Nu-l mai supăraţi pe Dumnezeu (Ef. 4/30), tot votându-l pe satan cel komunist, adică fesenist, globalist, cu tot neamul lui… Intoarceţi-vă, deşteptaţi-vă, spălaţi-vă nu numai feţele, ci şi minţile şi inimile cu Apă vie, Duhovnicească; Treziţi-vă, naşteţi-vă din nou în Duh şi în Adevăr ; Ieşiţi din sine (Gen.12), ca Avram şi sculaţi-vă dis de dimineaţă, ca să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie (Rom.12/1-2), precum Iov, care aducea câte o ardere de tot pentru fiecare copil, care îl supărase pe Dumnezeu! Peste Poporul Român şi peste orice popor şi om apasă blestemul pământului, legiferat în Geneza, cap.3, până ne pocăim intru lecuire, iertare, eliberare, încreştinare, innoire-din Sămânţa Duhovnicească, pentru a deveni UNA cu El şi cu orice frate şi sora de pretutindeni, ca să ne împăcăm şi să înaripăm împăcarea…” Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor.5/20)… N-avem nimic de pierdut, dacă (pentru a ne scoate din satan că să ne urce în Cer) credem că El s-a încărcat cu toate fărădelegile şi cu noi, TOŢI (Îs. Cap.53); Chiar însângerat ne-a purtat (şi pe cei mai periculoşi vinovaţi) în Sine pe culmile suferinţei de la Golgota; Dimpreună cu toate nelegiuirile am fost răstigniţi, îngropaţi şi înviaţi… Acum, noi suntem aici, dar viaţa noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, pentru a nu mai păcătui, fiindcă El a murit odată pentru totdeauna că să ne scape de orice păcat, fiind socotiţi neprihăniţi pentru veşnicie! Dacă rămânem în El, UNA cu El-cap nu coadă, plini cu Învăţătura Evangheliei (practicată-traită), suntem o făptură nouă; De aceea pot totul în Hristos, dar nu eu –pot, ci Harul lui, dacă este lăsat să lucreze, să domnească, să rodească în omul născut din nou, fiindcă fără El nu suntem un stare de nimic bun (Ioan, cap 15), pentru că nimic bun nu locuieşte în omul neinnoit!

desAmintiri PeSeDiste despre …“Baronii” de Hunedoara şi-au luat munţi întregi cu banii UE!…De ce acceptati sa muncim , sa cotizam pe “boieri”, si ei sa ne calce in picioare, sa ne fure, sa ne minta!? Iata alt fapt prin care Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb! 2-Elefantii agro-ministeriali sterg urmele „smenurilor” cu fonduri europene… România devine o trista amintire…In Romania nu este o exceptie, ci o regula  furtul -Primarul şi contabilul de la Mălini, împreună cu alte două persoane, acuzați că au şmenuit peste 1,2 milioane de lei din subvenţii europene… Ce a fost va mai fi ,pentru ca justitia nasteCaracatiţa infracţională din jurul Elenei Udrea,care  şi-a întins tentaculele până în Valea Jiului. Iată firul urmărit de anchetatori în judeţ! Primarul Resmeriţă – reţinut…pag 01 mic14 361x500 Guvernul sterge urmele „smenurilor” cu fonduri europene
Povestea scandalului în care PSD le dă preoților pădurile țării, înainte de alegeri-PSD vrea să le ofere bisericilor pădurile pe care le-au pierdut definitiv în instanță. Oare de ce?…Scurtă istorie sumbră a PSD- Cu o scurtă istorie de 25 de ani, PSD rămîne captiv baronilor și caracatiței clientelismului multilateral dezvoltat…Restul, fură baronii PSD/Priviți, la Piatra Neamț, bolnavii mănâncă la micul dejun pâine, o felie de salam și un cub de unt…Ministrul Brânzan, dezvăluiri șocante: O mână de oameni au readus scheme din anii 90; Baronii PD adunau bir ca în evul mediu…Clasa politică, la 30 de ani de la Revoluție. De la Ceaușescu la baronii locali…BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară?GAAScrisoare despre rugăciunea împreună- C. H. Mackintosh; Viaţa de rugăciune a lui Daniel,de  Frank Wallace; Preţuind părtăşia creştină autentică; Intelepciune practica in a auzi vocea Domnului … Cum sa auzi de la Dumnezeu … (Daruieste-ti)Pregateste-ti inima si Dumnezeu te va pregati sa lucrezi …Lecţia 11: Părtăşia Creştină şi Biserica, de Michael Fackerell; A face ucenici diferă de a aduna convertiți, scris de :   Zac Poonen; Scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului- scris de :   Zac Poonen;Noi credem … Noul Testament / 1 Ioan / Epistolele lui Ioan …   7. Dar dacă umblăm în lumină, … 1 Ce era de la început, ce… Rugăciunea prin Duhul Sfânt, din revista „The Bible Treasury”; Şapte rugăciuni esenţiale, din revista „Cercetați Scripturile”; Viaţa de rugăciune a lui Daniel,de Frank Wallace77

 

k65nnpoo6555tt697

Povestea scandalului în care PSD le dă preoților pădurile țării, înainte de alegeri-PSD vrea să le ofere bisericilor pădurile pe care le-au pierdut definitiv în instanță. Oare de ce?

Un proiect de lege inițiat de PSD te trimite cu mai bine de două secole în urmă, pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu te gândi că s-a apucat Dragnea de istorie. De fapt, e vorba despre un cadou oferit bisericii într-un an cu două rânduri de alegeri: europarlamentare și prezidențiale.

Înainte de toate, puțină istorie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact 1774, Bucovina (zona de nord a Moldovei) este anexată de Imperiul Habsburgic, condus de Împăratul Iosif al II-lea. Odată cu noua domnie, averile mănăstirilor din Bucovina sunt confiscate, însă nu ajung direct în proprietatea statului austriac. Dacă ar fi ajuns, azi nu ar mai fi fost nevoie de legea PSD. Ca un soi de descentralizare, Împăratul înființează Fundația Fondului Bisericesc, care administrează, sub jurisdicție austriacă, averile confiscate de la mănăstirile românești. „Urmare a desființării mănăstirilor din Bucovina era nevoie ca bunurile acestora să aibă un proprietar, persoană juridică, s-a decis astfel înființarea fundației sus amintite cu statut de proprietar al bunurilor mănăstirilor”, susține, azi, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, condusă de ÎPS Pimen, care vrea să obțină pădurile confiscate în urmă cu 250 de ani. Ce-ți spune, explicit, ÎPS Pimen e că Fundația Fondului Bisericesc aparținea Imperiului Austriac.

Așadar, din punct de vedere juridic, averile mănăstirești din Bucovina au ca prim proprietar statul austriac.

Timpul trece și ajungem în 1918, când Bucovina se unește cu România, cu tot cu Fondul Bisericesc. Printr-o lege din 1925 privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române, se constată existența Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, administrat de Arhiepiscopie, adică de preoți. Pentru scurt timp, căci în 1949 comuniștii confiscă Fondul Bisericesc. Practic, statul comunist român a confiscat un bun care a aparținut statului austriac, dar care timp de 30 de ani (1918-1949) a fost administrat de biserică.

PIMEN ESTE UN OM INFLUENT ÎN TOATĂ BUCOVINA FOTOGRAFIE DE MIHAI BURLACU / MEDIAFAX FOTO

ÎPS Pimen vrea mai mult

În 1989 România se întoarce la democrație, iar biserica își cere înapoi bunurile confiscate de comuniști. Abia la începutul anului 2000 guvernarea CDR vine cu o lege (1/2000), prin care fiecare parohie, schit sau mănăstire primește maximum 30 de hectare din terenurile forestiere confiscate. Cu o condiție: să dovedească faptul că le-au avut în proprietate. În total, unitățile de cult din Bucovina au primit aproximativ 17 mii de hectare de pădure, deși nu era clar dacă au fost sau nu proprietare înainte de instaurarea regimului comunist.

Numai că ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, nu s-a mulțumit cu cele 17 mii de hectare. A vrut mai mult. Așa că, în 2001, a dat în judecată Romsilva și a revendicat nu mai puțin de 166 813 hectare de fond forestier din județul Suceava.

Pimen susținea atunci în Adevărul că:

„Curtea de Casaţie de la Varşovia prin decizia din 7 mai 1931 a constatat că patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost o avere separată de patrimoniul Statului Austriac, iar această stare de fapt şi de drept a Fondului Bisericesc nu s-a schimbat cu nimic în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. Nu există în arhivele statului austriac un document din care să reiasă că statul a fost proprietarul bunurilor fondului bisericesc (al mănăstirilor).“

Instanțele însă au decis altfel. Așa că, după 16 ani de judecări și rejudecări, la începutul lui 2017, Pimen a pierdut definitiv procesul cu Romsilva, pentru că nu a reușit să demonstreze că terenul forestier confiscat de habsburgi și de comuniști a fost proprietate a bisericilor din Bucovina. Drept urmare, cele 166 813 hectare au rămas în proprietatea statului român.

Romsilva dă în judecată Arhiepiscopia pentru cele 17 mii de hectare

Povestea nu se încheie aici, însă rolurile se schimbă. Ca un soi de răzbunare, după ce a câștigat definitiv procesul intentat de Pimen, Romsilva a dat la rândul ei în judecată Arhiepiscopia Sucevei, ca să ceară înapoi și cele 17 mii de hectare oferite de CDR la începutul anului 2000.

Logica Romsilva a fost următoarea: din moment ce Pimen nu a reușit să arate că cele 166 813 hectare au aparținut mănăstirilor din Bucovina, nici pentru cele 17 mii nu poate reconstitui dreptul de proprietate, așa cum cerea Legea 1/2000. Prin urmare, Romsilva a deschis 577 de procese unităților de cult ortodox din Bucovina, ca să recupereze cele 30 de hectare oferite de Guvern în 2000. Primele 15 procese au fost câștigate de Romsilva pe bandă rulantă. Când s-a văzut în situația de a pierde și pădurile primite (17 mii de hectare) în urmă cu 19 ani, Pimen a început să tragă sfori politice. Pimen a bătut la porțile împărăției PSD, imediat ce decizia a fost dată. Mi-au confirmat surse din partid.

PSD schimbă două cuvinte esențiale în lege

Și acum ajungem la proiectul PSD, care modifică Legea 1/2000, prin care bisericile și mănăstirile din Bucovina au primit cele 17 mii de hectare de teren forestier. Proiectul PSD schimbă doar două cuvinte în lege, însă unele esențiale pentru Pimen.

„Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile, filiile și alte structuri ale unităților de cult, dobândesc în proprietate suprafețe până în limita de 30 de hectare de terenuri forestiere din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acestea le-au avut în folosință sau administrare”, este noua prevedere propusă în legea 1/2000.

Așadar, mănăstirile nu trebuie să mai demonstreze că au avut pădurile în proprietate, ci doar în folosință sau administrare. A folosit și administrat Arhiepiscopia Sucevei pădurile din Bucovina în ultimii 250 de ani? Da. Ba chiar le-a și tăiat, dacă te gândești la ce afaceri cu lemnul are BOR în România. Dar ăsta e un alt subiect dureros.

Așadar, PSD îi oferă și drept de proprietate pe cele 17 mii de hectare primite deja de la stat, dar pe care riscă să le piardă în instanță. E un proiect cu dedicație pentru Pimen? E. Proiectul legislativ a fost semnat de liderul PSD Liviu Dragnea (de imagine) și de parlamentarii PSD Iordache Virginel, Stan Ioan, Bejinariu Eugen, Cobuz Maricela, Havrici Emanuel-Iuliu și Rădulescu Alexandru, toți din Suceava, reședința ÎPS Pimen.

Unul dintre semnatarii proiectului de lege a explicat pentru VICE, cu condiția anonimatului, că legea a urmărit ca cele 17 mii de hectare primite de mănăstirile din Bucovina la începutul anilor 2000 să rămână în proprietatea bisericilor. „Multe dintre aceste mănăstiri sunt obiective turistice, deci au nevoie de un ajutor financiar”, susține deputatul. În schimbul ajutorului financiar, PSD ar primi ajutor politic, căci într-un an cu două rânduri de alegeri mobilizarea preoților poate fi decisivă în cursa electorală.

„E o confirmare a tezei că la fiecare campanie electorală se mai trage puțin de la păduri, asta e clar. Legea 18 din 91 a fost înaintea campaniei electorale din 92, când a fost ales primul Parlament, legea 1 din 2000 a venit la sfârșitul unui ciclu electoral, legea 247 din 2004, tot la sfârșitul unui ciclu electoral. Rămăseseră de atunci câteva cicluri electorale fără păduri ca nadă electorală, acum avem asta pentru 2020”, spune și profesorul de silvicultură Marian Drăgoi.

Numai că legea inițiată de PSD a suferit modificări în Parlament, iar cele 17 mii de hectare oferite deja de stat s-au transformat în 650 de mii de hectare. Cum a fost posibil?

„La Senat, UDMR a depus un amendament datorită căruia vor primi terenuri forestiere și asociațiile grănicerești. Așa s-a ajuns la această cifră imensă de 650 de mii de hectare”, explică deputatul PSD.

Urmașii apărătorilor granițelor Ardealului, reîmproprietăriți

Asociațiile grănicerești sună a ceva din Game of Thrones, dar sunt forme asociative foarte întâlnite în România. „Istoric, drepturile de acest tip s-au constituit ca drepturi recunoscute de împărăteasa Maria Tereza în secolul 18 familiilor de grăniceri din regimentele secuiești care, în schimbul privilegiilor de clasă și de proprietate, aveau obligația să apere granița estică a Imperiului Habsburgic”, explică antropologul Monica Vasile care a făcut cercetări extinse în domeniul formelor de proprietate asociativă.

Harghita și Covasna, dominate de UDMR, sunt județele cu cele mai mari suprafețe de pădure deținute în regim asociativ, dar genul acesta de asociații se întâlnesc în toate județele aflate pe fosta granița a imperiului Austro-Ungar – chiar și în zonele de granița ale imperiului din afara României.

„De cele mai multe ori proprietatea acestor asociații este deținută în devălmășie, adică fără să existe o identificare fizică a proprietății pentru fiecare membru. Membrii dețin drepturi, în funcție de care pot vota în adunările asociației și pot primi o parte din beneficiile asociației de pe urma exploatării proprietăților. Drepturile se moștenesc și se păstrează chiar și în cazul în care persoana părăsește zona unde se află terenul. Aceste asociații se disting prin importanța lor zonală ca regim de proprietate recunoscut și apreciat, ca un sistem instituțional local puternic”, susține Monica Vasile.

Silvicultorii au protestat în ultimele săptămâni în fața Parlamentului și și-au propus să continue protestele până la respingerea legii de către Camera Deputaților. Ei susțin că scoaterea a zece la sută din suprafața împădurită din fondul forestier al statului (650 de mii de hectare) ar însemna și pierderea a trei mii de locuri de muncă.

„Sperăm ca situațiile pe care le-am văzut cu toții la televizor în ultimii 20 de ani, cu versanți întregi defrișați, acolo unde s-au făcut retrocedări, unele dintre ele dovedite a fi ilegale, să nu se mai repete”, spune Ciprian Gălușcă, campaigner Greenpeace.

PSD spune că nu vrea să voteze amendamentul UDMR

„Legea va ajunge la Camera Deputaților, for decizional. Noi nu vom vota amendamentul propus de UDMR sub nicio formă. Nu putem fi de acord ca statul să piardă 650 de mii de hectare de teren forestier. Intenția noastră a fost să oferim drept de proprietate bisericilor care au primit deja păduri de la stat în 2000, dar care au avut probleme juridice”, susține unul dintre deputații care au inițiat proiectul.

România este acoperită de păduri în proporție de 27,5%, proporția din Europa fiind de 32%. Statul deține cam jumătate din toate pădurile, adică vreo 3,5 milioane de hectare, conform Greenpeace.

În ciuda încercărilor de a lua legătura cu Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, precum și cu ocolul silvic din Suceava care gestionează pădurea bisericii, nimeni nu a răspuns la e-mail-uri sau la telefoane de mai bine de o săptămână.

Dincolo de neclaritățile istorice, procesele dintre Romsilva și biserică au o imensă miză financiară: zeci de mii de hectare de pădure înseamnă, de fapt, zeci de milioane de euro. Pimen e interesat ca averile mănăstirilor din Bucovina să sporească, în timp ce corporațiile vor să-și extindă rețeaua de tăieri ilegale.

Editor: Iulia Roșu

 

BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară?

BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară? Primarul Sectorului 1, Dan Tudorache, a organizat în luna aprilie, cu o lună și un pic înainte de alegerile europarlamentare, mai multe întâlniri cu cetățenii în bisericile din sector, printre care Mănăstirea Cașin, Biserica Sfânta Maria Herăstrău, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Biserica Bazilescu. La întâlnire au participat și preoții, dezvăluie HotNews.ro.

Imaginile au fost postate pe pagina de Facebook a primarului. Contactat de HotNews.ro, inițial edilul a spus că s-a adăpostit de ploaie în biserică, la întâlnirea de joi. Apoi, întrebat și de celelate întâlniri, când afară era soare, primarul a spus că este normal să se întâlnească în biserică cu cetățenii, preoții fiind cei care îi aduc pe oameni.

Reamintim că Primăria Sectorului 1 a fost foarte generoasă în ultimii ani cu bisericile, alocând în 2017 și 2018 circa 30 milioane lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului. În plus, instituția, cu aprobarea Consiliului Local, a alocat fonduri și pentru bisericile din Sector, lăcașurile de cult unde au avut loc întâlnirile primind bani de la Primărie, după cum recunoaște și primarul.

Hotnews.ro a încercat să-l contacteze pe purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, pentru a obține un punct de vedere, însă acesta nu a răspuns până la această oră apelurilor și mesajelor noastre. Imediat ce vom avea un punct de vedere îl vom publica.

”Da, mă întâlnesc și în biserică, și în scările de bloc. Eu de obicei dau loc de întâlnire în anumite zone, în părculețe, dar ploua atât de rău și am intrat acolo. Era și biserica în construcție, m-am dus să văd și cum mergeau lucrările la acea biserică și erau și 7-8 persoane acolo”, a declarat inițial primarul Dan Tudorache.

Întrebat și de celelalte întâlniri, edilul spune că acest lucru este firesc. ”Mă întâlnesc cu oamenii și în biserică. Noi, Primăria Sector 1, investim și în lăcașele de cult, avem 39 pe raza Sectorului 1 și, în general, spun că la data cutare, ora cutare, merg la biserica cutare. Mi se pare normal să mă văd cu cetățenii și acolo. Eu sunt primar. Nu vorbesc politică, eu vorbesc despre problemele din zonă. Preoții strâng oamenii, nu eu. Eu le spun că, dacă sunt oameni care au probleme în zona respectivă, cu strada, cu blocul, cu reabilitarea, să vină. Unde mă invită, vin. Preoții mă invită. Nu am cerut așa ceva. Eu spun că vin în zona bisericii, dacă sunt oameni doritori, eu le stau la dispoziție. Dar eu mă duc cu Directorul de Investiții să văd dacă sunt probleme la biserica respectivă. Noi am alocat sume de bani pentru biserică, știți foarte bine”, a explicat edilul.

Pe 10 aprilie, primarul s-a întâlnit cu cetățenii la o biserică din Cartierul Aviației. ”Cu reprezentanți ai locuitorilor din cartierul Aviației (fostul cartier Herăstrău, denumire la care unii dintre ei ar dori să se revină) m-am întâlnit astăzi la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ca în majoritatea zonelor de blocuri, principalele probleme la care ni s-au cerut soluții sunt locurile de parcare și spațiile verzi. Am mai primit solicitări legate de semnalizarea rutieră, de repararea asfaltului, de amenajarea de locuri de joacă și de baze sportive pentru copii, singura de acest gen din zonă fiind acum în proprietate privată”, a postat primarul pe pagina de Facebook.

Pe 10 aprilie, primarul s-a întâlnit cu locuitorii din zonă la Biserica Sfânta Maria Herăstrău. ”Cu membrii comunității din cartierul Băneasa, discuțiile au fost ample. Cum era și firesc, într-o zonă aflată în plină expansiune imobiliară, acestea au fost despre sau conexe cu problematica ridicată de construcțiile care au fost deja făcute, dar și legate de imobilele care se ridică în continuare aici. De la infrastructură, la depozitare ilegală de deșeuri, de la lipsa semnalisticii rutiere adecvate, la străzi care nu sunt încă asfaltate, într-o zonă în care acum se află 300 de apartamente în construcție. Iar toate acestea s-au discutat în Biserica Sfânta Maria Herăstrău, singura biserică din paiantă din București, construită în 1952 și situată pe strada Trifești, în imediata proximitate a ansamblului rezidențial omonim”, a postat edilul.

Pe 4 aprilie a avut loc o altă întânire la Biserica Bazilescu. “Biserica e ca un spital, doar că noi vindecăm suflete”, mi-a spus astăzi părintele de la Biserica Bazilescu, lăcaș de cult în jurul căruia a luat naștere și a crescut un întreg cartier bucureștean. La întâlnirea de azi, am discutat cu membrii comunității despre situația Teatrului Masca, despre Teatrul de Vară din parc, dar și despre groapa de gunoi IRIDEX. Le-am promis că voi lupta până la capăt pentru închiderea acestei surse de poluare și că nici procesul pe care mi l-au intentat personal nu mă va opri. Îi asigur că îi vom sprijini, prin toate mijloacele de care dispunem, în orice inițiativă pe care o vor avea”, a postat Dan Tudorache pe pagina de Facebook.

Tot pe 4 aprilie, primarul a avut o întâlnire cu cetățenii și la Mănăstirea Cașin.

”Astăzi m-am întâlnit cu membri ai comunității din zonă la Mănăstirea Cașin, loc foarte drag mie, nu doar pentru faptul că aici am fost botezat, ci și datorită oamenilor care îl…sfințesc. Discuțiile purtate au acoperit o gamă largă de subiecte fierbinți din sector, începând cu problemele din zona Coralilor, trecând, cu precauție, pe sub Podul Constanța (poate ne aude/citește și cineva de la Ministerul Transporturilor) și ajungând în Sisești și Odăi. Problematica de azi mi-a întărit convingerea că trebuie să finalizăm cât mai repede posibil PUZ-ul Sectorului 1, primul complet și coerent de după 1990”, a scris primarul.

De-a lungul timpului, Primăria Sectorului 1 a fost foarte generoasă cu biserica. În proiectul de buget pe anul 2019, Primăria Sectorului 1 vrea să aloce circa 6 milioane de lei pentru biserici:

– 500.000 lei pentru construirea paraclisului ortodox Izvorul Tămăduirii;

– 200.000 lei pentru construire clopotniță și capelă mortară, amenajări exterioare Parohia Tuturor Sfinților;

– 500.000 lei pentru consolidare Mănăstirea Cașin;

– 4 milioane lei pentru consolidare și restaurare Biserica Sfântul Vasile cel Mare;

-564.000 lei pentru lucrări de intervenție la biserica Adormirea Maicii Domnului Pitar Moș;

În 2018, Primăria Sectorului 1 a alocat 10 milioane lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului, iar în 2017 – 20 milioane lei.

Clasa politică, la 30 de ani de la Revoluție. De la Ceaușescu la baronii locali


De 30 de ani, România își tot caută calea, condusă de oameni pe care îi desemnăm prin vot să fie în frunte. Practic, prin vot, le încredințăm soarta acestei țări.

Istoria dovedește însă că în cele trei decenii scurse de la Revoluție, politicienii au fost interesați mai mult de putere și mai puţin de binele nostru. Iar, pentru a rămâne acolo, s-au folosit de multe ori de manipulări şi chiar de viețile unor oameni nevinovați.

Sfârşitul anilor 80. Aproape toţi românii fac parte din Partidul Comunist. Toată politica este dictată de familia Ceauşescu, iar deciziile sunt votatate în unanimite în Marea Adunare Naţională. Nimeni nu îndrăzneşte să se opună. Se mimează democraţia şi, la fiecare 4 ani, sunt organizate alegeri, dar de fiecare dată într-un procent aproape absolut, Nicolae Ceușescu este reales.

În 1989, lumea se schimbă, sud-estul Europei se îndepărtează de comunism, dar Ceauşescu pare să nu înţeleagă nimic din ce se întâmplă în jurul său.

În decembrie ’89, cuplul Nicolae şi Elena este îndepărtat de la putere, condamnat şi ucis în ziua de Crăciun.
Încă din primele ore ale Revoluţiei, în biroul de unde Ceauşescu tocmai fugise, apare Ion Iliescu, un fost colaborator apropiat al dictatorilor, care preia conducerea evenimentelor.

Încă din primele ore de libertate se adoptă o proclamaţie care stabileşte că ţara trebuie condusă după principiul pluralist şi, în cel mai scurt timp, trebuie organizate alegeri libere. Se decide că înființarea unui partid poate fi făcută cu doar 251 de membri.

Apare o puzderie de formaţiuni politice de buznar. Apare Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, organism politic din care fac parte mulţi dintre foştii lideri comunişti. FSN îşi va schimba în timp numele, dar va rămâne păstorit de foşti comunişti, indivizi care vor cu orice preţ puterea şi vor pune stăpânire pe instituţiile statului, obicei împământenit şi rămas până în zilele noastre.

În ianuarie ’90 se refiinteaza şi partidele istorice, PNŢ şi PNL. La doar câteva zile, sediile lor vor fi devastate de fanii lui Ion Iliescu.

Istoria va dovedi manipularea uriaşă din acele vremuri şi implicarea serviciilor secrete în toate aceste mişcări politice, atunci, aparent libere.

În mai, 1990 în Duminica Orbului se organizează primele alegeri libere. Manipulaţi şi debusolaţi, românii îl aleg în proporţie de 85% pe Ion Iliescu.

Printre foştii comunişti, care îi sunt alături lui Iliescu, se numără Dan Marţian, fost ministru pe timpul lui Ceauşescu. Preia conducerea Camerei Deputaţilor în iunie ’90, iar conducerea Senatului ajunge pe mâinile lui Alexandru Bârlădeanu, comunist de marcă până ’89. Tinerii ocupă Piaţa Universităţii, nemulţumiţi că puterea este tot în mâna unor foşti comunişti. Iliescu îi cheamă pe mineri să facă ordine şi cu preţul sângelui rămâne la putere.

Societatea se scindează între apărătorii comuniştilor instalaţi la putere şi adversarii lor şi, cum foştii comunişti vor rămâne multă vreme la conducerea ţării, scindarea va dura până în zilele noastre şi 30 de ani vom asista la o luptă avidă şi continuă pentru putere.

În ’90 premier este numit Petre Roman. E dat jos de mineri şi în locul lui e pus Teodor Stolojan, dar guvernanţii îşi dovedesc repede neputinţa. Se închid fabrici, leul se depreciază, oamenii rămân fără joburi. Supărat pe Iliescu, Roman părăseşte FSN-ul şi îşi infinteaza FDSN, care se transformă mai târziu în PD.

În ’92 se organizează din nou alegeri. Câştigă tot Iliescu şi-l numeşte premier pe Nicolae Văcăroiu. În acelaşi an votăm şi prima Constituţie liberă care stabileşte că puterile în stat trebuie să fie separate în putere legislativă, executivă şi judecătorească. Istoria ve dovedi că aceste principii nu vor fi însă respectate. Executivul va fi tot timpul la mâna politicienilor, la fel şi justiţia care va fi controlată de aceeaşi politicieni care dau legi în funcţie de interesele personale. Ultimii ani sunt o bună dovadă în acest sens.

La alegerile din toamnă lui ’96, partidele din opoziţie se coagulează în Convenţia democrată şi reuşesc să-l dea jos pe Iliescu şi pe apropiaţii lui de la putere. Emil Constantinescu este ales preşedinte.

Victor Ciorbea preia conducerea guvernului. Începem să negociem aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.

În 1998, Ciorbea este înlocuit de la şefia guvernului, care este preluată de Radu Vasile. Industria şi economia se duc la vale. Din guvern, fac parte figuri pe care le vom tot vedea în următorii ani. Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu şi mulţi alţii. Minerii, conduşi de Miron Cosma, autoproclamatul Luceafăr al huilei, iau drumul Capitalei nemulţumiţi de nivelul de trai.

Autorităţile statului îşi dovedesc din plin incompetenţa şi românii asistă la situaţii de-a dreptul hilare. Şefii jandarmerii sunt alergaţi prin păduri, soldaţii sunt luaţi ostatici de mineri. Conflictul este aplanat după ce premierul se întâlneşte cu Miron Cosma în faţa icoanelor din mănăstirea Cozia. Radu Vasile este înlocuit de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Apar primele creşteri în economie.

În 2000 se organizează alegeri. Convenţia democrată este slăbită de luptele dintre partidele membre. În plus, chiar Emil Constantinescu recunoaşte că a fost înfrânt de serviciile secrete care controlează totul. În turul doi ajung Ion Iliescu şi Vădim Tudor. Mulţi, chiar dacă nu-l au la suflet pe Iliescu, îl votează pentru a nu lăsa ţara pe mâinile lui Vădim Tudor. Câştigă Iliescu, iar partidul sau se reîntoarce la şefia ţării mult mai întărit dar şi mai avid de putere. Conducerea lui dar şi a guvernului e preluată pentru următorii 4 ani de Adrian Năstase.

În timpul guvernării Năstase suntem primiţi în NATO, se încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană dar apar şi informaţii despre corupţia care se instalează la vârful conducerii guvernului. Aburii puterii îl cotropesc pe şeful guvernului care tratează cu aroganţa acuzaţiile.

Apare noţiunea de “baroni locali”, politicieni foarte bogaţi, care controlează tot ce mişcă în judeţe, iar politicul controlează toate instituţiile statului, iar funcţionarii şi politicienii cer comisioane pentru retrocedările şi investițiile făcute în această perioadă.

Victor Ponta, numit şi “tânărul Titulescu” preia conducerea tineretului pesedist. Suntem primiţi în NATO şi România începe să acceseze bani din fondurile de preaderare la Uniunea Europeană. Apar primele instituţii europene şi în ciuda corupţiei care o măcina din rădăcini, la 14 ani de la Revoluţie, România porneşte pe calea europeană.

Restul, fură baronii PSD/Priviți, la Piatra Neamț, bolnavii mănâncă la micul dejun pâine, o felie de salam și un cub de unt

Restul, fură baronii PSD/Priviți, la Piatra Neamț, bolnavii mănâncă la micul dejun pâine, o felie de salam și un cub de unt. Președintele Consiliului Județean Neamț, în subordinea căruia se află Spitalul Judțean de Urgență, este baronul PSD Ionel Arsene, cel cu care-și făcea revelioanele Liviu Dragnea.

Bolnavii din Spitalul Județean Neamț mănâncă la micul dejun două felii de pâine, o felie de salam, un cub de unt și beau ceai, relatează Mediafax. Costul unui astfel de meniu ajunge la 7 lei, iar conducerea spitalului susține acest meniu se va schimba, iar costul lui va ajunge la 13 lei.Pacienții Spitalului Județean de Urgență din Piatra-Neamț au un mic dejun în valoare de 7 lei, care conține două felii de pâine, o felie de salam, un cub de unt și ceai.

Imaginile cu micul dejun luat la Spitalul Județean au stârnit indignare pe rețelele de socializare. Într-una din imagini se poate observa că micul dejun al bolnavilor este format dintr-o singură felie de salam, un cub mic de unt și două felii de pâine.

Managerul spitalului a confirmat pentru Mediafax că este vorba de un meniu în valoare de 7 lei pe care îl au pacienții.

„Într-adevăr e vorba despre regimul caloric pentru micul dejun în funcție de alocația de 7 lei pe zi pentru fiecare pacient”, a declarat managerul Spitalului Județean de Urgență Piatra-Neamț, Florin Apostoae.

Managerul susține că, începând de luni, acest meniu se va schimba, iar costul lui va ajunge la 13 lei.

„Vom trece la alocația maximă, de 13 lei pe fiecare pacient, și am modificat deja regimurile astfel încât de mâine (luni – n.red.) dimineață se vor schimba meniurile”, a mai spus Apostoae.

Acesta a mai adăugat că masa de prânz constă într-o ciorbă de pasăre și orez cu legume, iar la cină o porție de carne cu legume. Și aceste meniuri vor fi schimbate, a mai precizat managerul spitalului.

În Republica Moldova, o mână de oameni au adus schemele din anii 90 în structurile statului și au transformat o țară întreagă în propria afacere. Banii cetățenilor ajungeau nu în bugetul țării, dar în buzunarul unui grup criminal organizat.

Sunt declarațiile ministrului Economiei și Infrastructurii, Vadim Brânzan, care a vorbit astăzi, într-un briefing, despre schemele frauduloase din economia națională, puse la cale de vechea guvernare.

Sursa foto: jurnal.md

„În aceste trei săptămâni de când am acceptat să conduc Ministerul Economiei am văzut multe lucruri. Unele m-au întristat, altele chiar m-au șocat. Știam că economia este în comă, lucru pe care oamenii îl simt zi de zi pe buzunarul propriu, chiar dacă la TV li se spunea că trăiesc tot mai bine. Nu-mi închipui cât de tare trebuie să-ți urăști propriul popor ca să te porți cu el în așa hal”, a declarat Vadim Brânzan.

Potrivit ministrului Economiei, majoritatea structurilor din economie erau controlate și subordonate baronilor din PD, totul cu susținerea organelor de drept și de forță, care asigurau paza și acoperirea acestor scheme.

„Să vorbim despre „baroni” – acești „generali” de supraveghere.a oastei criminale a lui Plahotniuc. Acești baroni adunau bir exact ca în evul mediu de la business, instituții de stat, de peste tot de unde se putea de furat. O parte din ei fac acest lucru și în continuare. Sacii de bani adunați mergeau în bugetul grupului criminal sau a partidului, de unde erau redirecționați spre oameni care deserveau acest sistem. Cei care nu erau de acord să plătească, erau șantajați cu dosare penal sau li se preluau afacerile”, a menționat Brânzan.

În toate aceste scheme, Ministerul Economiei avea rolul de a le asigura spatele și a le dezlega mâinile baronilor, promovând politici convenabile, iar restul instituțiilor de stat din domeniul economic „executau și adunau banii pe care îi transmiteau baronilor”.

Ministrul Brânzan le-a oferit exemple în acest sens pe ANTA sau Calea Ferată.

„Am primit plângeri de la agenți economici care pe puncte au descris ce și cum se întâmplă. La Calea Ferată, în mod regulat, se percepea de la 2 până la 5 euro pentru fiecare tonă de marfă transportată pe teritoriul RM. Anul trecut au fost 10 tone de marfă transportată, deci de la 20 până la 50 de milioane de euro bani cash murdari, transmiși sau în zone off-shore, sau luați în numerar și colectați de acești baroni. Dar mai este și plata pentru tranzit pe care o percep de la partenerii noștri ucraineni, este componenta de corupție pe care ei o plătesc. E vorba de sute de milioane de euro care se aduceau anual prin sistemul căilor ferate. Și asta nemaivorbind de ANTA, toți știm de permisele care se vând și se cumpără la prețul de mii de euro, atunci când acesta costă 8 euro.”, a precizat Brânzan.

Lunar, din toate aceste scheme, în jur de 400 de milioane de lei lunar ajungeau în grupul acestui grup criminal, a adăugat ministrul Economiei care a avut și un mesaj către baronii din PD, șefilor, procurorilor, judecătorilor, funcționarilor, executorilor care au participat și participă la aceste scheme frauduloase.

„În primul rând, Plahotniuc a plecat și nu se va întoarce în Moldova decât în cătușe. Gata, nu mai aveți acoperire. În al doilea rând, noi știm cine sunt acești baroni și cât au furat. Toate interpelările pe care le-am primit de la cetățeni sunt expediate la PG, CNA, etc. În al treilea rând, vreau să le transmit celor de la PG, care au dormit letargic și au acoperit aceste scheme – nu vă țineți de scaune și funcții. De data aceasta nimeni n-o să vă salveze. Nici politicienii corupți, nici partenerii de business pe care îi aveți. În sec. XXI, banii și ilegalitățile lasă urme, voi știți asta tare bine. În al patrulea rând, toți șefuleții din instituții li executanții care au participat la adunat de bani ilegal, dacă credeți că și de data asta o să scăpați și o să rămâneți să lucrați la stat, greșiți. Ați rămas fără acoperire, iar fiecare pas ilegal pe care îl faceți acum doar o să vă adauge foi în dosarul penal și ani de pușcărie”, a fost apelul lui Vadim Brânzan.

Ministrul Economiei s-a adresat și către agenții economici care de frică mai plătesc bani baronilor. „Opriți-vă, voi dați mită unui sistem care deja e pe moarte și care nu o să învie”, a spus Brânzan.

Acesta a continuat cu un mesaj „către noii plahotniuci care se cred în formare” și care cred că pot prelua anumite scheme. „O să tăiem din fașă aceste porniri, dur și fără emoții. Vreau să-i dezamăgesc pe care care se visează coordonatori, baroni, borsete sau în alte roluri. Teatrul absurdului s-a închis. Regizorii și comisia de admitere la asemenea specialități a fost desființată și urmează să ajungă după gratii”, a accentuat Vadim Brânzan.

Ministrul Economiei a prezentat în continuare pașii înteprinși în ultimele trei săptămâni.

„Am început să construim o economie transparentă și competitivă, practic de la zero. Împreună cu echipa mea am pornit următoarele inițiative: 1. Documentăm toate scheme și ilegalitățile care s-au produs sub conducerea grupului criminal organizat ca să le putem transmite organelor competente. 2. Pregătim un pachet legislativ care să aducă normalitate în economie. 3. Vom continua curățarea sistemului de membrii grupului criminal organizat. 4. Organizăm concursuri transparente de numire în funcții. Vor veni și vin deja oameni care au un singur interes – dezvoltarea RM. Concursurile vor fi transparente, iar profesionalismul va fi pus în capul mesei. Nu avem nevoie de oameni fideli și executanți, ci de profesioniști care să gândească și să-și asume schimbările”, a punctat Vadim Brânzan.

Conducerea PD nu a comentat deocamdată acuzațiile ministrului Economiei.

Scurtă istorie sumbră a PSD- Cu o scurtă istorie de 25 de ani, PSD rămîne captiv baronilor și caracatiței clientelismului multilateral dezvoltat 

Cel mai mare dușman al PSD este el însuși, prin tendința sa totalitară care l-a conservat de-a lungul timpului ca un partid latifundiar, cu un electorat captiv manipulat și controlat în bună parte de baronii locali

    
default

Mulți dintre votanții PSD nu mai cred de fapt în partid și în liderii acestuia, dar se aliniază disciplinați indicațiilor imperative ale primarilor, fiind dependenți de ajutoare sociale, temîndu-se că nu vor primi te miri ce aprobări care li se cuvin legal sau, unii, avînd mici afaceri ilegale atent monitorizate de primar. Sigur că astfel de complicități se întîmplă la toate partidele, însă în cazul PSD acesta este fundamentul, baza piramidei.

În prima parte a anilor ’90 Ion Iliescu și FSN au făcut cel mai mare rău României și românilor. Au izolat țara de Vest și au decretat “democrația originală” care valida și încuraja toate bolile comunismului, de la clientelismul generalizat la “mica” hoție de la stat, munca de mîntuială, inerția, minciuna, demagogia ca anestezic, invidia, stigmatizarea valorilor, prostia agresivă și lucrativă în folosul turmei. Iliescu a clamat un egalitarism social de fațadă în spatele căruia au apărut privilegiații sistemului, armata de foști nomenclaturiști și securiști care au știut cu precizie ce și cum să fure ocrotiți de lege, sau mai exact în absența legii.

“Capitalismul de cumetrie” din timpul guvernării Năstase a fost apogeul clientelismului politic și al consolidării partidului-stat, PSD. Instituțiile publice, justiția, companiile naționale, administrația locală, cea mai mare parte a presei – toate erau controlate politic. Baronii locali s-au înmulțit, și-au rotunjit averile, și-au sporit influența în partid în asemenea măsură, încît acesta a devenit de necontrolat de la centru. Așa a rămas și după preluarea conducerii PSD de către Geoană, și sub actuala conducere a lui Ponta. Exemplul cel mai concludent este impunerea de către baronii partidului, mulți dintre ei avînd probleme cu justiția, a candidaturii lui Victor Ponta la funcția de președinte al României. Aceștia aveau nevoie de un președinte pe care să îl poată manevra, care să le apere libertatea și averile exorbitante prin instrumentele pe care le-ar fi folosit în numirile unor magistrați manevrabili în funcțiile importante de conducere și coordonare.

Într-un interviu recent din Evenimentul zilei Victor Ponta își face autocritica pentru pierderea alegerilor: “Am făcut multe greșeli și am capacitatea la 42 de ani să le recunosc. Nu numai să le recunosc, dar și să învăț din ele, indiferent de poziția pe care o voi avea pe scena publică.” Și continuă: “Nu doresc nimănui cantitatea de energie negativă, chiar de ură care a fost folosită împotriva mea în această perioadă.”

Cine poate să-l creadă pe premierul care a împiedicat mii de oameni din diaspora să voteze că regretă refuzul de a da o ordonanță de urgență prin care să fie suplimentat numărul secțiilor de votare? Cît despre ură, aceasta nu a afectat electoratul tradițional al stîngii, ci a umplut paharul în rîndul acelora care de regulă nu votau, dar de data aceasta s-au revoltat împotriva unei guvernări dezastruoase, a aroganței candidatului Ponta și a instrumentarului său electoral otrăvit, populist, mincinos.

Cu sau fără Ponta la conducere, PSD rămîne același partid nereformabil. Cutremurul la care mulți se așteptau nu s-a produs. Excluderea lui Geoană și Vanghelie este doar o cosmetizare pentru ochii electoratului. Declarația lui Dragnea că cei doi au fost excluși pentru că au făcut tot ce au putut pentru ca Ponta să nu cîștige alegerile întărește mesajul țintit către electorat.

 

Ce a fost va mai fi ,pentru ca justitia nasteCaracatiţa infracţională din jurul Elenei Udrea,care  şi-a întins tentaculele până în Valea Jiului. Iată firul urmărit de anchetatori în judeţ! Primarul Resmeriţă – reţinut, luni seara, pentru 24 de ore!

UPDATE. Puţin după ora 17:00, primarul Cornel Resmeriţă a intrat în sediul central al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

DNA a efectuat în această dimineaţă mai multe percheziţii în judeţul Hunedoara, fiind vizate locuinţa primarului din Lupeni, Cornel Resmeriţă, sediul Consmin SA din Petroşani, dar şi sediile Termogaz Company SA şi Rogard Coom Impex SRL din Haţeg.

Faptele analizate de către procurorii DNA au legătură, potrivit unui comunicat emis în această dimineaţă, cu atribuirea și folosirea, presupus ilegale, a fondurilor din patrimoniul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului în perioada 2010 – 2012.

S-au derulat, de asemenea, percheziţii la Ştefan Lungu, fost consilier al Elenei Udrea, la adresa din judeţul Ilfov, localitatea Corbeanca, Adrian Gărdean, la adresa din judeţul Ilfov, comuna Snagov, sat Ciofliceni, Rudel Obreja, fost presedinte al Federaţiei Române de Box, la adresa din Bucureşti, sector 2, Miron Lupulescu, la adresa din judeţul Hunedoara, localitatea Haţeg, Gheorghe Nastasia, la adresa din judeţul Prahova, localitatea Buşteni, dar şi la firma Last Time Studio SRL Câmpina.

În jurul prânzului, după percheziţii, primarul Cornel Resmeriţă a fost preluat de către anchetatori, urmând a fi dus la sediul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

 

Potrivit unor surse judiciare,..
…percheziţiile de astăzi vin după ce, săptămâna trecută, DNA a primit rezultatele controalelor dispuse prin Antifrauda fiscală şi ANRMAP la firmele protejate de Elena Udrea.

Consilierul Elenei Udrea, Rudel Obreja, primarul din Lupeni şi funcţionari de la Fisc, implicaţi în operaţiune

Adrian Gărdean controlează S.C. Termogaz Company SA Haţeg (administrator fiind Lupulescu Miron), o societate specializată în lucrări de construcţii, care a încheiat în perioada 2010-2011 mai multe contracte de achiziţie publică finanţate din fondurile M.D.R.T., veniturile societăţii în această perioadă fiind reprezentate aproape exclusiv din plăţile efectuate în baza acestor contracte – aproximativ 45 milioane RON.

Termogaz Company SA a transferat în contul S.C. Europlus Computers S.R.L. sumele de 900.000 RON la 28.12.2011 şi 2.100.000 RON la 29.12.2011. Pentru a justifica aceste plăţi, între cele două societăţi comerciale s-a încheiat un contract de publicitate având ca obiect prestarea de servicii cu ocazia galelor de box ce urmau să fie organizate de Obreja Rudel.

Suma astfel obţinută de S.C. Europlus Computers S.R.L. (luând în considerare impozitele aferente tranzacţiei) a fost folosită pentru achitarea integrală a creditului bancar la 29.12.2011 şi 08.02.2012.

Procurorii au indicii puternice că această operaţiune a avut caracter fictiv, iar plăţile către societatea administrată de Obreja au fost efectuate la cererea reprezentanţilor MDRT şi au natura unui folos obţinut în schimbul atribuirii contractelor de achiziţie publică, având în vedere că Europlus Computers nu avea personal de specialitate şi nu avea experienţă în domeniul publicităţii; cifra anterioară de afaceri a Europlus Computers era nesemnificativă; serviciile nu sunt detaliate în contract şi nu s-au întocmit documente justificative pentru prestaţiile efectuate; plata a fost făcută integral în avans.

Caracterul fictiv al tranzacţiei dintre S.C. Termogaz Company S.A. şi S.C. Europlus Computers S.R.L. a fost constatat şi de reprezentanţii organelor fiscale, care au omis însă sesizarea organelor de urmărire penală, existând indicii că decizia a fost luată de către Vasile Rusan, funcţionar cu atribuţii de conducere în cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Hunedoara, în schimbul unor beneficii materiale primite de la Adrian Gârdean.

Având în vedere relaţiile pe care Adrian Gârdean le avea cu Ştefan Lungu, consilierul personal al ministrului Elena Udrea, există indicii că aceştia au intermediat legătura dintre administratorii societăţii comerciale şi reprezentanţii MDRT.

Pentru a diminua impactul fiscal al tranzacţiei, Europlus Computers SRL a înregistrat la rândul său în contabilitate cheltuieli fictive în baza unor documente emise de societăţi de tip fantomă.

Iată, în viziunea anchetatorilor, Implicarea primarului din Lupeni

Pentru a obţine fondurile din care a plătit ulterior suma de 3.000.000 de lei către Europlus Computers SRL, Termogaz Company SA a beneficiat de un contract de achiziţie publică finanţat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului atribuit cu încălcarea dispoziţiilor legale de către reprezentanţii MDRT municipiului Lupeni. Valoarea contractului a fost în mod vădit supraevaluată, iar plata s-a realizat în baza unor înscrisuri falsificate, cu ajutorul unei finanţări alocate de către MDRT în regim de urgenţă.

În cursul anului 2009, Municipiul Lupeni achiziţionase de la Elmera SRL Lupeni servicii de proiectare având ca obiect realizarea reţelei de alimentare electrică a staţiunii Straja. Conform devizului general din proiectul tehnic întocmit de Elmera SRL, valoarea estimată a lucrărilor era de peste 8 milioane de lei inclusiv TVA.

La 26.09.2011, Termogaz Company SA a întocmit o notă de fundamentare, semnată de directorul general Miron Lupulescu, prin care susţinea că este necesară achiziţia unor lucrări suplimentare la un contract deja încheiat cu Municipiul Lupeni, pentru a realiza alimentarea cu energie electrică a staţiunii Straja. În motivarea notei au fost invocate circumstanţe imprevizibile, susţinându-se că în contractul iniţial nu a fost cuprinsă alimentarea cu energie electrică a staţiunii, deşi aceste lucrări au fost luate în calcul în structura devizului general. Totodată, a fost întocmit un memoriu tehnic de către proiectantul SC CPPC S.A. şi un memoriu justificativ de către dirigintele de şantier înscrisuri cu conţinut identic notei de fundamentare.

Memoriul tehnic a fost aprobat de primarul municipiului Lupeni, Cornel Resmeriţă.

La 27.10.2011, şeful biroului de achiziţii şi investiţii al municipiului Lupeni (Condoiu Cristian – n.r.), a întocmit o notă justificativă prin care susţinea necesitatea realizării lucrărilor şi propunea atribuirea contractului către Termogaz Company prin procedura negocierii fără publicarea unui anunţ de participare. Valoarea estimată a contractului a fost de peste 11 milioane de lei inclusiv TVA şi a fost stabilită pe baza datelor comunicate de Termogaz Company, deşi primăria deţinea deja un proiect tehnic pentru aceeaşi lucrare care prevedea o valoare mult mai scăzută, iar legea prevede că valoarea estimată trebuie stabilită de autoritatea contractantă în mod independent, fără participarea operatorului economic, pentru a garanta o utilizare eficientă a fondurilor publice.

Alegerea procedurii de atribuire directă a fost justificată prin faptul că operatorului Termogaz Company SA deţine o exclusivitate din motive tehnice datorită lucrărilor pe care le efectua deja în zonă. În realitate, aşa cum rezultă din nota de control întocmită de Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, împrejurarea invocată nu poate fi considerată o exclusivitate tehnică.

Lucrările puteau fi realizate de orice alt operator economic autorizat, împrejurare confirmată de faptul că în realitate Termogaz Company a subcontractat execuţia contractului către societăţile Centrum Lux şi Vis Instal pentru valori mult mai mici decât cele achitate de Primăria Lupeni. Totodată, unitatea administrativ teritorială achiziţionase deja serviciile de proiectare a lucrării.

Potrivit legii, pentru atribuirea contractului de execuţie a lucrărilor ar fi trebuit să fie organizată o licitaţie, pornind de la valoarea estimată prin proiectul tehnic deja întocmit.

Nota justificativă a fost aprobată de primarul Cornel Resmeriţă, iar la 11.11.2011 s-a încheiat contractul de lucrări între Primăria Municipiului Lupeni, reprezentată de primar, şi Termogaz Company, reprezentată de directorul Miron Lupulescu, având ca obiect actualizarea proiectului tehnic şi executarea lucrărilor de alimentare cu energie electrică a Staţiunii turistice Straja.

Preţul negociat de părţi a fost de aproape 11 milioane de lei inclusiv TVA, iar durata prevăzută a fost de 12 luni. Potrivit contractului, plăţile parţiale puteau fi făcute numai la valoarea lucrărilor executate, dovedite prin situaţii de lucrări provizorii confirmate în 5 zile de la prezentare.

Contractul a fost semnat de către primarul Cornel Resmeriţă şi de directorul general Lupulescu Miron. La data de 14.11.2011 a fost emis ordinul de începere a lucrărilor, semnat de primarul Cornel Resmeriţă. La 14.11.2011 s-a realizat recepţia proiectului tehnic, iar la 29.11.2012 s-a realizat recepţia lucrărilor de alimentare cu energie electrică.

La 13.12.2011 s-a încheiat un proces verbal care atesta primirea de către Municipiul Lupeni a 6 posturi de transformare, bunurile fiind predate scriptic către Municipiul Lupeni.

Probele administrate au demonstrat că toate aceste înscrisuri au un conţinut nereal, iar în realitate lucrările nu fuseseră efectuate la momentul recepţiei. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că lucrările de executare a liniei electrice au fost în realitate finalizate în cursul anului 2013.

La 13.12.2011 s-a încheiat un act adiţional la contractul de finanţare încheiat anterior între MDRT şi UAT Municipiul Lupeni care avea ca obiect lucrările de dezvoltare a staţiunii Straja. Prin actul adiţional s-a alocat suplimentar din bugetul MDRT suma de 12 milioane lei.

La 14.12.2011, Municipiul Lupeni a transmis documentele justificative şi a solicitat efectuarea plăţii, iar MDRT a efectuat plata în contul de trezorerie al Municipiului Lupeni după doar două zile. Asta deşi, potrivit datelor comunicate de Agenţia Naţională pentru Turism, în cursul anului 2011 intervalul mediu de la data solicitării formulate de UAT până la data efectuării plăţii corespunzătoare era de 28 de zile calendaristice.

La 21.12.2011, Municipiul Lupeni a transferat suma de 12 milioane RON în contul de trezorerie al Termogaz, din care 8.100.000 lei conform contractului având ca obiect actualizarea proiectului tehnic şi executarea lucrărilor de alimentare cu energie electrică a Staţiunii turistice Straja.

La 27.12.2011, Termogaz a transferat aceste sume din contul de trezorerie în conturile curente, iar în zile de 28 şi 29.12.2011 a realizat două plăţi în valoare totală de 3.000.000 RON către S.C. Europlus Computers S.R.L.

Consilier Elenei Udrea – trafic de influenţă şi luate de mită

În perioada 2010-2012, reprezentanţii Termogaz Company S.A. Haţeg au plătit în mod repetat sume de bani unor funcţionari din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, astfel încât aceştia să aprobe efectuarea plăţilor prin care erau finanţate contractele de lucrări dintre către unităţile administrativ teritoriale şi societatea menţionată.

Lungu Ştefan îndeplinea funcţia de consilier al ministrului Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, având posibilitatea de a influenţa deciziile luate de funcţionarii ministerului pentru finanţarea autorităţilor locale prin programul „Schi în România”, precum şi pentru bugetarea şi prioritizarea plăţilor pentru contractele deja încheiate.

În cursul anului 2010, reprezentanţii Termogaz Company S.A. au plătit în mai multe tranşe suma de aproximativ 700.000 RON către Lungu Ştefan, pentru ca acesta să îşi folosească influenţa faţă de angajaţi din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului în vederea efectuării plăţilor prin care erau finanţate contractele de lucrări. Pentru a ascunde natura acestor plăţi, au fost întocmite mai multe contracte fictive de achiziţie, prin interpunerea S.C. Last Time Studio S.R.L. Câmpina (societate controlată de Lungu Ştefan şi unde calitatea de asociat şi administrator aparţinea la acel moment mamei sale Lungu Elena) în raporturile dintre Termogaz Company şi furnizorii obişnuiţi ai acestei societăţi.

În perioada iulie – august 2010, reprezentanţii Termogaz Company urmăreau obţinerea unei plăţi în avans pentru contractul încheiat cu UAT Cavnic având ca obiect domeniul schiabil Gutâiul Doamnei. Având în vedere că MDRT nu finanţa în mod obişnuit realizarea unor asemenea plăţi, Lungu Ştefan a promis că va interveni, pentru a aproba efectuarea plăţii în schimbul unui comision de 10%.

La 27.07.2010, MDRT a dispus efectuarea plăţii de 5 milioane de lei către UAT Cavnic pentru finanţarea în avans a contractului încheiat cu Termogaz Company, sumă din care 500.000 de lei a fost transferată de societate către Lungu Ştefan. Transferul a fost mascat prin interpunerea societăţii controlate de Lungu Ştefan în achiziţia unui bun.

În toamna anului 2010, MDRT a realizat alte două plăţi în valoare totală de aproape 2 milioane de lei către UAT Borsec pentru finanţarea contractului încheiat cu Termogaz Company. Ulterior, Termogaz Company a transferat aproape 200.000 de lei către Lungu Ştefan în aceeaşi modalitate.

Aceste tranzacţii au avut un caracter fictiv, prin care s-a urmărit doar obţinerea unei justificări pentru transferul sumelor de bani în patrimoniul lui Lungu Ştefan, iar diferenţa de preţ încasată de SC Last Time Studio SRL reprezintă beneficiul obţinut de acesta în schimbul influenţei exercitate asupra funcţionarilor MDRT.

Astfel, în urma controlului efectuat de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a reieşit că SC Last Time Studio SRL a fost doar o firma interpusă, care nu a efectuat transport, montaj sau un alt serviciu care să justifice creşterea de 5 ori a preţului.

Obiectul principal de activitate al SC Last Time Studio SRL constă în activităţi de producţie cinematografică, video şi de programe de televiziune, iar societatea nu a desfăşurat anterior şi nici ulterior operaţiuni legate de aparate de control şi distribuţie a electricităţii.

 

Primul comunicat DNA

Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor conexe celor de corupţie efectuează cercetări într-o cauză penală ce vizează suspiciunea săvârșirii unor infracțiuni de corupţie şi asimilate celor de corupție, în cadrul unor proceduri de achiziţie, prin programe finanţate din fonduri publice şi din fonduri europene.
În cursul dimineții de 2 februarie 2015, ca urmare a autorizării de către instanța competentă, sunt efectuate percheziții în 18 de locaţii (sedii ale unor societăţi comerciale şi domicilii ale unor persoane fizice) situate în municipiul Bucureşti şi judeţele Ilfov, Prahova, Hunedoara şi Gorj.
În cauză, procurorii au beneficiat de sprijin din partea Serviciului Român de Informaţii şi al Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei.
Raportat la actele procedurale efectuate în prezenta cauză, precizăm că, atunci când împrejurările vor permite, vom fi în măsură să oferim detalii suplimentare.

Al doilea comunicat DNA

În conformitate cu prevederile legale și constituționale, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție – doamna Laura Codruța Kövesi a transmis procurorului general al P.Î.C.C.J referatul cauzei, în vederea sesizării Camerei Deputaților, pentru formularea cererii de efectuare a urmăririi penale față de UDREA ELENA GABRIELA, membru al Camerei Deputaților care, în perioada în care se presupune că a săvârșit faptele, a îndeplinit funcția de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului.

Cererea de efectuare a urmăririi penale are în vedere săvârșirea infracțiunilor de:
- abuz în serviciu, cu obținerea pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite;
– tentativă la folosirea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene;
– folosire a influenței în scopul obținerii de foloase necuvenite (art. 13 din Legea nr. 78/2000).

Faptele au legătură cu atribuirea și folosirea, presupus ilegale, a fondurilor din patrimoniul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului în perioada 2010 – 2012.

Cererea referitoare la efectuarea urmăririi penale are în vedere faptul că, în acest moment, există aspecte din care rezultă suspiciunea rezonabilă care conturează următoarea stare de fapt:

Infracțiunea de abuz în serviciu în legătură cu încheierea de către MDRT a unui contract de prestări servicii de promovare
La data de 24.06.2011 Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a atribuit un contract în valoare de 10.175.168,44 lei, prin care S.C. Europlus Computers S.R.L., trebuia să presteze servicii de promovare a României în cadrul evenimentelor desfășurate cu ocazia organizării Galei Internaționale de Box profesionist de către Federația Română de Box. Metoda de atribuire a contractului a fost negocierea fără publicarea unui anunț de participare, iar suma urma să fie rambursată din fonduri europene.
În baza acestui contract, la data de 1 februarie 2012, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a efectuat plata serviciilor de promovare în valoare de 8.116.800 lei.
Fondurile publice ar fi fost utilizate într-o modalitate interzisă de lege, respectiv pentru finanțarea unui eveniment sportiv organizat de către o societate comercială, iar suma achitată în baza contractului ar constitui în întregime un prejudiciu produs în patrimoniul ministerului.
Prin încheierea contractului s-ar fi urmărit, în realitate, asigurarea fondurilor necesare organizării galei de box menționate, iar achiziția de servicii de publicitate a reprezentat doar o justificare formală, pentru care nu exista o nevoie reală a ministerului, cu unicul scop de a da o aparență de legalitate contractului.
Mai mult, contractul ar fi fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale de achiziție publică și ar fi fost achiziționate servicii care nu se regăsesc printre categoriile de cheltuieli eligibile pentru programele cu finanțare europeană.
Aceste împrejurări atrag refuzul de decontare a sumelor de către autoritatea de management a fondurilor europene, astfel încât, din cauza modului defectuos în care funcționarii și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, sumele care ar fi trebuit rambursate din fonduri europene au fost suportate integral de către bugetul de stat.
Pe parcursul cercetărilor penale desfășurate până în prezent, a rezultat că cea mai importantă contribuție la săvârșirea acestor fapte și la producerea rezultatului aparține ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului de la acea dată, Udrea Elena.
Din probele cauzei a rezultat că Udrea Elena a luat decizia organizării galei în urma unor discuții informale cu Obreja Rudel, a determinat adoptarea actelor normative care au creat cadrul finanțării evenimentului, a cerut în mod repetat funcționarilor din subordine să se întâlnească cu Rudel Obreja pentru a identifica soluții pentru încheierea contractului și a participat nemijlocit la stabilirea bugetului care urma să fie alocat de către MDRT în afara cadrului reglementat de procedura achizițiilor publice.
De asemenea, a rezultat că Udrea Elena cunoștea împrejurările esențiale ale cauzei și a acceptat posibilitatea producerii rezultatului, având în vedere că îi fuseseră aduse la cunoștință în mai multe rânduri impedimentele legale și că a participat sau a determinat încălcarea regulilor de încheiere a contractelor de achiziție publică reglementate de O.U.G. nr. 34/2006.
Având în vedere că Lucian Bute era la acel moment una dintre personalitățile române cu cea mai mare cotă de popularitate, Udrea Elena avea un interes direct în organizarea galei, urmărind obținerea unor beneficii electorale prin asocierea imaginii cu cea a sportivului. Totodată, faptele au produs un folos necuvenit lui Obreja Rudel, care a beneficiat de fonduri publice pentru organizarea unui eveniment ale cărui venituri i-au revenit în mod exclusiv.
Săvârșirea faptelor a fost facilitată de împrejurarea că Udrea Elena putea influența atât atribuirea fondurilor europene, cât și utilizarea ulterioară a acestora, având în vedere comasarea în cadrul aceluiași minister a activităților de dezvoltare regională și a celor de turism. În acest mod, Autoritatea de Management a Programului Operațional Regional care funcționa în cadrul MDRT aproba deciziile de finanțare a proiectelor, iar Direcția Generală pentru Turism din cadrul aceluiași minister avea calitatea de beneficiar pentru un domeniu al programului și cheltuia sumele astfel obținute.

Infracțiunea de tentativă la folosirea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene

După executarea contractului și realizarea plății, la data de 16 februarie 2012, suma de 8.116.800 lei a fost cuprinsă în cererea de rambursare transmisă de Direcția Dezvoltare Turistică și Marketing din cadrul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului către Organismul Intermediar pentru Turism (OIT), având în vedere că acest contract făcea parte din proiectul „Promovarea brandului turistic al României”, care urma să fie finanțat în baza deciziei de finanțare 2007/07.07.2011, prin POR 2007 – 2013, cu fonduri provenind din Fondul European de Dezvoltare Regională. Decizia de finanțare menționată fusese aprobată pe baza unei solicitări a Direcției de Promovare Turistică din cadrul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului semnate de secretarul general al ministerului, în numele ministrului Udrea Elena.

Cererea de rambursare a sumei de 8.116.800 lei cuprinde declarații inexacte, în condițiile în care, scopul real al utilizării fondurilor – organizarea unei gale de box – nu se regăsea printre categoriile de cheltuieli eligibile, iar organizatorul nu era Federația Română de Box, împrejurare cunoscută de autorii cererii.
Rezultatul nu s-a produs, iar fondurile europene nu au fost fraudate, deoarece Autoritatea de Management a dispus suspendarea soluționării cererii ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală.
Din datele și probele cauzei rezultă că și aceste fapte ar fi fost săvârșite la cererea ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului, Udrea Elena, care ar fi cunoscut împrejurările esențiale ale cauzei și care ar fi acceptat posibilitatea producerii rezultatului.

Infracțiunea de folosire a influenței în scopul obținerii de foloase necuvenite în legătură cu obținerea unui credit bancar de către S.C. Europlus Computers S.R.L.
În cauză există date și probe că Udrea Elena și-ar fi folosit influența derivată din funcția de ministru și de vicepreședinte al partidului aflat la guvernare asupra unui reprezentant cu putere de decizie dintr-o instituție bancară și asupra secretarului general al ministerului, pentru ca aceștia să își exercite atribuțiile într-o modalitate care să permită acordarea, de către bancă, a unui credit, societății S.C. Europlus Computers S.R.L.
Suma astfel obținută are natura unui folos necuvenit, în condițiile în care împrumutul a fost acordat în regim de urgență și în condiții mai avantajoase decât cele prevăzute în normele de creditare ale băncii, avantaje pe care societatea nu le-ar fi obținut în lipsa intervenției ministrului.

La data de 29.06.2011, la cinci zile după încheierea contractului cu S.C. Europlus Computers S.R.L., MDRT a emis o adresă prin care comunica băncii acceptul prealabil că îi va plăti băncii, în mod direct, sumele datorate firmei S.C. Europlus Computers S.R.L., din executarea contractului de servicii. Adresa a fost semnată de către secretarul general al ministerului, care a arătat ca a acționat la cererea ministrului Udrea Elena și că ministerul nu eliberase niciodată asemenea înscrisuri pentru a garanta creditele unor societăți comerciale.
La data de 30.06.2011 a fost încheiat contractul de creditare a S.C. Europlus Computers S.R.L., având ca obiect acordarea unui credit pe termen scurt în sumă de 10.175.168 RON „pentru finanțarea cheltuielilor aferente contractului de servicii 232/24.06.2011 încheiat între Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și S.C. Europlus Computers S.R.L.”
Creditul ar fi trebuit restituit în termen de 3 luni, însă scadența a fost prelungită succesiv pentru 60 de zile, 30 de zile și alte 30 de zile până la data de 27.01.2012.

În condițiile în care MDRT a aprobat, ulterior, pentru plată doar suma 8.116.800 lei, o parte semnificativă a creditului a rămas neacoperită, motiv pentru care au existat mai multe discuții la sediul ministerului între reprezentanții instituției de credit, care solicitau achitarea întregii sume prevăzute în contract, și cei ai instituției publice, care susțineau că nu pot achita decât serviciile recepționate.
Împrumutul a fost rambursat parțial în data de 02.02.2012, prin plata sumei de 8.116.800 lei de către MDRT.
Diferența a fost achitată de S.C. Europlus Computers S.R.L. la data de 08.02.2012 folosind fonduri primite de la o altă firmă care, la rândul său, le obținuse în baza unui contract de achiziție publică finanțat în regim de urgență de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și care a fost atribuit cu încălcarea dispozițiilor legale de către reprezentanții municipiului Lupeni.
În cauză există indicii rezonabile cu privire la faptul că împrumutul nu ar fi fost acordat în asemenea condiții, în lipsa influenței exercitate de Udrea Elena.
Astfel, conduita reprezentanților instituției de credit (care au acceptat un risc neuzual, au aprobat creditul într-un termen neobișnuit de scurt și au prelungit succesiv termenul de rambursare), se coroborează cu implicarea directă a ministrului în emiterea adresei din 29.06.2011 (care a reprezentat principala garanție avută în vedere de comitetul de credit), precum și cu rolul pe care MDRT l-a avut ulterior în obținerea fondurilor cu care S.C. Europlus Computers S.R.L. a achitat diferența de împrumut (prin finanțarea în regim de urgență a unui contract încheiat cu încălcarea legii).
Prezenta cerere de efectuare a urmăririi penale intră sub incidența art. 305 alin 4 din C.P.P., prin urmare, persoana față de care s-a solicitat sesizarea Camerei Deputaților pentru formularea cererii de efectuare a urmăririi penale beneficiază de prezumția de nevinovăție.

(articol în curs de actualizare)

Dezvăluiri | “Baronii” de Hunedoara şi-au luat munţi întregi cu banii UE!

Este deja greu de tinut minte numarul “baronilor” locali care au picat in malaxorul DNA. Insa printre atatea cazuri de coruptie strigatoare la cer, o figura aparte o va face cu siguranta presedintele Consiliului Judetean Hunedoara, Mircea Molot.

Cel care, la doar cateva zeci de ore dupa ce procurorii Laurei Codruta Kovesi l-au retinut, acuzandu-l de acordarea contractelor din bani publici dupa bunul sau chef, a reusit performanta uluitoare de a se remarca din nou intr-un alt dosar. In care se suspecteaza deturnarea a zeci de milioane de euro acordati cu generozitate de catre Bruxelles, prin APIA, pentru sprijinirea fermierilor. Numai ca, in timp ce crescatorii de animale din Hunedoara, unul dintre cele mai sarace judete ale tarii, de-abia isi duc traiul de azi pe maine, acestia au descoperit cu stupoare ca banii care li se cuveneau pe proprietatile lor sunt incasati, de ani buni, de catre alte persoane. Despre care exista indicii ca nu ar fi decat “sagetile” unor importanti politicieni locali, ca “baronul” Mircea Molot si mai multi “locotenenti” ai acestuia, in frunte cu primarul din Calan, Adrian Filip Iovanescu.

Au smenuit proprietarii!

Sute de milioane de euro sunt alocati anual de catre Uniunea Europeana, prin programul APIA, pentru sprijinirea celor care se incapataneaza sa faca afaceri in agricultura sau barem sa supravietuiasca impreuna cu familiile lor din acest domeniu.

Numai ca, din pacate, prea putini bani ajung chiar la cei carora li se cuvin, iar DNA are in derulare mai multe anchete bomba despre gravele ilegalitati comise la nivelul APIA. Si chiar daca modalitatile de deturnare a fondurilor europene difera, una dintre cele mai frecvente este cea a inlocuirii, in actele justificative, a proprietarilor de drept. Iar un astfel de caz este cel al familiei Rotariu, care, aidoma altor cateva zeci de hunedoreni, reclama ca, desi sunt proprietari cu acte in regula peste diverse suprafete de pasuni, altcineva incaseaza sute de mii de euro lunar pe spatele lor. Iar acesta este un singur exemplu in care se fac acum ample verificari la nivelul APIA. Dupa ce a cumparat la licitatie, prin intermediul lichidatorului judecatoresc, suprafata de 32 de hectare de la S.C. Sidermet SA Calan (fostul combinat siderurgic), aflat in faliment, dintre care 20 de hectare de pasuni, noul proprietar s-a trezit ca nu isi poate incasa banii ce-i revin de la APIA.

Astfel, desi pe de o parte el este cel care plateste taxele si impozitele aferente, pe de alta parte banii de la APIA ii incaseaza cu totul altcineva. Si asta pentru ca, dupa cum suspecteaza Vasile Rotariu si reiese si din informatiile intrate recent in posesia procurorilor anticoruptie, proprietarii au fost pur si simplu “smenuiti” de o ampla retea de deturnare a fondurilor europene, cu ramificatii care duc la primarul din Calan si la presedintele Consiliului Judetean Hunedoara. Iar intermediarul care incaseaza, inca din 2010, banii de pe cele 20 de hectare de pasune cumparate legal de Rotariu in 2013, isi trage foloase necuvenite si de pe alte 93 de hectare, dupa cum reiese din primele verificari.

Nici macar un leu pe hectar

doc 2 “Baronii” de Hunedoara si au luat munti intregi cu banii UE!doc 4 “Baronii” de Hunedoara si au luat munti intregi cu banii UE!doc 6 “Baronii” de Hunedoara si au luat munti intregi cu banii UE!Desi a castigat licitatia inca din luna mai a anului 2013, noul proprietar al celor 20 de hectare de pasune nu a reusit nici in ziua de astazi sa se apropie barem de rezolvarea situatiei sale si intrarea in posesia banilor aferenti acordati exclusiv din fonduri europene. Asta desi a facut toate demersurile legale, inclusiv obtinerea actelor cadastrale necesare si a eliberarii cartilor funciare care dovedesc dreptul de proprietate. Numai ca, in toata aceasta perioda a fost intotdeauna blocat “la mantinela” la Primaria Calan, sub diverse pretexte. Iar ancheta DNA ar putea lamuri acest mister, dupa ce s-a descoperit deja ca persoana care incaseaza banii de la APIA in toata aceasta perioda ar fi o apropiata a primarului Adrian Filip Iovanescu. Culmea este insa ca, in timp ce noul proprietar a fost somat de Primarie sa plateasca un impozit mare, de 100 lei lunar pe hectarul de pasune, aceeasi primarie i-ar fi concesionat intermediarului respectiv suprafete uriase de pasune, dar la un pret de niciun leu pe luna! Cert este insa ca persoana banuita a fi “sageata” primarului Iovanescu continua sa ia banii europeni de pe nu mai putin de 113  hectare “invartite” de la Primaria Calan.

Filmarile din avion

Untitled 1 “Baronii” de Hunedoara si au luat munti intregi cu banii UE!Din cate reiese din informatiile intrate in posesia noastra, se pare ca, dupa ce avioane speciale filmau din aer suprafetele din Hunedoara, functionari corupti verificau terenurile pentru care nu se depusesera inca documentele la APIA si se facea de urgenta documentatia pentru “samsarii” de fonduri UE.  Interesant este insa ca nici macar dupa ce unii proprietari au descoperit ca altcineva le ia banii si au incercat chiar medieri, reteaua nu s-a oprit din “sifonarea” banilor de pe terenuri din Nadajdia de Sus, Nadajdia de Jos, Sancrai sau Streisangeorgiu. Mai mult chiar, un intreg munte aferent acestei ultime localitati a fost decretat drept fosta “zona politica administrativa” a orasului Calan si acum se incaseaza pe el nu mai putin de 30 de miliarde de lei vechi de la APIA. Insa cat de curand se va afla oficial si la cine ajung banii astfel obtinuti. Mai ales ca primarul din Calan, Adrian Filip Iovanescu, este recunoscut drept “locotenentul” presedintelui CJ Hunedoara, deja inculpatul Mircea Molot.

Crotale de oi la vrajeala

Si daca “locotenentul” Iovanescu si-a tras un intreg munte, de ce nu ar fi procedat la fel si “baronul” absolut al Hunedoarei, Mircea Molot. Pana acum, acesta este acuzat de catre DNA ca acorda contractele din bani publici de la nivelul intregului judet prin intermediul ginerelui sau, prosperul afacerist Roberto Patrick Venter. Insa “contractiada” pare a fi  doar o mica parte din afacerile derulate de catre Molot si care au fost luate acum la puricat de catre procurorii anticoruptie. Astfel, se verifica acum modul in care Molot este implicat in deturnarea fondurilor europene acordate prin APIA printr-o metoda inedita, brevetata la Hunedoara. Pentru ca exista indicii temeinice ca unii ciobani de casa, bagati la inaintare de ”baronii” Hunedoarei, figureaza in registrele APIA cu zeci de mii de animale, desi numarul acestora ar fi cu mult mai mic. Astfel, se pare ca, desi iau banii, sa zicem, pentru 10.000 de oi, animalele nu exista in realitate, ci doar crotalele de pus in ureche care sunt plimbate de colo-colo, cand se fac verificari pe muntii luati cu japca de Molot si “locotenentii” sai, precum Iovanescu din Calan.

In Romania nu este o exceptie, ci o regula  furtul -Primarul şi contabilul de la Mălini, împreună cu alte două persoane, acuzați că au şmenuit peste 1,2 milioane de lei din subvenţii europene

de 

 

Peste 1,2 milioane de lei au transferat prin firme fantomă primarul Petru Nistor şi contabilul Ioan Ilişescu, ambii de la Primăria Mălini, sprijiniţi de alte două persoane. Banii proveneau din subvenţiile europene încasate prin intermediul Asociaţiei Agricole Mălini-Stânişoara, asociaţie cu care Primăria Mălini încheiase „un parteneriat” de lungă durată.

Potrivit celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Suceava, după încasarea banilor cu titlu de subvenţii, în vederea ascunderii sau disimulării originii ilicite a sumelor de bani obţinute cu titlu de subvenţie de Asociaţia Agricolă Mălini-Stânişoara, prin utilizarea de facturi fiscale fictive, prin intermediul instituţiilor bancare „inculpaţii au procedat la transferul din contul Asociaţiei Agricole Mălini-Stânişoara a disponibilităţilor băneşti în cuantum de 1.267.954,06 lei, către societăţi comerciale cu comportament specific de <firme fantomă>, administrate de inculpatul Bizu Ilie, urmate de ridicarea acestor sume de bani în numerar şi restituirea acestora către adevăraţii beneficiari. Inculpatul Ilişescu Ioan, în calitate de casier în cadrul Primăriei comunei Mălini, a întocmit documentele financiar contabile necesare transferurilor de bani cunoscând scopul infracţional urmărit de ceilalţi inculpaţi”.

 

Licitaţii măsluite la Primăria Mălini

Într-un comunicat al DNA Suceava se arată că Vasile Popescu, preşedinte al Asociaţiei Agricole Mălini-Stânişoara, a depus la diferite intervale de timp înscrisuri false în baza cărora a obţinut ilegal, pentru campaniile 2008-2016, ajutoare financiare pe suprafaţă, în cuantum de 6.289.304,3 lei.

„În sarcina numitului Nistor Petru s-a reţinut că, în calitate de primar al comunei Mălini, în cursul anului 2008, a iniţiat şi încheiat fără aprobarea prin HCL, fără efectuarea unei proceduri transparente de licitaţie şi în stare vădită de conflict de interese, contractul de arendare cu nr. 2579/30.04.2008 şi a semnat în fals contractul de arendare având dată anterioară, înlesnind, cu intenţie calificată prin scop, obţinerea pentru campaniile 2008-2013 de către Asociaţia Agricolă Mălini-Stânişoara, prin reprezentantul său legal, Popescu Vasile, a sumelor de bani cu titlu de subvenţie pe păşune, iar la data de 14.03.2013 a întocmit sub nr. 2162 expunerea de motive la proiectul de hotărâre privind aprobarea concesionării prin licitaţie publică a păşunilor comunale din proprietatea privată a comunei Mălini, jud. Suceava, a eludat dispoziţiile legale şi a organizat o licitaţie trucată, cu un alt obiect decât cel adoptat de Consiliul Local, şi a încheiat în stare vădită de conflict de interese contractul de concesiune cu nr. 3797/28.05.2013, înlesnind, cu intenţie calificată prin scop, obţinerea pentru campaniile 2014-2017 de către Asociaţia Agricolă Mălini-Stânişoara, prin reprezentantul său legal, Popescu Vasile, a sumelor de bani cu titlu de subvenţie pe păşune”, precizează DNA.

 

Ce acuzaţii li se aduc celor patru

Petru Nistor a fost plasat sub control judiciar de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Suceava. Măsura controlului judiciar este valabilă pentru o perioadă de 60 de zile, iar infracţiunile care i se impută sunt complicitate la infracţiunea de folosire sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, respectiv folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane.

Tot sub control judiciar a fost plasat şi Vasile Popescu, preşedintele Asociaţiei Agricole Mălini-Stânişoara, pentru săvârşirea infracţiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, fals în declaraţii şi spălare a banilor.

O măsură similară îi priveşte şi pe Ilie Bizu, administrator al unei societăţi comerciale, acuzat de săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor, respectiv Ioan Ilişescu, de profesie contabil, casier în cadrul Primăriei comunei Mălini, pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor.

Procurorii au mai făcut precizarea că punerea în mişcare a acţiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nici o situaţie, să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Primarul şi contabilul de la Mălini, împreună cu alte două persoane, acuzați că au şmenuit peste 1,2 milioane de lei din subvenţii europene

Amintiri PeSeDiste despre …Compatrioti, de ce acceptati sa muncim , sa cotizam pe “boieri”, si ei sa ne calce in picioare, sa ne fure, sa ne minta!? Iata alt fapt prin care Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb! 2-Elefantii agro-ministeriali sterg urmele „smenurilor” cu fonduri europene2

 

Potlogariile financiare ale statului roman sunt pe cale sa provoace un nou cutremur la Bruxelles, autoritatile de la Bucuresti fiind suspectate ca, pur si simplu, au smenuit fondurile nerambursabile acordate cu generozitate, in ultimii ani, de catre Comisia Europeana.

barroso Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

Iar totul a iesit la iveala dupa ce un cetatean german a depus plangere penala, indignat fiind de inselaciunile facute de catre Agentiile de Plati din Romania care, din jongleriile pe cursul valutar, s-au ales cu milioane de euro intrate ilegal in conturi. In momentul de fata au loc anchete atat ale procurorilor romani, cat si ale investigatorilor europeni de la OLAF, insa complexitatea cauzei este una uriasa, mii de contracte asemanatoare urmand a fi acum reanalizate.

Sareau doar cu maruntis

mahmudia 2 Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

SRI, DNA si DLAF verifica acum cum a fost posibil ca, dintr-o simpla miscare de pix, functionarii Agentiilor de Plati din Romania sa deturneze practic sume fabuloase din fondurile nerambursabile alocate de catre Comisia Europeana catre proiectele derulate in Romania. Iar pentru a intelege cel mai bine cat de simplu, dar si cat de eficient a fost acest mecanism, este suficient sa redam, pe scurt, cazul cetateanului german Paraschiv Alfred Gabriel. Acesta, ca administrator al firmei SC Liance Tour SRL, a semnat cu Agentia de Plati pentru Dezvoltare Rurala si Piscicola un contract privind acordarea unui fond nerambursabil de 200.000 de euro pentru constructia unei pensiuni de lux in Delta Dunarii, in localitatea Mahmudia.

Contract finantare 1 Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

Conform prevederilor legale europene in vigoare, Guvernul Romaniei se obliga sa cotizeze cu 20% din suma totala, prin intermediul Agentiilor de Plati din subordine, in timp ce Comisia Europeana duce „greul”, cu 80%. Numai ca, dupa cum sustine in plangerea sa cetateanul german, atat acesta, cat si CE ar fi fost inselati de partea romana, prin fortarea cursului de schimb valutar, cu nu mai putin de 38.329 euro. Adica, din cei 40.000 euro pe care trebuia sa-i dea, statul roman a dat doar un maruntis de 1.671 euro.

plângere 1 Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

Cum? Simplu: cand a luat banii de la Comisia Europeana, cursul de schimb valutar era de 3,6545 lei/euro, in timp ce, atunci cand a facut plata efectiva catre benficiar, pe data de 05.11.2012, APDRP a calculat cota de plata ce ii revenea la cursul de 4,5209 lei /euro. Si uite cum, in loc de 40.000 de euro, Agentia de Plati a scos din conturi doar 1.671 euro! Practic, APDRP a conditionat finantarea in lei pe care a primit-o de la Comisia Europeana, fortand un curs de schimb valutar prin care valoarea finantarii s-a depreciat cu o suma neta de 38.329 euro.

Au fentat Regulamentul CE

plângere 11 Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

„Smenul” pare unul de-a dreptul grosolan, din moment ce art. 13 alin(2) al Regulamentului CE 883- 2006 prevede cat se poate de clar  modalitatile de plata si stabilirea cursului de schimb. Si atunci, cum se face ca in acest caz, ca si in alte mii asemanatoare, Agentiile de Plata au jucat cu doua cursuri de schimb, efectuand plata doar atunci cand le mai revenea de achitat doar ceva maruntis? Ramane ca procurorii care se ocupa de caz sa stabileasca misterul, ca si destinatia profiturilor uriase astfel obtinute. Mai ales ca oficialii Comisiei Europene au instiintat deja ca de la Bruxelles platile s-au efectuat integral si legal, urmand ca beneficiarii pacaliti sa se adreseze pentru recuperarea prejudiciilor institutiilor statului roman. Stat Roman care va dati seama ce „figura frumoasa” a facut la Bruxelles, mai ales ca Ambasada Germaniei la Bucuresti s-a implicat in acest scandal care se anunta a fi unul urias si care i-a surprins pana si pe investigatorii OLAF

Autor:

Comentati si cititi aici: http://www.enational.ro/dezvaluiri/statul-roman-a-smenuit-miliardele-primite-din-fonduri-europene-la-cursul-de-schimb-406054.html/#ixzz3iR03dZ4U

 

2-Elefantii  agro-ministeriali sterg urmele „smenurilor” cu fonduri europene

 

Dupa cum „National” a dezvaluit in exclusivitate, atat OLAF cat si procurorii romani deruleaza ample anchete privind modul in care agentii guvernamentale romanesti au jonglat cu cursul de schimb, aducand prejudicii imense bugetului Comisiei Europene.

