Sacalizarea oamenilor pentru…globalizarea apocalipsei- Pocăinţa Dumnezeiască-hulită de “păstori”, pentru că le este frică de creştini deşteptaţi, prosperi, puternici, eliberaţi de amăgirile plăcerilor de o clipă ale senzualităţii, face din aceştia nişte împotrivitori ai învăţăturii preoţeşti, (formale, idolatre, bănoase); Ei se nasc din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, să iradieze pocăinţa, credinţa, dragostea, iertarea şi alte bogaţii Cristice, dăruite de Dumnezeu, prin Iisus –oricui om care crede şi îI primeşte pe El, dimpreună cu TOATE Darurile (Rom.8/32), Daruri întrupate -cladite în omul innoit- pe Temelia Iisus…” Căci nimeni nu poate pune o altă temelie” (1 Cor.3/10-15) Să ne lăsăm locuiţi de El, plin cu toate Bunătăţile Pocăinţei Sale, care “lucrează prin dragoste” (Gal.5/6 b) Nu pot coexista în omul născut din nou credinţa cultică, datina, idolatria preoţească- pocăinţa omenească şi alte cârpeli sau amestecuri şi Credinţa Cristică…”Alesi ai neamului de azi- MARTIRIZEAZA valorile- a doua oara! Iosif Ton- la peste 80 de ani- loveste din plin in Prostia Globalista ; Poveştile românilor geniali, prigoniti -ignoraţi printre noi!Căpeteniile ROMÂNIEI au prigonit valorile , ca să poată fura, maltrata şi…; Tractorul inteligent; JOHN PERKINS recunoaste ca “România este infestată cu «asasini economici»” România, data de POMANA la bucata; Răutatea, invidia, neiertarea şi alte toxine din omul nenăscut din nou- plin de cel rau- imbolnavesc, distrug, dar Bunătatea vindeca- este un medicament !

zwKalaii  Iliescieni impreuna cu alti iscarioteni  au zdrobit elitele, au prigonit valorile ,au TEPUIT TINERII si i-au alungat,pentru ca nu sunt bani de salarii decente…au furat zestrea nobilimii prin crime si,TOT ei,  au furat Avutia Obsteasca de azi ,au omorit pe Ceausi,dar si speranta Poporului Roman etc  DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU, scris de :   Zac Poonen
fb
INVITAŢIE DUMNEZEIASCĂ trimisă fiecărui om, prin “poştaşul” Duh Sfânt care, dacă ne golim de sine, ne spală de viruşi, lenevii, hoţii, curvii, învăţături falite şi alte mizerii milenare, (dezavuate şi în Iosua, cap.7/11-13)- idolatre, care aprind potopul de nelegiuiri, mai înflăcărat decât pe vremea lui Noe! Isus ne cheamă pe TOŢI, să ne umple cu Plinătatea Sa, să intrăm (prin naşterea din nou dăruita gratis în Ioan, cap.3) în “Corabia” Templului Său, “pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” (Ioan 2/28)…” Noi, dar,… vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5/20)…Bunatatea este un medicament  excelent ,inclusiv pentru sistemul imunitar.Cercetatorii au descoperit modul în care oamenii se auto-îmbolnăvesc prin rautatea fardata in ei… Inteleptul Iosif Ton-la peste 80 de ani-loveste din plin in Prostia Globalista …
tt„De ce  cu 10 volți de electricitate aplicați unui prizonier politic în zona organelor genitate este înțeles ca tortură, dar o cantitate de 10 sau de 15 ori mai mare aplicată creierului este numită „tratament”?” Poveştile românilor geniali, prigoniti printre străini,raman  ignoraţi printre ai lor. Eliade a devenit un faimos istoric al religiilor în SUA, iar artiştii Brâncuşi şi Cioran au adapat pe insetatii francezi … Armata S.U.A in Antarctica sub calota de gheata a descoperit… Până şi ANIMALELE PREZIC FOARTE PRECIS răutatea  oamenilor, dar şi a unor CATASTROFE… Gânduri toxice pentru relaţia de cuplu… Alesi ai neamului de azi – MARTIRIZEAZA valorile-a doua oara ! Serban Nicolae ii ataca pe eroii din rezistenta anticomunista din munti: „Actiunile lor au fost impotriva intereselor Romaniei”…33

 

 

vvf

 

xx6573poop3

DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU

scris de :   Zac Poonen

Introducere

Mulţi creştini sunt confuzi în privinţa modalităţii de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Această carte este o încercare de a-i ajuta. Ea nu prezintă o formulă infailibilă de călăuzire, pentru că nici Biblia nu ne descoperă un astfel de lucru. Trebuie să evităm să căutăm călăuzirea Divină într-un mod mai degrabă mecanic decât spiritual.

Această carte nu pretinde că îţi dă toate răspunsurile. Scopul ei principal este să te încurajeze să fii mai dependent de Duhul Sfânt.

Watchman Nee a spus, „Noi, fiinţele umane, nu suntem menite să scriem cărţi

„perfecte”. Pericolul unei astfel de perfecţiuni este că omul ar putea înţelege lucrurile fără ajutorul Duhului Sfânt. Iar, dacă Dumnezeu ne dă cărţi, ele vor fi câteodată doar nişte texte fragmentare, nu întotdeauna clare, consistente din punct de vedere logic, lipsindu-le concluziile explicite. Însă astfel de cărţi devin parte a vieţii noastre şi ne păstoresc viaţa. Nu putem diseca, schiţa sau sistematiza faptele Divine. Numai creştinul imatur va încerca să ajungă întotdeauna la concluzii satisfăcătoare din punct de vedere logic. Cuvântul lui Dumnezeu are drept caracteristică fundamentală pe aceea că întotdeauna vorbeşte în primul rând spiritului nostru şi vieţii noastre”.

Fie ca această carte să nu se limiteze la a împărtăşi minţii tale informaţii, ci, mai presus de toate, să dea viaţă duhului tău.

Câteva cuvinte privind conţinutului acestei cărţi: Niciun paragraf, sau chiar capitol, nu este complet în sine, dacă nu este citit în contextul întregii cărţi. În unele cazuri, chiar dacă o singură propoziţie din carte este ignorată sau citită fără atenţie, aceasta poate conduce la o înţelegere cu totul diferită de cea intenţionată de autor.

De aceea aş îndemna de aceea cititorul să citească această carte fără grabă şi cu atenţie (citeşte-o de două ori dacă este posibil) pentru a primi mesajul corect.

Capitolul al doilea este poate cel mai important capitol din carte. Dacă îndeplinim condiţiile pentru găsirea voii lui Dumnezeu, atunci călăuzirea devine o chestiune simplă. De obicei, faptul că ne împotmolim se datorează unor condiţii esenţiale rămase neîndeplinite în viaţa noastră

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să-L glorificăm făcând voia Lui pe pământ precum în cer.

Sunt îndatorat unui număr de slujitori ai Domnului care au citit manuscrisul original al acestei cărţi şi mi-au oferit sugestii preţioase.

Zac Poonen

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA

Pentru om, cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu este să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta e ceea ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi.

Odată, El a spus că numai aceia care fac voia Tatălui Său vor intra în împărăţia cerurilor (Matei 7:21). El a mai spus, de asemenea, că adevăraţii lui fraţi şi surori sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).

Această afirmaţie a fost transmisă cu credincioşie de către apostoli generaţiei lor. Petru arăta că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni de păcat pentru ca astfel ei să poată face voia Lui (1 Petru 4:1, 2).

Pavel afirma că noi, creştinii, suntem recreaţi în Isus Hristos astfel încât să putem umbla pe calea deja trasată de Dumnezeu pentru noi. De aceea, el îi îndemna pe creştinii din Efes să nu fie nepricepuţi, ci să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor (Efeseni 2:10; 5:17).

