe acest idol spurcat nimeni nu-l va putea zdrobi, decât Evanghelia Mântuitorului.
O, ce nebunie mare au făcut odinioară israelitenii! În clipele cele mai însemnate şi mai hotărâtoare din viaţa lor, „s-au sculat să joace” şi şi-au făcut idol dintr-un dobitoc. Vremuri de mare cumpănă trăim şi noi. Trăim vremuri biblice, când de sus din cer „Domnul se judecă cu popoarele Sale”; trăim vremuri când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne, arătări şi pedepse. Trăim vremuri de pedeapsă cerească. Vremile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi de întoarcere la Dumnezeu. Dar în loc de aceasta, oamenii de azi „s-au sculat să joace”, să petreacă şi şi-au făcut idoli din dobitoceştile patimi şi plăceri. De aceea întârzie binele, uşurarea, liniştea.
Biblia spune că, pentru păcatele lor, Dumnezeu i-a ţinut pe israeliteni 40 de ani prin pustie şi toţi au murit înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. În pustia necazurilor de azi vom muri şi noi, pentru răutăţile noastre, şi poate numai copiii şi nepoţii noştri vor ajunge vremuri de ușurare, de linişte şi de bine.
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, 1926, nr. 7, pag. 3
EU SUNT PÂINEA VIEȚII – PR. IOSIF TRIFA

Omul e făcut din două părţi: din lut, care este corpul şi din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Şi o parte, şi alta își au legile şi lipsurile lor. Corpul are lipsă de aer, de hrană, de apă şi lumină. Întocmai acele lipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea lui şi setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hrană pentru suflet.
Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurul ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine. Sufletul flămânzeşte şi însetoşează după Dumnezeu. „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu“ (Psalmul 62, 2). Hrana sufletului vine de sus, din cer.
În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănit în pustie cu mană din cer şi cu apă din stâncă, adică cu pâine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană cerească are lipsă și sufletul nostru; de această hrană avem lipsă şi noi în călătoria vieţii.
O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele sunt insuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorât din cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4; Ieremia 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame şi o sete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11).
Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, „pâinea cea de toate zilele“ a sufletului nostru. Sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scumpă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mântuirea sufletelor noastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hrană a sufletului nostru.
Deci luând Iisus pâinea şi binecuvântând, a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; şi, luând paharul, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu… care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer… Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (Ioan 6, 48-56; I Corinteni 11, 22-29).
Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mântuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus despre Cina Domnului. Vom spune numai câteva pe scurt.
Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara când Domnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste clipe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură cu Domnul, de împărtăşire neîncetată cu El şi cu darurile Lui.
Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îi va părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămâne de-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, putere şi har. Acesta este şi azi punctul cel dintâi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşire sfântă cu Domnul vieţii.
Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătură cu El şi El cu noi. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Această împărtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţii sufleteşti. De pe culmea aceasta a strigat Apostolul Pavel: „Hristos este viaţa mea… nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20).
Cina Domnului li s-a dat apostolilor în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina cea Sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din toţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o familie de fraţi şi surori care iau parte cu toţii la aceeaşi Cină şi la aceeaşi Masă.
Cina Domnului ni s-a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfântă prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Domnului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărire în necazuri… şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru.
Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa au înţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru creştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată şi nelipsită. Până în veacul al patrulea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, după fiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăşi la sfârşitul ei toţi credincioşii).
În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştinii cei dintâi se împărtăşeau din Cina Domnului şi se îmbrăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această împărtăşire în Domnul le dădea har şi putere să trăiască Evanghelia Mântuitorului. „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una“ (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32).
Dar în curgerea vremilor, râvna creştinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi? Azi îi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesc cu Cina Domnului.
Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina Domnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-a silit să schimonosească înţelesul acestei Taine şi se sileşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scornit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii bolnavi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtăşesc un bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simţise „destul de bolnav“ să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură un semn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura muribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftiră să-i torn pe gură Sfânta Împărtăşanie, ca „să nu moară necuminecat“.
Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu se dă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa omului şi cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-I deschidă el însuşi uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o face omul prin această taină cu Iisus Mântuitorul şi cu Dumnezeu. Dar această legătură trebuie să şi-o facă omul până trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e prea târziu, e prea târziu…
Şi iarăşi, pe alţii îi sfătuieşte Satana să se împărtăşească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam ca preot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora regulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paştilor şi se cumineca; dar după împărtăşire, trăgea să poposească la un birt, scotea merinde din traistă, comanda o ţuică, două, trei… Şi pe urmă… se îmbăta şi cânta cântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din două pahare: şi din paharul Domnului, şi din paharul diavolului. Se cumineca şi cu Duhul Domnului, şi cu duhul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răspicat: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (I Corinteni 10, 21).
O astfel de împărtăşire nu foloseşte la nimic.
O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamă pe toți la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi împărtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cu noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi plină lumea de fraţi şi surori în Domnul.
Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de „creştini“ ce Se urăsc şi se duşmănesc unii pe alţii.
Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă de Cina Domnului?
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceasta n-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu „însetează după Tine ca un pământ fără de apă ” (Psalmul 62, 2-3) şi ca un flămând fără pâine. Sufletul meu. flămânzeşte după pâinea Ta cea din cer şi după apa Ta cea vie. Dă-mi, Doamne, şi mie această pâine şi apă
Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumea aceasta n-are nici o coajă de pâine şi nici un picur de apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni numai cu pâinea cea cerească şi se poate adăpa numai cu apa cea vie.
Preot Iosif Trifa, Mai lîngă Domnul meu
Idolii noștri
Mulți oameni au idolii lor, și, fie că realizăm sau nu, s-ar putea ca și noi să avem cel puțin unul…
Probabil că această afirmație pare puțin șocantă, dar acesta este adevărul. O mătușă a avut doi copii. Pe primul l-a iubit așa de mult, i-a făcut toate mofturile. Cu cât băiatul a crescut, a devenit tot mai neascultător și mai obraznic cu ea. Mătușa mea a suferit mult, plângea și spunea mereu: ,,…se comportă așa cu mine pentru că l-am făcut idolul meu.” Când ea spunea acest lucru despre copilul ei, nu am realizat că este un lucru des întâlnit la mulți părinți. De când lucrez cu copiii am putut să văd acest lucru.
Este frumos și bine să-ți iubești copiii, dar trebuie să ai mare grijă să nu îi idolatrizezi. Poate de multe ori faci atât de multe sacrificii pentru ei, doar să faci mai mulți bani, să le cumperi tot ce vor și nu mai timp să stai cu ei, să clădiți o relație frumoasă împreună. Poate iubești soțul sau soția atât de mult că îl faci idolul tău. Am întâlnit oameni care iubeau mașina, alții casa, nici nu știai cum să stai la ei în casă să nu o deranjezi nici un pic. Atunci când dai mai multă importanță casei decât omului care intră în casa ta, atunci să știi că e o problemă.
Alți oameni iubesc foarte mult munca lor și de multe ori Dumnezeu nu are loc în viața lor.
Un alt idol foarte des întâlnit azi este persoana noastră. Lângă locuința mea este o sală de sport. La ora 6.30 dimineața barbați și femei sunt prezenți la sală să-și construiască un trup perfect. Foarte mulți dau o importanță exagerată trupului lor. Cea mai mare preocupare pe care o au este ce să mănânce, cu ce să îmbrace trupul, cum să-l mențină veșnic tânăr. Ei iubesc așa de mult trupul lor, încât îi fac toate mofturile, mai mult decât este necesar, și unii mai și spun: ,,Dacă îmi permit, de ce nu?” Ce a început să fie foarte la modă, este să-ți faci idol cățelul sau pisica. Aceste animale care înainte ne slujeau, acum au ajuns să stăpânească, să fie atât de iubite și cinstite. Apoi banii, internetul și exemplele pot continua.
Exod 34:14 ,,Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.”
Probabil că, ori de câte ori ai auzit vorbindu-se în predici sau alte discuții despre idoli, te-ai gândit că sunt acele icoane sau obiecte cioplite din biserici sau alte locuri, la care oamenii se închină. În dicționarul român, explicația cuvântului idol este ,,ființă sau lucru care reprezintă obiectul unui c