 

Totul a iesit la iveala in urma plangerilor facute de cetateanul german Alfred Gabriel Paraschiv, care a demonstrat ca Agentia de Plati pentru Dezvoltare Rurala si Pescuit (APDRP) a „smenuit” fondurile europene, lucrand cu doua cursuri paralele de schimb.

DANIEL CONSTANTIN FANE 12 Guvernul sterge urmele „smenurilor” cu fonduri europene

pag 01 mic14 361x500 Guvernul sterge urmele „smenurilor” cu fonduri europene

Aceeasi Marie

Iar reactia autoritatilor romane in fata noii „rusini” pentru care Bruxelles-ul ne-a batut obrazul nu a incetat sa apara. Numai ca, in traditionalul stil dambovitean, in loc sa declanseze o ancheta fulger care sa se soldeze cel putin cu decapitari masive ale directorasilor vinovati, Guvernul Romaniei a incercat din nou sa ascunda gunoiul sub pres. Asa ca ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, a anuntat zilele acestea adoptarea unei Ordonante de Urgenta privind „infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei pentru Finantarea Investitiilor Rurale (AFIR), prin reorganizarea Agentiei de Plati pentru Dezvoltare Rurala si Pescuit (APDRP)”. Adica aceeasi Marie, cu alta palarie, rebotezarea vechii institutii fiind doar o incercare jenanta de a sterge urmele „jafului” generalizat facut ani de zile din fondurile europene. Mai ales ca ministrul Agriculturii a si precizat ca „functionarii APDRP care va deveni AFIR nu vor fi afectati sub nicio forma, in sesnul ca nu se vor face restructurari

Autor:

Comentati si cititi aici: http://www.enational.ro/dezvaluiri/guvernul-sterge-urmele-%e2%80%9esmenurilor%e2%80%9d-cu-fonduri-europene-410031.html/#ixzz3iR1Jo8R9

 

Glutation este un antioxidant si un detoxifiant esential pentru un om sanatos; De unde il putem obtine ? Doctorul Mark Hyman ne ofera noua sfaturi pentru cresterea nivelului de glutation; 2- BEREA ARE MAI MULTE TAISURI…3-Un grafic prezentat de Daily Mail, arata ce modificari se produc in organism, in primele 60 de minute, dupa consumarea bauturii mortale

Cu toate ca organismul produce in mod normal acest antioxidant, alegerile alimentare de o foarte slaba calitate, poluarea, mediile toxice, stresul, infectiile si radiatiile, diminueaza intr-o foarte mare masura productia naturala de glutation.

 

Glutationul este o molecula simpla produsa in mod natural de organismul uman, in orice moment. Acesta este alcatuit din trei blocuri de proteine sau aminoacizi – cisteina, glicina si glutamina.

Cel mai interesant aspect este reprezentat de faptul ca acest antioxidant contine grupe chimice de sulf care au proprietatea de a capta toate elementele nocive, cum ar fi radicalii liberi si toxinele, cum ar fi mercurul si metalele grele, ducand intr-un final la eliminarea acestora din organism.

De unde putemil putem  obtine ?

Asa cum am mai spus, organismul uman produce in mod natural acest antioxidant, dar de cele mai multe ori, intr-un mediu  obositor, nu produce o cantitate suficienta. Iata cateva dintre sursele alimentare importante care contin fie glutation, fie precursori ai sai, cei care pot sprijini productia naturala de glutation.

  • Broccoli
  • Varza de Bruxelles
  • Varza
  • Conopida
  • Avocado
  • Piersici
  • Pepene verde
  • Scortisoara
  • Nucsoara
  • Turmeric
  • Rosii
  • Mazare
  • Usturoi
  • Ceapa
  • Ardei gras

 

Este foarte important sa   consumam indeajuns de multe alimente proaspete, pline de VIATA,VII, care ne ofera indeajuns de multe elemente nutritive si care nu suprasolicita sistemul digestiv.

Ne putem creste cantitatea de glutation, de asemenea, prin includerea exercitiilor fizice in rutina zilnica, deoarece nivelul de glutation creste atunci cand organismul uman este supus exercitiilor fizice.

 

 

Ceea ce face ca acest antioxidant sa fie unul atat de puternic este reprezentat de faptul ca acesta contribuie la reciclarea tuturor celorlalti antioxidanti.

Glutationul este un element crucial. Acesta contribuie din plin la prevenirea bolilor cronice, deoarece actioneaza ca un agent de transport si eliminare al elementelor toxice existente la nivelul organismului. Asemenea unei capcane impotriva mustelor, elementele toxice se lipesc de glutation si astfel sunt eliminate prin fecale in afara organismului. Glutationul este atat de puternic incat si-a demonstrat sprijinul si in tratamentul impotriva HIV.

 

Doctorul Mark Hyman ne ofera noua sfaturi care pot contribui la cresterea nivelului de glutation

  1. Consuma alimente bogate in sulf. Principalele alimente care contin sulf sunt: usturoiul, ceapa si legumele crucifere (broccoli, varza, nasturel, conopida, etc.)
  2. Consuma proteine din zer bioactive. Acestea sunt o foarte importanta sursa de cisteina si de aminoacizii de care orgnaismul are nevoie pentru a sitentiza glutationul. In cazul in care exista posibilitatea, este recomandat sa alegem produse lactate nepasteurizate si care nu contin hormoni, antibiotice sau alte substante periculoase pentru organismul uman.
  3. Miscarea contribuie la cresterea nivelului de glutation, promoveaza detoxifierea intregului organism si sporeste eficienta sistemelor naturale de aparare ale organismului.
  4. N-acetilcisteina. Acest aminoacid natural derivat a fost folosit de ani de zile pentru a trata astmul, afectiunile pulmonare si persoanele care sufera de insuficienta hepatica cauzata de supradoza de paracetamol.
  5. Acid Alfa-Lipoic. Acest element este urmat indeaproape de glutation ca importanta pentru celulele orgnaismului si este implicat in productia de energie, controlul glicemiei, sanatatea creierului si detoxifiere.
  6. Vitamina B6 si B12. Acestea sunt elementele nutritive cele mai importante pentru productia de glutation la nivelul organismului.
  7. Seleniu. Acest mineral important sprijina produtia de glutation.
  8. Familia de antioxidanti, inclusiv C si E (sub forma de amestec de tocoferoli), contribuie impreuna la productia de glutation.
  9. Silimarina a fost folosita vreme de secole ca tratament pentru afectiunile hepatice si pentru stimularea productiei de glutation.

 

 

 2-BEREA ARE MAI MULTE TAISURI…

 

Pe lângă ingredientele clasice, o sticlă de bere mai conține și urmatoarele “drojdii periculoase” :

Glutamat monosodic

Glutamatul monosodic (MSG) este o sare sodică din acidul glumatic,  care  nu provoacă doar dependenţă, ci şi un consum ridicat poate avea complicaţii de sănătate severe pe o perioadă lungă de timp.Iata doar citeva complicatii:

presiune arterială mare, autism, dezechilibru hormonal, epilepsie, alergie alimentară, astm, cancer, sterilitate la femei, senzaţia de zdrăngănit în ureche, ritm cardiac neregulat sau rapid şi atacuri de cord, disfuncții tiroidiene, obezitate, diabet de tip 2, leziuni ale retinei şi o agravare a situaţiei celor cu o concentraţie scăzută a zahărului din sânge.

 

Propilen glicol

Această substanță este folosită drept stabilizator pentru spuma berii. Este o substanță folosită în diverse domenii, de exemplu propilenul glicol este substanța principală care permite folosirea țigării electronice.

Sirop de porumb

La prima vedere acest ingredient nu este deloc periculos sănătății, dar siropul de porumb conține cantități foarte mari de fructoză. Mai mult, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Princeton, din SUA, au demonstrat că fructoza obţinută din sirop de porumb este mult mai toxică decât zahărul. Experţii avertizează că fructoza poate forma compuşi toxici cu hemoglobina din sânge, crescând astfel riscul de boală cardiovasculară.

 

Disodiu de calciu EDTA

Mai este cunoscut sub numele de E 385. Substanța, odată introdusă în organism, poate induce modificări metabolice, dezechilibre ale balanţei minerale, inhibitor al enzimelor şi inhibitor al coagulării sângelui, tulburări gastrointestinale, crampe musculare, nefrotoxic.

Pe lângă aceste ingrediente dubioase și dăunătoare, berea din ziua de astăzi mai conține și diverși coloranți, dar și gliceril monostearat. Dacă acum câteva zeci de ani berea era considerat un aliment, în ziua de astăzi putem spune că berea s-a transformat într-unul din cei mai mari dușmani ai organismului uman.

 

3-Un grafic prezentat de Daily Mail,   arata…Efectul Coca-Cola. Ce se intampla cu corpul tau in 60 de minute dupa ce ai consumat o doza de 330 ml


doza coca-cola

O doza de Coca-Cola, rece  ca gheata, intr-o zi de canicula, pare un rasfat pentru multi consumatori. Din pacate, efectul este mai nociv decat ne asteptam.

Coca-Cola este o bautura iubita si consumata de milioane de oameni la nivel global, in ciuda efectelor sale deloc sanatoase asupra organismului. Un nou experiment pus la cale de un farmacist arata ce efect are Coca-Cola in organismul nostru, la doar o ora dupa ce consumam o doza de 330 ml.

Un fost farmacist din Marea Britanie, Niraj Naik, a postat pe blogul sau, The Renegade Pharmacist, un infografic cu efectele pe care le are Coca-Cola in organsimul nostru, la scurt timp dupa consumam o cutie de 330 ml.


In primele 10 minute:
 echivalentul a 10 lingurite de zahar, adica doza maxima recomandata pe zi pentru un adult, ajunge in organismul nostru.

In 40 de minute: Organismul absoarbe cofeina din bautura. Pupilele se dilata, presiunea sangelui creste, iar ficatul “arunca” zahar in circularea sangelui in sistemul circulator. Receptorii de adenozina sunt blocati acum si nu mai simti starea de oboseala.

In 45 de minute: Organismul produce mai multa dopamina stimuland centrii nervosi ai placerii din creier.

In 60 de minute: Dupa o ora, efectul diuretic al cafeinei iti provoaca necesitatea de a urina (merge la toaleta). Cand asta se intampla, vei elimina calciul, magneziul si zincul care in mod normal ar fi fost asimilate in oase, precum si natriul, electrolitii si apa. Apoi urmeaza o scadere a glicemiei si este posibil sa devii iritat si lenes. In acest moment ai eliminat prin urina intreaga cantitate de apa din suc, impreuna cu nutrientii la care aderase si acidul fosforic cu scopul de a hidrata organismul si a-ti intari oasele si dintii.

Sursa: Yahoo News

 

România devine o trista amintire

iCiurucurile nationale care au administrat treburile tarii dupa 1989 au (ex)terminat toate bogatiile.De la Praznicul Comunismului nu a mai ramas decit o palida  farima .

Peste 70% din teritoriul României a fost concesionat pentru exploatarea resurselor naturale. O parte însemnată este dedicată gazelor de șist, concesionări făcute în mare taină. La fel se doreste să se înceapă şi exploatarea lor! Până în prezent, în România au fost concesionate, în mod ilegal, pe baza Legii Petrolului nr. 238/2004, zece perimetre în vederea explorării sau exploarii și exploatării hidrocarburilor.

Pentru restul perimetrelor de pe hartă, nu au fost incă semnate acorduri de explorare si exploatare, existând doar concesiuni. Din cele 10 acorduri incheiate, singurele acorduri declasificate la cererea societății civile sunt cele trei acorduri petroliere deținute de compania Chevron in Dobrogea.  Restul, sunt secretizate. Motivul…invocarea secretului comercial!

Guvernele care s-au succedat la conducerea ţării din 2000 până astăzi au semnat nu mai puţin de 59 de acorduri petroliere ce fac posibilă, în viitor şi în anumite condiţii, exploatarea gazelor de şist…abandonata…!

 

Asta şi în condiţiile în care lucrări de explorare ce au loc în 60 de perimetre vor indica prezenţa gazelor de şist şi se va apela la metoda fracturării hidraulice pentru extragerea acestora.Suprafaţa perimetrelor în cauză nu e mică. Unele din acestea au suprafeţe ce ocupă cam cât 1-2 judeţe.

Beneficiarii concesionarii sunt  multinaţionale şi off-shore-uri

Cu începere din 1997, Agenţia Naţională de Resurse Minerale a semnat cu 30 de firme acorduri de concesiune pentru explorare-dezvoltare şi exploatare a resurselor de hidrocarburi. Trebuie precizat că nu în toate perimetrele vor fi descoperite gaze naturale şi, nici nu este obligatoriu să fie folosită fracturarea hidraulică în extragerea acestora.

Lista beneficiarilor de concesiuni cuprinde companii de stat precum Romgaz şi Compania Naţională a Huilei (actuală Societatea Naţională a Huilei), firme private importante precum OMV Petrom, Lukoil şi Rompetrol, dar şi multe firme de apartament sau off-shore-uri necunoscute cu acţionari ascunşi de ochii publici.

Lista ANRM include 59 de acorduri petroliere semnate (gaze sau ţiţei). Un număr de zece dintre acestea sunt amplasate în bazinul Mării Negre.

Restul sunt teoretic candidate în categoria posibilelor explorări de gaze prin fracturare hidraulică. Multe locuri, precum cele de la graniţa judeţelor Vaslui şi Galaţi sau zona 2 Mai-Vama Veche, ce aparţin Chevron, se află fie în zone turistice, fie în arealuri protejate pin proiectul Natura 2000.

Legal, există un singur fel de gaze

Impresia că ANRM acordă de la bun început, prin acordul concesiune petrolieră, un aviz de explorare a perimetrului prin metoda clasică sau prin cea a fracturării hidraulice este forţată. Totuşi, ceea ce aprobă ANRM este însă destul de neclar deoarece toate acorduriele de concesiune petrolieră sunt incluse în anexe secrete la hotărârile de guvern prin care acestea sunt aprobate.

Legea petrolului din 2004, care stă la baza acestor acorduri, nu conţine noţiunea de gaze de şist. Sintagma face referire la procedura de exploatare, nu la tipul resursei din sol extrase. Legea petrolului defineşte gazele ca fiind cele ”libere din zăcăminte de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, precum şi gazele rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat”.

Hotărârile propriu-zise ale Guvernelor sunt şi ele vagi

”Prin explorarea perimetrului (…) situat într-o zonă caracterizată printr-un grad de cercetare mai redus, condiţii morfologice dificile şi o structură geologică cu un grad mare de risc, sunt create premizele evidenţierii unor noi zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale. Lucrările de explorare sunt necesare pentru descoperirea unor resurse şi rezerve de hidrocarburi, în zone neexplorate sau în zone situate la adâncimi mari în vederea cercetării” – explică Guvernul Victor Ponta necesitatea aprobării unui astfel de acord.

Numai în luna decembrie 2012 acesta a aprobat cinci acorduri de concesiune petrolieră, perimetrele find amplasate în judeţele Bihor, Arad şi Timişoara.

“Acordurile petroliere permit orice, dar sunt urmate de tot soiul de aviz, acorduri ale ANRM, certificate de mediu, acorduri de construcţie etc. De exemplu am înţeles că Chevron a obţinut aviz pentru tehnica clasică de explorare. Dacă vor dori să folosească tehnologii de fracturare vor trebui să ia din nou acorduri”, spune Otilia Nuţu, expert în domeniul energiei.

Solicitată de către „România liberă“, ANRM a refuzat  să explice dacă acordurile şi actele adiţionale semnate cu cele 30 de firme beneficiare prevăd tehnologia de explorare folosită, posibilitatea ca aceasta să fie cea a fracturării hidraulice, în câte perimetre s-a dat acceptul extragerii de gaze naturale. Neoficial însă reprezentanţi ai ANRM au încercat ieri să liniştească lucrurile. Potrivit lor, întreaga procedură de explorare este sub controlul agenţiei, iar trecerea la fazele ulterioare de exploatare presupun organizarea unor noi licitaţii.

 

 

1 Ioan 1; 7. Dar dacă umblăm în lumină, …

SUNT UN TRANDAFIR DIN SARON….

f43bd-picture1bibliacutrandafir

1 Ioan 1; 7. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

       Personal gandesc ca Ap, Ioan avea printre cei carora le scria si din acestia care spuneau ca sunt credinciosi dar a caror viata nu facea dovada ca au o viata noua din Dumnezeu.Pe care o au numai cei care umbla In lumina.Si nu numai la Inceputul Biserici  erau din acestia. In toate timpurile dele Biserica primara unde se aflau Apostoli si In decursul timpului si pana In zilele noastre lucrurile sunt la fel.Framantari, neantelegeri au fost si vor fi pana Domnul Isus va aparea pe norii cerului sa Isi ia pe ai lui cei rascumparati.Iata ce sesizase Ap, Ioan printre ei. Nu toti umblau In lumina. Si calauziti de Duhul lui Dumnezeu le spune aceste cuvinte;Dar dacă umblăm în lumină,In primul rand ca sa umbli In Lumina trebuie sa Il cunosti pe Cel ce este Lumina. Si nu poti cunoaste daca nu mai Intai Dumnezeu a lucrat nasterea din nou In viata ta.

        Domnul Isus spune despre El Insusi ca este Lumina Lumi.Ioan 8;12. Isus le-a vorbit din nou, şi a zis: „Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“Si ca sa poti umbla In Lumina trebuie mai Intai sa fi adus la viata de Dumnezeu prin Domnul Hristos asa cum am spus mai sus.Spuneam alta data ca; Relatia omului carnal cu Dumnezeu este moarta dela caderea lui Adam In pacat.Asa dar, este necesar Interventia lui Dumnezeu pentru a aduce la viata pe un suflet pe care Il are In planul Lui de mantuire. Dece asa? Pentruca pentru cel mort totul In jurul lui este Intuneric. Fie la modul literal sau spiritual.Moartea nu poate avea de aface cu lumina.Numai viata poate sa stea In lumina.Sunt multi care se considera ca sunt crestini si vor fi. Dar In ei nu au viata si implicit nu pot umbla In Lumina. Spuneam alta data ca; La strangerile laolalta sunt multe cadavre spirituale.Adica, sunt In Intuneric.Multora nu le place sa auda asa ceva.Dar asta e.

       Vom vedea ceva mai jos ca nu se poate avea partasie cu aceste cadavre.după cum El însuş este în lumină, Ioan care umblase cu Domnul Isus putea sa spuna aceste cuvinte.Pe care asa cum am spus Mantuitorul  Insusi a spus despre El ca este lumina.Iata rezultatul care provine din umblarea In Lumina.avem părtăşie unii cu alţii; Domnul Isus aduce In versetul din;Ioan 8;12 ca este si o alta umblare In Intuneric.Dar cum stim noi toti ca; Lumina se respinge cu Intunericul reciproc.Cum spuneam cu alta ocazie. Sau mai precis as spune ca Lumina nu sta cu Intunericul Fuge una de altul.Personal  Inteleg din ceia ce citesc In Cuvant si din expierenta vieti mele ca; Nu poate fi partasie Intre doua persoane care traiesc diferit. Adica, unul In Lumina iar altul In Intuneric. Poti fi In aceiasi adunare, biserica, dar sa nu poti avea partasie.Poti fi fizic cu trupul In Adunare dar sa nu faci parte din Trupul Domnului Hristos.

        Iata dece sunt atatea ne Intelegeri printre cei ce se strang la un loc. Unii daca nu cei mai multi umbla,sau traiesc In Intuneric.As asocia cuvantul de a umbla cu cuvantul de a trai In Intuneric. Si altiii cei mai putini care umbla, traiesc In Lumina. Adica fac parte din trupul Domnului Hristos care este lumina.avem părtăşie unii cu alţii; Partasia este as numi-o un dar dela Dumnezeu. Dece o numesc asa? Pentruca este In Domnul Isus si potrivit cu cuvintele Mantuitorului care spu;Matei 18;20. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.“Am mai spus si cu alte ocazii ca nu toti pot realiza ca; Domnul Hristos este In mijlocul celor doi sau trei.Un numar minuscul pe care Insusi Mantuitorul Il aduce In atentie de doi sau trei.Multi pot fi la gramada dar sa nu fie In jurul Domnului Hristos. Si nici partasie sa nu aiba  unii cu alţii;Dece asa?Pentruca nu traiesc In lumina.

         Sigur ca au fost unii care sau bazat pe aceste cuvinte; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.Asa poate fi, dar nu pacate care le premeditam sau le repatam.Avem In Cuvant un loc care ne arata cine capata Indurare sau cine va fi curatit.Proverbe 28;13. Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte,dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.Iata conditaia de baza de a fi curatat de Sangele Domnului Hristos.Sa marturisesti si totodata sa parasesti. Adica sa nu-l mai repeti. Am avut ocazia sa Intalnesc pe unii care tratau cu asa usurinta pacatul spunand; Da ce numai eu pacatuiesc? Si traia o viata In care nu  puteai vedea rezultatul unei nasteri din nou.Unii iau acest verset si multe altele cu usuratate. Considerand ei ca Dumnezeu este dragoste.Sigur ca, acest Sange al Domnului Hristos a curatit si curata continu. Dar cel ce Il aplica ca un detergent I-mi permit sa spun este Dumnezeu. Care analizeaza felul de umblare a orcarui care pretinde ca este al Lui.

       Personal Inteleg ca; Viata traita In ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu te scuteste de a pacatui continu. Sa nu fiu Inteles gresit. Oricare dintre noi putem sa ne abatem Intrun fel dela voia lui Dumnezeu de moment. Dar asta este o abatere pe care o punem imediat la punc,o remediem. Personal Inteleg ca la astfel de pacate se refera Ap, Ioan cand spune de orce pacat. La pacatele care nu sunt facute cu voia sau luate cu usuratate.As mai adaoga si relatia Intre un frate si altul de natura pamanteasca, care poate produce neantelegeri si disensiuni Intre ei.In astfel de situatii nu poti vorbi de partasie.Cu mult mai mult nu o poti avea.Cata grija trebuie sa avem la felul decum ne purtam unul cu altul In afara. Adica, In afara Adunari.Ca mai apoi cand venim Impreuna Intradevar sa putem avea partasie unul cu altul.M-am Intrebat deseori dece nu poti avea partasie cu anumiti din strangerea la olalta. Si am gasit un alt loc care mi-a dat raspunsul la ce ma framanta.

        Ap, Pavel Ii spune tanarului Timotei de o Casa mare.Ca In aceasta Casa mare, Adunare, sunt doua feluri de vase. 2;Timotei 2;20.Vase de cinste si vase de ocara. Nu se referea Pavel la vase la modul literal. El avea In vedere sufletele care veneau Impreuna la Adunare. Si ia numit asa vase. Dar potrivit cu ceia ce spune Ap, Ioan sunt vasele de cinste care umbla In Lumina. Apoi, vasele de ocara cei care umbla In Intuneric.Am spus cu alta ocazie de aceste vase care sunt Impreunna dar care sunt Intrebuintate diferit. Si cei care umbla In Lumina si cei care umbla In Intuneric sunt la un loc la modul literal fizic,dar nu si spiritual. Cate-va ganduri pe care si de data aceasta doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutindeni care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intradevar.Doresc sa ne fie ca un motiv de  analiza personala sa vedem cum umblam; In Lumina sau In Intuneric.

John Balarie

Los Angeles California!

 

1 Ioan 1

1 Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii –

Ce era. Aceste cuvinte cu care începe epistola pot fi interpretate în două moduri, deoarece pronumele tradus ce (ho) este neutru şi se poate referi fie la: (1) mărturia cu privire la descoperirea Cuvântului vieţii, fie la (2) Cuvântul vieţii, Hristos Însuşi. Înţelesul pe care îl urmăreşte Ioan face ca a doua interpretare să fie mai probabilă (compară cu Ioan 4,22; 6,37, unde pronumele neutre se referă la persoane). În ce priveşte verbul era (en), vezi comentariul de la Ioan 1,1.

Vezi harta cu evenimentele care au condus la scrierea evangheliei, epistolelor şi apocalipsei lui Ioan

De la început. Ioan îşi începe Evanghelia cu la început, dar la începutul primei sale epistole foloseşte cuvintele de la început. Deosebirea este semnificativă. În Evanghelie el subliniază că în momentul începutului Cuvântul era deja existent; aici el se mulţumească să stabilească faptul că El, Cuvântul, a existat continuu de la început. Evanghelia priveşte la început şi înainte de acesta; epistola priveşte la început şi după acesta. Este posibilă şi o interpretare mai restrictivă, aplicând expresia la începutul erei creştine (vezi comentariul de la cap. 2,7), dar comparaţia cu Ioan 1,1–3 nu prea susţine o asemenea părere. În ce priveşte cuvântul început, vezi comentariul de la Ioan 1,1.

Ce am auzit. Declarând că este gata să scrie cu privire la Cel pe care el şi tovarăşii lui de slujbă Îl auziseră, Ioan contestă învăţăturile celor care tăgăduiesc realitatea întrupării. În felul acesta, el stabileşte temeiul autorităţii sale şi al apelului său către cititori. Cine se poate îndoi de faptul că în mintea sa trebuie să fi fost amintiri de neuitat când se gândea la mult iubita voce pe care o ascultase atât de atent, cu multă vreme în urmă, în Palestina! Subiectul noi (în limba română este inclus în desinenţa verbului) din aceste versete introductive poate fi interpretat editorial sau ca o referire la Ioan şi la colaboratorii săi (vezi comentariul de la cap. 4,6). Verbul la perfect compus, am auzit, sugerează că păstra încă în inimă aceste amintiri.

Ce am văzut. Comentariul de mai sus, la ce am auzit, se aplică şi aici. Verbul tradus am văzut (horao) înseamnă văzul propriu-zis. Ca să nu existe vreo îndoială cu privire la realitatea experienţei sale, scriitorul adaugă cuvintele cu ochii noştri. Astfel nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la faptul că a văzut Cuvântul.

Ce am privit. Gr. theaomai, a privi atenta vedea, acelaşi verb tradus privit în Ioan 1,14, unde chestiunea este aceeaşi – a privi Cuvântul întrupat. Aici însă forma verbului arată o acţiune încheiată, nu o acţiune trecută ale cărei rezultate continuă în prezent, ca în Ioan 1,14. E natural să interpretăm cuvintele acestea şi următoarele ca o referire la faptul că apostolii au fost martori ai vieţii pământeşti a lui Hristos.

Am pipăit cu mâinile. Gr. pselaphao, a căuta pe bâjbâitea pipăia cerceta îndeaproapea atinge cu mâna, de la psao, a atinge (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 17,27). Acelaşi verb apare şi la Luca 24,39 (vezi comentariul de acolo), unde Isus L-a invitat pe Toma să-L atingă. S-ar putea ca Ioan să se refere mai ales la evenimentul acesta şi probabil la altele asemănătoare. E greu de imaginat o modalitate mai clară de a afirma că scriitorul şi tovarăşii săi avuseseră ocazia să cunoască personal Cuvântul făcut trup şi de a respinge astfel diferitele erezii cu privire la viaţa de pe pământ a lui Hristos (vezi pp. 625, 626).

Cu privire la cuvântul. Mai bine cu privire la Cuvânt. Apostolul nu pretinde să se ocupe de toate aspectele Cuvântului, dar în epistola sa vorbeşte (v. 3) despre adevărurile aflate din contactul personal (v. 1–3) cu Cuvântul. În ce priveşte Cuvântul (ho logos), vezi comentariul de la Ioan 1,1. Folosirea Cuvântului (logos) cu referire la Isus Hristos e specifică pentru a patra Evanghelie (Ioan 1,1.14), epistola aceasta şi Apocalipsa (Apocalipsa 19,13), venind în sprijinul ideii că aceste trei cărţi sunt scrise de acelaşi autor.

Vieţii. Poate fi vorba de Cuvântul care se ocupă de viaţă sau de Cuvântul care dă viaţă, ambele interpretări fiind valabile pentru Mântuitorul.

2 pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată –

Pentru că viaţa. Mai degrabă şi viaţa. Cuvântul viaţa din v. 1 oferă o bază pentru o discuţie aprofundată asupra lui în v. 2, care e parantetic, fiind o digresiune de la firul ideii. Construcţia propoziţiei din v. 1–3 e complicată, terminarea ideii fiind în suspensie până la v. 3, unde scriitorul reia argumentaţia cu o concluzie cuprinzătoare: viaţa se referă în primul rând la acel aspect al fiinţei lui Hristos care a fost descoperit în întruparea Lui, nu la preexistenţa Lui.

A fost arătată. [A fost manifestată, KJV]. Gr. phaneroo, a face cunoscuta face vizibila manifestaa arăta. Ioan foloseşte des cuvântul phaneroo (de nouă ori în Evanghelie şi de şase ori în epistolă). Această manifestare a vieţii corespunde expresiei Cuvântul S-a făcut trup din Ioan 1,14 şi se referă la întrupare, vizibilă pentru locuitorii de pe pământ, care au privit slava ei.

În v. 1–3 apar câteva din cuvintele favorite ale lui Ioan, deşi KJV întunecă uneori identitatea cuvântului original. Arche, început apare de 23 de ori în scrierile ioanine; zoe viaţă, de 64 de ori; martureo, a da mărturie, de 47 de ori.

Am văzut-o. Apostolul nu doar că văzuse şi auzise cu privire la Cuvântul vieţii (v. 1), dar prinsese şi înţelesul Lui, ca viaţă (vezi comentariul de la Ioan 1,4). Mărturisim. Ioan nu era mulţumit cu faptul că Îl privise pe Hristos; el se simţea constrâns să mărturisească despre ceea ce văzuse (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,8). Vă vestim. [Vă arătăm, KJV]. Gr. apaggello, a aduce veştiproclamaa declara. Acelaşi cuvânt apare şi în v. 3 [declarăm, KJV].

Viaţa veşnică. [Acea viaţă veşnică, KJV]. În scrierile lui Ioan cuvintele viaţă şi veşnică apar împreună de 23 de ori. El gândeşte în termenii veşniciei şi subliniază natura veşnică a prea iubitului său Domn şi a vieţii pe care speră că o va trăi alături de El (vezi comentariul de la Ioan 3,16).

La Tatăl. [Cu Tatăl, KJV]. Gr. pros ton patera (vezi comentariul de la cu Dumnezeu, din Ioan 1,1). Cuvântul pros, cu, exprimă apropierea Cuvântului de Tatăl şi în acelaşi timp arată clar că El este o Persoană diferită. Deşi Ioan nu L-a pomenit încă pe Domnul Isus pe nume, folosirea titlului Tatăl implică statutul de Fiu a Cuvântului şi pregăteşte calea pentru identificarea Cuvântului cu Isus Hristos în 1 Ioan 1,3.

Ne-a fost arătată. Scriitorul este cuprins de uimire când înţelege privilegiul ce-i fusese acord, de a-L vedea pe Cel care fusese cu Tatăl din veşnicie. Splendoarea revelaţiei nu se diminuează niciodată în mintea lui Ioan. Dimpotrivă, rămâne în centrul viziunii lui spirituale (compară cu Ioan 1,14.18).

3 deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.

Ce am văzut. Cuvintele acestea sunt repetate retoric (v. 1, 2) pentru a accentua ideea şi pentru a recapitula cele spuse mai înainte. Ţinând cont de poziţia lui Ioan împotriva formelor primare de gnosticism (vezi pp. 625, 626), accentul pe care îl pune asupra cunoaşterii lui Isus nu este deloc exagerat.

Vă vestim. [Vă declarăm, KJV]. Vezi mai sus, la vă vestim (v. 2).

Părtăşie. Gr. koinonia (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 2,42). Cuvântul sugerează reciprocitate în părtăşie, fie între părţi egale, cum ar fi între fraţi, fie între părţi inegale, cum ar fi între Dumnezeu şi noi (compară cu Faptele Apostolilor 2,42; 2 Corinteni 8,4; Galateni 2,9; Filipeni 2,1 etc.). În cazul acesta, apostolul doreşte ca cititorii să se bucure de aceleaşi binecuvântări spirituale de care se bucură el, printr-o cunoaştere a Tatălui şi a Fiului. Unul din obiectivele principale ale acestei epistole este ca şi alţii să aibă parte de această comuniune. Cuvântul părtăşie este unul din cuvintele cheie ale primului capitol. Cel care-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos va dori întotdeauna ca şi alţii să aibă parte de această părtăşie binecuvântată. Din momentul când un om vine la Hristos, se naşte în inima lui dorinţa de a face cunoscut şi altora ce Prieten scump a găsit el în Isus (SC 78). Cei care lucrează în felul acesta vor contribui la răspunsul la rugăciunea Mântuitorului: ca ei să fie una, cum şi Noi [Tatăl şi Fiul] suntem una (Ioan 17,22).

Părtăşia noastră. Literal, părtăşia, [aceea care este a] noastră, adică felul nostru de părtăşie, părtăşia care exista între Ioan şi Dumnezeu. Creştinul devine o verigă între cer şi pământ. Pe de o parte caută să-L cunoască pe Dumnezeu prin Hristos şi pe de altă parte îi ajută pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, fiind astfel o verigă ce-i leagă pe Tatăl şi copiii Săi rătăciţi.

Fiul Său, Isus Hristos. Aici Ioan Îl identifică pe Cuvânt cu Hristos. Numele dublu, Isus Hristos, arată că Ioan ia în consideraţie umanitatea şi divinitatea Fiului (vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5; vezi şi comentariul de la 1 Ioan 3,23). Părtăşia cu Tatăl este posibilă numai prin Fiul, care este singurul calificat pentru a-L descoperi pe Dumnezeu oamenilor (vezi comentariul de la Ioan 1,18).

4 Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.

Vă. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea acestui cuvânt şi pentru folosirea, în limba greacă, a unei forme accentuate a subiectului. Aşadar exprimarea corectă ar fi: şi noi scriem aceste lucruri.

Aceste lucruri. Şi anume conţinutul epistolei, incluzând ceea ce scrisese deja în v. 1–3 şi ceea ce intenţiona să scrie mai departe. Bucuria. Rezultatul natural al părtăşiei cu Hristos (vezi comentariul de la Romani 14,17).

Voastră. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru folosirea cuvântului noastră. Dar contextul favorizează formularea din traducerea Cornilescu, deoarece este mai plauzibil că Ioan scrie pentru a le aduce bucurie cititorilor, nu sieşi.

Deplină. Sau împlinită. Spunându-le aceste lucruri ucenicilor Săi, Isus invocase acelaşi motiv (Ioan 15,11) şi se poate că ucenicul iubit a repetat cuvintele Domnului său. Bucuria deplină este o temă frecventă în scrierile lui Ioan (Ioan 3,29; 15,11; 16,24; 17,13; 2 Ioan 12). Religia creştină este o religie a fericirii (vezi comentariul de la Ioan 15,11).

Astfel se termină scurta introducere a epistolei. Ioan, care Îl cunoscuse personal pe Hristos, doreşte să împartă cu cititorii săi ceea ce cunoştea el, pentru ca ei să se bucure, ca şi el, de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Exprimându-şi această dorinţă dragă, el afirmă divinitatea, veşnicia şi întruparea

– deci şi natura umană – a Fiului. El transmite această ştiinţă minunată printr-un limbaj simplu, dar accentuat, aşa încât creştinii din timpul său şi de astăzi să nu aibă nici o îndoială cu privire la temeiul credinţei creştine, nici cu privire la natura şi lucrarea lui Isus Hristos. În felul acesta, chiar nemenţionând erezia gnostică, el îi răspunde totuşi eficient.

5 Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric.

Am auzit-o de la El. [Am auzit de El, KJV]. Mai degrabă am auzit-o de la El, adică de la Dumnezeu sau, posibil, de la Hristos. Ioan doreşte să explice că nu el a inventat sau a descoperit solia pe care era gata să le-o împărtăşească cititorilor, ci că o primise de la Domnul, fie direct de la Hristos, fie prin revelaţie.

Propovăduim. [Declarăm, KJV]. Gr. anaggello, a vestia face cunoscuta da la iveală, un cuvânt diferit de cel folosit în v. 2 şi 3 (apaggello) pentru a vesti. Anaggello sugerează aducerea vieţii până la sau înapoi la cel care o primeşte, în timp ce apaggello scoate în evidenţă sursa informaţiei, adică de la cine vine.

Dumnezeu este lumină. Faptul că în versiunea greacă substantivul lumină este nearticulat sugerează că lumina este un aspect, sau o calitate, a naturii lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 4,8). Compară cu Ioan 1,7–9, unde se sugerează că lumina este un atribut al lui Hristos.

În Biblie lumina este strâns asociată cu Dumnezeu. La Creaţiune lumina a fost primul element adus la existenţă (Genesa 1,3). Manifestările divine sunt de obicei însoţite de o slavă de nedescris (Exodul 19,16–18; Deuteronom 33,2; Isaia 33,14; Habacuc 3,3–5; Evrei 12,29 etc.). Dumnezeu este descris ca lumina … pe vecie (Isaia 60,19.20) şi se spune că locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1 Timotei 6,16). Aceste manifestări fizice sunt simbolice pentru curăţia morală şi sfinţenia desăvârşită a caracterului Său (vezi comentariu de la slavă, [doxa], Ioan 1,14; Romani 3,23; 1 Corinteni 11,7).

Una dintre calităţile cele mai de seamă ale luminii este puterea de a împrăştia întunericul. Pe plan spiritual Dumnezeu dă pe faţă calitatea aceasta la gradul superlativ – întunericul păcatului nu poate să reziste în prezenţa Lui (Habacuc 1,13).

În El nu este întuneric. Literal, întuneric în El nu este, [întuneric] de nici un fel. Dubla negaţie accentuează absenţa oricărei urme de întuneric în natura lui Dumnezeu. Îi este specific lui Ioan să facă o afirmaţie categorică, ca de exemplu, Dumnezeu este lumină, pentru ca apoi să o întărească printr-o negare a opusului (compară cu v. 6, 8; cap. 2,4; Ioan 1,3.20; 10,28). Declaraţia accentuată a lui Ioan se baza pe un motiv cât se poate de actual. Gnosticismul susţinea că binele şi răul erau elemente necesare unul altuia şi că ambele îşi aveau aceeaşi sursă divină – Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu este numai lumină, fără nici cea mai slabă urmă de întuneric, atunci gnosticismul (vezi Vol. VI, p. 55) învăţa ceva contrar naturii lui Dumnezeu şi trebuia să fie respins de cei care acceptau cuvintele apostolului.

În scrierile lui Ioan, întuneric (skotos sau skotia) este în antiteză cu lumina, la fel cum în epistolele lui Pavel păcatul este opusul neprihănirii (vezi Romani 6,18.19), iar firea este opusul Duhului (cap. 8,1). Vezi Ioan 12,35.46; vezi Ioan 1,5; 8,12.

6 Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.

Dacă zicem. Pentru a câştiga atenţia celor care au nevoie de sfatul său, apostolul îşi îndulceşte mustrările subînţelese, făcându-le ipotetice (compară cu v. 8, 10; etc.) şi incluzându-se şi pe sine în ele. Fără îndoială că îşi dădea seama că mulţi pretindeau că au părtăşie cu Tatăl, dar nu trăiau potrivit cu voia Sa. Totuşi Ioan foloseşte un limbaj delicat, în speranţa de a nu da naştere la opoziţie în inima cititorilor.

Avem părtăşie. Vezi v. 3. Pretenţia cuiva că are părtăşie cu Dumnezeu trebuie demonstrată prin rezultatele ei practice. Va fi o viaţă cu două aspecte – gând şi faptă, rugăciune şi lucrare (MH 512). A pune în practică prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a fi întotdeauna conştient de faptul că, prin Duhul Său cel Sfânt, El este aproape de noi. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă reflectă conştienţa prezenţei Sale şi a ochiului Său, care vede totul. Ajungem să-L iubim. Ştim că El ne-a iubit dintotdeauna şi suntem recunoscători pentru purtarea Lui de grijă (Psalmi 139,1–12; Ieremia 31,3). Tot atât de natural cum, în timp de primejdie, un copil se încrede în tatăl său şi îşi pune mâna în a lui, ţinând-o acolo chiar şi după ce pericolul a trecut, tot aşa copilul lui Dumnezeu umblă cu Tatăl său ceresc. Aşa este părtăşia cu El.

Umblăm. Gr. peripateo (vezi comentariul de la Efeseni 2,2; Filipeni 3,17).

Întuneric. Gr. skotos (vezi comentariul de la v. 5). La întuneric nu poate creşte nimic, cu excepţia unor forme inferioare de viaţă, care tind să facă întunericul şi mai respingător. În absenţa luminii dătătoare de viaţă lucrurile putrezesc repede. Ochii care se obişnuiesc cu întunericul pierd treptat capacitatea de a răspunde la lumină. La fel se întâmplă şi cu sufletul. Întunericul păcatului împiedică dezvoltarea spirituală, iar păcatul nutrit distruge discernământul spiritual. Totuşi oamenii sunt atât de lipiţi de păcat încât caută întunericul pentru ca să poată păcătui mai mult (Ioan 3,19.20).

Minţim. Ioan scoate în evidenţă făţărnicia celor care mărturisesc că urmează calea luminii, dar de bunăvoie merg în întuneric. Întrucât Dumnezeu este lumină (v. 5), toţi cei care au părtăşie cu El trebuie de asemenea să umble în lumină. Prin urmare, este clar că toţi cei care pretind că sunt au părtăşie cu Tatăl şi totuşi umblă în întuneric, mint. Pretenţiile lor de a avea părtăşie cu Dumnezeu dovedesc că, cel puţin în parte, cunosc lumina, dar întunericul care-i înconjoară demonstrează că sunt ţinuţi la distanţă din cauza ignoranţei sau că în mod deliberat s-au îndepărtat şi s-au ascuns de ea.

Nu trăim adevărul. Aceste cuvinte sunt încă o ilustraţie a obiceiului lui Ioan de a aşeza după

a. o afirmaţie, minţim, opusul ei negativ, nu trăim adevărul (vezi v. 5). Ideea de a trăi adevărul îi este specifică lui Ioan (vezi comentariul de la Ioan 3,21; vezi şi comentariul de la cap. 8,32). În ce priveşte adevărul (aletheia), vezi comentariul de la Ioan 1,14. Pe lângă faptul că mint, cei care umblă în întuneric dau greş şi în a trăi adevărul. Păcatul îşi găseşte întâi loc în gând, în minte, iar de obicei gândul se traduce în fapte. Când activităţile zilnice încep să tăgăduiască mărturisirea făcută prin participarea la biserică, lipsa părtăşiei cu Dumnezeu este evidentă. Când religia încetează să fie

b. o chestiune de şapte zile, Dumnezeu este exclus din viaţă, iar întunericul coboară.

7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.

Dar dacă umblăm. Propoziţia poate fi parafrazată: Dacă, pe de altă parte, în loc să umblăm în întuneric, umblăm … Ioan nu lasă turma în disperare, ci se îndreaptă spre aspectele pozitive ale vieţii de creştin, pentru a-i încuraja şi pentru a-şi exprima încrederea în ei.

El Însuşi este în lumină. Dumnezeu este neîncetat înconjurat de lumina care radiază de la Sine. Cel mai bun lucru pe care îl poate face creştinul este să umble în razele luminii care vine de la Dumnezeu. După cum pe un drum întunecos şi necunoscut călătorul este călăuzit de lumină, tot aşa pe calea vieţii copilul lui Dumnezeu va urma lumina care vine de sus (2 Corinteni 4,6; Efeseni 5,8; vezi comentariul de la Proverbe 4,18).

Unii cu alţii. [Unul cu altul, KJV]. Dacă umblăm în lumină, umblăm cu Dumnezeu, de la care străluceşte lumina, şi avem părtăşie nu numai cu El, dar şi cu toţi ceilalţi care merg pe urmele Domnului. Slujind aceluiaşi Dumnezeu, crezând aceleaşi adevăruri, urmând aceleaşi porunci pe cărarea vieţii, nu se poate să nu fim uniţi. Cel mai mic semn de răutate manifestat între noi şi fraţii noştri ar trebui să ne facă să ne cercetăm comportamentul, pentru a fi sigur că nu ne abatem de la calea luminii (vezi comentariul de la cap. 4,20).

Şi sângele. Ultima parte a versetului nu e nicidecum un gând care i-a venit lui Ioan mai la urmă, deoarece experienţa descrisă aici este strâns legată de umblarea în lumină. Recunoscând că şi cei care au părtăşie cu Dumnezeu vor continua să aibă nevoie de curăţire de păcat, Ioan îl asigură pe creştin că Dumnezeu a anticipat deja nevoia aceasta şi a luat măsuri pentru a-i face faţă. În ce priveşte rolul sângelui în cadrul curăţirii de păcat, vezi comentariul de la Romani 3,25; 5,9, vezi comentariul de la Ioan 6,53.

Isus Hristos. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. pag. 10) pentru omiterea cuvântului Hristos. Dar deoarece în epistolele sale Ioan foloseşte adesea expresia Isus Hristos sau vorbeşte despre Isus ca Hristosul sau Fiul lui Dumnezeu (cap. 4,15; 5,1.5), mulţi preferă să păstreze cuvântul Hristos. În Evanghelia sa apostolul vorbeşte adesea despre Isus, Cuvântul întrupat, dar aici el se gândeşte mai ales la Mântuitorul divin-uman, Isus Hristos. În ce priveşte titlul Isus Hristos, vezi comentariul de la Matei 1,1.

Fiul Său. Această identificare adiţională a lui Isus accentuează măreţia sacrificiului prin care am primit sângele curăţitor; el a venit de la Fiul lui Dumnezeu. În ce priveşte statul Său de Fiu, vezi Luca 1,35.

Curăţeşte. Gr. katharizo, a face curata curăţi, folosit în Evanghelii pentru curăţirea unui lepros (Matei 8,2; Luca 4,27 etc.) şi în alte părţi pentru curăţirea de păcat sau de vinovăţia păcatului (2 Corinteni 7,1; Efeseni 5,26; Evrei 9,14 etc.). Curăţirea despre care se vorbeşte aici nu este cea care se realizează cu ocazia primei pocăinţe şi a primei mărturisiri, la începutul vieţii de creştin, şi care precede părtăşia. Curăţirea la care se face referire aici se realizează pe tot parcursul vieţii pământeşti şi este o parte a lucrării de sfinţire (vezi comentariul de la Romani 6,19, 1 Tesaloniceni 4,3). Numai Hristos a trăit o viaţă fără păcat (vezi comentariul de la Ioan 8,46; 1 Petru 2,22); astfel oamenii au mereu nevoie de sângele Său pentru a fi curăţiţi de păcate (vezi comentariul de la 1 Ioan 2,1.2).

Scriitorul se include şi pe sine în rândul celor care au nevoie de această curăţire. Cei care umblă cel mai aproape de Dumnezeu, în slava luminii Lui, vor fi cei mai conştienţi de propria lor păcătoşenie (cap. 1,8.10; AA 561, 562; GC 469–473).

Orice păcat. [Toate păcatele, KJV]. Mai degrabă orice păcat, adică orice fel de păcat. În ce priveşte termenul păcat, vezi comentariul de la cap. 3,4.

8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

Dacă zicem. Vezi comentariul de la v. 6.

N-avem păcat. Ioan nu declară că ar fi fost unii care pretindeau în public că erau desăvârşiţi sau că aceste cuvinte erau păstrate în inimă, dar îşi dă seama de existenţa acestei pretenţii şi-i arată primejdia. Folosirea verbului la timpul prezent arată că aceste persoane care se încredeau în propriile lor merite pretindeau că au o neprihănire prezentă şi continuă, la care de fapt nu ajunseseră. Ei nu negau că păcătuiseră în trecut, dar acum. literal, ei spuneau: Păcat noi nu avem. În privinţa aceasta, ei sunt în contrast cu adevăraţii neprihăniţi, care-şi recunosc păcătoşenia şi nevoia de a fi curăţiţi (v. 7). Numai Hristos putea pretinde că nu are păcat (vezi v. 7). În ce priveşte cuvântul păcat, vezi comentariul de la cap. 3, 4.

Ne înşelăm singuri. Vezi comentariul de la Matei 18,22. Deoarece ne înşelăm singuri, nu putem arunca vina asupra nimănui altcuiva. Întrucât pretenţia de a fi fără păcat este înălţare de sine, o înviere a omului vechi, prin ea cei care se înşelă singuri se contrazic pe ei înşişi. Nevoind să-şi recunoască propria păcătoşenie, inima omului, înşelătoare, inventează metode nenumărate pentru a-şi apăra nevinovăţia. Numai puterea Cuvântului lui Dumnezeu poate da la iveală adevărata stare a inimii, şi asta doar atunci când mintea este dispusă să primească revelaţia (Ieremia 17,9; Evrei 4,12).

Adevărul nu este în noi. Vezi comentariul de la v. 6. Scriitorul aşază din nou după o afirmaţie opusul ei negativ (compară cu v. 5, 6). Cel care respinge intenţionat ceea ce este drept şi acceptă un neadevăr, mai ales un neadevăr care-l face să se simtă superior altora şi independent de Mântuitorul, nu poate fi niciodată sigur că va mai fi vreodată dispus sau în stare să discearnă între bine şi rău (vezi comentariul de la Matei 12,31). Dacă nu are loc o pocăinţă imediată, smerită, în urma descoperirii luminii adevărului, un astfel de suflet va porni curând pe un drum greşit, pe o cărare care poate să se sfârşească numai în osândă şi moarte. Oricât de profundă poate fi cunoaşterea altor aspecte ale adevărului, o greşeală comisă în această privinţă va face fără folos orice altă cunoştinţă.

9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.

Mărturisim. Gr. homologeo, a spune acelaşi lucru [ca altul]a admite adevărul unei acuzaţii (vezi comentariul de la Romani 10,9), de la homos, unul şi acelaşi şi lego, a spune.

Păcatele. Gr. hamartiai (vezi comentariul de la cap. 3,4). Cuvintele lui Ioan sugerează că uneori chiar şi creştini sinceri cad în păcat (vezi comentariul de la cap. 2,1). Este de asemenea evident că este vorba despre păcate accidentale, nu despre o viaţă de păcat. De aceea, creştinul trebuie să-şi mărturisească pe nume păcatul, nu doar să-şi admită păcătoşenia. Spunerea pe nume a păcatului şi înţelegerea factorilor care au dus la comiterea lui sunt esenţiale pentru mărturisire şi pentru a primi puterea de a rezista la o ispită similară (5T 639). Lipsa dispoziţiei de a spune păcatului pe nume poate dovedi că persoana respectivă nu este convertită cu adevărat şi nu doreşte să aibă de-a face cu tot ceea ce implică iertarea (SC 41). În ce priveşte legătura strânsă dintre mărturisire şi pocăinţă, vezi comentariul de la Ezechiel 18,39; vezi 5T 640.

Contextul arată că autorul aşteaptă că mărturisirea să-I fie făcută lui Dumnezeu, deoarece numai El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. De aici reiese că pentru a primi iertarea de păcate nu este necesar vreun intermediar omenesc, vreun preot. Noi venim la Dumnezeu nu numai pentru că El singur poate să curăţească, dar şi pentru că El este cel împotriva Căruia am păcătuit. Lucrul acesta este adevărat cu privire la orice păcat. Dacă păcatul este comis şi împotriva unei persoane, atunci acesta ar trebui mărturisit atât acelei persoane cât şi lui Dumnezeu (5T 645; 646; DA 811). Mărturisirea ar trebui făcută conform cu daunele cauzate de fapta rea comisă (vezi comentariul de la Proverbe 28,13).

El este credincios. Singurul element de incertitudine în procesul mărturisirii şi al iertării se găseşte la păcătos. Dacă el îşi mărturiseşte sincer nelegiuirea, Domnul îl va ierta cu siguranţă. Credincioşia este una din însuşirile distincte ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 1,9; 10,13; 1 Tesaloniceni 5,24; 2 Timotei 2,13; Evrei 10,23). Aici Ioan subliniază credincioşia lui Dumnezeu în privinţa iertării (vezi comentariul de la Exodul 34,6.7; Mica 7,19).

Cât de adesea cei care pun la îndoială credincioşia lui Dumnezeu pierd din inimă pacea! Satana face tot ce îi stă în putinţă pentru a ne zdrobi credinţa în grija Domnului pentru noi (MB 115). Cel rău se mulţumeşte să ne facă să credem că Dumnezeu Se îngrijeşte de mulţi sau de cei mai mulţi din copiii Săi, dar nu şi de noi personal. Trebuie să ne aducem neîncetat aminte de puterea divină, care ne va feri să cădem (Iuda 24) şi când cădem, ca urmare a faptului că am neglijat să folosim acea putere, ar trebui să venim, în pocăinţă, la scaunul îndurării, ca să primim har şi iertare (compară cu Evrei 4,16; 1 Ioan 2,1).

Drept. Gr. dikaios, drept sau neprihănit (vezi comentariul de la Matei 1,19). Dumnezeu este un judecător drept, iar dreptatea Lui este cât se poate de vizibilă în contrast cu toată nelegiuirea [adikia] noastră. Din fericire pentru noi, dreptatea Lui este îndulcită cu îndurare.

Ierte. Gr. aphiemi, folosit în Noul Testament cu diferite înţelesuri: a trimitea lăsa să plecea părăsia ierta. Când verbul acesta este folosit alături de cuvântul păcat, e tradus de obicei a ierta (vezi comentariul de la Matei 6,12; 26,28). Tocmai în privinţa iertării îşi găsesc expresia credincioşia şi dreptatea lui Dumnezeu. În ce priveşte subiectul iertării, vezi comentariul de la 2 Cronici 7,14; Psalm 32,1; Faptele Apostolilor 3,19.

Păcatele. Adică acele păcate care au fost mărturisite. Domnul este gata să-l ierte pe păcătosul care se pocăieşte, deşi nu poate să-i ierte păcatele în sensul de a le trece cu vederea. Păcatele mărturisite sunt purtate de Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,29). Iubirea plină de milă a lui Dumnezeu îl primeşte pe păcătosul care se pocăieşte, păcatul mărturisit este luat de la el, iar păcătosul stă înaintea Domnului acoperit cu viaţa desăvârşită a lui Hristos (Coloseni 3,3.9.10; COL 311, 312). Păcatul este şters, iar păcătosul stă ca un om nou în Hristos Isus.

Şi să ne curăţească. Sau şi chiar să curăţească. Propoziţia să ne curăţească de orice nelegiuire poate fi înţeleasă fie în apoziţie cu propoziţia ca să ne ierte păcatele, deci este explicativă, fie ca prezentând un proces distinct faţă de cel al iertării, pe care îl succede. Ambele idei sunt valabile dacă sunt aplicate la viaţa de creştin. Orice păcat întinează, iar când păcătosul este iertat, el e curăţit de păcatele pentru care a fost iertat. Când şi-a mărturisit marele său păcatul, David s-a rugat: Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule (Psalmi 51,10). Totuşi, Domnul vrea să-l cureţe pe păcătosul care se pocăieşte de orice nelegiuire. El cere de la copiii Săi desăvârşire morală (vezi comentariul de la Matei 5,48) şi a luat măsuri prin care ei să poată rezista cu succes şi să poată birui orice păcat (vezi comentariul de la Romani 8,1–4). Atâta vreme cât trăieşte, creştinul va avea mereu noi biruinţe de câştigat şi noi culmi de atins. Procesul acesta de curăţire de păcat şi de creştere zilnică în har este numit sfinţire (vezi comentariul de la Romani 6,19). Primul pas, prin care păcătosul se întoarce de la păcatele sale şi Îl primeşte pe Hristos, se numeşte îndreptăţire (vezi comentariul de la Romani 5,1). Se pot observa în cuvintele lui Ioan două procese, dar e de discutat dacă apostolul a intenţionat o astfel de analiză amănunţită a acestor paşi ai procesului de mântuire. Este mai probabil că se gândea la curăţirea care însoţeşte iertarea, deşi cuvintele lui pot fi aplicate şi într-un sens mai larg.

De orice nelegiuire. Această expresie cuprinzătoare arată că Dumnezeu e dispus să înlăture complet nelegiuirile celor care şi-au mărturisit păcatele şi au fost iertaţi. Dar păcătosul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu, părăsind păcatul. Dacă va urma soluţia oferită de Scriptură, va fi curăţit pe deplin.

Se cere veghere atentă şi rugăciune continuă pentru ca vechile obiceiuri în gândire şi purtare să nu revină la viaţă (Romani 6,11–13; 1 Corinteni 9,27). Voinţa are un rol decisiv, dar ea este slabă şi nestatornică dacă nu e curăţită şi întărită de Hristos. Inima înşelătoare nutreşte adesea dorinţa ascunsă de a urma vechiul stil de viaţă şi găseşte multe scuze pentru a justifica satisfacerea în continuare a unei dorinţe. Pentru a trăi o viaţă lipsită de păcat sunt necesare o vigilenţă constantă şi o reînnoire zilnică a intenţiilor (SC 52), deoarece Cerul nu poate face nimic pentru un om până când el nu acceptă harul şi puterea lui Hristos în vederea renunţării la orice dorinţă şi tendinţă păcătoasă din viaţa sa. Vezi comentariul de la 1 Ioan 3,6–10; Iuda 24.

10 Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.

N-am păcătuit. Aceasta este a treia şi cea mai specifică pretenţie falsă la sfinţenie (vezi v. 6, 8). Versetul 6 vorbeşte despre pretenţia falsă a unora de a avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi umblă în întuneric. Aceasta este o pretenţie uşoară, dar adesea greu de combătut. Versetul 8 vorbeşte de pretenţia de a nu avea nici un păcat, care e la fel de greu de dovedit sau de combătut. Aici însă Ioan dă de înţeles că unii pretind că nu au săvârşit nici un păcat. Dar o astfel de pretenţie este neadevărată, deoarece toţi au păcătuit (Romani 3,23). Întrucât epistola aceasta se adresează creştinilor care probabil şi-au dat seama de păcatele lor, este evident că Ioan se referă la comportamentul de după convertire.

Îl facem mincinos. Consecinţa pretenţiei de a nu fi păcătuit niciodată este scoasă în evidenţă după tiparul din v. 6, 8, unde rezultatele sunt exprimat atât pozitiv cât şi negativ, dar aici sunt folosite cuvinte mult mai dure. Pretenţia nefondată de a avea părtăşie cu Dumnezeu ne face mincinoşi (v. 6), pretenţia că nu avem păcat ne duce în rătăcire (v. 8), dar pretenţia de a nu fi păcătuit niciodată Îl face pe Dumnezeu mincinos. Nu înseamnă că această pretenţie poate să afecteze perfecţiunea divină, ci că dacă ea ar fi adevărată, ar contrazice declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Cuvântul Lui. Nu este vorba de Hristos, Cuvântul viu, ci de cuvântul lui Dumnezeu, scris sau oral, ca mijloc prin care este transmis adevărul Său (v. 8). Acest cuvânt este adevărul (Ioan 17,17) şi nu poate locui în aceia care contrazic afirmaţiile lui atât de clare. Dacă oamenii nu acceptă mărturia lui Dumnezeu, dacă tăgăduiesc starea lor, aşa cum o descrie El, atunci ei pun piedici Cuvântului Său şi acesta nu mai poate să locuiască în inima lor.

Cuvântul inspirat este mijlocul prin care Dumnezeu îi descoperă omului adevărata lui stare şi îl fereşte de la a se considera fără păcat. De aceea, fiecare creştin ar trebui să cerceteze cu sârguinţă Cuvântul. Adevărurile Bibliei ar trebui să fie memorate, şi în felul acesta mintea ar fi fortificată prin Cuvântul dătător de viaţă. Făgăduinţele lui preţioase vor oferi sprijin în vremurile de încercare şi de necaz, iar învăţătura lui cu privire la neprihănire ne va conduce la Mântuitorul şi ne va pregăti să primim caracterul Său sfânt (2 Timotei 3,16.17). Având în inimile noastre Cuvântul lui Dumnezeu, nu vom mai păcătui de bunăvoie împotriva Lui (Psalmi 119,11), şi, cu toate acestea, nu vom putea pretinde că suntem sfinţi (compară cu GC 618, 619).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 555; DA 340; PK 223; SL 70; 6T 90

1–3AA 568; MH 461; 8T 321

1–77T 286

2 AA 544; COL 43; CT 435; DA 250; Ed 84

3 AA 555; DA 340; PK 223; SL 70; 6T 90

5 Ev 284; GC 476; 1T 405; WM 79

5–73T 528

6–8SL 69

7 AH 207; CT 156; GC 74; GW 161; MB 115; MH 90; PK 320; TM 211, 517; 1T 409; 3T 361, 436, 464, 476; 4T 625; 5T 254; 8T 193; 9T 24

8 LS 84; SL 7, 51

8–10AA 562

9 9AA 552, 566; COL 158; DA 266, 806; MB 116; MH 123, 182, 229; SC 41; TM 147; 5T 641; WM 152

Noi credem …

1. Noi credem că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura noastră normă în viaţa de credinţă.

2. Noi credem într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

a. Dumnezeu Tatăl

S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dumnezeu care nu depinde de cineva, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14).

Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Tim. 6:13-16; Fapte 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţelepciune (Ieremia 10:12), dreptate şi sfinţenie (Apoc. 15:3 şi 4:8).

Dumnezeu este viu şi veşnic (Ps. 84:2; Deut. 33:27; Isaia 40:28), El este bun (Marcu 10:18), desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deut. 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Tim. 2:13), îndelung răbdător (Rom. 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească (1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9). El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20; 1 Cor. 2:10-11), prin creaţiune (Rom. 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă pe care o are faţă de noi (1 Petru 5:7).
b. Dumnezeu Fiul

Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea ” înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-16,17; Ioan 1:2-3).

El este adevăratul Mesia (Mântuitor) care a fost făgăduit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor Vechiului Testament (Luca 2:26-27).

El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Mat. 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).

El a venit pe pământ: să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29), să sufere (Isaia 53:3-10; Matei 16:21), să moară pentru noi (Rom. 5:8), să ne împace cu Dumnezeu (Col. 1:20), să ne mântuiască (Ioan 12:47). Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia zi după Scripturi (1 Cor. 15:4). S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi, pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3). El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Col. 1:18). Prin înviere a primit un corp schimbat într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33).

El este judecătorul celor vii şi al celor morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22)
c. Dumnezeu Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Mângâietorul sau Duhul Adevărului (Ioan 14:26), este a treia persoană din Sfânta Treime (1 Cor. 12:3-6; 2 Cor 13:14). El a fost de la început, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Genesa 1:2).

Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de mintea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu însuşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa, sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile primesc viaţa (Iov 33:4).

Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).

La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asupra credincioşilor, după ce Domnul Isus îşi încheiase misiunea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18). El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu nou-testamentale, din ziua Rusaliilor (Cincize-cimii) până la răpirea ei (Ioan 16:13).

Duhul Sfânt astăzi alege (Fapte 13:2; 20:28), învaţă (Ioan 14:26), umple (Fapte 2:4; 4:31) îmbracă (Luca 24:49) şi îi trimite în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19- 20; 8:29).

Prin Duhul Sfânt omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit. 3:5), primeşte viaţa veşnică (Gal. 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Rom. 8:6-10), înţelege Sfânta Scriptură şi lucrările lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-14).

Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocăiesc, îl ascultă şi-L primesc pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal (Fapte 2:38, 5:32; Ioan 7:37-39).

Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Mat. 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită de-ma-nifestări fizice exterioare: limbi de foc, (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).

3. Noi credem că Dumnezeu la început a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1).

 

a. îngerii

Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puşi în slujba Sa (Gen. 19:15; Apoc. 19:9-10). Ei îndeplinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea ” (Evr. 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:4-6,27; 23:24 etc.)

Îngerii sunt, totodată şi cei care duc la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi (Mat. 13:39-41,49).

Sunt mai multe feluri de îngeri care poartă diferite nume, ca: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel, serafimii şi heruvimii etc. Fiecare categorie are altă însărcinare (Gen. 3:24; Isaia 6:6-7; Iuda v. 9; Luca 1:26; Iosua 5:13-15).
b. Căderea lui Lucifer şi a altor îngeri

Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar mândrin-du-se a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4).

Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinator. El este numit diavol şi satana, el înşeală întreaga omenire (Apoc. 12:9) şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18; Apoc. 12:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul veacului acestuia (2 Cor. 4:3-4; Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), ucigător de oameni (Genesa 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44), ispititorul (Matei 4:3; 1 Tes. 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu (Iov 1, 9-11; Efeseni 2:16).

El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16).

Soarta lui va fi aruncarea în iazul cel de foc împreună cu îngerii lui (Mat. 25:41; Apoc. 20:10).

5. Noi credem că Dumnezeu 1-a creat pe om din ţărână.

6. Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de porunca lui Dumnezeu.

7. Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.

8. Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.

9. Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor.

10. Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se primeşte prin credinţă, de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.

11. Noi credem că roada credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).

12. Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de apropiere de divinitate.

13. Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care sau întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

14. Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.

15. Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.

16. Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii.

17. Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele nouă daruri.

18. Noi credem că atât naşterea din nou cât şi botezul cu Duhul Sfânt trebuie să fie urmate de roada Duhului Sfânt.

19. Noi credem în vindecările divine.

20. Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.

21. Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.

22. Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5).

23. Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi.

24. Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină aşezată de Dumnezeu.

25. Noi credem în rânduiala Bisericii cu privire la binecuvântarea copiilor.

26. Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios.

27. Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte.

28. Noi credem că duminica este ziua Domnului.

29. Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi faţă de autorităţile statului.

30. Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38, 39; Filipeni 3:16).

31. Noi credem în a doua venire a Domnului Isus Hristos şi în evenimentele escatologice care vor urma.

Noul Testament / 1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan

Capitolul 1

 F. B. Hole

IntroducereEste suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „o poruncă nouă… ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole.

Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „antihrişti” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte. Dar în spatele pretenţiei unui pas înainte, nu făceau decât să se depărteze de temelia care fusese pusă în Hristos şi de viaţa care fusese arătată în El de la început, când a venit printre noi în carne. Aşadar, primul lucru necesar era de a arăta foarte clar că fusese o arătare reală, adevărată, obiectivă a vieţii eterne în Hristos.

1. Ioan 1:1-2 Este important să nu confundăm expresiile „de la început” de la începutul epistolei şi „la început” de la începutul Evangheliei. În Evanghelie este vorba de afirmarea existenţei eterne şi a dumnezeirii Cuvântului, şi ne întoarcem înapoi la început, şi chiar dincolo de începutul tuturor lucrurilor despre care se poate spune că au avut un început. În epistolă ne preocupăm cu faptul că orice adevăr creştin începe cu revelaţia ajunsă până la noi în Hristos, în întruparea Sa. Acesta era începutul adevăratei arătări a lui Dumnezeu şi a vieţii eterne. Începutul acesta era baza întregii învăţături apostolice. Antihriştii puneau înainte învăţăturile lor seducătoare a căror origine se găsea pur şi simplu în propriile lor minţi nesăbuite. Apostolii declarau ceea ce era de la început, şi nu ceva introdus de atunci.

În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „Cuvântul vieţii”. În Ioan 1 , El este „Cuvântul”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „El era viaţa eternă, care era de la Tatăl”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.

Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „la Tatăl”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.

Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.

Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „Îngerul Domnului”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.

Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.

Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.

Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.

1. Ioan 1:3-4 . Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină” (1. Ioan 1:4 ).

Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „Vă scriem aceste lucruri…” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.

1. Ioan 1:5-7 În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „Dumnezeu este lumină” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „Dumnezeu este dragoste”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.

Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.

Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „în lumină”. Altădată Domnul spusese „că va locui în întuneric gros” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.

Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „Ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.

Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.

Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.

Verbul „ne curăţeşte” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „odată pentru totdeauna” printr-o „singură jertfă” astfel încât să nu mai avem „nicio cunoştinţă de păcat”.

1. Ioan 1:8-9 Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a  spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.

Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele…” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.

Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.
Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.

1. Ioan 1:10 O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.

Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.

Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „ce era de la început”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.

 

 

Capitolul 2

 F. B. Hole

1. Ioan 2:1-111. Ioan 2:1 Ultimele versete din capitolul 1 ne-au arătat că nu putem zice că nu avem păcat, nici că nu am păcătuit. Primele versete din capitolul 2 sunt contrapartida lor, de teamă să nu ne grăbim să concluzionăm că avem scuza de a păcătui pe motivul că nu ne putem împiedica, că este practic inevitabil. Nici pe departe. Ioan scria aceste lucruri ca să nu păcătuim. Alte pasaje din Scripturi ne vorbesc de resurse speciale pentru a ne împiedica să cădem: punctul care este scos aici în evidenţă este că, dacă intrăm în sfânta comuniune despre care vorbeşte capitolul 1:3, vom fi apăraţi. Bucuria acestei comuniuni exclude păcatul, la fel cum păcatul exclude bucuria acestei comuniuni, până când este mărturisit.

Avem mari resurse pentru a nu păcătui, chiar dacă păcatul este încă în noi. Nu ar trebui să păcătuim. Nu avem scuze dacă păcătuim; dar, dacă se întâmplă aceasta, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că avem „la Tatăl un Mijlocitor”! Cuvântul tradus aici prin „Mijlocitor” este acelaşi cu cel tradus prin „Mângâietor” în Ioan 14:16 – un cuvânt care înseamnă: „chemat alături de cineva să ajute”. Cel înviat, „Isus Hristos, Cel drept”, a fost chemat alături de Tatăl în glorie pentru a-i ajuta pe sfinţii Săi, dacă şi atunci când păcătuiesc. Duhul Sfânt a fost chemat alături de noi aici pe pământ pentru a ne ajuta.

Observăm că se spune „Tatăl”. Motivul este că Mijlocitorul este prezent pentru cei care sunt deja copiii lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale capitolului sunt: „Copiii mei” [în versiunea franceză] – cuvântul folosit nu este cel care înseamnă „copilaşi”, ci cel folosit pentru „copii” în general. Prin acest cuvânt afectuos, apostolul îi cuprindea ca ai săi pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a introdus în această relaţie binecuvântată, după cum ne spune Ioan 1:12 . Fiind în această relaţie, avem nevoie de slujba Mijlocitorului atunci când păcătuim.

Se subliniază dreptatea Mijlocitorului nostru. Ne-am fi putut aştepta să fie vorba de bunătatea şi îndurarea Sa; în alt loc găsim că se pune accentul pe dreptate când este vorba de păcat, cum este cazul aici. Cel care se ocupă de cazul nostru în prezenţa Tatălui când păcătuim, va face astfel încât dreptatea să prevaleze. Pe de altă parte, gloria Tatălui nu va fi întunecată de păcatul nostru; şi pe de altă parte, El Se va ocupa de noi în mod drept ca să ajungem la o judecată corectă şi dreaptă a păcatului nostru, să îl mărturisim, să fie iertat şi curăţirea să fie făcută.

1. Ioan 2:2 Cel care este Mijlocitorul nostru în cer este şi „ispăşire pentru păcatele noastre”. Aceasta ne aduce la temelia de stâncă pe care este clădit totul. Prin jertfa Lui ispăşitoare, au fost satisfăcute toate cerinţele lui Dumnezeu faţă de noi; şi pe temeiul acestei dreptăţi El Îşi exercită slujba de Mijlocitor la Tatăl. Ispăşirea Lui a rezolvat pentru noi, ca păcătoşi, toate implicaţiile eterne date de păcatele noastre. Mijlocirea Lui rezolvă acum problemele noastre înaintea Tatălui, care se ridică atunci când păcătuim ca şi copii ai lui Dumnezeu.

Ispăşirea este ceea ce putem numi partea lui Dumnezeu la moartea lui Hristos. Ea priveşte subiectul cel mai de bază dintre toate: satisfacerea exigenţelor divine împotriva păcatului. Răspunsul la nevoile păcătosului trebuie să fie o problemă secundară vizavi de primul subiect. De aceea, când Pavel dezvoltă Evanghelia în Epistola către Romani, găsim că prima menţionare a morţii lui Hristos este ispăşirea „prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3:25 ). Substituirea nu este clar afirmată înainte de Romani 4:25 unde citim că El „a fost dat pentru greşelile noastre”.

Când este vorba de partea morţii Lui faţă de Dumnezeu, se consideră cel mai larg cerc: lumea întreagă. Când este vorba de substituţie, sunt luaţi în considerare numai credincioşii; sunt „greşelile noastre” sau „păcatele multora”. Dar deşi credincioşii sunt singurii care profită de beneficiile dobândite prin moartea lui Hristos, Dumnezeu are nevoie de o ispăşire pentru toate păcatele comise de toţi oamenii, din cauza întregii ocări  uriaşe provocate de păcat. Aşadar, prin moartea lui Hristos a fost făcută ispăşirea în faţa lui Dumnezeu şi din această cauză El poate oferi fără plată iertarea oamenilor, fără a face cel mai mic compromis cu privire la natura şi caracterul Său.

Ispăşirea este un cuvânt care trezeşte multă mânie şi dispreţ împotrivitorilor Evangheliei. Ei cred că ispăşirea are acelaşi sens ca la păgâni, adică este vorba de a împăca, vărsând mult sânge, o putere mâniată, duşmană şi însetată de sânge. Dar în Scriptură cuvântul are un sens mult mai înalt. Există totuşi sensul general de a fi împăcat sau a fi făcut favorabil printr-o jertfă, dar nu există niciun motiv de a-L considera pe Dumnezeu ca un duşman sau un însetat de sânge. El este infinit de sfânt. Este drept în toate căile Lui. Este de o măreţie eternă. Natura şi toate atributele Sale trebuie să primească ce li se cuvine şi să fie glorificate în executarea pedepsei potrivite: totuşi El nu este împotriva omului, ci pentru el, pentru că dragostea S-a îngrijit de ceea ce cerea dreptatea. Cum citim acum în epistola noastră, „Dumnezeu… ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său  ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4:10 ). Dumnezeu Însuşi a oferit ispăşirea. Propriul Lui Fiu, care era Dumnezeu, a devenit ispăşire. Ispăşirea, dacă este înţeleasă corect,  nu este o noţiune degradantă, ci o noţiune care ridică şi înnobilează. Singurul lucru degradant, este gândul subiectului fals întreţinut de cei care i se opun. Ei încearcă să strecoare ideea lor înjositoare în Evanghelie, dar Cuvântul lui Dumnezeu o combate cu motive puternice.

1. Ioan 2:3-4 Luăm acum în considerare o altă afirmaţie, făcută pe nedrept de multe ori: „Îl cunosc”. Este într-adevăr posibil ca un credincios să spună foarte fericit că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1. Ioan 1:3 ) ne este acordată şi nu poate fi comuniune fără cunoaştere. Dar şi acolo, este necesar un test pentru a determina dacă o asemenea afirmaţie nu este decât o simplă pretenţie. Acesta este testul ascultării poruncilor pe care ni le-a dat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de ascultarea faţă de El.

Păzind poruncile Lui, ştim că am ajuns să Îl cunoaştem. În afara acestei ascultări, nu poate exista această cunoaştere, şi, dacă există totuşi pretenţia de cunoaştere a Lui, aceasta nu face decât să arate că adevărul nu este în cel care are această pretenţie. Comparaţi versetele 2:4 şi 1:8. Adevărul nu este în cel care afirmă că nu are păcat, nu mai mult decât este în cel care afirmă că are cunoaşterea lui Dumnezeu şi, care, în ciuda acestui lucru, nu este ascultător de poruncile Lui.

Trebuie să înţelegem bine că există porunci în creştinism, deşi nu sunt de ordin legal; prin aceasta vrem să spunem că nu ne sunt date pentru a ne putea stabili sau menţine poziţia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul lor. Orice expresie precisă a voii lui Dumnezeu are forţa de poruncă şi vom vedea că această epistolă are să ne spună mai multe despre poruncile Lui,  iar ele nu sunt „grele” (5:3). Legea lui Hristos este o lege a libertăţii, prin faptul că luăm parte la viaţa şi la natura Sa.

1. Ioan 2:5 De la ţinerea poruncilor Lui, trecem la păzirea Cuvântului Său, în versetul 5. Este un pas în plus. Cuvântul cuprinde tot ce El ne-a revelat despre gândurile şi voia Sa, bineînţeles inclusiv poruncile Lui, dar mergând dincolo de aceasta. Un om ar putea da fiilor săi multe instrucţiuni precise – poruncile sale. Dar, în afară de aceasta, fiii săi au o cunoaştere intimă a gândurilor lui din cursul convorbirilor lor zilnice şi al raporturilor lor mutuale timp de ani de zile şi, chiar în absenţa unor instrucţiuni precise, ei păzesc cu grijă cuvântul său cu un devotament filial. Aşa ar trebui să fie cu copiii lui Dumnezeu. Când aşa stau lucrurile, „dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat împlinită” sau „făcută desăvârşită” pentru că a produs în ei propriile sale efecte şi propriile ei răspunsuri.

Pe de altă parte, printr-o asemenea ascultare „cunoaştem că suntem în El”. A fi „în El” implică participarea noastră la viaţa şi natura Sa. Există bineînţeles o legătură foarte strânsă între a şti „că-L cunoaştem” (1. Ioan 2:3 ), şi a şti „că suntem în El” (1. Ioan 2:5 ). Cel de-al doilea lucru ne introduce în ceva mai profund. Îngerii Îl cunosc şi ascultă poruncile Lui. Trebuie să Îl cunoaştem ca cei care sunt în El, şi din acel moment vom înţelege cea mai mică indicaţie a gândurilor sau a dorinţelor Sale, şi aceasta ne va îndemna la o ascultare fericită.

1. Ioan 2:6 Fiind în El, trebuie să rămânem în El, ceea ce înseamnă, după cum înţelegem, să rămânem în cunoştinţa şi puterea de a fi în El. Este uşor pentru oricine să ne zică: „Eu rămân în El”; dar, dacă aşa este, trebuie să producem ceea ce dovedeşte realitatea acestei afirmaţii. Un asemenea om „este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El”. Dacă suntem în viaţa Lui şi de asemenea în puterea şi bucuria acestei vieţi, această viaţă trebuie în mod necesar să se exprime în căile şi activităţile noastre, aşa cum a avut loc în El. În comparaţie cu El, harul şi puterea umblării noastre vor fi sărace şi slabe, dar va fi totuşi o umblare de acelaşi fel. Nu va fi nicio diferenţă de natură ci numai de grad.

1. Ioan 2:7-8a Ce înălţime morală extraordinară ar trebui deci să caracterizeze umblarea noastră! Cât de mult suntem sub nivelul acceptat în timpul Vechiului Testament! Când Ioan scria aceste cuvinte, un mare număr a trebuit să se simtă îndemnat să protesteze că nivelul aşteptat era prea înalt şi că introducea ceva cu totul nou. De aceea în versetul 7 îi asigură că nu spunea ceva nou – ca învăţăturile antihriştilor, care erau noi – ci că era mai degrabă o poruncă veche. Aceasta nu se contrazice, deşi este un paradox. Era o poruncă veche pentru că fusese deja pusă în evidenţă de la început în Hristos, ca fiind voia sfântă a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui pentru om: nu era deci nimic în ea care să se asemene cu noţiunile noi ale gnosticilor. Totuşi era o poruncă nouă, pentru că trebuia să fie pusă acum în evidenţă în cei care erau ai lui Hristos, şi în aceasta, era ca nouă pentru ei. Lucrul, zice Ioan, „este adevărat în El şi în voi”. Viaţa care a fost arătată în Hristos şi care era în primul rând exclusiv în El, trebuie să se găsească acum în credincioşii care sunt în El. Atât timp cât cei credincioşi rămân în El, viaţa se va exprima în ei în acelaşi fel şi va produce roade asemănătoare.

1. Ioan 2:8b Aşadar citim: „Lumina cea adevărată deja străluceşte”. Între viaţă şi lumină este cea mai strânsă legătură posibilă. Dacă adevărata viaţă a fost arătată în Hristos, lumina cea adevărată a strălucit deopotrivă în El. Dacă luăm parte la această viaţă adevărată, lumina cea adevărată va străluci şi în noi. „Întunericul se duce”, scrie apostolul, şi nu: „a trecut”. Va trebui să aşteptăm până la lumea viitoare pentru a ne spune că a trecut, totuşi este clar că se duce, pentru că lumina cea adevărată a început să strălucească în Hristos şi în ai Lui. Când Dumnezeu va acţiona în judecată şi viaţa cea falsă şi lumina cea falsă a acestei lumi vor fi alungate, atunci întunericul va fi trecut efectiv. În prezent putem să ne bucurăm în siguranţa că se duce şi că lumina cea adevărată străluceşte. Cu cât mai mult umblăm cum a umblat El, cu atât lumina va străluci efectiv prin noi.

1. Ioan 2:9 Dar, pe de altă parte, dacă lumina va străluci de azi înainte în noi şi prin noi, trebuie să fim noi înşine în lumină. Pretindem că suntem în lumină? Ei bine, există un test simplu prin care se poate şti dacă această declaraţie este autentică. Dacă cineva zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, declaraţia lui este falsă şi el este în întuneric, adică nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu – nu este în lumina lui Dumnezeu revelată în Hristos. Nimeni nu poate fi în lumina lui Dumnezeu, dacă nu are viaţa lui Dumnezeu, care este dragoste. De aceea puţin mai departe în epistolă citim că „Cine nu îl iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1. Ioan 3:14 ). Descoperim deci acum că viaţa, lumina şi dragostea merg toate împreună; şi chiar în natura lucrurilor, funcţionează ca teste una faţă de cealaltă. Potrivit capitolului 3, cel care îşi iubeşte fratele arată viaţa. Aici, accentul este pus pe faptul că rămâne în lumină.

1. Ioan 2:10-11 Ioan adaugă remarca: „în el nu este prilej de poticnire”. Este în contrast cu ce urmează în versetul 11, unde cel care îl urăşte pe fratele său este descris ca fiind în întuneric, umblând în întuneric, şi neştiind unde merge. Nu avem lumină în noi, la fel cum luna nu are lumină decât în lumina soarelui. Astfel cel care îl urăşte pe fratele său, fiind în întuneric, este în întregime întuneric el însuşi, şi devine în consecinţă un prilej de poticnire pentru alţii. Se poticneşte el însuşi şi lucrează ca o piatră de poticnire. Aşa erau antihriştii şi adepţii lor. Cel care iubeşte, ca rod al faptului că are viaţa divină, umblă în lumină şi nu se poticneşte, nici nu este o piatră de poticnire.

A-ţi iubi fratele înseamnă bineînţeles a-i iubi pe toţi cei care, asemenea nouă, sunt născuţi din Dumnezeu; înseamnă a iubi pe fiecare dintre ei. Înseamnă dragoste, divină prin natură, cuprinzându-i pe toţi cei care au intrat în familia divină – dragostea care îi iubeşte pe copiii lui Dumnezeu ca şi copii ai lui Dumnezeu, indiferent de preferinţele sau aversiunile omeneşti.