El s-a rugat pentru creştinii coloseni să poată fi umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Le-a spus acestora că şi Epafras se ruga pentru ei să poată împlini toată voia lui Dumnezeu (Coloseni 1:9; 4:12).

Apostolul Ioan învăţa că numai aceia care fac voia lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna (1 Ioan 2:17).

Din nefericire, această afirmaţie este rostită din ce în ce mai rar în zilele noastre, de către cei din generaţia noastră. Astfel se şi explică superficialitatea şi lipsa de putere a credinciosului de rând din ziua de astăzi. Oamenii sunt îndemnaţi să vină la Isus doar pentru a primi iertarea. În vremea apostolilor, oamenilor li se spunea că iertarea păcatelor era doar începutul unei vieţi dedicate împlinirii desăvârşite a voii lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:22 ne spune că David era numit „om după inima lui Dumnezeu” deoarece dorea să facă numai voia lui Dumnezeu. Într-un alt loc, chiar David ne spune că se desfăta în împlinirea voii lui Dumnezeu (Psalmul 40:8). El nu era un om perfect. A comis multe păcate, unele foarte grave, pentru care Dumnezeu l-a pedepsit aspru. Totuşi, Dumnezeu l-a iertat şi a găsit plăcere în el pentru că, în esenţă, David a dorit să împlinească pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne încurajează şi pe noi să credem că, în ciuda tuturor imprefecţiunilor noastre, şi noi putem fi bărbaţi şi femei după inima lui Dumnezeu Singura condiţie este ca inimile noastre să tânjească după a face voia Lui.

Noul Testament îndeamnă credincioşii să umble aşa cum a umblat Isus, urmând exemplul Lui (1 Ioan 2:6). Principiul călăuzitor al lui Isus, pentru întreaga sa viaţă şi lucrare, a fost să împlinească voia Tatălui Său. El nu a întreprins niciodată o acţiune înainte ca Tatăl Său să îi ceară lucrul acesta. Iar atunci când a acţionat, nici ameninţările vrăjmaşilor, nici rugăminţile prietenilor nu L-au putut opri de la a face ceea ce Tatăl Său I-a cerut.

Hrana Sa zilnică era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34). Aşa cum oamenii tânjesc după mâncare pentru a-şi hrăni trupurile, El tânjea să facă voia Celui Care L-a trimis. Fiecare credincios ar trebui să aibă o astfel de dorinţă arzătoare de a împlini pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Cât de uşor este să ne rugăm „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” şi apoi să facem doar ceea ce ne place, fără să mai căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi.

Planul lui Dumnezeu este cel mai bun

Este culmea prostiei să nu căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă ai fi singur în mijlocul unei păduri dese, într-o noapte extrem de întunecoasă, neştiind încotro s-o apuci, ai fi fericit să ai cu tine pe cineva care cunoaşte fiecare colţişor al pădurii şi în care să te poţi încrede în totalitate. L-ai urma bucuros, fără a te îndoi de direcţia pe care ţi-o indică. Ar fi o prostie să ignori sfatul lui şi să cauţi tu însuţi de capul tău, o direcţie în acea pădure densă şi întunecată, plină de pericole ascunse.

Totuşi, mulţi credincioşi fac întocmai lucrul acesta. Viitorul care ne stă înainte este mai întunecos decât orice altceva de pe pământ. Nu putem vedea nimic înainte. Cu toate acestea, noi trebuie să mergem înainte. Uneori, în viaţa noastră, întâlnim răspântii când trebuie să luăm decizii cu implicaţii majore.

Decizii precum alegerea carierei, alegerea unui partener de viaţă ne afectează întregul viitor. Cum trebuie să decidem în aceste situaţii? Nu cunoaştem nimic despre pericolele şi capcanele ascunse pe care le-am putea întâlni atunci când alegem o cale anume. Nu ştim nimic despre cursele pe care ni le-a aşezat Satan. Şi, cu toate acestea,,noi trebuie să decidem pe ce cale să înaintăm. De aceea ar fi nu doar de dorit ci chiar necesar să avem pe cineva alături în aceste momente, pe cineva în care să ne putem încrede în totalitate, pe cineva care să cunoască întregul viitor.

Găsim un astfel de Om în Domnul Isus Hristos iar El este mai mult decât nerăbdător să ne călăuzească către cea mai bună şi mai sigură cale. Biblia ne învaţă că Dumnezeu are un plan specific pentru viaţa fiecăruia (Efeseni 2:10). El ne-a planificat o carieră, ne-a ales un partener de viaţă şi a planificat chiar şi unde vom locui şi ce vom face în fiecare zi.

În orice situaţie, alegerea Lui este cea mai bună cu putinţă, pentru că El ne cunoaşte atât de bine şi ia în calcul orice factor. Aşadar, cel mai înţelept lucru cu putinţă este să căutăm voia Lui în toate aspectele – atât în cele majore cât şi în cele minore.

Este un lucru prostesc şi periculos să ne călăuzim doar după judecata minţilor noastre limitate şi după impulsurile propriilor emoţii. Dacă nu suntem pe deplin încredinţaţi că planul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cel mai bun cu putinţă, nici nu-l vom căuta cu toată seriozitatea.

Mulţi au făcut din vieţile lor un eşec pentru că nu au căutat voia lui Dumnezeu încă din tinereţe. Este „bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui” (Plângerile lui Ieremia 3:27). În Matei 11:28-30, Isus ne invită să luăm jugul Lui asupra noastră. Însă ce înseamnă să iei un jug asupra ta?

Când se foloseşte pereche de boii la aratul unui ogor, aceştia sunt ţinuţi împreună printr-un jug pus pe grumazurile lor. Când un bou tânăr este învăţat să are, el este înjugat împreună cu un altul mai experimentat. Cel tânăr este astfel constrâns să meargă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel bătrân. Iată ce înseamnă să luăm jugul lui Isus asupra noastră. Va trebui să mergem cu Isus pe calea care-I place Lui, fără să ne grăbim vreodată să facem altceva decât ceea ce ne călăuzeşte El,, fără să rămânem în urmă atunci când El ne cheamă să facem un nou pas în ascultare.

Puţini înţeleg această semnificaţie a jugului. Şi încă şi mai puţini sunt gata să-l accepte. Boul este forţat de proprietarul lui să ia jugul. Dar pe noi Isus ne invită să luăm jugul.Nu e vorba aici de o constrângere. Cât de nebuni suntem să respingem această invitaţie! Noi mai degrabă luăm jugul greu al propriei voinţe, cu toate frustrările, înfrângerile şi regretele care-l însoţesc, decât să luăm jugul uşor al lui Isus, care ne aduce libertatea adevărată şi odihna deplină!

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă – toţi aceia care vă trudiţi din greu sub un jug încărcat. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ( aşa cum îl învaţă boul mai bătrân pe cel mai tânăr), căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

Citim despre Enoh că „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Cu alte cuvinte, Enoh nu a dat năvală înainte, nici nu a rămas în urmă, ci a umblat, timp de trei sute de ani, pe calea stabilită de Dumnezeu, ca unul înjugat la jugul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu a declarat solemn că viaţa lui Enoh I-a fost plăcută Lui (Evrei 11:5). Acesta este singurul mod prin care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu – trăind şi mergând înainte sub jugul Său, în voia Sa perfectă. Numai aşa vom fi capabili să stăm înaintea Lui fără regret atunci când El va veni din nou.

Ratând planul lui Dumnezeu

Este posibil ca un credincios să rateze voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Saul a fost ales de Dumnezeu să fie împărat peste Israel, dar, în cele din urmă, ca rezultat al nerăbdării şi neascultării lui, Dumnezeu l-a respins. Este adevărat că el a rămas pe tron mai mulţi ani, dar eşuase în a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa.

Solomon este un alt exemplu. El a fost plăcut lui Dumnezeu în primii ani, dar a căzut mai târziu prin căsătoriile sale cu femei străine.

În Noul Testament suntem îndemnaţi de două ori să luăm ca avertisment exemplele israeliţilor care au pierit în pustie. Voia perfectă a lui Dumnezeu a fost ca ei să intre în Canaan. Dar toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au pierdut prin necredinţă şi neascultare, împlinirea voii perfecte a lui Dumnezeu în viaţa lor (1 Corinteni 10:1- 12; Evrei 3:7-14).

În mod asemănător, mulţi credincioşi au compromis planul perfect al lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin neascultare şi compromis – adesea în ceea ce priveşte căsătoria sau alegerea unei cariere.

G. Christian Weiss în cartea,

„Voia perfectă a lui Dumnezeu”,ne povesteşte despre un profesor dintr-o şcoală biblică, care le-a spus într-o zi studenţilor: „am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în afara voii perfecte a lui Dumnezeu”. În tinereţe, Dumnezeu îl chemase să fie misionar, dar el s-a abătut de la această chemare ca urmare a căsătoriei. Apoi a început o viaţă egoistă, lucrând într-o bancă şi având ca scop principal pe acela de a câştiga mulţi bani. Dumnezeu a continuat să-i vorbească mai mulţi ani, dar el a refuzat să îşi înmoaie inima. Într-o zi, copilaşul lui a căzut de pe scaun şi a murit. Această întâmplare l-a adus în genunchi şi, după o noapte întreagă petrecută în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, şi-a pus viaţa pe deplin în mâinile lui Dumnezeu. Acum era prea târziu pentru ca el să mai meargă în Africa. Această uşă era închisă. Şi-a dat seama că acel lucru ar fi fost cel mai bun lucru pe care Dumnezeu îl pregătise pentru el, dar pierduse deja ocazia pe a merge pe această cale. Tot ce putea face era să-I ceară lui Dumnezeu să se folosească de restul vieţii sale. A devenit profesor într-o şcoală biblică, dar nu putea uita niciodată că acesta nu era planul principal pe care Dumnezeu îl făurise pentru el, ci doar un plan secundar.

Weiss continuă: „De atunci am întâlnit numeroşi oameni care aveau mărturii asemănătoare. De obicei, aceste mărturii erau însoţie de lacrimi amare sau chiar scăldate în lacrimi.

Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că El are modalităţi de a se folosi chiar şi de aceia care, datorită păcătoşeniei lor, au trăit în afara voii Sale perfecte. Totuşi, în această situaţie,,viaţa nu mai poate fi aşa cum a intenţionat-o El iniţial. Este o tragedie să ratezi voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta. Creştinule, ia bine aminte la aceste cuvinte şi la această mărturie, ca nu cumva şi tu să ratezi planul principal pe care El l-a făurit pentru tine. Fără îndoială, Dumnezeu va folosi orice viaţă care este predată în mâinile Sale, indiferent de când are loc această predare, dar haideţi să fim printre aceia care au căutat şi s-au predat voii Lui chiar de la începutul drumului, şi să evităm astfel acele ocolişuri ruşinoase şi dureroase.”

Noi nu putem trăi o viaţă victorioasă şi nu putem să fim folositori la maxim pentru Dumnezeu, nu putem să fim cu adevărat o binecuvântare pentru alţii în orice loc pe care îl alegem noi, de unii singuri. Poate unii simt că-şi pot alege propria carieră sau locul unde trăiesc şi apoi caută să fie o mărturie pentru Domnul oriunde ar fi. În îndurarea Sa, Domnul poate folosi şi asemenea credincioşi, dar în mod limitat. Utilitatea lor în a face voia lui Dumnezeu este doar o fracţiune din ceea ce ar fi fost dacă aceştia ar fi căutat cu seriozitate planul Lui şi dacă ar fi rămas pe deplin în voia Sa perfectă.

Creşterea spirituală sfrijită şi rodirea limitată sunt consecinţe ale unei atitudini nepăsătoare, dispreţuitoare chiar, faţă de legile lui Dumnezeu. Dacă nu L-ai ascultat pe Dumnezeu într-o anumită chestiune, du-te acum la El plin de pocăinţă, înainte de a fi prea târziu. Încă mai poate fi posibil pentru tine, ca şi în cazul lui Iona, să te întorci pe traseul principal al planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Fiecare dintre noi are o singură viaţă. Binecuvântat este omul care, asemeni lui Pavel, poate spune la sfârşitul ei, că a terminat ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit (2 Timotei 4:7).

„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).

Rezumat

1. Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat că cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pentru om este să facă voia lui Dumnezeu.

2. Este o prostie să mergi înainte de unul singur când Dumnezeu aşteaptă să te călăuzească. Planul Lui este cel mai bun. Dacă ne supunem Lui, El ne poate salva din capcanele lui Satan.

3. Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.

CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU

Călăuzirea Divină nu poate fi despărţită de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Mulţi doresc darurile, dar nu şi pe Acela care le oferă. Dacă tânjim după călăuzire, dar nu însetăm după Dumnezeu Însuşi, nu vom obţine călăuzirea pe care o căutăm.

O persoană trebuie să fie în părtăşie cu Dumnezeu pentru a experimenta călăuzirea Lui în viaţa sa. Acest lucru presupune, înainte de toate, că ea trebuie să intre într-o relaţie vie cu Hristos, prin naşterea din nou. Însă lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai există şi alte condiţii esenţiale care trebuiesc îndeplinite dacă vrem să experimentăm călăuzirea lui Dumnezeu. Aceste condiţii prealabile sunt menţioante în două pasaje din Scriptură, unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament (Proverbe 3:5,6; Romani 12:1,2). Haideţi să privim în detaliu la aceste pasaje!

Credinţa

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Sunt mulţi care nu ajung să cunoască niciodată voia lui Dumnezeu pentru că, pur şi simplu, ei nu cred că Dumnezeu îi va călăuzi. Credinţa este o condiţie esenţială atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Prin credinţă înţelegem nu doar o acceptare mentală a adevărului, dar şi o încredere vie în Dumnezeu, care vine printr-o cunoaştere personală a Lui.

Atunci când simţim că ne lipseşte înţelepciunea (cunoaşterea perspectivei lui Dumnezeu într-o anumită situaţie), suntem invitaţi să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi ni se promite că El ne-o va dărui din abundenţă – cu condiţia să o cerem cu credinţă.

Acela care cere fără credinţă nu va primi niciodată nimic (Iacov 1:5-7). Credincioşii tineri pot simţi că numai credincioşilor maturi, care au crescut mai mulţi ani în cunoaşterea Domnului, le este rezervată călăuzirea Divină. Fără îndoială, cu cât mergem mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai bine putem discerne voia Lui.

Cu toate acestea, este la fel de adevărat că Dumnezeu doreşte să-i călăuzească pe toţi copiii Lui. Ceea ce i s-a spus lui Pavel, este adevărat pentru noi toţi –

„Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui” (Faptele Apostolilor 22:14).

Un tată le descoperă bucuros copiilor dorinţele şi planurile lui pentru ei – nu doar celor maturi, ci şi celor încă mici. Acelaşi lucru se întâmplă cu Tatăl nostru ceresc. Dumnezeu a spus, în Cuvântul Său, că în aceste zile ale Noului Legământ, toţi copiii Lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl vor cunoaşte personal (Evrei 8:10,11).

De aceea fiecare dintre noi poate veni la El „cu asigurarea deplină a credinţei” că El se desfată în a-Şi face cunoscută voia Sa copiilor Lui care o caută. În Evrei 11:6 ni se spune că fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Versetul continuă spunând că aceia care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu ardoare şi perseverenţă.

Dovada credinţei unei persoane se găseşte în perseverenţa acesteia în rugăciune (Vezi Luca 18:1-8). Acela care se îndoieşte se va opri foarte curând din rugăciune. Însă un om care crede se va ţine de Dumnezeu până va primi un răspuns.