1. Ioan 2:12-17  

1. Ioan 2:12 În versetul 12 începe un nou paragraf. În versetul 1:4, Ioan indica temele despre care scria. Acum avem baza pe care scria. Toţi cei cărora se adresa erau în harul minunat de a avea păcatele iertate, şi toţi erau în poziţia de copii. Cuvântul tradus prin „copii” [în versiunea franceză] nu este cel folosit pentru „copilaşi”. El îi include pe toţi copiii lui Dumnezeu fără deosebire. Iertarea care este a noastră este partea noastră numai din cauza Numelui Său. Virtutea şi meritul nu Îi revin decât Lui. Aceste cuvinte ne sunt adresate în calitate de oameni iertaţi şi introduşi într-o relaţie formată în mod divin.

1. Ioan 2:13 Pe de altă parte, există deosebiri în familia lui Dumnezeu, şi ele sunt aduse înaintea noastră în versetul 13. Există „părinţi”, „tineri” şi „copilaşi”. Este felul în care Ioan indică diferitele etape ale creşterii spirituale. Trebuie toţi în mod necesar să începem ca nişte copilaşi în viaţa divină. În mod normal ar trebui toţi să creştem ca tineri şi în cele din urmă să devenim părinţi. Fiecare dintre cele trei clase are caractere precise.

Versetul 13 enunţă trăsăturile caracteristice celor cărora le scrie, nu temele pe care le tratează, nici baza pe care scrie. Părinţii sunt caracterizaţi de cunoaşterea Celui care este de la început; adică s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos, acest Cuvânt al vieţii, în care a fost arătată viaţa eternă. Ei Îl cunoşteau cu adevărat pe Cel în care a fost revelat tot ce trebuie cunoscut despre Dumnezeu. Orice altă cunoaştere este neînsemnată dacă o comparăm cu această cunoaştere: părinţii o au.

Tinerii sunt caracterizaţi de faptul că l-au învins pe cel rău. Versetele care urmează în capitol arată mai exact forţa acestei expresii. Ei au biruit cursele subtile ale diavolului lucrând prin învăţăturile antihriştilor, şi au făcut-o pentru că erau edificaţi asupra şi în Cuvântul lui Dumnezeu. La începutul umblării noastre creştine, înainte de a fi avut timpul de a fi fost bine întemeiaţi în învăţăturile Cuvântului, suntem mult mai susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de învăţăturile subtile contrare Cuvântului şi de a fi astfel biruiţi de cel rău.

Aşa cum vom vedea, acesta este pericolul la care sunt expuşi copilaşii. Totuşi, îi caracterizează o trăsătură frumoasă: Îl cunosc pe Tatăl. Copilul uman manifestă repede instinctul care îi permite să-şi recunoască părinţii, şi la fel este pentru copiii lui Dumnezeu. Ei au natura Sa, deci Îl cunosc. Mai au încă multe lucruri de învăţat despre Tatăl, dar Îl cunosc. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim deprinşi să nu rămânem copilaşi. Trebuie să începem aşa, dar să aspirăm la această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu care ne va dezvolta creşterea spirituală şi ne va permite să devenim tineri şi chiar părinţi, la timpul potrivit.

1. Ioan 2:14a După ce a arătat, în versetul 13, trăsăturile caracteristice ale părinţilor, tinerilor şi, respectiv, ale copilaşilor, apostolul începe în versetul 14 mesajul special adresat fiecăruia dintre ei.

Începe cu părinţii şi mesajul său în privinţa lor este dintre cele mai scurte; mai mult, apostolul reia exact aceleaşi cuvinte ca în versetul precedent când descria trăsătura lor caracteristică. Aceasta este remarcabil şi putem într-adevăr să ne întrebăm de ce. Credem că motivul este că, odată ajunşi la cunoaşterea Celui „care este de la început”, ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o plinătate infinită şi eternă, dincolo de care nu mai este nimic. Cel care este „Fiu” şi „Cuvânt”, „Cuvântul vieţii”, arătat printre noi, este Cel care este de la început. În El Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu este nimic care întrece o cunoaştere de o asemenea profunzime infinită.

Părinţii Îl cunosc deci în acest chip profund şi minunat. Dumnezeul care este dragoste a devenit locuinţa sufletelor lor, şi, rămânând în această dragoste, ei rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Nu aveau decât să continue să se adâncească în această cunoaştere binecuvântată. Nu era nevoie să le spună nimic în plus.

1. Ioan 2:14b Tinerii nu atinseseră încă această statură, dar erau pe cale. Caracteristica lor era de a-l fi învins pe cel rău, potrivit versetului 14. Aflăm acum cum a putut avea loc această victorie. Fuseseră făcuţi tari de Cuvântul lui Dumnezeu, care a rămas în ei.

Începem întreaga noastră viaţă creştină ca nişte copilaşi, şi, dacă avem o creştere spirituală sănătoasă, vom înainta către starea de tineri. Ori mai întâitrebuie să vină cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu putem rămâne în cele în care suntem necunoscători. Aceasta ne face să vedem în faţă motivul pentru care atâţia creştini adevăraţi au rămas timp de mulţi ani copilaşi – doar bebeluşi plăpânzi. Nu au făcut niciodată cu adevărat cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Marele adversar al lucrării lui Dumnezeu cunoaşte foarte bine această necesitate, ceea ce lămureşte foarte mult abilitatea planurilor lui în profunzime.

Catolicismul roman a îndepărtat Scripturile din mâinile adepţilor săi pe motiv că, fiind vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este mult deasupra laicilor şi potrivit numai pentru a fi pus în mâinile învăţătorilor bisericii, singurii capabili să îl interpreteze. Modernismul prevalează în lumea protestantă. În forma sa cea mai evoluată, el neagă complet Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este pentru ei decât o colecţie de legende îndoielnice presărată cu reflecţii religioase învechite. În forma sa diluată – care îi amăgeşte deseori pe adevăraţii creştini şi este deci mai dăunătoare în ce ne priveşte – slăbeşte autoritatea Cuvântului, şi îi condamnă astfel pe adepţii săi la un infantilism spiritual perpetuu. Şi acolo unde aceste rele sunt absente, oamenii se mulţumesc prea adesea să extragă ce cunosc din Cuvânt, texte despre care ajung să predice în slujba lor. Ei nu citesc, nici nu observă, nici nu studiază, nici nu meditează la Cuvânt pentru ei înşişi. De aceea creşterea lor nu continuă.

Dar Cuvântul nu trebuie pur şi simplu să fie cunoscut, trebuie să rămână în noi. Trebuie să rămână în gândurile şi în acţiunile noastre; în acest mod ne va controla, guvernându-ne întreaga viaţă. Dacă acest punct este atins de cineva anume dintre noi, atunci putem spune că este tare, pentru că viaţa lui este întemeiată pe stânca invincibilă a Sfintei Scripturi. Totuşi chiar şi astfel, tăria nu este totul, pentru că mai trebuie să fii condus la această cunoaştere a Celui care este de la început, care îi caracterizează pe părinţi.

1. Ioan 2:15-16 Tinerii au de-a face cu un pericol care, dacă prevalează, îi va împiedica să-şi continue înaintarea către această cunoaştere binecuvântată. Acest pericol este lumea şi iubirea de lume: nu lumea pur şi simplu ca un concept abstract, ci lucrurile concrete şi materiale care sunt în lume. Folosim un mare număr dintre aceste lucruri şi cel puţin ocazional, ne fac plăcere, dar nu trebuie să le iubim. Ce iubim ne stăpâneşte şi nu trebuie să fim stăpâniţi de lume, ci de Tatăl. Iubirea lumii şi dragostea Tatălui sunt mutual exclusive. Nu putem fi stăpâniţi de amândouă. Trebuie să fie sau una, sau cealaltă. Care ne stăpâneşte?

Dacă ne stăpâneşte dragostea Tatălui, vom vedea lumea sub adevărata ei lumină. Vom poseda facultatea spirituală care acţionează în maniera razelor X. Vom coborî sub suprafaţa lucrurilor până la scheletul pe care este construit totul. Acest schelet ne este revelat în versetul 16 ca fiind „pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii”; toate acestea nu vin de la Tatăl ci sunt în întregime din lume.

Pofta cărnii este dorinţa de a avea – dorinţa de a poseda pentru sine aceste lucruri care hrănesc şi întreţin carnea. Pofta ochilor este dorinţa de a vedea, fie cu ochii capului sau cu ochii minţii, toate lucrurile care hrănesc şi întreţin ce ne place. Aceasta acoperă setea intelectuală insaţiabilă a omului, precum şi căutarea lui continuă de plăceri spectaculoase. Trufia vieţii este dorinţa de a fi – dorinţa arzătoare de a fi cineva, sau ceva care hrăneşte şi întreţine trufia inimii. Este răul înrădăcinat cel mai adânc dintre cele trei şi adesea este bănuit cel mai puţin.

Tocmai am văzut deci cadrul pe care este construit sistemul lumii; toate elementele sunt în opoziţie totală cu Tatăl şi cu lumea viitoare, când ordinea mondială actuală va fi pusă deoparte. Ni se spune: „lumea trece, şi pofta ei”. Nu este surprinzător să o auzim spunându-se. Ce har că trece, pentru că cea mai rea calamitate nu ar fi ca lumea şi poftele ei să se menţină pentru totdeauna? Lumea va dispărea; Tatăl şi lumea Sa vor rămâne. Am fi într-adevăr nebuni să fim plini de dragoste pentru ce dispare, mai degrabă decât pentru Cel care rămâne.

1. Ioan 2:17 Ce contrast frapant în versetul 17! Ne-am fi aşteptat ca sfârşitul versetului să fie: „dar Tatăl rămâne”, dar aceasta este atât de evident că nu este deloc nevoie de a o zice. „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate”: este un fapt minunat, că lumea este cea care va dispărea. Când credincioşii mor, remarcăm că un anume „a dispărut”. Lumea continuă foarte bine fără ei şi pare perfect stabilă. Apostolul Ioan vede lucrurile din perspectiva divină şi ne ajută să facem la fel. Atunci vedem lumea pe cale de a dispărea, în timp ce cel care face voia lui Dumnezeu, chiar dacă este retras de pe scena pământească, este cel care rămâne pentru eternitate. El slujeşte voiei lui Dumnezeu, şi această voie este fixă şi trainică. Slujitorul acestei voi este de asemenea trainic.

1. Ioan 2:18-27

De la versetul 18 la versetul 27, apostolul se adresează „copilaşilor”. Fără nici o introducere, apostolul se lansează într-un avertisment împotriva învăţătorilor anticreştini care începeau să abunde. „Antihristul” este un personaj sinistru a cărui apariţie în zilele din urmă este prezisă. Nu a venit încă, dar numeroşi oameni de mai mică importanţă, având acelaşi caracter rău în diferite grade, există de mult timp pe pământ. Aceasta ne arată că suntem în vremurile din urmă, adică epoca precedând imediat timpul când răul va culmina şi va suferi judecata finală.

1. Ioan 2:18-19 Ori antihriştii apăruţi în vremea când scria Ioan, avuseseră un timp locul lor printre credincioşi, cum o arată versetul 19. Dar de atunci rupseseră legătura şi ieşiseră din mijlocul lor. Făcând aceasta, făcuseră public faptul că nu făcuseră niciodată cu adevărat parte din familia lui Dumnezeu – nu făceau parte „dintre noi”. Caracterul credinciosului adevărat este de a păstra tare credinţa. Ei o părăsiseră şi ieşiseră din tovărăşia creştinilor, revelând prin aceea că nu aveau legătură vitală cu copiii lui Dumnezeu. Adevăratul copil al lui Dumnezeu are ungerea de la Cel Sfânt şi este tocmai ceea ce antihriştii nu au avut niciodată.

1. Ioan 2:20-21 Ungerea” din versetul 20 este aceeaşi ca cea din versetul 27, şi în cele două rânduri se face o referinţă la Duhul Sfânt. Rămânând în copiii lui Dumnezeu, El devine Sursa de unde provine priceperea lor spirituală. Ori cel mai tânăr copil al familiei divine a primit această ungere şi se poate spune deci că ştie toate. Termenul „a şti” semnifică aici o cunoaştere interioară şi conştientă. Dacă ar fi vorba de o problemă a conştiinţei dobândite, există zece mii de detalii ignorate în prezent de copil, dar ungerea îi dă această capacitate interioară care pune toate la îndemâna sa. Ştie toate în mod potenţial, dar  nu încă în mod detaliat.

Se poate deci spune clar că acest copil ştie adevărul, şi că posedă capacitatea de a face diferenţa între adevăr şi ce este minciună. Pentru moment, se poate că nu cunoaşte decât Evanghelia cea mai elementară; totuşi în Evanghelie are adevărul nediluat – adevărul fundamental de unde izvorăsc toate adevărurile următoare – şi toate minciunile diavolului pot fi detectate dacă sunt puse în contrast cu fondul strălucitor al Evangheliei.

1. Ioan 2:22-23 Orice minciună a diavolului vizează într-un anumit fel adevărul cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Nu este un trăgător doar de nivel mediu, şi chiar când pare că trage la marginea exterioară a unei ţinte, calculează o acţiune de săritură înapoi care îl va face să atingă în cele din urmă chiar centrul ţintei. În zilele apostolului, el viza în mod deschis că Isus era Hristosul: ei negau pe Tatăl şi pe Fiul. În epoca noastră, unii sunt încă în acest stadiu, dar alţii, mult mai numeroşi, fac altceva; ei introduc învăţături de un gen foarte subtil, nu prea dăunătoare în aparenţă, dar conduc în cele din urmă exact la aceleaşi tăgăduiri, ceea ce face ca centrul ţintei să fie atins.

Când va apare Antihristul, el va fi negarea totală şi desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. El „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor” (Daniel 11:36 ), şi această precizare este dezvoltată în 2. Tesaloniceni 2:4 . Numeroşii antihrişti care îl vor fi precedat urmează toţi căi asemănătoare. Tăgăduirile lor sunt mai ales asupra Fiului care a fost arătat pe pământ şi merg până la a declara că nu au nimic de zis pentru sau contra Tatălui. O asemenea delcaraţie este zadarnică. A-L nega pe Fiul, înseamnă a-L nega pe Tatăl. Deşi fiind Persoane distincte, sunt una în Dumnezeu, şi cel care are ungerea (Duhul Sfânt), care este de asemenea unul cu Ei în Dumnezeire, ştie foarte bine aceasta şi nu riscă să fie înşelat asupra acestui punct.

Toată direcţia Vechiului Testament arată că Isus este Hristosul, cum vedem în Fapte 17:2-3 . Adevărul cu privire la Tatăl şi la Fiul este revelat în Noul Testament. Nu că relaţia Tatălui şi a Fiului a început doar atunci, dar această relaţie care exista din eternitate în Dumnezeu a fost atunci revelată pentru prima dată deplin. Comuniunea în care suntem introduşi este cu Tatăl şi cu Fiul, cum spune începutul epistolei; de aceea tăgăduirea acestui adevăr este distrugătoare pentru comuniunea noastră.

Trebuie remarcat că eroarea prinde cel mai adesea forma negării unui adevăr. Negările sunt periculoase: nu ar trebui să fie enunţate decât cu cea mai mare grijă, şi ar trebui să se bazeze pe o cunoaştere extinsă. De obicei, trebuie o cunoaştere mai mare pentru a nega decât pentru a afirma ceva. De exemplu, pot afirma că un anumit lucru este în Biblie; pentru a dovedi, ajunge să cunosc un singur verset din Biblie, cel care arată aceasta. Dar dacă neg că este în Biblie, am nevoie să cunosc Biblia de la început până la sfârşit, înainte de a fi sigur că nu voi fi contrazis în mod valabil.

1. Ioan 2:24 De la început, Isus a fost arătat ca Hristosul, şi ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl. Chiar copilaşii ajunseseră la această cunoaştere, care trebuia să rămână în ei ca şi în noi acum. Isus este Hristosul, adică Unsul: am primit ungerea pentru ca adevărul să poată rămâne în noi, deci, prin urmare, vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.

Apostolul Pavel ne învaţă că suntem în Hristos, ca rod al lucrării de har a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne învaţă cu privire la descoperirea Tatălui şi a Fiului şi comuniunea stabilită în raport cu această relaţie în care orice copil al lui Dumnezeu, chiar şi cel mai tânăr este introdus, astfel încât putem rămâne „în Fiul şi în Tatăl”. Fiul vine mai întâi pentru că nu putem rămâne în Tatăl decât dacă rămânem în Fiul. A rămâne înseamnă a rămâne în cunoaşterea conştientă şi bucuria conştientă a Fiului şi Tatălui, făcute posibile pentru noi prin faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi am primit ungerea.

1. Ioan 2:25 A rămâne în Fiul şi în Tatăl, este viaţa eternă. Promisiunea vieţii eterne exista chiar „înainte de timpurile veacurilor” conform Tit 1:2 . Domnul Isus zicea despre viaţa eternă: „este… să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3 ). Versetul 25 din capitolul nostru merge un pas mai departe. Cel care rămâne în Fiul şi în Tatăl rămâne în viaţa care este eternă. Viaţa eternă fusese arătată şi văzută, dar numai apostolii avuseseră acest privilegiu. Acum putem avea această viaţă şi să rămânem în ea, şi este pentru noi toţi, pentru că acestea au fost scrise copilaşilor din familia lui Dumnezeu.

1. Ioan 2:26-27 Apostolul a spus toate acestea pentru a-i întări pe copilaşi împotriva celor care învăţau amăgiri. În versetul 27, revine din nou la ungere, pentru că prin Duhul care le-a fost dat, toate aceste lucruri sunt la dispoziţia lor. Ce încurajare de a şti că ungerea rămâne în noi! Nu există nici schimbare, nici eşec aici. Şi ungerea nu numai că rămâne în noi, ci ne învaţă toate lucrurile. Instrucţia poate proveni din exterior, dar prin Duhul Sfânt avem capacitatea de a o înţelege. Nu avem nevoie să ne înveţe un om. Această remarcă nu are ca scop să discretizeze pe învăţătorii pe care Domnul se poate să-i fi făcut să apară şi se poate să-i fi dotat ca să facă lucrarea Lui, altminteri ar putea sluji chiar la discreditarea acestei epistole pe care suntem pe cale să o citim. Ea are ca scop să ne facă să realizăm că nici chiar învăţătorii dotaţi nu sunt indispensabili, în timp ce ungerea este indispensabilă.

Ungerea – chiar Acela care unge – este adevărul. Se repetă aceasta în cuvinte uşor diferite în capitolele 5 şi 6. Hristos este adevărul ca o Ţintă înaintea noastră. Duhul este adevărul, aducându-L în inimile noastre prin învăţătura divină. Acestor copilaşi, Ioan le spune „după cum v-a învăţat ea” pentru că aveau deja ungerea.

Datorită lui Dumnezeu avem şi ungerea. De aceea aceste cuvinte: „rămâneţi în El” sunt şi pentru noi. Putem să nu fim decât copilaşi, cu puţină cunoaştere, dar nimic să nu ne abată de la această viaţă şi de la comuniunea în care suntem! Totul este centrat asupra Lui. Să rămânem în El.

1. Ioan 2:28 Paragraful adresat special „copilaşilor” începea cu versetul 18 pentru a se termina cu versetul 27. În versetul 28, se găseşte expresia „copii” [în versiunea franceză] dar în sens general: este acelaşi cuvânt ca şi în versetele 1 şi 12 (capitolul 2), şi o vom regăsi în capitolul 3 versetele 7, 10, 18.

În versetul 28, apostolul reîncepe să se adreseze întregii familii a lui Dumnezeu, tuturor celor care sunt copiii Săi, independent de creşterea lor spirituală sau de starea lor spirituală. Tocmai îi asigurase pe copilaşi că aveau ungerea şi că, prin urmare, puteau rămâne în El. Se întoarce acum către toată familia lui Dumnezeu şi îi îndeamnă să rămână în El. Ce este bun pentru copilaşi este bun pentru toţi şi singurul mijloc de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a aduce rod, este rămânerea în El. Când ne depărtăm de El şi afecţiunile şi interesele inimilor noastre sunt centrate pe lucrurile lumii, atunci suntem slabi şi lipsiţi de rod. Apostolul ţine seama de arătarea lui Hristos când vom fi toţi arătaţi în adevăratul nostru caracter şi doreşte să avem toţi îndrăzneală în acea zi şi să nu ne fie ruşine.

El va fi arătat şi noi de asemenea vom fi arătaţi la venirea Sa; este evident posibil ca un credincios să fie dat de ruşine în acest ceas solemn. Este foarte probabil ca, prin aceste cuvinte, apostolul să arate propria lui responsabilitate faţă de ei şi doreşte ca ei să îi facă cinste – dacă se poate spune aşa – în acea zi. Dar aceste cuvinte arată cu siguranţă şi că fiecare dintre noi poate fi dat de ruşine în ceea ce ne priveşte. Fiecare dintre noi să rămână cu adevărat în El, pentru ca acum să aducem roadă şi pentru ca atunci să avem îndrăzneală; şi astfel să nu ne fie ruşine nici pentru noi, nici pentru cei care au lucrat în favoarea noastră, că sunt evanghelişti sau păstori.

 

Capitolul 3

 F. B. Hole

Versetul 28 din capitolul 2 formează un scurt paragraf autonom şi ar fi fost mai bine să se termine cu el capitolul 2. Versetul 29 începe un alt paragraf care se întinde până la versetul 3 din capitolul 3.1. Ioan 2:29 3:1 . Ne-am putea într-adevăr întreba acum: dar cine sunt copiii lui Dumnezeu? Şi cum să-i deosebim cu exactitate de cei care nu sunt?

Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.

Practicarea dreptăţii este o problemă foarte importantă, care depăşeşte cu mult faptul de a plăti o sută de cenţi în schimbul unui euro. Trebuie să începem cu Dumnezeu şi să-I dăm ce I se datorează. Nu se poate spune despre un neconvertit că practică dreptatea, pentru că nu a început niciodată cu primul pas al dreptăţii. Nu practică ce este drept cu privire la Dumnezeu.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Este drept. Fără niciun risc putem considera  pe cineva care practică dreptatea, că este născut din Dumnezeu, aparţine familiei divine. Dar atunci ce dragoste minunată există acolo! Şi ne este dată de Tatăl Însuşi!

Cuvântul pe care Ioan îl foloseşte aici este „copii”, mai degrabă decât „fii”. Este un termen mai intim. Se vorbeşte de îngeri în Scriptură, ca fiind „fii ai lui Dumnezeu”. Toate lucrurile sunt ale Lui ca fiind create de El, dar pentru a fi copiii Lui trebuie să fim născuţi din El. Este ceva mai profund şi în acelaşi timp mai intim, şi ne putem într-adevăr minuna de felul în care lucrează dragostea lui Dumnezeu, acordându-ne un asemenea har. Am fost introduşi în această nouă relaţie prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, împlinită în noi de puterea Duhului Sfânt. Ar fi putut să-I placă, mântuindu-ne în acelaşi timp, să ne introducă într-o relaţie cu El mult inferioară acesteia. Dar nu, aceasta a fost maniera de a lucra a dragostei Lui.

Dar există ceva mai mult; la fel cum acest act de a ne naşte ne-a legat de El în această relaţie nouă, tot astfel acest act ne-a despărţit de lume, şi aceasta într-un mod cu totul fundamental. Când Hristos era aici jos, lumea nu L-a cunoscut nici nu L-a înţeles, nici pe El, nici pe Tatăl Său: pentru că Îi era total opusă, atât ca origine, cât şi în ce priveşte caracterul. Le spune: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta”. Şi mai mult, când pretindeau că Îl au pe Dumnezeu ca Tată, El spune: „Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi” (Ioan 8 23 ,42). Problema era că nu aveau natura care i-ar fi făcut capabili să-L cunoască sau să-L înţeleagă pe Hristos. Dar noi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem natura care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte; dar acesta este tocmai motivul pentru care nici pe noi nu ne cunoaşte lumea, nici nu ne înţelege. Este inerent naturii lucrurilor.

1. Ioan 3:2 . Locul de copii ne aparţine ACUM. Dragostea Tatălui care aparţine acestei relaţii, este a noastră ACUM. Dar mai este ceva ce aşteptăm. Ce vom fi nu s-a arătat încă; dar va fi arătat când va veni. Când va fi arătat în glorie, vom fi nu numai cu El, ci şi ca El, pentru că Îl vom vedea cum este. În acea zi, lumea Îl va vedea, îmbrăcat în măreţia şi puterea Sa. Îl vor vedea în gloriile Lui oficiale. Noi Îl vom vedea în gloriile Lui personale mai intime. Vedem pe regii acestei lumi în îmbrăcămintea lor de gală pentru ceremoniile oficiale, dar membrii familiilor regale îi văd în particular aşa cum sunt.

Noi trebuie să fim ca El pentru a-L vedea cum este. Numai ca purtători ai imaginii Celui Ceresc, vom putea umbla în faţa Lui şi-L vom putea contempla în mod intim. Vom fi efectiv CA EL. Nu există nimic special de privit la copiii lui Dumnezeu astăzi. Sunt adesea oameni săraci şi dispreţuiţi. Toamna putem vedea numeroase omide neinteresante târându-se pe urzici. Ce vor deveni nu s-a arătat încă. Aşteptaţi vara viitoare când vor ieşi sub forma unor fluturi splendizi! În acelaşi fel ne vom arăta asemenea Lui în ziua arătării Lui. Vom fi văzuţi atunci în starea care se potriveşte copiilor lui Dumnezeu.

1. Ioan 3:3 . Astfel este speranţa noastră în Hristos. Când o privim cu luare aminte, trebuie cu siguranţă să fim conştienţi de puterea ei de a ridica şi de a curăţa. Dacă acesta este destinul nostru înalt şi sfânt, nu ne putem mulţumi să acceptăm murdăriile acestei lumi, care sunt înlăuntrul sau în afara noastră. Trebuie să ne curăţim avănd o asemenea speranţă în faţa ochilor. Am putea fi mulţumiţi cu murdăria dacă aceste lucruri nu ar fi pentru noi decât simple noţiuni şi teorii, dar este imposibil dacă este o speranţă reală. Cu o speranţă arzătoare în inimile noastre, trebuie să ne curăţim şi acest proces va continua atât timp cât vom fi aici jos, pentru că măsura curăţiei este: „după cum El este curat”. Putem face o aplicaţie la Marcu 9:3 care vorbeşte de hainele Lui care „au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi”. Nici un apretor de pe pământ nu poate înălbi până la acest nivel, nu vom atinge aceasta decât când vom fi asemenea Lui în glorie.

1. Ioan 3:4-9

1. Ioan 3:4 . Trecând de la versetul 3 din capitolul nostru la versetul 4, suntem conştienţi de o schimbare foarte abruptă. Tocmai ni s-a spus cum îi putem deosebi pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică cei care practică dreptatea. Vom vedea acum contrastul complet care există între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Sunt două seminţe distincte pe pământ din punct de vedere moral şi spiritual, şi diametral opuse una faţă de cealaltă. Nu le putem nici confunda, nici amesteca, deşi un individ poate trece de la una la cealaltă printr-o lucrare a lui Dumnezeu, fiind născut din El.

Dar mai întâi, adevărata natură a păcatului trebuie să fie expusă. Anumite versiuni traduc cuvântul „nelegiuire” prin „călcare de lege”. Acesta nu este sensul cuvântului, nici al textului, ci „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire” [nelegiuire însemnând aici şi în continuare, „o umblare fără lege, fără frâu”]. Dacă păcatul este călcarea legii, atunci nu ar fi existat păcatul comis de la Adam până la Moise, cum spune Romani 5:13-14 . Dar păcatul este ceva mai profund decât aceasta, pentru că nelegiuirea este negarea şi refuzul oricărei legi, şi nu numai violarea unei legi odată promulgată. Dacă planetele care se rotesc în jurul soarelui s-ar apuca deodată să respingă orice lege, sistemul solar ar fi distrus. Nelegiuirea [sau: „umblarea fără lege, fără frâu”] la creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este la fel de mortală şi distrugătoare a ordinii Sale morale şi a guvernării Sale.

1. Ioan 3:5 . Astfel deci păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu, care nu-l poate lăsa să continue pentru totdeauna. De aceea Hristos (Cel la care păcatul era complet absent) a fost arătat pentru a-l înlătura. Versetul 5 merge numai până la punctul în care El a fost arătat pentru a înlătura păcatele noastre, păcatele copiilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre nu sunt decât o parte din toate păcatele, dar sunt partea despre care este vorba aici; pentru că aici se pune accentul pe faptul că aceşti copii ai lui Dumnezeu au fost scoşi din nelegiuirea care îi caracteriza altădată, şi au fost introduşi în ascultare.

1. Ioan 3:6 . Cel în care nu este păcat a fost arătat, şi rezultatul este că a înlăturat păcatele noastre ca să rămânem în El şi să nu mai păcătuim. Versetul 6 prezintă contrastul dintr-un punct de vedere abstract şi trebuie să fie citit în legătură cu versetul 4, astfel încât forţa cuvântului „a păcătui” este „a practica nelegiuirea”. Copiii lui Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că rămân în Cel care a fost arătat ca să înlăture nelegiuirile noastre; de atunci, sub conducerea Sa, ei nu practică nelegiuirea. Dimpotrivă, cel care practică nelegiuirea nici nu a văzut, nici nu a cunoscut această Persoană binecuvântată.

1. Ioan 3:7. Dreptatea din versetul 7 contrastează cu nelegiuirea din versetul 6. Să nu ne înşelăm asupra acestui punct, deoarece pomul se cunoaşte după rodul lui. Putem raţiona bineînţeles plecând de la pom la rod, şi să spunem că cel care este drept practică dreptatea. Totuşi aici, raţionăm de la rod urcând la pom, fiindcă Ioan declară că cel care practică dreptatea este drept, după dreptatea Celui care i-a dat naştere. Este ceea ce apare dacă legăm versetele 3:7 şi 2:29.

1. Ioan 3:8 . Pe de altă parte, cel care practică nelegiuirea nu este deloc de la Dumnezeu. Este de la diavolul pentru că arată exact acelaşi caracter ca al celui de la care provine. Diavolul păcătuieşte de la început. El s-a dat nelegiuirii de la început, şi Fiul lui Dumnezeu a fost arătat pentru a nimici lucrările lui. Ce a făcut diavolul, conducându-i pe oameni la nelegiuire, Fiul lui Dumnezeu a venit să desfacă.

1. Ioan 3:9 . Versetul 9 pune accentul pe ceea ce tocmai a fost spus în versetele 6 şi 7, formulând aceasta în modul cel mai solemn. Nimeni care este născut din Dumnezeu nu practică nelegiuirea, şi aceasta pentru un motiv fundamental. Sămânţa divină rămâne în el, şi din cauza faptului că este născut din Dumnezeu, nu poate păcătui. Acestea sunt enunţuri dogmatice de o mare forţă. Nu este îngăduit de a se aduce nici o restricţie susceptibilă de a le modifica forţa pozitivă. De aceea ele au prezentat o mare dificultate pentru multe persoane.

Două lucruri ajută la lămurirea acestor dificultăţi. Primul este de a înţelege pur şi simplu forţa declaraţiilor abstracte. Spunând „abstracte”, eliminăm într-adins din minţile şi cuvintele noastre orice idee de restricţie – aceasta pentru a putea face să reiasă mai clar natura esenţială a lucrului despre care vorbim. Să luăm o ilustraţie foarte simplă: spunem pluta pluteşte; alcoolul intoxică, focul arde. Enunţăm prin aceasta caracterul esenţial sau natura acestor lucruri, fără să ne pronunţăm asupra a ceea ce pare să le contrazică în practică. Bătrâna doamnă dintr-o colibă îndepărtată, de exemplu, ar putea spune că într-o asemenea zi rece şi cu vânt, ar fi vrut ca focul ei să ardă efectiv. Ştim că această anomalie nefericită care se întâmplă din timp în timp, nu schimbă adevărul afirmaţiei abstracte: focul arde.

Al doilea lucru este că citim acest pasaj în lumina versetului 4 care este ca o prefaţă a sa. Nu se menţionează păcatul de la 2:12 până la 3:4. Dar din versetul 4 până la versetul 9 cuvântul „păcat” apare cam de zece ori sub diverse forme; şi aici ne este dat sensul exact ataşat acestui cuvânt. Cuvântul este definit pentru noi, de aceea o eroare în traducerea lui [cum ar fi o „călcare a legii” după versiunea autorizată (engleză) King James] este în mod particular nefericită. Peste tot este vorba de practicarea dreptăţii care se exprimă în ascultare, în contrast cu practicarea nelegiuirii care se exprimă în neascultare.

În versetul 9, cel care este născut din Dumnezeu este văzut în caracterul său abstract. Dacă îl privim în afara caracterului său abstract, găsim în el păcat şi păcate, care, atunci când există, trebuie să fie mărturisite şi iertate, conform cu ceea ce a fost spus înainte în epistolă (1:8 – 2:1). Văzut din punct de vedere abstract, el nu practică nelegiuirea şi într-adevăr nu poate fi nelegiuit, pur şi simplu pentru că este născut din Dumnezeu.

Ce enunţare minunată, desăvârşit de minunată! Aşa este natura noastră ca născuţi din Dumnezeu. În timpul de faţă acest fapt este deseori întunecat din cauza cărnii care este încă în noi şi pentru că îi lăsăm loc. Dar când vom fi cu El şi ca El şi Îl vom vedea cum este, carnea va fi fost eliminată pentru totdeauna. Atunci nu vor mai fi restricţii. Faptul va fi absolut şi nu numai abstract. Când vom fi glorificaţi cu Hristos, nu numai că nu vom mai păcătui, ci nu vom mai putea deloc păcătui. Nu vom putea păcătui după cum nici El nu poate păcătui.

Dacă cineva doreşte mai mult ajutor pentru a înţelege acest subiect, îl poate avea privind contrastul dintre pasajul nostru şi Romani 8:7-8 . Carnea este văzută acolo în natura ei abstractă, şi este exact controlul a ce avem aici. Carnea este esenţialmente nelegiuită [fără lege, fără frâu] şi complet opusă lui Dumnezeu şi naturii Lui.

1. Ioan 3:10-17

1. Ioan 3:10 . Versetul 10 prezintă un alt fapt caracteristic adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Nu numai că practică dreptatea, ci sunt şi marcaţi de dragoste. Alte pasaje din Scriptură ne arată că dragostea trebuie să caracterizeze contactele noastre cu lumea. Aici ni se spune să dăm dovadă de dragoste faţă de fraţii noştri, adică faţă de toţi cei care, ca noi, sunt născuţi din Dumnezeu. Cei care îşi au originea în Dumnezeu şi cei care îşi au originea în diavolul sunt deci net diferenţiaţi de aceste două lucruri: unul are dreptatea şi dragostea, celălalt nu are nici una, nici alta.

Dragostea şi dreptatea sunt strâns legate, dar distincte. Dragostea este în întregime o problemă de natură: „Dumnezeu este dragoste”, citim, în timp ce nu citim că Dumnezeu este dreptate. Dragostea este ce este El în El Însuşi. Dreptatea exprimă relaţia Sa cu toţi cei care sunt exteriori Lui. Suntem născuţi din Dumnezeu: în consecinţă, pe de o parte arătăm natura Lui, şi pe de altă parte acţionăm cum acţionează El.

1. Ioan 3:11 La copii lui Dumnezeu, dragostea trebuie în mod necesar să se reverse către toţi cei care sunt ai Săi. Este dragostea familiei divine. Învăţătura de a ne iubi unul pe celălalt nu era nouă, pentru că fusese dată de la început. De la început am fost îndemnaţi la dragoste. Vedeţi în ce măsură insistă Dumnezeu asupra acestui subiect în Ioan 12:34-35 .

1. Ioan 3:12 Cu totul asemănător, ura care caracterizează lumea şi cei care îşi găsesc originea în diavolul şi minciuna lui, datează din timpuri foarte vechi. Ea urcă de asemenea la început, la începutul activităţilor diavolului printre oameni. De îndată ce un om a fost născut în păcat, şi a avut în mod moral această sămânţă a diavolului, imediat această caracteristică s-a găsit în acel om. Cain a fost acel om, şi ura inerentă seminţei diavolului a fost scoasă la lumină în toată forţa ei. Şi-a ucis fratele. Nu era dragoste, ci ură. Şi de ce? Pentru că nu era dreptate, ci nelegiuire.

Descrierea face astfel o ilustraţie completă. Cain, sămânţa diavolului, era un om nelegiuit care, din această cauză, şi-a urât şi şi-a ucis fratele. Ca oameni născuţi din Dumnezeu, avem dragoste ca propria noastră natură, şi suntem lăsaţi aici jos pentru a practica şi dreptatea. Iubind pe fratele nostru şi practicând dreptatea, arătăm clar că suntem copii ai lui Dumnezeu.

De ar putea acest fapt să fie arătat întotdeauna mai clar în fiecare dintre noi!

Orice lucru creat se reproduce după felul său. Acest fapt este declarat de zece ori în Genesa 1. În capitolul nostru vedem aceeaşi lege valabilă şi în domeniul spiritual. Cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt caracterizaţi de dragoste şi dreptate, cei care sunt „copiii diavolului” sunt caracterizaţi de ură şi nelegiuire, pentru că aceasta este după felul lor. Cele două seminţe sunt clar arătate în aceasta, şi ele sunt total opuse una faţă de alta.

1. Ioan 3:13 Nu este deloc de mirare dacă un credincios este confruntat cu ura acestei lumi. „Lumea” aici nu este lumea ca sistem – aceea nu poate urî – ci sunt oamenii stăpâniţi de lumea ca sistem. Copilul lui Dumnezeu nu îi urăşte. Cum ar putea, când a iubi este adevărata lui natură? Lumea îl urăşte pentru acelaşi motiv pentru care cel care face răul urăşte lumina, pentru acelaşi motiv pentru care Cain îl ura pe Abel. Trebuie să mărturisim ca un fapt într-adevăr trist că foarte des ne mirăm că suntem urâţi, în timp ce aceasta este ridicol din partea noastră. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm la această ură, după natura lucrurilor.

1. Ioan 3:14 Creştinul nu urăşte, iubeşte. Dar în versetul 14 nu se spune, sub formă de contrast, că iubim lumea. Dacă s-ar fi spus, am fi fost în pericol să intrăm în conflict cu versetul 2:15. Este adevărat că trebuie să fim caracterizaţi de dragoste pentru oameni în general, cum arată Romani 13:8-10 , dar ce se spune aici este că îi iubim pe fraţi, adică pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dragostea este chiar viaţa familiei lui Dumnezeu.

Cum trecem de la moarte la viaţă? Ne este dat un răspuns la această întrebare în Ioan 5:24 . Auzind cuvântul lui Hristos şi crezând în Cel care L-a trimis. În pasajul care este înaintea noastră, răspunsul este evident: fiind născuţi din Dumnezeu – contextul face să îl vedem. Asociind cele două pasaje, obţinem pe de o parte ceea ce am putea numi partea noastră în această privinţă, şi pe de altă parte, partea lui Dumnezeu. A hotărî precis cum se combină cele două părţi, divinul şi omenescul, ne depăşeşte. Modul exact prin care divinul şi omenescul sunt reunite ne depăşeşte întotdeauna prin forţa împrejurărilor, fie că este în Hristos Însuşi, sau în Sfânta Scriptură sau oriunde altundeva.
Dar rămâne faptul că am trecut din moarte la viaţă, şi dovada este că îi iubim pe fraţi, pentru că dragostea este practic chiar viaţa familiei, cum este cea a Tatălui Însuşi. Ceea ce spune aici apostolul Ioan sprijină declaraţiile  despre dragoste ale apostolului Pavel la începutul capitolului 1. Corinteni 13 . El ne spune că dacă cineva dintre noi nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, în ciuda aparenţelor. Pavel ne spune că, în ciuda a tot ce părem să avem, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic – nu contăm pur şi simplu deloc în socotelile lui Dumnezeu.

1. Ioan 3:15 Versetul 15 stabileşte cazul şi mai tare. Nu putem fi neutri în acest domeniu. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru, îl urâm; şi cel care urăşte, este în mod potenţial un ucigaş. Cain a fost efectiv unul, dar în Matei 5:21-22 , Domnul Isus pune accentul nu pe faptă, ci pe mânia şi ura care împing la faptă; este ceea ce face şi pasajul nostru. Cel care este stăpânit de un duh de ură, este stăpânit de duhul crimei, şi o asemenea persoană nu poate avea viaţa eternă. Cum am văzut, viaţa eternă este a noastră ca locuind „în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24 ). Rămânând în El, viaţa eternă rămâne în noi, şi natura esenţială a acestei vieţi este dragostea.

1. Ioan 3:16a Dar deşi dragostea este simpla respiraţie a vieţii pe care o avem, nici unul dintre noi nu o are ca şi cum am fi fiecare o mică fântână autonomă. Manifestarea subiectivă a dragostei în noi nu poate fi niciodată detaşată de arătarea sa obiectivă în Dumnezeu. De aceea avem întotdeauna nevoie să privim în afara noastră, dacă vrem cu adevărat să percepem dragostea cum este cu adevărat ea însăşi. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi”. Era manifestarea supremă a dragostei adevărate.

Dacă dorim să simţim dragostea într-o manieră adecvată, trebuie să medităm foarte adânc la toată virtutea şi excelenţa şi gloria cuprinse în acest cuvânt: „EL”, şi apoi să contemplăm păcatul, nefericirea şi mizeria care ne caracterizau pe „noi”. Este foarte important să o facem, pentru că este singurul mijloc de a putea face faţă obligaţiei care este în grija noastră. El a arătat dragoste dându-şi viaţa pentru noi. Ca roade ale acestei lucrări, trăim în viaţa Lui care este o viaţă de dragoste. Aceasta împlineşte un cerc de toată frumuseţea: El ne-a iubit; Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui; iubim.

1. Ioan 3:16b Să trecem acum la obligaţia: „noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1. Ioan 3:16 ). Dragostea ar trebui să ne ducă până acolo. Priscila şi Acuila merseseră până acolo pentru Pavel, pentru că, pentru viaţa lui, „şi-au pus capul” (Romani 16:4 ). Ar fi făcut-o pentru un credincios foarte umil şi cu totul oarecare, ne întrebăm? Cu siguranţă, pentru că sunt puşi în fruntea lungii liste de creştini demni de a fi salutaţi în Romani 16 . În orice caz, până acolo merge dragostea de natură divină.

Dacă dragostea merge până acolo, va merge până la orice punct dincoace. Sunt multe feluri în care copilul lui Dumnezeu îşi poate pune viaţa la dispoziţia fraţilor fără ca aceasta să implice moartea, sau chiar fără să considere deloc aceasta. Casa lui Ştefana, de exemplu (despre care este vorba în 1. Corinteni 16:15 ) se dedicase slujirii sfinţilor. Dacă nu-şi dădeau viaţa pentru fraţi, cel puţin şi-o consacrau slujirii lor. Îi slujeau lui Hristos în mădularele Lui, şi foloseau dragostea în mod foarte practic.

1. Ioan 3:17 Dragostea lui Dumnezeu rămâne în ei, şi trebuie să rămână în noi după cum arată versetul 17. Dacă aşa stau lucrurile, ea trebuie neapărat să se reverse peste copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce I-am putea oferi. Vitele pe mii de dealuri sunt ale Lui (Psalmul 50:10 ), dacă ar avea nevoie. Copiii lui Dumnezeu sunt cei care au întristări şi nevoi în această lume. Maniera practică de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu, este de a îngriji de copiii Săi dacă îi vedem în nevoie. Dacă avem averea lumii şi refuzăm compasiunea faţă de fratele nostru în nevoie pentru a profita singuri de bunurile noastre, este foarte sigur că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în noi.

Ajunşi în acest punct, se subliniază acest cuvânt caracteristic al acestei epistole: a rămâne. Este important a-l nota pentru a urma mai bine continuitatea gândirii apostolului. Pentru că tratează despre ce este fundamental şi esenţial în viaţa divină şi în natura divină, este inevitabil să vorbească despre lucruri care rămân.

1. Ioan 3:18-24

1. Ioan 3:18-19 Versetul 18 nu este adresat copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu independent de nivelul lor spiritual. Să ne amintim întotdeauna că dragostea nu este un simplu sentiment, nici o problemă de cuvinte rostite cu buzele. Este o problemă de acţiune şi realitate. Dragostea pe care am văzut-o în versetul 16 nu există doar în cuvinte, ci se manifestă într-un act de virtute supremă. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în El, şi El Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, ne vom exprima dragostea faţă de fratele nostru în acţiune şi în faptă, mai degrabă decât numai în cuvinte.

Dacă iubim astfel ÎN adevăr, va fi arătat că suntem DIN adevăr, şi de aceea adevărul se exprimă în acţiunile noastre; şi nu numai ceilalţi vor fi încredinţaţi că suntem din adevăr, ci vom câştiga asigurarea pentru propriile noastre inimi şi înaintea lui Dumnezeu. Un om poate cumpăra un măr de un anumit tip, şi pentru a fi asigurat, primeşte un certificat semnat de horticultorul care a cultivat pomul. Este bine, dar o eroare este totuşi posibilă. Dacă, la vremea roadelor, omul adună din acest pom mere de acelaşi tip, atunci are cea mai mare asigurare posibilă. Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu aduc rod în viaţa şi faptele noastre, inimile noastre pot într-adevăr să fie asigurate.

1. Ioan 3:20 . „Vai! Nu sunt deloc desăvârşit; acest rod de dorit a lipsit deseori în mine” – aşa s-ar exprima mulţi dintre noi. Şi apostolul anticipează aceasta tocmai în versetul următor. Ţinând seama de aceasta, inimile noastre ne condamnă. Cât de solemn este atunci faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1. Ioan 3:20 ). Este solemn şi totuşi foarte binecuvântat; pentru că vedeţi cum acest mare fapt a lucrat în inima lui Simon Petru, conform relatării din Ioan 21:17 .

Petru, care se lăudase cu atâta convingere de dragostea lui pentru Domnul, a eşuat în mod lamentabil, fără să o arate în faptele lui. În loc de aceasta, L-a tăgăduit de trei ori cu jurământ şi blesteme. Domnul îl întreabă acum în trei rânduri asupra acestei chestiuni, sondându-i astfel conştiinţa. În loc de a avea asigurarea, inima lui Petru îl condamnă, deşi ştia în adâncul inimii lui că Îl iubea cu adevărat pe Domnul. Dacă Petru avea o anume conştiinţă a greşelii sale, Domnul care ştia toate îi vedea profunzimea şi mai bine decât Petru. Dar cu toate acestea, tocmai pentru că vedea totul, ştia că, în ciuda tăgăduirii lui, exista la el o dragoste autentică. Petru spune deci: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc” (Ioan 21:17 ). Era fericit să se sprijine pe faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate.” De-ar putea fi aceasta partea noastră, într-o situaţie asemănătoare.

1. Ioan 3:21 Pe de altă parte apar împrejurări când, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă; împrejurări în care viaţa şi dragostea şi adevărul lui Dumnezeu au putere în sufletele noastre şi s-au exprimat în practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa. Putem să-I facem cereri cu asigurarea că răspunde şi că vom primi la vremea Sa ceea ce am cerut.

1. Ioan 3:22 Expresia „orice cerem” din versetul 22 ne prezintă un cec în alb, cu libertatea de a-l completa. Dar acest „noi” căruia îi este prezentat acest cec, este limitat de ceea ce urmează şi de ceea ce precede. Sunt cei a căror inimă nu îi condamnă, cei care păzesc porunca Sa şi care fac lucrurile care Îi plac. Unor asemenea persoane li se pot încredinţa cecuri în alb. Sunt creştinii care iubesc în acţiune şi nu numai în cuvinte; sunt marcaţi de această ascultare care place atât lui Dumnezeu. Cel care este caracterizat de dragoste şi ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu astfel încât va cere după voia Lui, şi va primi în consecinţă lucrurile pe care le doreşte.

Păzim poruncile Lui; dar se desprinde în mod special o poruncă care se împarte în două aspecte principale – credinţa şi dragostea. Trebuie să credem în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi să ne iubim unul pe altul, aşa cum El a poruncit ucenicilor Săi, în special în Ioan 13:34-35 . Recunoaştem aici cele două lucruri atât de des menţionate împreună în epistole. Pavel nu fusese la Colose, dar aducea mulţumiri lui Dumnezeu în privinţa lor „după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii” (Coloseni 1:4 ). Aceste două lucruri familiare sunt dovada unei convertiri adevărate, dovada unei lucrări autentice a lui Dumnezeu.

Ceea ce nu ne este poate atât de familiar, este că atât credinţa cât şi dragostea sunt tratate amândouă ca o poruncă. Merită să remarcăm că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care a scris cel mai mult creştinilor despre poruncile care ne-au fost date. El scria când ceilalţi apostoli fuseseră deja alungaţi, şi când tendinţa de a transforma harul în desfrâu începea să se accentueze; noi credem că acesta este motivul acestei insistenţe deosebite. Nu sunt porunci legale de împlinit pentru a stabili dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu; dar cu toate acestea sunt porunci. Ceea ce ne declară Ioan în această epistolă este ca să putem fi introduşi în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune, descoperim repede poruncile, şi nu este nimic incompatibil între ele. Ele sunt în acord deplin, deoarece comuniunea nu este gustată şi menţinută decât în ascultarea de porunci.

1. Ioan 3:24 Lucrul acesta se subliniază în versetul 24; în acest verset, cel care rămâne în El, este sfântul care umblă în ascultare. La sfârşitul capitolului 2, copiii – adică toată familia lui Dumnezeu – erau îndemnaţi să rămână în El, pentru că aceasta este calea unei vieţi creştine adevărate şi roditoare. Cele două lucruri merg împreună, acţionând iar şi iar unul asupra celuilalt. Cel care rămâne în El ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne în El.

Dar ascultarea conduce la faptul că El rămâne în noi, cât şi la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, vom scoate în mod inevitabil din El toate izvoarele proaspete ale vieţii noastre spirituale, şi, pe măsură ce viaţa noastră practică se trage din a Lui, viaţa Lui va fi arătată în noi şi se va vedea că El rămâne în noi. Credem că Ioan scrie aici în principiu ceea ce Pavel enunţă ca propria sa experienţă, în Galateni 2:20 . Pentru că trăia „prin credinţă… în Fiul lui Dumnezeu” putea spune: „Hristos trăieşte în mine”.

Prin Duhul care ne-a fost dat, ştim că Hristos rămâne în noi. Duhul este energia vieţii noi pe care o avem în Hristos, şi alte pasaje ne arată că El este „Duhul lui Hristos”. Alţi oameni pot să ştie că Hristos rămâne în noi observând cel puţin ceva din caracterul Lui arătat în noi. O ştim prin Duhul Său care ne-a fost dat.

S-a făcut aluzie la Duhul Sfânt în capitolul 2 ca fiind ungerea, dând astfel chiar şi copilaşilor capacitatea de a cunoaşte adevărul; dar acum ne gândim la El ca la Duhul prin care Hristos rămâne în noi pentru ca să-L putem arăta aici jos. El a locuit aici jos şi pentru a da glas Cuvântului lui Dumnezeu. A făcut-o de la început prin intermediul apostolilor şi al profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care Cuvântul lui Dumnezeu este dat, precum şi puterea prin care este primit.
Acest lucru le oferă antihriştilor un punct de atac. Aceşti antihrişti de la început sunt cunoscuţi ca gnostici, un cuvânt care înseamnă: „cei care ştiu”. Şi ei vorbeau prin puterea unui duh. Pretindeau că ştiu, şi îşi stabileau ideile în opoziţie cu ceea ce fusese revelat de apostoli. Din această cauză apostolul se îndepărtează puţin de tema lui principală în primele versete din capitolul 4.

Digresiunea era importantă în acea epocă, şi nu este mai puţin importantă în zilele noastre, aşa cum vom vedea.

 

Capitolul 4

 F. B. Hole

1. Ioan 4:1-3 . Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.

Dar ce spuneau era foarte diferit de ce învăţaseră apostolii, deşi pretindeau că învăţăturile lor nu erau decât o îmbunătăţire şi o extensie. Toate acestea aveau un aer mai degrabă atrăgător şi, deci, seducător. Dar era adevărul? Cum putea fi pus la încercare?

Am făcut deja remarca despre felul în care, în această epistolă, orice pretenţie este testată, şi este evident, cu cât ne aflăm mai mult în prezenţa unor imitaţii, cu atât mai mult este necesar să facem teste. Întrebarea este acum de cea mai mare importanţă. Cum se poate deosebi „Duhul lui Dumnezeu” şi „duhul lui Antihrist”, „duhul adevărului” şi „duhul rătăcirii”? Duhurile trebuie să fie încercate, dar prin ce criteriu?

În primul rând, testul se referă la Hristos Însuşi şi adevărul Persoanei Sale. Îl mărturiseşte duhul pe Isus Hristos, venit în carne? Dacă da, este de la Dumnezeu, dacă nu, nu este de la Dumnezeu. Este un test foarte simplu, şi dacă medităm puţin, vom vedea că este foarte profund.

Nu este corect să spunem, vorbind despre noi, că am venit în carne. Domnul spusese deja de mult timp: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne” (Geneza 6:3 ). Noi suntem carne. Şi chiar în afara acestei consideraţii, nu trebuie să vorbim despre noi înşine ca venind în carne, pentru că nu existam înainte, şi nu aveam nicio alegere între diferite opţiuni cu privire la felul de a veni. Pentru a face parte din rasa omenească, trebuie să fim aici jos cu trupuri de carne şi sânge. Ori pentru Isus Hristos a fost altfel. El exista în prealabil, şi ar fi putut veni în alte feluri. Şi într-adevăr, credem că în vremea Vechiului Testament El a apărut în alte feluri, de exemplu ca „Îngerul Domnului”.

Adevărul este că Isus Hristos – Această Persoană care este Fiul etern al lui Dumnezeu – a venit în carne pentru a fi un om adevărat printre noi. Învăţătorii anticreştini nu mărturiseau aceasta. Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la dumnezeirea Lui, aşa cum ne arată 1. Ioan 2:22 . Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la umanitatea Sa, cum arată versetul 4:3. Istoria ne raportează că una din primele erezii care a lovit Biserica la început este cea despre care tratează Ioan aici. Este numită decetism: ei învăţau că materia fiind rea, Hristos nu ar fi putut avea un trup de carne şi sânge cu adevărat omenesc; nu putea să-l aibă decât în aparenţă, dar era în realitate o iluzie. O altă formă de rătăcire cu privire la umanitatea lui Hristos, care a tulburat de asemenea Biserica de la început, a fost când oamenii s-au ridicat ca să spună că sediul păcatului se găseşte în partea spirituală a omului, mai degrabă decât în trupul său material. Negau partea spirituală a umanităţii Sale şi puneau accentul pe realitatea cărnii Sale; aceasta a avut loc un secol sau două mai târziu, şi aici nu există nici o referinţă la acei oameni.

Isus Hristos a venit în carne, având o natură perfect sfântă, şi exista deci în El această manifestare minunată a vieţii eterne despre care vorbeşte primul verset al epistolei. A nega venirea Lui în carne înseamnă nu numai a nega posibilitatea acestei arătări clare printre noi, ci şi a nega că a existat în El plinătatea divină care trebuia să se arate. Ori acest subiect este tratat aici cu şi mai multă putere. Nu avem nevoie să aşteptăm o dezminţire deschisă, pentru că însăşi absenţa mărturisirii adevărului ajunge să trădeze duhul lui Antihrist.

1. Ioan 4:4 . În versetul 4 avem contrastul între sfinţi (cuvântul folosit aici acoperă toată familia lui Dumnezeu şi nu numai copilaşii) şi falşii profeţi. Unii sunt „din Dumnezeu”, alţii sunt „din lume”. În capitolul 2 am văzut cum Tatăl şi lumea formează un contrast complet; aici găsim două familii provenite respectiv din două surse, două familii formând un contrast la fel de mare ca sursele din care au ieşit. Mai mult, în fiecare dintre ele locuieşte o putere, deşi felul de a locui este diferit, fără nicio îndoială. Există „Cel care este în voi” şi „cel care este în lume”. Copiii lui Dumnezeu au ungerea Duhului lui Dumnezeu. Cât despre lume, ea „zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ); în consecinţă cel rău este în ea.

Ce încurajare imensă de a şti că Duhul lui Dumnezeu este mai mare decât toată puterea vrăjmaşului. Acolo se află secretul minunii supravieţuirii credinţei lui Hristos. Avem cea mai puternică autoritate care a afirmat că „fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Nu suntem oameni înţelepţi dacă judecăm după criterii obişnuite, şi vai, istoria nu se termină aici: a existat multă necredincioşie. Loviturile cele mai mari şi mai dure împotriva credinţei au fost date de cei care au mărturisit-o. Totuşi credinţa a supravieţuit tuturor loviturilor date de credincioşii necinstiţi, ca şi tuturor loviturilor aduse de cei răi împotriva credincioşilor fideli; credinţa a supravieţuit din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în credincioşi. Accentul este pus aici pe faptul că prin El învingem învăţăturile amăgitoare ale antihriştilor. În capitolul 2 am văzut că suntem biruitori prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în noi. Dar bineînţeles el nu rămâne în noi decât dacă suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Duhul şi Cuvântul merg împreună.

1. Ioan 4:5 . Primele patru cuvinte din versetul 5: „Ei sunt din lume” sunt în contrast complet nu numai cu ceea ce precede: „Voi sunteţi din Dumnezeu”, dar şi cu ceea ce urmează: „Noi suntem din Dumnezeu”. „Noi” îi desemnează evident aici pe apostolii şi profeţii Noului Testament prin intermediul cărora Cuvântul a ajuns la noi, deoarece contrastul rezidă în ceea ce a fost spus de unii şi de ceilalţi. Cei care sunt din lume vorbesc după principiile lumii; lumea este cea care caracterizează originea şi totodată vorbele lor. Cei care sunt din Dumnezeu vorbesc ca fiind din Dumnezeu.

Acest fapt ne prezintă un alt criteriu prin care putem testa învăţăturile care ajung la noi. Învăţăturile false sunt „din lume”, pentru că izvorăsc din principii lumeşti şi poartă amprenta lumii. Rezultă de aici că oamenii acestei lumi găsesc plăcere în ele, le înţeleg şi le primesc. Sunt flataţi şi întăriţi în mondenitatea lor, în loc să fie tulburaţi şi deranjaţi de ele.

Învăţătura apostolilor era de cu totul alt gen. Ei vorbeau de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu, şi puterea şi autoritatea declaraţiilor lor erau imediat recunoscute de cei care erau din Dumnezeu şi care cunoşteau pe Dumnezeu, în timp ce cei care nu erau din Dumnezeu nu îi ascultau.

1. Ioan 4:6 . Aici avem un al treilea criteriu. Cei care vin la noi ca învăţători ai adevărului acceptă autoritatea apostolilor, sau nu? Dacă nu îi „ascultă”, putem considera fără risc că nu sunt din Dumnezeu.

Se poate observa că acest test este acelaşi despre care Domnul afirma că I se aplică Lui Însuşi, în Ioan 10:27 , „Oile Mele aud glasul Meu”, în timp ce cei care nu erau oile Lui nu credeau. Când Domnul era pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că Îl ascultau cu urechea credinţei. Când apostolii erau aici pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că îi ascultau cu urechea credinţei. Şi acum că ei nu mai sunt, avem scrierile lor, aceste scrieri apostolice, Scriptura inspirată, şi cei care sunt din Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că le ascultă cu urechea credinţei. Modul de comunicare poate fi diferit, dar ceea ce este comunicat are aceeaşi autoritate în toate cazurile. Un rege al pământului poate vorbi în persoană, sau prin gura unui ministru acreditat cum se cuvine, sau îşi poate aşterne mesajul în scris: există diferenţe cu privire la modul de transmitere, dar niciuna cu privire la autoritatea mesajului.

Este bine să fim pe deplin clari asupra acestui punct, pentru că în zilele noastre nu lipsesc oameni care să-i discrediteze pe apostoli şi scrierile lor inspirate, prin chemarea lor amăgitoare: „Să revenim la Hristos”. Ei încep prin a spune că trebuie să citeze doar din cuvintele Lui directe, pentru că ele sunt cele care au autoritate deplină; dar nu rămân mult timp la aceasta. Nu există o bază solidă pentru o asemenea poziţie, pentru că toate cuvintele Domnului au fost raportate prin scrierile apostolilor sau profeţilor. De aceea ei ajung repede la poziţia de a nu asculta decât atât cât vor din învăţăturile care ne-au fost date. Prin urmare, ei sfârşesc prin a crede în propria lor putere de discriminare şi de selecţie, adică în ei înşişi. Cât de banală şi extrem de stupidă este toată această necredinţă modernă pompoasă, atunci când este supusă unei analize minore!

Să fim cu adevărat recunoscători că Dumnezeu a dominat înălţarea acestor erezii de la început dându-ne aceste teste simple, care sunt la fel de valide astăzi ca în ziua în care au fost date. În felul acesta putem, într-adevăr, să deosebim duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Dacă rămânem înţelepţi când ne găsim confruntaţi cu învăţături îndoielnice, vom aplica îndată aceste teste, în loc să ne bazăm pe propria noastră inteligenţă.

1. Ioan 4:7 . Începând cu versetul 7, revenim la firul principal al gândurilor apostolului. Din când în când sunt necesare nişte devieri pentru a fi puşi în gardă împotriva răului, dar noi suntem preocupaţi în special cu este ce este bun şi de la Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate să ne iubim unii pe alţii. Prin aceasta arătăm natura divină şi punem în evidenţă faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi că Îl cunoaştem. Cel care este născut din Dumnezeu iubeşte în chip divin. Cel care iubeşte în chip divin este cu siguranţă născut din Dumnezeu. Aceste două afirmaţii sunt adevărate; singura diferenţă este că în prima se acţionează de la sursă către exterior, iar în a doua, din exterior către sursă.

1. Ioan 4:8 . Pe de altă parte, cine nu iubeşte în chip divin nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu este dragoste. La începutul epistolei am auzit că Dumnezeu este lumină. Acest fapt stă la baza a tot ce a fost arătat în Hristos. În capitolul nostru avem de două ori acelaşi lucru, şi anume că Dumnezeu este dragoste. În aparenţă s-ar părea că există un conflict între cele două. Păcatul a fost introdus de diavol ca un conflict între lumină şi dragostea lui Dumnezeu. Toată Scriptura poate fi considerată ca un răspuns al lui Dumnezeu la această provocare – istoria felului minunat în care lumina şi dragostea merg împreună în mod armonios pentru gloria Sa şi binecuvântarea noastră.

1. Ioan 4:9-10 . Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă efectiv o declaraţie dogmatică; şi dacă oamenii caută confirmarea acestei dogme în lumea păcătoasă şi în dezordinea care îi înconjoară, n-o vor găsi. Trebuie să privim în direcţia cea bună. A existat o arătare deplină a dragostei lui Dumnezeu dar numai într-o direcţie, după cum ne spun clar versetele 9 şi 10. Trimiterea Fiului, şi tot ce a implicat aceasta, a arătat-o deplin. Fiul a fost trimis în lume, acolo unde noi zăceam, morţi din punct de vedere spiritual, sub povara păcatelor noastre. El a venit ca noi să trăim prin El, şi în acest scop a făcut ispăşirea păcatelor noastre. Scopul era viaţa, dar pentru ca noi să trăim, ispăşirea era o necesitate.

Viaţa şi ispăşirea – două lucruri imense! Imediat după convertire, gândurile noastre sunt preocupate mai ales cu ispăşirea. Am fost convinşi de păcatele noastre şi ştim cât de multă nevoie am avut de iertare; şi cât de mare a fost uşurarea noastră când am descoperit ispăşirea împlinită de Fiul, care a fost trimis în lume ca un dar al dragostei lui Dumnezeu! Acum începem să realizăm că ispăşirea ne-a deschis uşa vieţii, iar planul lui Dumnezeu este să trăim prin Cel pe care ni L-a trimis.
Acest fapt important este enunţat aici într-un mod foarte general: trăim prin El, pentru că El a făcut lucrul acesta posibil. În capitolul următor, vom vedea că viaţa pe care o avem este în El: avem viaţă fiindcă suntem în El. În Galateni 2:20 vedem că, în mod practic, viaţa noastră este prin El, pentru că El este Obiectul ei. În 1. Tesaloniceni 5:10 aflăm că viaţa noastră va fi cu El pentru totdeauna. Putem într-adevăr să fim plini de laudă şi de recunoştinţă pentru că El a venit în lume ca noi să trăim prin El; în special când privim cu atenţie la tot ce a însemnat venirea Lui pentru El şi totodată pentru Dumnezeu, care L-a trimis. Aceasta era cu adevărat dragostea!

1. Ioan 4:11 . Această dragoste minunată ne impune o obligaţie: „suntem datori”. Nu ar trebui să iubim, nu iubim efectiv, ci suntem datori să ne iubim unii pe alţii, fiindcă am fost iubiţi noi înşine cu o dragoste atât de mare. Să nu sustragem de la gândul obligaţiei. Nu este o obligaţie legală, ceva necesar pentru a stabili poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este o obligaţie bazată pe har şi pe natura care este a noastră ca născuţi din Dumnezeu. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, este natura noastră să iubim, dar aceasta nu schimbă faptul că avem această datorie.

1. Ioan 4:12 . Aşa cum spune versetul 12, suntem datori să ne iubim fiindcă astfel este împlinită [făcută desăvârşită] dragostea lui Dumnezeu în noi. Dragostea a fost turnată peste noi, şi scopul ei este atins în mod desăvârşit atunci când se revarsă prin fiecare sfânt către toţi ceilalţi. Atunci Dumnezeu rămâne cu adevărat în noi – pentru că El este dragoste – şi reflectarea Lui poate fi văzută în copiii Săi. Acest verset trebuie să fie comparat cu Ioan 1:18 . Cele două versete încep în acelaşi fel. În Evanghelie, Dumnezeu este făcut cunoscut în Fiul. În epistolă, trebuie să fie văzut ca rămânând în copiii Săi. Este ceea ce implică acest verset cu claritate.

1. Ioan 4:13 . Dacă Dumnezeu rămâne în noi va fi cu siguranţă văzut în noi, însă noi cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat. Comparaţi versetul 13 cu versetul din 1. Ioan 3:24 . Acolo este vorba de faptul că El rămâne în noi, în timp ce aici este vorba de faptul că noi rămânem în El şi El în noi. Dar în ambele cazuri, noi cunoaştem aceste două realităţi prin Duhul pe care ni L-a dat. Fiind născuţi din El, avem natura Lui, care este dragoste; dar mai mult decât aceasta, El ne-a dat din Duhul Lui; şi prin această ungere ştim că rămânem în El şi El în noi.

1. Ioan 4:14 – Sumar intermediar. Mai mult decât atât, Duhul este puterea care mărturiseşte, şi versetul 14 pune înaintea noastră mărturia caracteristică a copiilor lui Dumnezeu. Din nou, „noi” din acest verset pot să fie în primul rând apostolii. Îl văzuseră ca Mântuitor al lumii într-un mod în care noi nu L-am văzut. Dar într-un sens secundar, noi toţi putem să fim incluşi aici. Ştim că Tatăl L-a trimis pe Fiul exact pentru aceasta. S-a remarcat adesea că Evanghelia după Ioan ne conduce gândurile departe de toate limitările iudeilor şi ne aţinteşte privirea asupra planurilor complexe legate de lumea întreagă.

De exemplu, în Ioan 1 , El nu este anunţat ca Eliberatorul lui Israel, ci ca „Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29 ). În Ioan 4 samaritenii Îl ascultă ei înşişi şi descoperă că El este Hristosul, Mântuitorul lumii. Ori, ce au descoperit ei, am descoperit şi toţi cu toţii, şi după ce am făcut această descoperire, a devenit subiectul mărturiei noastre.

Cât de minunată este înlănţuirea a ceea ce tocmai am privit cu luare aminte! Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui a fost arătată prin faptul că L-a trimis pe Fiului Său. Noi trăim prin El. Duhul ne este dat. Rămânem în Dumnezeu. Dumnezeu rămâne în noi. Ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu este nevăzut, iar noi Îl reflectăm înaintea oamenilor. Aducem mărturie oamenilor că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Totul depinde de dragoste – dragostea divină – care ne-a fost revelată şi care lucrează acum în noi.

Şi cu cât dragostea lucrează mai mult în noi, cu atât mărturia pe care o aducem despre Mântuitorul lumii va fi mai eficientă.

1. Ioan 4:15-16 . Când Ioan îşi scria epistola, fiecare ştia că un Om – Isus din Nazaret – venise în lume şi murise pe cruce. Nu era nevoie să mărturisească în mod deosebit despre acest subiect. Mărturia care trebuia adusă era cu privire la adevărul despre Cine era El cu adevărat, şi ce venise să facă. De aceea declarăm că El era Fiul, trimis de Tatăl, pentru mântuirea lumii. Toţi cei care primesc mărturia creştină cred în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Îl mărturisesc ca atare. Iar pentru oricine Îl mărturiseşte astfel, „Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu”.

Am remarcat mai înainte că această epistolă este caracterizată de cuvântul „a rămâne”. În capitolul 2 avem patru referinţe despre faptul că rămânem în El (1. Ioan 2:6,24,27,28 ); a cincea referinţă se găseşte în 1. Ioan 3:6 iar a şasea în 1. Ioan 3:24 . Dar în această a şasea referinţă este introdus faptul corespondent că El rămâne în noi: „prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, [şi anume] prin Duhul pe care ni L-a dat”.

În capitolul 4, ne este pus înainte acest al doilea gând, faptul că El rămâne în noi (1. Ioan 4:12,13,15,16 ). Acest lucru nu este separat de faptul că noi rămânem în El, însă, evident, acesta este adevărul care este accentuat acum. Ordinea observată este clară şi instructivă: trebuie să fim mai întâi întemeiaţi în faptul că rămânem în El şi apoi, decurgând din aceasta, El rămâne în noi. În aceste patru versete, faptul că El rămâne în noi este pus în legătură cu: 1) dragostea noastră unul pe altul; 2) darul Duhului Său pentru noi; 3) mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; 4) rămânerea noastră în dragoste, Dumnezeu Însuşi fiind dragoste. El rămâne în noi pentru ca dragostea Lui, caracterul Lui şi adevărul Lui, să fie arătate prin noi.

Observăm în treacăt cum toate acestea sunt o paralelă la învăţătura apostolului Pavel. În primele capitole ale Epistolei către Efeseni, găsim că totul este caracterizat de „în Hristos”. Noi suntem în El. În Epistola către Coloseni, tema este „Hristos în voi”. Suntem în Hristos pentru ca Hristos să fie în noi. Există cu toate acestea o diferenţă: la Pavel este mai mult vorba de poziţia şi statutul nostru; la Ioan, este mai degrabă o chestiune de viaţă şi natură.

Un alt lucru demn de remarcat în epistola noastră este că, atunci când este vorba de a rămâne în El, „El” se referă atât la Hristos, cât şi la Dumnezeu. De exemplu, în 1. Ioan 2:6,28 3:6 , „El” se referă în mod clar la Hristos; în 1. Ioan 3:24 4:13,15,16 , se referă la Dumnezeu. În 1. Ioan 2:24 , este vorba de a rămâne „în Fiul şi în Tatăl”; în 1. Ioan 2:27 este dificil de spus pe cine are în vedere. Cu siguranţă, toată discuţia legată de acest subiect vrea să ne înveţe că Fiul este cu adevărat una cu Tatăl, astfel încât noi nu putem fi în Fiul fără să fim în Tatăl, şi putem să fim în Tatăl doar dacă suntem în Fiul. Acesta este motivul pentru care este menţionat mai întâi Fiul în 1. Ioan 2:24 .

Dar în versetul 16, este vorba de Dumnezeu. Rămânem în El, şi El va rămâne în noi. În Epistola către Coloseni suntem văzuţi ca trupul lui Hristos, şi El trebuie să fie arătat în noi. Aici suntem copiii lui Dumnezeu, alcătuind familia Sa, primind de la El viaţa şi natura, şi astfel El, care este Tatăl, va rămâne în noi şi va fi manifestat. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul care este dragoste va fi văzut rămânând în el.

Ce minunat este să rămâi în dragoste! Orice vas care este scufundat într-un ocean şi care rămâne acolo, va fi plin de ocean: în acelaşi fel şi copilul lui Dumnezeu, când este scufundat în dragostea lui Dumnezeu, este umplut de ea. De aceasta avem nevoie pentru ca mărturia noastră despre faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul, să fie eficientă. Este necesar şi bine să mărturisim cu cuvintele noastre; dar atunci când, pe lângă aceasta, Dumnezeu, în plinătatea dragostei Lui, este văzut rămânând în copiii Săi, atunci mărturia va fi cu siguranţă eficientă. Un creştin plin de dragostea lui Dumnezeu exercită o putere care, deşi inconştientă, este cea mai eficientă.

1. Ioan 4:17 . În versetul 17 este vorba de „dragostea cu noi”. Dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] cu noi, adică dragostea lui Dumnezeu în ce ne priveşte a fost adusă la scopul ei final şi la apogeul ei. Şi a fost împlinită [făcută desăvârşită] „în aceasta”, referindu-se, fără nicio îndoială, la ceea ce a fost spus mai imediat. Cel care rămâne în Dumnezeu pentru că rămâne în dragoste, şi în care, prin urmare, rămâne Dumnezeu, acela trebuie neapărat să aibă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Va avea într-adevăr îndrăzneală cu privire la ziua judecăţii înainte să vină judecata, adică deja în momentul prezent.

Este un lucru extrem de minunat faptul că dragostea lui Dumnezeu ar străluci vreodată peste noi: însă noi să locuim în ea, astfel încât Dumnezeu, care este dragoste, să rămână în noi, aceasta ne duce cu adevărat la apogeul situaţiei. Aceasta înseamnă că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Această frază scurtă are o semnificaţie foarte profundă. Ea este perfect adevărată dacă o citim în legătură cu poziţia şi acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este decât o aplicaţie, şi nu interpretarea din context. Când Fiul a devenit carne, atunci a fost revelat Omul desăvârşit, care locuia în Dumnezeu şi în care locuia Dumnezeu, atât în timpul şederii Lui aici jos cât şi în gloria Sa din cer. Şi din nou trebuie să spunem: „ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Aici sunt copiii lui Dumnezeu, şi ei locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Ei sunt aşa cum este El, şi ei sunt aceasta încă de pe acum.

Ce minune, această culme a iubirii! Dacă înţelegem aceasta, chiar dacă foarte puţin, vom avea cu siguranţă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Deşi această zi reprezintă spaima Domnului pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ea nu poate fi la fel pentru inima celui care, în momentul prezent şi în această lume, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.

1. Ioan 4:18-19 . Aceasta este ceea ce ne spune versetul 18. Într-adevăr, „în dragoste nu este frică”. Această dragoste desăvârşită din partea lui Dumnezeu – pentru că totul porneşte de la El – trebuie neapărat să alunge frica împreună cu chinul ei. Totuşi ea se găseşte la unii dintre cei care întreţin temeri, fie referitor la ziua judecăţii, fie referitor la altceva. Nu sunt împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Din partea lui Dumnezeu, dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] în privinţa noastră, dar din partea noastră, se poate să nu fim împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Putem crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, şi totuşi să nu rămânem conştienţi în dragoste, astfel încât să nu mai fie loc pentru frică în inimile noastre.

Dragostea lui Dumnezeu, pe care o cunoaştem şi de care ne bucurăm, nu numai că alungă orice frică din inimile noastre, ci produce la rândul ei dragoste. Nu avem nicio capacitate de a iubi cu această dragoste divină în afara acestui aflux al dragostei lui Dumnezeu în noi. În acest domeniu suntem ca nişte mici cisterne. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Odată ce suntem conectaţi la acest Izvor, dragostea se poate revărsa prin noi.

1. Ioan 4:20-21 . În versetul 20, Ioan ne avertizează să fim practici în acest domeniu. Un om poate zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu” în general. Poate chiar să o zică într-un stil foarte elaborat, adresându-I-se lui Dumnezeu într-un duh de laudă, exprimând gânduri frumoase şi cuvinte mişcătoare. Dar acest lucru trebuie să fie testat; Dumnezeu este nevăzut iar unele minţi active scot cu uşurinţă gânduri frumoase şi cuvinte ieftine. Ce anume va verifica autenticitatea unei asemenea mărturisiri?

Ei bine! Există fratele pe care îl putem vedea. Dacă eu însumi sunt născut din Dumnezeu, oricine este născut din Dumnezeu este un frate pentru mine. Dumnezeul pe care nu-L pot vedea este prezentat în cel care este născut din Dumnezeu, acest frate pe care îl pot vedea. Aşadar, testul propus prin întrebarea lui Ioan este destul de provocator: „Cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut?” Acelaşi test este prezentat într-o formă pozitivă şi dogmatică în primul verset din capitolul următor: „Oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel născut din El” (1. Ioan 5:1 ).

Este a treia oară în această epistolă relativ scurtă, când apare în discuţie subiectul atitudinii credinciosului faţă de fratele său (vezi 1. Ioan 2:9-11 3:10-23 ). Este deci evident un subiect de foarte mare importanţă. Tragem această concluzie nu numai din lungimea pasajelor care îi sunt consacrete, ci şi pentru că în 1. Ioan 4:21 se vorbeşte ca despre o poruncă. Datoria de a ne iubi unii pe alţii ca fraţii nu este numai mesajul „pe care l-aţi auzit de la început” (1. Ioan 3:11 ), ci este „Porunca Lui [a lui Dumnezeu]… după cum [Fiul Său Isus Hristos] ne-a dat poruncă” (1. Ioan 3:23 ). Este porunca Domnului Isus, ratificată şi garantată de Dumnezeu. Este deci o poruncă de cea mai mare solemnitate.

Istoria tristă a bisericii arată cât de mare nevoie era de ea. Dimensiunile şi chiar ura din sânul sferei creştine au cauzat mult mai multă dezonoare asupra Numelui lui Dumnezeu şi dezastre pentru sfinţi, decât toată împotrivirea şi chiar toată persecuţia lumii exterioare. Dacă dragostea s-ar fi exercitat pe deplin în noi, nu am fi înlăturat cu dibăcie dificultăţile, ci le-am fi înfruntat într-un spirit cu totul diferit şi, în loc să fim învinşi de ele, am fi învins. De altfel, nu ni se spune în altă parte că „dragostea nu va pieri niciodată”? (1. Corinteni 13:8 ).

 

Capitolul 5

 F. B. Hole

Mulţi dintre aceşti credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu, pot să nu ne placă deloc în mod natural. Prin educaţia şi prin obişnuinţă, putem să nu avem mare lucru în comun; pe lângă aceasta, se poate să nu vedem în acelaşi fel numeroase subiecte în raport cu lucrurile lui Dumnezeu. Ori tocmai aceia ne pun la încercare. Avem libertatea să fim cu totul dezinteresaţi de ei, şi să trecem pe cealaltă parte a drumului? Nu. Dacă îl iubesc pe fratele care este amabil şi drăguţ cu mine, nu fac decât ceea ce face oricine. „Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac şi vameşii la fel?” (Matei 5:46 ). Dacă îl iubesc pe fratele meu pentru că este născut din Dumnezeu, chiar dacă nu este amabil şi nu îl agreez, arăt dragostea care este natura lui Dumnezeu Însuşi. Şi nimic nu este mai mare decât aceasta.1. Ioan 5:2-3 Versetul 2 pare să concluzioneze, spunându-ne că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu când Îl iubim pe Dumnezeu şi când umblăm în ascultare. Dragostea lui Dumnezeu ne motivează să-i iubim pe copiii Lui, şi porunca lui Dumnezeu ne impune să-i iubim. Atunci cu siguranţă, când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, îi iubim cu adevărat pe copiii Săi. Pe de altă parte dragostea şi ascultarea merg împreună, cum am văzut mai devreme în această epistolă, astfel încât este imposibil să-L iubim fără să fim ascultători.

Poate că am văzut un copil aparent plin de dragoste pentru mama lui: „O, mamă, te iubesc foarte mult!”, cuvinte urmate de o mulţime de alintări şi îmbrăţişări. Şi totuşi, câteva minute mai târziu, mama îi dă indicaţii care merg puţin împotriva dorinţelor copilului, şi iată o explozie de mânie şi neascultare! Privitorii cunosc valoarea care se atribuie dragostei afirmate atât de sus şi tare cu câteva minute mai înainte: nu valorează nimic. Ei bine, să ne amintim că „aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui” (1. Ioan 5:3 ).

Copilul poate să considere cererile mamei lui cam grele, pentru că îl împiedică să se joace. Dacă ne îndepărtăm pentru a merge pe căile neascultării, nu avem nici măcar o scuză, deoarece „poruncile Lui nu sunt grele”. Ceea ce ne porunceşte este în deplin acord cu dragostea, care este natura divină. Ori noi avem această natură, dacă suntem într-adevăr născuţi din Dumnezeu.

Ar fi într-adevăr greu dacă ne-ar porunci ceva total opus naturii noastre – la fel cum ar fi pentru un câine să mănânce fân sau pentru un cal să mănânce carne. Legea lui Moise punea „poveri grele şi greu de purtat”, dar era dată oamenilor în carne. Noi am primit porunci, dar am primit şi o natură nouă care îşi găseşte plăcerea în lucrurile poruncite; iar aceasta face toată diferenţa. Aceste cuvinte ale lui Ioan sunt întărite de Pavel când zice: „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi Iacov confirmă de asemenea când vorbeşte de „legea desăvârşită, aceea a libertăţii” (Iacov 1:25 ).

1. Ioan 5:4-5 Recunoaştem cu bucurie orice credincios adevărat ca fiind fratele nostru, pentru că este născut din Dumnezeu. Acum, în versetul 4, descoperim o altă trăsătură care îl marchează: învinge lumea. Pe lângă aceasta, victoria asupra lumii este legată de credinţa noastră. Credem că aici „credinţa” nu este doar această capacitate spirituală din noi de a vedea şi a primi adevărul, ci şi adevărul pe care îl primim, credinţa creştină. Adevărata esenţă a acestei credinţe este că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată versetul 5.

Sumar intermediar

Vedem acum punctul la care am ajuns. Am avut înaintea noastră cercul creştin, familia lui Dumnezeu, alcătuită din cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi deci, cei care sunt născuţi din El împărtăşesc natura Lui şi rămân în dragostea Lui. Rămânând în El, El rămâne în ei şi ei se iubesc unii pe alţii şi astfel ţin poruncile Lui. De asemenea, ei înving lumea în loc să fie învinşi de lume. În trecerea prin această lume, familia lui Dumnezeu este despărţită de lume, şi este superioară lumii.

Secretul biruinţei este dublu. În primul rând, lucrarea divină operează în sfinţi. În al doilea rând, avem credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne este prezentat ca Ţintă şi pe care trebuie să-L primim prin credinţă.

În versetul 2:14, am văzut că cei care sunt născuţi din Dumnezeu pot să-l învingă pe cel rău. În versetul 3:9, am văzut că cel care este născut din Dumnezeu „nu practică păcatul”. Aici vedem că cel care este născut din Dumnezeu învinge lumea. Deci, cu adevărat cel care este născut din Dumnezeu are victoria asigurată asupra diavolului, cărnii şi lumii.