Dumnezeu onorează perseverenţa pentru că ea este rezultatul unei credinţe puternice. Nu putem primi nimic preţios de la Dumnezeu fără să-l fi dorit mai înainte cu intensitate. „El satură (doar) sufletul însetat” (Psalmul 107:9). Dumnezeu a spus, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, căci Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Nu este oare adevărat că, adeseori, în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu, am fost prea fără tragere de inimă? Când Isus a căutat voia Tatălui în grădina Ghetsimani, El s-a rugat mereu şi mereu „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). Cât de comodă este căutarea noastră când o comparăm cu aceasta!

Adeseori nu căutăm voia lui Dumnezeu cu o perseverenţă mai mare decât aceea cu care am căuta a monedă pierdută de 50 de bani! Nu-i de mirare de ce nu o găsim. Dacă preţuim voia lui Dumnezeu ca pe cea mai mare comoară de pe pământ, atunci o vom căuta cu toată inima.

Credem noi cu adevărat că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu perseverenţă? Atunci credinţa noastră se va manifesta prin rugăciuni fierbinţi. Dacă suntem mistuiţi de dorinţa puternică de a împlini voia Lui în fiecare aspect al vieţii noastre, Dumnezeu, fără îndoială, ne va revela care este planul Său pentru noi.

El nu poate să nu ia aminte la acela care are atât de multă credinţă încât se ţine de Dumnezeu până când primeşte un răspuns. În Biblie, credinţa este adeseori asociată cu răbdarea. Sunt necesare amândouă dacă vrem să moştenim făgăduinţele lui Dumnezeu (Evrei 6:12,15).

David ne îndeamnă (fără îndoială că pe baza propriei sale experienţe), să ne încredinţăm calea Domnului, să ne încredem în El şi să aşteptăm cu răbdare timpul Lui şi suntem asiguraţi că El nu ne va lăsa (Psalmul 37:5,7).

Una dintre tentaţiile cele mai mari care apar atunci când căutăm călăuzirea Domnului este să ne agităm şi să devenim nerăbdători. Dar inima credincioasă este una liniştită. Există câteva decizii pentru care nu este nevoie să aşteptăm o indicaţie absolut clară din partea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă nu ştii când ar fi mai potrivit să pleci într-o călătorie, pe 15 sau pe 16 ale lunii, într-o astfel de situaţie, de obicei, nu trebuie să aştepţi o indicaţie clară din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, există unele decizii în legătură cu care trebuie să aşteptăm până când suntem perfect clarificaţi în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când plănuim căsătoria nu ne putem permite să fim nesiguri. Avem nevoie să fim perfect siguri de voia lui Dumnezeu înainte de a ne decide. Decizia de a te căsători cu un anumit partener are o importanţă mai mare decât decizia de a pleca într-o călătorie la o anumită dată pentru că efectele ei sunt mult mai ample.

De obicei, cu cât e mai importantă decizia, cu atât mai mult trebuie să aşteptăm să fim siguri de voia lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul, nu ne va fi teamă să aşteptăm.

Nu trebuie să o luăm înainte de capul nostru, fără a aştepta momentul stabilit de Dumnezeu pentru un anumit lucru, de teama că aşteptând am putea pierde ceea ce e cel mai bun. Dumnezeu este suficient de capabil să asigure şi să protejeze cel mai bun lucru pentru noi în fiecare domeniu. Când dăm năvală nerăbdători, pierdem mereu cel mai bun lucru pentru noi, pe care ni-l asigură Domnul. Biblia spune că cel care crede „…nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28:16).

În Psalmul marii „Călăuziri” – Psalmul 25 - David vorbeşte mereu şi mereu de aşteptarea Domnului (versetele 3, 5, 21). Niciun om care aşteaptă timpul Domnului nu va regreta vreodată că a aşteptat, pentru că Dumnezeu lucrează şi se dezvăluie pe Sine „pentru cei care aşteaptă (arzător) totul de la El” (Isaia 64:4; cf.49:23).

Adesea, numai pe măsură ce aşteptăm, Dumnezeu poate să ne dezvăluie planurile Sale. James McConkey, în broşura sa, „Călăuzire”, a scris, „Uneori iei de la robinet un pahar cu apă nisipoasă şi tulbure. Cum o limpezeşti? Pui paharul cu apa murdară pe masă. Secundă cu secundă, sedimentul se depozitează la fundul paharului. Treptat, apa devine mai limpede. În câteva momente, este aşa de limpede că poţi distinge obiectele prin ea. Toate s-au întâmplat doar prin aşteptare. Aceeaşi lege se aplică şi în tărâmul călăuzirii. Şi în această situaţie, reţeta magică pe care ne-o propune Dumnezeu este aşteptarea….. Pe măsură ce aşteptăm, sedimentele se depun la fund….. Lucrurile neînsemnate îşi preiau exact locurile lor inferioare. Lucrurile mari se arată în importanţa lor cuvenită. Aşteptarea este soluţia pentru toate …. Marea majoritate a greşelilor noastre vin din neglijarea ei. Graba este prea adeseori o capcană a lui Satan şi nu o necesitate venită din călăuzire…..”

„Uneori ne găsim într-o încurcătură atât de mare încât ni se pare că nu mai e cu putinţă să primim vreo călăuzire. Pentru astfel de situaţii psalmistul ne transmite un mesaj preţios, folosindu-se de o comparaţie cu străjerii. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa” (Psalmul 130:6).

Cum se uită după zorii dimineţii oamenii care aşteaptă răsăritul în orele nopţii? Răspunsul are patru părţi:- „Se uită în întuneric. Se uită după ceea ce vine încet. Se uită după ceea ce este sigur că vine. Se uită după ceea ce, atunci când vine, aduce lumina zilei.”

„La fel se întâmplă cu noi, cei care aşteptăm călăuzirea. Adesea, încurcătura noastră este atât de gravă încât părem a aştepta într-un întuneric total. De multe ori, pentru aceia care aşteaptă ziua, primii zori de zi par a veni, oh, aşa de încet! Însă, aşa cum nu a existat niciodată o noapte care să nu se sfârşească odată cu răsăritul, tot atât de sigur este şi faptul că noaptea noastră de incertitudine se va sfârşi în lumina răsăritului călăuzirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, asemenea răsăritului venit atât de încet care, odată sosit, aduce lumină şi binecuvântare nemăsurată, atunci când, în sfârşit, călăuzirea lui Dumnezeu va răsări peste noi, ea ne va bucura atât de mult sufletele noastre aflate în aşteptare şi va lumina atât de puternic calea noastră întunecată, încât aproape vom uita zilele lungi când am aşteptat în întuneric”.

Feriţi-vă de a aştepta în grabă. Nerăbdarea se naşte întotdeauna din necredinţă. Despre israeliţii din pustie se spune că „nu au aşteptat (cu ardoare) împlinirea planului Său” (Psalmul 106:13). Drept consecinţă, ei au pierdut lucrul cel mai bun oferit lor de Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne salveze de la o astfel de tragedie!

Neîncrederea în sine

„….nu te sprijini pe înţelepciunea ta ….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Acela care dă mai multă crezare propriei înţelepciuni naturale în privinţa aspectelor spirituale ale vieţii trebuie să înveţe una din lecţiile fundamentale ale vieţii creştine. Inteligenţa mediocră nu poate, prin ea însăşi, să-l priveze pe om de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, dacă El se bazează pe Dumnezeu. Dar dependenţa mândră de propria deşteptăciune şi capacitate de prevedere îl poate împiedica să afle voia lui Dumnezeu. Pavel spune, în Filipeni 3:3, că un credincios ar trebui să fie caracterizat printr-o lipsă de încredere în sine.