Dar mai apare o chestiune: nu ce este împlinit în noi, ci ce este pus înaintea noastră în Evanghelia. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost doar cel mai mare dintre profeţi, venit pentru a introduce o nouă ordine de lucruri pe acest pământ potrivit aşteptării profeţilor. El era Fiul din sânul Tatălui, şi a făcut cunoscute lucrurile cereşti aflate cu mult mai presus şi în afara acestei lumi. Odată ce credinţa îşi însuşeşte aceasta, lumea îşi va pierde atracţia şi va putea fi lăsată deoparte ca un lucru de nimic. Cel care este născut din Dumnezeu şi care trăieşte în credinţa lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi captivat de lume. Este învingătorul ei.

Bineînţeles că în toate acestea privim încă lucrurile în mod absolut. Privim lucrurile potrivit naturii lor fundamentale, eliminând pentru moment din minţile noastre orice altă consideraţie în raport cu starea noastră prezentată aici jos, care ne-ar obliga la restricţii. Este foarte important să vedem lucrurile în mod absolut, pentru că astfel suntem instruiţi în natura adevărată a lucrurilor, şi vedem lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Pe de altă parte, vedem lucrurile aşa cum vor fi arătate în ziua viitoare, când Dumnezeu Îşi va fi sfârşit lucrarea în noi, pentru că „o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6 ).

Dacă vorbim de starea noastră reală de astăzi, cât de departe suntem de lucrurile la care am privit! Cât de puţin rămânem în dragoste, şi prin urmare în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi! Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, iar în acelaţi timp să păstrăm standardul şi să ne judecăm conform lui. Aceasta va contribui la sănătatea noastră spirituală şi la rod spiritual.

Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu este fundamentul a tot ceea ce Isus Hristos (ca personaj istoric) a fost în această lume. Nimeni nu poate să nege cu succes acest fapt. Dar cine este El? Aceasta este întrebarea. Pentru credinţa noastră, credinţa creştină, El este Fiul lui Dumnezeu.

1. Ioan 5:6 . Acestea fiind stabilite, apare o altă întrebare. Cum şi în ce fel a venit? Răspunsul se găseşte în versetul 6: El „a venit prin apă şi sânge”.

Acesta este unul dintre acele enunţuri scurte, atât de frecvente în scrierile lui Ioan, având o formă foarte simplă, dar o semnificaţie foarte profundă, care oferă însă meditaţiei evlavioase o recoltă bogată de învăţătură. Aici se face clar referinţă la ce s-a întâmplat când unul dintre soldaţii romani a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos care murise, conform relatării din Ioan 19:34 . Niciun alt eveniment nu descrie acest fapt şi Ioan pune accentul pe acest lucru în mod special, atunci când spune, în relatarea sa: „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35 ). Ioan îşi scria Evanghelia ca noi să credem „că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31 ). Este atât de evident că acest episod al sângelui şi apei aduce mărturie despre faptul că EL este totodată Hristosul şi Fiul; iar aceste două lucruri sunt aduse înaintea noastră în acest pasaj.

În primul rând, apa şi sângele mărturisesc despre adevărata Lui umanitate. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, în carne şi sânge, un Om adevărat şi real, nu o fantomă, nici o apariţie. Acest fapt nu a fost niciodată atât de clar stabilit ca atunci când din coasta Sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.

Apa şi sângele au fiecare propria lor semnificaţie. Apa vorbeşte de curăţire, şi sângele de ispăşire. Putem deci adăuga că venirea lui Isus Hristos a fost caracterizată de curăţire şi ispăşire. Aceste două lucruri erau absolut necesare pentru ca oamenii să poată fi binecuvântaţi: trebuia ca ei să fie curăţiţi de întinarea în care se găseau şi păcatele lor trebuiau să fie ispăşite, ca să poată fi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu. Primul aspect rezolvă problema morală, iar cealălalt problema judiciară, şi cele două sunt la fel de necesare. Nicio reînnoire morală fără curăţire judiciară, nicio curăţire judiciară fără o reînnoire morală nu erau de ajuns pentru a rezolva problema noastră.

Există aici o altă mărturie a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El a fost într-adevăr Om adevărat, dar niciun om obişnuit nu putea să vină în puterea curăţirii şi a ispăşirii. Pentru aceasta trebuia să fie cu adevărat Fiul, care era Cuvântul Vieţii.

În Evanghelie este scris „sângele şi apa”, în epistolă este scris „apa şi sângele”. Evanghelia ne oferă ce am putea numi ordinea istorică: mai întâi nevoia noastră de iertare, apoi nevoia noastră de curăţire. Dar în epistolă se pune accentul pe ceea ce se înfăptuieşte în noi, fiind născuţi din Dumnezeu, şi pe caracteristicile sfinte şi binecuvântate ale vieţii noastre noi, o viaţă atât de sfântă în esenţă („nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”), fiindcă am fost atinşi de o curăţire minunată. Era deci cu totul potrivit ca apa să vină mai întâi, şi ea este asociată în gândurile noastre cu moartea lui Hristos, pentru că nu trebuie să despărţim niciodată în minţile noastre lucrarea înfăptuită în noi de lucrarea înfăptuită pentru noi.

Dar deşi apa este menţionată mai întâi, în versetul 6 se insistă asupra faptului că El nu a venit numai în puterea apei, ci „în apă şi sânge”. Venirea Lui în lume nu a fost numai pentru o curăţire morală, ci şi pentru ispăşire. Aceste cuvinte sunt deosebit de importante pentru noi astăzi, pentru că una dintre ideile favorite ale necredinţei religioase moderne este că putem abandona orice idee de ispăşire, gândindu-ne doar că Hristos a venit ca reformator, pentru a ne da tuturor un exemplu minunat şi pentru a curăţi moralitatea oamenilor prin puterea acestui exemplu. Ei susţin că El a venit numai prin apă; şi că moartea Lui, exemplu suprem de jertfire eroică de sine, trebuie să scoată duhul egoismului din inimile noastre. Iar moartea Lui, ca preţ de ispăşire cu sânge a vinei omenirii, nu o vor cu niciun preţ.

Cei care neagă sângele admiţând apa vor trebui să dea socoteală la sfârşit Duhului lui Dumnezeu a cărui mărturie o neagă. Duhul care mărturiseşte este adevărul; mărturia Lui este deci adevărată; şi ei vor fi arătaţi ca mincinoşi în ziua viitoare, dacă nu înainte. În Evanghelia, unde se relatează faptul istoric, evanghelistul este mulţumit să mărturisească el însuşi, aşa cum am văzut. Dar când scria epistola, se ridicaseră oameni care sfidau tot ce era adevărat, de aceea Ioan se retrage, dacă putem spune, ca şi canal omenesc al mărturiei în favoarea Duhului, care este Martorul divin de importanţă majoră, şi indică faptul că Cel care este adevărul a vorbit. Mărturia Lui stabileşte Cine a venit şi ce înseamnă cu adevărat venirea Lui.

1. Ioan 5:7-8 . Versetul 7 spune: „Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”. Duhul lui Dumnezeu este Martorul activ în viaţă; apa şi sângele sunt martori tăcuţi, dar toţi trei converg către acelaşi punct, care ce se găseşte în versetele 11 şi 12. Versetele 9 şi 10 formează o paranteză.

1. Ioan 5:9-10 – o paranteză

1. Ioan 5:9 Trebuie să conştientizăm faptul că mărturia, fie că este adusă prin Duhul, fie prin apă şi sânge, este mărturia lui DUMNEZEU şi trebuie să fie tratată ca atare. Bineînţeles că primim mărturia oamenilor; practic facem aceasta în fiecare zi din viaţa noastră. O facem în ciuda faptului că este marcată frecvent de inexactictate, chiar dacă nu există dorinţa de înşelare. Mărturia lui Dumnezeu este mult mai mare în subiectul şi în caracterul ei. Subiectul acestei mărturii este Fiul, iar caracterul este adevărul absolut. Când Fiul era pe pământ, El mărturisea despre Dumnezeu. Acum Duhul este aici, şi mărturia lui Dumnezeu este despre Fiul. Nu este aceasta cu adevărat remarcabil?

1. Ioan 5:10 . Mai mult decât atât, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi, pentru că Duhul, care este Martorul, locuieşte în noi. Mai întâi credem, bineînţeles, mărturia Fiului lui Dumnezeu care este mărturisită către nouă, iar apoi, prin Duhul care ne-a fost dat, avem mărturia în noi. Niciun necredincios nu poate avea această mărturie înăuntrul lui, căci necrezând mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, „L-a făcut mincinos” pe Dumnezeu. Lucrul acesta este deosebit de grav.

1. Ioan 5:11 – Mărturia lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu este cu privire la Fiul Său: în special despre faptul că Dumnezeu ne-a dat nouă, celor credincioşi, viaţa eternă, şi că această viaţă este în Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu este martorul viu şi credincios. Apostolul Pavel vorbeşte de altfel despre Duhul ca fiind „Duhul de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2 ). Şi despre aceasta mărturisesc apa şi sângele, numai că într-un sens mai negativ. Când vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu adusă în moarte, în favoarea celor ale căror vieţi erau pierdute, ştim că aceasta înseamnă că nu era viaţă în ei. Din nou apostolul Pavel confirmă aceasta, spunând: „dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2. Corinteni 5:14 ); altfel spus: Toţi erau morţi, şi atunci Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca să moară. Apa şi sângele adeveresc faptul că nu este viaţă în oameni (primul Adam şi rasa lui), ci numai în Cel care Şi-a dat viaţa şi a luat-o din nou prin înviere.

1. Ioan 5:12 . Mărturia este deci că această viaţă eternă este a noastră. Ea ne-a fost dată de Dumnezeu; şi ea este „în Fiul Său”. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa, şi cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Întrebarea este perfect clară. Nimeni nu-L poate „avea” pe Fiul dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul, cum era cazul acestor învăţători anticreştini. În 1. Ioan 2:22-23 , am văzut că nimeni nu-L poate „avea” pe Tatăl dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul. Aici vedem că asemenea persoane nu-L pot „avea” pe Fiul, şi în consecinţă, nu pot avea viaţa.

1. Ioan 5:13 . Versetul 13 indică semnificaţia cuvântului „a avea” folosit astfel. Sensul versetului este într-adevăr: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Ne-am fi aşteptat ca Ioan să spună: „V-am scris acestea vouă, care Îl aveţi pe Fiul”; în loc de aceasta, el inserează ceea ce implică faptul de a-L avea pe Fiul: credem „în Numele Fiului lui Dumnezeu”. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu Îl are pe Fiul şi are viaţa eternă; şi Ioan a fost condus să scrie acestea ca noi care credem, să o ştim.

Fără nicio îndoială, când Ioan scria acestea, avea în vedere să ajute şi să dea siguranţă credincioşilor simpli, susceptibili de a fi intimidaţi şi clătinaţi de pretenţiile orgolioase ale antihriştilor. Aceştia veneau cu filozofiile lor de avangardă şi cu noile lor cunoştinţe; şi credinciosul simplu care se ţinea de credinţa sa în „ce era la început”, era considerat de aceştia ca fiind cu totul în afara înaltei „vieţi” intelectuale de care se bucurau ei. Cu toate acestea, tocmai cel care credea în Numele Fiului lui Dumnezeu, Îl avea pe Fiul şi viaţa; şi viaţa pe care o avea era viaţa eternă, singura care contează.

Şi iată că versetul se înalţă cu toate aplicaţiile lui în favoarea credincioşilor care tremură încă şi astăzi. Prin ceea ce a scris, apostolul Ioan ne-a arătat semnele caracteristice ale vieţii; şi putem şti că viaţa este a noastră, nu numai din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu, ci şi pentru că aceste semne ale vieţii se văd. Sentimentele minunate, la care unii se gândesc atât, nu sunt trăsătura principală a vieţii; ci dragostea şi dreptatea sunt.

1. Ioan 5:14-15 . Versetul 14 pare să prezinte o schimbare de gândire abruptă şi totală. Apostolul reia firul pe care îl urmase timp de câteva versete în capitolul 3, şi pe care  îl lăsase deoparte în versetul 3:22. Dacă vom compara cele două pasaje, vom vedea că schimbarea nu este atât de radicală cum pare. În capitolul 3 se punea accentul pe faptul că, dacă iubim în faptă şi în adevăr, inimile noastre vor avea siguranţă înaintea lui Dumnezeu, şi vor avea astfel îndrăzneală în rugăciuni. Aici succesiunea de gânduri pare similară. Ca rezultat al scrierii lui Ioan, avem cunoştinţa fericită – o cunoaştere conştientă – că avem viaţa eternă. Deci avem încrederea (sau îndrăzneala) în El, că „dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă”. Şi dacă ne ascultă, lucrurile pe care le cerem ne sunt cu siguranţă acordate.

Având viaţa, voia Lui devine a noastră. Cât de simplu şi cu bucurie putem să cerem după voia Lui! Acesta este normalul pentru cel credincios, iar rezultatul este rugăciunea ascultată. Dar vai, experienţa noastră practică este atât de des anormală – pentru că umblăm potrivit cărnii – în loc să fie normală.

1. Ioan 5:16-18 . Versetul 16 implică faptul că nu suntem egoişti în rugăciunile noastre, ci suntem preocupaţi pentru alţii. Ne rugăm, mijlocind pentru fraţii noştri. Deplina libertate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu cuprinde şi aceasta, fără să se limiteze la aspecte strict personale. Dar aceasta arată la fel de clar că, deşi avem această libertate, există anumite lucruri pe care nu putem să le cerem. Guvernarea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este un lucru foarte real şi El nu poate renunţa la ea la cererea noastră. Moartea despre care se vorbeşte aici este moartea trupului, aşa cum vedem de exemplu în cazul lui Anania şi Safira.

Putem cere viaţa şi, fără îndoială, orice este nevoie, pentru oricine care nu a făcut un păcat spre moarte. Orice nelegiuire [nedreptate] este păcat, aşa că se poate acoperi un câmp foarte vast. Dar dacă păcatul este spre moarte, buzele noastre sunt închise. Este posibil ca, scriind aceasta, apostolul să fi avut în minte vreun păcat anumit legat de înşelătoriile anticreştine din jur, însă el nu precizează despre ce e vorba. Ne rămâne deci să ţinem cont de acest principiu în sens general. Ştim că făţărnicia şi pretenţiile false erau păcatul spre moarte în cazul lui Anania şi că dezordinile şi lipsa de respect grosolane din timpul cinei erau păcatele spre moarte printre corinteni.

Versetele 16 şi 17 arată lucrurile în mod practic, aşa cum există între sfinţi, pentru că cel care poate să fi înfăptuit un păcat spre moarte este un „frate”. În versetul 18 revenim la aspectul absolut al lucrurilor. Cel care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, dacă judecăm potrivit naturii celei noi. Am văzut deja aceasta mai înainte în epistolă. Pe de altă parte, lucrurile fiind aşa, cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt făcuţi capabili să se păzească ei înşişi pentru ca cel rău să nu-i atingă. Această ultimă remarcă susţine ideea că păcatul spre moarte despre care vorbeşte Ioan, este ceva legat de vicleniile diavolului prin intermediul învăţăturilor anticreştine. Din punct de vedere absolut, cel care este născut din Dumnezeu este la adăpost de cel rău. Din punct de vedere practic, deoarece carnea este încă în cel credincios, deşi este născut din Dumnezeu, fratele nostru poate fi amăgit de cel rău şi poate fi adus sub disciplina lui Dumnezeu, chiar până la moarte.

1. Ioan 5:19 . Ajungem acum la ultimele cuvinte ale epistolei, şi concluzia se trage într-un mod remarcabil. Există anumite lucruri pe care le cunoaştem, atunci când rămânem în ce era de la început. Cunoaştem adevărata natură a celor care sunt născuţi din Dumnezeu, potrivit versetului 18. Apoi ştim că noi – care suntem adevărata familie a lui Dumnezeu – suntem din Dumnezeu; şi prin aceasta suntem total diferiţi de lumea care zace „în cel rău”. Înainte de Hristos, această diferenţă nu era atât de clară. Linia de demarcaţie era trasată atunci mai degrabă între Israel ca naţiune aparţinând lui Dumnezeu şi naţiunile (păgânii) care nu-I aparţineau lui Dumnezeu, deşi, fără îndoială, credinţa poate înţelege că nu tot Israelul era în întregime adevăratul Israel al lui Dumnezeu.

Acum linia de demarcaţie este independentă de orice consideraţie naţională. Este pur şi simplu vorba de cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi de cei care nu sunt, independent de naţiunea căreia îi aparţin. Familia lui Dumnezeu este despărţită de lume complet şi fundamental.

1. Ioan 5:20 Mai mult, ştim din ce cauză s-au întâmplat toate acestea. Fiul lui Dumnezeu a venit. Această Persoană a venit pe scenă şi viaţa a fost arătată în El. Aici suntem aduşi înapoi la punctul de start al epistolei, având însă un detaliu suplimentar scos în relief. La început, gândurile noastre aveau să se concentreze asupra a ceea ce era pus în lumină prin venirea Sa. Dar ce ne-a fost descoperit mai departe în epistolă ne-a arătat aceasta: ca rod al venirii Lui, am primit înţelepciune să cunoaştem, să apreciem şi să răspundem Celui care a fost descoperit. E simplu de înţeles că atunci când lipseşte priceperea, cea mai desăvârşită revelaţie ar fi pentru noi în zadar.

Datorită lui Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, şi El ne-a dat din Duhul Lui, după cum spune epistola, şi nu am fi putut avea niciodată această ungere dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit. Acum Îl cunoaştem pe „Cel adevărat”, pentru că Tatăl S-a făcut cunoscut în Fiul Său. Însă cuvintele care urmează ne spun că „noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos”. Deci „Cel adevărat” este o expresie care acoperă totodată pe Fiul şi pe Tatăl, şi trecem aproape pe nesimţite de la Unul la Celălalt. Este o nouă mărturie a faptului că Fiul şi Tatăl sunt una în esenţa Lor, deşi sunt Persoane distincte.

Apoi, după ce ne-a adus astfel în „Fiul Său, Isus Hristos”, Ioan exprimă în mod foarte clar că „El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă”. Nu există o afirmaţie mai puternică a Dumnezeirii Sale. El este viaţa eternă şi, aşa cum am văzut, Izvorul acestei vieţi pentru noi.

Ce rezumat minunat al epistolei în acest verset scurt! Viaţa a fost arătată şi Cel adevărat S-a făcut cunoscut prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Ca rod al venirii Lui, am primit pricepere ca să putem aprecia şi să primim tot ce a fost scos la lumină. Însă nu numai că Cel adevărat S-a revelat şi noi am fost făcuţi capabili să Îl cunoaştem, ci suntem în El, fiindcă suntem în Cel care ni L-a revelat. Fără aceasta, nu am fi putut fi decât spectatori uimiţi, fără legătură vitală cu Dumnezeu. Dar datorită lui Dumnezeu, această legătură vitală există. Şi Cel în care suntem este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă.

1. Ioan 5:21 . Ce contrast în ultimele cuvinte: „Copilaşilor [acest cuvânt semnifică toată familia lui Dumnezeu], păziţi-vă de idoli!” Un idol este tot ce uzurpă în inimile noastre locul suprem care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Dacă trăim în realitatea şi puterea versetului 20, vom spune cu siguranţă ca Efraim: „Ce mai am eu a face cu idolii?” (Osea 14:8 ).

Să lăsăm dar ca Fiul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut şi a adus El, să ne umple inimile şi idolii, care ne-au fermecat un timp, nu ne vor mai fermeca deloc.

 

Rugăciunea prin Duhul Sfânt

 din revista „The Bible Treasury”

După cum lauda este expresia cuvenită a acelei păci şi bucurii pe care cunoaşterea Dumnezeului speranţei o stârneşte în inimile noastre (Romani 15:13 Evrei 13:15 ), tot astfel exprimarea firească a dorinţei spirituale este rugăciunea. Exprimarea vagă şi tristă a suferinţei şi luptei dinăuntru este ajutată de simpatia Duhului harului care mijloceşte cu suspine de nespus (Romani 8:26 ). Duhul Sfânt care, în timp ce ne readuce aminte de nevoile noastre personale, sau de cele ale mădularelor Trupului lui Hristos ca întreg, care suferă, sau în timp ce însufleţeşte speranţa noastră şi stârneşte în noi dorinţe mai stăruitoare pentru gloria lui Dumnezeu, îl conduce inevitabil pe acela care se roagă, a cărui inimă o umple, la Domnul Isus.Adevărata rugăciune prin Duhul trebuie să cuprindă, ca scop final al ei, împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Scopul ei, prin urmare, variază odată cu progresul credinciosului pe calea lui Dumnezeu. Arătându-ne lucrurile lui Hristos, El ne face să cunoaştem speranţa chemării noastre cereşti ca pe un adevăr prezent, în timp ce El ne îngăduie să anticipăm manifestarea viitoare a gloriei lui Isus, în împlinirea cuvântului sigur al profeţiei. Lumea care va veni, eliberarea creaţiei care suspină, astfel de lucruri fiind cuprinse în promisiunile lui Dumnezeu, sunt o parte din alimentaţia naturală a sufletului celui credincios. Ele formează, prin urmare, subiecte pentru rugăciuni prin Duhul. Deoarece tot ceea ce Îi aparţine Domnului Isus trebuie să fie dorinţa inimii în care locuieşte Duhul înfierii.

Este remarcabil că, în timp ce îndemnul la rugăciunea frecventă este adresat sfinţilor în mod repetat în Scriptură, doar în acest pasaj se regăseşte întreaga expresie „rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă observăm contextul în care se află, la începutul acelui îndemn izbitor de rămas bun cu care încheie Iuda, avertismentul lui profetic sumbru cu privire la apostazia creştină, cu greu nu vom putea să vedem că în această expresie există o mare forţă caracteristică. Credinţa pe care suntem noi îndemnaţi să ne zidim este denumită accentuat „credinţa voastră preasfântă”. Rugăciunea prin care noi trebuie să-I facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre, în mijlocul răului crescând al vremii, trebuie să fie „prin Duhul Sfânt”. Adevărul distinct al dispensaţiei creştine este prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în Adunare, ca Martor divin al gloriei Mântuitorului înălţat. Odată cu înaintarea stricăciunii spirituale în această dispensaţie, va urma în mod firesc o insensibilitate crescândă cu privire la natura şi valoarea acestei învăţături caracteristice. La încheierea ei duhul abaterii, cu un efect de temut, deşi având cel mai drept caracter al pedepsei, va pune pe deplin stăpânire pe minţile acelora care nu s-au lăsat înduplecaţi de dragostea adevărului mântuitor. Într-o ignoranţă de bunăvoie a primelor Sale fapte de judecată, vor batjocori avertismentele Duhului ca fiind doar nişte tradiţii neconvingătoare şi mitice. În mijlocul dominării răului nestăpânit al oamenilor, aceia care sunt iubiţi de Dumnezeu sunt îndemnaţi atât de solemn la rugăciune prin Duhul Sfânt.

Însă rugăciunea prin Duhul Sfânt implică o supunere deplină atât a inimii cât şi a conştiinţei faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, deoarece cuvântul este pentru credincios întotdeauna un cuvânt de har, nu doar un avertisment necesar, ci şi o mai îmbelşugată plinătate de mângâiere, cuvântul lui Dumnezeu va fi primit de către aceia care în loc să trăiască pe pământ în plăceri (Iacov 5:5 ) aşteaptă în speranţă sigură şi o lung încercată răbdare venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (Evrei 10:36-39 ). A ţine adevărul ca învăţătură şi chiar a zidi aşteptări întemeiate pe o asemenea înţelegere a învăţăturii, nu este suficient. Dacă nu este activă credinţa, zidirea este imposibilă.

Rugăciunea nu este întotdeauna un lucru izvorât din instinct, la repezeală. Este mai degrabă privită în Scriptură ca o acţiune deliberată a unei înţelegeri spirituale. De aceea este deseori găsită în asociere cu lupta, cu stăruinţa, etc. Ca orice alt exerciţiu spiritual autentic, îşi are originea în inimă, în care locuieşte Duhul Sfânt. Credinţa în Dumnezeu este cauza care o produce. Voia lui Dumnezeu, cunoscută, trebuie prin urmare să fie principiul care o reglementează. În timp ce este modelată şi condimentată de anumite cerinţe care stârnesc din când în când sentimentele celui credincios, fie ca membru al unicului Trup al lui Hristos, fie ca un om al lui Dumnezeu singur în mijlocul unei lumi amestecate, rugăciunea prin Duhul trebuie să fie un obicei al omului cu adevărat spiritual. În privinţa solemnităţii şi a râvnei, decursul ei va fi fără vlagă sau din abundenţă, după cum credinciosul însuşi este obişnuit să fie puţin sau mult în părtăşie conştientă cu Dumnezeu.

 

Şapte rugăciuni esenţiale

 din revista „Cercetați Scripturile”

rugaciune

1) Paşii mei stau neclintiţi pe cărările Tale, şi nu mi se clatină picioarele (Psalm 17:5). Din toate părţile suntem înconjuraţi de curse şi capcane. Cât de uşor poate aluneca piciorul nostru! Cât de repede pot paşii noştri să se îndepărteze de urmele Domnului, dacă părăsim atmosfera protectoare a rugăciunii personale. Să păstrăm aceste cuvinte în inima noastră, ca totdeauna să le avem la îndemână. Numai dacă Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, vom fi capabili să rămânem neclintiţi în ziua cea rea.

2) Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu! (Psalm 19:14). Toţi cei care Îl iubesc din inimă pe Domnul Isus, au această dorinţă. Ce spunem este mai mult sau mai puţin roada a ceea ce gândim. Cât de necesar este ca interiorul nostru să-i fie plăcut Domnului! Numai atunci va corespunde vorbirea noastră cu ceea ce se aşteaptă de la cei care aparţin Domnului Isus şi sunt copii ai Dumnezeului celui viu.

3) „Arată-mi, Doamne, căile Tale, şi învaţă-mă cărările Tale“ (Psalm 25:4). Cu toate că ştim câte ceva despre cum gândeşte Dumnezeu cu privire la toate, înclinăm să ne formăm propria noastră opinie. Trebuie să ne întoarcem, ca El să ne facă cunoscut căile Sale, adică să ne facă cunoscut cum acţionează şi cum vrea să acţioneze cu privire la toate problemele confuze din jurul nostru. El trebuie să ne înveţe din nou calea Sa, ca noi să înţelegem intenţia Lui şi să vedem clar rezultatul final. Atunci putem să păşim înainte hotărâţi şi plini de încredere pe calea cea bună, pe care El doreşte să ne vadă.

4) „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta“ (Psalm 51:15). Buzele noastre trebuie să fie deschise nu doar când ne exprimăm în public, ci şi în viaţa privată. Când El ne atinge buzele, ele sunt conduse ca să exprime lauda Sa şi să vestească toate faptele Sale minunate.

5) „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!“ (Psalm 119:18). De fiecare dată când citim Biblia, când cugetăm la conţinutul ei preţios, avem nevoie de Duhul Sfânt. El este Autorul ei, şi numai el ni-L poate arăta pe Hristos în timp ce ia din ce este al Său şi ne vesteşte nouă.

6) Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta!“ (Psalm 119:37). Peste tot întâlnim lucrarea orbitoare a lumii. Cât de necesar este ca privirile noastre să fie atrase de la ce este vizibil, de la ce este trecător şi să fie îndreptate mai intens spre ceea ce este încă invizibil şi veşnic!

7) Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele! (Psalm 141:3). Dintre cele şapte rugăciuni amintite, de aceasta avem nevoie poate cel mai mult. Cuvântul spus în pripă, exprimarea necontrolată, o observaţie proastă – cât de uşor şi de repede sunt exprimate! Dacă cineva care a fost aşa de blând ca Moise a vorbit cu buzele fără să gândească, cât de necesar este ca fiecare creştin să se străduiască cu cea mai mare atenţie în această privinţă. În fiecare zi, ba chiar în fiecare oră ar trebui să veghem asupra cuvintelor ce le exprimăm, altfel vom păcătui cu limba, acest mădular mic, dar neliniştit.

Să ne gândim încă o dată la aceste şapte rugăciuni. Toate au de-a face cu viaţa zilnică. Nu putem să renunţăm la niciuna. Să aducem adesea aceste rugăciuni înaintea Domnului, nu doar atunci când necesitatea lor este vizibilă şi urgentă, ci deja înainte ca primele semne ale pericolului să se arate. Apele liniştite au vicleniile lor. Se trece adesea cu vederea peste acest lucru. Să ne obişnuim să ne rugăm tot timpul, adică să trăim într-o stare de rugăciune. Aceasta este singura cale sigură.

 

Viaţa de rugăciune a lui Daniel

 Frank Wallace

În această seară vreau să vă captivez atenţia în legatură cu subiectul rugăciunii. Probabil că este unul din lucrurile pe care le neglijăm cel mai mult în viaţa noastră de creştini. Dacă ne-am rugat dimineaţă, mulţumind pentru mâncare şi ne-am rugat seara, mulţumind lui Dumnezeu pentru bunătatea şi dărnicia Sa de-a lungul zilei, probabil că ne simţim ca şi cum am facut tot ceea ce era nevoie. În orice caz, consider că pe masură ce ne vom ocupa cu practica lui Daniel şi viaţa sa de rugăciune, vom vedea că se cere mai mult în viaţa creştinului.Rugăciunea este rezultatul unei preocupări reale. Fie că este pentru propriul progres spiritual, sau pentru gloria lui Hristos, sau pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu pe pământ, trebuie ca întotdeauna să vină dintr-o preocupare personală a cuiva. Dacă nu suntem motivaţi de aceste lucruri, atunci rugăciunile noastre vor fi de o natură foarte limitată, dar dacă aceste lucruri sunt constant în mintea noastră şi ne preocupă, atunci vom vedea că rugăciunile noastre vor lua un caracter diferit, va fi o plinătate a lor, va fi o necesitate pentru ele, va fi o continuitate a lor şi aceste rugăciuni vor fi extrem de apreciate în cer. Daniel era un om “foarte mult iubit” (Daniel 9:23, 10 :11,19), nu numai datorită comportamentului său personal, dar şi datorită practicilor pe care le avea zi de zi în Babilon, în timpul captivităţii sale; şi din ele au decurs rezultate măreţe pentru gloria lui Dumnezeu. Şi aceasta este ceea ce vrem să învăţăm în această seară, nu numai să împărtăşim o cunoştinţă (ce poate fi încurajatoare), ci să stimulăm în inimile noastre o dorinţă de a ne ruga mai mult pentru propăşirea intereselor Domnului în localităţile noastre, în această ţară favorizata şi în toată lumea.

Noi toţi admitem că lucrurile ar putea fi mult mai bine decât sunt în prezent, individual, în casele sfinţilor şi în strângerile sfinţilor. Ar putea fi mult mai mult conţinut, mai multă viaţă, mai multă energie şi practică şi un progres mai evident în locul declinului. Se aude un strigăt continuu: ‘Cum poate fi modificată situaţia? Cum putem vedea mai multă energie? Cum putem vedea mai multă credincioşie? Cum putem vedea mai mult gloria Domnului?’ şi cu cât ne propunem şi ne planificăm mai mult, cu atât mai mult vedem cât de zadarnic este acest lucru. Vă zic, iubiţilor, că dacă un grup ca acesta ar fi însufleţit de o mai mare preocupare în rugăciune, atunci am vedea lucruri schimbându-se, Dumnezeu ar veni în puterea Sa şi înţelepciunea Sa şi ne-ar da direcţia necesară ca vieţile noastre să fie mai roditoare pentru El, Cel care ne-a binecuvântat într-o manieră aşa de minunată.

Viaţa de rugăciune a lui Daniel continuă, constantă, individuală

Şi când a aflat Daniel că s-a semnat înscrisul, a intrat în casa lui; şi ferestrele îi erau deschise în camera lui de sus, către Ierusalim; şi îngenunchea pe genunchii lui de trei ori pe zi şi se ruga şi aducea multumiri înaintea Dumnezeului său, cum făcea mai înainte.” (Daniel 6:10 )

Am ales acest pasaj din capitolul 6 pentru a arăta puţin din viaţa personală de rugăciune a lui Daniel înainte de a avea în vedere celelalte două părţi. Aici găsim adevăratul secret al măreţiei acestui om. Daniel era un captiv în Babilon şi totuşi în această poziţie el nu era supus legilor împăratului, el nu era supus ordinelor care îi erau impuse, ci el era preocupat intens cu împlinirea voii lui Dumnezeu. El ştia voia lui Dumnezeu şi, oricare ar fi fost circumstanţele sau ocaziile, el era condus de acea voie, în ciuda pericolului şi opoziţiei pe care aceasta le ridica. El era un om drept şi credincios.

În acest capitol, Dumnezeu ne descrie secretul puterii sale şi al credincioşiei sale şi anume viaţa sa personală în rugăciune ce nu era niciodată împiedicată. La auzul poruncii împăratului el “se ruga şi aducea mulţumiri înainte Dumnezeului său, cum făcea mai înainte.” Nu a fost o explozie bruscă de energie în rugăciune din cauza faptului că circumstanţele erau dificile şi viaţa sa era în pericol, ci era o practică permanentă. Nu era ceva impus, ci era bucuria sa. Iubiţilor, ce manieră minunată de a vedea viaţa de rugaciune, de a vedea dispoziţia constantă a lui Daniel, rugându-se de trei ori pe zi! Sunt convins că Daniel nu a permis ca ceva să împiedice momentele cand îşi pleca genunchii înaintea Dumnezeului său. El era un om mare, avea mari responsabilităţi în administraţie şi totuşi putea găsi timp să se roage de trei ori pe zi, la timpul stabilit. Nu stim cât de mult, dar o făcea, era viaţa sa constantă, rugăciune, rugăciune, rugăciune. Vom vedea mai târziu conţinutul rugăciunilor sale.

Se spune, de asemenea, că el se ruga “Dumnezeului său“. Îmi place aceasta. Nu era un Dumnezeu care era departe de îngrijorarea lui Daniel, ci era Dumnezeul său personal, Unul pe care el îl cunoştea în părtaşia personală. Dumnezeu era o realitate pentru el. Dumnezeu nu era o concepţie abstractă a imaginaţiei, ci El era un Dumnezeu viu şi glorios către care el se putea îndrepta în orice timp şi situaţie şi unde găsea răspunsul şi cu care, de asemenea, avea părtăşie zi de zi, era bucuria sa, plăcerea sa şi viaţa sa. Este aceasta experienţa ta în rugăciune? Este aceasta experienţa mea în rugăciune? Este Dumnezeu aproape de noi sau este El departe? Oh, ce provocare! Avem nevoie de fraţi şi surori cu o cunoştinţă a lui Dumnezeu în această privinţă, deoarece Dumnezeu ascultă rugăciunile poporului Său şi Dumnezeu găseşte plăcere în a răspunde acestor rugăciuni când ele sunt în acord cu voia Sa descoperită.

Dreptatea acestui om era o mărturie vie asupra realităţii legăturii sale cu Dumnezeu. În Ezechiel 14 , Daniel este pus alături de încă alţi doi oameni, Noe şi Iov, şi Dumnezeu spune: ‘chiar dacă aceşti trei oameni ar veni cu dreptatea lor, totuşi situaţia lui Israel nu s-ar schimba din cauza răutăţii lor’. Doar menţionând aceasta, Dumnezeu atrage atenţia asupra dreptăţii acestor trei oameni. Daniel era un om drept, care îşi trăia viaţa recunoştea drepturile lui Dumnezeu şi se supunea acestor drepturi indiferent de preţ şi din această cauză rugăciunile sale aveau putere. Iacov spune că “Mare putere are cererea fierbinte a celui drept” (Iacov 5:16 ), iar în Proverbe ni se spune că „rugăciunea celui rău este o urâciune pentru Dumnezeu” (Proverbe 28:9 ). Citim, de asemenea, în 1 Ioan că “dacă cerem ceva dupa voia Lui, ne ascultă.” (1. Ioan 5:14 ) Acesta este marele secret al rugăciunilor care lucrează cu adevărat, că sunt în acord cu voia lui Dumnezeu.

Este evident că Daniel era cu totul în cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Vedem aceasta prin faptul că el deschidea fereastra spre Ierusalim. Când templul a fost consacrat, Solomon s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dacă va fi un timp când poporul va fi atât de necredincios încât va fi dus în captivitate, dacă vor fi acolo unii care se vor ruga spre templul acesta atunci ascultă-i, fă-le dreptate şi arată-le îndurare din partea celor care îi vor ţine captivi” (2. Cronici 6:36-39 ). Aici găsim un om ce deţine pe deplin această cunoştinţă. El nu a uitat cuvântul lui Dumnezeu, el nu a uitat acea rugăciune, deoarece Dumnezeu a aprobat rugăciunea lui Solomon, „Da”, a spus El, “urechile mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea din locul acesta….şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo în toate zilele” (2. Cronici 7:12-16 ).

Interesele lui Dumnezeu erau concentrate în acel loc. Necredincioşia poporului l-a îndepărtat de acel loc, dar niciodată nu a schimbat faptul că Dumnezeu se îngrijea profund de centrul Său şi de Numele Său care era acolo. Vedem un om în captivitate care îşi aduce aminte de acest cuvânt şi, prin urmare, în deplină cunoştinţă a acestui fapt, se roagă lui Dumnezeu care ar asculta rugăciunea sa; şi El a făcut-o. În groapa cu lei şi în toate circumstanţele, Dumnezeu a venit în ajutorul slujitorului Său. Dumnezeul Său era în stare să îl scape tot aşa cum i-a scăpat pe cei trei tineri (Daniel 3 ). Oh, ce minunat s-a dovedit a fi Dumnezeul lui Daniel şi în timp ce împăratul petrecea o noapte fără somn, Daniel era liniştit deplin în mijlocul animalelor sălbatice, Dumnezeu închizând gurile lor, exercitând puterea creatoare pentru slujitorul Său. Ce Dumnezeu!

Daniel era preocupat de interesele lui Dumnezeu. Zi de zi, de trei ori, el îşi pleca genunchii, deschizând fereastra spre Ierusalim. Sunt sigur că el nu se ruga totdeauna pentru ajutor personal şi încurajare, ci îşi varsă dorinţa inimii că poporul lui Dumnezeu să nu mai fie ţinut în captivitate, ci să fie condus din captivitate către centrul lui Dumnezeu, să se bucure de gândurile lui Dumnezeu aşa cum El a intenţionat pentru poporul Sau. Cred ca aceasta era principală povară a rugăciunilor lui Daniel atunci când îşi pleca genunchii în prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să intervină în acest fel.

Şi Dumnezeu a facut dreptate robului Său. În timp ce împăraţii mureau, Daniel continua şi prospera (Daniel 5:31, 6 :1-3). Schimbarea dinastiei conducătoare nu a însemnat nicio diferenţa în viaţa lui Daniel, el a continuat să facă lucrurile care îi erau plăcute lui Dumnezeu. Ce om era! Din nou, acesta era rezultatul vieţii sale de rugăciune, dreptatea care era în viaţa sa şi dorinţa sa pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu. Acestea erau lucrurile care îl susţineau şi ele s-au evidenţiat într-o manieră remarcabilă.

Un alt aspect este faptul că Daniel îngenunchea când se ruga. Oh, dacă avem timp, să îngenunchem! Să ne plecăm genunchii în prezenţa maiestăţii supreme a lui Dumnezeu şi să arătăm respectul nostru faţă de El! Cu toate marile binecuvântări pe care ni le-a dăruit, noi suntem totuşi creaturi şi unele care eşuează în aceasta. Oh, ce privilegiu să ne plecăm fizic genunchii şi să arătăm că recunoaştem supremaţia, măreţia şi gloria lui Dumnezeu!

Recent am avut privilegiu de a vizita Germania şi Olanda şi ce imagine să vezi 900 de fraţi şi surori în genunchi la ora de rugăciune! Mi-a mişcat inima. De am fi şi noi marcaţi de această reverenţă! Aici este facută într-un mod individual, dar nu este niciun motiv pentru care nu ar putea fi facută şi colectiv atunci când situaţia este potrivită. C.H. Mackintosh simţea că faptul de a nu pleca genunchii atunci când exista posibilitatea era o ireverenţă, ce arăta o atitudine neglijentă în prezenţa unui Dumnezeu măreţ şi glorios, care este infinit deasupra noastră. (n.tr. din ” Rugăciunea şi Adunarea de rugăciune” de C.H.M)

Această îngenunchere în rugăciune este o acţiune fizică care arată recunoaşterea supremaţiei şi măreţiei Dumnezeului etern. Te-ai simţit vreodată constrâns să-ţi pleci genunchii? Nu mă refer la a fi forţat de o putere, ci constrâns deoarece ai simţit că lucrul cel mai potrivit este să-ţi pleci genunchii. Aceasta poate începe cu o atitudine neglijentă, dar Domnul spune: ‘Nu. Nu trebuie să fie nimic neglijent în prezenţa mea. Pleacă-ţi genunchii în recunoaşterea supremaţiei Mele’. Şi avem multe exemple, exemplul suprem, Domnul Isus Hristos Însuşi , atunci când Îl vedem îngenunchind în grădina Ghetsimani. Apăsat de greutatea apropierii crucii şi a tot ce aceasta însemna, El a îngenuncheat şi S-a rugat (Luca 22:41 ). Pavel (Fapte 20:36 ), Solomon (2. Cronici 6:13 ), Ezra (Ezra 9:5 ) şi mulţi alţii şi-au plecat genunchii în prezenţa lui Dumnezeu sau a lui Hristos.

În sfârşit, “îngenunchea pe genunchii lui de trei ori pe zi şi se ruga şi aducea mulţumiri“. Daniel era un captiv, neavând libertate. Poate că avea o poziţie bună, însă el nu avea privilegiul de a se întoarce în ţara sa şi la poporul său şi să ia parte la tot ceea ce însemna ţara; totuşi el se ruga şi aducea mulţumiri, recunoscând că situaţia care era asupra sa şi a poporului său era judecata dreaptă a unui Dumnezeu Sfânt, dar şi mulţumitor că se putea încă bucura de această părtăşie fericită cu Dumnezeul său. Dragi prieteni, aceasta este o lecţie extraordinară, această atitudine personală de rugăciune din partea lui Daniel! Mă întreb, şi vă întreb şi pe voi: petrecem noi suficient timp în rugăciune? Fie ca exemplul lui Daniel să ne provoace personal, în casele noastre şi în adunările noastre de rugăciune! Aici îl vedem pe Daniel rugându-se personal, dar putem extinde această atitudine a rugăciunilor noastre în casele noastre şi în strângerile noastre. A fost o mare bucurie în această dimineaţă să îmi plec genunchii impreună cu familia la care stau şi să cuprindem multe lucruri importante în rugăciune. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru căminele unde soţul şi soţia (şi copiii, de asemenea, acolo unde este posibil) îngenunchează împreună în această atitudine familială de rugăciune, fiind un lucru constant şi pe care nimic nu îl poate împiedica (în afara cazului în care apar probleme extraordinare şi pe care Domnul le apreciază şi pentru care are înţelegere). Şi atunci când tinerii sunt crescuţi în atitudine de rugăciune, devenind adulţi, ei vor trebui doar să continue. Colectiv, rugăciunea este puterea adunărilor noastre, rugăciuni specifice pentru probleme specifice şi aceasta nu numai în legatură cu cei apropiaţi nouă, ci şi în ce privesc problemele internaţionale.

Aş vrea să merg mai departe, pe scurt, la lucrurile despre care cred ca îl vor marca pe Daniel în rugăciunea sa atunci când deschidea fereastra către Ierusalim. În primul rând, el va fi preocupat cu ţara depopulată din cauza necredincioşiei poporului. Era o ţară bună, o ţară în care curgea lapte şi miere, dar era ceva mai mare de atât, era ţara lui Dumnezeu, “pământul este al Meu” (Levitic 25:23 ) şi în bunătatea Sa suverană, El a dat-o poporului Israel, nu pentru că ei erau mai mari şi mai buni decât alte naţiuni (de fapt erau mai mici decât alte naţiuni – Deuteronom 7:7 ), ci El le-a dat-o în dar. Era moştenire şi toate gândurile lui Dumnezeu erau centrate în această ţară, şi Daniel se ruga pentru ea. Apoi, în mod specific Daniel se va ruga pentru Ierusalim, deoarece Numele lui Dumnezeu şi toate preocupările lui Dumnezeu erau acolo şi Daniel se va ruga şi pentru casa care era construită acolo unde era Numele Său (2. Cronici 6:12 ). În sfârşit, Daniel se va ruga pentru numele lui Iehova Însuşi. Gândiţi-vă la aceste lucruri: ţara, oraşul, casa şi numele. Cred că aceste lucruri caracterizau rugăciunile lui Daniel.

Poate spui: ‘Aceasta este istorie. Ce sens are pentru noi azi?’ Cred că înseamnă foarte mult. La începutul strângerii noastre, am cântat şi ne-am rugat împreună despre salvarea sufletelor preţioase; să nu uitam aceasta niciodată în rugăciunile noastre! Cât de mult avem nevoie de aceasta, dar este ceva şi mai mare de atât şi acestea sunt drepturile lui Dumnezeu în legatură cu voia Sa revelată în Cuvânt. Dumnezeu a arătat cum trebuie creştinii să se adune împreună în numele Domnului Isus (Matei 18:20 ), în afara oricărui sistem omenesc, neavând nimic care să îi ghideze în sensul unei autorităţi în măsura în care omul este preocupat. Dumnezeu a dat indicaţii precise în ce privesc aceste lucruri. Astăzi Adunarea este “pământul” Său şi poporul Său, adus la El prin moartea Domnului Isus Hristos, este locul unde sunt concentrate interesele Sale. Este o administraţie a dragostei în Conducerea lui Hristos şi în puterea şi lucrarea Duhului Sfânt şi Hristos este în mod precis acolo unde se găsesc “doi sau trei adunaţi în numele [Său]” (Matei 18:20 ). Cred că aceasta este ce ţara, oraşul, casa şi numele reprezintă pentru noi azi. Acestea sunt lucrurile care au fost atacate de puterea vrăjmaşului, dar în Hristos toate aceste lucruri sunt sigure şi nu pot fi niciodată răsturnate.

Ceea ce am vrea să vedem în aceste ultime zile este o creştere a interesului în legatură cu strângerile în numele Domnului Isus Hristos în afara oricarei organizări omeneşti, deoarece aceasta nu mai este necesară acolo unde acţionează conducerea lui Hristos, unde fiecare mădular al trupului este supus călăuzirii Capului, unde Duhul Sfânt are cale libera să se mişte între cei ai Săi şi să-i ghideze, să-i conducă şi să-i inspire şi unde toţi suntem călăuziţi prin numele Domnului nostru Isus Hristos; totul este facut şi spus în concordanţa cu acest nume mare şi glorios. Este aceasta o speranţă prea mare în aceste ultime zile? Nu şi dacă suntem ascultători, dacă primim cuvântul lui Dumnezeu ca şi ghid al nostru, dacă suntem pregătiţi să ne supunem voia noastră voii lui Dumnezeu revelată în cuvântul Său preţios. Nu este doar un ideal, ci este o posibilitate glorioasă şi ce măreţie ar fi dacă este şi împlinită, ca în aceste ultime zile, înainte ca perioada bisericii să se incheie, să poată fi o revigorare a intereselor şi entuziasmului cu privire la aceste adevăruri minunate, astfel încât când Domnul Isus va veni, El îi va găsi pe cei care sunt credincioşi cuvântului Său.

Iată că oamenii răi au venit la Daniel şi l-au găsit rugându-se. Acţiunile lor de a interzice rugăciunea catre oricine altcineva în afară de împăratul Darius nu au întrerupt rugăciunile lui Daniel, ci el a continuat să se roage lui Dumnezeu. Dar a venit timpul când a fost arestat şi aruncat în groapa cu lei şi ştim finalul întâmplării, cum Domnul a avut grijă de slujitorul Său.

Viaţa de rugăciune colectivă a lui Daniel

Atunci Daniel a intrat şi a cerut de la împărat ca să-i dea timp, să poată arăta împăratului interpretarea. Şi Daniel s-a dus acasă şi a făcut cunoscut lucrul acesta lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi, ca să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta, ca să nu fie nimiciţi Daniel şi tovarăşii lui cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Atunci taina a fost descoperită lui Daniel într-o viziune de noapte. Şi Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a răspuns şi a zis: Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu din eternitate pentru eternitate, pentru că ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea! Şi El schimbă timpurile şi evenimentele. El dă jos pe împăraţi şi El ridică pe împăraţi. El dă înţelepciune inţelepţilor şi cunoştinţă celor care cunosc priceperea. El descoperă cele adânci şi ascunse. El cunoaşte ce este în întuneric şi lumina locuieşte cu El. Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc şi Îţi aduc laude, Ţie, care mi-ai dat înţelepciune şi putere, şi mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine: pentru că Tu ne-ai făcut cunoscut lucrul cerut de împărat…“(Daniel 2:16-23 )

Atunci când împăratul Nebucadneţar a avut un vis remarcabil, el a cerut să fie interpretat. El a refuzat să acorde orice sprijin astrologilor, caldeenilor şi cărturarilor, ‘Nu’, a spus el, ‘voi trebuie să-mi spuneţi visul şi interpretarea lui’. Acesta era un lucru foarte greu de făcut, iar în lipsa unei interpretări sau cunoaşteri din afară a visului, împăratul a poruncit execuţia tuturor înţelepţilor, iar aceasta îl includea şi pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai săi. Aşa că ei au venit împreună în părtăşie în rugăciune. Aceasta nu era o problemă personală, ci era o problemă de părtăşie. Daniel a făcut cunoscută situaţia celor trei tineri.

Numele lor fuseseră schimbate, ei au primit nume babiloniene care erau în legatură cu zeii păgâni, dar Duhul lui Dumnezeu ne-a lasat aici numele lor evreieşti, fapt ce arată legătura lor cu Dumnezeul cel viu. Aceşti oameni s-au strâns împreună şi s-au rugat pentru problema lor, ei aveau părtăşie în rugăciune; şi visul a fost făcut cunoscut lui Daniel. Este minunată lauda şi închinarea pe care Daniel le-a adus apoi acestui Dumnezeu măreţ, deoarece El era Dumnezeul care poate împlini lucruri. Oh, de am lua şi noi aceasta în sufletele noastre, că Dumnezeu poate schimba lucruri, că Dumnezeu poate îmbunătăţi situaţia, că Dumnezeu poate da înţelepciune, pricepere şi putere, cu condiţia ca noi să-L recunoaştem şi să ne supunem Lui, cu condiţia ca noi să fim gata să spunem, în mod personal sau colectiv: ‘Vieţile noastre sunt ale Tale’.

Îmi aduc aminte când, trecând pe lângă o biserică, am văzut un poster afişat afară şi ceea ce spunea m-a uimit foarte mult: ‘Nu lăsaţi ca Dumnezeu să fie roata de rezervă’. O roată de rezervă este folosită doar în caz de urgenţa. Noi nu vrem un astfel de Dumnezeu, noi vrem un Dumnezeu care să fie la volan, Acela care are controlul, Acela care ghidează şi Căruia noi ne supunem. Astfel s-au rugat împreună Daniel şi cei trei prieteni ai săi şi Dumnezeu le-a răspuns, făcându-i cunoscut lui Daniel visul împăratului, precum şi interpretarea acestuia.

Aş vrea să subliniez felul în care Daniel a răspuns lui Dumnezeu pentru această revelaţie. ” Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu din eternitate pentru eternitate, pentru că ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea! ” Practic, Daniel i-a spus lui Dumnezeu: ‘Aceasta este o chestiune simplă pentru tine’. Visul a fost revelat şi interpretarea daruită. Ce răspuns rapid a fost acesta pentru rugăciune!

Apoi el merge mai departe şi spune: “ Şi El schimbă timpurile şi evenimentele. El dă jos pe împăraţi şi El ridică pe împăraţi.” Împăraţii pot fi puternici, măreţi şi invincibili, lăudându-se în puterea lor, în armatele şi bogăţiile lor, dar Dumnezeu poate înlătura un împărat peste noapte şi să îl înlocuiasca cu un altul, aşa cum a făcut în Daniel 5:30-31 . Oh, cât de mic este omul în prezenţa lui Dumnezeu! Ce putere are El! Ştim din Biblie şi din istorie cât de îngâmfat este omul, înălţându-se pe sine în toată aroganţa şi mândria sa, spunând ca el va face aceasta sau aceea, dar Dumnezeu schimbă totul peste noapte. Acesta este Dumnezeul în care noi credem!

El descoperă cele adânci şi ascunse.” Dacă am aplica aceasta doar în legatură cu vieţile noastre proprii şi celor apropiaţi nouă, suntem noi resemnaţi cu faptul că nu poate fi îmbunătăţire? Suntem noi resemnaţi faţă de faptul că în vieţile noastre personale nu există posibilitatea pentru a avea mai multă putere sau mai mult progres spiritual? Acceptăm tacit slăbiciunea şi eşecul sau ne încredem în Dumnezeul cel viu care poate schimba lucrurile? El poate schimba lucrurile pentru noi personal şi El poate schimba stările în localitaţi. Acesta era Dumnezeul pe care îl avea Daniel. Suntem noi pregătiţi să plătim preţul în rugăciune, acordând mai mult timp pentru a ne ruga, iar atunci când Dumnezeu ne revelează voia Sa pentru noi, suntem noi gata să ne supunem?

Rugăciunea lui Daniel de mărturisire

În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din sămânţa mezilor, care a împărăţit peste împărăţia caldeenilor, în anul întâi al împărăţiei lui, eu, Daniel, am înţeles din cărţi că numărul anilor pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor Ierusalimului era şaptezeci de ani. Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune şi cereri, cu post şi sac şi cenuşă. Şi m-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi mi-am făcut mărturisirea şi am zis: «Vai, Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşător, care păstrezi legământul şi îndurarea către cei care Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit şi am făcut nelegiuire şi am făcut ce este rău şi ne-am răzvrătit, abătându-ne de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale. Şi n-am ascultat de slujitorii Tăi, profeţii, care au vorbit în Numele Tău către împăraţii noştri, căpeteniile noastre şi părinţii noştri şi către tot poporul ţării. Şi, pe când vorbeam şi mă rugam şi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi aduceam cererea mea înaintea Domnului Dumnezeului meu pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu, pe când încă vorbeam în rugăciune, bărbatul Gabriel, pe care-l văzusem în viziune mai înainte, zburând repede, s-a atins de mine cam în timpul. jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi mi-a vorbit şi a zis: «Daniele, am ieşit acum ca să-ţi dau înţelepciune şi pricepere. La începutul cererilor tale a ieşit cuvântul şi eu am venit să ţi-l fac cunoscut, pentru că tu eşti foarte mult iubit. De aceea înţelege. cuvântul şi pricepe viziunea!” (Daniel 9:1-6, 20-23 )

Deseori, atunci când ne rugăm suntem cam neatenţi la ce se întâmplă. În timp ce Daniel se ruga, Dumnezeu lucra în duhul lui Cirus. Cirus a primit instrucţiuni cu privire la întoarcerea din Babilon a unei părţi a poporului ţinut în captivitate. Împăratul a dat un decret prin care poporul se putea întoarce din captivitate înapoi în Ierusalim. Daniel nu ştia aceasta, dar el ştia un lucru, că Dumnezeu a zis că sigur după 70 de ani de captivitate o rămăşiţă se va întoarce. Daniel ştia aceasta din cartea Ieremia ( 25:11). Acest fapt arată că această carte era în circulaţie atunci, Daniel a citit-o şi ştia gândul lui Dumnezeu.

Există un principiu imediat şi pentru noi. Cunoaştem noi voia lui Dumnezeu? Cum vrem să o primim, de la filozofii acestei lumi? Nu este acolo. Este o singură sursă de unde o putem afla şi aceasta este în cuvântul lui Dumnezeu, nu din lege ce aparţinea lui Israel, nici măcar din istoria lui Israel şi din lecţiile pe care le învăţăm de acolo, ci din Noul Testament, unde se vorbeşte clar despre poziţia creştinului în această lume, privilegiile şi responsabilităţile. Aici este locul unde învăţăm despre gândul lui Dumnezeu şi, învăţând despre el si căutând har pentru a-l împlini, atunci va veni şi binecuvantarea lui Dumnezeu. Astfel Daniel a ştiut pe loc că timpul venise şi şi-a îndreptat faţa cu o ravnă deosebită pentru a se ruga lui Dumenzeu despre această problemă specifică.

Este minunat cum el şi-a început rugăciunea cu o mărturisire din toată inima. El nu s-a exclus pe sine însuşi, el nu i-a acuzat pe alţii, ci el a făcut o privire de ansamblu asupra tabloului, eşecul şi slăbiciunea absolută şi el a recunoscut liber înaintea lui Dumnezeu că aceasta era starea. Alaturi de acestea, el ştia că Dumnezeu era un Dumnezeu milos, un Dumnezeu plin de iertare, un Dumnezeu care nu se abătuse de la legământul Său cu Israel, un Dumnezeu care era gata să binecuvânteze, gata să ierte, gata să asculte. Nu avem timp să intrăm în toate detaliile acestei rugăciuni, vă las acest studiu vouă, dar gândul principal este ‘Noi am păcătuit, am facut nelegiuiri, am eşuat, am fost necredincioşi’.

Aş vrea să întreb audienţa, în mod personal, îndrăzneşte cineva dintre noi să se ridice şi să afirme că noi am greşit? Nu cred. Şi te asigur că şi eu mi-aş ocupa locul imediat lângă tine dacă tu te ridici şi afirmi ca ai greşit. Eu am greşit. Îmi pare rău pentru asta. Fiecare eşec al nostru, moral, ecleziastic, sau de orice altă manieră afectează defavorabil mărturia creştină. Să nu credem că noi putem eşua sau păcătui în orice fel, dar fără urmări. Este un adevăr bine stabilit că eşecul nostru afectează mărturia creştină în această lume. Acest fapt este foarte solemn. Poate că gândim: ‘Ei bine, eu nu fac aceasta sau nu fac aceea’ şi poate ne batem pe spate şi spunem: ‘Ei bine, eu nu am eşuat!’ (vorbesc în mod personal), dar, iubiţi-lor, să ne examinăm în lumina prezenţei lui Dumnezeu! Aceasta este linia de măsurare, doar să fim în prezenţa lui Dumnezeu! Haideţi să-i spunem Lui că nu am eşuat şi să vedem ce are El să ne spună. Oh, ce lucru solemn de a fi în prezenţa lui Dumnezeu! Deci când vedem slăbiciunile poziţiei creştine să nu ne permitem să-i acuzăm pe alţii. Daniel zicea: ‘Îmi mărturisesc păcatul’. Şi mărturisindu-ne păcatele, să căutăm pricepere pentru a urma calea dreaptă şi pentru a urma cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să poată fi stări mai bune. Oh, ce rugăciune a fost aceasta şi cum i-a răspuns Dumnezeu lui Daniel, adresându-i-se cu “foarte mult iubit“. Daniel era un om a cărui inimă ardea în primul rând pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu.

Subliniez că Daniel spune “‘împăraţii au eşuat“. Cine sunt împăraţii? (nu mă refer acum la apropiaţii creştini). Ei sunt persoanele în poziţii de lideri, persoanele care ar trebui să spună în afară gandul lui Dumnezeu fără nicio părtinire; împăraţii sunt cei care impun cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer aici la cuvântul impunere în sensul în care liderii de azi spun: ‘Trebuie să faceţi aceasta sau celalaltă’, mă refer la impunere prin prezentarea cuvântului lui Dumnezeu oamenilor lui Dumnezeu şi ceea ce înseamnă să faci voia lui Dumnezeu în zilele noastre. Daniel spune ‘împăraţii noştri au eşuat’. Este aceasta adevărat în cazul credinţei creştine aşa cum o cunoaştem noi? Cred că este adevărat. Să ne gândim la prinţi, oamenii cu influenţă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, oamenii ce ocupă locuri date lor de către Dumnezeu. Citim deseori în cartea Numeri despre prinţi scoşi în faţă ca persoane cărora li s-a dat din partea lui Dumnezeu îndrumarea pentru a împlini fapte pentru El. Prinţii au eşuat. Nu numai prinţii şi conducătorii au eşuat, dar şi poporul, de asemenea – personal, fiecare dintre noi. Petru era cu singuranţă un împărat. Petru a eşuat, el a îndrumat greşit pe sfinţi astfel încât până şi Barnaba a fost atras de această prefăcătorie (Galateni 2:11-14 ). Când privim la timpul de trezire de acum 150 de ani şi vedem despărţirile prin îndepărtarea continuă de la adevăr, nu putem decât să ne plecăm capetele în ruşine. Noi spunem ‘Ce bine ar fi fost dacă adevărul ar fi fost păstrat!’ Şi toţi ar trebui să purtăm responsabilitatea eşecului.

Eşecul din timpul lui Daniel nu s-a întâmplat doar în timpul când Daniel a fost la Babilon, tot la fel şi declinul pe care îl vedem noi azi nu s-a întâmplat peste noapte, şi motivul este foarte simplu: cuvântul lui Dumnezeu a fost neglijat. ‘Noi nu am ascultat de profeţi’, spune Daniel. ‘Când cuvantul lui Dumnezeu era vestit în curăţie şi în putere nimeni nu îi acorda atenţie, erau atât de ocupaţi cu propriile afaceri în loc de a asculta cuvântul lui Dumnezeu’. Invidia s-a putut vedea la Acan imediat după ce poporul a intrat în ţară (Iosua 7 ), o dorinţă după lucruri materiale şi, de asemenea, la începutul perioadei bisericii, în Anania şi Safira (Fapte 5 ), apoi a urmat o ignorare totală a cuvântului lui Dumnezeu în strângerea laolaltă şi în urmarea învăţăturilor legate de aceasta. Nu e de mirare că mâna pedepsei lui Dumnezeu este asupra noastră. Deci să ne mărturisim, să luăm această atitudine de umilinţă asupra noastră. Dacă putem, atunci această strângere nu va fi fost în zadar. Nu este cazul să ne uităm peste umăr la celălalt, ci să o luăm acasă pentru propriile conştiinţe, pentru propriile inimi şi să lucrăm în umilinţă înaintea lui Dumnezeu.

Vreau să vă spun o istorisire cu titlu de încurajare pentru a vă arăta cum putem face lucrurile mai bune. Când am fost în Germania, am fost prezentat unui tânar ce mi-a fost descris ca un student eminent. Mi s-au povestit diferite lucruri despre care el era interesat şi că frângea pâinea împreună cu fraţii de aproape un an. Părinţii săi erau agnostici practicanţi. Am întrebat cum de a ajuns în mijlocul fraţilor şi mi s-a spus o poveste ce mi-a mişcat inima şi de aceea vreau să v-o împărtăşesc şi vouă. Cand era la colegiu a observat o tânără ce era diferită. A studiat-o atent şi a trebuit să recunoască faptul ca ea era diferită, diferită în înfăţişare şi diferită în comportamentul ei. Într-un final curiozitatea l-a împins şi a întrebat-o ‘De ce eşti tu diferită? Am observat că părul tau este diferit de al celorlalte şi am observat că îmbrăcămintea ta este diferită de a celorlalţi’

‘Ei bine’ a zis ea ‘eu cred în Domnul Isus Hristos’.

‘Oh’ a zis el ‘Eşti obligată să te porţi aşa?’

‘O, nu’ a zis ea ‘Mă port aşa pentru că îl iubesc pe Domnul Isus’.

Şi acesta a fost motivul convertirii lui. Convertirile nu pot veni doar prin campanii (mulţumim lui Dumnezeu pentru ele), dar salvarea poate veni în viaţa unei persoane prin credincioşia faţă de Domnul. Acel tânăr merge mai departe, el face progrese în viaţa sa spirituală, el a văzut credincioşie, a fost mijlocul convertirii sale şi îl guvernează şi în viaţa sa. Dragi fraţi, tineri şi bătrani, fie ca Domnul să ne ajute să fim credincioşi! Îi vom influenţa pe cei care sunt în jurul nostru şi îi vom influenţa în direcţia corectă.

Fie ca Domnul să ne ajute să fim tot mai mult antrenaţi în această chestiune a rugăciunii. Atitudinea corectă, dorinţa dreaptă şi felul de viaţă care dă putere rugăciunilor noastre în timp ce îl aşteptăm pe Domnul pentru a-L vedea faţă în faţă.

Preluat şi tradus de pe www.biblecentre.org

Scrisoare despre rugăciunea împreună

 C. H. Mackintosh

Un lucru care mă mişcă şi mă preocupă profund de un timp este starea întregii Biserici a lui Dumnezeu, a trupului lui Hristos, sunt oile şi mieluşeii preaiubiţi din turma Sa, atât cei care sunt împrăştiaţi în diferitele denominaţiuni şi uniuni din creştinătate, cât şi adunările celor care se strâng doar în Numele Său scump. Starea de slăbiciune care se vede peste tot, roadele sărăcăcioase ale vestirii Evangheliei, faptul că investim atât de puţină energie în mărturia pentru Hristos, atât ca Adunare cât şi fiecare personal, precum şi gândul la progresul înfricoşător al necredinţei, la influenţa superstiţiilor din biserica catolică care măresc întunericul moral, toate acestea le am în mod deosebit pe inima mea înaintea lui Dumnezeu şi mă simt îndemnat să fac un apel către toţi copii lui Dumnezeu, către fiecare slujitor al lui Hristos care va fi atins de aceasta, ca împreună să ne umilim înaintea Domnului, cu judecată de sine, pocăinţă, rugăciuni fierbinţi şi stăruitoare.În legătură cu timpul, locul sau modul în care s-ar putea întâmpla aceasta, nu doresc să propun nimic. Scopul meu este doar ca, atât cât voi putea, să trezesc biserica lui Hristos la o conştienţă profundă a nevoilor care există. Daca voi reuşi, cu siguranţă că Duhul Sfant va conduce şi va călăuzi şi mai departe, în legătură cu modul cel mai potrivit de a face aceste lucruri.

Încrezându-mă în Domnul nostru, care dă neîncetat dovadă de har nemărginit, doresc să rog din inimă pe fiecare cititor al acestor rânduri să se unească cu alţii în rugăciune sinceră, cu credinţă, aşteptând totul de la El, pentru următoarele scopuri:

1. Pentru toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu răspândiţi în diferitele denominaţii şi confesiuni din creştinătate, ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimile şi conştiinţele lor şi să îi trezească în ceea ce priveşte poziţia lor şi lucrurile cu care au părtăşie şi ca ei să se lase conduşi şi învăţaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, cu inimi simple şi cu bunăvoinţă, să verifice sistemele religioase ale vremurilor noastre pe baza Cuvântului şi să se îndepărteze de tot ceea ce nu poate sta în picioare în faţa Scripturilor; să îşi înţeleagă locul adevărat, “dincolo de perdea” şi “afară din tabară” şi să astepte tot mai mult speranţa noastră fericită, venirea Domnului!

2. Pentru toate adunările din întreaga lume, ca să poată fi eliberate de orice piedică sau piatră, sau lăstar de amărăciune; ca să fie legate una de cealaltă prin credinţa sfântă care este în fiecare, prin dragoste frăţească autentică şi prin părtăşia Duhului; ca strângerile lor laolaltă să fie caracterizate de simplitate, sinceritate, prospeţime şi putere duhovnicească şi ca lucrarea să fie făcută cu ungerea Duhului Sfânt şi, de aceea, să fie primită cu bucurie; ca toate faptele şi vorbele izvorâte din voinţa proprie, care nu hrănesc sufletele, să dispară, şi, mai presus de toate ca să fie o înţelegere clară şi o cunoaştere temeinică a ceea ce ne-a strâns împreună şi ne-a legat; ca în ziua Domnului să i se dea Mesei Sale locul şi importanţa care i se cuvine, şi toti să îşi aducă aminte că ne strângem, <<ca să frângem pâinea>>, şi ca acest scop extrem de preţios şi important să nu fie lăsat deoparte sau neglijat.

3. Pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru lucrătorii Săi dintre noi şi din străinătate, pentru ca Cuvântul să fie răspândit şi preamărit şi tot mai multe suflete preţioase să fie adunate înainte ca uşa harului să se închidă; pentru ca Evanghelia să fie vestită în toată plinătatea şi măreţia ei şi trimişii lui Dumnezeu să fie învioraţi şi întăriţi prin gândul că, deşi Biserica a eşuat ca mărturie pentru Dumnezeu, Evanghelia încă arată fiecărui sărman păcătos pierdut ce este Dumnezeu pentru el, dacă vrea să se încreadă în El; ca slujirea Cuvântului prin vorbire şi scrieri să fie clară, sănătoasă şi fără înţelegeri greşite, şi ca toţi cei ce scriu sau vorbesc să fie călăuziţi de un singur lucru, adică de năzuinţa către preamărirea lui Hristos în zidirea şi înviorarea celor ai Săi, şi ca de aceea ei să poată ocoli cu grijă toate întrebarile de prisos, teoriile omeneşti, certurile de cuvinte şi discuţiile nefolositoare care caută să despice firul în patru.

4. Pentru toate familiile creştine, ca să fie conduse în aşa fel încât “învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru să să ne împodobească pe toţi“; ca toţi părinţii creştini să fie conştienţi cu toată seriozitatea de răspunderea pe care o au, de a-i învăţa pe copii ascultarea absolută şi de bunăvoie încă de mici; ca atmosfera din casele noastre să fie marcată de dragoste, pace şi atenţie plină de gingăşie unii faţă de alţii, fiecare căutând binele altuia, astfel ca cei neîntorşi la Dumnezeu să se pocăiască, cei rătăciţi să fie mustraţi şi cei căzuti să fie ridicaţi.

5. Pentru sufletele noastre, ca Domnul să poată lucra tot mai profund prin harul Său, ca să putem umbla în părtăşie cu Dumnezeu, ca să-L cunoaştem tot mai bine pe Hristos şi să ne bucurăm tot mai mult de El, ca să Îl urmăm cu mai mult devotament ca ucenici şi să aşteptăm plini de dor venirea Lui.

Iubite prieten, fie ca zi şi noapte să aducem acestea înaintea lui Dumnezeu, şi să încercăm să-i determinăm şi pe alţii să facă aceasta.

Cu dragoste din inimă,
Al vostru frate în Domnul,
C.H. Mackintosh

 

scris de :   Zac Poonen

În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile interumane continuă să pună probleme peste tot în lume. Corporaţii şi agenţii de afaceri cheltuiesc sume imense ca să angajeze personal care să promoveze armonia printre lucrători. Ei bine, cineva poate crede că este de la sine înţeles ca oamenilor egocentraţi, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să trăiască în armonie unii cu alţii, dar, în mod sigur, astfel de probleme nu se pot ivi niciodată când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit o creaţie nouă în Hristos. Căci, în definitiv, acolo unde Dumnezeu este centrul vieţii şi al slujirii cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele mărunte care-i asaltează pe alţii?

Totuşi, cu tristeţe constatăm, nu e nevoie de nicio dovadă că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă între ei. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi. Isus a spus că lumea îi va recunoaşte pe ucenicii Lui după dragostea arzătoare pe care şi-o vor purta-o unul altuia. Acest lucru – în general vorbind – a fost împlinit literalmente în primele două secole ale erei creştine. Lumea se uita atunci la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini!” Astăzi, povestea este diferită şi lumea spune adeseori: „Iată cum se urăsc aceşti creştini!”

Relaţiile interumane sunt, într-adevăr, cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, programele şi finanţele sunt toate în plan secundar în raport cu oamenii şi cu relaţiile interpersonale. Biserica poate să-şi împlinească funcţia rânduită de Dumnezeu ca lumină a lumii numai atunci când printre membrii ei există părtăşie creştină autentică. În acelaşi fel, un credincios individual poate deveni un canal de viaţă către alţii numai atunci când el însuşi a învăţat să convieţuiască potrivit legii dragostei cu fraţii lui creştini

Biblia învaţă în mod desluşit şi repetat că niciun creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără să fie în părtăşie cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău credincios. Crucea pe care a murit Isus are două scânduri – una verticală şi alta orizontală: Isus a venit să aducă pacea, nu numai între om şi Dumnezeu (verticală), ci de asemenea şi între om şi om (orizontală). Relaţiile pe verticală şi pe orizontală merg mână în mână. Nu poţi s-o ai pe prima dacă o ignori pe cea din urmă.

Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte de spus foarte dure cu privire la acest lucru. Una din dovezile întoarcerii sincere la Dumnezeu, spune el, este faptul că un om începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, acest fapt este un semn sigur că întoarcerea lui este nesinceră şi el se îndreaptă cu paşi repezi spre moarte veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinară nu era singurul test pe care-l aplicau apostolii ca să stabilească unde se afla un om în relaţie cu Dumnezeu. Mai departe, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos. Remarcaţi aceasta! Numele potrivit pentru un astfel de om nu este „credincios” ci, mai degrabă, „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil, pe când Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce este vizibil, este imposibil să iubeşti ceea ce este invizibil (1 Ioan 4:20).

Analizaţi acum experienţa majorităţii „credincioşilor” în această lumină. Dragostea pentru Dumnezeu este, de obicei, evaluată în termenii activităţii ocupate cu lucrarea creştină sau în termenii unor sentimente entuziaste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare. Am întâlnit creştini care stau în afara părtăşiei cu alţi creştini, dar care totuşi mărturisesc că au „timpuri minunate de rugăciune” şi „rezultate extraordinare în slujire”. Cum e posibil să umble cu Dumnezeu, când ei n-au făcut nici cel mai mic efort ca să se împace cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu, împotriva cărora poartă ură? Fără îndoială că Satan le-a orbit mintea faţă de adevărul Scripturii!

Adesea, noi nu ne dăm seama de la ce ne lipsim când părtăşia cu alţi credincioşi e ruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi putem fi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu numai „împreună cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai când cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne-a pus Dumnezeu, vom putea să pătrundem într-o înţelegere experienţială a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.

Cel care se depărtează de oricare frate creştin, se lipseşte prin aceasta de experienţa dragostei şi a harului lui Hristos care ar fi putut să-i aparţină prin acea persoană. Când eşuăm să trăim prin legea dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi de ceva din plinătatea lui Dumnezeu.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena

 

Cum sa auzi de la Dumnezeu

0e6321f12634015c391297c93620ff44Traim într-o lume unde așa de multe lucruri ne atrag atenția, informația este la dispoziția noastră, capul ne este plin cu gânduri fie din media, circumstanțele vieții sau mintea noastră mediteaza la tot felul de lucruri. Ne gândim la toate posibilitatiile pe care le avem, ne formam propriile noastre opinii despre situații, mergem prin rutina zilnica și câteodată deabia mai avem timp, alergam din loc în loc. Trăim într-o lume a zgomotului, suprastimularii a neodihnei și a ambitiilor.

Sufletul nostru a fost instruit de zgomotul lumii și toată activitatea să fie foarte alerta și în prim-planul fiintei noastre. Ne folosim mințile noastre, voința și emotiile foarte mult în cursul unei zile. Problema este ca sfârșim bazandu-ne pe sufletul nostru aproape fără să ne dam seama. Ne desfasuram din domeniul sufletesc, ca și cum ceva lipsește. Punem valoare pe ce gândim, cum ne simțim, punem valoare pe ce vrem și lucram pentru a obtine acel lucru.

Avem tendinta sa auzim gândurile, opiniile, analizele sufletului și impresiile mintii noastre bazate pe emoții. Dacă vrem sa iI auzim vocea când venim la Dumnezeu, atunci îl putem contacta numai prin intermediul omului lăuntric (spiritului, duhului). Dar problema este ca ne-am obișnuit așa de mult cu propria gândire sufleteasca ca este nevoie de o liniștire a sufletului pentru a avea un contact direct și neimblanzit, neafectata cu Dumnezeu prin intermediul duhului nostru.

Avem nevoie sa avem o legătura telefonică libera cu cerul, libera de zgomot, perturbare, neliniste și de aceea a propriei vointe. De aceea Dumnezeu a spus în cuvântul Sau: ‘ opriți-vă! Și sa știți ca Eu sunt Domnul’ Când El spune ‘ oprește-te’ ne vorbește sufletului nostru – mintii, voinței și emotiilor noastre.

Trebuie să facem ce David a făcut în Ps 42:11.  „ Pentru ce te mahnesti suflete și gemi înăuntrul tău? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarăși îl voi lauda, El este mantuirea mea și Dumnezeul meu” David practic își spune sufletului sau să fie liniștit și să se predea duhului sau care nadajduieste și se încrede în Dumnezeu. Este nevoie sa facem și noi la fel de fiecare data când luam legătura cu Dumnezeu, în așa fel ca sa putem auzi vocea sa- de fiecare data când ne rugam.

Felul prin care am învățat sa încep acest proces de linistire a sufletului și trupului este prin a începe studierea Bibliei. Biblia este ca o sabie cu doua taisuri, care împarte chiar și intre suflet și duh.

Evrei 4:12 „ Caci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrator, mai taietor deact orice sabie cu doua taisuri, pătrunde pana acolo ca desparte sufletul și duhul, incheieturile și maduva, judeca simtirile și gândurile inimii”

Cuvântul lui Dumnezeu când este citit cu o inima doritoare sa învețe, atunci cuvântul devine activ în tine și cu putere separa sufletul de duh. Liniștește sufletul și ii da prioritate duhului. Prin acest fel pornim procesul de linistire a sufletului așa ca duhul poate fi prioritar în timpul petrecut în rugaciune.

Următorul pas pe care-l fac înainte dea începe rugaciunea, nu într-un mod religios, ci natural, intru într-o atitudine cel mai bine descrisa cam așa: fac un efort conștient sa dau drumul gândurilor despre:

– multele mele sarcini care ma aștepta în aceea zi,

– lucrurile inconjuratoare, le opresc și îmi atintesc ochii pe Isus,

-orice initiativa a sufletului\ cărnii care ma grăbește în rugaciune sa fac ceea ce sufletul vrea sa fac.

– orice interegare a lui Dumnezeu: De ce s-a întâmplat asta, Doamne?

Îmi pozitionez sufletul într-o stare de încredere vizavi de întrebările fără răspuns, evenimentele incurcate(perplexe) și de orice alt fel de tulburari ale sufletului. Am ales sa cred ca tot ce Dumnezeu gândește ca am nevoie sa știu și are răspunsuri pentru acum El mi le va da, iar acele întrebări fără răspuns sunt mulțumită sa le las intelepciunii Lui, dacă și când îmi va da un răspuns. El știe cât de mult am nevoie sa cunosc și sa pot avea încredere în El cu acestea.

– las la o parte propriile mele opinii și ambiti și constientizez în sinea mea ca eu chiar nu am răspunsurile vieții mele și ca nu sunt chiar așa de deșteapta sa cunosc cum sa îmi conduc propria mea viața sau pe a altora, ca sunt total dependentă de Dumnezeu și deaceea aleg să mă bazez total pe Dumnezeu și înțelepciunea lui, pe care am început sa o caut în rugaciune.

– deasemenea constientizez în sinea mea ca sunt pierduta fără Dumnezeu, ca nu îmi pot găsi drumul meu, nu pot sta pe cale și nu pot trai pentru Dumnezeu fără ca Dumnezeu să fie principala sursa a succesului meu. Am nevoie de El cu disperare pentru a avea orice sansa.

– aleg sa nu ma ingrijorez de nimic, ci în schimb ma concentrez pe legătura cu Dumnezeu având încredere ca El are toate răspunsurile.

Acesta este procesul de linistire a sufletului. Este ca și cum te-ai dezbraca de mai multe haine pe care le ai pus pe tine pentru a ieși în lume, haine care te ingreuneaza și zdrobesc omul din interior(duhul).

Ce am spus mai înainte poate suna complicat dar este doar o linistire a ta si a propriilor tale initiative, idei, vointe, emoții și a mediului inconjurator pentru a putea sa-L auzi pe Dumnezeu corect prin duhul tău, pentru ca El comunica omului lăuntric (duhului) si omul lăuntric formeaza sufletul tău mai târziu. Daca sufletul este în prim-plan și are prioritate pentru ca așa a fost învățat (în orice direcție ar fi aceasta) atunci va fi doar un mic imbold a duhului tău în dorința de a comunica cu Dumnezeu.

Poate suna dificil în a face ce am spus mai sus, dar defapt, nu este ceva ce tine de tine, este o atitudine pe care o îmbrățișezi- este atitudinea cerului, care se poate manifesta în secunde, iar pentru sufletele mai agitate poate în minute. Dumnezeu spune în luca 9:24

„ Fiindcă oricine va voi să-și scape viața o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va mantui (salva)”

Cuvântul „viata” în greaca este „psucke” care înseamnă suflet, viața sufletului. Dumnezeu nu spune ca El vrea ca tu sa renunți la a exista sau a fi tu însuți, El spune de fapt renunța la a mai acționa și a te desfasura din domeniul sufletesc (pentru ca numai o persoana moartă spiritual face aceasta) și începe sa trăiești și sa te desfasori din duhul (omul interior) care a fost regenerat în Christos. Sufletul nostru este în continuare în procesul de a fi sfintit și reinoit. Omul lăuntric – spiritual este regenerat și viu de îndată ce noi renunțam la viața sufletului în favoarea lui Isus.

De îndată ce am început sa renunțam la viața sufleteasca (făcând ceea ce noi vrem cu trupul nostru, mintea, voința și emotiile noastre independent de Dumnezeu) și începem sa trăim din duhul-omul regenerat care este predat Domnului, nu suna logic sa continuam în felul acesta.

Este nevoie sa renunțam în a ne baza și a ne pune încrederea în sufletul nostru și de a ne baza pe Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul Sau, comunicat omului nostru lăuntric. E nevoie sa îl lasam pe Dumnezeu sa facă o operație de preluare a sufletului astfel încât sufletul tău să fie sub influența lui Dumnezeu nu invers. Ni se spune în cuvânt ca omul carnal, firesc (sufletesc) nu poate înțelege lucrurile Duhului.(1cor2:14) și deci, dacă noi trăim în continuare în mentalitatea carnala, sufleteasca ne predata lui Dumnezeu atunci nu putem auzi vocea lui Dumnezeu pentru ca nu o putem intelege(percepe). În același fel, dacă venim în rugaciune la Dumnezeu și nu stăpânim zgomotul sufletului, a voinței, ambitiilor și planurilor proprii prin predare Domnului, nu putem lua legătura cu El prin Duhul pentru a auzi vocea Sa clara , intr-un mod consecvent.

În Proverbe 3:5,6 ni se spune” încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta” Acest verset ne învața clar ca dacă vrei sa fi calauzit de Dumnezeu trebuie sa renunți la a te baza pe ceea ce tu gândești, opiniile tale și felul tău omenesc de gândire, altfel nu va funcționa calauzirea Sa.

Deasemenea, scriptura ne spune ca aceia care sunt fii ai Domnului sunt cunoscuți după faptul ca ei merg calauziti de Duhul lui Dumnezeu.

Romani 8:14 „ Caci toți cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”

Precum vedem nu ni se spune calauziti de propriul suflet, minte sau voința, de propriile opinii, propriile planuri sau ambitii, ci aceia calauziti de Duh, aceia nu se bazează pe propria lor înțelegere, ci urmează Duhul lui Dumnezeu care comunica omului lăuntric. Aceia care dau prioritate și se desfășoară și trăiesc din omul lăuntric mai degrabă decât din tărâmul sufletesc.

Am descoperit ca de fiecare data când ma desfasor din duhul meu sunt plină de credința, bucurie, pace cu privire la circumstanțele vieții. Sunt libera și pot auzi vocea lui Dumnezeu. Cnad ii permit sufletului meu sa domeasca, pierd pacea, i-au decizii proaste și creez haos și o stare de stres în viata mea.