Pavel era un mare intelectual dar şi el a trebuit să se îndoiască de sine şi să se bazeze pe Dumnezeu. Din propria sa experienţă, el scrie creştinilor corinteni,

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:18,19).

Înţelepciunea lumească este o piedică în calea cunoaşterii voii lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea.

Pentru ca nu cumva această ultimă afirmaţie să fie înţeleasă greşit, lăsaţi-mă să adaug o scurtă explicaţie. Respingerea înţelepciunii lumeşti nu înseamnă nefolosirea abilităţilor intelectuale. Pavel şi le-a folosit şi nici nu se pune problema ca el să fi cerut vreodată altora să nu şi le folosească. Înţelepciunea lumească nu poate avea nici sensul de educaţie şi nici pe acela de învăţare, deoarece în acest caz, atât eruditul Pavel cât şi puţin învăţaţii corinteni (cărora le scrie el) ar fi trebuit să le abandoneze pe acestea.

Înţelepciunea lumească despre care vorbeşte Pavel se referă la încrederea pe care ne-o punem în propriile noastre abilităţi intelectuale, fie că avem învăţătură multă sau puţină. Este o boală care îi chinuie deopotrivă pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi.

Biblia îi asemuieşte pe credincioşi cu oile. Oaia este un animal prostuţ, incapabil să se orienteze şi extrem de imprudent. Singurul mod în care ea poate fi în siguranţă este să îşi urmeze păstorul oriunde se duce el. Acesta este un fapt foarte umilitor, greu de acceptat pentru un om care se încrede în sine. Mândria lui se va revolta la simpla sugestie că el ar fi chiar atât de prostuţ în chestiunile spirituale.

De aceea, a nu-ţi pune cu totul încrederea în tine însuţi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.

David a stat înaintea Domnului aşa cum stă o oaie înaintea păstorului şi, prin urmare, a trăit călăuzirea Divină. „Domnul este Păstorul meu. …El mă duce…. El mă călăuzeşte” (Psalmul 23:1-3). Dacă omul nu se smereşte şi nu adoptă o poziţie umilă, el nu poate cunoaşte căile lui Dumnezeu. „El (Dumnezeu) face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” spune David în Psalmul 25:9.

Încrederea în sine i se potriveşte omului lumesc, însă nu este deloc potrivită copiilor lui Dumnezeu. Adeseori ea este cauza pentru care mulţi credincioşi ratează planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Încrezători în propriile abilităţi, ei nu caută cu dăruire voia lui Dumnezeu. În schimb, ei se bazează pe propria inteligenţă şi astfel se rătăcesc.

Adesea, Dumnezeu permite eşecul şi confuzia în viaţa noastră pentru ca astfel noi să putem vedea caracterul cu totul corupt al inimilor noastre şi slăbiciunea raţiunii umane, atât de supusă greşelilor, şi să învăţăm să ne agăţăm cu cât mai multă tărie de El.

Una din lecţiile principale pe care Domnul a căutat să le-o dea ucenicilor Săi a fost aceea că ei nu puteau face nimic fără El (Ioan 15:5). Ucenicii au avut multe dificultăţi în învăţarea acestei lecţii; la fel şi noi.

Omul umil, care îşi recunoaşte limitele şi se sprijină puternic pe Dumnezeu, va descoperi fără greutate voia Divină. Pe de altă parte, doctorul în teologie, care depinde de pregătirea de la seminar, va fi lăsat să bâjbâie în întuneric.

Ascultare în fiecare domeniu

“Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6).

Uneori suntem nerăbdători să aflăm călăuzirea lui Dumnezeu într-un domeniu al vieţii naostre, dar nu la fel de dornici în a avea direcţia Lui şi pentru alte domenii.

De exemplu, putem căuta cu ardoare voia lui Dumnezeu în căsătorie, dar poate nu facem la fel când căutăm o slujbă. Sau ar putea fi invers. Ori, poate căutăm călăuzirea lui Dumnezeu pentru cum şi unde să ne petrecem concediul, dar poate că niciodată nu-L întrebăm cum să ne cheltuim banii. Acest lucru se întâmplă deoarece suntem înclinaţi să dorim călăuzirea lui Dumnezeu atunci când ne convine. Adesea, motive egoiste, de care nici nu suntem conştienţi, pândesc în inimile noastre.

Căutăm voia lui Dumnezeu în unele chestiuni pentru că nu vrem să facem greşeli care să ne poată cauza suferinţă sau pierdere. Motivul nu este să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, ci să ne simţim bine şi prosperi. Prin urmare, eşuăm în primirea călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El a promis să-i călăuzească numai pe aceia care Îl recunosc în toate căile lor, pe aceia care acceptă cu bucurie direcţia Lui în fiecare domeniu al vieţii lor.

Există multe domenii în care voia lui Dumnezeu ne este deja revelată în Scriptură. De exemplu, Biblia spune că Dumnezeu vrea să fim sfinţi şi mulţumitori: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare…”,

„Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:18).

În mod asemănător, ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Romani 13:9). Dacă am primit iertarea şi salvarea lui Dumnezeu, ar trebui să dorim acelaşi lucru pentru aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede în Noul Testament: noi să fim martorii Lui (Faptele Apostolilor 1:8).

Iubirea pentru aproapele nostru implică grija, în primul rând pentru nevoile lui spirituale, dar nu exclude grija faţă de alte nevoi. Dumnezeu a spus, „să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând …………………..dacă vezi pe un om gol să-l acoperi………….Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului va fi paza din spatele tău. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde; vei striga şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi cuvintele

deşarte, dacă vei da mâncarea ta celui flămând şi vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:7-11).Dumnezeu se bucură să-Şi descopere planurile acelora care nu sunt egoişti şi care se îngrijesc de nevoile altora. Dacă eşuăm în a-L asculta pe Domnul în aceste domenii unde El deja Şi-a dezvăluit voia, atunci nu ne putem aştepta ca El să ne călăuzească în alte probleme.

Este un principiu al călăuzirii Divine acela potrivit căruia Dumnezeu niciodată nu oferă mai multă lumină aceluia care ignoră lumina pe care o are deja. Dumnezeu nu ne arată al doilea pas înainte să-l parcurgem pe primul. „Când vei umbla (pas cu pas), pasul nu-ţi va fi stânjenit…. Eu îţi voi deschide calea înaintea ta“, este promisiunea Lui (Proverbe 4:12 – Parafrazat).

El este interesat de fiecare pas al nostru. „Domnul întăreşte paşii omului (bun) şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui” (Psalmul 37:23). Iată aici o altă promisiune de călăuzire pentru cel ce ascultă: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. (Dar) nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine” (Psalmul32:8,9). Pe cal îl caracterizează nerăbdarea, dorind întotdeauna să o ia la goană înainte, în timp ce măgarului îi este caracteristică încăpăţânarea, refuzând adeseori să înainteze. Noi trebuie să evităm ambele atitudini.

Când suntem neascultători, Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă. De aceea trebuie să fim atenţi la ce ne spune conştiinţa, să ţinem seama întotdeauna de vocea conştiinţei.

Isus a spus, „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină” (Luca 11:34). Ce a vrut să spună Isus prin „ochi”? În Matei 5:8, El a identificat viziunea spirituală cu puritatea inimii. Deci, ochiul se referă la conştiinţă, care, atunci când este întotdeauna plină de ascultare, ne conduce la puritatea inimii.