Compar liniștea sufletului cu venirea la o intalnire cu un prieten foarte bun care știu ca nu ma va răni și îmi doreste tot binele. Ai avut vreodată un prieten foarte apropiat? Cu care te simți ca acasă, în siguranța și în prezenta caruia te relaxezi și apoi te simți liber sa îți versi inima fără vreo frica de a fi judecat sau sa aibă un comportament greșit fata de tine ca răspuns.

Este la fel și cu Dumnezeu. Vin la El exact așa, ca la prietenul meu cel mai bun. Ma relaxez în prezenta Sa, intru in zona mea de comfort, locul meu sigur, sunt acasă de unde apartin. Știu ca sunt iubit și voi fi ajutat,stiu ca pot sa îmi vars inima înaintea Sa chiar și cele mai groaznice păcate, gânduri ale mele mai odioase chiar și gândurile pline de ura despre El nu se va schimba fata de mine. El întotdeauna ma va iubi și ma va ajuta cu gândurile mele incalcite sau cu emotiile mele. Pot fi furioasa pe El când nu înțeleg iar El nu ma va omora. Sunt total sigură în prezenta Sa. Cu aceste doua atitudini sunt pregătită sa vorbesc cu Dumnezeu:

1. neg sufletescul meu și aduc omul meu lăuntric în prim plan,

2. ma relaxez și ma pregătesc pentru cea mai sincera și sigură, relaxanta conversație.

Așa cum am spus, nu trebuie să fie o munca grea, doar îți aduci inima în acel loc (sigur, relaxant) printr-o alegere voita. Este ca și cum te-ai aseza într-un fotoliu comfortabil și lași toate ingrijorarile și poverile lumii sa îți cada de pe umeri. Când sunt în acest loc, gata sa vorbesc cu Dumnezeu eu încep a-I vorbi ca celui mai bun prieten și spun „ Buna dimineta!” câteodată spun „ iată-ma din nou Doamne, doar sa fiu cu tine”. Câteodată rostesc dependentă mea și nevoia totala de El și ca fără ajutorul Sau sunt total pierduta și neajutorata.

Ispita la acest punct este deobicei sa sari și sa îți versi întreaga inima înaintea Sa ca celui mai bun prieten, cateodata aceasta poate fi în regulă, dar nu este idealul. Cred ca este o cale mai buna pe care o consider o cale mai sigură de a auzi de la Dumnezeu. În loc de a-mi varsa inima așa deodată, încep prin a-I mulțumi pentru lucrurile bune din viața mea și slavindu-L pentru aceasta.

Nu vreau sa fiu un copil rasfatat nemultumit, ci vreau sa-I arat Domnului aprecierea pentru ceea ce El a făcut și a împlinit în viața mea pana acum. Aceasta atitudine permite o prezenta buna intre noi și ma pune într-o atitudine smerenie. Intram în prezenta Sa cu mulțumire și lauda.

Este un mod foarte bun de a începe conversația înainte de a cere pentru mai mult. În timp ce iL laud și iI mulțumesc omul meu lăuntric are urechiile deschise pentru ca în acest timp poate un verset sa îmi apara brusc în inima mea, iar pentru mine aceasta este un bun indiciu ca Domnul ma vrea sa cant acel cântec. Ma las pierduta în lauda și adorare către Dumnezeu. Închid totul din jurul meu care ar putea să mă disturbe și am ochii doar pentru El. Și cant și cant pana sufletul meu intra în aceea stare de reverenta a gloriei lui Dumnezeu și simt cum inima mea se liniștește.

Deobicei poți simți când lauda încetează in duh – o profunda reverenta și pace vine peste tine. Ești supra uimit de Dumnezeu și vrei doar sa te incalzesti în acea pace. Și aceasta este exact ceea ce ar trebui să faci. Oprește-te din cantat și așteaptă liniștit înaintea Domnului. Așteaptă cu o inima predata care așteaptă de la Domnul sa facă sau sa spună ceva. Acesta nu este timpul tău sa vorbești. Este un loc pentru Dumnezeu sa i-a initiativa iar tu sa astepti expectativ și cu respect ceea ce este pe cale sa faca ceva sau sa-ti vorbeasca.

Acesta este locul unde Il poti auzi pe Dumnezeu, când inima ta este prosternata înaintea Lui, fără nici o initiativa a sufletului tău, fără zbuciumul cărnii, doar în respect fata de Dumnezeu, ca un copil intarcat, dorind numai pe Dumnezeu si ceea ce El poate face sau spune. Nu te grabi, nu fi pe fuga, acesta este un loc de odihna, acestea sunt apele de odihna din Ps 23.

Aici zgomotul lumii este stopat, nelinistea sufletului este moartă și duhul tău (omul lăuntric) este trezit, având o atenție sporita pentru ca este în legătura directa cu Dumnezeu. Nu te grabi!

Așteaptă atâta timp cât simți ca aceea reverenta este peste inima ta. Vei ști când a plecat și atunci vei ști ca este timpul sa mergi mai departe. Pe parcursul acestui timp liniștit dacă simți în launtrul tău poți sa-L întrebi pe Domnul ce este pe inima ta.

Nu este nevoie sa folosești multe cuvinte când ești într-un asemenea loc. Întreabă scurt în ceea ce ai nevoie de călăuzire și întoarcere la aceea atitudine de liniște și așteaptă doar, asteapta liniștit. După un timp, tot felul de dorințe pot veni în inima ta, impresii sau gânduri pot sa îți vina în minte sau imaginii, poze pot sa îți apara înaintea ta în duhul tău, deobicei pline de o pace aparte. Adesea acestea vin ca o voce calda, deobicei acesta este Dumnezeu vorbindu-ti. Am menționat ca vei experimenta o pace aparte într-un totul, motivul pentru care am spus aceasta se datorează faptului ca exista și o pace falsa, care vine la cei ale caror suflete nu sunt predate înainte de a intra în timpul de căutare a Domnului pentru călăuzire și datorita aceastei atitudine de nepredata a sufletului lor ei aud ce vor și ei sa auda, pentru ca ambitiile lor egoiste nu au fost puse pe altar, și ei încă cred ca sunt intelepti și știu ce este bine pentru ei insisi și cred ca se pot descurca singuri.

Aceia care doresc voia lor proprie mai mult decât voia lui Dumnezeu în sufletul lor ei nu și-au negat influența sufletului și nu și-au luat crucea, și din aceasta cauza ei vor auzi ce vor ei sa auda, pentru ca acesta este răspunsul pe care îl cauta. Vor auzi deceptia(minciuna) propriei lor inimi rea care i va conduce departe de voia lui Dumnezeu în multe probleme și haos.

Un cuvânt de precautie: Chiar și în acel loc de veneratie și liniște sufleteasca, dacă auzi ceva ce nu se aliniaza cu Cuvântul Domnului sau duhul tău nu se simte în pace sau o nu confirma, aceasta trebuie să fie respins sau reverificat cu Dumnezeu. Nu crede orice duh, ci „cercetați duhurile” după cum ne învața Scriptura.

Pentru a rezuma tot ce am spus pana acum în acest articol pentru a auzi de la Dumnezeu avem nevoie de :

– sa intram într-o atitudine unde de buna voie alegem să ne linistim sufletul pentru ca omul din interior sa aibă prioritate,

-sa intram într-o atitudine familiala, comfortabila ca și cum am comunica cu cel mai bun prieten, Dumnezeu.

– urmărește calea multumirii, laudei și inchinarii pana intri în atitudinea de reverenta și completă liniște a sufletului,

-asteapta liniștit înaintea Domnului și întreabă-L ce este pe inima ta în acel moment,

-asteapta mai mult fără graba și așteaptă ca Dumnezeu sa îți vorbească sau sa îți

slujeasca (sa te atingă) învre-un fel,

-testeaza totul cu Cuvântul Domnului și aceea pace aparte (profunda).

Câteodată Dumnezeu nu vrea neapărat sa îți comunice ceva și trebuie sa fi mulțumit cu faptul ca alegerea Sa înțeleapta de a nu comunica nimic câteodată și doar de a fi cu tine. Vei simți pacea Sa, odihna Sa sau bucuria Sa și credința ta va crește în duhul tău, sau chiar vei simți dragostea Sa peste sufletul și duhul tău.

Câteodată El îți amintește ceva și îți vorbește despre ce s-a intampat, apoi, îți vindeca sufletul, îl elibereaza de trauma și stresul acelei amintiri sau îți da o mai mare înțelegere desore un lucru anume. Sau El te poate elibera de stesul de zi cu zi care s-a acumulat asupra ta ca o povara datorata circumstanțelor prezente.

Esential : Nu pune condiții lui Dumnezeu despre ce trebuie sa facă sau sa răspundă în perioada de așteptare. Ii poți pune intrebari ( așa cum am spus, ești aici pentru a asculta mai mult decât a vorbi) și El poate alege sa nu îți răspundă sau să se ocupe de altceva in relatie cu tine sau sa facă altceva în tine.

Acesta este timpul Sau și El va spune și face ce este cel mai potivit și bine pentru tine în același timp și este nevoie ca tu sa ai încredere în El cu aceasta. El știe mai bine și te iubește mai mult decât te iubești tu însuți. Nu poți forța mana Sa sa îți dea răspunsuri sau sa îI citești gândurile. Dacă încerci, te deschizi pentru vocile deceptiei care îți vor vorbi atunci când cauți răspuns. Trebuie sa te increzi în Dumnezeu când și dacă sa vorbească despre problemele tale, alege sa incredintezi totul în mâinile Sale, chiar dacă nu primești un răspuns. Ce este mai bine, un răspuns sau Dumnezeu care lucrează în tine atingandu-ti inima invre-un fel.

Îmi amintesc primii mei doi ani de credința, cumva făceam aceasta din instinct, natural. Trecusem prin multe probleme câteodată viața era grea și câteodată dureroasa. Ma duceam în prezenta lui Dumnezeu și uneori nici nu puteam sa vorbesc datorită durerii. Așa ca doar stăteam în aceea prezenta comfortabila și sigură de a fi în siguranța cu Dumnezeu și apoi vorbeam în inima mea uneori cu cuvinte puține, cum puteam.

Câteodată spuneam doar asta: „aici sunt, tu ști ce se întâmpla, ști prin ce trec te rog vino, am nevoie de tine. Apoi stăteam și iL așteptam să vină și să mă atingă, iar El niciodată nu ezita să vină. Câteodată El vine sub o forma de dragoste care îmi invaluia toată fiinta, ca o pătura de dragoste sau ca un lichid turnand dragoste în sufletul meu. Avea efectul de a ma deschide când nici nu mai puteam sa plâng de durere iar apoi ma deschideam și plângeam și ma eliberam de toată durerea mea. Nici măcar nu ceream un răspuns, intreband ce se întâmpla, vroiam doar sa Il simt acolo și sa știu ca El cunoaște totul și ii pasa.

Deobicei, El ma eliberează de povara mea sau durere și apoi ma simt libera și ușoară din nou. Aceasta este tot ce am nevoie. Câteodată El vine ca o pace adanca care intrece orice cunoștiința, atunci când treceam prin situații îmi tulburam mult sufletul. Situația nu se schimba de ceva timp, dar eu ma schimbam de fiecare data când luam legătura cu Domnul și ma intaream de data aceasta simtind pace Sa și taria Sa continuu în viața mea și asa făceam fata la orice poate urma să vină.

Dumnezeu nu ne-a promis o viața scutita de probleme – una în care nedreptatea și lucrurile oribile sa nu se întâmple, El ne-a spus ca prin multe incercari vom intra în Imparatia lui Dumnezeu, dar ca El este cu noi în mijlocul tuturor și sa avem o inima vesela pentru ca El a biruit totul. Nu înseamnă ca prin aceasta biruinta a Sa necazurie nu vor mai fi, ci ca El ne va ajuta sa trecem prin ele ca mai mult decât biruitori.

Bineințeles, El face multe lucruri în a ne răspunde la rugăciunile noastre și în a ne schimba viețile în multe privinte prin miracole și aceasta cu siguranța se întâmpla într-o măsura mare în viețile noastre, dar El niciodată nu a promis ca totdeauna ne va scoate din probleme, El a promis ca noi putem merge cu bucurie ca și biruitori pentru ca El a biruit efectul negativ al acestor lucrurii asupra noastră, așa ca noi putem fi ca Christos.

Principalul scop al lu Dumnezeu în aceasta viața este ca noi sa fim tot mai mult asemenea lui Christos, mai mult decât a avea o viața comfortabila, lipsita de probleme. Credința se poate dezvolta numai unde este nevoie, într-un timp de lipsa și nevoie. Iar terenul propice pentru asemanarea cu Christos și un om întreg este în incercari, se poate vedea aceasta din Iacov 1:2-4 unde Dumnezeu confirma:

„Fratii mei, sa priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite incercari, ca uni care știți ca incercarea credintei voastre lucrează rabdare. Dar rabdarea trebuie sa își facă desavarsita lucrarea, ca sa fiți desavarsiti, întregi și sa nu duceți lipsa de nimic”

Deci, incercarile sunt terenul propice pentru noi pentru a fi perfecți și întregi fără sa ducem lipsa de nimic. În incercari credința ne este testata. Isus a spus ca El deja a biruit în toate aceste teste așa ca El ne va ajuta sa biruim asemenea. Incercarile sunt permise ca teste pentru credința noastră, ceea ce necesita nu numai rabdare dar și indelunga rabdare sa lucreze în noi ceea ce Dumnezeu vrea sa lucreze în noi în timpul incercarilor.

Cunoscand aceasta noi ne putem relaxa în increderea ca Dumnezeu face alegerea pentru noi, fie în a ne scoate din incercari sau a ne trece prin ea ca învingători. Aceasta va face inimile noastre multumitoare și nu pretinzand de la Dumnezeu răspunsuri. Din acel loc de pace și liniște sufleteasca putem primi fie răspunsul lui Dumnezeu sau lucrarea Sa în noi în ceea ce avem nevoie cel mai mult.

Va incurajez sa va pune-ți timp deoparte în fiecare zi pentru a-L întâlni pe Domnul și nu în a-L bombarda cu rugăciuni repezite pana îți va răspunde înapoi cu greu, ci da-I mult spațiu pentru ați vorbi. Când vi la Dumnezeu nu vi numai pentru ca vrei sa fi auzit ci pentru ca vrei sa auzi perspectiva Sa despre lucruri și vrei sa-I intalnesti prezenta.

Este un loc de continua perseverenta cu Dumnezeu este locul sa auzi vocea Sa, este de obicei un timp liniștit unde ești tăcut și aici vocea Sa inistita ca o șoaptă este așa de blânda și liniștită, așa ca dacă nu ești suficient de liniștit în sufletul tău o poți pierde. Dumnezeu este așa de blând și nu impunator. Trebuie sa fii foarte atent și relaxat cum te simti cand esti acasă în acest timp.

Deasemenea, va incurajez sa practicati trairea în Duhul, și nu trairea sufleteasca pe parcursul zilei și sa aveți omente de liniște. Cu cât trăiești mai mult în duhul cu atât sunt șansele mai mari sa-L auzi pe Dumnezeu pentru ca linia ta de contact cu Dumnezeu este libera de orice obstacole, si El te poate surprinde vorbindu-ti în orice moment, câteodată chiar și în cel mai neasteptat moment chiar incomod.

Când trăiești o viața sufleteasca, fireasca vei experimenta nelinistea, frica, ingrijorarea. Poți schimba aceasta prin a trai din duhul, făcând o alegere de a te încrede și a te ruga în schimbul nelinistii. Poți chiar sa iti spui : „ Nu! De ce ești necajit și neliniștit suflete al mei? Încrede-te în Domnul și vei vedea salvarea (mantuirea) Lui.”

Îți poți spune „ Nu! Aleg sa trăiesc în duhul și nu firesc, sufletesc”

Câteodată El te poate testa pri a-ți vorbi într-un moment ne propice pentru a vedea dacă tu chiar trăiești pentru El sau pentru tine. Viața devine palpitanta când trăiești în duhul și Dumnezeu te poate surprinde oricând cu un cuvânt de la El sau o călăuzire să faci sau sa te rogi pentru cineva. Vei trai o aventura a miracolelor și a raspunsurilor la rugaciuni sau chiar te vei ruga la momentul oportun când cineva chiar avea nevoie de aceasta. Va condimenta viața ta de zi cu zi ca nimic altceva. Așa ca, nu rata adventura!

Imbarca-te chiar acum în călătoria de a auzi de la Dumnezeu.

 

NOTA 1: Recunosc ca exista multe moduri de a auzi de la Dumezeu, precum felului nelimitat al personalitati lui Dumnezeu, dar aceste principii de mai sus sunt folositoare in majoritatea modurilor de a auzi de la Dumnezeu.

NOTA 2: Fiți liberi sa scrieți mai jos marturiile voastre cum auziți de la Dumnezeu, niciodată nu poți ști cine poate citi și va fi încurajat! Deasemenea fiți liberi și scrieți orice întrebare sau comentariu și eu sau alți credinciosi vom incerca sa va răspundem cu ajutorul lui Dumnezeu.

NOTA 3: Daca ati fost binecuvantati de acest articol, de ce nu transmite-ti articolul la alti prieteni, frati, surori care ar beneficia din aceasta invatatura? Poti folosi butonul pentru Facebook mai jos sau poti trimite un text, un email sau tipari si da. Cu cat mai multi inteleg acest subiect cu cat mai mult Imparatia lui Dumnezeu castiga. Si noi pentru asta traim.

 

Dumnezeu sa va binecuvinteze!

Autor: Marilena Fackerell

marilenafackerell @ gmail.com

Tradus de: Dana Voinea (multe multumiri)

 

(Daruieste-ti)Pregateste-ti inima si Dumnezeu te va pregati sa lucrezi

heart

De Marilena Fackerell

De-a lungul aniilor, am realizat ca mulți crestini harnici și pasionati încearcă în a-I spune Domnului cât de doritori și disponibili sunt ei să fie folosiți de Dumnezeu în lucrarea Sa.

Ei se concentreaza pe a fi doritori și disponibili având pasiune pentru suflete și zel pentru lucrarea Domnului, dar nu pentru a-si pregăti propria inima sa fie pregătită sa lucreze ce Dumnezeu le va da sa facă.

Dumnezeu i-a zis lui Samuel Fapte 13:22

„ Am găsit pe David fiul lui Iese, om după inima Mea, care va implini toate voile Mele”

Dumnezeu nu cauta numai oameni doritori ci El cauta oameni care sunt doritori și au inima pregătită și modelata de catre Dumnezeu.

Când Samuel a văzut pe cel mai mare frate a lui David a zis 1samuel16:7

„Domnul a zis lui Samuel: Nu te uita la infatisarea și înălțimea staturii lui, caci l-am lepadat. Domnul nu se uita la ce se uita omul, omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima”

Samuel a crezut ca el trebuie să fie noul rege pentru ca era înalt și facea impresie buna, dar Dumnezeu i-a spus ca El privește la inima când alege o persoana nu doar la dorința ei, toți frații lui David ar fi fost doritori să fie rege dar numai unul avea inima corecta de care Domnul avea nevoie pentru a-I implini voia.

Să ne uitam la alte doua exemple:

  1. Apostolul Petru

Isus îl re-autorizeaza (imputerniceste) pe Petru după ce acesta îL neaga de 3 ori. Înainte ca să-l re-imputerniceasca pe Petru, îl întreabă sa vadă dacă este pregătit pentru al califica(inainta în grad) următoarea întrebare „ Simone fiul lui Iona Ma iubești tu mai mult decat aceștia? (ioan 21:15). Dumnezeu l-a cafificat pentru a lucra bazandu-se pe conditia inimi sale, nu pe dorința numai.

Avea el mai multă dragoste în inima sa pentru Isus decât ceilalți?

Pasiunea și lucrarea pot fi fructul dragostei pentru Dumnezeu, dar pasiunea pentru lucrare poate exista și fără prea multă dragoste pentru Dumnezeu, pentru ca pot fi o deghizare a ambitiilor personale, ceea ce înseamnă a fi concentrat pe sine (egoist) și opusul dragostei pentru Dumnezeu.

2. Biserica lipsita de dragoste din Apocalipsa

Dumnezeu spune bisericii din Efes în apocalipsa 2:1-5

„ Îngerul Bisericii din Efes scriei-i : Iată ce zice Cel ce tine cele șapte stele în mana dreapta și Cel ce umbla prin mijlocul celor șapte sfesnice din aur. „Stiu fapele tale, osteneala ta și rabdarea ta și ca nu poți suferi pe cei rai, ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinosi. Știu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu și ca n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este ca ți-ai părăsit dragostea dintai. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut, pocaieste-te și întoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine și-ti voi lua sfesnicul din locul lui, dacă nu te pocaiesti”

Putem vedea aici foarte clar cum Dumnezeu face o afirmatie în care zelul și dedicarea nu sunt suficient de plăcute Lui. El ii lauda pentru lucrarile lor, munca lor, ne dând semne de oboseala, pasiunea pentru sfintenie, perseverenta, rabdare-toate semnele bune de pasiune, dorința și dedicare. Și, totuși pe scara Sa de masurare a bisericii, un lucru critic lipsea- dragostea lor dintai..

Era atâta de critic și esential ca a mers atâta de departe în a spune ca chiar era doritor sa lase slujirea în manile Sale, nu în manile diavolului, pana ce vor corecta aceasta lipsa critica. Dacă te uiți în Apocalipsa 1:20 Dumnezeu spune clar ca cele șapte sfesnice sunt cele șapte bisericii „ cele șapte sfesnice pe care le-ai văzut sunt cele șapte bisericii.”

Deaceea, când Isus spune „voi veni repede și-ti voi lua sfesnicul din locul lui” este de fapt Dumnezeu vorbind cu zel, foarte doritor și hotărât, pasionat pentru munca crestinilor. El le spune ca va veni și le va închide slujirea lor. Dumnezeu Insuși o va face, dacă nu se pocaiesc de starea inimi lor -in acest caz, lipsa dragostei lor pentru Dumnezeu Însuși.

Ce arta aceasta este cât se poate de important în ochii lui Dumnezeu, conditia inimii noastre versus pasiunea noastră, dorința și dedicarea în lucrarea Sa. Ar trebui sa bagam de seama acest avertisment serios de la Dumnezeu, pentru ca chiar El Însuși are o dorința activa de a închide slujirea dacă nu pui dragostea pentru El deasupra dragostei de a-L sluji pe El.

Înseamnă aceasta ca toți aceeia care odată erau în slujire și care acum stau deoparte,sunt acolo pentru ca Dumnezeu ii disciplineaza? Deși aceasta ar putea fi valabilă pentru câțiva, nu este valabil pentru toți și sunt multe alte motivele de ce oamenii trec prin perioade de odihna, recuperare și pregătire pentru ce va urma sa fie, sunt perioade de a învața lucrurii noi necesare perioadelor viitoare, sunt perioade de tranzitie, perioade de antrenament intens, etc.

Înseamnă aceasta ca cei care sunt implicați activ tot timpul în slujire au aprobarea Domnului și dragostea lor dintai este în continuare neschimbata? Nu neapărat. S-ar putea sa fi având dragostea dintai sau nu, dar nu au fost încă provocati de Dumnezeu, încă.

Binecuvântat este omul pe care Dumnezeu îl disciplineaza (corecteaza) pentru ca este siguranța și protecția în aceea corectare și este nevoie să fim multumitori de fiecare data când Dumnezeu i-a initiativa să ne corecteze. Este mai rău pentru cei pe care Dumnezeu încearcă să-i corecteze dar ei nu asculta și Dumnezeu ii abandoneaza în a urma propriile inimii întunecate în și mai multă inselaciune( minciuna) – acestia sunt profetii falși și invatatorii de doctrine false care nu se lasa corectați de Dumnezeu.

Pot continua în înșelăciune fără nici o disciplina de la Dumnezeu fiind mintiti ei insasi și mintind și pe alți. Acesta este cel mai de nedorit loc de a fi pentru oricine, când Dumnezeu renunța în a te mai corecta și te abandoneaza propriilor dorințe carnale (firesti).

Persoana respectiva este osandita și într-o stare fără speranța. Ei se pot întoarce încă la Dumnezeu să se pocaiasca dar pana sa facă aceasta alegere sunt pierduți în propria înșelăciune și cel mai rău este ca nici nu sunt constienti de aceasta.

Și deci, în concluzie, ce invatam din aceste pasaje?

În sistemul de valori ale lui Dumnezeu, conditia inimii în special dragostea pentru Dumnezeu se situeaza cu mult mai sus decât orice zel, pasiune, dorința și dedicare slujirii Sale. Dacă cunoaștem aceste lucruri, ce fel de oameni ar trebui sa fim? Cât de multă grija ar trebui sa avem pentru a fi siguri ca inima noastră este într-un loc stabil care ii este plăcut Domnului.

Când citim Cuvântul, nu ar trebui ca acesta să fie în primul rând folosit ca și oglinda în a vedea dacă reflecta ceva greșit în inima noastră? Mai degrabă decât doar să ne uitam în el și să-l facem un alt instrument pentru slujire sau de descoperire pentru a ne ajuta în lucrare.

Când ne rugam, unde ar trebui să fie concentrata inima noastră, in a-L iubi și a fi conectați cu Dumnezeu sau la lucrarea Sa? Cred ca răspunsul este foarte clar din verstele mentionate mai sus.

Acum este timpul deciziei și al schimbarii: poți alege sa îți schimbi inima sau poți sa alegi sa rămâi pasionat pentru a-L sluji și rece în ceea cel privește pe El – aceasta va demonstra ca ești în slujire pentru ambitiile tale proprii și nu pentru El.

Sa îl facem pe Isus comoara noastră din inima și apoi inima noastră va fi acolo unde este comoara noastră.

Dumnezeu sa va Binecuvinteze!

Tradus de: Dana Voinea

 

Intelepciune practica in a auzi vocea Domnului

de Marilena Fackerell

Mi-e teama ca motivul pentru care de multe ori nu auzim de la Dumnezeu atunci când iI cerem calauzirea este pur și simplu pentru ca noi doar întrebam, și apoi plecam sau schimbam subiectul și întrebam despre altceva, nu ne oprim sa-I ascultam răspunsul.

Imaginează-ti ca vin la tine și ți-as spune ca m-am pierdut și dacă ma poți ajuta sa aflu cum sa ajung din locația A la B. Apoi imediat îți întorc spatele și plec înainte ca tu sa ai ocazia sa vorbești, sau schimb subiectul și te întreb întrebarea numărul doi fără să-ți dau ocazia sa răspunzi la prima întrebare.

Așa suntem noi cu Dumnezeu uneori. Trebuie să ne oprim, să ne linistim sufletul, concentrandu-ne pe El în defavoarea altor lucruri din imprejurul nostru așteptandu-L pe El sa vorbească. Câteodată avem de așteptat un timp, câteodată este nevoie sa așteptam mai mult, El ne testează în aceasta perioada de așteptare sa vadă cât de mult dorim noi răspuns și dacă dorim ca El să ne calauzeasca sau noi înșine, făcând după propria noastră putere.

Uneori ne este teama sa așteptam sa auzim de la Dumnezeu pentru ca ne este teama sa primim un răspuns care nu ne convine.

Vezi, relația cu Dumnezeu este umblare prin credința, iar credința implica încredere și risc.

Și, nu exista nici o alta cale prin care sa știm dacă suntem corecti sau greșiți, decât sa te oprești și sa asculți și apoi sa judeci ceea ce auzi, adevarurile și principiile din Cuvântul lui Dumnezeu contra păcii și libertății interioare din sufletul tău.

Practica este singura modalitate pentru a auzi corect de la Dumnezeu. Atunci când obții un răspuns corect te poți gândi ce ai simțit? Iar când obții un răspuns greșit te poți întreba același întrebare, cum de am dat gres în a auzi corect?

Dacă comparati cele doua moduri veți începe sa învățați cum se simte când îți vorbește Domnul și atunci când înțelegi gresit și așa veți începe a cunoaște cum sa-L auzi mai bine.

De obicei, din experiența mea când auzi corect aceasta este urmata de una sau mai multe semne:

– simți o pace adanca (netulburata),

-simti cum credința vine în sufletul tău,

-simti cum ți se mărește încrederea pe care nu o aveai înainte,

– dacă primești un „da” la ce ai cerut, simți de obicei un sentiment de libertate, simți un impuls de a merge mai departe, simți o incurajare de a continua,ca o lumina verde în trafic.

-daca primești un „nu” la ce ai cerut, simți de obicei un sentiment de tip”traseu blocat” ca un semn de oprire, ca o lumina roșie la semafor, insotita de neliniste, lipsa păcii, un sentiment de a fi tintuit înapoi.

– dacă El îți spune „asteapta” la ce ai cerut, simți de obicei pace, odihna vine peste tine și credința se mărește în interiorul tău ca poți aștepta ca lucrurile vor fi OK chiar dacă nu faci nimic, este un fel de relaxare a sufletului, și ai un sentiment de a nu acționa învre-un fel.

– Dacă El urmează sa te calauzeasca cu privire la ceva care nu implica „da, sau nu sau asteapta” ci mai degrabă direcție, atunci când Dumnezeu vorbește te simți la fel ca ceea ce am descris pentru „da” de mai sus și dacă „nu” este asemenea ca mai înainte.

Ceea ce am descris aici sunt linii de dirijare. Dar Dumnezeu nu este limitat de acestea, dar ele se aplica la majoritatea situatiilor.

Este foarte important sa cunoști Cuvântul lui Dumnezeu bine așa încat sa poți evalua ceea ce auzi cu principiile și doctrinele din Biblie sa te asiguri ca nu te ratacesti, pe risul tău.

Dacă nu practicati ascultarea vocii Domnului, atunci niciodată nu vei știi ceea ce ai fi putut cunoaște, asa ca scapa de fire și asculta pe Domnul cu răspunsurile, El nu se supăra dacă înțelegi ceva greșit, El cunoaște ca este nevoie de timp pentru a învața cum sa-L auzi.

El este ca un tata care își privește copilul căzând atunci când învața sa meargă și nu se supăra de cazaturi ci mai degrabă este fericit de pașii făcuți înainte de cădere și își incurajeaza copilul sa încerce din nou.

Așa este Dumnezeu. Așa ca, du-te, mergi! La urma urmei ce se întâmpla dacă ai înțeles corect? De ce sa ratezi minunata înțelepciune a lui Dumnezeu din cauza fricii?

Cât de mult te poate ajuta aceea Incelepciune în a te salva de lacrimi și sudoare!

Amintește-ti, nu vorbi și apoi pleca sau schimba subiectul, da-I timp și spațiu sa îți vorbească înapoi.

multa binecuvantare, Marilena.

tradus de : Dana Voinea

Lecţia 11: Părtăşia Creştină şi Biserica

de Michael Fackerell

Am văzut în studiile trecute cum Dumnezeu a lucrat ca să ne aducă în relaţie înapoi cu El Însuşi prin lucrarea lui Isus de pe cruce. Am văzut necesitatea neterminată a pocăinţei şi credinţei dacă de fapt vom avea acea relaţie cu Dumnezeu şi să scăpăm de judecata care vine peste toţi rebelii. Acum ar trebui să vedem că prioritatea primară a lui Dumnezeu pentru noi în stilul nostru nou de viaţă de încredere şi ascultare este ca noi să avem o părtăşie iubitoare cu alţi credincioşi de felul pe care Isus a avut-o cu apostolii. Noi avem nevoie să stăm cu oameni care ne vor încuraja zilnic ca să nu ne împietrim în înşelăciunea păcatului. (Evrei 3:13). Noi trebuie să înţelegem că am fost chemaţi afară din lume într-o comunitate de credincioşi. Isus a spus,”O nouă poruncă vă dau, să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum Eu v-am iubit. Prin aceasta toti oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13:34,35). Scopul acestei lecţii este de a începe să examinăm ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în ce priveşte dedicarea noastră să iubim şi să fim cu alţi creştini reali. Pe parcurs vom începe să înţelegem ce vrea Dumnezeu să spună prin cuvântul ”biserică” şi care trebuie să fie relaţia noastră cu biserica ca parte din familia nouă a lui Dumnezeu.

CE ESTE PĂRTĂŞIA?

Cuvântul părtăşie în Noul Testament este tradus din cuvântul grecesc ” koinonia”. Acest cuvânt înseamnă o asociere, comunitate, comuniune, participare în comun sau relaţie. Înseamnă a împărtăşi cu alţi oameni. A te implica în părtăşie creştină cu alţii înseamnă să-ţi împărtăşeşti viaţa ta cu alţii. Noi împărtăşim vieţile noastre cu alţii şi de asemenea cu Cristos care promite să fie cu noi chiar când doi sau trei sunt adunaţi împreună în Numele Lui (Matei 18:20). Părtăşia cu Cristos şi cu alţi creştini implică a ne hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu împreună. Câteodată înseamnă a mânca mâncare împreună.(Fapte 2:46). În părtăşie noi petrecem timpul nostru, darurile şi talentele noastre, atât spirituale cât şi naturale. De asemenea împărtăşim şi din banii noştri aşa cum ne conduce Dumnezeu şi în acord cu nevoile (2 Corinteni 9). Asta nu înseamnă că creştinii ar trebui să aibă aşteptarea ca alţi creştini să suporte familiile lor. Citeşte 1 Timotei 5:8. Creştinilor li s-a poruncit să muncească cu hărnicie şi cinstit ca să aibă ceva de împărtăşit cu aceia în nevoi (Efeseni 4:28). Părtăşia creştină nu există numai pentru a împlini nevoile creştinilor – emoţionale, sociale, mintale, spirituale şi unde este necesar, financiare. De asemenea există ca să demonstreze lumii ce înseamnă dragostea creştină şi să-i cheme pe oameni afară din lume în această părtăşie cu Cristos şi cu Trupul Lui. În părtăşie cu Cristos şi unul cu celălalt, venim nu numai să primim dar şi ca să dăm. Aici se împlineşte în mod practic dedicarea noastră faţă de Domnia lui Cristos, şi din acest motiv, este dovedită că este reală.

NEVOIA PENTRU PĂRTĂŞIE

Oamenii sunt creaţi de Dumnezeu pentru o relaţie. Când Dumnezeu a spus, : Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneză 2:18), Adam deja avea o părtăşie minunată cu Tatăl din ceruri. Dar Dumnezeu nu vrea ca noi să trăim ca nişte călugări, nefăcând nimic altceva decât să vorbim cu El. Dumnezeu vrea ca să avem relaţii minunate cu oamenii, în special cu copii Săi. Planurile Sale pentru noi pot fi împlinite numai în timp ce învăţăm să ne relatăm corect atât cu fraţii şi surorile noastre în Cristos cât şi cu aceia care, din pricina ignoranţei sau rebeliunii, sunt încă în afara familiei lui Dumnezeu.

Să fii singuratic şi izolat nu este voia lui Dumnezeu. ” Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi.”(Psalm 68:6). Familia naturală este idea lui Dumnezeu.(Coloseni 3:18-21). Totuşi, multe familii nu exprimă dragostea pe care Dumnezeu intenţionează să o arate. Planul lui Dumnezeu este să ne pună imediat într-o familie minunată – familia Lui – în momentul în care ne întoarcem de la păcatele noastre la Cristos. Aici sunt câteva motive majore pentru a intra în mod serios în relaţii dedicate cu adevăraţi creştini (aceia care se încred în Cristos şi se întorc de la păcatele lor).

1. Oamenii cu care te asociezi va afecta destinul tău. ”Cine umblă cu înţelepţii {oamenii înţelepţi} se face înţelept: dar cine se însoţeşte cu nebunii va avea necaz [va fi distrus].” (Proverbe 13:20)
”Nu vă înşelaţi:”Prieteniile rele strică obiceiurile bune (morale].” (1 Corinteni 15:33). Destinul tău este determinat de caracterul tău, şi caracterul tău este afectat de aceia cu care alegi să te însoţeşti. Petrecând un timp remarcabil cu oameni care-L iubesc pe Dumnezeu şi se supun lui Dumnezeu şi urmează Cuvântul Lui, tu vei deveni înţelept de asemenea şi vei lua decizii corecte. Refuzând asta, alegi să fii cu rebelii şi rebeliunea va intra în tine. Această rebeliune te separă de Dumnezeu şi distruge viaţa ta spirituală.

Este important să fii implicat într-o biserică unde conducerea caută sfinţenie. Chiar dacă unii au o formă de evlavie sau doctrina corectă, ei nu sunt lideri buni dacă nu sunt înfometaţi după neprihănire în inimă şi în viaţă.

2. Dumnezeu a plănuit pentru tine ca să primeşti dragoste şi încurajare de la familia Lui de pe pământ. Adevăraţii creştini umblă în dragoste. ”prin aceasta toţi vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13:35). ”Acela care nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8).

Familia lui Dumnezeu este o familie a dragostei. Dar tu trebuie să fii deschis ca să primeşti această dragoste.” Voi de asemenea fiţi deschişi” (2 Corinteni 6:13). Noi toţi avem nevoie de încurajare şi de grijă câteodată. Dumnezeu va pregăti asta deseori prin oamenii Săi. El ne-a spus s-o facem şi pentru alţii de asemenea.

3. Dumnezeu vrea ca tu să înveţi să dai dragoste şi încurajare fraţilor şi surorilor tale în Cristos. ” Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu; şi orişicine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7). ” De aceea, încurajaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi faceţi.” (1 Tesaloniceni 5:11).

Alţi creştini au nevoie de ajutorul tău. Chiar numai prin a fi credincios la biserică tu vei încuraja restul bisericii şi de asemenea şi conducerea. Dumnezeu vrea ca tu să încurajezi pe aceia care sunt în jurul tău în biserică în acord cu capacitatea ta şi cu chemarea ta.

4. Poţi învăţa înţelepciune de la creştinii mai maturi petrecând timp cu ei. ” Cel care umblă cu înţelepţii va fi înţelept” (Proverbe 13:20). Având părtăşie cu creştinii mai maturi tu vei creşte în dragoste, credinţă, înţelepciune şi sfinţenie.

5. Tu poţi fi zidit în credinţă prin auzirea predicii unor slujitori unşi ai lui Cristos. Credinţa vine în urma auzirii. (Romani 10:17). Predicarea Cuvântului ar trebui să zidească credinţa ta şi încrederea în promisiunile lui Dumnezeu.

6. Dacă rămâi într-o biserică în care oamenii nu ascultă la Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se supun Cuvântului, exemplul lor şi învăţătura lor te vor conduce în iad. Pavel l-a instruit pe Timotei după cum urmează:” Predică Cuvântul! Stăruie asupra lui la timp şi la nelatimp, mustră,ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor” (2Timotei 4:2,3). Observă de asemenea ceea ce Isus a spus, :Nu orişicine care-Mi spune, ”Doamne, Doamne”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7:21). ” Lăsaţi-i [fariseii] în pace: ei sunt lideri orbi care conduc pe alţi orbi. şi dacă un orb conduce pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Matei 15:14)

7. Dumnezeu vrea ca tu să-I slujeşti efectiv. Nu o poţi face dacă nu colaborezi cu alţi creştini. Dumnezeu ne-a creat pe noi a fi trupul lui Cristos, şi membre individuale. (1 Corinteni 12:27). şi aşa cum o mâna desconectată de la trup nu poate împlini scopul capului, nici tu nu poţi dacă nu eşti într-o relaţie corectă cu trupul lui Cristos – poporul lui Dumnezeu. Bunul simţ ne spune că fără cooperare nu putem realiza lucruri mari care să atingă mulţi oameni.

8. Când te întorci de la păcatele tale şi-L primeşti pe Cristos prin credinţă ca Domn tu eşti adăugat la trupul lui Cristos. Darurile şi talentele tale le completează pe cele ale celorlalţi. Citeşte 1 Corinteni 12:12-28.

9. Nu poţi împlini poruncile lui Cristos şi ale apostolilor fără a intra în părtăşie.
Cum puteţi să vă iubiţi unii pe alţii, să vă încurajaţi unii pe alţii, să vă îndemnaţi sau sfătuiţi unii pe alţii, să slujiţi unii altora dacă niciodată nu sunteţi ”unul cu celălalt”. Aceste porunci au fost date bisericilor. Citeşte Romani 12:10; Romani 15:14; Efeseni 4:32; 1 Tesaloniceni 5:11 ca exemple pentru aceste importante porunci şi cere-i Duhului Sfânt să-ţi arate ce înseamnă pentru tine.

10. Dumnezeu îţi porunceşte să vii şi să aparţii unei adunări de biserică în mod regulat. ” Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră laolaltă, cum au unii de obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:24,25). Vezi de asemenea Evrei 3:13. Noi trebuie să ne îndemnăm unii pe alţii zilnic.

BARIERE ÎMPOTRIVA PĂRTĂŞIEI DEDICATE

1. Mândrie spirituală, independenţă, respingere şi duhuri de rebeliune.

Mândria spirituală spune aşa: ”Nu există nici o biserică la care să se merite să merg. Nici una din ele n-au atins standardul pe care ar trebui să-l aibe.”

Independenţa spune: ” Eu urmez duhul. Eu nu ascult de oameni.” O persoană cu un duh puternic de independenţă nu se va supune conducerii stabilite de Dumnezeu în biserică. De aceea, el nu va zidi biserica aşa cum vrea Dumnezeu.

Oamenii afectaţi de duhuri de respingere au fost adânc răniţi în trecut. Ei au tendinţa să acţioneze şi să spună lucruri care-i face ofensivi. Ei încearcă să respingă dragostea altora. Apoi ei se retrag din părtăşie pentru că se simt răniţi şi nedoriţi.

Rebeliunea este un duşman al lui Dumnezeu şi este duhul care se consideră pe el însuşi mai corect, mai deştept şi mai drept decât Dumnezeu sau decât reprezentanţii Lui.Un rebel vrea să facă lucrul pe care el vrea să-l facă şi nu al lui Dumnezeu.

2. Frica de a se implica într-o sectă falsă. În unele ţări bisericile moarte tradiţionaliste formaliste au pus în oamenii de rând idea că orice altă organizaţie religioasă este posibil că este o parte dintr-o sectă rea care face lucruri ciudate noaptea, posibil că face spălare de creier sau face abuz sexual asupra oamenilor. De fapt, orice organizaţie religioasă sau structură care proclamă că este singura cale adevărată către Dumnezeu este ea însăşi o sectă falsă.Nu contează câte milioane de adepţi are. Nici o biserică nu are un monopol asupra lui Isus Cristos. (Ioan 14:6). Meditaţi asupra lecţiei Marcu 9:38,39. Dacă cineva ar fi avut dreptul să spună că ei sunt singurii care ar trebui să slujească în Numele lui Isus, aceştia au fost cei doisprezece apostoli. Dar Isus nu le-a dat dreptul să interzică altora să slujească.

3. Persecuţia din partea familiei, prietenilor sau autorităţilor. Persecuţia poate veni din una sau din toate aceste surse. Dacă nu te vei supune lui Cristos de frica persecuţiei, nu poţi să fii un adevărat ucenic al Lui. ”Da, şi toţi cei care vor să trăiască o viaţă dumnezeiască în Cristos Isus va suferi persecuţie.” (2Timotei 3:12). Citeşte cu atenţie Luca 14:26-33. Dumnezeu îţi promite persecuţie şi necazuri dacă Îl urmezi pe El (Fapte 14:22) dat El de asemenea promite să te elibereze în final de toate aceste lucruri. (Psalm 34:17,19).

4. Dragostea de lume. Pavel, apostolul, a spus către sfârşitul slujirii sale, ” pentru că Dima m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum.” (2 Timotei 4:10). Apostolul Ioan a spus, ”Să nu iubiţi lumea sau lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Pentru că tot ce este în lume – pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii – nu este de la Tatăl ci este din lume.” (1 Ioan 2:15,16). Dacă tu iubeşti lumea, dragostea ta faţă de Isus se va răci şi nu te vei mai bucura de părtăşia unor creştini fierbinţi care sunt îndrăgostiţi de Isus Salvatorul şi Domnul lor.

BISERICA – CE ESTE?

Ce nu este.

1. Biserica nu este o clădire fizică.

2. Biserica nu este o denominaţiune. Nu este o organizaţie.

Nu există nici un suport biblic pentru nici una din aceste idei.

Ce este.

Biblia vorbeşte despre Biserica Universală – toţi aceia care-L iubesc şi cred în Isus Cristos ca Domn şi Salvator. De asemenea vorbeşte despre biserica din oraş, sau biserica din casă. Aici sunt alte revelaţii biblice despre ce este biserica.

1. Biserica este un asamblu de oameni chemaţi afară din lume ca să-I slujească lui Cristos. Cuvântul în greacă pentru biserică, ” ekklesia” înseamnă o adunare chemată afară. Biserica lui Cristos este o astfel de adunare chemată afară al cărei scop este să se închine şi să asculte de Cristos.

2. Biserica este trupul lui Cristos. Efeseni 1:22,23 ne spune aceasta – ” biserica care este trupul Lui.” 1 Corinteni 12 descrie trupul lui Cristos. Biserica este trupul lui Cristos pe pământ, prin care Cristos trebuie să fie exprimat şi să slujească lumii.

3. Biserica este familia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru. Isus este fratele nostru. Ceilalţi adevăraţi credincioşi sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos. (Efeseni 3:14; Evrei 2:11; Fapte 15:32 şi multe altele). O familie este un loc de acceptare, grijă, antrenament, ajutor mutual, dragoste. Aşa trebuie să fie biserica.

4. Biserica este templul lui Dumnezeu. Efeseni 2:20,21. Asta ne aminteşte că suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu şi că trebuie să fim sfinţi pentru Domnul. Trupurile noastre sunt de asemenea templele Duhului Sfânt. (1 Corinteni 6:19) şi de aceea trebuie să fie întreţinute curate ca să ne putem închina lui Dumnezeu în mod acceptabil. (Romani 12:1,2).

5 Biserica este armata lui Dumnezeu. Dumnezeu este un luptător, şi noi am fost chemaţi ca să luptăm. Efeseni 6:10-20 ne arată că fiind parte din armata lui Dumnezeu noi trebuie să îmbrăcăm armura noastră. 2 Corinteni 10:4 ne spune că noi avem pe care să le folosim în războiul nostru. Ca orice armată există o erarhie spirituală, autoritate şi lanţ de comandă. Noi trebuie să ne cunoaştem locul nostru în armată şi să ştim să ne supunem Duhului Sfânt şi acelora care sunt în conducere deasupra noastră în bătălia noastră împotriva lui satan şi forţelor sale ale întunericului.

6. Biserica este mireasa lui Cristos. (Efeseni 5:32. Ioan 3:29. Apocalipsă 21:9). Biserica este pregătită pentru Domnul pentru o mare nuntă în ceruri. Cristos ne iubeşte aşa de mult şi noi răspundem dragostei Lui ca biserică.

7. Biserica este casa lui Dumnezeu. 1Timotei 3:15 şi Evrei 3:6 ne spune că noi suntem casa lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în noi! Dumnezeu ne organizează. Dumnezeu pune comorile Lui în noi!

BISERICILE DE CASĂ

Biserica primară se întâlnea în casele oamenilor. (Fapte 8:3; Romani 16:5 ” Salută biserica care este în casa lor.”,Coloseni 4:15; Filimon 1:2). Clădiri speciale de biserică nu au fost construite până în secolul 4 şi au fost parte din procesul de a introduce un creştinism formal, fără putere unde nişte preoţi special antrenaţi cu tradiţii nebiblice slujea unor membrii de biserică ignoranţi care nu au mai căutat să citească şi să se supună Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei personal. Bineînţeles că Dumnezeu poate folosi clădiri speciale pentru adunări mai mari de creştini ca să-L sărbătorească pe Domnul împreună şi să audă slujitori unşi care să predice şi să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, dar asta nu trebuie niciodată să înlocuiască adevărata viaţă a bisericii care este la nivelul grupurilor de casă. Apostolii au predicat în sinagogi şi în templu când era posibil, dar ei de asemenea au învăţat ”din casă în casă” (Fapte 20:20). Creştinismul nu este un sport spectator. Fiecare adevărat creştin este un ucenic (Fapte 11:26) şi trebuie să trăiască ca un ucenic, făcând ucenici oriunde el sau ea pot, în contextul relaţiilor de echipă iubitoare.

Casele noastre ar trebui să fie sfinte şi să nu conţină obiecte care să-l ofenseze pe Dumnezeu. Poruncile Noului Testament pentru relaţie nu poate fi împlinit numai în adunări largi. ” Bisericile de casă” sau ”părtăşiile de casă” sau ” grupurile celulă”sunt adunări mai mici între 3 şi 20 de oameni care se adună împreună regulat să crească în har şi în cunoştinţa Domnului Isus Cristos. Bisericile de casă sau grupurile celulă trebuie să dea un raport viziunii conducerii în trupul mai larg al lui Cristos. Grupurile de părtăşie de casă sunt un vehicol în care Marea Trimitere, ” Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19) poate fi împlinită. Mai jos sunt câteva din scopurile biblice ale unui grup de părtăşie de casă.

1. Să laude, să se închine şi să se supună lui Cristos.(CITEşTE Fapte 2:42).

2. Să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să-L aplice.(Fapte 2:42)

3. Să se roage împreună şi să celebreze cina Domnului împreună.(Fapte 2:42,46).

4. Să realizeze părtăşia şi să dezvolte comunităţi ale speranţei, vindecării şi vieţii. (Fapte 2:44,45; Evrei 13:16).

5. Să-i aducă pe oameni la o credinţă vie în Cristos. (Fapte 2:47)

6. Să slujească unul altuia. (1 Corinteni 14:26).

7. Să ne pregătim unul pe altul pentru misiune în lume. (Matei 28:19)

” şi zilnic în templu şi în fiecare casă, ei nu au încetat să înveţe şi să-L predice pe Isus ca Cristosul.;; (Fapte 5:42).

ADUNAREA

Bisericile de casă trebuie să fie organizate să se întâlnească împreună regulat pentru unirea tăriei în adunări, în mod regulat, de preferat săptămânal. Aceste adunări ar trebui să se adune împreună să se roage pentru oraş sau pentru sat în care ei trăiesc (1 Timotei 2:1-2), să citească Cuvântul lui Dumnezeu, să laude şi să se închine lui Dumnezeu în unitate şi să audă slujirea Cuvântului de la nişte slujitori unşi şi dovediţi ai Evangheliei.

Aceste întâlniri sunt biblice. Fapte 5:42. Ele au următoarele scopuri.

1. Să realizeze unitate între Creştini. (1 Corinteni 1:10)

2. Să schimbe atmosfera spirituală de deasupra localităţii. (Efeseni 3:10; Matei 18:18-20)

3. Să dea posibilitatea predicatorilor şi învăţătorilor (Efeseni 4:11-12) să atingă mai mulţi credincioşi deodată cu mesajele lor de la Domnul.

4. Să creeze o cale pentru diferite expresii creative de laudă, închinare şi comunicare care nu sunt practice la nivelul unui grup de casă. (Psalm 149:1)

5. Să dea o mai largă şi mai credibilă mărturie comunităţii. (Fapte 6:7)

6. Să dea posibilitatea organizării de proiecte şi slujiri care cer o cooperare mai largă între creştini dăruiţi şi chemaţi să slujească împreună într-un anumit domeniu.
(2 Corinteni 8:10-15 vorbeşte despre un proiect organizat pentru sfinţii din Ierusalim)

SUPUNEREA ŞI AUTORITATEA BISERICII

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte clar despre acest subiect.

” Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.” (Evrei 13:17).

Fiecare creştin este chemat să recunoască şi să asculte de o conducere dumnezeiască. ” Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind deaproape sfârşitul vieţuirii lor, urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13:7)

Supunerea noastră este în primul rând faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Lui. Aceasta implică o viaţă de rugăciune şi de ascultare faţă de Duhul Sfânt. În mijlocul la toate acestea, totuşi, noi trebuie să învăţăm să balansăm convingerea noastră a ceea ce Duhul Sfânt ne vorbeşte în mod personal să facem cu principiul supunerii faţă de conducerea bisericii şi cu viziunea pe care ei au primit-o în care noi formăm o parte.

Pentru ca o biserică să realizeze orice la orice nivel, trebuie să existe în primul rând o conducere cu o viziune, şi în al doilea rând, oameni care să fie voitori să coopereze cu acea conducere şi cu acea viziune. Dacă nu, va fi haos, lipsă de unitate şi o slujire neefectivă. După ce Duhul Sfânt te-a aşezat într-o biserică, tu eşti responsabil să asculţi de conducerea stabilită a bisericii şi să cooperezi cu ei. Poate că n-o să-ţi placă întotdeauna felul în care ei sunt, felul în care fac lucrurile sau în care iau decizii. Dar ca soldat al lui Isus Cristos trebuie să învăţăm să ne supunem autorităţii pe care Dumnezeu a pus-o în biserică. Ca şi pocăinţa şi credinţa, acesta implică o alegere de partea ta. Tu ar trebui să te rogi pentru liderii tăi – nu ca ei să facă ceea ce tu gândeşti (care este rugăciune de vrăjitorie), dar mai bine să facă ceea ce Dumnezeu vrea. Tu trebuie să te încrezi că Dumnezeu îţi va da instrucţiunile sale pentru slujire nu numai direct dar şi prin instrucţiunile pastorului sau a unui slujitor delegat.

Cine sunt conducerea bisericii?

Normal fiecare biserică are un lider cu o viziune de la Dumnezeu. ” Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu.” (Proverbe 29:18).De obicei, acest lider este numit ”pastorul senior” sau simplu ”pastorul”. Tu ar trebui să te supui pastorului şi acelora pe care el i-a pus asupra anumitor arii ale bisericii atâta timp cât ai de a face cu aceste zone, cum ar fi un lider de grup de casă. Într-o biserică mai dezvoltată şi organizată după liniile biblice, poate să existe de asemenea, elderi sau diaconi ( care au responsabilitate pentru diferite activităţi sau slujiri sub conducerea slujitorului senior sau a pastorului). Se poate argumenta că titlul biblic pentru un lider de grup de casă este ”diacon” care înseamnă simplu ”slujitor”. În Împărăţia lui Cristos, conducerea trebuie să fie slujitori. Ei sunt ispravnici de încredere ca să aducă revelaţia lui Cristos poporului Său şi să aibă grijă de ei. Dar ei sunt slujitori la care noi ar trebui să ne supunem – nu forţat dar din dragoste şi respect.

Beneficiile supunerii, Problemele rebeliunii

Supunerea faţă de conducere te pune într-un loc în care eşti protejat înaintea lui Dumnezeu. Tu vei fi acoperit de conducerea bisericii locale la care te supui.

Supunerea te aduce într-o părtăşie mai apropiată cu conducerea. În felul acesta tu vei primi binecuvântări spirituale prin ei – ungere şi îndemânare dumnezeiască şi înţelepciune.

Supunându-te credincios unui lider dumnezeiesc tu vei fi un candidat pentru promovare în biserică.

Dacă te împotriveşti conducerii şi le faci viaţa neplăcută n-o să-ţi meargă bine. (Evrei 13:17). Este posibil că vei avea pierderi financiare. În unele cazuri, Dumnezeu e posibil că-şi ia mâna Lui protectoare şi poate că tu vei muri! Ai grijă să nu cârteşti şi să te plângi împotriva conducerii dumnezeieşti aşa cum au cârtit israeliţii împotriva lui Moise şi au intrat sub judecăţile lui Dumnezeu.

Copyright © Michael Fackerell 2009
www.christian-faith.com/romana

Aveţi permisiunea să duplicaţi şi să distribuiţi gratuit această învăţătură atâta timp cât nu modificaţi nimic din content, inclusiv numele autorului, nota de copyright şi adresa paginii de web.

 

scris de :   Zac Poonen

Marea trimitere pe care ne-a dat-o Domnul a fost “să evanghelizăm” (Marcu 16:15) și apoi “să facem ucenici și să-i învățăm să păzească tot ce a poruncit El” (Matei 28:19,20). Gândește-te la această ilustrație: Dacă ai vedea 100 de persoane cărând un buștean, 99 dintre aceștia ținând un capăt al bușteanului și numai unul la celălalt capăt – la care capăt te-ai duce să ajuți? Astăzi, în multe țări, 99% dintre lucrătorii creștini sunt implicați în evanghelizare și 1% în a-i face pe convertiți ucenici și a-i zidi într-o biserică locală. Din acest motiv, m-am hotărât să ajut la capătul de 1% al bușteanului. Nu sunt împotriva celor de la celălalt capăt al bușteanului. Și ei sunt necesari. Dar sunt deja mulți oameni acolo.

Pavel și Apolo au lucrat împreună, și convertiții lor erau pentru Domnul, iar bisericile lor erau, de asemenea, pentru Domnul. Pavel a plantat și Apolo a udat, dar Dumnezeu a fost Cel care a dat creșterea. Deci, toată slava trebuie să fie a lui Dumnezeu. Pavel spune despre sine și despre Apolo: “Noi suntem niște nimeni. Suntem nimic” (1 Corinteni 3:7). De aceea au putut lucra împreună în mod armonios. Doi nimeni pot lucra împreună cu ușurință. Problemele apar atunci când unul dintre ei crede că el e ‘cineva’.

Dacă vei zidi vreodată o biserică locală undeva, permite-mi să-ți dau o sugestie din ce am văzut cu privire la cum Domnul a plantat biserici în India și în alte părți timp de 40 de ani: Fii tu însuți un nimeni mai întâi și fă-i pe toți convertiții tăi niște ‘nimeni’. Atunci vei zidi o biserică minunată – în care este cooperare și nu e nicio concurență. O biserică în care toată lumea, de la conducător până la cel mai nou convertit, este doar un zero, va fi cea mai bună biserică din lume. Se poate ca toți să fie zerouri, dar atunci când Îl pui pe Isus înaintea tuturor – El fiind un “1” va face chiar și o biserică cu 9 oameni să valoreze un miliard – 1.000.000.000!! Așadar, hotărăște că nu vei deveni niciodată ‘cineva’, ci întotdeauna un nimeni, la fel cum au fost Pavel și Apolo.

Apoi Pavel continuă mai departe să spună despre așezarea unei temelii și zidirea pe ea. Atât temelia cât și suprastructura sunt la fel de importante. Pavel a folosit mai întâi ilustrația creșterii unui copac – plantarea și udarea. Acum el folosește imaginea unei clădiri – temelie și suprastructură (1 Corinteni 3:10-12). Temelia bisericii este doar Cristos – lucrarea Sa desăvârșită de ispășire pe cruce, la care nu se adaugă niciuna dintre lucrările noastre. Dar apoi trebuie să știm cum să zidim o structură eternă pe această temelie. Ce fel de biserică zidești? Una care este impresionantă în mărime sau calitate? Întrebarea la care trebuie să răspundă fiecare lucrător creștin este următoarea: “Să caut cantitatea sau calitatea?” Putem zidi cu aur, argint și pietre scumpe sau cu lemn, fân și trestie (1 Corinteni 3:12). În ziua de pe urmă, calitatea este cea care va conta, nu cantitatea (1 Corinteni 3:13,14).

Cu aceeași sumă de bani, ai putea cumpăra mult mai mult lemn, fân și trestie decât aur, argint și pietre scumpe. Deci, dacă ești interesat să zidești ceva uriaș care să-i impresioneze pe oameni acum, ai alege lemn, fân și trestie. Dar dacă ai ști că focul va testa clădirea ta imediat ce va fi finalizată, ai alege să zidești cu ceva care poate rezista focului – cum ar fi aurul, argintul și pietrele prețioase – chiar dacă mărimea clădirii tale ar fi doar de 1% în comparație cu cea menționată mai sus. Cu toții avem o perioadă limitată de timp. Nu avem de trăit mii de ani. Este posibil să avem 60 de ani de trăit pentru Domnul după ce ne-am născut din nou. Cum vei petrece acești 60 de ani? Îi vei petrece zidind ceva mare, dar de calitate slabă, care va fi ars în ziua de pe urmă? Sau vei zidi ceva care să facă față testului unui mare incendiu – chiar dacă ceea ce zidești este de mică dimensiune?

Mulți credincioși zidesc biserici de dimensiuni mari, dar de calitate slabă. Însă câțiva zidesc cu înțelepciune – făcând biserici mai mici de bună calitate – predicând pocăința și ucenicia. Statisticile acestora nu sunt la fel de impresionante ca ale celor de mai sus. Dar într-o zi când Domnul va testa totul în foc, structurile uriașe de lemn, fân și trestie vor fi arse complet și nu va mai rămâne nimic. Însă micile structuri zidite de cei care și-au petrecut toată viața făcând ucenici și care au fost disprețuiți de alți creștini pentru că lucrarea lor nu era atât de mare, vor descoperi că structura lor va rezista focului și va dăinui pentru eternitate.

Așadar, cum îți vei petrece viața? Isus a spus: “Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile”. Produci ceva care va dăinui pentru totdeauna? Aceasta este întrebarea care trebuie să fie mereu în mintea noastră. Zidesc cum vrea Dumnezeu să zidesc – cu principiile date de Domnul Isus? Fac ucenici care Îl iubesc pe Isus mai mult decât orice altceva sau adun doar convertiți care spun: “Doamne Isuse, cred în Tine”, dar nu sunt interesați să devină ucenici? Gândește-te la regretul pe care îl vei avea când vei sta în fața Domnului, dacă lucrarea întregii tale vieți va fi arsă în acea zi. S-ar putea să fii mântuit și să mergi în cer, dar vei trăi în cer cu regret de-a lungul eternității că ți-ai irosit singura viață pământească pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să am acest regret. Vreau să zidesc cu aur, argint și pietre scumpe. Vreau să fac o lucrare de calitate pentru Domnul acum.

 

 

Scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului

scris de :   Zac Poonen

 

cuprins

 

Aceasta nu înseamnă că niciodată nu vei mai cădea în păcat. Dar, niciodată nu va mai fi vreo înşelătorie sau viclenie în viaţa ta. Niciodată nu va mai fi nici o şiretenie în viaţa ta.

Apoi, Dumnezeu i-a mai spus lui Iacov: „de azi înainte te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu, sau: Prinţ al lui Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor”. Ce transformare! Dintr-un înşelător un prinţ al lui Dumnezeu! Şi aceasta a fost complet săvârşită numai când Iacov a fost zdrobit.

Aceasta este şi chemarea noastră, de a fi înscăunaţi ca prinţi, împreună cu Hristos, pe tronul Lui, exercitând

autoritate spirituală peste Satan şi eliberând bărbaţi şi femei care au fost înrobiţi de el. Ca membri ai trupului lui Hristos, noi suntem chemaţi să avem putere să biruim cu Dumnezeu şi cu oameni. Suntem chemaţi să fim o binecuvântare pentru toţi oamenii. Dar acestea pot avea loc numai când suntem zdrobiţi. Şi putem fi zdrobiţi, numai când suntem sinceri cu Dumnezeu, în legătură cu făţărnicia şi viclenia noastră.

Cu multe secole după aceea, când Domnul Isus s-a întâlnit cu un descendent al lui Iacov, şi anume cu Natanael, „a zis despre el: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug”(Ioan 1:47)„Iată un Israel (prinţ al lui Dumnezeu) adevărat, în care nu este nimic din Iacov (nici o şiretenie, şmecherie, înşelătorie)”‼ Apoi, El a reamintit lui Natanael de scara pe care a văzut-o Iacov la Betel şi i-a spus că şi el era un „Israel”, nu pentru că Natanael ar fi fost perfect, ci pentru că nu era în el nici o viclenie sau prefăcătorie.

Iacov a numit acel loc „Peniel”, pentru că, acolo, a văzut în sfârşit faţa lui Dumnezeu. La Betel el a fost fascinat de casa lui Dumnezeu. Tu poţi fi în casa lui Dumnezeu de mulţi ani şi încă n-ai văzut faţa lui Dumnezeu. Atunci tu ai nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, în care vei vedea faţa Lui.

Iacov a exclamat plin de emoţie: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30).

”Acum văd faţa Ta, o Doamne, şi totuşi rămân în viaţă‼”

„ „Trebuia să fiu dat afară din companie, dar mi s- a triplat salariul‼”

„Trebuia să ajung în Iad, dar, în loc de aceasta, El

m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt‼ Halleluiah‼”

Cred că acum ne putem da seama de justeţea faptului că mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul

Sfânt. Ei încearcă să câştige această umplere. Ei încearcă să o merite, să fie vrednici de a o poseda. În acelaşi mod, o mulţime de oameni sinceri, în multe religii, caută iertarea păcatelor lor. De ce nu obţin siguranţa iertării? Pentru că ei încearcă să câştige această iertare prin fapte.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai obţinut-o pe bună dreptate, ca răsplată pentru munca ta? Nu. A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că nu vei fi niciodată vrednic de iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost imediat iertate. În acelaşi mod, trebuie să venim şi pentru a primi plinătatea Duhului.

Sunt mulţi credicioşi în zilele noastre care postesc, se roagă şi stăruiesc timp îndelungat, pentru a primi plinătatea Duhului Sfânt. Nu este nimic rău în a face oricare din aceste lucruri. Toate acestea sunt bune. Dar, dacă tu faci oricare din acestea pentru a deveni vrednic de a primi plinătatea Duhului, atunci ai intrat pe un făgaş greşit.

Dacă nu primeşti plinătatea Duhului, poate chiar întrebi pe Dumnezeu spunând: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat în stăruinţă. De ce nu m-ai umplut?” Însă tu nu poţi să câştigi prin muncă, sau să-L meriţi pe Duhul Sfânt, la fel cum nu poţi câştiga prin merite iertarea păcatelor tale. Ambele le primim cadou de la Dumnezeu. Şi tu nu poţi plăti pentru niciunul din acestea. Trebuie să le primeşti ca pe daruri nemeritate, sau, dacă nu, nu le vei primi deloc.

Toate darurile lui Dumnezeu sunt fără plată. Dar omul face greşeala de a încerca să plătească lui Dumnezeu pentru ele şi, astfel, nu primeşte niciunul din aceste daruri. Dacă încerci să te faci vrednic pentru a merita darurile lui Dumnezeu, nu le poţi avea.

Acesta poate fi principalul motiv pentru care încă nu ai

fost umplut cu Duhul Sfânt.

Când a fost Isus pe pământ, fariseii considerau că sunt cei mai vrednici dintre toţi ca să aibă păcatele iertate. Dar, ei n-au obţinut această iertare şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat, în dar, iertarea păcatelor lor. Un tâlhar, care a trăit o viaţă plină de hoţii şi crime, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Paradis, chiar în noaptea care a urmat după crucificare.

Dumnezeu dă darurile Sale cele mai bune acelora care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la ceasul al unsprezecelea, erau cunoscuţi de toţi ca fiind cei care nu merită nimic, aşa că Stăpânul i-a plătit pe ei întâi. Dar cei ce veniseră cel mai devreme, care simţeau că-şi meritau salariul, au fost retribuiţi ultimii.

În pilda fiului risipitor citim că tatăl avea un inel în deget. Într-o zi, el şi-a dat jos inelul şi l-a dat fiului mai tânăr, care irosise toţi banii lui. De ce nu l-a dat fiului mai mare? Pentru că acesta era auto-îndreptăţit. În ochii oamenilor el era fiul mai mare care merita acel inel. Dar tatăl l-a dat fiului mai tânăr.

Aceasta e calea lui Dumnezeu. El face astfel de lucruri pentru a smeri trufia omului, astfel ca, nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.

Dacă aţi înţeles acest adevăr, pe care încerc să vi-l scot în evidenţă, atunci aţi înţeles un principiu fundamental al modului în care Dumnezeu tratează cu omul.

A fost bunăvoinţa lui Dumnezeu că m-a condus pe mine primul la pocăinţă. Şi toată bunăvoinţa, de care Dumnezeu a dat dovadă în continuare după aceea, m-a condus numai la pocăinţă, şi pocăinţă tot mai mare.

Lasă bunăvoinţa lui Dumnezeu să te conducă şi pe tine la pocăinţă. Nu abuza de bunătatea Lui, prin faptul că-ţi avantajezi firea pământească. Dumnezeu este bun cu noi în multe feluri. Dar, n-ar trebui să ne imaginăm că El e şi mulţumit de noi, deoarece este bun cu noi. Nu! El este bun cu toţi oamenii. Bunătatea Lui ne este dată numai pentru a ne conduce la pocăinţă. Când ne întoarcem la El, fără nici o falsitate sau viclenie, El va pune inelul Său şi pe mâna noastră. El a păstrat acel inel, în mod special, pentru păcătoşi ca noi.

Isus le-a spus odată, usturător, fariseilor, că: „Voi toţi sunteţi sănătoşi şi n-aveţi nevoie de doctor. Cei ce au nevoie de doctor sunt oamenii bolnavi. Şi Eu pentru ei am venit” (Matei 9:12)„Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi…căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Dorind să-i trezească la realitate, El a fost caustic cu ei, dar motivat pe deplin de dragoste.

Isus nu a venit să cheme pe cei ce se consideră virtuoşi, ci pe cei ce recunosc că sunt păcătoşi. E foarte posibil că mulţi dintre cei care staţi aici şi mă ascultaţi să fiţi la fel de bolnavi cum erau acei farisei, şi nici măcar să nu vă daţi seama de aceasta. Bolnavi de prefăcătorie, înfumurare şi auto-îndreptăţire. Aceste boli sunt mai periculoase decât SIDA şi cancerul, şi pot să vă distrugă! Comparativ cu acestea, alte păcate, cum ar fi crimele sau adulterul, sunt numai ca o răceală sau o febră. Poate că ai reuşit să înţelegi că ucigaşul şi curvarul sunt bolnavi. Dar voi puteţi fi mai bolnavi decât amândoi la un loc‼

Dumnezeu vrea să ne dea viaţa Lui, puterea Lui şi autoritatea Lui. De aceea ne lasă să cădem din nou şi din nou, până când, în final, are loc zdrobirea noastră.

În relatarea despre Iov, vedem cum Dumnezeu l-a adus până la nivelul cel mai scăzut, lăsând să-şi piardă proprietăţile, copiii şi sănătatea. Într-un anumit sens el

îşi pierduse chiar şi soţia, (care a devenit cicălitoare şi-l îndemna la răzvrătire) şi a pierdut trei prieteni (care l-au înţeles greşit şi l-au criticat). Prietenii lui, transformaţi în predicatori auto-îndreptăţiţi, se întreceau în a-l „călca în picioare” prin cuvântările lor. Ei au continuat să „dea cu picioarele”,, până când Dumnezeu, în îndurarea Lui, a intervenit El însuşi şi a pus capăt lucrurilor. În mijlocul tuturor acestor presiuni, Iov s-a dezvinovăţit pe sine în mod repetat. În final, când Dumnezeu i-a vorbit, Iov a văzut putreziciunea propriei auto-îndreptăţiri şi s-a pocăit.

Într-adevăr, Iov „era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu, şi se abătea de la rău” (Iov 1:1). Aceasta era bine. Însă era mândru de neprihănirea lui. Aceasta era rău. Dar, după ce Dumnezeu s-a socotit cu el, a devenit un om zdrobit. Din acel moment a slăvit numai pe Dumnezeu. Aşa că scopul lui Dumnezeu pentru Iov s-a împlinit.

Reţineţi ce a spus Iov lui Dumnezeu când a fost zdrobit: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6). Aceasta a fost Peniel-ul lui Iov! Şi el a văzut faţa lui Dumnezeu, şi totuşi a rămas în viaţă. Şi care a fost rezultatul? S-a pocăit în praf şi cenuşă. Dumnezeu, printr-o descoperire a bunătăţii Lui, a săvârşit în Iov, într-o clipă, ceea ce predicatorii aceia n-au putut face nici chiar după zile întregi de predicare. Ceea ce l-a zdrobit pe Iov şi l-a condus la pocăinţă a fost bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi auzim despre Dumnezeu de la predicatori, în adunări. Însă, ceea ce avem nevoie este o întâlnire faţă-n faţă cu Dumnezeu, unde vedem bunătatea Lui îndreptată spre noi şi revărsându-se înspre noi; şi prin aceasta suntem zdrobiţi. Aceasta s-a

întâmplat şi cu Petru. Vă amintiţi ce s-a întâmplat imediat după ce Petru s-a lepădat de trei ori şi a cântat cocoşul? El a văzut faţa Domnului. Şi Petru a avut Peniel-ul lui! Citim că: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru.” (Luca 22:61). Şi care a fost rezultatul:

„(Petru) a ieşit afară, şi a plâns cu amar.” (Luca 22:62).

Acea privire a lui Isus, plină de bunătate şi iertare, a zdrobit inima aceea aspră de pescar.

Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu a promis lui Israel sănătate, bogăţie şi orice binecuvântare materială. Dar era o binecuvântare, care era cea mai mare dintre toate, şi anume, cea descrisă în Numeri 6:22-26. Aici, citim că i s-a poruncit lui Aaron să binecuvânteze poporul astfel: „Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!”

Nu e regretabil faptul că mulţi credincioşi din zilele noastre caută binecuvântările inferioare ale sănătăţii şi bogăţiei materiale (pe care necredincioşii le obţin fără rugăciune) şi experienţe emoţionale (dintre care multe nu sunt autentice), în loc de a căuta cea mai mare binecuvântare, care le poate transforma în totalitate viaţa, şi anume, întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu?

Chiar dacă n-am deveni niciodată bogaţi şi niciodată nu ne-am vindeca, dacă vedem faţa Domnului, avem împlinirea tuturor nevoilor noastre.

Când s-a întâlnit cu Dumnezeu, trupul lui Iov era plin de furuncule, dar, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre vindecarea lui. Întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu e de aşa natură încât omul, care are parte de ea, spune:

„Am văzut faţa Domnului şi aceasta este îndeajuns pentru mine”. Cei trei predicatori, care pretindeau să aibă

„judecată limpede” şi „un cuvânt de la Dumnezeu”, au spus lui Iov că el era pedepsit pentru ceva păcate secrete din viaţa lui. Există şi astăzi profeţi autoproclamaţi, care

vin cu mesajele lor false de genul: „aşa vorbeşte Domnul”, care condamnă şi rănesc oamenii lui Dumnezeu, aidoma celor care-l necăjeau pe Iov. Dar Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu judecata, aşa cum au făcut acei trei predicatori.

Dumnezeu nu a vorbit cu Iov despre căderile lui şi nici nu i-a reamintit de lamentările şi reclamaţiile (împotriva lui Dumnezeu) pe care le făcuse când era sub presiune. Dumnezeu doar şi-a descoperit bunătatea înaintea lui Iov, bunătate relevată în universul minunat pe care L-a creat pentru desfătarea oamenilor şi relevată, de asemenea, în animale, care sunt subordonate oamenilor. A fost acel gen de descoperire a bunătăţii Lui, aşa cum ştie Dumnezeu s-o dea, încât aceasta l-a condus pe Iov la pocăinţă. Mulţi profită de bunătatea lui Dumnezeu, avantajându-şi firea pământească şi abuzând de favoarea acestei bunătăţi. Cât despre Iov, bunătatea lui Dumnezeu l-a condus la pocăinţă. Şi apoi, Domnul l-a binecuvântat pe Iov, cu dublul a tot ceea ce a avut înainte.

Scopul final al lui Dumnezeu, cu zdrobirea noastră, este să ne facă fericiţi, aşa cum citim în Iacov 5:11. Obiectivul pe care l-a avut Dumnezeu în minte, pentru Iov, a fost spulberarea auto-îndreptăţirii şi mândriei lui şi transformarea lui într-un om zdrobit, astfel încât Domnul să-I poată arăta faţa Lui şi să-l poată binecuvânta din abundenţă. Dacă nu vedem faţa Lui în spatele tuturor acestor lucruri, tocmai binecuvântările materiale şi fizice pe care ni le dă Dumnezeu pot să ne ruineze, prin faptul că ne abat direcţia de la El. Cât de mulţi credincioşi au deviat de la Dumnezeu prin prosperitatea materială!

O viziune a feţei lui Dumnezeu ne poate elibera de pofta nestăvilită după toate lucrurile pe care ni le poate oferi lumea:

„Arată-mi faţa Ta, o întrezărire doar a frumuseţii Tale divine;

Şi niciodată nu mă voi gândi şi nu voi visa la o altă iubire în afară de a Ta.

Toate luminile mai slabe se vor întuneca, orice

glorie mai mică va intra-n declin.

Frumuseţea pământului nu va mai apărea frumoasă niciodată”.

Petru a văzut faţa Domnului şi a plâns cu amar. Acum, ne-am putea închipui că Petru a fost zdrobit definitiv. Dar nu a fost aşa. Înainte ca el să fie gata pentru Peniel-ul lui, Domnul avea să-l mai conducă printr-o experienţă de eşec.

În Ioan 21:3 citim că Petru a spus colegilor lui apostoli: „Mă duc să prind peşte”. Prin aceasta, el n-a vrut să spună că mergea la pescuit doar în seara aceea. El se întorcea la slujba lui de pescar, renunţând la apostolia lui, deoarece eşuase ca apostol.

Cu câţiva ani în urmă, când a fost chemat de Domnul, Petru renunţase la ocupaţia lui de pescar. El a abandonat totul şi L-a urmat sincer pe Domnul, în cel mai bun mod pe care l-a ştiut el. Însă a eşuat. Acum, el simţea că această ocupaţie, de a fi un apostol, nu era pentru el. După trei ani şi jumătate de audiere a celor mai minunate mesaje care s-au predicat vreodată, venite de la cel mai mare predicator care a trăit vreodată, el, Petru, s- a lepădat de Isus categoric şi în public, nu numai o dată, ci de trei ori. Se săturase să tot încerce să fie un apostol.

Dar exista un lucru pe care încă ştia să-l facă bine: pescuitul. A practicat aceasta din copilărie şi era un expert în domeniu. Aşa că a decis să fie din nou un pescar. Unii din ceilalţi apostoli au simţit şi ei la fel. Şi ei

Îl părăsiseră pe Domnul chiar în ceasul nevoii Lui, au evadat de lângă El şi s-au ascuns. Aşa că şi ei s-ar fi întors la pescuit, pentru că eşuaseră în a fi „apostoli”‼

Ei erau oameni sinceri; apreciaseră mesajele lui Isus şi inimile lor ardeau în ei când Îl ascultau. Ei au vrut din toată inima să fie ucenicii Lui. Dar au căzut!

Experienţa ta poate fi similară cu a lor. Poate ai auzit mesaje pline de putere şi ai fost mişcat de ele. Poate că inima ta ardea în tine când ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Poate ai lăsat totul şi ai căutat în mod sincer să-L urmezi pe Domnul. Poate şi tu te-ai străduit, plin de speranţă, luând decizii din nou şi din nou, după ce auzeai acele mesaje pline de viaţă. Ai mers poate chiar mai departe de atât, şi, după căderi repetate, îţi spuneai din timp în timp: „de data aceasta chiar că-s hotărât să reuşesc”. Dar, ai căzut din nou şi ai simţit că te-ai epuizat. Azi, dacă te uiţi înapoi în timp, poate că poţi vedea doar o mulţime de eşecuri, cădere peste cădere, poate un morman format din mii de nereuşite. „Nu ies la liman. Tot aşa de bine m-aş putea retrage. Această Evanghelie poate că funcţionează la alţii. Dar, în cazul meu, nu s-ar părea că merge. Lucrurile s-au stricat prea tare la mine. Niciodată nu voi reuşi”.

Te simţi cumva astăzi aşa? Ai decis să nu mai încerci niciodată, pentru că nu e de niciun folos să mai încerci? Ai decis să mergi înapoi în lume, să-ţi cauţi acolo norocul sau ceva plăceri deşerte? Simţi că ar fi mai bine pentru tine să devii o persoană lumească, pământească în carne şi sânge, cu viaţă mondenă, care trăieşte clipa cu adevărat şi care nu are pretenţia de a fi un creştin? Ar fi mai bine decât să afirmi că eşti un ucenic al Domnului Isus?

Ei bine, exact aşa s-au simţit acei apostoli, când au decis să se întoarcă la ocupaţia de pescar. Şi Domnul i-a lăsat să plece, ca şi cum ar fi zis: „Daţi-i drumul înainte.Încercaţi să pescuiţi şi vedeţi dacă veţi izbuti în asta”. Aşa că Petru şi prietenii lui au încercat toată noaptea să prindă peşte şi au eşuat îngrozitor. Niciodată înainte, în toată viaţa lor, n-au avut aşa o noapte urâtă.

Odată ce Dumnezeu te-a chemat să fii al Lui, nu te va putea despărţi nimic de dragostea Lui. El se va asigura că tu eşuezi la pescuit şi la orice altceva ai încerca să faci! Poţi încerca cât de mult vrei, dar vei eşua. Iubirea lui Dumnezeu nu-ţi va permite să-ţi iroseşti viaţa în banalităţi. Aşa că, dacă încerci să o iei în sensul depărtării de El, frânghia dragostei Lui se va tensiona şi vei fi un ratat, pe oriunde vei merge, în orice vei încerca, până când te vei întoarce la El.

Dar aceasta nu se aplică la cei pe care Domnul nu i-a chemat. Sunt mulţi oameni de afaceri şi politicieni necinstiţi, care au făcut o mulţime de bani „negri”, care continuă să trăiască sănătoşi, fără Dumnezeu. De ce permite Dumnezeu asta? Pentru că ei nu sunt copiii Lui. Dar nu vorbesc despre ei acum. Îţi vorbesc ţie, pe care Dumnezeu te-a chemat dinainte de întemeierea lumii, ca să fii al Lui personal.

Oricât ar părea de ciudat, erau mulţimi de peşti în lacul Galileii, şi sunt sigur că alţi pescari au prins belşug de peşte în noaptea aceea. Acei peşti au mers în jurul altor bărci. Dar Dumnezeu i-a ţinut departe de barca lui Petru, aşa că niciun peşte nu s-a apropiat. Acei alţi pescari, poate chiar au vâslit aproape de barca lui Petru, spunându-i ce pescuire bogată au avut. Şi aceasta i-a făcut, probabil, pe Petru şi pe prietenii lui să se mire şi mai mult de faptul că ei nu prindeau nimic!

Te-ai mirat vreodată de ce n-ai putut niciodată să faci bani la bursa de valori, în timp ce alţii din jur făceau? Te-ai mirat de ce afacerea ta nu pare să vâneze

„milioane”, ca afacerile altora? Oamenii din jurul tău par să se îmbogăţească din ce în ce, dar prosperitatea nu pare

să vină deloc pe calea ta. E din cauza chemării pe care o are Dumnezeu pentru viaţa ta; El vrea ceva mai bun pentru tine decât ceea ce au oamenii din lume.

Petru a păşit în afara chemării pe care o avea Dumnezeu pentru viaţa lui şi Dumnezeu l-a lăsat să cadă, pentru că trebuia să-l zdrobească încă o dată. Acei apostoli au început să pescuiască cam pe la ora 6 seara. Dar Isus n-a venit la ei până în ziua următoare, pe la 5 dimineaţa. Domnul ştia că Petru nu va prinde niciun singur peşte în noaptea aceea. De ce nu a venit la ei mai devreme, de îndată ce au ieşit la pescuit, astfel încât să nu-şi mai piardă vremea? De ce nu a venit la ei, în seara aceea, să zicem pe la ora 9? De ce a aşteptat chiar până la 5 dimineaţa? De ce a aşteptat până când ei erau sleiţi de puteri, după ce s-au zbătut 11 ore şi n-au prins nimic?

În răspunsul la această întrebare descoperim schema după care ne lasă Dumnezeu să cădem. Aici vom vedea scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Vom înţelege de ce n-a venit niciodată să ne ajute în acele situaţii critice, pe care ni le amintim din trecut, când noi ne trudeam din greu, cu toate că strigam în mod repetat după ajutor, şi de ce unele din cererile noastre rămân încă fără răspuns.

Când Petru şi prietenii lui au ieşit în seara aceea la pescuit, pe la ora 6, încă nu erau nişte eşuaţi. Ei erau plini de speranţa reuşitei pe care o vor avea în curând. Pe la ora 9 seara n-aveau niciun peşte prins şi probabil erau puţin descurajaţi. Dar, nici acum încă, expediţia lor nu se putea numi un „eşec”. Pe la miezul nopţii, probabil că erau deja foarte deprimaţi. Pe la 4 dimineaţa, au început să-şi piardă orice speranţă de reuşită. Dar ei urmau să devină total falimentari. Pentru aceasta trebuia să mai cadă de câteva ori. Graficul încrederii în ei înşişi a început să coboare vertiginos. Dar trebuia să continue căderea până la zero, până la capătul de jos. Şi aceasta s-a

întâmplat numai la ora 5 dimineaţa. Atunci erau gata să abandoneze. Acum erau nevoiţi să spună: „N-are niciun rost să mai încercăm. Să mergem acasă!”.

Acela a fost momentul în care a apărut Domnul. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Şi Domnul a umplut plasele lor până la refuz. În toată viaţa lor, în nicio altă zi, ei n-au avut o pescuire aşa bogată. În dimineaţa aceea ei au prins 153 de peşti mari. Ei prindeau în zilele bune probabil 20 sau 30 de peşti. Dar aceasta a fost o minune reală. Nimeni n-a mai prins pe lacul acela, într-o singură zi, atât de mulţi peşti. Această prindere a intrat în cartea recordurilor din Galilea! Ei îşi vor aminti în veci că Domnul a făcut o minune pentru ei, chiar atunci când nu mai aveau nicio speranţă!

Eşti cumva astăzi în situaţia în care „ai fost lăsat perplex”, neştiind pe care cale s-o mai apuci sau ce să faci mai departe, pentru că, peste tot unde te-ai întors, ai avut numai dezamăgire şi eşec? Atunci, eşti probabil foarte aproape de locul în care Domnul este gata să apară. Nu te teme. El doar aşteaptă ca încrederea în tine însuţi să atingă punctul zero. Dacă n-a venit încă la tine, înseamnă doar că graficul încrederii tale în propriile aptitudini n-a scăzut încă la zero. El încă mai vede că au rămas în tine întărituri ale EU-lui, care, de asemenea, trebuie să plece. Lazăr avea să moară şi să fie îngropat, înainte ca Domnul să vină!

Ce i-a întrebat Isus când a venit, în final, în acea dimineaţă pe malul lacului? El ştia că n-aveau niciun peşte. Totuşi i-a întrebat: „Aveţi ceva peşte?” (Ioan 21:5). Îmi închipui tonul pe care ucenicii au răspuns: „Nu”. Ei au recunoscut că sunt falimentari. Au fost sinceri – aşa cum a fost înaintea lor Iacov şi Iov. Aceasta a fost tot ce a vrut Domnul – ca ei să recunoască, în mod sincer, că erau la pământ.

Una din marile bucurii din viaţa mea a fost când am descoperit acest adevăr glorios că: Principalul lucru pe care Dumnezeu îl pretinde de la noi, în orice moment al vieţii noastre, este sinceritatea. El poate atunci să facă minuni pentru noi.

„Aveţi ceva peşte?” „Nu”„Aruncaţi mreaja în partea dreaptă”. Şi ce minune a avut loc‼
„Care e numele tău?” „Înşelător”„Numele tău nu va mai fi Înşelător, ci Prinţ al lui Dumnezeu”. Iată ce minune a avut loc‼

Fraţii mei şi surorile mele – aceasta e calea lui Dumnezeu.

Tot ce pretinde Dumnezeu de la noi, este sinceritatea.

Simţi că azi încă nu poţi fi sincer cu El?

Biserica noastră e ca un spital. Aici, noi toţi suntem pacienţi. Nu suntem specialişti sau experţi. Unii din noi suntem în acest spital mai de mult timp decât alţii. Dar noi toţi suntem pacienţi. Există numai un singur Doctor, şi acesta e Isus Însuşi. Nu avem consultanţi în mijlocul nostru. Specialiştii şi consultanţii se găsesc printre oamenii auto-îndreptăţiţi, din cadrul cultelor, şi nu în Biserica Dumnezeului celui viu. Toţi sunteţi bine veniţi în spitalul nostru. Cu cât sunteţi mai grav bolnavi, cu atât aveţi mai mare nevoie să fiţi în mijlocul nostru, pentru a găsi vindecare. Chiar acesta este mesajul nostru:

„Isus n-a venit pentru sănătoşi, ci pentru bolnavi” şi

„Hristos Isus a venit în lume să salveze pe cei păcătoşi,dintre care cei dintâi suntem noi”.

Dumnezeu caută să întâlnească pe cei care n-au niciun merit. Rugăciunea vameşului spune:

„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El se numea pe sine „păcătosul”. Aceasta înseamnă că el îi simţea pe toţi în jurul lui ca pe nişte sfinţi în comparaţie cu el! În ochii lui, el era SINGURUL PĂCĂTOS de pe

faţa pământului! Isus a spus că acest om s-a dus acasă socotit neprihănit (îndreptăţit, justificat, aliniat – nota trad.). Numai pe astfel de oameni îi socoteşte Dumnezeu neprihăniţi.

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc ceva, despre ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt „a socoti neprihănit (a justifica)”. Este un cuvânt frumos şi totodată un cuvânt eliberator (Luca 18:14).

Uitaţi-vă la paginile unei cărţi. Vedeţi cum este aliniată, pe fiecare pagină, marginea din dreapta a scrisului, la fel ca marginea din stânga? Ca să obţii acest fel de aliniere când scrii pe calculator, foloseşti comanda „justify” (care înseamnă alinierea tuturor liniilor (justificare) prin umplerea spaţiilor dintre cuvinte cu caractere netipăritoare – nota trad.). Deşi, la fiecare rând, numărul de litere este diferit, totuşi calculatorul va alinia marginea din dreapta, adică o va face să fie perfect dreaptă. Acum, dacă vrei să scrii ceva pe calculator, fără să faci această „aliniere”, vei constata că marginea din dreaptă este neregulată. Aşa ieşeau paginile noastre, în zigzag, pe vremea când foloseam maşinile de scris. Era imposibil să scrii, chiar şi o singură pagină, într-un mod în care toate rândurile să aibă aceeaşi lungime. Dar acum vedem „minunea alinierii”, şi aceasta nu doar prin despărţirea în silabe a cuvintelor de la capătul rândurilor. Nu. Dacă te uiţi la paginile unei cărţi, vei vedea că, de obicei, nici nu se fac despărţiri în silabe, pentru că, ar arăta tot neplăcut. Calculatorul ajustează spaţiile dintre cuvintele fiecărui rând aşa încât fiecare rând este perfect „aliniat”.

Chiar dacă ai scris deja 30 de linii pe o pagină, care au marginea din dreapta a textului neregulată, acum poţi da calculatorului comanda de „aliniere” la tot ce ai scris deja – şi ce să vezi, prin apăsarea unei singure taste, toate liniile sunt imediat „aliniate”!!

Dumnezeu face exact acelaşi lucru cu noi, când ne justifică (ne socoteşte neprihăniţi (Biblia – Cornilescu), ne aliniază în raport cu dreptatea (sfinţenia) lui Dumnezeu – nota trad.). Poate că în trecut ţi-ai murdărit viaţa, şi fiecare zi a vieţii tale s-a terminat aidoma unei linii nealiniate, prea scurte, ce lasă marginea în zigzag. Dar, dacă vii la Hristos, în mod similar, Dumnezeu TE ALINIAZĂ (te justifică, te socoteşte neprihănit – nota trad.) într-o clipă. Fiecare din liniile vieţii tale din trecut este transformată într-o linie perfectă, ca şi cum n-ai fi păcătuit niciodată în toată viaţa ta, ci ai fi făcut numai fapte neprihănite, aliniate perfect la sfinţenia lui Dumnezeu. Nu mai rămân linii insuficiente ce dau zigzag, ci rămâne doar o singură aliniere perfectă.

Aceasta este nemaipomenit, nu-i aşa? Ceea ce face calculatorul pentru paginile noastre, face Dumnezeu pentru vieţile noastre. Astfel, avem o ilustraţie potrivită cu secolul XXI, pentru expresia „socotit neprihănit” (justificat, aliniat în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, pus într-o stare după voia lui Dumnezeu (Biblia – Cornilescu, Isaia 53.11) – nota trad.).

Permiteţi-mi să vă dezvălui ceva chiar mai mult de atât. Odată ce am dat calculatorului comanda de

„aliniere” (justificare), fiecare din rândurile pe care le scriem după aceea, vor fi şi ele automat aliniate, perfect aliniate cu celelalte linii. „Alinierea” se aplică şi la viitorul nostru, exact în aceeaşi măsură ca la trecutul nostru. Aceasta este cu adevărat o Evanghelie nemaipomenită!

Acum, Dumnezeu ne vede în Hristos. Nu mai avem nicio neprihănire a noastră proprie care ar putea fi vreodată obiectul mândriei noastre. Hristos Însuşi este neprihănirea noastră.

Când Dumnezeu ne consideră neprihăniţi prin meritele lui Hristos, este ca şi cum, în toată viaţa

noastră, n-am fi comis niciun singur păcat şi n-am fi făcut nicio singură greşeală. Şi suntem în mod continuu socotiţi neprihăniţi prin sângele lui Hristos; pentru că, în timp ce noi umblăm în lumină, sângele lui Hristos ne curăţeşte continuu de toate păcatele noastre, atât de cele de care avem cunoştinţă, cât şi de cele de care nu suntem conştienţi.

Una din cele mai mari greşeli pe care le putem face, când citim Scripturile, este să folosim raţionamentul logic, specific rezolvării unei probleme de matematică. Nu putem înţelege inima lui Dumnezeu în acest mod, pentru că Dumnezeu nu lucrează corespunzător logicii matematice‼ Aşa că, pentru viaţa noastră, nu putem utiliza logica seacă, atunci când încercăm să pricepem cum se face că, după ce am făcut atâtea greşeli în trecut, încă putem să împlinim planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În concordanţă cu logica unei rezolvări aritmetice aceasta ar fi imposibil. La rezolvarea unei probleme de matematică, dacă un singur pas este greşit, întotdeauna rezultatul final este greşit.

Dacă ai folosi acest fel de logică, ar trebui să spui că, dacă în trecut ai ratat voia lui Dumnezeu vreodată (indiferent că aveai 2 ani sau 52 de ani), acum n-ai mai putea împlini niciodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu, indiferent cât de conştiincios te-ai străduit şi indiferent cât de mult te-ai pocăit, pentru că, indiferent la care pas ai făcut o greşeală în cadrul rezolvării problemei matematice (la pasul 2 sau la pasul 52), rezultatul final ar fi tot greşit‼

Dar, Dumnezeu spune: „Căile Mele nu sunt căile voastre.” (Isaia 55:8-9).

Mulţumim lui Dumnezeu că planul Lui pentru viaţa noastră nu lucrează în concordanţă cu logica matematică. Dacă ar funcţiona astfel, atunci nici o singură fiinţă omenească (nici chiar apostolul Pavel) n-ar

fi fost capabil să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Pentru că, într-un moment sau în altul, fiecare din noi am căzut. Chiar şi după ce am devenit credincioşi, am căzut de atât de multe ori! Toţi, cei care sunt sinceri, recunosc aceasta imediat. Dar adevărul copleşitor este că mai există speranţă pentru fiecare din noi.

Matematica condamnă fără milă pe toţi cei care au comis cea mai mică greşeală. Nu este permisă nici cea mai mică eroare. 2 + 2 nu-i egal cu 3,99999999. Trebuie să fie exact 4. Cu nimic mai mult şi cu nimic mai puţin.

Dar planul lui Dumnezeu nu lucrează ca

matematica. În planul Lui, eşecul este necesar.

Nu există nicio altă modalitate, prin care oricare din noi ar putea fi zdrobit, în afară de modalitatea eşuărilor repetate. Şi deci, putem spune că, în educaţia noastră spirituală, eşuarea este o parte esenţială a planului de învăţământ. Isus a fost Singurul care a trăit fără să fi căzut niciodată în păcat. Dar noi ceilalţi, inclusiv şi cei mai buni dintre noi, toţi am avut nevoie să fim zdrobiţi de Dumnezeu prin eşecuri. Chiar şi Petru şi Pavel au trebuit să fie zdrobiţi prin căderi repetate.

Deci, bucuraţi-vă de mesajul Evangheliei şi fie ca bunătatea lui Dumnezeu să vă conducă la pocăinţă. Lăsaţi-o să vă conducă într-o viaţă plină de bucurie şi odihnă desăvârşită în Dumnezeu, o odihnă care vine prin cunoaşterea faptului că, Dumnezeu, „în Prea Iubitul Lui” Fiu (Efeseni 1:6), v-a acceptat şi vă acceptă permanent.

În fiecare zi noi facem atât de multe greşeli! Noi alunecăm şi cădem în păcat, chiar dacă numai accidental sau în mod

Introducere

About the Book

Do you see yourself as a “Hopeless Failure”? Have You failed repeatedly in your attempts to please God? Have Your made a mess of your life? Are you tired of pretending that you are victorious when you are not?

Then this books is for you.

It is an amazing truth, that God has a glorious purpose to fulfil even through the failures of His children.

Whatever blunders you may have made in the past, you can make a new beginning with God today. Even if you have made a thousand new beginnings in the past and have failed, you can make the 1001st new beginning today. God can still fulfil His perfect plan for your life.

If God does not do miracles for many of His children, it is not because they have failed Him in the past, but because they do not trust Him now.

If you have come to the end of yourself and are thinking of “Giving Up”, then this book will have an encouraging word for you. Read on…

Scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului

Să citim din Luca 22 versetul 31.

Vedem aici că Domnul Isus îl avertizează pe Petru în legătură cu un pericol iminent. El i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”.

Noi ştim cu toţii că Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, chiar în noaptea aceea. În versetul 34 citim că Isus i-a spus lui Petru: „Petre, fiindcă nu Mă cunoşti, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori”.

Ceea ce vreau să împărtăşesc cu voi acum este scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Acest scop ne va încuraja pe fiecare dintre noi, care ne simţim frustraţi şi descurajaţi din cauza eşecurilor noastre, dându-ne speranţă.

Înainte de toate, prima întrebare este: Dumnezeu lasă eşecul? Îl permite El? Există un scop în eşec? Sau, este eşecul ceva care nu are nici un scop în voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu nu-l poate folosi în sprijinul scopurilor Sale?

Când citim acest pasaj, vedem că Dumnezeu nu l-a prevenit pe Petru să nu se lepede de El. De ce nu a spus Isus: „Simone, m-am rugat pentru tine, ca să nu te lepezi de Mine niciodată”. De ce Domnul s-a rugat doar ca

credinţa lui Petru să nu se piardă, chiar dacă Petru însuşi va eşua? Nu este interesant faptul că Domnul nu s-a rugat ca Petru să nu se lepede de El?

Unii am dori ca Domnul să se roage pentru noi să nu avem niciodată insuccese. Noi am dori ca Domnul să ne spună: „Fiul meu, fiica mea, m-am rugat pentru tine, astfel că tu niciodată nu vei cădea şi niciodată nu vei eşua”. Dar, destul de interesant, Domnul nostru nu rosteşte astfel de rugăciuni pentru noi.

Ce s-a rugat Isus pentru Simon? El S-a rugat ca atunci când Satan îl va ispiti, credinţa lui să nu se piardă. El nu s-a rugat ca Petru să nu cadă în ispită, ci ca atunci când va eşua, credinţa lui în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu să nu-l părăsească, astfel încât, chiar şi când Petru a ajuns în fundul prăpastiei insuccesului, să poată recunoaşte: „Dumnezeu încă mă iubeşte”.

Aceasta trebuie să ne fie credinţa, şi această mărturisire trebuie s-o avem întotdeauna pe buzele noastre şi în inimile noastre, indiferent cât de adânc ne-am afundat sau am căzut: că Dumnezeu încă ne iubeşte, AŞA CUM SUNTEM.

Aceasta a fost ceea ce a recunoscut fiul risipitor. Când starea lui a ajuns în ultimul hal, încât nu putea fi mai rău, el totuşi a mai crezut că tatăl lui îl iubeşte. Nu-mi pot imagina pe cineva să ajungă atât de jos, încât să dorească să mănânce ceea ce mănâncă porcii. Acest băiat ajunsese la capătul drumului. Dar când a ajuns la punctul cel mai de jos, el şi-a adus aminte de un fapt: că tatăl lui încă îl mai iubea. Altfel, el nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. Presupunând că ar fi auzit că tatăl lui a murit, şi acum fratele lui mai mare conduce casa, credeţi că s-ar fi întors acasă? Nu! El îl cunoştea pe fratele lui mai mare, şi ştia ce fel de om era acesta. Şi cunoscând aceasta, el niciodată nu ar fi venit înapoi. El s-a reîntors doar pentru faptul că ştia că tatăl lui îl iubeşte.

Sunt păcătoşi care niciodată nu vin la unele biserici, deoarece ei simt că pastorul sau cei care sunt la conducere sunt ca fratele mai mare din această pildă. Nu poţi arunca vina pe păcătoşii aceia pentru că nu vin. Dacă însă bătrânii bisericii sunt ca tatăl, atunci chiar şi cei mai răi dintre păcătoşi vor veni la acea biserică să caute salvare, tot aşa cum au venit oamenii la Isus. Biserica noastră trebuie să aibă o astfel de imagine, încât cei mai răi dintre păcătoşi să se simtă liberi să vină la noi. Dacă Isus este în mod real în mijlocul nostru, atunci, cei care simt că sunt foarte păcătoşi, vor veni cu siguranţă şi vor găsi salvare între noi.

Există speranţă pentru toţi cei care au eşuat complet, pentru toţi cei care şi-au ratat viaţa şi pentru toţi cei care au ajuns la fundul prăpastiei. De acolo Domnul poate să te ridice şi să te aşeze pe înălţimea gloriei. Rugăciunea Lui pentru noi este ca încrederea noastră în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă niciodată.

Dacă n-ai nevoie de acest mesaj astăzi, cândva, în viitor, când vei ajunge la punctul terminal, vei avea nevoie de el cu siguranţă. Aminteşte-ţi un fapt în ziua aceea: că Dumnezeu încă te iubeşte, indiferent unde eşti, oricât de mare este prăbuşirea. Fie ca, în acel ceas, încrederea ta în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă.

Esenţa credinţei este încrederea că Dumnezeu încă ne iubeşte. El nu iubeşte păcatele noastre, El nu vrea să continuăm să păcătuim. El este ca un tată care-şi vede copilul cuprins de o boală şi urăşte acea boală, dar îşi iubeşte copilul. Gândiţi-vă la o mamă, care-şi vede copilul plin de lepră sau tuberculoză. Acea mamă îşi iubeşte copilul aşa de mult! Dar urăşte acele boli din tot sufletul ei. Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, dar El urăşte păcătoşenia lor.

Iubirea lui Dumnezeu în favoarea păcătoşilor şi

oroarea Lui împotriva păcatului, le vedem manifestate la

crucea de la Calvar. Dragostea Lui pentru păcătoşi L-a determinat să-L lase pe Isus să moară pe cruce pentru noi. Ura Lui împotriva păcatului o vedem manifestată când şi-a întors faţa de la Isus, când El era încărcat cu păcatele tuturor la cruce.
Oamenii întreabă, uneori, cum poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad. Cum este Iadul? Iadul este un loc complet părăsit de Dumnezeu, un loc unde Dumnezeu nu poate fi găsit. Acest Pământ nu a fost părăsit de Dumnezeu. De aceea sunt încă atâtea bunătăţi şi frumuseţi pe Pământ. Uitaţi-vă la frumuseţea creaţiei, de exemplu. Uitaţi-vă la decenţa şi bunătatea care este în multe fiinţe omeneşti. Demonii ar vrea să posede TOATE fiinţele omeneşti, dar ei nu reuşesc, deoarece Dumnezeu a pus un zid restrictiv în jurul oamenilor; de aceea, demonii nu pot face tot ce vor. Este indulgenţa lui Dumnezeu că oamenii au sănătate, prosperitate şi multe alte elemente de confort. Toate aceste binecuvântări sunt acordate de Dumnezeu atât oamenilor buni, cât şi celor răi. Toate acestea ne arată, că Dumnezeu nu a părăsit această lume. Dar Iadul nu este la fel. În Iad nu este deloc îndurare, deoarece Iadul este un loc cu adevărat părăsit de Dumnezeu.

Există bunătate în mulţi oameni nepocăiţi în această lume, deoarece influenţele lui Dumnezeu sunt încă peste ei. Dar aceiaşi oameni, de-ndată ce merg în Iad, vor ajunge la fel de răi ca diavolul însuşi, pentru că harul lui Dumnezeu nu va mai fi peste viaţa lor.

În Iad, oamenii experimentează pentru prima oară, cum e să fii complet părăsit de Dumnezeu. Aceasta a fost ceea ce a experimentat Isus pe cruce. Isus a trăit Iadul pe cruce în toate cele trei ore de întuneric, când Dumnezeu Îl părăsise în mod real. Se vede cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

Atunci, care este răspunsul la întrebarea: Poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad? Răspunsul îl descoperim, dacă răspundem la o altă întrebare: Poate un Dumnezeu al dragostei să-L lase pe singurul Lui Fiu să experimenteze durerile teribile ale Iadului pe cruce, când păcătoşenia lumii era peste El? Dacă a putut face aceasta, El poate şi să trimită oameni în Iad. Un Dumnezeu al iubirii îşi va întoarce faţa de la aceia care continuă în păcătoşenie, care-I spun lui Dumnezeu: „Eu nu voi asculta de Tine. Mi-am ales propria cale şi voi continua să merg pe ea pentru totdeauna.”

Biblia ne spune în Proverbe 29:1 că: „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac”. Cu alte cuvinte, un om care este mustrat de mai multe ori şi refuză să accepte corecţia va fi zdrobit la un moment dat şi el nu va mai avea o altă şansă. Dacă un om nu se opreşte din a refuza invitaţiile pline de iubire ale lui Dumnezeu, se află într-un pericol real.

Acum nu vreau ca nici unul din voi, fraţi şi surori, care aveţi un cuget foarte sensibil, să vă simţiţi condamnaţi auzind acestea, pentru că acest verset nu a fost scris pentru cei care cad în păcat, ci pentru a avertiza pe aceia cărora le place să păcătuiască şi care vor să continue să fie păcătoşi. Nu a fost scrisă pentru cei care încearcă să trăiască în nevinovăţie, dar adesea cad. A fost scrisă pentru cei răzvrătiţi, care-L sfidează pe Dumnezeu şi vor să păstreze posibilitatea de a păcătui.

Cum poţi şti dacă eşti un răzvrătit? E foarte uşor de constatat: întreabă-te pe tine însuţi, dacă ai vreo dorinţă de a te pocăi şi a te întoarce înapoi la Dumnezeu? Dacă există în tine chiar şi cea mai slabă dorinţă de a te întoarce la Dumnezeu şi a-L iubi pe El,

aceasta certifică faptul că Duhul Sfânt încă lucrează în viaţa ta şi că Dumnezeu caută să te apropie de El. Poate eşti un căzut, dar nu eşti un răzvrătit. Este o diferenţă enormă între unul care a căzut (eşuat) şi unul care se răzvrăteşte.

A existat un scop pentru care Dumnezeu l-a lăsat pe Petru să cadă. Acesta s-a întâmplat pentru a-l cerne pe Petru. Ceea ce Satan ar fi vrut cu adevărat era de a-l distruge cu desăvârşire pe Petru, însă Dumnezeu nu ar fi vrut una ca asta. Dumnezeu nu permite ca noi să fim încercaţi sau triaţi peste puterile noastre. Aşa că lui Satan i s-a permis să-l cearnă pe Petru. Ca un rezultat al eşecului prin care a trecut, Petru a fost curăţit de o mulţime de nonvalori din viaţa lui.

Acesta e adevăratul scop, pentru care ne lasă Dumnezeu şi pe noi să cădem.

Nu e acesta un lucru bun, să fie îndepărtată pleava din viaţa noastră? Cu siguranţă! Când un agricultor recoltează grâul, mai întâi, îndepărtează pleava de pe el. El trebuie să-l cearnă înainte de a-l putea folosi.

Domnul îl foloseşte pe Satan ca să îndepărteze nonvaloarea din viaţa noastră. Este uimitor faptul că Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile, lăsându-ne să eşuăm în mod repetat!! Dumnezeu a folosit pe Satan pentru a împlini acest scop în cazul lui Petru, şi El va folosi pe Satan, pentru a împlini acest scop şi în viaţa noastră. Există o mulţime de pleavă în fiecare din noi: îngâmfare, încredere în propriile puteri, auto-îndreptăţire; şi Dumnezeu îl foloseşte pe Satan să ne facă să cădem în mod repetat, pentru a îndepărta complet această pleavă din noi.

Tu însuţi cunoşti dacă Domnul a reuşit sau nu, să împlinească planul Său, în viaţa ta. Căci dacă pleava este îndepărtată, tu vei fi mai smerit şi mai puţin auto-îndreptăţit. Nu te vei uita de sus la alţii care trec

prin eşecuri în viaţa lor. Nu te vei considera mai vrednic decât oricare altul.

Aşa cum am spus, Dumnezeu permite ca Satan să acţioneze pentru a îndepărta pleava de la noi, prin faptul că ne lasă să cădem în mod repetat. Aşa că nu vă descurajaţi dacă aveţi eşecuri. Sunteţi mai departe în mâna lui Dumnezeu. Există un scop glorios, care este împlinit prin căderile voastre repetate. În aceste timpuri de eşec, trebuie neapărat să nu se împotmolească încrederea voastră în iubirea lui Dumnezeu pentru voi. Aceasta a fost rugăciunea lui Isus pentru Petru, atunci, şi este rugăciunea Lui pentru noi, azi. El nu se roagă ca noi să nu cădem niciodată, ci El se roagă ca atunci când atingem nivelul cel mai scăzut, să rămână neclintită certitudinea noastră cu privire la iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
Numai prin mai multe insuccese, vom atinge un
„punct zero”, unde vom fi îndeajuns de zdrobiţi. Acesta e punctul în care Petru a avut o a doua întoarcere (Luca 22:32). El a avut o întoarcere radicală. Dovada faptului că rugăciunea lui Isus pentru Petru a fost ascultată este că, atunci când Petru s-a lovit de fundul prăpastiei, el s-a pocăit cu adevărat. El n-a stat acolo întins, doborât şi descurajat. El nu şi-a pierdut credinţa, ci s-a ridicat, printr-o înnoire a minţii, la o nouă perspectivă. Dumnezeu nu a rupt legătura dintre El şi Petru, ci doar a lăsat ca frânghia de legătură să fie lungă. Dar, când Petru a ajuns la distanţa maximă, Dumnezeu l-a tras înapoi.

Este un lucru minunat să fii copilul lui Dumnezeu. Dacă ne-am predat în mâna Lui, ne leagă de El cu o frânghie ca să ne protejeze. Sunt multe bucle pe această funie de legătură, aşa că, probabil, vei face greşeli şi vei cădea de multe mii de ori şi căderile vor fi chiar în sensul îndepărtării de Domnul. Dar, într-o zi, tu vei ajunge la

capătul frânghiei de legătură şi atunci Dumnezeu te va trage înapoi la El, ca să ajungi mai aproape de El ca înainte.

Bineînţeles, când eşti la capăt şi frânghia e tensionată la maxim, tu poţi decide să tai frânghia şi să fugi dinaintea Domnului. Ori poţi alege să fii zdrobit în prezenţa bunătăţii Domnului, să plângi şi să te întorci la El. Aceasta a făcut Petru. A plâns şi s-a întors înapoi la Domnul. Dar, Iuda Iscarioteanul nu a făcut aşa. În răzvrătire faţă de autoritatea Domnului peste viaţa lui, el a tăiat frânghia şi a fost pierdut pe veci. Dar sper că tu vei face ceea ce a făcut Petru.

Isus a mai spus lui Petru: „…după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. Cu alte cuvinte, când te vei întoarce şi vei fi întărit, să întăreşti pe fraţii tăi.

Numai după ce suntem zdrobiţi putem fi întăriţi destul de mult, pentru a fi în stare să întărim pe alţii.

Numai după ce Petru a fost slab şi zdrobit a devenit cu adevărat puternic. Aşa de puternic încât era capabil să-i întărească pe fraţii şi surorile lui. Am putea spune că pregătirea lui Petru pentru o slujire plină de Duhul Sfânt a venit prin experienţa căderii lui. Dacă ar fi fost umplut cu Duhul Sfânt fără această experienţă a căderii, el s-ar fi ridicat în ziua Cinzecimii ca un om mândru, ca unul care niciodată n-a căzut, uitându-se-n jos cu dispreţ la săracii păcătoşi pierduţi din faţa lui. Şi Dumnezeu ar fi devenit duşmanul lui, pentru că, Dumnezeu stă împotriva celor mândri‼

Aceasta este tragedia care-i surprinde pe mulţi creştini din zilele noastre, care au avut odată experienţa umplerii cu Duhul Sfânt. Ei n-au fost niciodată zdrobiţi. Poate că au avut o umplere autentică cu Duhul Sfânt, dar ei niciodată n-au devenit cu adevărat zdrobiţi (vulnerabili

în prezenţa lui Dumnezeu – nota trad.). Şi astfel, prin mândrie, ei au pierdut ungerea foarte curând.

În propria mea viaţă, Dumnezeu m-a învăţat adevărurile căii crucii şi ale zdrobirii, cu mult timp înainte de a mă umple cu Duhul Sfânt. Aceasta a fost bine pentru mine, deoarece m-a păzit de a o lua pe căi greşite. Prin mulţi ani de căderi, Dumnezeu a sfărâmat încrederea în propriile-mi puteri şi auto-îndreptăţirea mea. Da, au fost ani de căderi, zi după zi. Dacă ar trebui să reprezint grafic cei 60 de ani ai vieţii mele, ar fi ceva de genul: când m-am născut am fost inocent şi drăgălaş, aşa cum sunt toţi bebeluşii, fără să fac nici un păcat. După ce m-am născut din nou (când aveam 19 ani), lucrurile au mers bine o perioadă de timp, de câţiva ani. Graficul a început să urce lent. Însă, pe măsură ce Dumnezeu a început să binecuvânteze slujirea mea şi să fiu mai bine cunoscut în cercurile creştine, m-a cuprins mândria şi graficul meu a început să meargă în jos, fără ca măcar să-mi fi dat seama de aceasta. În aparenţă, eram încă un predicator bine cunoscut. Dar viaţa mea interioară şi umblarea mea cu Dumnezeu au început să se deterioreze. În omul meu dinlăuntru am devenit un recidivist. În final, am ajuns la un punct în care graficul vieţii mele a atins minimul. Aceasta a fost acum 26 de ani. În acest punct al vieţii, mă gândeam în mod serios să renunţ de tot la slujirea publică, deoarece nu voiam să continui să-i înşel pe oameni, predicându-le ceea ce nu puneam în practică. În acel moment, eu meritam numai condamnare din partea lui Dumnezeu, pentru ipocrizia mea şi recidivismul meu. Însă în loc să mă judece şi să mă trimită în Iad, ştiţi ce a făcut Dumnezeu? El m-a umplut cu Duhul Sfânt.

De ce a făcut El asta? Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Permiteţi-mi să folosesc o ilustrare să înţelegeţi minunea aceasta!

Gândiţi-vă că aţi fi un angajat al unei mari companii multinaţionale şi aţi fi necredincioşi companiei, neascultând ordinele primite, abuzând şi profitând de avantajele bunătăţii ei şi dizgraţiind numele ei. Într-o zi aţi face ceva teribil de rău, aceasta fiind ultima picătură care varsă paharul. Atunci, preşedintele ar veni la voi şi în loc să vă dea afară, v-ar spune: „Am hotărât în consiliul de administraţie să vă iertăm totul şi să vă triplăm salariul de azi înainte”. Puteţi să vă imaginaţi un astfel de lucru întâmplându-se? Nu? Bine, aceasta ilustrează chiar diferenţa dintre căile lui Dumnezeu şi căile omului. A fost o ilustraţie a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, acum 25 de ani.

Care a fost rezultatul tratamentului pe care mi l-a administrat Dumnezeu? Oare m-a făcut un profitor de bunătatea Lui şi m-a făcut din acea zi un om care păcătuia tot mai mult? Nu! Din contră, aşa cum scrie în ,Romani 2:4 că: „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”, aceasta m-a condus la o adâncă mâhnire şi la zdrobire. Bunătatea lui Dumnezeu m-a zdrobit şi a produs în mine, de atunci înainte, o dorinţă arzătoare să trăiesc o viaţă curată şi sfântă pentru El.

Dar aici aş vrea să fiu sincer cu voi. Din acea zi graficul vieţii mele nu a fost doar crescător. Nu. Am mai avut suişurile şi coborâşurile mele, ca alţi creştini care se luptă din greu. Ca şi Pavel, am mai avut „de afară lupte, dinăuntru temeri”. Încă mai am nevoie de ajutorul fraţilor mei, pentru a fi „consiliat când sunt apăsat”. Dar caut cu insistenţă să ajung desăvârşit.
Dumnezeu a trebuit să mă lase în mod repetat în groapa căderii, înainte de a mă putea folosi în lucrarea Lui. Şi acesta I-a luat 16 ani după naşterea mea din nou, înainte de a putea să mă aducă la acel punct zero. La acel moment eu aveam 35 de ani. Jumătate din viaţa mea s-a dus. Probabil că în cazul tău nu va lua atât de mult timp,

pentru că nu vei fi atât de încăpăţânat cum am fost eu. Dar am vrut să-ţi încredinţez mărturia mea pentru a te încuraja, astfel ca niciodată să nu îţi pierzi nădejdea. Dacă Dumnezeu a putut face asta pentru mine, atunci poate să o facă pentru oricare dintre voi.

Nu există cazuri fără speranţă. Ai auzit asta? Nu există cazuri fără speranţă. Există speranţă pentru fiecare din voi, pe toată durata cât eşti încă în viaţă. Speranţa este pierdută numai când ai murit.

Petru a trebuit să ajungă şi el la un astfel de punct zero, înainte de a putea fi ceea ce voia Dumnezeu să fie.

Odată ce noi înşine am fost în fundul prăpastiei, nu vom mai putea niciodată să dispreţuim pe alţii care încă mai sunt acolo. Nu vom putea să ne mai uităm în jos la cei care păcătuiesc, ori la credincioşi care au recidivat, sau chiar la conducători creştini care cad. Nu vom putea să fim mândri pentru biruinţa noastră asupra păcatului, pentru că ştim în ce prăbuşiri am fost noi înşine, odată.

De aceea, însuşi Petru avertiza pe alţi creştini spunând: „să nu uitaţi niciodată cum aţi fost voi înşivă curăţiţi cândva de păcatele voastre” (2 Petru 1:9). El îi avertiza că, dacă vor uita, vor deveni orbi, întocmai ca cei care umblă cu ochii închişi. Vreau să umblu cu ochii deschişi şi să am o vedere ascuţită, cu orizont larg, pentru a vedea tot timpul valorile cereşti şi veşnice.

Cine sunt cei orbi? Cei în ochii cărora au preţ lucrurile pământeşti, plăcerile păcatului, bunăstarea materială, onoarea dată de oameni şi aprobarea dată de ei. Toţi aceşti oameni sunt orbi. Ei nu pot să vadă mai departe de ceea ce pot pipăi.

Noi trebuie să simţim regret pentru astfel de credincioşi. Dacă vezi un om orb fizic, sau unul care are vederea atât de slabă încât nu vede mai departe de câţiva metri, nu te enervezi pe el. Simţi întristare pentru starea lui. Dacă vezi un om care ţine o carte la câţiva centimetri

de ochii lui ca să poată citi, nu devii mânios pe el. Simţi milă pentru el, nu? În cazul în care un doctor oftalmolog întrebă pe un om care poartă ochelari cu lentile groase dacă poate citi literele din diagrama oftalmologică şi omul răspunde că vede doar litera cea mai mare, dar nu e sigur că este “E” sau “S”, ce va face doctorul? Se va supăra pe acel bolnav? Nu. Va simţi compasiune pentru el.

Şi, când vedem credincioşi care sunt atât de orbi încât trăiesc pentru bani, pentru plăcerea păcatului şi pentru aprobarea oamenilor, nu trebuie să le reproşăm, plini de supărare. Trebuie să ne fie milă de ei, pentru că ei au ajuns să aibă vederea teribil de scurtată şi îngustată. Ei sunt pe calea care duce la mari regrete, când vor sta, într- o zi, în faţa Domnului.

Sunt mulţi, prea mulţi astfel de credincioşi. Şi ştiţi cum au devenit ei orbi? Ei au uitat de păcatele de care au fost curăţiţi (2 Petru 1:9). După ce Dumnezeu i-a ridicat din groapa lor, ei au uitat de prăpastia din care i-a scos El şi au devenit mândri de faptul că Dumnezeu i-a binecuvântat.

Nu vreau să uit niciodată de prăbuşirea din care m-a ridicat Dumnezeu. Ştiu că toate păcatele mele au fost şterse şi Dumnezeu nu mai ţine în evidenţa Lui niciun singur păcat pe care l-am comis vreodată. Stau în faţa lui Dumnezeu azi, prin meritele Lui, aşa ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată în toţi cei 60 de ani din viaţa mea, pentru că am fost „socotit neprihănit, prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Aşa mă vede Dumnezeu. Dar nu voi uita niciodată ce am fost cândva. Dumnezeu mi-a spus: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile tale” (Evrei 8:12). Dar eu îmi voi aduce aminte întotdeauna ceea ce am fost cândva.

Acum, nu-mi aduc aminte trecutul meu într-un mod în care să-l las pe Satan să mă condamne, sau să mă deprime, prin amintirea păcatelor mele. Nu! Niciodată.

Căci „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Când diavolul mă acuză îi spun în faţă că: „sângele lui Isus m-a curăţat de TOATE păcatele mele”. Îl biruiesc pe Satan „prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12:11). Dar nu voi uita niciodată de groapa în care am fost cândva, când Dumnezeu s-a întâlnit cu mine, şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.
Aşa cum a spus odată Dumnezeu lui Iuda, aşa eram eu: „La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldat în apă, ca să fii curăţit, nici n-ai fost frecat cu sare, şi nici n-ai fost înfăşat în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncat pe câmp, aşa de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale. Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălit în sângele tău…erai tot gol, gol de tot. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost al Meu! Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn… Te-am îmbrăcat în mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe,…astfel, ai fost împodobit cu aur şi cu argint…căci erai desăvârşit de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezechiel 16:4-14).

Cum stau lucrurile în cazul tău, fratele meu şi sora mea? Ştiu că mulţi dintre voi aţi fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Dar n-aş putea spune exact dacă Dumnezeu a terminat sau nu zdrobirea voastră, spulberarea încrederii în voi înşivă şi mândria voastră. Îţi poţi da seama foarte uşor dacă au avut loc în viaţa ta aceste transformări. Trebuie doar să răspunzi la următoarele două întrebări:

În primul rând: Te uiţi de sus la alţii, poate la cei

care sunt din alte confesiuni?

Poate că în materie de doctrină nu suntem de acord cu mulţi credincioşi, dar niciodată n-avem voie să ne uităm de sus la niciunul din ei. Pot spune, în mod sincer, că eu consider pe mulţi bărbaţi credincioşi, din alte confesiuni, ca fiind mai buni decât mine. Nu pot lucra împreună cu mulţi dintre ei datorită diferenţelor doctrinare; dar nu dispreţuiesc pe niciunul din ei.

Tu spui totdeauna ca fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11)? Dacă da, atunci nu eşti un om zdrobit, oricare ar fi experienţa pe care ai fi avut-o cu Duhul Sfânt.

Şi apoi a doua întrebare: Cu privire la progresul tău spiritual, la înzestrările tale şi la realizările tale eşti îngâmfat, mândru, încrezut sau arogant?

Un om zdrobit recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească şi este gata să dea toată slava lui Dumnezeu pentru orice rod pe care-l vede în viaţa lui sau în slujirea lui publică.

Deci, acestea sunt cele două trăsături caracteristice

ale unui om zdrobit:

  • 1. El nu se uită de sus la nimeni, nici la credincioşi, nici la necredincioşi.
  • 2. El nu-şi atribuie o slavă proprie pentru creşterea lui spirituală sau pentru slujirea lui publică.
  • Iacov este un exemplu clasic de om în care a avut loc zdrobirea lui Dumnezeu. El a avut două întâlniri cu Dumnezeu: una la Betel (Geneza 28), iar cealaltă la Peniel (Geneza 32).

    Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” (un simbol al bisericii), iar Peniel înseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Noi toţi avem nevoie să trecem mai departe de intrarea în Biserica lui Dumnezeu, pentru a vedea Faţa lui Dumnezeu.

    La Betel citim că „asfinţise soarele”

    (Geneza 28:11). Acesta pare a fi doar o împrejurare

    geografică, dar de fapt e şi un indicativ, spre ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Iacov, deoarece următorii 20 de ani au fost pentru el o perioadă de adânc întuneric. Apoi, la Peniel, citim că „răsărea soarele” (Geneza 32:31). Din nou o împrejurare geografică, dar şi Iacov a intrat definitiv în lumina lui Dumnezeu.

    Aşa cum Petru a avut cele două întoarceri la Dumnezeu, tot aşa mulţi credincioşi, care au umblat cu Dumnezeu de-a lungul anilor, au avut două întâlniri cu Dumnezeu. Prima a fost când ei au intrat în Casa lui Dumnezeu (Biserica), prin naşterea lor din nou. A doua a fost când ei l-au întâlnit pe Dumnezeu faţă-n faţă, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi viaţa lor a fost transformată.

    Citim că la Betel Iacov „a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12). În Ioan 1:51 Isus interpretează această scară ca referindu-se la El Însuşi, Calea de la pământ la Cer: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului”. Deci, ceea ce a văzut Iacov, era de fapt o viziune profetică despre Isus, care deschide calea către Cer. În acel vis, Domnul a promis multe lucruri lui Iacov. Dar, Iacov, era atât de înclinat spre lucrurile pământeşti, încât el s-a putut gândi numai la siguranţa vieţii pământeşti, la sănătate fizică şi la prosperitate financiară. Şi acolo,

    „Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:20-22). Iacov l-a perceput pe

    Dumnezeu ca pe o gardă personală care avea grijă de el. Iar dacă Dumnezeu făcea asta, Iacov Îi dădea comision 10% din venitul lui‼

    Exact la fel îl tratează pe Dumnezeu şi mulţi credincioşi din zilele noastre. Ei doresc numai confort material de la El. Iar dacă Domnul le dă aceste lucruri, ei frecventează regulat adunările bisericii şi dau pentru lucrarea lui Dumnezeu o parte din banii lor. Astfel de credincioşi fac de fapt afaceri cu Dumnezeu, la fel ca un negustor din lume, căutând confortul şi profitul propriu.

    Iacov a petrecut 20 de ani din viaţa lui agonisind lucruri materiale. El a încercat să intre în posesia unei soţii din familia lui Laban şi s-a ales cu două! El n-a vrut două, dar, i-a fost exploatată dorinţa de a o avea pe cea pe care şi-a pus ochii‼ Apoi el a folosit metode frauduloase de însuşire a oilor lui Laban, ajungând astfel foarte bogat. A intrat în casa lui Laban fără un ban, dar a ieşit cu mari avuţii de acolo. Fără îndoială că el a atribuit prosperitatea aceasta binecuvântării lui Dumnezeu, ca mulţi credincioşi ai zilelor noastre‼

    Dar care este adevăratul semn distinctiv al

    „binecuvântării lui Dumnezeu”? Este prosperitatea? Nu.

    Este să fii transformat în asemănare cu Hristos.

    La ce foloseşte să ai o slujbă bună, o casă bună şi multe elemente de confort, dacă viaţa ta rămâne nefolositoare lui Dumnezeu şi oamenilor?

    Dar Dumnezeu nu Şi-a terminat încă socotelile cu

    Iacov. El i-a dat o a doua întâlnire, la Peniel.

    Vreau să vă spun, fraţi şi surori, că mulţi dintre voi aveţi nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, o întâlnire care va avea loc atunci când veţi ajunge la punctul cel mai critic din viaţa voastră şi când Dumnezeu, în loc să vă judece şi să vă trimită în Iad, vă va umple cu Duhul Său cel Sfânt!

    Citim în Geneza 32 că Iacov era îngrozit, pentru că tocmai auzise de ieşirea lui Esau (de la care, cu 20 de ani înainte, luase prin înşelăciune dreptul de întâi născut) pentru a se întâlni cu el. Acum era sigur că Esau căuta să-l omoare. Ne prinde bine atunci când Dumnezeu ne lasă să ajungem în situaţii care ne îngrozesc. Pentru că, fiind înfricoşaţi de ceea ce ar putea să ne facă omul, ne vom trage cât mai aproape cu putinţă de Dumnezeu.

    La Peniel Iacov era singur (Geneza 32:24). Înainte de a se putea întâlni cu noi, Dumnezeu trebuie să prindă un moment când suntem singuri. De aceea, Satan a impus un ritm alert şi supraaglomerat de viaţă (mai ales în oraşele mari), pentru ca, în viaţa multor credincioşi, timpul petrecut singur cu Dumnezeu să fie redus la minim. Viaţa lor a devenit atât de ocupată, încât activităţile mai puţin prioritare (cum ar fi Dumnezeu) sunt scoase mereu din orarul lor! Aceasta e tragedia creştinătăţii de azi.

    Dumnezeu s-a luptat cu Iacov ore întregi în noaptea aceea, dar Iacov nu s-a lăsat. Această luptă ne relevă antagonismul în care a ajuns Iacov faţă de Dumnezeu în cei 20 de ani care au trecut. Şi când Dumnezeu a văzut că Iacov era înverşunat în încăpăţânarea lui, în final, i-a dislocat articulaţia şoldului. Iacov avea în acea vreme cam 40 de ani şi era un om foarte puternic. Avraam, bunicul lui, a trăit peste 175 de ani. Deci putem spune că Iacov era în floarea tinereţii lui, având de trăit încă 75% din viaţa lui. La o aşa vârstă a tinereţii, a avea dislocată articulaţia şoldului, trebuie să fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi putut dori Iacov, pentru că, dintr-odată, şi-a văzut spulberate toate planurile pe care şi le făcuse pentru viitor. Gândiţi-vă că era ca şi cum un tânăr de 20 de ani, din zilele noastre, ar avea dislocată articulaţia şoldului şi ar trebui să umble în cârje tot restul vieţii‼ Aceasta poate fi o experienţă zdrobitoare. În tot

    restul vieţii lui, Iacov n-a mai putut umbla niciodată fără

    cârje.

    Dumnezeu a încercat în atât de multe moduri să-l zdrobească pe Iacov, dar n-a reuşit; şi, în final, i-a dat o dizabilitate fizică permanentă. Prin aceasta, în sfârşit, a reuşit să-l zdrobească pe Iacov.

    Dacă consideră că e spre binele nostru, Dumnezeu poate face acelaşi lucru şi pentru noi. El disciplinează numai pe cei pe care Îi iubeşte, pentru a-i păzi de catastrofe mult mai mari.

    Dacă totuşi Dumnezeu a încetat să te corecteze, atunci poate că te lasă, chiar ca recidivist, să trăieşti deplin sănătos, să câştigi bani din abundenţă şi să-ţi iroseşti viaţa. Dar cine vrea aşa ceva? Eu mai degrabă aş vrea ca Dumnezeu să mă determine cât mai repede să fac voia Lui, să mă disciplineze şi să mă zdrobească chiar acum (chiar şi fizic dacă e necesar), astfel încât să pot umbla cu El şi să împlinesc scopurile Lui pe pământ.

    Pentru a-l ţine zdrobit, chiar şi marele apostol Pavel a avut nevoie de un ţepuş în carnea lui (2 Corinteni 12:7

    Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

    Sunt mulţi fraţi şi surori care simt că nu pot împlini acum planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lor, din cauza faptului că au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu într-o anumită perioadă a vieţii lor din trecut.

    Haideţi să ne uităm la ceea ce au de spus Scripturile în această privinţă, şi să nu ne sprijinim pe priceperea noastră sau pe propriul nostru simţ raţional.

    În primul rând, observaţi cum începe Biblia: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1).

    Când a creat Dumnezeu Cerurile şi Pământul, ele trebuie să fi fost perfecte, pentru că din mâna Lui niciodată nu poate veni în fiinţă ceva imperfect sau incomplet.

    Dar, câţiva din îngerii pe care i-a creat El au căzut şi s-au răzvrătit, şi acest episod este descris pentru noi în Isaia 14:11-15 şi în Ezechiel 28:13-18. Acesta a fost momentul când Pământul a ajuns în condiţia descrisă în Geneza 1:2„pustiu, gol şi întunecos”.

    Restul versetelor din Geneza 1, descriu cum Dumnezeu a prelucrat acest material pustiu, gol şi întunecos, şi a făcut ceva aşa de frumos din el, încât El Însuşi l-a calificat ca fiind: „foarte bun” (Geneza 1:13). Citim în Geneza 1:2-3 că Duhul lui Dumnezeu se mişca

    peste ape şi Dumnezeu rostea Cuvântul Lui, şi acestea au produs marea schimbare.

    Ce mesaj actual ne este comunicat prin acest cuvânt?

    În mod similar, indiferent cât de mult am căzut sau cât de rău am încurcat lucrurile în viaţa noastră, prin Duhul Lui şi prin Cuvântul Lui, Dumnezeu încă poate scoate ceva glorios din viaţa noastră.

    Dumnezeu a avut un plan perfect pentru ceruri şi pentru pământ, când le-a creat. Dar planul iniţial avea să fie pus de-o parte datorită căderii lui Lucifer. Şi Dumnezeu a refăcut cerurile şi pământul, producând totuşi ceva „foarte bun” din haos!

    Acum fiţi atenţi, la ce s-a întâmplat mai departe.

    Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi a început totul din nou. Dumnezeu trebuie să fi avut un plan desăvârşit şi pentru ei, care bineînţeles nu includea păcătuirea lor prin neascultare de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Dar ei, totuşi, au mâncat din fructul oprit şi au zădărnicit planul iniţial al lui Dumnezeu pentru ei, oricare ar fi fost acesta.

    Logica ne-ar sugera că ei nu mai puteau împlini vreodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Totuşi, vedem că atunci când Dumnezeu a venit să-i întâlnească în grădină, El nu le-a spus că de acum înainte vor avea de trăit restul vieţii lor în cel mai bun plan secundar posibil. Nu! El le promite în Geneza 3:15 că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Aceasta a fost o promisiune a jertfei lui Hristos pentru păcatele lumii şi a victoriei, asupra lui Satan, la Calvar.

    Acum, luaţi aminte la acest fapt şi vedeţi dacă puteţi face legătura.

    Noi ştim că încă din veşnicie, jertfa lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În traducerea King James Version a Bibliei, este menţionat:

    „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii ” (Apocalipsa 13:8). Mai ştim că Hristos a murit doar din cauză că Adam şi Eva au păcătuit şi l-au dezamăgit pe Dumnezeu. Deci, în mod logic, noi am putea spune că planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos ca jertfă pentru păcatele lumii a fost împlinit nu în ciuda căderii lui Adam, ci din cauza căderii lui Adam! Noi n-am fi cunoscut dragostea lui Dumnezeu arătată la crucea de la Calvar fără să fi fost păcatul lui Adam.

    Aceasta derutează logica noastră şi, de aceea, Scriptura spune ca să „nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbe 3:5).

    Dacă Dumnezeu ar fi lucrat după logica matematică, atunci ar fi trebuit să spunem că venirea lui Hristos pe pământ a fost planul secundar cel mai bun al lui Dumnezeu. Însă ar fi o blasfemie să spunem aşa ceva. Aceasta a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu nu face nicio greşeală. Ci, din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi veşnic, şi din moment ce cunoaşte sfârşitul încă de la început, şi din moment ce mereu plănuieşte tainic pentru noi în dragoste, raţionamentul uman eşuează când încercăm să explicăm cum se socoteşte El cu noi.

    Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferenţa dintre ele este aşa de mare ca distanţa de la cer la pământ (Isaia 55:8-9). Aşa că e bine pentru noi, să punem deoparte raţionamentele noastre ingenioase şi logica omenească, atunci când încercăm să înţelegem căile lui Dumnezeu.

    Care este atunci mesajul de pe aceste pagini ale Bibliei, pe care vrea Dumnezeu să ni-l transmită şi pe care ar vrea să-l transpunem în trăirea noastră? Tocmai faptul că, El poate lua un om care a căzut, să facă ceva

    glorios din el şi să-l facă încă să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

    Acesta e mesajul lui Dumnezeu pentru om şi n-avem voie să-l uităm niciodată:

    Dumnezeu poate lua un om care a căzut în mod repetat şi poate încă să-l facă să împlinească planul Lui desăvârşit; nu planul secundar cel mai bun care i-a mai rămas lui Dumnezeu, ci planul cel mai bun al lui Dumnezeu.

    Aceasta deoarece, chiar căderea poate face parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu, în scopul de a-l învăţa, pe cel căzut, câteva lecţii de neuitat. Aceasta e imposibil de „prins” pentru logica omenească, pentru că Îl cunoaştem pe Dumnezeu atât de puţin.

    Dumnezeu poate să folosească numai bărbaţi zdrobiţi şi femei zdrobite. Şi un mod de a ne zdrobi este prin căderi repetate.

    Una din problemele majore, pe care le are Dumnezeu cu noi, este să ne binecuvânteze într-un astfel de mod, încât binecuvântarea să nu ne umfle de mândrie. A obţine biruinţă asupra unui acces de mânie şi apoi a deveni încrezut datorită acestei victorii, înseamnă a cădea într-o prăpastie incomparabil mai adâncă decât cea în care ai fost înainte! Dumnezeu trebuie să ne păstreze smeriţi în biruinţe.

    Adevărata biruinţă asupra păcatului este totdeauna însoţită de cea mai adâncă umilinţă. Tocmai aici, căderile repetate au rostul de a distruge încrederea în noi înşine. Astfel, suntem convinşi că biruinţa asupra păcatului nu e posibilă separat de harul lui Dumnezeu. Numai harul care face posibilă această biruinţă. Atunci când vom obţine o victorie, niciodată nu vom putea să ne fălim cu ea.

    Mai mult, dacă noi înşine cădem în mod repetat, nu vom putea niciodată dispreţui pe alţii care cad. Noi ne putem pune în situaţia celor care cad, deoarece am ajuns să cunoaştem slăbiciunea cărnii noastre prin nenumăratele noastre căderi. Noi putem fi ca acel „mare preot luat din mijlocul oamenilor” care „poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune” (Evrei 5:2-3).

    Auzind un astfel de mesaj, omul care reduce totul la logica omenească, ar putea atunci să spună: „Hai să facem răul pentru ca din aceasta să iasă binele!” Însă Romani 3:7-8 răspunde unui astfel de om, prin cuvintele:„Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.”

    Nu, noi nu predicăm că ar trebui să păcătuim, ca să vină binele din păcat. Nici nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu pentru a ne avantaja firea pământească şi că putem întreţine neascultarea noastră faţă de Dumnezeu în mod deliberat şi sfidător, şi, totuşi, să evităm recoltarea a ceea ce am semănat prin aceste atitudini. Nu!

    Ci, spunem că, logica omenească nu poate pricepe harul lui Dumnezeu faţă de omul căzut. Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, nici chiar să ne aducă în voia Lui desăvârşită, după ce am căzut îngrozitor şi repetat. Numai necredinţa noastră poate să-L împiedice.

    Dacă spui: „Dar, eu de aşa de multe ori am stricat deja lucrurile! Acum, este imposibil pentru Dumnezeu să mă mai aducă în planul lui desăvârşit”. Atunci, ai grijă că va fi „imposibil pentru Dumnezeu”, pentru că TU nu vrei să crezi în ceea ce El poate face pentru tine. Însă Isus a

    spus că, dacă noi credem, nimic nu-i imposibil lui Dumnezeu să facă pentru noi.

    „Facă-vi-se după credinţa voastră!”, este regula lui Dumnezeu în toate lucrurile (Matei 9:29). Ni se va acorda ceea ce cerem cu credinţă. Dacă credem că ceva e imposibil ca Dumnezeu să facă pentru noi, atunci acel lucru nu va fi împlinit în viaţa noastră.

    Pe de altă parte, tu vei rămâne consternat, la Scaunul de Judecată al lui Hristos, descoperind că alt credincios care, cu toate că a încurcat mai rău lucrurile în viaţa lui decât tine, totuşi a împlinit planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Iar acest lucru se va întâmpla numai pentru că el a crezut că Dumnezeu poate ridica „piesele sparte” ale vieţii lui şi să facă din ele ceva „foarte bun”.

    În acea zi, cât de mare regret va fi în viaţa ta, descoperind că nu căderile (oricât de multe ar fi fost ele), au fost cele care au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru tine, ci necredinţa ta!

    Ceea ce s-a întâmplat în cazul fiului risipitor, care a irosit atâţia ani, ne arată că Dumnezeu dă tot ce are mai bun chiar celor rataţi. Tatăl a spus:

    „aduceţi repede haina cea mai bună”,best robe pentru unul care l-a dezamăgit aşa de mult. Acesta e mesajul Evangheliei: un nou început; nu doar o dată, ci, din nou şi din noupentru că Dumnezeu nu abandonează şi nu renunţă la nimeni..

    Pilda „gospodarului care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie” (Matei 20:1-16), ne dă aceeaşi învăţătură. Oamenii care au fost angajaţi la ceasul al unsprezecelea, au fost aceia care au fost răsplătiţi primii. Cu alte cuvinte, cei care şi-au irosit 90% (mai precis în proporţie de 11/12 = 91,66%) din viaţa lor, nefăcând nimic pentru valoarea veşnică, pot încă, în cele 10 procente rămase din viaţa lor, să facă ceva superb pentru Dumnezeu. Aceasta e o încurajare fantastic de mare pentru toţi cei care au căzut.

    „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1 Ioan 3:8)

    Acest verset s-ar mai putea traduce: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să desfacă toate încurcăturile şi înnodările pe care le-a legat diavolul” în vieţile noastre. Fixează-ţi acest adevăr, gândindu-te în felul următor: Când ne-am născut, am putea spune că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia din noi un ghem de sfoară înfăşurată perfect. Pe măsură ce trăiam viaţa de zi cu zi, noi am început să desfăşurăm acest ghem, spiră după spiră, şi am început să încurcăm sfoara şi s-o înnodăm din ce în ce mai rău (adică să păcătuim). Azi, după mulţi ani de desfăşurări şi încurcări, am ajuns la disperare, văzând miile de înnodări pe care le-am putut face. Dar Isus a venit să „desfacă toate înnodările pe care le-a legat diavolul”. Aşa că, există speranţă pentru aceia care au cele mai încurcate şi mai înnodate sfori ale vieţii lor. Domnul poate să deznoade toate nodurile şi să dea din nou în mâinile tale un ghem de sfoară perfect rotund. Acesta e mesajul evangheliei: Poţi să faci un nou început.

    Tu spui: „Asta-i imposibil!”. Ei bine, ţi se va face după credinţa ta! Va fi cu neputinţă în cazul tău. Însă, am auzit pe cineva, care a avut viaţa mai coruptă decât a ta, spunând ceva diferit, de genul: „Da, eu cred că Dumnezeu va face acea lucrare în mine”. Şi în cazul lui, va fi tot după credinţa lui. Dar, în viaţa lui, planul desăvârşit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

    În Ieremia 18:1-6, Dumnezeu a rostit Cuvântul Său lui Ieremia printr-o ilustraţie practică. Lui Ieremia i s-a cerut să meargă la casa olarului şi acolo el l-a văzut pe olar încercând să facă un vas. Dar vasul „pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului”.

    Ce a făcut olarul? „Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă”.

    Atunci a urmat aplicaţia. Întrebarea lui Dumnezeu a fost: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui …?”. (Completează numele tău în locul liniilor punctate şi aceasta ar putea fi, întrebarea lui Dumnezeu pentru tine).

    Dacă există în viaţa voastră o mâhnire sfântă pentru toate căderile voastre, atunci chiar „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18), aşa cum a promis Dumnezeu sub Vechiul Legământ (Isaia 1:18); dar El a promis chiar mai mult, în Noul Legământ: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12).

    Oricare ar fi greşelile grosolane sau căderile pe le-ai avut, tu poţi face un nou început cu Dumnezeu. Şi chiar dacă ai făcut o mie de începuturi noi în trecut şi ai ajuns să cazi, tu încă poţi face astăzi al 1001-lea nou început. Dumnezeu încă mai poate scoate ceva superb din viaţa ta. Cât timp mai este viaţă, mai este speranţă.

    Deci niciodată să nu eşuezi în a te încrede în Dumnezeu. El nu poate face multe din lucrările Lui pline de putere, pentru mulţi din copiii Lui, nu pentru că ei L-au pierdut pe El în trecut, ci pentru că nu au încredere în El acum, în prezent.

    Haideţi, ca întăriţi prin credinţa noastră să dăm slavă lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Romani 4:20 despre Avraam, încrezându-ne în El în zilele care vor urma, încrezându-ne în legătură cu lucrurile pe care până acum le consideram imposibile.

    Toţi oamenii, tineri şi vârstnici pot avea nădejde, indiferent cât de mult au căzut în trecut, dacă doar recunosc căderilor lor, vin cu umilinţă şi se încred în Dumnezeu.

    Deci, noi toţi putem să învăţăm din căderile noastre şi să progresăm, înspre împlinirea planului desăvârşit al lui Dumnezeu pentru vieţile noastre.

    Iar în epocile care vor urma, Dumnezeu ne va putea arăta o mulţime de alte exemple a ceea ce a putut face El cu aceia ale căror vieţi au fost complet eşuate.

    În acea zi, El va arăta ceea ce a putut face în noi prin „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7).

     

     

    EVANGHELIA COMPLETĂ

    scris de :   Zac Poonen

    Evanghelia completă

    „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

    Apostolul Pavel a petrecut trei ani în Efes predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ce predica el? Păgânilor necovertiţi le predica pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Apostolilor 20:21). Dar celor care deveniseră creştini le predica „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

    Astăzi, majoritatea predicatorilor propăvăduiesc doar„credinţa” - şi tot una falsă – ceea ce a condus la multe „eşecuri” spirituale în adunările evanghelice, generând o mare mulţime de „credincioşi” pe jumătate convertiţi, care nu s-au întors de fapt niciodată de la păcatele lor, dar care doresc să vină la Isus numai ca să fie „binecuvântaţi”.

    Unii predicatori sunt totuşi mai Scripturali şi susţin că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa – aşa cum făcea Pavel.

    Dar Pavel nu se oprea nici măcar acolo. El continua să propăvăduiască evanghelia completă a harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24).

    Mulţi cred că au trăit „evanghelia completă” când L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor şi ca Cel Care-i botează cu Duhul Sfânt. Dar Evrei 6:1,2 ne spune că acesta este doar începutul vieţii creştine: „Adevărurile începătoare ale lui Hristos

    - temelia

    pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu (adică iertarea de păcate – cunoscându-L pe Isus ca Mântuitor),

    învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor (adică botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt – cunoscându-L pe Isus ca Cel Care ne botează cu Duhul Sfânt Care, la rândul Lui, ne dă daruri spirituale),

    despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică (la a doua venire a lui Hristos).

    Acesta este laptele pe care pruncii nou-născuţi în Hristos au nevoie să-l bea prima dată (Evrei 5:13). Dar, pentru că majoritatea credincioşilor rămân prunci toată viaţa, ei nu ajung niciodată să guste hrana tare a evangheliei complete. Aşa erau creştinii evrei şi creştinii corinteni.

    Scriindu-le creştinilor din Corint, Pavel le spunea: „ Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

    De ce nu le-a putut spune nimic mai mult decât faptul că Hristos murise pentru păcatele lor şi fusese înviat dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4)? El


    explică motivul în 1 Corinteni 3:2: Deoarece erau prunci, incapabili să digere hrană tare. Ei nu răspunseseră suficient nici măcar la adevărul fundamental cu privire la care fuseseră învăţaţi. De aceea Pavel nu i-a putut conduce mai departe. Şi astfel au rămas carnali, învinşi de certuri şi gelozii şi de spiritul de partidă, etc..

    Când oamenii sunt prunci, nu-i putem învăţa nimic dincolo de „Isus Hristos şi pe El răstignit”. Drept urmare, astfel de credincioşi rămân carnali.

    „Totuşi”, spune Pavel „pruncilor” corinteni, „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi (adică printre cei din alte biserici care puteau mânca hrana tare) este…… înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:6,7).

    Biserica din Efes era o astfel de biserică unde Pavel a putut predica evanghelia completă. Ce este evanghelia completă? Unele lecţii despre ea le putem învăţa uitându-ne la templul Vechiului Testament. Cortul a fost un simbol dat de Dumnezeu pentru a reprezenta locul sălăşuirii Lui. Din simbolismul cortului putem înţelege ce este evanghelia completă şi cum putem intra în bucuria prezenţei lui Dumnezeu şi în planul Lui complet pentru viaţa noastră.

    Cortul avea trei părţi – Curtea din afară, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (sau Locul Preasfânt) – reprezentând trei părţi ale evangheliei complete.

    Prima parte a evangheliei – Isus Mântuitorul nostru

    În Curtea din afară se aflau altarul pentru jertfe şi ligheanul de apă (pentru spălare). Altarul reprezintă mesajul: „Hristos răstignit pentru păcatele noastre”.. Ligheanul reprezintă curăţirea exterioară a vieţii noastre(Evrei 10:22), şi spălarea naşterii din nou(Tit 3:5faţă de care depunem mărturie în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16).

    Aceasta este prima etapă a vieţii creştine în care omul se pocăieşte şi crede în Isus ca Mântuitor personal – Care a purtat pedeapsa păcatelor lui – fiind apoi botezat în apă.

    A doua parte a evangheliei – Isus Cel care ne botează

    În timp ce Curtea din afară era deschisă tuturor israeliţilor (dar nu şi păgânilor), Locul Sfânt era deschis numai preoţilor – celor angajaţi în slujba Domnului.

    În Vechiul Testament, cea mai importantă cerinţă ca să slujeşti Domnului – fie ca proroc, preot sau rege – era „ungerea Duhului Sfânt”. Nicio calificare omenească nu putea fi un substitut al acestei ungeri. Însuşi Isus nu a pornit în lucrarea Lui publică fără să fie mai întâi uns cu Duhul Sfânt. Domnul doreşte să-Şi conducă toţi copiii din Curtea din afară în acest loc – către ungerea Duhului şi exercitarea darurilor duhovniceşti pentru slujirea Lui.

    Locul Sfânt are în interiorul lui trei obiecte:


    (1) Sfeşnicul – simbolizează ungerea care ne dă puterea de a fi martori pentru Hristos – (Faptele Apostolilor 1:8).

    (2) Masa cu pâinile pentru punerea înainte – simbolizează ungerea care ne aduce revelaţia asupra Cuvântului – (2 Corinteni 3:18).

    (3) Altarul tămâierii – simbolizează ungerea care ne dă putere în rugăciune – (Romani 8:26,27).

    A ajunge aşa departe înseamnă să ajungi la a doua etapă a vieţii creştine – primind nu doar iertarea păcatelor şi botezul în apă, dar şi botezul în Duhul Sfânt.

    A treia parte a evangheliei – Isus Căpetenia noastră

    Locul Preasfânt din cort era acolo unde sălăşuia slava lui Dumnezeu. La fel ca Noul Ierusalim (care simbolizează biserica), şi acesta avea forma unui cub exact: „Lungimea, lăţimea şi înălţimea erau egale” (Apocalipsa 21:16).

    Niciunei persoane – nici măcar unui preot – nu i se permitea să intre în Locul Preasfânt. Chiar şi Marele Preot putea intra numai o singură dată pe an ca să facă ispăşirea pentru păcatele poporului. Acest lucru evidenţia faptul că drumul spre imediata prezenţă a lui Dumnezeu nu era încă deschis pentru fiecare om (Evrei 9:8).

    Aflăm astfel că locul cel mai îndepărtat, în ce priveşte experienţa spirituală, până unde puteau ajunge chiar şi cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, era Locul Sfânt.

    Până la naşterea lui Isus, Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie. El a fost mai mare chiar decât Maria, aşa cum a spus Isus în Matei 11:11. Cu toate acestea, Isus a precizat că cel mai mic, care va intra în împărăţia lui Dumnezeu, va fi mai mare chiar decât Ioan Botezătorul. De ce?

    Sfinţii Vechiului Testament puteau primi de la Dumnezeu mai multe binecuvântări. Ei puteau primi iertarea păcatelor (aşa cum a primit David – Psalmul 103:3) şi puteau fi îndreptăţiţi prin credinţă (cum a fost Avraam – Geneza 15:6; Romani 4:2,3). Puteau de asemenea ajunge la o neprihănire exterioară a vieţii (aşa cum ajunseseră Zaharia şi Elisabeta – Luca 1:6) şi puteau fi unşi pentru slujire (cum au fost Ghedeon şi Elisei – Judecători 6:34; 2 Împăraţi 2:9-15).

    Cu alte cuvinte, ei puteau intra în Curtea din afară şi chiar în Locul Sfânt. Dar când ajungeau la perdeaua dinăuntru – dincoace de Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor), nu puteau trece mai departe. Nu puteau fi părtaşi naturii lui Dumnezeu.

    Totuşi, sub Noul Legământ, pentru noi a fost deschisă calea ca să intrăm în Locul Preasfânt chiar prin perdeaua dinăuntru. Ni se spune, în Evrei 10:19,20, că acum avem „o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său”.


    Templul din Ierusalim (construit după modelul cortului) avea tot o perdea despărţitoare între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Când Isus a murit la Calvar, această perdea a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:50,51). Acest lucru a însemnat o lucrare terminată pe care Isus o săvârşise în trupul Lui.

    Taina unei vieţi evlavioase (ni se spune în 1 Timotei 3:16) stă în cunoaşterea faptului că Hristos a venit în trup şi Şi-a păstrat duhul pur şi nepângărit. În acest fel a fost deschisă calea pentru ca noi să intrăm în Locul Preasfânt.

    Propria voinţă a omului este „perdeaua” densă care blochează prezenţa lui Dumnezeu în preajma lui. Isus Şi-a respins mereu propria voie în timpul vieţii Lui pământeşti. Prin aceasta Şi-a ţinut duhul curat. Şi noi putem merge pe aceeaşi cale, dacă ne„răstignim firea păcătoasă (propria voie) cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

    Putem atunci locui pentru totdeauna în Locul Preasfânt, aşa cum a făcut Isus.

    Când apostolul scrie în Evrei, punând în opoziţie laptele cu hrana tare (Evrei 5:13), el le spune creştinilor că adevărul („hrana tare”) este „greu de lămurit” (versetul 11). Acest adevăr (după cum reiese clar din contextul Evrei 5:7-10) se referă la Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, rugându-Se cu strigăte mari şi lacrimi, suferind, ascultând şi fiind făcut desăvârşit.

    Aşa cum pentru mulţi credincioşi din primul secol a fost dificil să primească acest adevăr, este de asemenea dificil şi pentru majoritatea credincioşilor de astăzi. Şi motivul este acelaşi – deoarece „s-au făcut greoi la auzit” (Evrei 5:11). Şi sunt greoi la auzit deoarece sunt mulţumiţi cu starea lor învinsă, aflată sub standardul lui Dumnezeu.

    Dar Dumnezeu dă revelaţie acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după o viaţă evlavioasă. Taina Domnului este şoptită în urechile acelora care se tem de El (Psalmul 25:14). Astfel, ei găsesc taina desăvârşirii.

    În Locul Preasfânt putem avea împlinită în noi cerinţa dreaptă a Legii lui Dumnezeu (Romani 8:3,4). Putem fi părtaşi naturii Divine. Dumnezeu este dragoste şi cerinţa dreaptă a legii poate fi rezumată într-un cuvânt: DRAGOSTE

    – adică, iubindu-L pe Domnul cu toată inima noastră şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine.

    „Sfinţenia” , sau părtăşia Naturii Divine a DRAGOSTEI, era imposibilă pentru oamenii aflaţi sub Vechiul Legământ, pentru că atunci Duhul Sfânt nu putea locui în inimile oamenilor. Dar acum acest lucru este posibil. Aceasta este perla de mare preţ pentru care trebuie să renunţăm la toate celelalte perle ca s-o avem.

    Dumnezeu este Dragoste „şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16). Acela care nu trăieşte în dragoste nu poate trăi în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune că „dragostea este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6).


    Acest lucru înseamnă că, aşa cum moartea nu cruţă pe nimeni, ci vine asupra tuturor fiinţelor umane, la fel şi dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor fiinţelor umane. În Noul Legământ, unde moartea a fost învinsă de Isus, putem spune că „Dragostea cerească este mai tare decât moartea”.

    Dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin Isus, nu a putut fi învinsă de toată ura, veninul şi otrava (moartea spirituală) care au fost aruncate asupra lui Isus în timpul vieţii Lui pământeşti. Lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

    Numai atunci când voinţa noastră este răstignită prin puterea Duhului Sfânt, putem trăi în Locul Preasfânt şi putem iubi pe fiecare cu o dragoste divină.

    La majoritatea credincioşilor (chiar şi la mulţi dintre cei care predică sfinţenia) dragostea lor este limitată la cei din propriul lor grup. Reuşesc să nu vorbească rău despre nimeni din propriul grup, dar se simt chiar liberi să vorbească şi să audă rău despre alţi credincioşi. Cerceteză-te singur, dragă cititorule, şi vezi dacă nu cumva acest lucru este adevărat şi în viaţa ta. O asemenea „dragoste” este dragoste omenească, nu cerească. Când credincioşii se mulţumesc cu o astfel de „mentalitate de ghetou” exclusivistă, ei nu urcă niciodată mai sus.

    Isus a venit să ne facă deopotrivă buni şi iubitori ca Tatăl, care face ca soarele Lui să răsară peste toţi oamenii – indiferent de atitudinile lor faţă de El.

    Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi (Evrei 4:15). Cu alte cuvinte, El a fost ispitit să facă propria Sa voie şi să-Şi facă pe plac în nenumărate moduri. Dumnezeu Şi-a purtat Fiul, în timpul celor 33-1/2 ani cât a fost pe pământ, prin întreg şirul de ispite posibile din viaţa unui om. Şi Isus a ieşit biruitor din fiecare. El niciodată nu a făcut propria Sa voie. Astfel, El n-a păcătuit niciodată, nici măcar o dată, în gând, cuvânt, faptă, atitudine sau motivaţie. Voia proprie devine păcat numai atunci când îi cedăm.

    Aceasta a fost „educaţia” prin care a trecut Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: El a învăţat ascultarea, când ascultarea a însemnat suferinţă (Evrei 5:8). Şi suferinţa la care se face aici referire este suferinţa care vine prin renunţarea la propria voinţă.

    Opusul suferinţei este delectarea. Există două opţiuni pe care noi toţi le avem, ori de câte ori suntem ispitiţi – fie să ne delectăm cu plăcerea de a face ce dorim, sau să suferim, dând morţii voinţa proprie. Isus a ales în mod consecvent să sufere. „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15:3).

    Până la momentul morţii pe cruce, Isus trecuse deja prin întregul şir de ispitiri posibile din viaţa unui om şi a ieşit biruitor din fiecare dintre ele. În ziua dinaintea răstignirii Sale, El a putut spune: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”(Ioan 17:4). Şi, o dată cu finalul jertfirii Sale pe cruce, perdeaua s-a rupt. În sfârşit, a fost deschisă calea către Locul Preasfânt.


    2 Corinteni 4:10 spune că „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru”. Ce înseamnă aici „omorârea lui Isus”?

    Nu putem avea nici o parte în moartea săvârşită de Isus pe crucea Calvarului, unde El a murit pentru păcatele lumii. Acolo El a murit singur. Acolo El a rupt perdeaua şi a deschis o cale nouă şi vie pentru noi. Acum nu e nevoie ca noi să rupem perdeaua (sau vălul) a doua oară, căci ea a fost deja ruptă. Calea în prezenţa lui Dumnezeu este deschisă permanent. Dar trebuie să mergem pe calea vălului rupt – calea crucii. Suntem chemaţi să fim părtaşi „morţii” Lui perpetue – moartea voinţei sinelui nostru.

    Isus este Înaintaşul nostru care a mers pe această cale a lepădării de sine înaintea noastră. Prin această cale nouă şi vie, pe care El a iniţiat-o pentru noi, putem locui în Sfânta Sfintelor în toate zilele vieţii noastre. Aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna, ca intrarea pe o uşă. Este o cale pe care trebuie să mergem – luându-ne crucea în fiecare zi.

    Poţi trăi în Locul Preasfânt într-o zi şi apoi, a doua zi, dacă nu eşti atent, să te întorci în Locul Sfânt sau în Curtea din afară. Poţi sfârşi chiar în afara cortului lui Dumnezeu, dacă trăieşti potrivit firii păcătoase (Vezi Romani 8:13). Doar 24 de ore îi ia unei persoane să alunece şi să i se împietrească inima. Numai 24 de ore ne sunt de ajuns ca să căpătăm amărăciune împotriva cuiva pe care odată l-am iertat. De aceea ni se spune să ne îndemnăm unul pe celălalt ZILNIC (în fiecare perioadă de 24 de ore), ca să evităm căderea. Dacă nu avem un frate sau o soră care să ne îndemne zilnic, trebuie să-I permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt să ne încurajeze ZILNIC (Evrei 3:13).

    Deci evanghelia completă este „ceea ce n-a putut face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu” (Romani 8:3,4). Cu alte cuvinte, ceea ce n-a fost posibil sub Vechiul Legământ – şi anume, victoria asupra păcatului în viaţa noastră lăuntrică şi părtăşia naturii lui Dumnezeu – este acum posibil. Dumnezeu a făcut o cale pentru ca noi să fim părtaşi naturii Lui proprii de DRAGOSTE.

    Când o persoană intră în Locul Preasfânt, intră de fapt în a treia etapă a vieţii creştine – cel mai înalt nivel.

    În Sfânta Sfintelor locuieşte numai Dumnezeu. Aceia care locuiesc aici locuiesc cu Dumnezeu şi eliberaţi de oameni – eliberaţi de căutarea onoarei oamenilor şi chiar a liderilor creştini.

    Ei au fost de asemenea eliberaţi de ofensă, de mormăială şi nemulţumire, de amărăciune şi de invidie. Acum sunt liberi să-i iubească pe alţii, la fel cum Isus i-a iubit pe ei, indiferent dacă sunt sau nu iubiţi la rândul lor.

    Ei acum caută doar slava lui Dumnezeu, în tot ceea ce fac – fiind mai conştienţi de Dumnezeu decât sunt alţi oameni, când se roagă sau când, de exemplu, vorbesc în adunări. Ei se tem de Dumnezeu şi de aceea viaţa lor lăuntrică (ascunsă) este la fel de curată ca şi viaţa lor exterioară.


    Aceia care locuiesc aici au înţeles că tot ceea ce este important şi măreţ în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Acum ei consideră totul drept un gunoi comparativ cu posibilitatea de a fi părtaşi naturii lui Dumnezeu în Hristos.

    Odată intraţi într-o viaţă de victorie asupra păcatului, ei sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu să nu cadă şi se împărtăşesc din slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Întotdeauna aduc mulţumiri pentru toate şi trăiesc înaintea Feţei lui Dumnezeu în tot ceea ce fac.

    Aceia care locuiesc în Locul Preasfânt primesc o putere de discernere mereu crescândă, în lumina lui Dumnezeu, între ceea ce este sentimental (omenesc) şi ceea ce este cu adevărat spiritual (ceresc).

    E o mare diferenţă între imitarea lui Isus şi împărtăşirea naturii Lui. Când Îl imităm, viaţa este o luptă constantă. Dar când suntem părtaşi naturii Lui, ajungem la odihnă.

    Ştim cu toţii cât de uşor ne era, ca şi copii ai lui Adam, să urâm, să spunem minciuni, să ne enervăm, să poftim alte femei, să căutăm slava oamenilor, să iubim banii, să fim egoişti şi mândri – deoarece aceasta era natura noastră.

    Când suntem părtaşi naturii divine, pentru noi devine chiar uşor să iubim, să spunem adevărul, să fim răbdători, să fim curaţi, generoşi, neegoişti şi smeriţi şi să căutăm slava lui Dumnezeu. Unei pisici îi vine uşor să-şi lingă blana şi să se menţină mereu curată. Nu este ceva tensionant pentru o pisică, căci aceasta este natura ei. Dar pentru ca un porc să facă aceasta – imitând pisica – ar fi un stres constant. Această analogie ilustrează diferenţa dintre părtăşia unei naturi şi încercarea de a o imita.

    Dumnezeu ne dă propria Lui viaţă - „viaţa lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Astfel noi putem fi părtaşi bunătăţii lui Dumnezeu, care este slava Lui. Atunci nu ne mai este greu să fim buni cu cei care sunt răi cu noi, sau să-i iertăm pe cei care păcătuiesc faţă de noi. Putem continua în această bunătate Divină până la sfârşitul vieţii noastre, aşa cum o pisică continuă să se lingă până la sfârşitul vieţii ei.

    Tot în Locul Preasfânt oamenii sunt alcătuiţi împreună într-un Trup funcţional (opus unei simple congregaţii). Nu există niciun individualism în Locul Preasfânt. Nimeni aici nu trăieşte doar pentru sine. Fiecare din cei care trăiesc aici este o jertfă necurmată şi de aceea pe toţi aceştia, fraţi şi surori, Dumnezeu îi poate face un Trup al lui Hristos funcţional, cu autoritate spirituală într-o localitate. Despre cei care trăiesc aici a vorbit Isus ca „învoindu-se” şi având autoritate să primească orice vor cere de la Tatăl, putând lega după voia lor puterea lui Satan (Matei 18:18-20).

    În fiecare adunare de creştini, marea majoritate locuieşte în Curtea din afară – răspunzând la o treime din mesajul evangheliei. Unii înaintează spre Locul Sfânt – fiind unşi cu Duhul Sfânt. Aceştia răspund la două treimi din mesajul evangheliei. Dar autoritatea spirituală şi eficacitatea acelei adunări (atâta timp


    cât Dumnezeu este în centrul ei) se măsoară prin numărul celor care au intrat în Locul Preasfânt (aceia care au răspuns la evanghelia completă).

    Satan se teme numai de aceia care au intrat prin văl în Sfânta Sfintelor. De aceea el a orbit credincioşii faţă de evanghelia completă.

    Numai atunci când într-o adunare există un nucleu central format din cei care locuiesc permanent în Sfânta Sfintelor, adunarea poate fi păstrată neatinsă de forţele morţii spirituale şi menţinută pe calea vieţii.