De una singură, conştiinţa nu este vocea lui Dumnezeu pentru că ea este formată şi modelată de principiile pe care îşi bazează o persoană propria viaţă. Dar, dacă este formată şi modelată după învăţăturile Bibliei, ea va reflecta din ce în ce mai bine etalonul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa din Luca 11:34 este că, dacă ne păstrăm conştiinţa curată, lumina lui Dumnezeu ne va inunda viaţa şi astfel vom cunoaşte astfel voia Lui. Dacă în viaţa de zi cu zi dăm greş în a asculta vocea conştiinţei, nu vom putea asculta nici vocea Duhului când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

Supunerea imediată faţă de Dumnezeu în orice situaţie în care ne vorbeşte El este unul din secretele călăuzirii. Am auzit recent despre un băiat de 15 ani, orb din naştere, care a pilotat şi a făcut să aterizeze un aparat de zbor în condiţii de siguranţă. Această faptă remarcabilă s-a datorat supunerii imediate faţă de fiecare ordin dat de instructorul pilot.

În confruntarea cu problemele de tot felul, ne putem simţi asemenea unor oameni orbi care încearcă să facă să aterizeze un avion pe o pistă necunoscută şi invizibilă. Dar, dacă ne cultivăm obiceiul de a ne supune fără preget poruncilor lui Dumnezeu, vom reuşi să aterizăm în siguranţă.

Predare necondiţionată

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu….ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).

Noul Testament ne îndeamnă să devenim robi ai Domnului. Pavel însuşi s-a numit pe sine rob de bunăvoie al lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, existau două clase de servitori – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat, nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul lui cu un preţ şi, drept urmare, tot ce era el şi tot ceea ce poseda el aparţineau stăpânului său.

Aceasta e ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască pe sine a fi. Timpul nostru, banii, talentele, familiile, posesiunile, mintea şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că sunt ale Lui prin faptul că ne-a răscumpărat pe noi pe Cruce (1 Corinteni 6:19,20).

De aceea suntem îndemnaţi să ne înfăţişăm trupurile noastre, odată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, exact ca arderile de tot din Vechiul Testament. Spre deosebire de jertfa pentru păcat, arderea de tot era adusă în întregime lui Dumnezeu şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea Domnului. Când un om aducea o ardere de tot, el nu primea nimic înapoi. Dumnezeu putea să facă orice dorea cu acea jertfă. Ea era simbolul Crucii de la Calvar, unde Domnul Isus s- a oferit pe Sine în mod absolut Tatălui Său zicând: „Tată, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”

Iată ce însemnă să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voinţă şi să alegem să fim folosiţi de El. Numai atunci putem afla voia Lui.

De obicei, absenţa acestui fel de predare este motivul principal datorită căruia nu suntem capabili să descoperim voia lui Dumnezeu. Predarea noastră lui Dumnezeu este adesea făcută cu rezerve. Nu suntem cu adevărat gata să acceptăm orice ne poate oferi Dumnezeu.

Am întâlnit odată un frate care era gata să îşi asume orice profesie în afara slujirii creştine ca activitate permanentă. I-am spus că tocmai această rezervă îl împiedica să vadă limpede planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când, în cele din urmă, s-a predat total Domnului, a obţinut imediat o asigurare mai profundă a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a chemat la slujirea creştină permanentă, însă El dorea ca acel frate să fie gata şi pentru aceasta.

Mulţi care vin la Dumnezeu sub pretextul că doresc să-I cunoască voia vor, de fapt, numai aprobarea Lui pentru o cale deja aleasă de ei înşişi. De aceea nu primesc niciun răspuns de la El.

Cât de repede s-ar rezolva problemele noastre de călăuzire, dacă ne-am da pe noi înşine Domnului nostru, spunând, „Doamne, sunt gata să accept orice, dacă Tu doar m-ai asigura că aceea este voia Ta. Alege Tu pentru mine, Domnul meu. Nu am nicio opţiune în această problemă”.

Consimţământul lui Avraam de a merge oriunde şi de a face orice, oricând, pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care el a devenit „prietenul lui Dumnezeu”.

George Muller, din Bristol (Anglia), a fost un om cu o credinţă mare şi unul care putea descoperi voia lui Dumnezeu cu o exactitate remarcabilă. Spunea referitor la aceasta: „la început, caut să-mi aduc inima într-o asemenea stare încât nu are nicio voinţă proprie în legătură cu o problemă apărută. Nouă zecimi din necazurile oamenilor îşi au cauza exact aici. Nouă zecimi din greutăţi sunt depăşite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi aceasta. Când cineva este sincer în această privinţă, aceluia nu îi mai rămâne decât un drum scurt până la cunoaşterea voii Lui”.

Unii doresc să afle mai întâi voia lui Dumnezeu înainte de a decide dacă să se supună sau nu. Dar Dumnezeu nu-Şi dezvăluie voia unor astfel de oameni.

Isus a spus, „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte….” (Ioan 7:17). A consimţi la a face orice porunceşte Dumnezeu, aceasta este singura cale care ne va face capabili să cunoaştem care este voia Lui perfectă. Acest lucru se aplică atât lucrurilor mărunte cât şi celor mari.

O minte reînnoită

„Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2).

Ceea ce este lumesc astupă urechile duhului nostru, împiedicându-ne să auzim vocea lui Dumnezeu. Fiecare persoană care trăieşte în această lume este afectată de spiritul acestei lumi. Nimeni nu se sustrage influenţei ei. Din copilărie, fiecare din noi absoarbe în sine însuşi, mai mult sau mai puţin, din spiritul acestei lumi – prin ceea ce auzim, vedem şi citim.

Acest spirit afectează în mod special minţile noastre şi ne influenţează gândirea. Drept urmare, în mod firesc, deciziile pe care le luăm se bazează, în principal, pe consideraţii lumeşti.

Duhul lui Dumnezeu, Care vine să locuiască în noi atunci când suntem „născuţi din nou”, se opune spiritului acestei lumi şi de aceea doreşte să ne reînnoiască gândirea în totalitate.

Scopul final al lui Dumnezeu pentru noi este să fim asemenea Fiului Său. Aceasta este componenta fundamentală a voii Lui pentru noi toţi. Orice altceva – cu cine ne vom căsători, unde vom locui şi unde vom munci – este secundar.

Toate interacţiunile lui Dumnezeu cu noi sunt direcţionate către acest scop final – să ajungem asemenea lui Isus (vezi Romani 8:28 şi 29). Dar acest lucru poate fi împlinit în noi numai pe măsură ce permitem Duhului Sfânt să ne reînnoiască minţile zi de zi. Cu cât sunt minţile noastre mai reînnoite, cu atât mai exact vom putea desluşi voia lui Dumnezeu la răspântiile vieţii.

În esenţă, lumescul nu este ceva extern, cum ar fi mersul la filme, băutura, fumatul, hainele scumpe şi la modă, podoabele sau viaţa extravagantă. Acestea pot indica o persoană lumească, dar ele sunt numai expresia exterioară a unei gândiri lumeşti.

În esenţă, conformarea cu lumea este de găsit la nivelul minţii unei persoane şi se manifestă în moduri diferite, mai ales în luarea deciziilor.De exemplu, când se are în vedere o slujbă sau o carieră, deciziile unei persoane lumeşti vor fi determinate de factori ca salariul, perspectivele de promovare, confortul, uşurinţa, avantajele etc. În privinţa căsătoriei, ele vor fi influenţate de aspecte ca situaţia familială, zestrea, poziţia socială, frumuseţea fizică sau averea.

Pe de altă parte, deciziile unui credincios vor fi determinateîn principal de factori spiritualideşi alte considerente nu trebuie neglijate. Slava Numelui lui Dumnezeu şi extinderea Împărăţiei Lui ar trebui să fie prima noastră grijă. De aceea, Domnul ne- a învăţat să ne rugăm la început „Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” şi abia apoi „Facă-se voia Ta”.

Procesul identificării şi abandonării motivelor lumeşti este vital dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu. A spune „Dumnezeu m-a condus”, când motivele noastre au fost egoiste, este blasfemie. În astfel de cazuri, este mult mai bine să spunem că decizia a fost doar a noastră, decât să luăm în deşert Numele lui Dumnezeu, ca să ascundem sub un paravan de spiritualitate lumescul din noi.