    Mireasa lui Hristos devine un trup cu Mirele ei. „….Cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:31,32). Nu te mulţumi atunci cu nimic mai puţin decât maximumul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dă la moarte tot păcatul care ţi-ar sta în cale şi de asemenea toate tradiţiile şi opiniile oamenilor care te-ar putea împiedica de la continuarea către locul pe care Isus l-a inaugurat şi deschis pentru tine.

    ECHILIBRUL ADEVĂRULUI

    „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:20,21).

    Vocea la care se face aici referire este vocea Duhului Sfânt Care ne avertizează atunci când ne rătăcim chiar foarte puţin (fie la stânga sau la dreapta) de la cărarea dreaptă şi îngustă care duce la tronul lui Dumnezeu.

    Când ne uităm până şi la bisericile de credincioşi din zilele noastre, descoperim că cele mai multe dintre ele au intrat pe un făgaş – fie la dreapta sau la stanga liniei drepte a adevărului.

    Să luăm un singur exemplu: Unele grupuri supra-accentuează darurile Duhului şi atunci sunt dezechilibraţi într-o direcţie. Alţii supra-accentuează roada Duhului şi neglijează complet darurile şi sunt astfel dezechilibraţi în cealaltă direcţie. Nici unul din aceste grupuri nu par să asculte de Vocea care încearcă să le spună să se mişte mai la stânga/ dreapta ca să ajungă înapoi în centru. Fiecare grup are propriile versete favorite din Biblie la care se tot întoarce, iar şi iar. Membrii lui par să nu vadă niciodată alte părţi din Scriptură care i-ar putea echilibra, deoarece şi-au format deja prejudecăţi faţă de acele versete.

    Foarte adesea, refuzul lor de a vedea acele alte versete se datorează faptului că tocmai versetele acelea au fost folosite necorespunzător de către grupurile care au deviat în direcţia opusă. Deci propria lor înţelegere a adevărului a provenit dintr-o reacţie la extremele către care au mers celelalte grupuri, iar nu dintr-un studiu atent al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

    Lucrarea prorocilor Vechiului Testament era întotdeauna aceea de a semnala locul unde se rătăcea Israel. Ei rosteau răspicat cuvântul Duhului Sfânt de îndreptare. Ei n-au căutat o „lucrare echilibrată”. Ei au subliniat întotdeauna ceea ce lipsea. N-au pierdut niciodată timpul vorbind despre lucrurile din Israel care deja erau în acord cu ordinea lui Dumnezeu. În acest sens, toţi prorocii Vechiului Testament au fost neechilibraţi în lucrarea lor.

    Să-l luăm pe Ieremia, de exemplu. La o anumită etapă, Ieremia I-a spus lui Dumnezeu: „Căci ORI DE CÂTE ORI vorbesc, trebuie să strig: „Violenţă şi nimicire!”, încât cuvântul Domnului îmi aduce ruşine şi batjocură toată ziua” (Ieremia 20:8). Categoric că mesajul lui nu era unul echilibrat, plin de har şi de adevăr!! Era doar judecată, judecată şi iar judecată! La o anumită etapă, acest mesaj a devenit chiar o povară pentru Ieremia însuşi. Dar nu putea încă să se oprească din predicarea lui deoarece, de fiecare dată când se gândea la schimbarea mesajului, Cuvântul lui Dumnezeu de judecată i-ar fi ars în inimă ca un foc şi nu l-ar mai fi putut ţine în lăuntrul său nici un moment (Ieremia 20:9). Şi aşa a continuat să predice timp de 46 de ani judecata naţiunii lui Iuda.


    Dacă Ieremia ar fi ascultat de vocea propriei sale raţiuni sau de sfatul altor predicatori care nu cunoşteau mintea lui Dumnezeu, el şi-ar fi modificat mesajul. Atunci ar fi fost mai echilibrat. Dar n-ar mai fi fost deloc prorocul lui Dumnezeu!

    Acum să luăm lucrarea unui proroc mai timpuriu, Osea. Mesajul lui a fost total diferit de cel al lui Ieremia. Mesajul lui Dumnezeu către Israel prin Osea era:

    „O, cât de mult te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat şi ai umblat departe de mine”. Dar Ieremia, care a trăit la 180 de ani după Osea, n-a căutat niciodată să imite lucrarea lui Osea. Aceşti proroci nu s-au imitat unul pe altul. Fiecare dintre ei a ştiut povara pe care Dumnezeu i-o dăduse.

    Un proroc al Noului Legământ de asemenea va vorbi întotdeauna despre ceea ce lipseşte într-o biserică şi va scoate în relief dezechilibrul. Va avea discernământ de la Dumnezeu cu privire la nevoia curentă a oamenilor cărora le slujeşte.

    Cea mai mare nevoie în biserica de astăzi este lucrarea profetică – prin care Duhul vorbeşte spunând: „Nu. Nu în direcţia aceea. În cealaltă direcţie.”

    Majoritatea predicatorilor îşi pregătesc predicile citind cărţi sau reviste (cum ar fi Comorile Ascunse/ Hidden Treasures) şi ascultând la înregistrări audio – cu scopul de a-şi impresiona ascultătorii. Sunt oricum atenţi să lase deoparte orice i-ar putea ofensa pe ascultători, deoarece ei caută onoare şi daruri.

    În orice caz, prorocii nu sunt aşa. Ei ascultă la Dumnezeu şi spun oamenilor exact ceea ce Dumnezeu doreşte să le spună. Şi, în felul acesta, un proroc poate predica pe marginea unei teme în mod repetat, până când dezechilibrul dintr-o biserică este corectat. Predicatorilor profesionişti însă le este teamă să predice chiar şi de două ori numai acelaşi mesaj, la aceeaşi congregaţie. Predicatorii pelerini trebuie chiar să-şi noteze (în minte sau în agendă) ce mesaj au predicat într-o anumită biserică, ca să nu facă greşeala de a predica acelaşi mesaj din nou, când o vizitează a doua oară – riscând altfel să-şi piardă onoarea de predicatori!!

    Ce nevoie disperată este în zilele noastre de proroci!

    O lucrare de învăţătură este diferită de o lucrare profetică. Învăţătorul este capabil să explice clar doctrinele Scripturii. În orice caz, nu e nevoie ca învăţătura lui să fie legată de o nevoie curentă a oamenilor cărora le slujeşte. O lucrare de învăţătură despre îndreptăţire, sau despre botezul în Duhul Sfânt, sau despre sfinţire, sau despre cea de-a doua venire a lui Hristos, va fi întotdeauna utilă în orice biserică! Dar, în ciuda acestei învăţături minunate, oamenii de acolo pot fi încă învinşi de păcat şi de descurajare. Lucrarea profetică este atunci ceea ce-i lipseşte unei asemenea biserici!

    Să ne gândim la un domeniu unde avem nevoie să fim echilibraţi: înţelegerea mesajului evangheliei.


    În Efeseni, vedem limpede vestea bună pe care o predica Pavel. Bătrânilor bisericii din Efes, după ce a petrecut trei ani în mijlocul lor, Pavel le-a spus: „vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu” (Faptele Apotolilor 20:27).

    Pavel a primit mesajul evangheliei direct din gura Domnului Însuşi – şi nu din auzite, din gura altor oameni, aşa cum noi toţi l-am primit (Galateni 1:11,12). El a spus că, dacă cineva vesteşte orice altă evanghelie decât cea pe care el o primise de la Domnul, un astfel de om va fi blestemat (Galateni 1:8,9). Aşa de grav este să predici orice altă evanghleie – sau să diluezi adevărul în vreun fel, sau să laşi deoparte ceva din el.

    Scrisoarea către Efeseni este divizată în două părţi – primele trei capitole formează prima parte a evangheliei, iar următaorele trei capitole formează a doua parte. Prima parte tratează ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. A doua parte tratează ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu.

    Efeseni 4:1 începe cu: „Vă îndemn, deci, să umblaţi…….”. Cuvântul „deci” arată că ceea ce urmează în capitolele 4 până la 6 se bazează pe fundaţia aşezată de Duhul Sfânt în primele trei capitole. Pavel era un maestru zidar şi a scris Efeseni cu grijă, sub inspiraţia Duhului Sfânt.

    Putem spune că Efeseni 4 până la este suprastructura – construită pe fundaţia Efeseni 1 până la 3. Dezechilibrul care se observă în multe grupuri din creştinismul de astăzi este că unele şi-au construit fundaţia primelor 3 capitole, dar nu au nici o suprastructură deasupra ei. Altele îşi construiesc suprastructura (ultimelor 3 capitole), dar fără fundaţie. Ambele grupuri sunt la fel de ridicole.

    Ceea ce se remarcă în primele trei capitole din Efeseni este că nu apare nici măcar o poruncă sau vreun îndemn în ele cu privire la ceea ce NOI trebuie să facem ca să-l facem pe plac lui Dumnezeu! Pe de altă parte, ele sunt pline de descrierea a ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru noi.

    Dar observaţi că următoarele trei capitole din Efeseni sunt pline de îndemnuri cu privire la cum să-I fim pe plac lui Dumnezeu!

    Aceasta este o diferenţă care trebuie distinsă cu atenţie, dacă e să discernem între adevărurile de temelie şi adevărurile de suprastructură. Nu punem uşi şi ferestre la fundaţie! Nu! Ele sunt destinate pentru suprastructură. Dar suprastructura însăşi trebuie să fie construită pe fundaţie. Cu alte cuvinte, fiecare poruncă pe care o predicăm trebuie să fie în primul rând bine bazată pe ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi.

    Dacă nu suntem siguri înainte de toate de ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi, atunci ne vom trezi incapabili de păzirea poruncilor Lui. Vom intra atunci în aceeaşi robie în care au intrat sfinţii vechiului legământ când au încercat să respecte legile lui Dumnezeu şi au eşuat mereu. Aceasta este cauza datorită căreia mulţi creştini trăiesc o viaţă constantă de eşec şi descurajare şi simt că o viaţă de biruinţă este imposibilă pentru ei.


    Este adevărat că o viaţă de biruinţă constantă este imposibilă dacă nu avem tot timpul sub noi fundaţia din Efeseni 1 la 3. Fundaţia nu este ceva ce aşezăm odată undeva şi apoi mergem şi zidim construcţia altundeva. Fiecare construcţie, nu numai că este zidită pe fundaţia ei, dar ea continuă să rămână tot timpul pe acea fundaţie. Dacă mai târziu sunt adăugate la construcţie etaje noi, acele etaje sunt clădite de asemenea având la bază aceeaşi fundaţie aşezată iniţial pentru construcţie.

    Atunci când credincioşii aşază o fundaţie într-un loc şi încep apoi să construiască suprastructura undeva în alt loc, Vocea Duhului Sfânt le va spune (dacă au urechi de auzit şi dacă nu sunt prejudiciaţi): „Nu, nu acolo. Construiţi aici, unde a fost aşezată fundaţia.”

    Pe de altă parte, acelora care au aşezat fundaţia şi apoi nu fac nimic altceva decât să o admire (la fiecare întâlnire de Duminică!!), Vocea Duhului Sfânt le va spune (iarăşi dacă au urechi să audă şi nu sunt prejudiciaţi): „Ce-ai de gând să faci acum? Eşti fericit doar cu fundaţia? Nu doreşti să zideşti casa?”

    Pentru aceia dintre noi care, mulţi ani la rând, n-am auzit de la amvon nimic în afară de îndemn după îndemn (bazat pe poruncile din Efeseni 4 la 6), ceea ce avem nevoie să auzim acum este puţin mai mult din adevărul regăsit în Efeseni 1 la 3, astfel încât să fim echilibraţi.

    Aceia care trec grăbiţi peste Efeseni 1 la 3, vor descoperi că, mai târziu, în viaţa lor, se vor confrunta cu probleme de insecuritate, depresie, frică, incertitudinea acceptării de către Dumnezeu, gelozie, spirit competitiv şi multe alte rele.

    Haideţi să ne punem trei întrebări şi să ne cercetăm prin acestea:

    · (1) Am simţit vreodată, când ne-am confruntat cu vreo problemă anume într-o zi, că Dumnezeu nu ne va ajuta în acea problemă pentru că nu ne- am rugat sau n-am citit din Biblie în dimineaţa acelei zile?

    · (2) Am simţit vreodată, când am avut un accident sau când ne-am confruntat cu o pierdere financiară, că acel lucru s-a întâmplat pentru că n-am petrecut timp singuri cu Dumnezeu în acea dimineaţă?

    · (3) Am simţit vreodată că, deoarece am petrecut timp mai îndelungat citind Biblia şi rugîndu-ne într-o anumită dimineaţă, Dumnezeu ne-a acceptat puţin mai mult în acea zi decât în alte zile?

    Dacă oricare dintre răspunsurile de mai sus sunt afirmative în cazul tău, atunci aceasta arată că tu n-ai fost întemeiat cum trebuie pe Efeseni 1 la 3. Nu ai înţeles încă temeiul pe baza căruia Dumnezeu te acceptă.

    Este imposibil să ducem o viaţă biruitoare, dacă nu suntem în mod ferm şi trainic întemeiaţi pe faptul acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu, pe temeiul a ceea ce Hristos a făcut pentru noi – şi nu pe baza a ceea ce am făcut noi.

    Este la fel de imposibil să fim biruitori dacă avem doar fundaţia şi niciodată nu acordăm atenţie poruncilor şi îndemnurilor găsite în Noul Testament.


    Nu trebuie să facem niciuna din cele două greşeli.

    Fundaţia în Efeseni 1 la 3

    „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, CARE NE- A BINECUVÂNTAT cu orice binecuvântare duhovnicească (orice binecuvântare a Duhului Sfânt) în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3).

    Biblia începe cu cuvintele: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1).

    Tot aşa începe şi adevărata evanghelie – cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi. Totuşi, o evanghelie umanistă va începe cu „La început omul….”. Va începe cu ce avem NOI de făcut, şi nu cu ceea ce DUMNEZEU a făcut deja pentru noi.

    De fapt, acesta este unul din modurile în care se distinge evanghelia adevărată de cea falsă. Toate cultele proclamă o evanghelie umanistă care slăveşte efortul uman, în care oamenii se pot lăuda cu ceea ce au realizat.

    Multe astfel de evanghelii sună foarte bine şi par să conducă oamenii către sfinţenie şi de aceea mulţi credincioşi sinceri sunt înşelaţi. Dar toate evangheliile de acest fel şi cei care le propovăduiesc intră sub blestemul pe care Pavel l-a proclamat în Galateni 1.

    Amintiţi-vă că adevărata evanghelie începe întotdeauna cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi – iar nu cu ceea ce omul a făcut pentru Dumnezeu.

    De aceea Efeseni începe cu „Binecuvântat să fie DUMNEZEU CARE NE-A BINECUVÂNTAT…..”. Acesta este modul corect de a începe.

    Cu câte binecuvântări te-a binecuvântat Duhul Sfânt?

    Cu fiecare dintre ele. Nici măcar o binecuvântare n-a fost lăsată afară. Eşti un moştenitor al FIECĂREI binecuvântări a Duhului Sfânt din momentul în care te naşti din nou. Poate dura un timp până îţi însuşeşti toate acele binecuvântări. Dar nu uita că încă de la bun început eşti moştenitor al tuturor.

    „El ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4).

    Cu mult înainte ca universul să fi fost creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare dintre noi pe nume. Ştiai că Dumnezeu te-a cunoscut pe nume, cu milioane de ani în urmă? Această convingere în sine poate aduce o extraordinară siguranţă în viaţa noastră.

    „….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18).


    Trebuie să fim înrădăcinaţi în această asigurare că Dumnezeu a primit o comoară atunci când El ne-a primit pe tine şi pe mine. Acesta este înţelesul versetului de mai sus. Ţefania 3:17 declară că Dumnezeu de bucură de noi cu strigăte de bucurie. Majoritatea credincioşilor trăiesc cu înţelegerea că Dumnezeu se uită întotdeauna la ei încruntat şi cu o atitudine care pare să spună: „Nu eşti suficient de bun. Poţi face mai bine.” Ei nu şi-L pot imagina niciodată pe Dumnezeu bucurându-se de ei cu strigăte de bucurie! Deşi acest lucru este tocmai ceea ce Biblia spune clar.

    „….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale …….pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Efeseni 1:18-20).

    Cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, ci în învierea lui Hristos. Puterea învierii (mai mare decât puterea care a creat universul din nimic) este puterea disponibilă acum tuturor acelora dintre noi care credem.

    Totul este dependent de credinţă – şi credinţa vine auzindu-L pe Dumnezeu care ne vorbeşte prin Cuvântul Lui. De aceea e important să medităm la pasajele de tipul celui de mai sus – şi să nu trecem grăbiţi prin ele.

    Ceea ce citim în versetele 18 la 20 (de mai sus) este fie o minciună totală, fie un adevăr absolut. Dacă este o minciună, atunci orice altceva ne învaţă Noul Testament despre iertare şi îndreptăţire etc. trebuie să fie de asemenea fals. Pe de altă parte, dacă am văzut că acele alte învăţături au fost adevărate când am crezut, atunci cauza neexperimentării acestei puteri supranaturale a lui Dumnezeu în viaţa noastră este pentru că nu credem!

    Această putere este disponibilă tuturor celor „care CRED”.

    Isus ne-a învăţat să ne începem rugăciunile spunând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Trebuie, mai întâi de toate, să fie clar în mintea noastră că vorbim, nu cu Directorul General al universului, ci cu Tatăl nostru – un Tată care ne iubeşte, Care este extrem de interesat de fiecare aspect al vieţii noastre şi Care este desăvârşit în înţelepciune şi atotputernic.

    Este uşor să gonim peste această parte a adresării faţă de Dumnezeu ca Tată, gândind-o neimportantă. Dar modul în care ne adresăm lui Dumnezeu este fundaţia tuturor rugăciunilor – credinţa într-un Tată Care cunoaşte fiecare nevoie a noastră.

    Isus a căutat să-Şi conducă ucenicii la o credinţă solidă în Dumnezeu ca Tată al lor. Primele trei capitole din Efeseni caută de asemenea să ne conducă la aceeaşi credinţă. Numai o asemenea credinţă poate aduce o siguranţă perfectă în viaţa noastră. Altminteri, vieţile noastre vor fi ca nişte ambarcaţiuni clătinate de furtună – clătinate de vânturile şi de valurile circumstanţelor şi de atacurile forţelor demonice.


    Mulţi credincioşi sunt atât de nesiguri – perpetuu nesiguri dacă Dumnezeu se va îngriji de ei sau dacă nu cumva la jumătatea călătoriei lor pământeşti să-i alunge spunându-le: „M-am săturat de tine”. Şi aşa, încearcă întotdeauna să facă câte ceva ca să-L mulţumească pe Dumnezeu – poate oferind ceva mai mulţi bani pentru o lucrare creştină, sau postind, sau rugându-se etc. – ca să primească acceptarea Tatălui lor.

    O ilustrare va descrie probabil mai clar această condiţie. Să presupunem că aveai deja trei copii ai tăi (cu vârste între 10 şi 6 ani) şi apoi ai adoptat un băieţel de 8 ani de la un orfelinat. Cei trei copii ai tăi se simt perfect liberi în casa ta şi vor dormi liniştiţi noaptea şi vor fi întotdeauna perfect asiguraţi de dragostea ta. Dar acest băiat, care a venit nou în casa ta, se va simţi mereu nesigur. El se va întreba întotdeauna dacă el este acceptat în acelaşi fel ca şi ceilalţi. El nu va dormi liniştit noaptea. Nu contează cât de mult îl convingi tu, el încă are dubii referitoare la acceptarea lui ca şi egal al celorlalţi trei copii. Într-o zi, când va vărsa accidental un pahar cu lapte, se poate întreba dacă nu cumva va fi alungat din casă pentru aceasta. Va simţi că acceptarea lui de către tine va depinde de comportamentul său. Şi aşa, îşi va petrece toată viaţa încercând să câştige acceptarea ta.

    Aceasta este o imagine a condiţiei majorităţii credincioşilor în privinţa atitudinii lor faţă de Dumnezeu. Ei se sforţează tot timpul să fie acceptaţi – şi niciodată nu par să fie siguri că EI AU FOST DEJA ACCEPTAŢI ÎN HRISTOS!

    Efeseni 1 continuă să ne spună că, atunci când Dumnezeu L-a înviat din morţi pe Hristos, El I-a pus toate lucrurile sub picioare – şi atâta timp cât Hristos ne- a fost dat ca şi Cap al bisericii, toate lucrurile sunt de asemenea sub picioarele noastre! (Efeseni 1:21,22).

    De aceea putem trăi în această lume fără nicio frică – fie de oameni sau de Satan. Nu există niciun demon nicăieri în univers care să nu fi fost învins de Isus pe crucea de la Calvar. Când am întâlnit oameni posedaţi de demoni mi- am învins propria ispită de îndoială şi teamă de a-mi pune această simplă întrebare: „A fost acest demon învins de Isus la Calvar sau nu?” Răspunsul la aceasta este: „Da, el a fost învins” – de fiecare dată, fără excepţie. Atunci ştiu că am autoritate asupra acelui demon în Numele lui Isus.

    Acest lucru n-are nimic de-a face cu abilităţile sau darurile noastre. Are de-a face numai cu ceea ce Hristos a făcut la Calvar şi cu faptul că Hristos este acum Capul nostru. Satan nu ne poate atinge când suntem sub autoritatea lui Hristos.

    Efeseni capitolele şi amplifică mai departe ceea ce a fost menţionat în capitolul 1. Ne putem uita pe scurt la câteva versete de acolo. Dar puteţi medita pe îndelete la capitole în întregimea lor.

    În Efeseni 2:1-8, ni se spune că, pe când eram morţi în păcatele noastre, Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a salvat.


    Un om mort nu poate face absolut nimic. Deci, aceasta înseamnă că, atunci când noi nu puteam face absolut nimic pentru noi înşine, Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a salvat. Crezi acest lucru? Sau simţi că şi tu însuţi ai contribuit puţin ca să-L ajuţi pe Dumnezeu să te învieze din morţi?? Aceasta ar putea suna amuzant.

    Există însă mulţimi de credincioşi care simt că şi ei L-au ajutat puţin pe Dumnezeu pentru mântuirea lor!! Este evident că astfel de credincioşi nu simt că au fost morţi în păcate, ci poate doar bolnavi de păcate. Un om bolnav poate fi capabil să facă câte ceva. Dar un om mort nu poate face nimic.

    Ce ai fost tu – bolnav sau mort?

    Citeşte Efeseni 2 cu atenţie şi vei obţine răspunsul. Tu ai fost mort – absolut lipsit de viaţă şi mort! Aşa erai când Dumnezeu te-a înviat.

    Mântuirea noastră:

    · “nu vine de la voi”

    · “nu a fost prin fapte”

    • “ca să nu se laude nimeni” (versetul 8).

    Dacă mântuirea noastră s-ar fi datorat măcar într-o foarte mică măsură faptelor noastre, am fi avut ceva cu care să ne fălim. Dar, pentru că toată a fost de la Dumnezeu, noi Îi dăm Lui TOATĂ gloria. Şi nici unul dintre noi nu se poate lăuda nici faţă de altul. Toţi cei care sunt mândri nu au înţeles învăţătura Efeseni 2.

    Ştiţi că nu există nici măcar un singur verset în Biblie care să spună că Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi din morţi? Peste tot se spune că Dumnezeu a fost Cel care L-a înviat. Dumnezeu a fost Cel care ne-a înviat şi pe noi.

    Chiar dacă am trăi o viaţă fără vină pe pământ, una în care am urmărit desăvârşirea ani la rândul, când vom sta înaintea Domnului, nu vom putea spune decât: „Doamne, sunt un păcătos care merită iadul veşnic. Dar Tu ai murit pentru mine. De aceea eu sunt salvat prin harul Tău gratuit. Nu am nimic cu ce să mă laud.”

    Numai acela care realizează acest fapt a înţeles cum trebuie doctrina mântuirii. În Efeseni 1:17,18, Pavel se rugase pentru creştinii din Efes să poată primi revelaţie de la Duhul Sfânt.

    La sfârşitul acestei prime jumătăţi a scrisorii către Efeseni, în capitolul 3:16, Pavel se roagă ca ei să poată primi putere de la Duhul Sfânt.

    Acestea sunt cele mai importante două nevoi ale noastre – revelaţie şi putere.

    Duhul Sfânt singur ni le poate da pe amândouă. Întrega viaţă creştină este dependentă de Duhul Sfânt. Mai întâi de toate, Duhul ne dă revelaţia asupra ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos. Apoi El ne dă puterea să


    umblăm într-un mod demn de chemarea noastră, ascultând de tot ceea ce Domnul ne-a învăţat.

    Haideţi acum să ne uităm la un ultim aspect din Efeseni 3. În versetele 18 şi 19 vedem că noi putem experimenta lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos (sunt patru dimensiuni acolo şi acest lucru trece dincolo de cunoaşterea omenească!!) – numai împreună cu TOŢI sfinţii.

    Niciodată noi nu putem înţelege dragostea lui Hristos de unii singuri. Avem nevoie de ceilalţi membrii ai Trupului lui Hristos. Şi, în plus, avem nevoie de TOŢI membrii Trupului lui Hristos, nu doar de aceia din propriul nostru grupuleţ.

    De aceea inimile noastre ar trebui să fie întotdeauna deschise TUTUROR credincioşilor, chiar şi faţă de cei care nu sunt de acord cu noi, şi chiar şi faţă de cei pe care îi considerăm puţin extremişti. Probabil că nu vom putea lucra cu toţi şi cu siguranţă că nici nu-i vom putea întâlni pe toţi pe această lume. Dar inimile noastre ar trebui să fie deschise faţă de toţi copiii lui Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să aibă loc pentru toţi fraţii şi surorile, pentru că Dumnezeu are copii – atât barbari, cât şi culţi.

    Iată de ce e necesar să fim deschişi să citim scrierile TUTUROR oamenilor evlavioşi – şi nu doar lucrările autorilor noştri preferaţi.

    Permiteţi-mi să vă avertizez dinainte că în viaţa mea am găsit foarte, foarte puţini credincioşi care să aibă o inimă aşa de deschisă. Dar aceia sunt cei câţiva care sunt cu adevărat sănătoşi spiritual. Restul continuă cu atitudinile sărace, sectante şi trăiesc şi mor ca farisei, pierzând bogăţia care ar fi putut fi a lor, dacă ar fi fost suficienţi de smeriţi ca să-i accepte pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a primit.

    Să medităm cu atenţie atunci la primele trei capitole din Efeseni şi să cerem Duhului Sfânt să ne dea revelaţie asupra acestor adevăruri glorioase pe care tocmai le-am analizat. O dată ce ai revelaţie vei fi pregătit să ceri Duhului puterea de a trăi o viaţă biruitoare, plină de curăţie, smerenie şi dragoste. Atunci vom putea renunţa la TOATE cuvintele nesănătoase ale vorbirii noastre, la TOATĂ mânia şi la TOATĂ amărăciunea din inimile noastre (Efeseni 4:29,31). Atunci soţiile se vor putea supune soţilor lor, ca biserica lui Hristos, şi soţii vor putea să-şi iubească soţiile cum Hristos şi-a iubit biserica (Efeseni 5:22,25 ).

    Atunci vom putea să-l învingem mereu pe Satan (Efeseni 6:11-13).

    Şi atunci vom avea puterea să „urmăm exemplul lui Dumnezeu” Efeseni 5:1).

    Dumnezeu poate să facă în noi nespus mai mult decât cerem sau gândim. A Lui să fie toată slava (Efeseni 3:20,21).

    APUCÂND STRÂNS VIAŢA CREŞTINĂ

    Dumnezeu ne-a dat cinci degete la fiecare mână. Cu acestea, putem apuca strâns lucrurile. Ai putea ţine un pahar cu două degete, dar strânsoarea n-ar fi la fel de fermă ca atunci când îl apuci cu cinci degete.

    În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a dat cinci daruri prin care putem apuca strâns viaţa creştină. Când are loc căderea, aceasta se întâmplă deoarece credincioşii slăbesc strânsoarea în unul sau mai multe din cele 5 domenii.

    La început de an, să ne hotărâm să nu mai cădem deloc, ci să înaintăm – să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să umblăm în părtăşie cu El şi cu fraţii noştri credincioşi şi să fim mai disponibili pentru El şi pentru slujirea Lui în anul care vine, decât am fost vreodată înainte.

    (1) Sângele lui Hristos

    Iertarea păcatelor noastre trecute este prima şi, în acelaşi timp, cea mai constantă nevoie a noastră. Dumnezeu n-ar fi putut şterge vina păcatelor noastre printr-un alt mod decât prin plata întregii pedepse pentru ele. „Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei.9:22).

    Când Hristos Şi-a vărsat sângele pe crucea Calvarului, el a cumpărat iertarea fiecărui păcat comis vreodată de cineva. Dar acea iertare devine a noastră numai când o primim. Prin sângele lui Hristos avem acum iertarea tuturor păcatelor noastre, dacă ne întoarcem sincer de la păcatele noastre (ne pocăim), credem în El şi primim iertarea pe care El o oferă.

    Sângele lui Hristos, de asemenea, ne îndreptăţeşte (Romani 5:9). Aceasta înseamnă mai mult decât a fi iertat. Înseamnă a fi declarat neprihănit, ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă. „ Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor” (Evrei 8:12) . Ceea ce înseamnă că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată. Acesta este înţelesul lui a fi îndreptăţit. Astfel este puterea sângelui lui Hristos. Mulţi credincioşi trăiesc într-o condamnare perpetuă privind viaţa lor trecută, deoarece Satan a ascuns de la ei faptul că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin sângele lui Hristos.

    Prin sângele lui Hristos suntem răscumpăraţi (1 Petru 1:18). Ceea ce înseamnă că am fost cumpăraţi de la piaţa de sclavi ai păcatului. Sângele lui Hristos vărsat la Calvar a fost preţul răscumpărării pe care El l-a plătit ca să împlinească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, astfel încât să putem fi liberi şi să nu mai rămânem sclavi niciun moment. Suntem născuţi să fim liberi. De acum nu mai e nevoie să fim robii lui Satan, ai oamenilor, ai condamnării, ai vinei sau fricii de păcat.

    Prin sângele lui Hristos, suntem de asemenea aduşi în prezenţa lui Dumnezeu (Efeseni.2:13). Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care niciun om nu se poate apropia. Singura cale de a veni în prezenţa Lui este prin sânge – până la


    sfârşitul vieţii noastre. Oricât de sfinţi am deveni, accesul nostru în prezenţa lui Dumnezeu se va face întotdeauna prin sângele lui Hristos. Mulţi credincioşi tind să uite aceasta, o dată ce devin biruitori asupra păcatului conştient, sfârşind ca farisei.

    Prin sângele vărsat pe crucea Calvarului, Hristos a făcut pace cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). Acum Dumnezeu nu este un Inamic al nostru. Acesta este un fapt care trebuie ferm înrădăcinat în mintea noastră. Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că Dumnezeu este mereu nemulţumit de ei şi se încruntă întotdeauna aspru la ei. Aceasta este minciuna lui Satan menită să aducă credincioşii într-o stare de condamnare şi să le împiedice creşterea spirituală.

    Sângele lui Hristos ne curăţă, de asemenea, în mod continuu de tot păcatul, când umblăm în lumină (1 Ioan 1:7). A umbla în lumină înseamnă a umbla biruitori asupra tot păcatului conştient. Dar chiar când trăim victorioşi asupra păcatului conştient, există destul păcat inconştient în noi toţi. De acea Ioan continuă spunând: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri” (versetul 8).

    Nu pentru că avem o fire pământească ajungem să păcătuim inconştient, ci pentru că am trăit în egoism conştient pentru mulţi ani, atât înainte, cât şi după convertirea noastră. Isus a avut aceeaşi fire ca şi noi. Dar pentru că El n- a trăit în egoism niciodată, El nu a păcătuit nici măcar o dată în mod inconştient. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3:5).

    Păcatele noastre inconştiente (care constituie probabil aproximativ 90% din totalul păcatelor noastre iniţiale) sunt continuu curăţite de sângele lui Hristos, astfel încât să putem avea părtăşie constantă, neîntreruptă cu Tatăl.

    Prin sângele lui Hristos, noi îl biruim totodată pe Satan şi acuzaţiile lui (Apocalipsa 12:11). Constant, Satan ne acuză faţă de Dumnezeu, faţă de alţi oameni şi faţă de noi înşine. Dar putem birui acuzaţiile lui prin mărturisirea („cuvântul mărturisirii noastre”) că am fost iertaţi, îndreptăţiţi, răscumpăraţi, aduşi aproape de Dumnezeu, împăcaţi cu Dumnezeu şi curăţiţi prin sângele lui Hristos.

    Satan nu mai poate avea putere deloc asupra noastră.

    Avem nevoie de sângele lui Hristos să ne curăţească ZILNIC, căci noi toţi păcătuim zilnic în mod inconştient, şi mulţi credincioşi păcătuiesc totodată în mod conştient.

    (2) Duhul Sfânt

    Este imposibil să trăim o viaţă creştină biruitoare sau să-I slujim lui Dumnezeu eficient, dacă nu suntem umpluţi cu Duhul Sfânt.

    Iertarea de păcate şi Duhul Sfânt sunt două daruri pe care Dumnezeu le oferă tuturor păcătoşilor pocăiţi, DE ÎNDATĂ CE ei se întorc la El.


    Nimeni care se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea de păcate nu trebuie să mai aştepte nici măcar o zi înainte să primească Duhul Sfânt. Aşa era în primele zile ale creştinismului. În acele zile, de îndată ce oamenii se pocăiau şi credeau, erau botezaţi în apă şi apoi, neîntârziat, primeau Duhul Sfânt. Aceasta era parte din experienţa lor iniţială. Dar în zilele noastre, întâlnim credincioşi care aşteaptă ani de zile înainte să fie botezaţi în apă şi apoi aşteaptă şi mai mulţi ani înainte să primească Duhul Sfânt.

    Ceea ce fiecare credincios are nevoie să ştie este că nu e necesară nicio calificare în plus ca să primească Duhul Sfânt, alta decât ceea ce se cere pentru iertarea de păcate – şi anume, pocăinţa de păcate şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Tocmai datorită ignorării acestui fapt mulţi, mulţi credincioşi nu sunt botezaţi în Duhul Sfânt. Dacă măcar ar fi ştiut adevărul, ei n-ar mai fi fost înşelaţi niciun moment de Satan.

    A încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti Duhul Sfânt este la fel de nebunesc cu a încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti iertarea de păcate.

    Plinătatea Duhului Sfânt aduce plinătatea roadei Duhului în viaţa noastră – plinătate de dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine (Galateni 5:23).

    În al doilea rând, el ne va echipa ca să fim martori puternici ai lui Hristos şi membrii eficienţi ai Trupului lui de pe pământ.

    Ungerea Duhului Sfânt este condiţia esenţială ca să fii un membru eficient al Trupului lui Hristos. Fără aceasta, oricât de sfântă ar putea fi viaţa noastră, vom fi limitaţi în ce priveşte utilitatea noastră pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea lui pe pământ.

    Deşi Isus a trăit o viaţă sfântă timp de 30 de ani, El tot a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt, înainte să poată avea darurile supranaturale necesare să-Şi împlinească lucrarea.

    Dumnezeu doreşte să ne echipeze în acelaşi fel şi astăzi, astfel încât să putem duce mai departe acea lucrare, ca Trup al lui Hristos pe pământ. Aceia care, fie dispreţuiesc, fie nu cred în aceste daruri supranaturale, bineînţeles că nu le vor avea. Prin urmare şi slujirea lor pentru Domnul va fi limitată.

    Avem nevoie să fim umpluţi cu Duh Sfânt ZILNIC, căci aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna care ne suplineşte nevoia noastră pentru totdeauna.

    (3) Cuvântul lui Dumnezeu

    Încă de la primul paragraf al Scripturii, vedem Duhul Sfânt lucrând împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu vorbit şi cugetarea Duhului Sfânt (Geneza 1:3) au născut frumuseţe şi ordine din haos. Acesta este modul în care Dumnezeu poate aduce frumuseţe şi ordine şi în viaţa noastră.


    Puterea Duhului Sfânt cunoscută practic, fără călăuzirea Cuvântului scris, ar lăsa omul ca pe un motor cu abur, plin de abur, dar fără nicio şină pe care să circule. Invers, cunoaşterea Cuvântului scris, fără ungerea şi puterea Duhului Sfânt, îl va face pe om asemenea unui motor oprit pe nişte şine foarte bine aşezate, dar căruia îi lipseşte aburul ca să înainteze.

    Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul prin care înţelegem mintea lui Dumnezeu. Supunându-ne lui, putem avea minţile reînnoite ca să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să privim la lucrurile din jur din punctul de vedere al lui Dumnezeu (Coloseni 1:9). Este imposibil să creştem spiritual fără să permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ne reînnoiască mintea. Mulţi nu cunosc voia lui Dumnezeu în diferite situaţii doar pentru că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Există un răspuns în Cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare problemă în parte cu care ajungem vreodată să ne confruntăm în viaţă – numai dacă ştim unde să-l găsim.

    Cât de săraci sunt acei credincioşi care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu.

    Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea un revelator al condiţiei noastre spirituale interioare (Evrei.4:12). Este ca un scanner care desoperă tot ce este în lăuntrul inimii noastre. Acela care nu meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne totdeauna ignorant şi auto-înşelat cu privire la starea lui adevărată.

    Când vine vorba de lupta spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu este arma noastră împotriva lui Satan. Isus l-a biruit pe Satan doar citându-i Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:1-10). Aceasta este sabia cu care Duşmanul este alungat. Când Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte într-o persoană, acea persoană devine tare în biruirea tuturor maşinaţiunilor lui Satan (1 Ioan 2:14).

    Avem nevoie să auzim Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-ne ZILNIC, dacă e să primim lumină asupra nouă înşine, să fim biruitori şi să creştem spiritual.

    (4) Calea Crucii

    Isus, ca Înainte Mergătorul nostru (Unul Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră), a deschis o cale pentru noi ca să intrăm în prezenţa Tatălui şi să locuim acolo tot timpul. Această cale se numeşte „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10:20).

    Pavel vorbeşte despre ea spunând: „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Odată, el a spus, ca şi mărturie personală, că a fost răstignit cu Hristos şi că cel care mai trăia nu mai era el. Hristos era Acela care trăia acum în el, deoarece el însuşi murise la Calvar. Acesta a fost secretul vieţii lui uimitoare şi a rodniciei lui faţă de Dumnezeu.

    Isus a mers întotdeauna pe calea crucii – calea morţii Sinelui. EL NICIODATĂ nu Şi-a plăcut Lui Însuşi nici măcar o dată (Romani 15:4). A-ţi plăcea ţie însuţi este esenţa a tot păcatul. A te lepăda de sine este esenţa sfinţeniei.


    Odată, Isus a spus că nimeni nu va putea să-L urmeze dacă nu se hotărăşte să se lepde de sine ZILNIC şi să moară faţă de sine ZILNIC (Luca 9:23). Este clar. E imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne lepădăm de noi înşine zilnic. Putem fi spălaţi în sângele lui Hristos, putem primi Duhul Sfânt şi putem avea o cunoaştere aprofundată a Cuvântului. Dar dacă nu murim faţă de noi înşine zilnic, nu-L putem urma pe Domnul Isus. Este un lucru sigur.

    Isus a vorbit la un moment dat despre aceia care caută să pună petic nou la o haină veche. Acest lucru, a precizat El, ar rupe haina. Ceea ce trebuie să facă acei oameni este să scape de haina veche şi să obţină una nouă. Într-o altă parabolă, El a vorbit despre pomul care trebuie făcut bun, dacă dorim ca fructele lui să fie bune. Doar înlăturarea fructelor rele nu este de niciun folos.

    Toate aceste parabole au, în esenţă, următoarea lecţie: Omul cel vechi nu poate fi îmbunătăţit. El a fost răstignit de Dumnezeu (Romani 6:6). Acum trebuie să fim de acord cu judecata lui Dumnezeu asupra lui, să ne dezbrăcăm de el şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou.

    Calea crucii este calea progresului spiritual. Dacă nu biruieşti păcate ca mânia, iritarea, nerăbdarea, gândirea pofticioasă, necinstea, gelozia, răutatea, amărăciunea şi iubirea de bani etc., răspunsul se află aici: Tu ai evitat calea crucii.

    Un om mort nu-şi apără drepturile. El nu ripostează. Nu-i pasă de reputaţie. Nu se va răzbuna. Nu poate urî pe nimeni şi nici nu poate ţine amărăciune împotriva cuiva. Iată ce înseamnă să mori faţă de Sine.

    Această cale a crucii, ca toate celelalte pregătiri (menţionate mai sus) pe care Dumnezeu le-a făcut pentru creşterea noastră spirituală, constituie ceva ce avem nevoie ZILNIC, dacă e să facem un progres spiritual.

    (5) Trupul lui Hristos

    Sub Noul Legământ, Dumnezeu n-a intenţionat să fim creştini singuri, care trăiesc pentru ei înşişi – chiar dacă trăim în biruinţă asupra păcatului. Voia lui Dumnezeu e să existe un Trup de ucenici ai lui Isus care să manifeste împreună slava Lui.

    Există o diferenţă între un Trup şi o congregaţie. O congregaţie nu este mai bună decât un club secular. Clubul poate fi un club bun unde oamenii se îngrijesc unii de alţii şi se ajută reciproc. Dar un Trup este mai mult decât atât. În Trupul lui Hristos, fiecare membru este, înainte de toate, conectat lăuntric la Cap şi apoi conectat lăuntric şi inseparabil cu alţi membrii. Aceşti membrii trebuie să crească în unitate, până când unitatea lor este ca unitatea Tatălui şi a Fiului (Ioan 17:21-23).

    Satan se opune zidirii unui asemenea Trup oriunde pe pământ, căci el ştie că un astfel de Trup îl poate învinge, îl poate pune pe fugă, şi îi poate distruge


    împărăţia. Isus a spus că biserica este aceea împotriva căreia porţile Iadului nu pot stăpâni (Matei 16:18).

    Porţile Iadului pot domina asupra unui individ creştin singur. Dar ele nu pot domnia asupra bisericii. De aceea atacurile lui Satan asupra unităţii spirituale dintre credincioşi sunt mult mai puternice decât atacurile împotriva purităţii.

    Când doi ucenici ai lui Isus sunt puternic uniţi într-o identitate a minţii şi a duhului, orice vor cere li se va da, căci în doi asemenea ucenici se regăseşte expresia Trupului lui Hristos (Matei 18:18-20).

    În părtăşie cu alţi credincioşi ne vom descoperi egoismul şi totala stricăciune a firii noastre pământeşti mult mai repede şi mai profund decât dacă am trăi singuri. Numai prin părtăşia cu alţii care au o fire pământească, colţurile noastre ascuţite pot fi şlefuite.

    Mulţi credincioşi doar înşiră teorii despre biserică şi despre Trupul lui Hristos. Dar trebuie să fim dintre aceia care caută realitatea. Există destule teorii despre biserică în creştinism. Nu e nevoie ca noi să mai adăugăm acestui număr încă o teorie sau doctrină despre Trupul lui Hristos. Haideţi să demonstrăm realitatea Trupului în relaţiile noastre reciproce din biserica locală şi să demonstrăm astfel lumii şi lui Satan că Trupul lui Hristos este o realitate pe pământ.

    Primind toate darurile lui Dumnezeu

    Putem face multe lucruri cu un deget, mai multe cu două degete, şi mai multe cu trei degete şi foarte multe cu patru degete. Dar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a creat cu cinci degete – cu un anumit scop. Când ne gândim la degetele mânilor noastre, nu am fi niciodată mulţumiţi doar cu minimumul de două degete.

    De ce atunci ar trebui să fim mulţumiţi cu minimum în viaţa creştină? Să ne folosim de TOATE darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să apucăm strâns viaţa creştină.

    SCHIMBUL ÎNTREIT DE LA CRUCE

    Tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi este prin har prin credinţă (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu care coboară din cer oferindu-ne fiecare binecuvântare spirituală din locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3). Credinţa este mâna noastră întinzându-se în sus şi luând acele binecuvântări din mâna lui Dumnezeu.

    Există cel puţin patru cauze datorită cărora credincioşii rămân învinşi şi săraci când Dumnezeu îi cheamă să fie biruitori şi bogaţi spiritual:

    · (1) Nu cunosc binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în Hristos.

    • (2) Deşi au aflat despre ele, ei nu I le cer lui Dumnezeu.
    • (3) Deşi le cer, le cer în necredinţă.

    · (4) Deşi cer în credinţă, ei cer din motive egoiste (Ioan 8:32);Romani 10:14;Iacov 4:2; Ioan 16:24; Matei 13:58; Iacov 1:7; 4:3 ).

    Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu….” (Geneza 1:1). Aceasta este caracteristica principală a oricărei lucrări care este cu adevărat Divină: Ea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Pe de altă parte, activitatea omenească – chiar dacă se numeşte „activitate creştină” – îşi are originea în mintea omului.

    Isus a spus: „Orice răsad pe care nu L-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13). Răsadul (ideea, activitatea, slujirea etc.) în sine poate fi un răsad bun. Dar acest lucru nu face nicio diferenţă. Dacă nu a fost răsădit de Dumnezeu, va fi smuls şi ars într-o zi.

    Există multe lucruri bune în creştinismul de astăzi care nu au originat în Dumnezeu. Dar, în ziua în care Dumnezeu va clătina cerurile şi pământul, toate acele lucruri bune vor fi distruse de Dumnezeu Însuşi. Numai ceea ce nu se poate clătina – ceea ce originează în Dumnezeu – va rămâne în acea zi (Evrei 12:26-28).

    Există un imbold eroic în firea omului să facă lucruri pentru Dumnezeu. Toate religiile false înfloresc prin alimentarea acestui imbold. El îl face pe om să se simtă mare şi important când simte că a făcut ceva pentru Dumnezeu – fie că a construit un templu, a dat bani săracilor, a făcut dreptate, a predicat sau a făcut bine.

    Totuşi, în adevăratul creştinism totul începe cu Dumnezeu.

    „În Hristos”

    Mântuirea noastră a început în mintea lui Dumnezeu. El a fost Cel Care „ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4) . Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19). În Efeseni, înainte de toate, Pavel descrie tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi (Capitolele 1 la 3). Numai după aceea


    trece la descrierea a ceea ce trebuie să facem noi pentru Dumnezeu ( Capitolele 4 la 6).

    În cercurile evanghelice, expresia „a-L primi pe Hristos” este folosită foarte uzual. Deşi Noul Testament vorbeşte într-adevăr despre „Hristos ÎN noi” (Coloseni 1:27; Efeseni 3:17), el vorbeşte mult mai mult despre EXISTENŢA NOASTRĂ ÎN HRISTOS.

    Primirea lui Hristos este ceea ce facem NOI, în timp ce plasarea noastră în Hristos este ceea ce DUMNEZEU face. Nu este deci surprinzător că o teologie centrată pe om va pune un accent mult mai mare pe ceea ce noi facem, decât pe ceea ce Dumnezeu face. Dacă dorim ca viaţa noastră creştină să fie puternică, trebuie mai întâi de toate să fim înrădăcinaţi şi clădiţi pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi ÎN HRISTOS.

    Pentru a ilustra ce înseamnă să fii „în Hristos”, să ne gândim la o foaie de hârtie pusă într-o carte. Dacă acea carte este trimisă prin poştă la Bombay, atunci şi foaia de hârtie din ea merge de asemenea la Bombay. În mod similar, fiindcă noi am fost puşi în Hristos înaintea întemeierii lumii, când Hristos a fost răstignit pe dealul Calvarului, şi noi am fost răstigniţi în El. Când El a fost îngropat, şi noi am fost îngropaţi. Şi când El a fost înviat, noi am fost înviaţi în El. Când El S-a înălţat, noi ne-am înălţat în El. Şi unde este El acum, şi noi suntem – ÎN EL.

    Numai dacă credem acest adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, îl putem şi trăi – altfel nu. „Facă-ţi-se după credinţa ta” este o lege a lui Dumnezeu.

    Esta ca şi cum Dumnezeu a pus un milion de RON în contul nostru bancar şi apoi ne-a dat cecuri în alb semnate cu Numele lui Isus pe ele (2 Corinteni 1:20). Tot ce avem de făcut acum este să completăm suma şi să mergem la bancă să ne revendicăm moştenirea – în Numele lui Isus.

    Vestea bună a evangheliei se centrează în primul rând în jurul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Domnul nostru Isus Hristos. Datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru noi, chiar acum putem avea o mostră de cer în inima noastră.

    Cerul este un loc de pace perfectă şi de bucurie desăvârşită. În cer, nimeni nu e vreodată descurajat sau deprimat, acru sau furios. Nimeni nu este fricos, pentru că nu există vreo problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Mesajul evangheliei este că noi putem intra chiar acum în acea viaţă cerească.

    De ce este cerul un loc aşa de minunat? În esenţă, pentru că în cer nimeni nu face voia sa.

    Toată lumea face voia lui Dumnezeu. De aceea Isus ne-a învăţat să ne rugăm:

    „Tatăl nostru Care eşti în ceruri!… facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Când aceasta este rugăciunea noastră sinceră, atunci atmosfera cerului va invada şi fiecare colţişor al inimii noastre.


    Aceia care se roagă această rugăciune vor căuta stăruitor să găsească voia lui Dumnezeu – ca soţ sau ca soţie, ca tată sau ca mamă, ca frate sau ca soră într- o biserică. Şi vor dori să facă voia lui Dumnezeu în întregime. Pentru asemenea credincioşi, voia lui Dumnezeu nu va fi o povară, ci o bucurie şi o delectare. Niciodată nu vor fi deprimaţi sau descurajaţi sau fricoşi, căci ei ştiu că nu se pot confrunta cu nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva.

    Când Isus a spus: „căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 6:38), El spunea de fapt că a venit să aducă pe pământ atmosfera cerului. Şi de-a lungul întregii Sale vieţi, El a demonstrat ce a însemnat să trăiască având viaţa condusă de atmosfera cerului. Oriunde mergea Isus, El era o binecuvântare pentru ceilalţi. Aceasta este viaţa pe care El doreşte să ne-o dea acum şi nouă.

    Dar ca să intrăm în această viaţă, noi trebuie să înţelegem mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos pe cruce.

    Viaţa noastră este ca o construcţie. Fundaţia este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, iar suprastructura este ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Nicio construcţie nu poate fi trainică fără o fundaţie solidă. Aici se află cauza eşecului din viaţa multor creştini: Fără să fi înţeles mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru ei în Hristos, au plecat să caute să facă lucruri pentru Dumnezeu. Întotdeauna rezultatul final este depresia şi frustrarea.

    Biblia ne învaţă că Isus a stat în locul nostru pe cruce. El a făcut un schimb de locuri cu noi. Sunt trei domenii în care a avut loc această schimbare de locuri. Când acceptăm cu credinţă acest schimb, putem deveni ceea ce Dumnezeu doreşte ca noi să devenim în aceste trei domenii:

    (1) Isus a devenit păcat ca să ne facă pe noi drepţi

    „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

    Hristos a devenit păcat pentru noi, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu ÎN EL: Aceasta este îndreptăţirea şi este un dar gratuit al lui Dumnezeu pentru cei care sunt suficient de smeriţi ca să recunoască că nu pot deveni niciodată suficient de drepţi ca să răspundă standardelor sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem îndreptăţiţi şi, aşa cum spune Biblia, „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6).

    Aceia care caută să devină drepţi înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor lor bune (dând morţii firea păcătoasă etc.) vor eşua aşa cum a eşuat Israel (Citiţi Romani 9:31,32 şi 10:3 cu atenţie). Numai aceia care caută să fie îndreptăţiţi prin credinţă vor obţine dreptatea lui Dumnezeu (Romani 9:30).

    Mulţi credincioşi, în zelul lor de a obţine biruinţa asupra păcatului, fac un salt lung de la Romani 3:23 („căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”) , la Romani 6:14 („Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”),


    sărind peste procesul îndreptăţirii prin credinţă descris în Romani 3:24 până la 5:21. În consecinţă, ei devin farisei. Două dovezi clare ale fariseismului lor sunt mândria faţă de propria „sfinţenie” şi dispreţul pe care-l afişează faţă de alţii pe care-i consideră că n-ar fi atât de „sfinţi” pe cât sunt ei!!

    Isus nu a purtat doar pedeapsa pentru păcatele noastre. El A DEVENIT realmente PĂCAT. Noi nu putem înţelege pe deplin ce experienţă îngrozitoare a fost aceasta pentru Domnul nostru, deoarece noi am devenit la fel de familiari cu păcatul cum este un porc care mănâncă lături. Ca să înţelegem cât de cât repulsia pe care a avut-o Isus faţă de păcat, să luăm două ilustraţii:

    Să ne gândim mai întâi ce ar însemna să sărim într-o fosă septică plină de excremente umane şi să rămânem acolo. Sau gândeşte-te ce ar însemna să primeşti voluntar o boală groaznică, incurabilă care-ţi acoperă tot corpul cu cangrene din cap până în picioare.

    Chiar şi aceste ilustraţii sunt imperfecte şi ne pot oferi doar o vagă imagine a adâncimii dragostei lui Hristos pentru noi, care L-a făcut să aleagă în mod voluntar să devină ceea ce El a urât, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu în El. Numai când Îl vom vedea pe Isus faţă în faţă vom putea înţelege pe deplin cât L-a costat ca să ne salveze. Dar chiar şi acum ar trebui să fim capabili să înţelegem ceva din grozăvia păcatului şi să învăţăm să-l urâm – când vedem că păcatul nostru a fost cel care l-a răstignit pe Hristos.

    În esenţă, sunt două temeiuri pe baza cărora Satan caută în mod constant să ne acuze: (1) Păcatele noastre trecute; şi (2) Starea noastră prezentă. Astfel, el ne jefuieşte de încrederea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a pregătit în evanghelie şi soluţia la ambele aceste probleme.

    Ca să rezolve problema păcatelor noastre trecute, Dumnezeu „ne îndreptăţeşte prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Sângele lui Hristos ne curăţeşte atât de profund de trecutul nostru, încât Dumnezeu ne promite că nici măcar nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte niciunul din păcatele noastre trecute, atunci putem spune cu adevărat că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă!! Diavolul va încerca tot posibilul să te împiedice să crezi acest adevăr. Dacă tu crezi minciuna lui Satan, vei trăi totdeauna în condamnare şi nu vei avea niciodată îndrăzneala să vii înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă te împotriveşti lui Satan, „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale” cu privire la fiinţa ta curăţită în sângele lui Isus, poţi fi un biruitor (Apocalipsa 12:11).

    Ca să rezolve problema stării noastre prezente, Dumnezeu ne pune în Hristos. Nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească. Chiar dacă dăm morţii firea pământească sute de ani, tot incapabili am fi să stăm înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să intre, prin perdea, în Locul Preasfânt al cortului unde locuia El. Acea perdea simboliza carnea care îl împiedica pe om să vină înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 10:20).


    Dreptatea lui Dumnezeu este aşa de sus, chiar şi faţă de dreptatea celui mai sfânt om de pe pământ, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ (Isaia 55:8,9). Chiar îngerii fără păcat nu pot privi Faţa lui Dumnezeu, fiind nevoiţi să-şi acopere feţele înaintea Lui ( Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi Faţa Tatălui. Şi de aceea Dumnezeu ne pune în Hristos ca să putem veni înaintea Lui fără nicio teamă – deoarece noi suntem în Hristos. Dumnezeu ne îndreptăţeşte punându-ne în Hristos şi acceptându-ne ca fiind tot atât de drepţi ca Hristos Însuşi.

    Putem să ne bucurăm acum de această acceptare perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Predicarea „oricărei alte evanghelii” care învaţă acceptarea înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrării Legii va aduce blestemul lui Dumnezeu asupra unui astfel de predicator (Galateni 1:8). Numai după ce ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit, Dumnezeu ne conduce la sfinţire – o viaţă de biruinţă asupra păcatului şi de părtăşie cu natura Lui.

    (2) Isus a devenit sărac ca să ne îmbogăţească pe noi

    „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9).

    Hristos a devenit sărac pentru noi, ca noi să putem deveni bogaţi ÎN EL.

    Sărăcia şi bogăţia de care se vorbeşte în acest verset ar putea fi luate în sens spiritual. Dar contextul în care apare versetul arată că Duhul Sfânt vorbeşte în acelaşi timp şi despre sărăcia şi bogăţia materială.

    Ce înseamnă „să fii bogat”? Nu înseamnă să avem o grămadă de bani şi de avuţii, ci înseamnă mai degrabă să avem suficient ca să ne satisfacem propriile nevoi şi puţin în plus cu care să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm şi pe alţii.

    A fi bogat e descris în Apocalipsa 3:17 ca „neducând lipsă de nimic”. Iată cum este Dumnezeu bogat.

    Dumnezeu nu are argint, sau aur, sau un cont bancar, nici măcar un portofel. Însă El nu are nevoie de nimic. Isus n-a fost sărac când era pe pământ pentru că El nu „ducea lipsă de nimic”. Odată a putut chiar să asigure hrana pentru aproximativ 10.000 de oameni – 5000 de bărbaţi plus femei şi copii (Matei 14:21). Numai un om bogat putea face acest lucru! El avea suficienţi bani să-Şi plătească impozitele (Matei 17:27). Niciodată n-a trebuit să împrumute bani de la nimeni în nicio situaţie. Şi El avea suficienţi bani să dea săracilor (Ioan 13:29).

    Isus a spus odată că „pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Matei 26:11). Acolo El S-a pus în contrast pe Sine Însuşi cu săracii. Cu altă ocazie, când Isus i-a spus unui tânăr conducător bogat să dea toţi banii săracilor, cu siguranţă că Isus nu S-a inclus şi pe Sine printre săracii cărora să


    fi fost daţi banii!! Nu. Este clar că, pe pământ, Isus a fost bogat în următorul sens: Lui nu-I lipsea nimic.

    Primii apostoli nu erau nici ei săraci. Când ei le spuneau credincioşilor „să ne aducem aminte de săraci” (Galateni 2:10), nu le cereau acestora să-şi amintească de ei!! Nu. Poate că acei apostoli nu aveau argint şi aur (Faptele Apostolilor 3:6). Dar ei aveau tot ce era nevoie. În acest fel erau ei bogaţi ca Stăpânul lor înainte de ei. În acelaşi mod doreşte Dumnezeu să fim şi noi bogaţi.

    Vedem însă că Isus a devenit sărac atunci când era atârnat pe cruce. Un om sărac este descris în Noul Testament drept unul care „este îmbrăcat prost” (Iacov 2:2). Cel mai sărac cerşetor din India are de obicei cel puţin o vechitură jerpelită pe corp. Însă Isus n-a avut nici măcar atât când a fost răstignit. A fost dezbrăcat de tot şi răstignit. De dragul nostru, El a devenit cu adevărat sărac când a fost răstignit.

    Isus a devenit sărac pe cruce, astfel încât noi să putem deveni bogaţi – cu alte cuvinte, pentru ca noi să „nu ducem lipsă de nimic” în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va da tot ceea ce ne dorim, însă tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinţii înţelepţi nu le dau copiilor lor tot ceea ce vor sau cer aceştia, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel şi Dumnezeu.

    Vechiul Legământ promitea prosperitate pămîntească acelora care se supuneau Legii. Sub Noul Legământ însă, Dumnezeu ne promite că, dacă noi căutăm mai întâi împărăţia Lui şi dreptatea Lui, El ne va da chiar ceva mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viaţa pe acest pământ ( Matei 6:33; vezi şi 2 Petru 1:4). Biblia ne învaţă clar că bogăţiile sunt deopotrivă de înşelătoare şi nesigure ( Matei 13:221 Timotei 6:17). Deci, este periculos să dorim bogăţii sau să tânjim să avem din ce în ce mai mulţi bani ( 1 Timotei 6:10). Dar promisiunea lui Dumnezeu este ceva de departe mai glorios: El se va îngriji întotdeauna „de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, ÎN Isus Hristos” (Filipeni 4:19).

    Descoperi că nu te poţi descurca cu salariul pe care-l câştigi? Atâta timp cât Dumnezeu trasează limitele financiare ale fiecăruia, este imposibil ca El să nu dea copiilor Săi suficient pentru nevoile lor pământeşti. Lipsa ta trebuie să se datoreze atunci faptului că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este în viaţa ta.

    Poate că eşti leneş, sau risipeşti banii, sau trăieşti într-un mod egoist, încălcând legile lui Dumnezeu. Dacă eşti bogat faţă de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi bogat faţă de tine.

    Lasă-mă să-ţi spun vestea bună a evangheliei: Voia lui Dumnezeu pentru copiii Lui nu este ca aceştia să trăiască cu o lipsă financiară constantă în viaţa lor pământească. Oricât de mare ar fi costul traiului, aceia care caută în primul rând împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în viaţa lor vor descoperi că nevoile lor pământeşti sunt împlinite. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar trebui să spunem că Isus a fost un mincinos – pentru că acest lucru e tocmai ceea ce El a promis în mod clar (Matei 6:33).


    Isus a devenit sărac – pentru ca noi să putem deveni bogaţi. Deci, niciodată nu trebuie să trăim cu vreo lipsă în viaţa noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor – fie pentru noi înşine sau pentru copiii noştri. Isus a cumpărat proviziile pentru fiecare nevoie a noastră sau a membrilor familiilor noastre – pe cruce.

    Din nefericire, predicatorii iubitori de bani (în special din ultimii aproximativ treizeci de ani) au exagerat şi au înţeles greşit acest adevăr, transformându-l într-o scuză pentru predicarea „evangheliei prosperităţii” – învăţând că Isus a venit să ne facă bogaţi milionari. Aceasta este o minciună şi o interpretare greşită a adevărului. Dumnezeu nu ne-a promis prosperitate în Noul Legământ, ci ceva mult mai bun – tot ceea ce avem nevoie.

    Eliberează-te, deci, de toate fricile tale, dragă frate şi soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine pe cruce. Nu e deloc nevoie ca tu să mai trăieşti cu o lipsă financiară continuă în viaţa ta.

    Poţi avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ţi dreptul de naştere din evanghelie.

    (3) Isus a devenit blestem ca să ne facă pe noi o binecuvântare

    „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim făgduinţa Duhului” (Galateni 3:13,14).

    Hristos a devenit blestem pentru noi, astfel încât să putem primi binecuvântarea lui Avraam – care este făgăduinţa Duhului Sfânt.

    Blestemul neascultării Legii este descris în Deuteronomul 28:15-68 drept confuzie, boli incurabile, epidemii, lipsuri, orbire, nebunie, nicio odihnă sau pace în minte, înrobire faţă de alţii, copii capturaţi de vrăjmaş (Satan), sărăcie jalnică etc..

    Vestea bună a evangheliei este aceea că, întrucât Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciunul din aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă în niciun fel. Să fie numai atât şi tot ar fi fost o veste bună în ea însăşi. Dar e mai mult. Putem avea, în schimb, binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Reţineţi că binecuvântarea care ni se promite în acest verset NU este binecuvântarea Legii (descrisă în Deuteronomul 28:1-14), care constă în principal în prosperitate materială şi mulţi copii. Nu. Nouă ni se promite ceva mai bun – binecuvântarea lui Avraam.

    Binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam este descrisă astfel, în Geneza 12:2,3„te voi binecuvânta ….şi vei fi o binecuvântare…..şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a dobândit-o pentru noi pe cruce, devenind un blestem pentru noi.


    El doreşte să ne binecuvânteze şi să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană cu care ne întâlnim pe pământ, toată viaţa noastră.

    Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca pe un izvor de apă ţâşnind în lăuntrul nostru şi BINECUVÂNTÂNDU-NE (Ioan 4:14), şi apoi ca pe nişte râuri de apă curgând prin noi şi BINECUVÂNTÂNDU-I PE ALŢII (Ioan 7:37-39).

    Dacă tu cauţi să primeşti Duhul Sfânt încercând să te faci pe tine însuţi demn de El, nu-L vei primi niciodată. Nu este nicio diferenţă între aceasta şi Simon Magicianul, care a oferit bani lui Petru ca să primească puterea Duhului (Faptele Apostolilor 8:18-23). Petru i-a spus lui Simon să se pocăiască. Şi tu trebuie de asemenea să te pocăieşti – pentru că ţi-ai imaginat că poţi cumpăra Duhul Sfânt cu lucrările tale bune.

    Vino la Isus aşa cum eşti, mărturiseşte-ţi josnicia şi primeşte Duhul prin credinţă, DOAR PENTRU CĂ ISUS A DEVENIT UN BLESTEM PENTRU TINE – şi

    nu pentru că eşti tu vrednic.

    Cum a fost viaţa ta în trecut? S-a întâmplat că pe orice ai pus mâna a fost un eşec? Ai observat cum cuvintele pe care le-ai spus altora ţi-au adus numai confuzie şi haos? Ai găsit numai frustrare, depresie, tristeţe şi lipsă oriunde te- ai întors? Iată vestea bună a evangheliei, dragă frate şi soră. Te poţi elibera de toate acelea pentru totdeauna. Hristos a luat asupra Lui blestemul Legii pentru ca tu să nu-l mai primeşti niciodată. Nu numai că te poţi elibera de acele blesteme, dar tu poţi să fii acum o binecuvântare pentru alţii.

    Astăzi, promisiunea Domnului chiar şi pentru cel mai rău păcătos care trăieşte în păcat şi în eşec este: „După cum aţi fost un BLESTEM între popoare….tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare” (Zaharia 8:13).

    Poate că ai fost un blestem pentru alţii în trecut, murdărind pe fiecare pe care i- ai întâlnit cu critica ta, cu bârfa şi defăimarea. Ai fost un propagator de epidemie spirituală oriunde ai mers? Lucrurile pot fi diferite de acum înainte. Acum poţi fii un propagator de vindecare spirituală şi binecuvântare pentru alţii. Dumnezeu poate face ca râuri de apă vie să curgă prin tine, aşa încât oriunde mergi, alţii să fie vindecaţi şi binecuvântaţi prin Duhul Sfânt care lucrează prin tine (Ezechiel 47:8,9).

    Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie pe care o întâlnim pe faţa pământului. Dar trebuie să crezi Cuvântul lui Dumnezeu şi să-ţi revendici dreptul de naştere în Hristos. Satan te-a jefuit de acesta pentru atât de mult timp. Acum trebuie să crezi că, datorită faptului că Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciun blestem nu te poate atinge de acum înainte. Urmează să fii o binecuvântare pentru familia ta, pentru vecinii tăi şi pentru biserica ta. Aleluia!

    Citim despre Regele David în 2 Samuel 6 că, după o zi ocupată în care slujise Domnului, s-a întors acasă „să-şi binecuvânteze casa” (versetul 20). Ce cuvinte frumoase! Dansase toată ziua înaintea chivotului, când acesta fusese adus în


    Ierusalim (versetul 14), şi fără îndoială că era obosit. Fusese de asemenea ocupat cu binecuvântarea poporului (versetul 18,19). Dar el nu şi-a uitat soţia acasă. A mers acasă şi a binecuvântat-o şi pe ea – chiar dacă era o femeie rea, certăreaţă (versetele 20-22).

    Ce exemplu minunat de urmat pentru fiecare cap de familie! Chiar dacă a trebuit să dansezi în ritmul şefului tău toată ziua la muncă, încă te poţi întoarce acasă seara târziu să-ţi binecuvântezi familia, în loc să vii într-o dispoziţie proastă, aducând un spirit rău în casa ta.

    Fiindcă Isus l-a învins şi pe Satan la cruce, şi l-a despuiat complet de armura sa, Satan nu are niciun drept asupra vreunei părţi a vieţii noastre. Satan este acum ca un tâlhar neajutorat care şi-a pierdut toate armele. Noi însă suntem acum înarmaţi cu toate armele cereşti împotriva lui. De aceea nu trebuie să ne fie niciodată teamă de el. Ni se porunceşte să ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus. Promisiunea lui Dumnezeu este că Satan va fugi de la noi.

    Nu mai este posibil să fim afectaţi de magie neagră, vrăjitorie sau de orice alt rău pe care altcineva ar căuta să ni-l facă. În Hristos, trăim sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Niciun rău nu ne mai poate ajunge, atâta timp cât rămânem ÎN HRISTOS. Dumnezeu, Care „a schimbat blestemul în binecuvântare” pentru Israel, cu mulţi ani în urmă, poate întoarce de asemenea fiecare blestem într-o binecuvântare pentru noi (Deuteronomul 23:5).

    Dacă a fost vreun blestem asupra familiei tale, datorită modului în care părinţii tăi au trăit, sau fiindcă s-au închinat idolilor sau pentru că s-au pângărit cu practici oculte, poţi rupe acel blestem în Numele lui Isus şi-l poţi alunga din viaţa ta – pentru totdeauna. Începând cu această zi, nu mai poate avea nicio putere asupra ta.

    Isus a devenit un blestem pentru tine. Apucă binecuvântarea pe care El ţi-o oferă ACUM. Când oamenii ne blestemă, Isus ne-a spus să-i binecuvântăm în schimb (Luca 6:28). Aceasta este chemarea noastră – să fim o binecuvântare chiar şi pentru aceia care sunt răi faţă de noi înşine (Vezi 1 Petru 3:9). Tocmai de aceea noi suntem unşi cu Duhul Sfânt – pentru ca, aşa cum Isus „umbla din loc în loc făcând bine” (Faptele Apostolilor 10:38), şi noi să putem merge încoace şi încolo făcând bine şi binecuvântând oamenii de peste tot. Nimeni care va veni în contact cu tine în viitor nu va fi pângărit sau rănit de cuvintele tale ca în zilele de odinioară. În schimb, toţi vor fi binecuvântaţi – şi binecuvântaţi din belşug.

    Fiecare binecuvântare din locurile cereşti este a noastră în Hristos. Mai întâi de toate, noi trebuie să credem acest lucru în inimile noastre. Apoi trebuie s-o mărturisim cu gura noastră. Biblia spune: „căci cu inima ta crezi …..şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire (şi salvare)” (Romani 10:10).

    Nu este suficient să crezi toate aceste adevăruri în inima ta. Mărturiseşte-le cu gura lui Satan şi fii întotdeauna un biruitor. În acest fel, „prin cuvântul mărturisirii tale”, îl vei pune pe Satan pe fugă şi vei fi o binecuvântare pentru alţii din jurul tău ( Apocalipsa 12:11). Da, CHIAR TU poţi fi o binecuvântare


    pentru fiecare persoană pe care o întâlneşti – nu pentru ceea ce eşti sau ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce Isus a făcut pentru tine.

    Când Pavel a mers la Roma, el le-a spus creştinilor de acolo: „ŞTIU că dacă vin la voi, voi veni în PLINĂTATEA binecuvântării lui HRISTOS” (Romani 15:29). El era absolut sigur că va fi o binecuvântare debordantă pentru cei din Roma, în Numele lui Isus.

    Fiecare ucenic al lui Isus poate face această mărturisire şi poate crede că Dumnezeu îl va face o binecuvântare pentru fiecare persoană pe care o întâlneşte. Mi-am revendicat aceasta ca drept al meu de naştere în Hristos cu mulţi ani în urmă şi am crezut că, oriunde merg, EU VOI merge în plinătatea binecuvântării în Hristos – nu datorită a ceea ce sunt eu, ci fiindcă Isus a devenit blestem pentru mine pe cruce.

    Noi acum mergem la Dumnezeu în Numele lui Isus – în meritul lui Isus – şi nu în al nostru: În Numele Lui, Care a devenit păcat pentru noi, noi devenim dreptatea lui Dumnezeu. În Numele Lui, care a devenit sărac pentru noi, noi suntem pentru totdeauna bogaţi. În Numele Lui, Care a devenit un blestem pentru noi, putem fi pentru totdeauna o binecuvântare pentru alţii.

    CEEA CE ERA DE LA ÎNCEPUT

    „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:1-3).

    Scrisorile apostolilor din Noul Testament, măcar că toate au fost inspirate de Duhul Sfânt, arată totuşi nivelul maturităţii apostolului la momentul în care a scris acea scrisoare.

    În acest sens, putem spune că 1 Ioan exprimă maturitatea maximă, deoarece Ioan a scris această scrisoare către sfârşitul vieţii lui – când avea peste 90 de ani şi după ce, timp de 60 de ani, observase atent dezvoltarea bisericii şi a creştinismului.

    Şi despre ce vorbeşte Ioan? Care este povara lui pentru creştinii din diverse biserici? În întreaga lui scrisoare el nu vorbeşte nici măcar o dată despre darul limbilor sau al vindecării, nici despre vreun alt dar spiritual sau despre evanghelizare! Toate acestea sunt bune şi necesare – dar niciunul dintre ele nu este primordial.

    Ioan vorbeşte despre acele lucruri care erau de la început – acele lucruri care erau cu Dumnezeu înainte să înceapă timpul – VIAŢA şi PĂRTĂŞIA.

    Ceea ce Dumnezeu a avut din toată veşnicia era viaţa Cerească a dragostei. Şi între Tată, Fiu şi Duhul Sfânt exista o părtăşie binecuvântată şi desăvârşită a dragostei. Aceasta este tema şi povara lui Ioan.

    Din aceasta el însuşi doreşte să se împărtăşească mai mult şi mai mult şi tot din aceasta doreşte ca toţi credincioşii să se împărtăşească mai mult şi mai mult.

    Acesta este ţelul fundamental al lui Dumnezeu – ca noi să putem fi părtaşi naturii Lui şi să putem deveni una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:3,21).

    La început nu era nicio predicare, nicio carte de cântări, niciun tipar de biserică Nou Testamentară şi nici măcar vreo doctrină. Toate acestea au venit mai târziu şi au fost aduse cu un scop, pentru un timp. Dar la început a fost numai viaţă şi părtăşie.

    În acelaşi fel, în viitor, în veşnicie, din nou nu va mai fi nicio predicare sau cărţi de cântări sau vindecare – ci numai viaţă şi părtăşie.


    Vedem deci că, la începutul timpului şi la sfârşitul timpului, numai viaţa şi părtăşia au existat/ vor exista. Toate celelalte lucruri sunt numai pentru această perioadă intermediară în care trăim noi chiar acum.

    A vorbi în limbi, de exemplu, este o experienţă concludentă. Dar noi nu vom mai avea nevoie de acest dar în veşnicie, deoarece acolo nu vom mai avea niciun fel de limite în comunicarea cu Dumnezeu. Predicarea este un lucru foarte necesar aici pe pământ. Dar nu va mai fi necesar în veşnicie. Chiar şi biruinţa asupra păcatului este doar pentru o perioadă – în timpul când suntem în carne şi putem fi ispitiţi. Odată ajunşi în cer, nu vom mai fi în niciun fel ispitiţi. La început, nu „biruinţa asupra păcatului” era ceea ce Dumnezeu avea, ci o viaţă cerească de dragoste perfectă!!

    Tocmai de aceea trebuie să vedem limpede că viaţa şi părtăşia sunt cele două lucruri extrem de esenţiale necesare în biserica de astăzi. Dacă nu le avem pe acestea, atunci înseamnă că L-am scăpat pe Dumnezeu, orice altceva am putea avea în biserica noastră.

    Viaţa

    Este vorba de viaţa lui Dumnezeu care trebuie găsită, în primul rând, în mijlocul nostru – acea viaţă plină de dragoste care caută întotdeauna să slujească şi să-i binecuvânteze pe alţii, şi caută binele lor. Fiecare acţiune a lui Dumnezeu este menită să-i binecuvânteze pe alţii.

    Aceasta este una din caracteristicile primordiale ale vieţii cereşti.

    În ceruri, când vom auzi pe cineva spunând ceva sau când vom vedea pe cineva făcând ceva, nu vom avea nicio întrebare în mintea noastră cu privire la motivaţie. Motivaţia va fi doar ca să ne binecuvânteze. Ce minunat dacă acum părtăşia noastră pe pământ ar fi aşa.

    Printre cei neconvertiţi, „sub buze au venin de aspidă” Romani 3:13), şi spun cuvinte care sunt menite să-i înţepe şi să-i rănească pe alţii. Dar o asemenea otravă n-ar trebui găsită niciodată în gura nimănui din biserică. În biserică, cuvintele fiecăruia trebuie doar să binecuvânteze.

    Duhul Sfânt a venit să aducă atmosfera cerului în inimile noastre. Sub Vechiul Legământ, ei n-au avut decât legi care să le permită să trăiască o viaţă care era foarte dreaptă comparativ cu viaţa restului umanităţii. Dar acum noi avem mai mult decât legi cereşti care să ne călăuzească, avem însăşi viaţa cerească pentru conducerea acţiunilor noastre.

    Raiul este rai pentru că prezenţa lui Dumnezeu este acolo. Unde este Dumnezeu, este raiul. Unde nu este prezent Dumnezeu, acela este iadul. Aici, pe pământ, încă întâlnim peste tot prezenţa lui Dumnezeu. Şi de aceea descoperim bunătate chiar şi în oamenii neconvertiţi. Dar în iad, exact aceiaşi oameni vor fi complet diferiţi. Acolo, egoismul şi mândria lor vor fi nestăpânite şi vor fi cunoscuţi aşa cum sunt în realitate, fără influenţele stăpânitoare ale bunătăţii lui Dumnezeu.


    În ceruri, există de asemenea părtăşie binecuvântată. Acolo nu vom avea de-a face cu nicio stăpânire unii asupra altora. Fiecare este un slujitor al celorlalţi. Nu se vor găsi niciodată în cer dintre aceia care, asemenea lui Lucifer, doresc să conducă asupra celorlalţi, pentru că atitudinea lui a fost: „Este mai bine să conduci în iad decât să slujeşti în rai”. Aceasta este esenţa spiritului lui Satan – dorinţa de a stăpâni asupra altora.

    De aceea soţii care-şi stăpânesc soţiile ca tirani şi soţiile care nu se supun soţilor lor creează un iad în căminele proprii.

    Acei fraţi care stăpânesc asupra celorlalţi din bisericile lor aduc de asemenea iadul în acele biserici şi construiesc Babilonul.

    Un spitit total diferit este în cer, întrucât Dumnezeu este Tată acolo. El nu domină oamenii, ci îi păstoreşte şi le slujeşte cu dragoste. Aceasta este natura cu care trebuie să fim noi părtaşi.

    Ni se promit cununi în cer dacă suntem credincioşi acum. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că atunci noi vom conduce oameni? Nu, nicidecum. Înseamnă că noi, care am tânjit aici pe pământ să ne slujim fraţii, dar n-am putut s-o facem perfect datorită diverselor limitări, vom vedea în cer cum toate acele limite au dispărut, şi vom putea să-i slujim pe alţii în mod perfect. Astfel, dorul inimilor noastre va fi împlinit.

    Cea mai mare Persoană în cer va fi Isus Însuşi şi El va fi cel mai mare slujitor al tuturor. Spiritul lui va fi pentru totdeauna spiritul slujirii.

    Biserica a fost plasată de Dumnezeu pe pământ ca să fie o mostră mică de cer, pentru ca alţii să guste din ea. Esta ca şi cum o companie de prăjituri ţi-ar trimite o mică mostră din prăjiturile lor şi ţi-ar cere să guşti şi să vezi dacă ai vrea mai mult.

    Dumnezeu ne-a trimis de asemenea pe pământ ca să arate altora valorile împărăţiei Lui, astfel încât ei să poată fi atraşi la El. Ce gust lăsăm noi altora?

    Când Isus a umblat pe acest pământ, oamenii au văzut şi au gustat o mostră mică din viaţa din cer. Ei au văzut mila Lui, aprecierea Lui pentru alţii, puritatea Lui, dragostea Lui neegosită şi smerenia Lui. Cerul este aşa. Dumnezeu este aşa – plin de milă pentru păcătoşi şi pentru aceia care au eşuat în viaţă.

    În acelaşi timp, Isus L-a arătat pe Tatăl ca Unul care este neîndurător cu ipocriţii religioşi şi cu aceia care fac bani în numele lui Dumnezeu, trimiţându-i în iad. Raiul nu va avea nici măcar o singură persoană care să pretindă că este sfântă, dar care n-are milă de alţii.

    Când raiul coboară în bisericile noastre, ele trebuie să manifeste acest tip de viaţă. Când Isus (a Doua Persoană a Trinităţii) a coborât pe pământ, El a avut nevoie de un trup ca să manifeste viaţa lui Dumnezeu.


    Acum că Duhul Sfânt (a Treia Persoană a Trinităţii) a coborât, El are de asemenea nevoie de trupurile noastre ca să manifeste în ele viaţa din rai. Dacă Isus ar fi fost pe pământ fără un trup, gândiţi-vă ce limitată ar fi fost viaţa Lui pământească. Nimeni n-ar fi putut să cunoască atunci cum este Dumnezeu. Mulţumim lui Dumnezeu că Isus a avut un trup.

    De aceea este aşa de preţios că avem trupuri – deoarece în ele viaţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată altora prin Duhul Sfânt. În biserică, alţii trebuie să vadă această viaţă a lui Dumnezeu. Nu trebuie s-o vadă doar într-un set de doctrine, nici măcar în zelul fervent din predicare. Nu. Ei trebuie să vadă mult mai mult decât aceasta. Ei trebuie să vadă viaţa împărăţiei lui Dumnezeu. Altminteri am eşuat înaintea lui Dumnezeu ca biserică.

    Chiar dacă acţiunile noastre pot să nu fie perfecte, motivele noastre trebuie să fie perfecte. Poate că noi nu suntem capabili să le slujim altora şi să-i binecuvântăm în mod desăvârşit. Dar motivul nostru trebuie să fie întotdeauna să-L glorificăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe alţii.

    Sunt surori în biserică care însă nu s-au descotorosit de spiritul flirtului pe care l-au avut când erau neconvertite şi lumeşti. Ele încă îşi ridică sprâncenele şi-şi întorc capul într-un anumit mod – obiceiuri pe care le-au dobândit în zilele de odinioară uitându-se la actriţele din filme. Astfel de surori sunt o piedică înaintea mărturiei bisericii. Aceste manierisme nu dispar în momentul în care te converteşti. Ele vor dispărea numai dacă le urăşti şi lucrezi la eliberarea de ele.

    Mulţi oameni sunt doar religioşi şi nu spirituali. Au cu toţii semnele unei persoane religioase – citesc Biblia, se roagă, merg la adunări, se angajează în activităţi religioase etc., etc.. Dar adevărata spiritualitate este părtăşia cu viaţa cerească.

    Această viaţă este cea care ne face curaţi. Dacă nu o avem, vom fi doar religioşi. Este bine să ne cercetăm constant ca să vedem dacă suntem cu adevărat spirituali, sau numai religioşi.

    Aici este un domeniu unde toţi ne putem cerceta pe noi înşine: Câţi dintre noi, care suntem căsătoriţi, ne-am ruga cu sinceritate această rugăciune: „Doamne, nu mă fă atractiv în niciun sens – fizic, intelectual sau în alt fel – nimănui altcuiva, decât partenerului meu de căsătorie”. Acesta ar fi un strigăt al inimii sincere a fiecărui creştin, bărbat şi femeie, care tânjeşte după puritatea interioară totală.