Nu câştigăm nimic prin simpla convingere a altora (şi chiar a noastră) cum că noi am împlini voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu poate fi prostit. Aşa cum spune Biblia, „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cântăreşte duhurile este Domnul” ….”Orice cale a omului este dreaptă în ochii lui, dar Cel ce cântăreşte inimile este Domnul” (Proverbe 16:2; 21:2).

Înnoirea minţii noastre ne va determina să începem să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să vedem situaţiile şi oamenii aşa cum le vede El. Mintea lui Pavel era atât de reînnoită încât îndrăznea să spună că are gândul lui Hristos şi că el nu îi mai priveşte pe oameni dintr-o perspectivă umană (1 Cor. 2:162 Cor. 5:16). Rugăciunea lui pentru credincioşii coloseni era ca şi ei să fie astfel transformaţi –

„nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9).

O astfel de transformare a minţilor noastre ne va face capabili să cunoaştem ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu, putând discerne uşor voia Lui în situaţiile diferite cu care ne confruntăm.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi în această perioadă a Noului Testament este aceasta: „acesta este legământul pe care-L voi face…. Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor….. toţi Mă vor cunoaşte în ei înşişi” (Evrei 8:10; 10:16).

Reînnoirea aceasta ne va aduce nu doar înţelegerea voii lui Dumnezeu, ci şi înţelegerea metodelor Lui şi a scopului Lui – vom cunoaşte nu doar ce doreşte Dumnezeu de la noi să facem, ci şi cum doreşte El să facem şi de ce.

A face voia lui Dumnezeu poate fi o corvoadă dacă nu preţuim scopurile Lui. Când le preţuim, voia lui Dumnezeu devine pentru noi ceea ce a fost pentru Isus – o desfătare.

Numai datorită propriei noastre ignoranţe privind natura lui Dumnezeu ajungem să ne fie frică de voia Lui. Dacă L-am cunoaşte mai bine, am tresălta de fericire să împlinim fiecare poruncă a Lui.

Cum pot fi reînnoite minţile noastre? O soţie care trăieşte aproape de soţul ei, în comuniune strânsă cu el, ajunge să cunoască din ce în ce mai mult din mintea şi căile soţului, pe măsură ce trec anii.

Acelaşi lucru se aplică şi relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu. Naşterea din nou este ca o căsătorie cu Domnul Isus. Acel punct trebuie să fie începutul unei umblări în părtăşie apropiată cu Domnul, vorbind cu El zi de zi.

Trebuie totodată să-L lăsăm şi pe El să vorbească inimilor noastre zi de zi, atât prin Cuvântul Lui cât şi prin disciplina încercărilor pe care El le trimite în viaţa noastră. Astfel, vom vedea cum creştem în asemănare cu imaginea Domnului nostru (2 Corinteni 3:18). Dacă neglijăm meditaţia zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia în rugăciune cu Domnul, ne va fi foarte greu să descoperim planurile lui Dumnezeu. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu poate îndrepta căile gândirii pervertite şi strâmbe şi ne poate deschide spiritual, devenind sensibili la Vocea lui Dumnezeu.

Putem recunoaşte vocea Domnului numai deprinzându-ne să o auzim. Un om recent întors la Domnul l-a întrebat odată pe un slujitor matur ce înseamnă ceea ce a spus Hristos prin „Oile Mele cunosc vocea Mea”, căci el nu auzea vocea Domnului. Slujitorul Domnului a răspuns: „Da, este adevărat că oile Lui cunosc vocea Lui, dar este tot atât de adevărat că mieii trebuie să înveţe s-o recunoască”.

Un fiu poate identifica uşor vocea tatălui său numai dacă a auzit-o suficient de des. Chiar şi aşa, numai printr-o ascultare constantă a vocii Domnului, noi ajungem să fim capabili s-o distingem dincolo de zgomotul şi larma altor voci care ne sună în minte când căutăm voia lui Dumnezeu.

Dacă eşti obişnuit să asculţi vocea Domnului, atunci, în vreme de pericol, promisiunea Lui este: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Dacă, pe de altă parte, ne întoarcem la Domnul doar în vremuri de strâmtorare, este posibil să nu auzim vocea Lui deloc.

Unii copii ai lui Dumnezeu sunt aşa de ocupaţi încât nu au timp să-L asculte pe Domnul în viaţa lor de zi cu zi iar, la vreme de necaz, doresc să afle imediat voia Lui. Vorbind despre asemenea credincioşi, G. Christian Weiss spunea că omul care se roagă doar în situaţii de pericol se roagă în spiritul acesta: „Doamne Isuse, am fost groaznic de ocupat şi nu am avut aşa de mult timp să vorbesc cu tine. Iartă- mă. Dar acum, Doamne, sunt într-o situaţie critică şi trebuie să aflu voia Ta, în această problemă foarte importantă, până mâine dimineaţă la ora 10. Aşa că te rog, Doamne, grăbeşte-Te şi arată-mi-o. Amin.” Voia lui Dumnezeu nu este revelată într- un asemenea mod şi categoric nu unor astfel de persoane.

Părtăşia zilnică cu Dumnezeu în meditaţie şi în rugăciune este vitală dacă vrem să avem călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile noastre.

Rezumat

Dacă vrem să găsim voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să îndeplinim următoarele condiţii:

1. Trebuie să credem că Dumnezeu ne va arăta voia Lui. O astfel de credinţă se va caracteriza prin dorinţă arzătoare şi răbdare. Trebuie să fim gata să aşteptăm timpul lui Dumnezeu.

2. Trebuie să ne îndoim de propria deşteptăciune şi, plini de smerenie, să ne punem baza în Dumnezeu. Nu trebuie să ne ignorăm abilităţile intelectuale, însă încrederea noastră trebuie să fie în Dumnezeu şi nu în noi înşine.

3. Trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii noastre, nu doar în câteva dintre ele. Trebuie să ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja şi să ne păstrăm întotdeauna conştiinţa curată.

4. Trebuie să ne predăm fără rezerve lui Dumnezeu şi să fim gata să acceptăm

orice alege El pentru noi.

5. Trebuie să umblăm zilnic cu Dumnezeu, ascultând la ceea ce El are să ne spună. De aceea trebuie să-I permitem să ne reînnoiască mintea şi să ne elibereze de principiile gândirii lumeşti.

CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ

În ceea ce priveşte mijloacele prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile biblice sunt mai importante decât experienţele personale chiar şi ale celor mai evlavioşi bărbaţi sau femei.

Dumnezeu nu se limitează la a lucra prin acele mijloace pe care le descriem noi. El este Suveran şi poate folosi uneori mijloace de călăuzire miraculoase în locul celor normale. El a călăuzit Israelul în pustie printr-un stâlp de nor şi printr-unul de foc, dar această metodă a încetat când au intrat în Canaan.

Faptele Apostolilor prezintă câteva cazuri de călăuzire extraordinară. Un înger i-a vorbit lui Filip şi i-a spus să părăsească Samaria şi să meargă pe drumul pustiu (8:26). Lui Anania, Dumnezeu i-a spus într-o viziune să meargă şi să-l întâlnească pe Saul (9:10-16). Petru a avut o viziune în care Dumnezeu i-a decoperit că el era cel care trebuia să ducă evanghelia neamurilor (10:9-16). Pavel a avut o viziune care-i arăta să meargă în Macedonia (16:9). Tot el vorbeşte despre un moment când, aflându-se în Ierusalim, Domnul i-a dat într-o viziune direcţii de acţiune (22:17-21). Dar acestea sunt mai degrabă excepţii decât regula.

Nu putem ignora în întregime posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi direcţioneze şi astăzi copiii în moduri asemănătoare. Dar, aşa cum vedem şi în Faptele Apostolilor, astfel de cazuri sunt rare.