    Ce ruşine când creştinii, bărbaţi şi femei, caută încă să fie atractivi altora de sex opus. Dacă astfel de fraţi şi surori vin şi stau în mijlocul nostru, ei trebuie făcuţi să se simtă incomod de fiecare dată când vin la o întâlnire. Aceasta este chemarea noastră ca biserică – să-i facem incomozi în fiecare întâlnire pe credincioşii căldicei, compromişi. Nu izgonim pe nimeni – numai dacă ei comit păcate exterioare. Dar focul din biserică trebuie să facă incomod pe fiecare farsor religios până când el, fie se pocăieşte, fie părăseşte biserica. Aceşti farsori


    religioşi pot prosti marea mulţime a bisericii, dar bătrânii nu trebuie să fie prostiţi. Lucrarea profetică din biserică îi va face incomozi pe oamenii care nu tânjesc după atmosfera cerului în vieţile lor. Haideţi să ne rugăm să avem o astfel de lucrare în bisericile noastre la fiecare adunare.

    În lume există un spirit de adulter. O oştire întreagă de duhuri necurate au invadat lumea, în special în ultimii cincizeci de ani, la fel ca broaştele care au năpădit Egiptul antic (Confruntaţi Apocalipsa 16:13 cu Exodul 8:3-6). Sunt broaşte în dormitoare, broaşte în ziare, broaşte pe străzi, broaşte peste tot.

    Sperăm că atunci când ajungem la biserică nu va mai fi nicio broască acolo. Dar Satan le va trimite şi acolo. Însă, este chemarea noastră să gonim aceste spirite necurate, pentru ca spiritul din biserică să fie unul al purităţii. Sunt oameni căsătoriţi, tineri şi chiar mai bătrâni, care au acest spirit de broască în ei. Mulţi dintre aceştia sunt foarte zeloşi în activitatea religioasă. Dar sunt necuraţi.

    Noi toţi trebuie să fim atenţi. Când voi, fraţilor, vorbiţi unei femei sau chiar unei surori, dacă simţiţi un spirit necurat (o broască) acolo, feriţi-vă. Evitaţi acea femeie aşa cum aţi evita o epidemie, ca nu cumva în final să te distrugi pe tine însuţi.

    Sau invers, dacă voi femeilor vedeţi impurităţi în ochii vreunui bărbat, sau chiar în cineva care se autointitulează frate – o broască în ochi – atunci evitaţi-l cu orice preţ, dacă vreţi să rămâneţi curate.

    În Egiptul antic, în ţinutul Gosenului (unde trăiau israeliţii) nu a fost nici o broască. Bisericile noastre trebuie să fie aşa – eliberate de necurăţie şi pline cu atmosfera raiului. Măsura în care poţi aduce viaţa cerului în biserica ta determină măsura în care eşti folositor bisericii. Şi măsura în care tu aduci orice alt spirit decât spiritul cerului în biserică, este măsura în care eşti un agent al lui Satan, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu în biserica ta locală.

    Părtăşia

    Când avem viaţa lui Dumnezeu, ea va conduce la părtăşie. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt au, din toată veşnicia, părtăşie glorioasă. Între ei n-a fost niciodată nicio competiţie sau gelozie. Toate cele Trei Persoane din Dumnezeire au ştiut din toată veşnicia care vor fi lucrările lor în relaţie cu omul.

    Cele Trei Persoane din Dumnezeire nu au decis ce să facă după ce a căzut Adam. Nu. Ei au ştiut sfârşitul încă de la început. Şi, prin urmare, moartea lui Hristos pe cruce a fost în mintea Lor din toată veşnicia. „Mielul a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

    Venirea Duhului Sfânt pe pămînt a fost, de asemenea, cunoscută din toată veşnicia. Faptul că Tatăl va fi Unul Căruia Fiul şi Duhul Sfânt I se vor închina a fost, de asemenea, cunoscut din toată veşnicia. Cu toate acestea, lucrările lor diferite nu au generat nicio dificultate între ei.


    Niciodată Fiul n-a fost tulburat de faptul că El va fi supus Tatălui pentru toată veşnicia care vine (1 Corinteni 15:28). Multe soţii găsesc dificil să se supună soţilor lor chiar şi pentru 365 de zile. Mulţi fraţi găsesc că e o problemă să se supună fraţilor mai bătrâni şi mai înţelepţi. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu nu a avut nicio problemă adoptând o poziţie umilă. Acesta este un rezultat al părtăşiei. Unde este părtăşie, nu va fi nicio competiţie sau gelozie. Pe de altă parte, unde nu există părtăşie, fraţii vor căuta constant să devină bătrâni. Unii, deşi dispuşi să se supună, aşteaptă ziua când ei vor deveni bătrâni. Acesta este spiritul lui Lucifer.

    Să ne gândim la lucrarea Duhului Sfânt. Lucrarea Lui este cea mai invizibilă dintre toate lucrările din Dumnezeire. El încurajează şi ajută într-un mod discret, invizibil, fără ca măcar să-şi dorească recunoaştere sau răsplată pentru lucrarea Lui. El este foarte mulţumit ca oamenii să-L laude numai pe Tatăl şi pe Fiul, şi El să fie lăsat complet deoparte din peisaj. Ce lucrare minunată!

    Ce înseamnă atunci să fii plin cu un astfel de Duh? Trebuie să însemne că vom fi ca El, mulţumiţi să avem o lucrare ca a Lui – discretă, invizibilă, fără să primim vreo onoare şi mulţumiţi că cinstea merge la alţii.

    Suntem noi într-adevăr plini cu acest Duh?

    Mulţi care astăzi se pretind a fi „umpluţi cu Duhul Sfânt” caută însă propria evidenţiere prin exercitarea darurilor lor pe platforma creştină, se promovează pe ei înşişi şi caută bani pentru ei înşişi. Toate acestea sunt orice altceva numai lucrarea Duhului Sfânt nu. Toate acestea sunt lucrarea unui alt spirit imitând Duhul Sfânt, şi este datoria noastră în biserică să expunem o astfel de contrafacere şi înşelăciune.

    Să se supună, oare, Isus şi Duhul Sfânt Tatălui pentru că existenţa lor ar fi cumva mai puţin importantă decât cea a Tatălui? Nu. Existenţa lor este exact aceeaşi în fiecare aspect. Ei se supun pentru că e bucuria fiecărui membru al Dumnezeirii să se supună Unul Altuia. Aceasta este parte a vieţii de Dumnezeu. Oare pentru că existenţa femeii ar fi inferioară celei a bărbatului ei este motivul pentru care Dumnezeu îi cere să se supună soţului ei? Nu. Ci pentru că lucrarea ei este diferită. Cât de minunat ar fi dacă toate surorile ar putea să vadă acestă slavă a lui Isus şi a Duhului Sfânt. Dar iată, sunt foarte puţine surori care au văzut această slavă.

    Dacă o soră nu şi-a înţeles chemarea de a se supune bărbatului, care este cap în biserică, există pericolul ca ea să devină o Izabela în acea biserică (Apocalipsa 2:20). Şi Domnul va mustra atunci bătrânii dintr-o asemenea biserică, aşa cum El l-a mustrat pe bătrânul din Tiatira – pentru că greşeala este întotdeauna a bătrânilor atunci când o Izabela este lăsată să înflorească într-o biserică. Izabelele aduc spiritul lui Lucifer într-o biserică şi bătrânii trebuie să fie tari ca să scoată chiar afară acel spirit, imediat ce începe să se manifeste. Femeia însăşi nu trebuie scoasă afară. Dar spiritul ei trebuie adus în supunere faţă de conducerea numită în mod divin în biserică. Nu avem nevoie de bătrâni dictatori, dar avem nevoie de părinţi fermi.


    Dacă e să găsim spiritul cerului într-o biserică, atunci trebuie să rezistăm cu tărie fiecărei manifestări a spiritului iadului. Oriunde e viaţă din Dumnezeu autentică, întotdeauna va fi şi această calitate a părtăşiei între fraţi şi surori. Şi oriunde nu întâlnim această calitate a părtăşiei, putem spune cu certitudine absolută că acolo nu e viaţă din Dumnezeu. Toţi acei fraţi şi toate acele surori şi tot ceea ce au ei este religie.

    Părtăşia care se găseşte în Dumnezeire este cea pe care Domnul doreşte să o reproducă în fiecare biserică de oriunde. Isus a preţuit acea părtăşie cu Tatăl mai mult decât orice altceva. Când a aflat că acea părtăşie va fi întreruptă pentru trei ore pe cruce a plâns în Ghetsimani, întrebând dacă nu era vreo altă cale să salveze rasa umană fără să fie nevoie să plătească un preţ atât de groaznic.

    Noi nu putem înţelege pe deplin ce preţ imens a însemnat acest lucru pentru Isus, pentru că niciunul dintre noi n-am preţuit părtăşia cu Tatăl aşa cum a făcut-o El. Vedem că, după acel timp de rugăciune îndelung, Isus a fost dispus să piardă chiar şi posesiunea Lui cea mai de preţ (părtăşia cu Tatăl) ca să salveze sufletele noastre. Aici vedem măreţia dragostei Lui pentru noi.

    Mulţi văd dragostea lui Isus în dipsonibilitatea Lui de a suferi fizic şi de a muri pe cruce. Dar acea suferinţă fizică nu a însemnat nici măcar a miliona parte din ceea ce El a suferit când părtăşia Sa cu Tatăl a fost întreruptă datorită păcatelor noastre pentru acele trei ore întunecate de pe crucea Calvarului.

    Într-o zi, când Îl vom vedea faţă în faţă, vom înţelege că aceea a fost cea mai mare manifestare a dragostei Lui pentru noi.

    Tocmai pentru că Isus preţuia părtăşia cu Tatăl atât de mult, El a „plâns cu strigăte mari şi lacrimi” către Tatăl ca să-L salveze de la moarte (moarte spirituală). Întreruperea părtăşiei cu Tatăl a fost singurul lucru de care a vrut vreodată Isus să fie salvat. Era dispus să piardă orice altceva. Orice altceva era gunoi total pentru El.

    Numai atunci când considerăm totul ca fiind gunoi (şi chiar excremente umane) comparativ cu părtăşia cu Tatăl, vom ajunge să găsim acea părtăşie cu Tatăl despre care scrie apostolul Ioan în prima sa epistolă. O asemenea părtăşie cu Tatăl este cea care duce, în schimb, la adevărata părtăşie dintre noi în biserică.

    În Apocalipsa 4:10 vedem un alt aspect al cerului. Citim acolo că bătrânii „îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie” al lui Dumnezeu. În cer, nimeni în afară de Isus nu va avea cununa pe cap. Noi toţi ceilalţi vom fi fraţi şi surori obişnuite. Aceia care caută să fie fraţi speciali şi surori speciale în biserică aduc atmosfera iadului în biserică.

    De asemenea nu ne vom făli niciodată cu nimic, când stăm înaintea Tatălui. Tot ceea ce avem, vom arunca înaintea Lui. În ceruri, nimeni nu va spune vreodată

    „Acest lucru este al meu” în legătură cu orice ar avea (nici măcar cununa pe care a primit-o).


    Când atmosfera cerului începe să indunde bisericile noastre, nici noi nu vom spune niciodată nimic cu privire la ceea ce am avea că „Acest lucru e al meu”. Totul va fi considerat ca aparţinând lui Dumnezeu şi de aceea este disponibil gratuit pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

    Fiecare persoană avară şi egoistă, care trăieşte pentru ea însăşi şi pentru câştigul ei propriu, se află sub controlul lui Satan.

    E o mare întristare a inimii lui Dumnezeu că nu există părtăşie între milioanele de copii ai Lui de pe pământ. Prea mulţi poartă amărăciune unii împotriva altora. Alţii sunt farisei autoîndreptăţiţi care-şi imaginează că Dumnezeu i-a ales numai pe ei şi nu pe alţii.

    Dumnezeu este întristat de amândouă aceste grupuri de copii ai Lui – pentru că ei toţi Îi zădărnicesc scopul Lui pentru biserică.

    Cel mai preţios frate şi cea mai preţioasă soră din orice biserică este acela şi aceea care poate aduce atmosfera cerului într-o biserică şi care poate zidi părtăşia între fraţii şi surorile din acea biserică. Şi nu trebuie să fie neapărat fratele bătrân sau sora bătrână. Noi toţi avem oportunitatea de a deveni astfel de fraţi preţioşi şi astfel de surori preţioase.

    Gândiţi-vă dacă ar exista în biserică un frate sau o soră care, oricând vine la o întâlnire sau într-o casă, este ca o adiere curată din ceruri, suflând prin încăpere. Ce preţioasă este o astfel de persoană! Chiar dacă se opreşte şi te vizitează numai pentru cinci minute, te simţi împrospătat. Te simţi ca şi cum cerul a venit în casa ta pentru cinci minute! Poate că nu ţi-a ţinut o predică sau n-a rostit nici măcar un cuvânt de descoperire din Scripturi. Dar a fost aşa de curat! N-a fost prost dispus sau trist şi nu s-a plâns împotriva nimănui. Un astfel de frate poate că niciodată nu vorbeşte primul la o întâlnire (aşa cum au mulţi plăcerea să facă). Poate că vorbeşte al cincisprezecelea de fiecare dată, şi atunci numai pentru trei minute. Dar acelea vor fi trei minute de rai în adunare!

    Cum lumea este plină de oameni care se plâng şi murmură, este aşa de revigorant să întâlneşti un frate ca acesta. Este ca şi cum ai face baie pe o zi toridă, cleioasă! Acesta este tipul de frate sau de soră după care ar trebui cu toţii să tânjim să fim. Isus a fost aşa şi El doreşte să ne facă şi pe noi aşa.

    Ce trist că, în loc să facă aceasta, mulţi fraţi şi surori se învârtesc încolo şi încoace, generând mai multe probleme pe oriunde merg. Ajung să despartă fraţii şi surorile unele de altele prin clevetirea lor. Aceştia sunt slujitorii şi agenţii lui Lucifer.

    Suntem chemaţi să trăim unii cu alţii exact aşa cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh trăiesc împreună. Ei nu-şi predicau unul altuia acolo, în trecutul veşniciei, ci aveau părtăşie. Noi, de asemenea nu suntem chemaţi să ne predicăm unii altora, ci să avem părtăşie. Acela este raiul. Şi acela este locul unde calea nouă şi vie e menită a ne conduce. Mi-e teamă că mulţi dintre noi am fost aşa de


    captivaţi de calea în sine, încât noi n-am ajuns niciodată la destinaţie – părtăşia cu Tatăl.

    Gândeşte-te că mergi la o conferinţă în Bangalore şi pe drum eşti aşa de captivat ca să admiri drumul către Bangalore, încât nu mai ajungi niciodată la Bangalore. Şi gândeşte-te dacă mai mulţi ar sta pe drum, la jumătatea distanţei spre Bangalore, şi aţi începe să vă împărtăşiţi impresiile drumului, în loc să călătoriţi pe el. N-aţi mai ajunge niciodată la Bangalore.

    Aceasta este o descriere exactă a ceea ce se întâmplă în multe biserici astăzi. Se discută tot timpul despre calea nouă şi vie prin carne – despre moartea cărnii şi despre omorârea lui Isus în noi etc., etc. – fără a se realiza că aceasta (calea) are valoare numai pentru că ea ne conduce prin perdea (Evrei 10:20) ca să-L întâlnim pe Tatăl şi să avem părtăşie cu El.

    Isus n-a fost niciodată absorbit de crucea în sine în viaţa Sa zilnică. El nu s-a bucurat de cruce. Ni se spune că El a suferit-o (Evrei 12:2 ). Pentru Isus, bucuria consta în ceea ce „Îi era pus înainte” - părtăşia cu Tatăl. Aceasta este bucuria de care trebuie să fim şi noi absorbiţi.

    La începuturi, cu mult timp în urmă, când numai Dumnezeu exista, nu era nicio carne care să fie dată morţii şi de aceea Ioan nici măcar nu menţionează acest aspect în epistola lui – nu pentru că n-ar fi unul important, ci pentru că nu aceasta este tema lui. Ioan pune accent special pe ceea ce era de la început

    – viaţa şi părtăşia. Haideţi să accentuăm şi noi, de fiecare dată, în bisericile noastre, tot aceste două lucruri.

    CUM ÎI DEMASCĂ DUMNEZEU PE FARISEII DIN BISERICĂ

    „Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi adânc mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:5).

    Acest incident s-a întâmplat odată când, intrând în sinagogă, Isus a văzut un om cu o mână uscată şi apoi pe liderii sinagogii aşteptând să-L critice, în cazul în care l-ar fi vindecat pe olog.

    Isus nu S-a supărat niciodată când oamenii L-au scuipat în faţă sau când L-au numit „nebun”, „samaritean”, „demon” etc.. Dar El Se supăra când oamenii erau indiferenţi şi împietriţi faţă de nevoile umane şi când nu-i lăsau nici pe alţii să fie vindecaţi de „uscăciunea” lor.

    Ni se porunceşte „mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4:26). A te mînia fără să păcătuieşti însemnă să te mâhnească lucrurile care-L mâhneau pe Isus când era pe pământ. Orice altă mînie este păcat. Nu trebuie să ne mâniem niciodată pe modul în care alţii ne tratează, pe noi sau pe familiile noastre. Dar trebuie să fim mânioşi pe fariseii care îi tratează rău pe unii oameni din biserică.

    „Deschide-ţi gura pentru cel mut, pentru cauza tuturor celor părăsiţi! Deschide-ţi gura, judecă drept şi apără pe cel nenorocit şi pe cel lipsit” (Proverbe 31:8,9).

    A fi mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de cei săraci, neajutoraţi – este christic. Dar să fii mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de tine sau faţă de familia ta – este demonic. Trebuie să distingem clar între mânia christică şi mânia satanică.

    Religia fariseilor consta, în principal, în frecventarea sinagogii, în rugăciune, cântare şi predicare din răsputeri şi probabil în bătăi zgomotoase şi fluturări ale palmelor etc., – ca să-i impresioneze pe oameni (Matei 6:5,6). Există o mulţime de creştini ca aceştia şi în zilele noastre. Dar spiritualitatea noastră nu se măsoară niciodată prin nivelul de decibeli al cântării sau al rugăciunilor în public. Se măsoară mai degrabă prin profunzimea devotamentului nostru faţă de Dumnezeu şi prin intensitatea preocupării noastre pentru nevoile acelora din jurul nostru.

    Natura divină este DRAGOSTEA. Cu cât avem mai multă dragoste necondiţionată, cu atât mai mult avem din sfinţenia adevărată. Sunt mulţi oameni peste tot în jurul nostru care sunt într-un fel sau altul uscaţi (slabi) în viaţa lor. Şi Isus abservă atitudinile noastre faţă de ei şi ne testează prin ei.

    Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care-i judecă. Odată, când ucenicii lui Isus au văzut un om care se născuse orb, l-au întrebat pe Isus dacă orbirea omului era consecinţa păcatelor lui sau ale părinţilor lui. Isus i-a răspuns că nu era vorba de păcatul nimănui (Ioan 9:2,3). Ucenicii fuseseră influenţaţi de învăţătura fariseilor potrivit căreia


    boala este rezultatul păcatului existent în omul bolnav sau în părinţii lui. Isus se supără întotdeauna pe oamenii care fac astfel de judecăţi despre alţii.

    Fariseii din sinagogă trebuie să fi simţit la fel faţă de omul cu mâna uscată. Trebuie să fi simţit că ei înşişi nu aveau mâinile uscate deoarece erau „sfinţi” şi deoarece postiseră, se rugaseră şi dăduseră zeciuială! Celălalt om era bolnav probabil pentru că nu-şi plătise zeciuielile în mod regulat! Sau poate că era vorba de părinţii lui care păcătuiseră.

    Copiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor

    Este o concepţie greşită foarte comun întâlnită la mulţi că Dumnezeu îi pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor lor. De asemenea, mulţi credincioşi menţin această idee păgână. Şi ei consideră că au susţinere Scripturală pentru credinţa lor. „Fiindcă”, spun ei, „nu spune chiar Tatăl că El pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie?” (Exodul 20:5Deuteronomul 5:9 ).

    Da, Domnul spune aşa. Dar dacă citeşti cu atenţie, vei observa că El va pedepsi numai copiii acelora care ÎL URĂSC – nu copiii credincioşilor sinceri care se întâmplă să alunece şi să cadă.

    Dar acea afirmaţie a lui Dumnezeu a fost citată greşit în Israel de către legalişti. Ei au folosit-o ca pe un ciocan cu care să-i bată pe alţii şi cu care să-i condamne. Şi astfel, 1000 de ani după ce Dumnezeu rostise acele cuvinte pe Sinai, El a trebuit să corecteze interpretarea lor greşită prin profetul Ezechiel.

    El spune în Ezechiel 18:2„Pentru ce spuneţi voi proverbul acesta în ţara lui Israel: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sprepezit dinţii”?”

    Dumnezeu a mers mai departe ca să corecteze concepţia greşită pe care oamenii o aveau şi le-a spus: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” (Ezechiel 18:20).

    Aceasta a fost clar. Dar legaliştii au continuat să înflorească în Israel şi să influenţeze gândirea oamenilor într-o aşa măsură încât, atunci când Isus a venit pe pământ, 500 de ani mai târziu, ucenicii Lui, chiar după ce au petrecut mult timp cu El şi I-au absorbit învăţăturile, L-au întrebat cu toate acestea dacă omul orb nu cumva suferea pentru păcatele părinţilor lui!!

    Fariseismul nu moare uşor!! Suntem născuţi cu tendinţa de a-i judeca pe alţii

    şi de a pune cea mai rea pecete pe nenorocirea lor.

    Suferinţele lui Iov i-au testat pe prietenii lui

    Uitaţi-vă la povestea lui Iov. De ce „s-a aprins mânia” lui Dumnezeu împotriva celor trei prieteni predicatori ai lui Iov – Elifaz, Bildad şi Ţofar (Iov 42:7)? Deoarece ei n-au fost drepţi în ceea ce spuseseră despre Dumnezeu.


    Totuşi, dacă citeşti prin cartea lui Iov, vei descoperi că, în tot ceea ce ei au spus despre Dumnezeu în predicile adresate lui Iov, n-a fost niciun singur lucru care, faptic, să fie greşit. Totul a fost corect.

    Pe de altă parte, dacă citeşti ce le-a răspuns Iov în amărăciunea şi autocompătimirea sa, vei descoperi că Iov Îl acuză pe Dumnezeu cu privire la multe lucruri. Doar ocazional a spus cuvinte de credinţă. Cea mai mare parte din ceea ce el a spus despre Dumnezeu a fost total greşit şi rău.

    Totuşi, la sfârşit de tot, Dumnezeu spune că Iov vorbise drept despre El şi că cei trei predicatori spuseseră lucrurile greşite. Unde au greşit aceşti predicatori?

    Ei au greşit pentru că l-au judecat pe Iov spunându-i că pierderea averii, a copiilor şi a sănătăţii lui a însemnat judecata lui Dumnezeu pentru anumite păcate secrete din viaţa sa. Aşa-zisa lor „judecată” a fost total greşită. Ei judecaseră pe nedrept un om al lui Dumnezeu, după aparenţele exterioare; şi mînia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor într-o aşa măsură încât El le-a cerut să meargă şi să-i ceară lui Iov (omul faţă de care ei greşiseră) să se roage pentru ei, dacă doreau să fie iertaţi.

    Ai făcut oare vreodată ceea ce au făcut acei predicatori? Dacă da, fii sigur că mânia lui Dumnezeu se aprinde şi împotriva ta. Calea cea mai sigură este să nu-i judeci niciodată pe alţii. Lucrurile secrete aparţin lui Dumnezeu. Lasă-I-le Lui să le judece.

    Şi de ce Dumnezeu a ignorat şi a trecut peste multele cuvinte rele ale lui Iov? În primul rând, pentru că Dumnezeu a văzut sinceritatea inimii lui Iov şi a înţeles că multe din afirmaţiile grele ale lui Iov au fost rezultatul presiunii cu care s-a confruntat datorită bolii şi a supărării lui. Ele nu erau ceea ce Iov gândea cu adevărat în inima lui. Totuşi, ceea ce Iov a spus a fost greşit.

    Dar, în final, Dumnezeu a putut să ierte şi să ignore cuvintele lui Iov pe un temei drept, datorită unui motiv: De îndată ce Iov şi-a realizat nebunia el şi-a RETRAS imediat cuvintele (Iov 42:6). Şi ele au fost imediat şterse din prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât ceea ce a rămas în urmă acum erau numai cuvintele bune pe care el le rostise.

    Aşa de mare este puterea iertării şi a îndreptăţirii lui Dumnezeu de a şterge urmele trecutului unui om. Vestea bună a evangheliei este că noi ne putem retrage şi ne putem lua înapoi cuvintele greşite pe care le-am rostit împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi ele vor fi şterse din înregistrarea vieţii noastre. Dar trebuie să facem acest lucru acum, în timp ce suntem încă în viaţă – înainte de a muri. Cu cât suntem mai sinceri, cu atât mai grabnici vom fi să facem acest lucru.

    În înregistrarea cuvintelor lui Iov, tot ceea ce poate cineva citi acum sunt cuvinte ca:


    „Domnul a dat, şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!….Ce! primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul? ….Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El;…..Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu ……Dar El ştie ce cale am urmat;….. Iată, eu sunt nimic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură…… De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă (Iov 1:21; 2:10; 13:15; 19:25; 23:10; 40:4; 42:6).

    Toate acestea sunt cuvinte bune. Şi ele reprezintă tot ceea ce conţine înregistrarea. Dar poţi spune că Iov a rostit de asemenea o mulţime de alte cuvinte. Ele se pot afla în cartea lui Iov din Biblie. Dar Dumnezeu spune:

    „Arată-mi-le în înregistrarea Mea din ceruri despre viaţa lui Iov”. Şi tu te uiţi – şi nu poţi găsi scris acolo nici măcar unul din cuvintele rele pe care le-a rostit Iov. Ele toate au fost şterse. Astfel este rezultatul pocăinţei şi al curăţirii adevărate.

    Cât de bun este Dumnezeu, şi cât de minunată este calea prin care El ne îndreptăţeşte.

    Ai rostit cuvinte împotriva lui Dumnezeu? Mărturiseşte-I-le lui Dumnezeu şi cere-I iertarea Lui acum. El te va îndreptăţi imediat.

    Ai adresat oamenilor cuvinte rele – chiar şi accidental, sau sub presiune? Mărturiseşte-le oamenilor implicaţi imediat şi cere-le iertarea. Nu poţi fi îndreptăţit dacă nu ceri oamenilor iertarea lor. Nu contează dacă ei te iartă sau nu. Dacă nu te iartă, lipsa milei lor va aduce asupra capului lor judecata fără milă a lui Dumnezeu în ziua de pe urmă (Iacov 2:13). Dar tu îţi vei fi curăţit cazierul cerând iertarea lor.

    Dacă ai căutat să faci pace cu un fariseu şi el nu doreşte să facă pace cu tine, responsabilitatea ta este încheiată. Nu e nevoie să te ploconeşti pe la uşa lui tot timpul încercând să-l faci să te ierte. Nu. Lasă-l în pace şi lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de el. Poţi uita de el. Ştim cu toţii că Iov a fost sfinţit prin suferinţele prin care a trecut. Acesta a fost scopul principal al tuturor suferinţelor lui. Dar a fost de asemenea şi un produs secundar: Dumnezeu a folosit suferinţele dreptului Iov ca să arate răutatea oamenilor religioşi care-l vizitau. Ei l-au acuzat pe Iov fără să cunoască adevărul – exact aşa cum mulţi oameni îi acuză astăzi pe oamenii drepţi. Majoritatea acuzaţiilor pe care le fac oamenii sunt bazate pe zvonuri şi rar pe baza unei cunoaşteri de primă mână.

    Isus n-a judecat NICIODATĂ pe cineva pe baza zvonurilor (ce au auzit urechile Lui). Dar El a fost chiar şi mai radical: El niciodată n-a judecat pe cineva nici pe baza cunoaşterii de primă mână (ce au văzut ochii Lui) (Isaia 11:3). Există foarte, foarte puţini credincioşi în întreaga lume care sunt aşa de radicali cum a fost Isus în această chestiune.

    Fariseii îi privesc pe alţii îndeaproape ca să-i judece

    În Marcu 3:2, se spune că atunci când Isus a intrat în acea zi în sinagogă, duşmanii Lui „Îl pândeau”. Fariseii sunt întotdeauna aşa – ei privesc viaţa altor credincioşi foarte, foarte îndeaproape ca să găsească în ei o greşeală sau alta.


    Ei analizează ce poartă surorile, să vadă dacă hainele lor sunt conforme

    „standardului simplu” faţă de care se aşteaptă să trăiască credincioşii. Se uită să vadă dacă poartă vreo bijuterie sau dacă au ruj pe buze. Se uită la alţi credincioşi să vadă dacă au televizor sau alte semne ale mondenităţii. Urmăresc copiii altora să găsească vreun defect în ei. Chiar dacă nu găsesc nimic, ei judecă oricum cu opiniile din mintea lor. Ascultă atent ceea ce spun alţi credincioşi ca să-i prindă cu anumite cuvinte greşite.

    Şi cu cât eşti mai supărat, sau mai invidios pe un alt credincios, cu atât mai probabil îi vei urmări viaţa şi mai îndeaproape ca să găseşti unele defecte în el. Într-adevăr, pot exista unele greşeli neînsemnate în viaţa lui, sau în îmbrăcămintea soţiei lui, sau în casa ori familia lui. Dar Dumnezeu le va folosi ca să demaşte răutatea din inima noastră.

    Dumnezeu foloseşte slăbiciunile şi eşecurile oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care îi judecă.

    Domnul spune: „Căci în poporul Meu se găsesc oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde laţuri, întind curse şi prind oameni. Cum se umple o colivie de păsări, aşa se umplu casele lor prin vicleşug……. „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri”, zice Domnul, „să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?” (Ieremia 5:26, 29).

    Fariseii „Îl pândeau, ca să prindă vreun cuvânt din gura Lui, pentru care să-L poată învinui” (Luca 11:54). Cu o altă ocazie, „au trimis la Isus pe unii din farisei şi irodieni, ca să-L prindă cu vorba” (Marcu 12:13).

    Urmaşii acelor farisei, „care-i privesc pe alţii îndeaproape”, se găsesc din abundenţă în creştinismul de astăzi. Haideţi să fim„prudenţi ca şerpii” când ne mişcăm prin mijlocul lor, „ca nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16). Una dintre căile cele mai rapide de a deveni un fariseu de primă clasă este prin a începe „să-i urmăreşti îndeaproape pe alţi credincioşi”.

    Dacă vrei să eviţi să devii un fariseu, sfârşeşte o dată pentru totdeauna cu urmărirea îndeaproape a altora – căci acest lucru nu este niciodată făcut cu un motiv bun, de a-i ajuta, ci întotdeauna cu ideea de a-i judeca.

    Oricum nu putem să scăpăm de fariseism doar eliminând din viaţa noastră acele caracteristici ale fariseismului despre care îi auzim pe alţii vorbind în adunări, sau despre care citim în Comorile Ascunse. Lista este nesfârşită. Dacă nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să se ocupe de noi în mod radical, nu vom fi niciodată liberi. Putem elimina un simptom al fariseismului din viaţa noastră şi să avem încă boala în noi.

    Ai trăit vreodată (măcar o dată) experienţa Duhului Sfânt descoperindu-ţi un aspect al fariseismului din viaţa ta, de care nu auzisei vorbindu-se niciodată că i s-ar fi întâmplat unui alt frate slujitor?


    Dacă nu, aş putea spune să tu nu mergi pe calea nouă şi vie. Tu trăieşti prin pomul cunoştinţei binelui şi răului – binele şi răul îţi sunt arătate de altcineva. Un frate s-a luminat asupra sieşi însuşi şi el împărtăşeşte acel lucru în adunare, iar tu capeţi lumină. Fără îndoială, eşti drept şi te descotoroseşti de acel un lucru de care s-a vorbit. Dar trăieşti pe baza unei cunoaşteri a binelui şi a răului de mîna a doua – şi acest lucru aduce întotdeauna moartea. Ai nevoie să înveţi să trăieşti prin pomul vieţii (Duhul Sfânt).

    Omul rănit a fost un test pentru trecători

    Mila este un atidot foarte important pentru fariseism.

    A fi milos faţă de alţii înseamnă mai mult decât a-i ierta pe aceia care ne-au rănit sau care ne-au făcut rău. Înseamnă a face bine altora aflaţi în nevoie.

    În pilda bunului Samaritean, Isus a explicat ce înseamnă „mila” ( Luca 10:25-42

    – vezi

    Folosirea cuvântului „milă” din versetul 37).

    Acolo citim despre un învăţător al Legii care l-a întrebat pe Isus cum să moştenească viaţa veşnică. Isus i-a răspuns că viaţa veşnică se moşteneşte iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima şi iubindu-l pe aproapele lui ca pe el însuşi. Dar învăţătorul Legii (la fel ca mulţi învăţători ai Bibliei de astăzi),

    „vrând să-şi îndreptăţească” lipsa de dragoste pentru unele categorii de oameni (versetul 29), L-a întrebat pe Isus la cine se referea cuvântul „aproapele”. Autoîndreptăţirea lui l-a legitimat imediat drept un fariseu şi Isus i-a răspuns întrebării lui printr-o ilustrare.

    În pildă, citim mai întâi de toate despre un preot (un bătrân al casei lui Dumnezeu) care l-a ignorat pe omul bătut de pe marginea drumului. El a văzut nevoia umană acolo şi a fost indiferent faţă de ea. A considerat proabil că omul era pedepsit de Dumnezeu pentru unele păcate ascunse din viaţa lui. Sau poate că l-a găsit vinovat că a mers pe drum noaptea târziu neînsoţit. El era exact ca cei trei predicatori care i-au predicat lui Iov. Ce ageri suntem când vedem oamenii suferind, în loc să-i ajutăm, să atribuim în schimb acea suferinţă tuturor tipurilor de greşeli pe care ni le imaginăm că le-ar fi făcut. Cât de indiferenţi suntem la nevoia omenească! „Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc” ne spune Domnul, „Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine”. „Doar mi-aţi cântat cântece şi Mi-aţi predicat dar niciodată nu M-aţi ajutat în nevoile Mele.”

    Preotul a fost mai interesat să ajungă la adunarea din Ierusalim la timp, decât să ajute o fiinţă umană aflată în suferinţă. Aminteşte-ţi că o mulţime de oameni care ajung la timp la toate adunările, merg în final în Iad.

    Mai târziu, un levit (un frate al casei lui Dumnezeu) a trecut de asemenea pe acolo şi a fost şi el testat de Dumnezeu. Şi el a căzut testul. Şi el vroia tot să ajungă la timp la adunare şi era indiferent nevoii umane.


    Aceşti doi oameni religioşi au dorit să ajungă la adunare ca să-L audă pe Dumnezeu vorbindu-le. Prea puţin au realizat ei că Dumnezeu deja le vorbise pe drumul lor către adunare – şi că ei Îi întorseseră o ureche surdă. Niciodată nu L-au auzit pe Dumnezeu spunându-le despre cântecele, rugăciunile şi religia lor că erau toate inutile, deoarece erau indiferenţi la suferinţele unui om în nevoie, pe care l-au întâlnit pe drum.

    Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să testeze inimile acelora care îi văd suferind. Niciunul dintre noi nu poate arunca o piatră în aceşti doi oameni religioşi, căci la un moment dat noi toţi ne-am comportat ca ei. Dacă ne regăsim în levitul şi în preotul din pildă, atunci haideţi să ne pocăim şi să căutăm să fim total diferiţi în zilele care vin.

    Avem nevoie să înţelegem că, la fel ca preotul şi levitul, noi am fost de asemenea puşi pe acest pământ de către Dumnezeu ca să-L reprezentăm pe El. Şi trebuie să ne pocăim de faptul că nu L-am reprezentat corect.

    În final, a apărut un samaritean dispreţuit (un frate care aparţinea unei alte denominaţiuni, care nu avea o doctrină aşa de pură cum avea preotul şi levitul) pe care Dumnezeu l-a folosit ca să-l ajute pe omul bătut.

    Acel samaritean nu era nici bătrân în biserică, nici predicator. El era doar unul dintre acei oameni discreţi care cutreieră făcând bine altora, căutând oportunităţi de a-i ajuta pe aceia în nevoie, fără ca altcineva să ştie. El nu l-a judecat pe acel om bătut. A realizat că acea nenorocire i s-ar fi putut întâmpla şi lui. Şi prin urmare el a fost milos. S-a lepădat de sine şi şi-a petrecut timpul şi banii ca să-l ajute pe fratele aflat în nevoie.

    Acolo vedem ce este cu adevărat calea nouă şi vie prin trup: manifestarea lui Hristos în trup este DRAGOSTEA manifestată în trup. Este MILA manifestată în trup. Este BUNĂTATEA manifestată în trup.

    Eşecul fiului risipitor l-a testat pe fratele lui mai mare

    În povestea fiului risipitor, vedem încă un exemplu al fratelui mai bătrân care este complet indiferent nevoilor fratelui său mai mic ( Luca 15:11-32). Tot ceea ce face el este să-l judece pe fratele căzut.

    Dacă eşti un bătrân în biserică, şi un frate din părtăşia ta a alunecat sau a căzut, trebuie să te întrebi de ce ai fost aşa de insensibil încât să nu ştii despre alunecarea lui până în final, când a căzut de tot. De ce ai descoperit alunecarea lui numai după ce a devenit o informaţie publică pentru toată lumea din biserică? Cum de nu l-ai avertizat niciodată, mai devreme? Tu eşti acela care are nevoie în primul rând să se pocăiască de inima împietrită şi insensibilă. Iar motivul inndiferenţei tale ar putea fi acela că tu însuţi eşti ocupat majoritatea timpului cu propriile interese, cu interesele familiei tale şi cu opiniile bune ale altora din biserica ta sau ale altor fraţi mai bătrâni de oriunde altundeva. Drept urmare, nu ai avut deloc timp să te gândeşti la nevoile turmei tale. Şi când acel frate a căzut şi a ajuns la nivelul porcilor, ce spui atunci?


    Spui: „Ştiam că aşa se va întâmpla. Când a părăsit biserica, i-am spus că îi va merge rău şi că va sfârşi cu porcii. Vezi ce s-a întâmplat acum.” Priveşti cu nesaţ faptul că acel frate căzut se află într-o condiţie groaznică şi că tu însuţi te-ai dovedit drept!!

    Există mult mai mult fariseism în carnea noastră decât conştientizăm. În cea mai mare parte a timpului, suntem mult mai interesaţi să ne dovedim drepţi, decât să-i ajutăm pe alţii. Isus nu a venit pe pământ ca să fie dovedit drept. El a venit ca să-i caute şi să-i salveze pe aceia care erau pierduţi. Ne dăm noi oare seama cât de neasemănători Îi suntem?

    Vezi tu cât de satanic este spiritul tău – foarte diferit de acela al inimii de tată a lui Dumnezeu – când te delectezi văzând un frate printre porci? Tatăl nu s-a bucurat când fiul lui a ajuns printre porci. El a plâns. Iată cum simte Dumnezeu faţă de cei căzuţi. Şi fiecare tată adevărat din biserică va fi îndurerat în felul acesta. Dar, la fel ca în timpul lui Pavel, chiar şi astăzi, biserica are nenumăraţi învăţători, dar nu şi mulţi părinţi ( 1 Corinteni 4:15).

    Prea puţin realizezi tu că Dumnezeu a folosit căderea fratelui tău ca să expună condiţia rea a inimii tale proprii. Tu eşti acela pe care Dumnezeu îl testează când cade fratele tău.“Iată, am necaz pe astfel de păstori!” spune Domnul ( Ezechiel 34:10).

    Acelaşi lucru se aplică soţului/ soţiei care este insensibil/ ă la nevoile spirituale, fizice şi emoţionale ale soţiei lui/ soţului ei.

    Condiţia lui Lazăr a testat omul bogat

    De ce a mers în iad bogatul (la poarta căruia stătea cerşetorul sărac Lazăr)? Deoarece el a fost indiferent faţă de nevoia umană. Focul pe care l-a întâlnit în iad era focul mâniei lui Dumnezeu – acelaşi foc al mîniei lui Dumnezeu care s-a aprins împotriva lui Elifaz, Bildad şi Ţofar şi care s-a aprins şi împotriva fariseilor din sinagogă când Isus a mers acolo (Luca 16:19-31).

    Poate că bogatul l-a judecat pe săracul Lazăr spunând că trebuie să fi fost vreun păcat ascuns în viaţa lui Lazăr de a ajuns aşa de lipsit şi neajutorat în viaţă. Trebuie să fi considerat că el însuşi fusese binecuvântat cu bunăstare materială şi cu sănătate doar pentru că Dumnezeu îl găsise credincios.

    Nici n-a realizat că starea lui Lazăr era un test pentru el. A continuat să se amăgească până într-o zi când s-a trezit în iad. Ce şoc trebuie să fi avut când s- a văzut în iad împreună cu episcopii care îl înşelase în templu şi în sinagogi cu o religie falsă care consta doar din ritualuri, fără dragoste divină. Şocul lui trebuie să fi fost şi mai mare când a văzut că omul pe care-l dispreţuise toată viaţa – Lazăr – a fost în final aşezat în rai.

    Dar el nu este singurul bogat care a gândit aşa. Sunt mulţi credincioşi bogaţi astăzi care gândesc exact aşa. Ei cred că banii, sănătatea şi salariul lor mare etc. sunt toate indicii ale binecuvântării lui Dumnezeu şi sunt indiferenţi faţă


    de nevoile altora din jur care suferă. Nici nu-şi dau ei seama cum îi testează Dumnezeu prin alţi credincioşi evlavioşi din jurul lor care suferă.

    Sunt multe, multe surprize pe care urmează să le aibă fariseii religioşi când vor ajunge în veşnicie. Cu cât am înţeles mai mult adevărul lui Dumnezeu, cu atât mai mare este pericolul să devenim farisei. Astăzi, aceia dintre noi care au privilegiul auzirii celei mai pure şi mai scripturale doctrine pe care o predică cineva din ţara aceasta se află în cel mai mare pericol de a deveni super-farisei, mai presus de toţi ceilalţi farisei din alte denominaţiuni.

    Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care sunt indiferenţi la suferinţa lor.

    Femeia prinsă în adulter i-a testat pe acuzatorii ei

    Când fariseii au adus la Isus femeia prinsă în adulter ca să fie omorâtă cu pietre, Dumnezeu a folosit acel păcat al femeii ca să expună răutatea inimilor acelor farisei (Ioan 8:1-12).

    Dumnezeu foloseşte până şi păcatele păcătoşilor căzuţi ca să arate răutatea acelora care îi acuză. Dacă nu auzim cuvântul lui Isus vorbinu-ne inimii noastre spunând mereu: „Nu judecaţi. Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” , vom sfârşi ca mulţimea fariseilor şi vom fi alungaţi pentru veşnicie din prezenţa lui Isus

    Amintiţi-vă că Isus n-a fost niciodată împotriva păcătoşilor. El a fost doar împotriva fariseilor.

    CREDINŢĂ, ZDROBIRE ŞI BIRUINŢĂ

    „Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efeseni 6:12)

    Fiecare credincios care este viu spiritual se va găsi în mijlocul unei lupte cu forţele celui rău. Aceia care sunt morţi spiritual, însă, nu vor simţi această luptă pentru că ei sunt ca soldaţii morţi pe câmpul de luptă, pe care duşmanul îi ignoră. Cei care se luptă cu carnea şi cu sângele sunt de asemenea ignoraţi de Satan, pentru că el îi lasă singuri să se certe şi să se războiască cu fiinţele umane. Numai aceia care sunt dedicaţi cu toată fiinţa şi care ard pentru Domnul sunt o ameninţare pentru Satan, şi pot duce bătăliile Domnului.

    Efeseni 6:18,19 ne îndeamnă să veghem întotdeauna şi să ne rugăm cu stăruinţă pentru toţi credincioşii, mai ales pentru cei care predică Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie, având în vedere că ei sunt ţintele principale ale furiei vrăjmaşului.

    Un exemplu din Vechiul Testament

    În 2 Cronici 20, vedem o imagine a modului cum putem duce acest război împotriva lui Satan. Acolo citim despre o mare mulţime care a venit împotriva împăratului Iosafat. Dar Iosafat a procedat bine când, confruntat fiind cu atât de mulţi duşmani, el a pus întreaga naţiune a lui Iuda să-L caute pe Dumnezeu în post şi rugăciune. Apoi el s-a rugat lui Dumnezeu recunoscând înaintea lui Dumnezeu slăbiciunile lor, nebunia şi credinţa lor. El a spus: „ O! Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră; şi noi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (versetul 12) .

    Acesta este secretul tuturor rugăciunilor eficiente – recunoaşterea slăbiciunii proprii, a nebuniei noastre şi încrederea că Dumnezeu va duce bătălia totalmente pentru noi.

    Slăbiciunea alesei lui Dumnezeu

    Isus a înfăţişat „aleasa” (biserica) ca pe o văduvă săracă, neajutorată, bătrână, care trebuie să lupte împotriva unui vrăjmaş puternic, fără niciun ajutor omenesc sau alte resurse pământeşti (Luca18:1-7). Numai atunci când ne recunoaştem slăbiciunea în acest fel ajungem să putem depinde de Domnul. Numai atunci ne putem exercita credinţa.

    Dumnezeu blesteamă cu uscăciune pe aceia care se bazează pe resurse umane. El a spus: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5).


    Mulţi sunt în mod constant învinşi de păcat şi doborâţi de Satan doar pentru că ei sunt puternici în ei înşişi. Ei au opinii tari despre oricine şi orice, rostesc cuvinte înţepătoare şi sunt grabnici la a-i judeca pe alţii. Dumnezeu îi lasă pe astfel de credincioşi singuri şi ei nu devin niciodată biruitori.

    Cu siguranţă că aceia care argumentează şi se ceartă nu sunt slabi şi fără putere. Ei sunt puternici şi de aceea sunt ţinte uşoare pentru Satan – pentru că el întotdeauna câştigă bătălia cu aceia care se ceartă. Aşa a câştigat în Eden bătălia cu Eva. Nu intra niciodată în vreo dispută cu soţul sau cu soţia ta sau cu oricine altcineva – pentru că niciodată nu vei câştiga. Întotdeauna Diavolul este acela care câştigă.

    De asemenea, aceia care se răzbună pe alţii dovedesc prin aceasta că ei sunt oameni puternici, capabili să-şi rezolve singuri problemele. Văduva neputincioasă trebuie să se roage de judecător (Luca 18:2), nicidecum oamenii puternici!!

    Alţii sunt puternici datorită conturilor bancare mari sau pentru că se pot încrede în angajatorii lor că le vor plăti salariul cu fidelitate la întâi ale fiecărei luni. Încrederea lor nu este în Dumnezeu, ci în om. Şi de aceea ei sunt uscaţi.

    Numai atunci când ajungem la sfârşitul resurselor noastre proprii, poate Dumnezeu lucra din plin ca să ne ajute. Isus a aşteptat până când Lazăr a murit – cu alte cuvinte, până când şi-a pierdut toată puterea lui – înainte ca El să vină să-l ajute. Chiar şi astăzi El ne aşteaptă să ajungem la acelaşi punct zero. Iosafat a mărturisit că el nu ştia ce să facă – şi aceasta este o mărturisire bună de făcut, întrucât Dumnezeu a promis să dea înţelepciune tuturor acelora care îşi mărturisesc lipsa ei. Dar trebuie să cerem înţelepciunea cu credinţă (Iacov 1:5,6). Şi acest lucru este ceea ce Iosafat a făcut. El nu şi-a recunoscut numai neputinţa şi lipsa înţelepciunii, ci a terminat rugăciunea cu exprimarea încrederii absolute în Dumnezeu. El a spus: „Dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine”. Cu alte cuvinte, el I-a spus lui Dumnezeu: „Noi aşteptăm ca tu să lucrezi pentru noi”. ŞI DUMNEZEU A LUCRAT!!

    Trei categorii de credincioşi

    Există trei categorii de „credincioşi” în lume:

    · (1) Cei care au încredere în ei înşişi. Astfel de credincioşi pot fi identificaţi după faptul că se roagă foarte puţin sau deloc. Şi, de obicei, niciodată nu postesc şi se roagă în acelaşi timp. Deşi nu afirmă aceasta în cuvinte prea multe, prin lipsa rugăciunii, ei dau mărturie că pot rezolva orice situaţie. Astfel de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

    · (2) Cei care nu au încredere în ei înşişi şi care nu au încredere nici în Dumnezeu. Ei dau mărturie că nu au nici putere, nici înţelepciune. Însă ei nu cred că Dumnezeu va lucra în numele lor. Nici credincioşii aceştia nu obişnuiesc să se roage. Chiar dacă se roagă, rugăciunile lor sunt


    totdeauna fără credinţă. Nici tipul acesta de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

    · (3) Cei care nu au încredere în ei înşişi DAR care au o totală încredere în Dumnezeu. Ei sunt conştienţi de lipsa lor de putere şi de înţelepciune dar ei cred de asemenea că Dumnezeu îi va ajuta pe deplin şi va face o lucrare în ei şi prin ei. Numai tipul acesta de credincioşi sunt cu adevărat spirituali şi numai ei pot face o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

    Este bine ca noi să recunoaştem că cei din Categoria 2 de mai sus sunt la fel de inutili lui Dumnezeu ca şi cei din Categoria 1. Cei din Categoria 2 pot părea mai zdrobiţi, dar nu sunt – întrucât necredinţa nu poate fi niciodată găsită alături de smerenia christică autentică. Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu contează cât de zdrobiţi am putea părea. Numai recunoaşterea nepriceperii noastre nu ne va rezolva problemele. Trebuie în acelaşi timp să ne încredem în Dumnezeu.

    A mărturisi că suntem stricaţi, buni de nimic, inutili şi nebuni nu este smerenie, ci necredinţă!! Dacă continuăm să mărturisim astfel de lucruri, vom rămâne pentru totdeauna inutili. Falsa umilinţă de genul acesta este adesea confundată cu ceea ce este autentic de către credincioşii superficiali!

    Însă, Isus ne-a spus să învăţăm smerenia de la El (Matei 11:29). Şi unde Îl găsim noi pe Isus mărturisind vreodată că El este inutil şi bun de nimic? Nicăieri şi niciodată.

    Adevărata smerenie ia locul nimicniciei totale înaintea lui Dumnezeu, aşa încât Dumnezeu să poată fi totul în toate. Acesta este locul pe care Isus l-a luat ca şi om. Este ceea ce şi noi trebuie să facem. În acel loc umil, ne putem încrede în Dumnezeu că El va face o lucrare deplină în noi şi prin noi, şi că îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre.

    Bătălia este a Domnului

    De îndată ce Iosafat a sfârşit rugăciunea, Dumnezeu i-a trimis imediat un răspuns, spunându-i: „ Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de această mare mulţime, căci LUPTA NU ESTE A VOASTRĂ, CI A LUI DUMNEZEU… Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului care este cu voi” (versetul 15, 17).

    Cui spune Dumnezeu astăzi aceleaşi cuvinte?

    Numai acelora din Categoria 3 pe care am prezentat-o mai sus. Roagă-te în credinţă şi rosteşte cuvinte de credinţă şi Îl vei vedea tot timpul pe Dumnezeu lucrând scăparea pentru tine. Aceia care se încred în Domnul vor vedea că niciodată nu vor fi dezamăgiţi sau daţi de ruşine (Romani 9:33). Dar aceia care îşi mărturisesc doar neajutorarea, vor descoperi că sunt daţi de ruşine mereu de către vrăjmaş. Nu este suficient să ari terenul tare (să te pocăieşti şi să fii zdrobit). Noi trebuie de asemenea să semănăm sămânţa (cuvântul de credinţă) în el, dacă vrem să obţinem o recoltă la timpul secerişului. Aceia care continuă


    doar să sape pământul tare, fără să semene nicio sămânţă, nu vor obţine nimic. Satan va dori, fie să ne oprească de tot din săpatul pământului tare, fie să ne ţină săpând până la sfârşitul vieţii!! În oricare variantă, el îşi împineşte scopurile.

    Haideţi să mărturisim că Dumnezeu îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre (Romani 16:20). Satan nu are niciun loc pe limbile noastre ca să ne facă să ne pierdem cumpătul sau să ne facă să-i clevetim pe alţii. El n-are niciun loc în ochii noştri ca să ne facă să poftim după alte femei. Nu. Locul lui este sub picioarele noastre – ÎNTOTDEAUNA!!

    Iosafat L-a lăudat pe Domnul imediat ce a auzit acele cuvinte ale Domnului. A doua zi dimineaţa, el a pus „cântăreţii pentru Domnul şi pe aceia care aduceau laude îmbrăcaţi în podoabe sfinte” în fruntea armatei, ca să-i conducă pe soldaţii lui Iuda în bătălie. Şi de îndată ce au început să cânte şi să-L laude pe Domnul, Domnul i-a înfrânt pe duşmani (versetele 21,22).

    Lăudându-L pe Domnul în podoabe sfinte

    Duhul de laudă, care exprimă credinţa noastră în Domnul, este acela care-l pune pe fugă pe duşman. Vedem mai departe în acel pasaj din Vechiul Testament că ei lăudau pe Domnul în veştminte sfinte. Acesta este echilibrul de care avem nevoie în biserică – spiritul de laudă şi de sfinţenie. Din această perspectivă, întâlnim în creştinism, din nefericire, credincioşi aflaţi la cele două extreme

    Pe de o parte, îi întâlnim pe aceia care nu duc vieţi sfinte, dar care-L laudă pe Dumnezeu cu voce tare şi cu o încărcătură emoţională ridicată. Ei Îl laudă pe Domnul în alte limbi în adunări şi apoi merg acasă şi ţipă la soţiile lor în limba maternă!! Aceasta este o extremă a înşelătoriei. Pentru persoana emotivă, care nu are discernământ, astfel de zgomote şi de emoţii pot părea cereşti. Dar aceia care au discernământ vor recunoaşte că toţi „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8), nu contează cât de emoţional cântă în „limbi” sau cât de tare Îl laudă pe Domnul.

    La cealaltă extremă, îi vedem pe mulţi care se judecă cu sinceritate pe ei înşişi şi care caută să trăiască vieţi evlavioase, dar care niciodată nu par a avea spiritul de laudă în viaţa lor. Ei par a crede doar în porunca „îndemnaţi-vă unul pe altul tot timpul” - şi arată atât de serioşi şi de trişti în timp ce fac aceasta!

    Despre Isus este scris în Evrei 2:12 că El face două lucruri în mijlocul bisericii:

    • (1) Vesteşte Numele Tatălui.

    · (2) Cântă laude Tatălui.

    Isus nu este doar Trimisul Tatălui Care ne aduce Cuvântul Lui, ci este de asemenea Conducătorul laudelor şi Liderul cântării în biserică.

    Acestea sunt, deci, cele două domenii în care noi toţi trebuie să-L urmăm pe Isus ca Înainte Mergător al nostru şi ca Frate Bătrân în adunările bisericii.


    Când ne ridicăm ca să împărtăşim Cuvântul în biserică, Numele Tatălui nostru este Acela pe care trebuie să-L vestim iar nu pe al nostru. Nu suntem chemaţi să ne ridicăm şi să le arătăm altora cât de bine putem predica sau cât de credincioşi am fost săptămâna trecută. Nici să-i lovim pe oameni în cap cu un anume cuvânt pe care l-am descoperit în Scripturi legat de lipsa lor!! Toată predicarea de acest fel este pământească, emoţională şi demonică, şi este o necinsitire ruşinoasă a Numelui Domnului. Doar mărturia lui Isus este duhul întregii prorocii unse (Apocalipsa 19:10).

    Trebuie de asemenea să-L urmăm pe Isus în înălţarea vocilor noastre ca să-L lăudăm pe Tatăl în biserică. Nu este suficient să ne rugăm. Trebuie de asemenea să-L lăudăm pe Dumnezeu. Zece leproşi L-au rugat pe Isus pentru vindecare. Numai unul L-a lăudat. Din nefericire, în biserica de astăzi proporţia este aproximativ aceeaşi.

    O victorie desăvârşită

    Rezultatul căii alese de către Iosafat în bătălie a fost acela că „nimeni (dintre duşmani) nu scăpase” (versetul 24). Ce înseamnă aceasta pentru noi este că, dacă abordăm lupta împotriva lui Satan în acelaşi fel – cu credinţă şi laudă – nicio singură problemă din cele ale noastre nu vor rămâne nerezolvate. 2 Cronici 20 începe cu „o mare mulţime de duşmani (probleme), dar sfârşeşte cu

    „niciun duşman (problemă) scăpat”.

    Dumnezeu este pe deplin capabil să rezolve fiecare problemă din viaţa noastră. Poporul lui Iuda s-a îmbogăţit din prăzile bătăliei (versetul 25). Şi aceasta este de asemenea calea noastră de îmbogăţire spirituală.

    Citim mai departe că „groaza Domnului a apucat toate împărăţiile celorlalte ţări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Şi împărăţia lui Iosafat a fost liniştită, şi Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur” (2 Cronici 20:29, 30). Şi astăzi rămâne pentru oamenii lui Dumnezeu o odihnă asemănătoare peste toată puterea duşmanului.

    Îndurând până la sfârşit în laudă

    Trist este că Iosafat a uitat ce a învăţat în acea zi; a alunecat şi s-a compromis spre sfârşitul vieţii lui.

    Citim în 2 Cronici 20:35 că Iosafat a acţionat rău şi s-a aliat cu Israelul idolatru încă o dată – de această dată cu fiul ticălos Ahazia al lui Ahab. Observaţi că Duhul Sfânt spune că Iosafat a acţionat nelegiut şi nu prosteşte. Prima dată când Iosafat s-a compromis, a fost prost. A doua oară, a fost rău. „Cum se întoarce câinele la ce a vărsat, aşa se întoarce nebunul la nebunia lui” (Proverbe 26:11).

    Mulţi care au învăţat odată „să-L laude pe Domnul în splendoare sfântă”, nu par să fie capabili să îndure până la sfârşit cu aceeaşi statornicie. Undeva, pe drum, ei se compromit încă o dată. Dar nu trebuie să fie aşa cu noi. Dumnezeu este atotputernic în ajutorul pe care ni-l oferă ca să îndurăm până la sfârşit.


    Lăudându-L pe Domnul în credinţă

    Îl lăudăm pe Domnul tot timpul şi pentru toate, nu pentru că „ar fi putut fi mai rău” (aşa cum îi învaţă psihologii pe pacienţi să spună), ci pentru că „n-ar fi putut fi mai bine” – pentru că Dumnezeu face ca totul să lucreze pentru binele nostru (Romani 8:28). Aceasta este lauda credinţei.

    Ne putem uita în urmă la viaţa noastră trecută şi vedem cum Dumnezeu a făcut multe lucruri pe care noi le-am considerat ca fiind rele pentru noi, dar care s-au întors tocmai spre binele nostru. Domnul va face acelaşi lucru şi în viitor. Dacă noi credem acest lucru, atunci Îl vom lăuda pe Domnul tot timpul.

    În Psalmul 106:12, citim, „ATUNCI ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui”. Citim acolo că israeliţii care au părăsit Egiptul L-au putut lăuda pe Dumnezeu numai DUPĂ ce i-au văzut pe toţi duşmanii lor îngropaţi sub Marea Roşie (versetul 11).

    Aceasta înseamnă să trăieşti prin vedere – să-L lăudăm pe Dumnezeu după ce El ne-a rezolvat toate problemele noastre. Dar acest lucru era tot ce putea fi posibil sub Vechiul Legământ, pentru că ei nu puteau trăi prin credinţă.

    Dar acum, sub Noul Legământ, capetele noastre sunt unse cu undelemnul Duhului Sfânt şi noi Îl lăudăm pe Dumnezeu „în prezenţa vrăjmaşilor noştri… pentru că Domnul este Păstorul nostru şi ne duce la ape de odihnă” (Psalmul 23:5,1,2). Acum Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar şi atunci când Marea Roşie nu s-a despicat pentru noi şi Egiptenii sunt pe urmele noastre, şi când munţii ne împrejmuiesc din toate părţile. Acesta este izvorul care ţâşneşte dintr-o credinţă vie în Dumnezeul Atotputernic.

    Chiar în valea umbrei morţii nu ne temem de niciun rău pentru că noi credem că niciun fir de păr din capul nostru nu poate fi atins de către vrăjmaşii noştri, fără permisiunea Tatălui nostru Ceresc.

    La fel ca Isus, le putem spune vrăjmaşilor: „N-ai avea nicio putere împotriva Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” de Tatăl nostru Ceresc (Ioan 19:11). De aceea, nu avem niciodată vreun motiv să ne autocompătimim, să ne plângem sau să murmurăm cu privire la circumstanţele noastre sau ale altcuiva.

    Dumnezeu poate face chiar şi greşelile pe care le-am comis să lucreze pentru binele nostru suprem.

    Dumnezeu îi foloseşte pe aceia care au eşuat

    Petru a putut deveni un apostol milos numai după ce a greşit şi a căzut de trei ori în păcatul lepădării de Domnul. Cu siguranţă că n-a fost voia perfectă a lui Dumnezeu ca Petru să păcătuiască în aşa hal. Dar vedem totuşi că Dumnezeu a permis aceasta ca să facă o lucrare în Petru. L-a făcut delicat şi înţelegător faţă de aceia care eşuaseră în viaţă.


    Isus n-a păcătuit niciodată, nici măcar o singură dată şi, cu toate acestea, El a fost infinit de compătimitor şi de milostiv faţă de păcătoşi. Dar cu restul rasei lui Adam nu se întâmplă la fel. Aceia care n-au căzut niciodată într-un păcat mare sfârşesc de obicei prin a fi duri, nemiloşi şi dispreţuitori faţă de păcătoşi.

    Când ne uităm la circumstanţele prin care Petru a căzut în acest păcat greu, vedem că Dumnezeu ar fi putut preveni cu uşurinţă confruntarea lui cu ispita lepădării de Domnul. Totuşi, Dumnezeu a ales să nu-l protejeze de acele momente de ispitire.

    În Ioan 18:15-18 vedem că Ioan şi Petru L-au urmat pe Isus până la curtea marelui preot. Cum Ioan îl cunoştea pe marele preot, uşierul l-a lăsat să intre. Dar Petru n-a putut intra. Aşa că Ioan a venit şi a vorbit cu uşierul şi a obţinut inclusiv permisiunea pentru Petru. A părut a fi un lucru bun, în acel moment. Dar observaţi faptul că Petru n-ar fi păcătuit în acea noapte, dacă Ioan nu l-ar fi băgat pe Petru în curte – pentru că în curtea aceea Petru a fost luat la întrebări şi acolo s-a lepădat de Domnul de trei ori (Vezi Ioan 18:17,25,27).

    Am putea pune deci întrebarea: „De ce a permis Dumnezeu să se întâmple acest lucru? De ce nu L-a oprit pe Petru să intre în acea curte?” A fost oare o greşeală din partea lui Dumnezeu? Nu. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, i-a permis lui Ioan să-l aducă pe Petru înăuntru, aşa încât, prin căderea lui, Petru să capete o învăţătură. El n-ar fi putut deveni liderul apostolilor şi evanghelistul conducător al bisericii primare, fără să-şi fi completat acest curs din educaţia lui.

    Satan avea agenţii lui pregătiţi ca să-l ispitească pe Petru, dar trebuia să obţină permisiunea lui Dumnezeu ca să facă aceasta. Isus însă se rugase pentru Petru să nu-şi piardă credinţa în acel moment de cădere grozavă (Luca 22:31,32). Şi rugăciunea lui Isus a fost ascultată. Petru a ieşit din acea experienţă un om zdrobit, milos. Niciodată în viaţă nu i s-a mai întâmplat să-i reclame pe păcătoşi cu asprime. De fiecare dată când ar fi fost tentat să facă aşa, şi-ar fi amintit eşecul lui şi şi-ar fi înmuiat acuzaţiile.

    Dacă ai credinţă, Dumnezeu poate face ca cel mai rău lucru care ţi s-a întâmplat vreodată în viaţă să lucreze pentru binele tău. În timpul celor şapte săptămâni dinaintea Rusaliilor, Petru poate că şi-a dorit de multe ori ca Ioan să nu fi obţinut permisiunea ca el să intre în curte în acea noapte funestă, aşa încât să nu se fi lepădat de Domnul. Dar atunci el n-ar mai fi fost zdrobit şi n- ar fi fost pregătit să predice păcătoşilor evanghelia în ziua de Rusalii.

    Ştim că Petru a predicat în continuare împotriva păcatului, pentru că el scrie în scrisoarea lui despre păşirea pe urmele lui Isus „Care n-a făcut păcat” şi despre

    „sfârşirea cu păcatul” (1 Petru 2:2,22; 4:1,2). Dar acum el predica cu compasiune. De aceea I s-a dat privilegiul de a deschide uşa evangheliei evreilor în ziua de Rusalii şi totodată neamurilor, în casa lui Cornelius. Dumnezeu i-ar fi putut folosi pe Iacov sau pe Ioan în oricare din aceste cazuri. Dar n-a făcut-o. El l-a folosit pe Petru – acela care a eşuat lamentabil – pentru că el putea vorbi cu o compasiune mai mare păcătoşilor îndărătnici, decât ceilalţi.


    David fost un altul asemenea lui Petru. Odată, când din lene s-a sustras de la mersul pe câmpul de bătălie, el a alunecat rău şi a căzut în păcat – un păcat care a devenit ca o pecete neagră împotriva lui pentru tot restul vieţii şi secole după aceea (2 Samuel 11:1-5). Duhul Sfânt înregistrează: „Căci David făcuse ce este drept înaintea Domnului şi nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul” (1 Împăraţi 15:5).

    Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit eşecul lui David ca să-l zdrobească şi să-l determine să scrie Psalmul 51 - O parte de Scriptură inspirată care a binecuvântat milioane de suflete timp de secole, mai mult decât orice altă scriere a lui David. Dacă ar fi căzut într-un păcat minor, David n-ar fi putut scrie niciodată acel psalm. Căderea lui a trebuit să fie mare şi adâncă şi cunoscută public, astfel încât el să poată fi total umilit şi zdrobit. El a fost un om zdrobit pentru tot restul vieţii lui. Iar Isus se numeşte pe Sine Fiul lui David!!

    Zdrobire prin cădere

    Nu spun că ar trebui, prin urmare, să mergem şi să păcătuim dacă vrem să devenim apostoli şi profeţi!! Nu, categoric nu. Dar dacă tu deja ai eşuat lamentabil, nu trebuie să simţi că nu mai e speranţă pentru tine. Încă mai poţi deveni un slujitor credincios al lui Dumnezeu.

    Dumnezeu tânjeşte să ne dea har, aşa încât să trăim în biruinţă tot timpul. Dar El poate da har numai celui smerit. Şi adesea El descoperă că ne poate smeri numai permiţându-ne să cădem într-un păcat greu. Aceasta nu este cea mai bună cale. Isus a fost smerit fără să cadă vreodată în păcat. Dar Petru şi David şi mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu nu au fost aşa de vrednici cum a fost Isus. Minunat e că Dumnezeu îi foloseşte chiar şi pe oamenii ca Petru şi David care au căzut mizerabil. Dar numai atunci când îşi plâng cu amar eşecurile, în pocăinţă – nu altfel.

    Scriitorul „Epistolei către Barnaba”, din primul secol, scrie: „Când Domnul Şi-a ales apostolii care urmau să vestească evanghelia Lui, El i-a ales pe aceia care erau cei mai mari păcătoşi dintre toţi, astfel încât să poată arăta că a venit să cheme la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

    Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Petru şi pentru David El va face, de asemenea, şi pentru tine.

    Nu te mai plânge atunci că ai păcătuit pentru că Eva ţi-a dat fructul să-l mănânci, sau pentru că Ioan i-a cerut uşierului să te lase în curte. Asumă-ţi vina. Cu siguranţă că n-a fost voia lui Dumnezeu ca tu să păcătuieşti şi să cazi. Dar acum că ai căzut, Dumnezeu poate să facă chiar şi această cădere să lucreze spre slava Lui şi spre binele tău – să te facă un om zdrobit, astfel încât să nu mai fii niciodată dur cu alţii, pentru tot restul vieţii tale. Laudă-L deci pe Domnul. Biruieşte-L atunci pe Satan prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale. Rosteşte cuvinte de credinţă şi fii un om zdrobit ca Petru şi ca David pentru tot restul zilelor tale.


    Dumnezeu a planificat viaţa noastră chiar înainte să ne fi născut. David spune:

    „Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele, care din zi în zi luau chip, când nu era încă nici unul din ele. Cât de nepătrunse îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine!” (Psalmul 139:16-18).

    Aceasta înseamnă că, în ceruri, Dumnezeu are un jurnal pentru tine, cu numele tău pe copertă. Acel jurnal înregistrează care este planul Lui pentru viaţa ta – pentru fiecare singură zi în parte. Cu secole înainte să te naşti, El deja scrisese cine urmau să fie părinţii tăi, în ce ţară urma să te naşti şi circumstanţele pe care El le va fi aranjat ca să te aducă la Hristos. Sunt de asemenea scrise în acel jurnal încercările prin care urma să te treacă pentru a- ţi asigura o educaţie spirituală. Şi de asemenea cum va face El ca greşelile tale să lucreze spre slava Lui. Tot ce ai de făcut acum este să-L întrebi pe Dumnezeu să-ţi arate în fiecare zi ce este înregistrat în acel jurnal pentru tine. Spune-I că vrei să faci voia Lui pe pământ precum în cer, pentru că tu nu poţi face niciodată un plan mai bun pentru viaţa ta decât acela pe care l-a făcut deja Dumnezeu pentru tine.

    Laudă-L pe Domnul pentru Tatăl aşa de minunat pe care îl avem în ceruri şi pentru o evanghelie aşa de extraordinară prin care Satan este zdrobit sub picioarele noastre şi acuzaţiile lui împotriva noastră sunt anulate complet.

    ÎL SLUJEŞTI PE DUMNEZEU SAU SLUJEŞTI BANILOR?

    „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13).

    Cu toţii ştim că nu putem să-L slujim atât pe Dumnezeu, cât şi pe Satan. Dar foarte puţini ştiu că nu putem sluji nici lui Dumnezeu şi banilor în acelaşi timp.

    Observaţi cu atenţie cele patru lucruri pe care le-a spus Isus aici:

    · (1) Dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, vei urî banii.

    · (2) Dacă ţii cu adevărat la Dumnezeu, vei dispreţui banii.

    · (3) Dacă iubeşti banii, aceasta dovedeşte că Îl urăşti pe Dumnezeu.

    · (4) Dacă ţii la bani, aceasta dovedeşte că Îl dispreţuieşti pe Dumnezeu.

    Majoritatea aşa-numiţilor „credincioşi” nu conştientizează că ei de fapt Îl urăsc pe Dumnezeu şi Îl dispreţuiesc, fiindcă iubesc aşa de mult banii şi lucrurile materiale. Un credincios se poate considera mai curat din punct de vedere doctrinar decât un altul. Dar dacă amândoi iubesc banii, atunci amândoi Îl urăsc pe Dumnezeu. Fariseii aveau puritate doctrinară (Matei 23:3a) şi erau religioşi, dar ei nu-L iubeau pe Dumnezeu.

    Nu poţi avea o atitudine neutră faţă de bani, la fel cum nu poţi avea o atitudine neutră faţă de Satan. Trebuie, fie să-l iubeşti pe Satan, fie să-l urăşti. În acelaşi fel, fie iubeşti banii, fie îi urăşti. Tu, fie vei ţine la bani, fie îi vei dispreţui.

    Dumnezeu şi Mamona sunt opuşi, ca cei doi poli ai unui magnet. Dacă eşti atras de un pol, vei fi respins de celălalt.

    Cum să urâm atunci banii? Oare prin ascetism şi disciplină severă să facem aceasta? Trebuie oare să mergem şi să trăim într-o mânăstire sau într-o „Casă de Credinţă” ca să învăţăm cum să urâm banii?

    Isus n-a venit să ne facă pustnici, sau călugări, sau pastori!! El Însuşi a trăit o viaţă normală în această lume, lucrând ca tâmplar pentru mulţi ani ca să-Şi câştige existenţa şi să-Şi ajute mama, fraţii şi surorile mai mici. El a câştigat bani şi i-a folosit la fel ca oricine altcineva. Cu toate acestea, El a urât banii şi L-a iubit pe Tatăl Lui.

    Poate că o ilustrare ne va ajuta să înţelegem ce înseamnă să urâm banii. Gândiţi-vă la o fată care este foarte îndrăgostită de un tânăr şi care simte că nu poate trăi fără el. Apoi, într-o zi, ea întâlneşte un alt tânăr care este mult mai chipeş şi care o atrage mult mai mult decât primul bărbat. Odată ce este captivată de acest nou bărbat, ea nu mai doreşte niciodată să-l mai vadă din nou pe primul bărbat. Cum a scăpat de dragostea pentru primul bărbat? Prin puterea expulzatorie a unei noi iubiri. Tot aceasta este şi calea prin care noi ne


    eliberăm de iubirea de bani. Când iubirea pentru Domnul Isus ne umple inimile, nu va mai fi niciun loc în inimă pentru iubirea noastră trecută pentru bani. Când lumina umple o cameră, întunericul fuge dintr-o dată.

    Deci noi nu predicăm că trebuie să urăşti banii ca să-L iubeşti pe Dumnezeu. Nu. Acesta este un mesaj negativ care va produce farisei care-şi imaginează că ei urăsc banii şi toţi ceilalţi credincioşi îi iubesc. Noi Îl înălţăm pe Hristos aşa încât oamenii sunt atraşi să-L iubească cu toată inima lor. Când ajung să-L iubească pe Domnul cu toată inima lor, atunci ei vor urî automat banii. Dacă cineva iubeşte încă banii, aceasta arată că el nu-L iubeşte pe Isus cu toată inima lui.

    Nu este suficient să spunem doar că noi nu alergăm după bani sau că noi nu tânjim după ei. Acesta este un argument slab şi negativ. Mărturisirea noastră trebuie să fie pozitivă şi anume, că noi de fapt urâm banii şi îi dispreţuim. Dacă acest lucru nu este adevărat în viaţa noastră, este mult mai bine să ne mărturisim lipsa şi să-L căutăm pe Domnul pentru salvare. Trebuie să fim neîndurători de sinceri cu noi înşine, dacă e să fim eliberaţi de autoînşelare în acest aspect.

    Ne exaltează o creştere a banilor? Tânjim noi să facem bani mai mulţi şi mai mulţi? Dacă răspunsul este „Da” la oricare dintre aceste întrebări, atunci este clar că iubim banii şi îi slujim lui Mamona.

    Mulţi credincioşi sunt atât de nebuni să-şi imagineze că o creştere a banilor este un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu peste vieţile lor. Unii credincioşi îşi doresc chiar ca Dumnezeu să-i ajute într-o zi să câştige la loterie!! Loteriile sunt unul din mijloacele lui Satan de momire a oamenilor în închinarea faţă de Mamona. Un om câştigă un milion de lei cumpărând un bilet de un leu. Iar banii pe care-i câştigă sunt banii a milioane altora care sunt dezamăgiţi. Acest lucru este total rău.

    Biblia spune: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare” (1 Timotei 6:9) . Lot a dorit să se îmbogăţească şi şi-a distrus în acest proces familia. Balaam a vrut să se îmbogăţească şi şi-a pierdut chemarea de a fi proroc, ajungând în iad. Ghehazi a vrut să se îmbogăţească şi nu numai că a pierdut chemarea de a deveni proroc, dar a adus de asemenea blestemul leprei asupra sa şi asupra copiilor săi.

    Iar şi iar vedem exemple tragice de credincioşi care au evoluat bine dar care, deodată, au alunecat pentru că au vrut să se îmbogăţească şi au început să alerge după avuţii dincolo de nevoile lor.

    Satan i-a momit pe astfel de credincioşi dându-le, la început, să guste puţin din plăcerea pe care bogăţia le-ar putea-o aduce (aşa cum traficantul de droguri le dă tinerilor doar să guste). Aşa le-a aţâţat Satan apetitul pentru Mamona. Puţin câte puţin, el i-a condus până când, în final, „s-au încârligat cu Mamona” şi s- au afundat împreună cu familiile lor în ruină şi distrugere. Vieţi care erau menite să zidească biserica, sunt acum risipite în alergarea după bani. Astfel de


    credincioşi şi-au vândut dreptul de naştere pentru un bol de terci! Gândiţi-vă ce regrete vor avea în veşnicie

    Prin urmare, credincioşii practici niciodată nu vor umbla după bogăţie, la fel cum n-ar sări de pe o clădire de 10 etaje. Ei ştiu că oricare din aceste acţiuni i- ar distruge. Îşi dau seama că nu pot ignora avertismentele din Scriptură şi să aştepte în acelaşi timp ca Dumnezeu să-i mai protejeze încă.

    Nu e nevoie să alergi efectiv după bani ca să cazi. Cineva poate iubi banii în inima lui şi tot să cadă „căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6:10). La fel cum un tânăr poate iubi o fată în inima lui, fără să alerge practic după ea, cineva poate iubi banii în inima lui, în secret, fără să alerge de fapt după ei. Ceea ce e suficient ca să-l facă pe un credincios să cadă.

    Nimeni care nu e hotărât să-L iubească pe Isus cu toată inima lui nu poate construi biserica. Vom şti că-L iubim pe Domnul cu inima întreagă când începem să urâm şi să dispreţuim banii. Câţi sunt dispuşi să facă acest test al dragostei lor pentru Domnul? Toată „spiritualitatea” noastră afişată nu valorează ABSOLUT NIMIC dacă noi încă iubim banii.

    Isus a vorbit despre două aspecte ale responsabilităţii noastre în relaţie cu banii, când a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21)

    · (1) A da Cezarului ceea ce-i aparţine se referă la a fi DREPT în chestiunile băneşti.

    · (2) A da lui Dumnezeu ceea ce-I aparţine Lui se referă la a fi CREDINCIOS în utilizarea banilor.

    A fi drept în treburile băneşti

    Nu putem urî şi dispreţui banii dacă nu trecem MAI ÎNTÂI prin grădiniţa de a fi drept în treburile băneşti. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm Cezarului ceea ce-i aparţine. Cu alte cuvinte, nu trebuie să deţinem nimic din ceea ce aparţine altcuiva.

    Nu trebuie să datorăm nimic guvernului (Cezarul), escrocându-l în ceea ce priveşte taxele pe care i le datorăm. Nici n-ar trebui să avem în posesia noastră ceva ce am împrumutat de la altcineva şi n-am mai înapoiat, sau ceva ce am luat de la cineva (sau dintr-un anume birou) înşelând, sau să deţinem vreun ban care n-a fost câştigat pe drept. În tot ceea ce avem şi a fost câştigat pe nedrept se află o cursă. Dacă eşti dator cuiva, este mai bine să flămânzeşti şi să-ţi înapoiezi datoriile, decât să ai o cursă atârnându-ţi deasupra capului tău şi al copiilor tăi.

    Trebuie, de asemenea, să înapoiem toţi banii pe care i-am luat pe nedrept în trecut – chiar dacă ne ia mulţi ani ca să terminăm această restituire. Casa lui Zacheu a fost binecuvântată în momentul în care s-a hotărât să facă restituirea


    (Luca 19:9). Şi casa ta va fi binecuvântată în ziua în care iei o asemenea decizie. Chiar dacă datoriile tale sunt foarte mari, nu te descuraja. Începe să plăteşti înapoi tot ce poţi – chiar dacă ar fi şi numai 10 Lei pe lună. Biblia spune că acolo unde este o inimă binevoitoare, Dumnezeu te va accepta potrivit capacităţii tale de restituire, iar nu dacă ai restituit sau nu de fapt tot (2 Corinteni 8:12).

    N- are nici un rost să-ţi atârni o placă în casă cu mesajul „DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE CASA NOASTRĂ” dacă ai lucruri sau bani care au fost câştigaţi pe nedrept. Dumnezeu nu poate binecuvânta niciodată o astfel de casă. Dacă nu-ţi rezolvi toate neregulile financiare de acest gen din viaţa ta, vei trage după tine un lanţ oriunde mergi. Dacă Domnul s-ar întoarce deodată, ai fi găsit nevrednic să fii răpit. Mulţi aşa-zişi „credincioşi” vor fi lăsaţi în urmă la răpire datorită acestui singur motiv.

    Biblia ne porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic” (Romani 13:8). Acest lucru înseamnă că trebuie să evităm toate împrumuturile şi toate cumpărăturile de lucruri pe credit.

    E mai bine să „Economiseşti acum şi cumperi mai târziu” decât să „Cumperi acum şi plăteşti mai târziu”, aşa cum ne spune lumea să facem. Dacă apare o urgenţă, poţi împrumuta bani de la cineva şi să te asiguri apoi că îi vei restitui cu prima ocazie. Vinde aurul din casă, dacă e necesar, ca să restitui. Dacă promiţi să restitui banii împrumutaţi până la o anumită dată şi nu poţi face acest lucru, mergi la creditorul tău, umileşte-te, cere-i iertare şi roagă-l să-ţi mai dea o prelungire a termenului de restituire a banilor. Este nedrept să nu spui nimic despre această chestiune şi să înapoiezi banii atunci când vrei tu.

    În cazurile în care nu ştii unde este creditorul tău acum, banii pot fi daţi bisericii – căci toţi banii Îi aparţin în cele din urmă lui Dumnezeu (Vezi Numeri 5:8). Dar niciodată nu trebuie să ţinem aceşti bani pentru noi înşine, pentru că este o cursă în toţi banii pe care îi avem şi nu ne aparţin legal.

    Sclavia credincioşilor faţă de Mamona se vede cel mai clar la nunţi. Acolo vedem invidia şi lăcomia afişate fără ruşine. Gândiţi-vă la obiceiul zestrei care e practicat de aşa-numiţii „credincioşi” din toate denominaţiunile. Aceia care cer zestre sunt o ruşine pentru Numele lui Hristos şi categoric nu sunt ucenicii Lui. Aceia care se aşteaptă să obţină zestre de la părinţii miresei nu sunt nici ei cu nimic mai buni.

    Gândiţi-vă de asemenea la marea risipă de bani care are loc la multe recepţii de nuntă. Nu e nimic greşit să ai o recepţie de nuntă bună dacă ţi-o poţi permite. Isus Însuşi a înmulţit vinul pentru oamenii de la o nuntă. Dar mulţi credincioşi împrumută bani ca să aibă astfel de recepţii grandioase. Acesta este un rău. E mult mai bine să ai o recepţie simplă, decât să împrumuţi bani ca să ai una grandioasă. Dar iată, gândirea din mintea multora în aceste timpuri este „Ce vor spune alţii?” şi nu „Ce va spune Dumnezeu?”. Ei se tem de opiniile oamenilor mai mult decât se tem de Dumnezeu.


    Cu nici un preţ nu trebuie să falsificăm niciodată acest mesaj în biserică. Este mult mai bine să zideşti în localitatea ta o biserică mică cu câţiva oameni dăruiţi total, decât să zideşti una mare, cu mulţi compromişi.

    A fi credincios cu banii

     

     

    Cunoscând tacticile lui Satan

     

     

    Continuare pe   https://romanian.cfcindia.com/ro/books/the-full-gospel

     

     

    Adauga un comentariu

    Nume*

    Adresa de email* [Nu va fi publicata]

    Comentariu*