În această carte ne ocupăm doar de mijloacele obişnuite de călăuzire. În Vechiul Testament, aflarea voii lui Dumnezeu pare să fi fost o sarcină uşoară. Legea lui Moise era clară şi specifică în privinţa multor lucruri. În pustie, Israeliţii trebuiau doar să observe şi să urmărească stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea. Nu era nevoie să fie spirituali pentru a şti când şi unde să se deplaseze. Aveau nevoie doar de vedere bună!

Când marele preot căuta să găsească voia lui Dumnezeu, tot ce avea de făcut era să arunce „Urim şi Tumim” în prezenţa Domnului şi acestea indicau „Da” sau „Nu”. Totul era aşa de simplu pentru că erau modalităţi externe şi uşor de perceput prin simţuri.

Bizuindu-ne pe Duhul Sfânt

În contrast cu toate acestea, cunoaşterea voii lui Dumnezeu pare să fie mult mai dificilă pentru noi în epoca noastră. Motivul este acela că Dumnezeu doreşte să ne dovedim nouă înşine care este voia Lui perfectă (Romani 12:2).

Acum, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, fiindu-i Călăuză, şi El înlocuieşte toate mijloacele externe de călăuzire care au existat în Vechiul Testament. Călăuzirea externă este pentru cel imatur. Călăuzirea internă este pentru cel matur

– şi aceasta este calea prin care Dumnezeu doreşte să-Şi călăuzească astăzi toţi copiii.

Când căutăm voia lui Dumnezeu, avem nevoie să descoperim ce ne spune Duhul Sfânt în duhurile noastre. De aceea este esenţial să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Biblia spune, „nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului…….dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17,18).

Cuvintele din Luca 4:1 sunt şi ele semnificative – „Iar Isus, plin de Duh Sfânt …..a fost dus de Duhul (Sfânt) în pustie”. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti Domnul Isus a fost guvernat şi călăuzit numai de mărturia interioară a Duhului Sfânt – niciodată de vreo constrângere sau sfat omenesc, nici măcar de vreo rugăminte înduioşătoare. Această sensibilitate la vocea Duhului se găsea şi la primii creştini. În Faptele Apostolilor îl vedem pe Filip acţionând la îndemnul interior al Duhului şi alăturându-se carului omului de stat etiopian (Faptele Apostolilor 8:29); pe Petru supunându-se vocii interioare a Duhului care-l direcţiona spre casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:19,20); pe liderii bisericii din Antiohia recunoscând mărturia Duhului Sfânt în duhurile lor, mărturie care confirma chemarea lui Saul şi a lui Barnaba la slujirea misionară printre neamuri (Faptele Apostolilor 13:2). Acelaşi Duh doreşte să ne călăuzească pe fiecare dintre noi în fiecare decizie.

Recunoscând vocea Duhului

Duhul Sfânt ne vorbeşte mai degrabă printr-o presiune interioară în duhurile noastre decât printr-o voce perceptibilă. El ne îndeamnă dinlăuntru fie să acţionăm fie să nu acţionăm într-o anumită direcţie. În mod normal, aceasta este rezultatul unui timp îndelungat petrecut în rugăciune, în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor unui curs de acţiune propus.

Totuşi, Duhul Sfânt ne poate da uneori şi un îndemn brusc să mergem undeva sau să facem ceva. Însă impulsurile neaşteptate de a face ceva ridicol pot veni de la Cel Rău sau de la noi înşine. De aceea trebuie să fim prudenţi în aceste situaţii.

În orice caz, Duhul Sfânt nu ne va conduce niciodată contrar învăţăturilor Bibliei. Putem distinge vocea Duhului Sfânt prin presiunea crescândă pe care o produce în duhurile noastre şi prin pacea sporită pe care El o dă minţilor noastre, pe măsură ce ne rugăm cu privire la o problemă.

„Gândirea Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6). De obicei, vocea lui Satan este chinuitoare şi adesea însoţită de ameninţări, pentru situaţia în care nu ne supunem imediat ei.

Dumnezeu ne dă mereu suficient timp pentru a analiza şi a ne asigura de voia Lui. Totuşi, în anumite ocazii, Duhul ne poate conduce să facem ceva ce minţile noastre nu pot înţelege pe deplin.

Stephen Grellet, un predicator american, a fost condus odată de Duhul la o tabără de exploatare forestieră pe care a găsit-o părăsită. Dar el a fost aşa de sigur de călăuzirea lui încât a intrat în sala de mese, care era pustie, şi a ţinut o predică. Mulţi ani mai târziu, un bărbat l-a abordat pe Grellet în Londra. Amintindu-i de acea întâmplare, i-a spus că el a fost bucătarul acelei tabere şi singurul prezent acolo în acea zi. Era ascuns în spatele unei ferestre şi ascultase predica lui Grellet. A fost transformat şi a început să lucreze pentru Domnul.

Însă o asemenea călăuzire este extrem de rară. Adesea nu este uşor să distingem între vocea propriei inimi şi vocea Duhului, pentru că inimile noastre sunt atât de înşelătoare. De exemplu, gândindu-ne la un posibil partener de viaţă, putem confunda uşor presiunea emoţională şi „sentimentul crescând de pace şi de bucurie pe care îl primim atunci când ne gândim la ceea ce ar urma” cu mărturia Duhului

Sfânt. Şansele să fim înşelaţi scad considerabil dacă ne examinăm motivaţiile şi ne asigurăm că numai Slava Lui Dumnezeu este ceea ce dorim, că suntem gata să acceptăm orice ne va cere Dumnezeu.De obicei, în cazul în care lipseşte o asemenea predare sau dacă motivaţiile sunt egoiste ajungem să rătăcim. Uneori, voia lui Dumnezeu poate fi exact ceea ce ne place nouă, însă poate fi şi exact ceea ce, în mod instinctiv, nu dorim.

Nu ar trebui să gândim că voia lui Dumnezeu este întotdeaunacea mai dificilă cale care ne stă înainte. Însă nu e nici cea mai uşoară. Când ne găsim într-o situaţie dificilă sau avem înainte o sarcină grea, putem fi tentaţi să fugim. Această decizie poate fi greşit înţeleasă drept călăuzirea Duhului. În aceste ocazii, dacă suntem în dubii, este mai bine să stăm pe loc şi să ne încredem în Domnul că ne va da har să experimentăm biruinţa lui Hristos şi în situaţia respectivă.

Atunci când trebuie să decizi asupra cursului unei acţiuni, un pas practic ar putea fi trasarea unui „bilanţ”. Trage o linie de-a curmezişul unei foi de hârtie şi scrie toate motivele pentru a face un anumit lucru pe o parte, şi toate motivele împotriva acelui lucru de cealaltă parte. Roagă-te cu privire la aceste motive zi de zi şi revizuieşte lista dacă este necesar. Fii cu adevărat gata să accepţi orice curs pe care l-ar putea lua lucrurile. Pe măsură ce continui să te rogi, Duhul Sfânt îţi va transmite, în duhul tău, ce trebuie să faci. Dacă trăieşti o pace crescândă în duhul tău cu privire la un anumit curs al acţiunilor, de obicei, aceasta va fi un indiciu clar a ceea ce doreşte Dumnezeu să faci tu.

Biblia spune, „Lăsaţi pacea lui Hristos(care vine din Hristos prin Duhul Sfânt) să stăpânească (să acţioneze ca arbitru) în inimile voastre – decizând şi aşezând cu hotărâre toate problemele care apar în minţile voastre” (Coloseni 3:15 – cu subliniere). Ca la jocul de fotbal, care se opreşte imediat atunci când arbitrul fluieră (pentru a indica un fault), la fel ar trebui să ne cercetăm şi noi când ne pierdem pacea. Ar trebui să înaintăm numai când avem pace perfectă în duhurile noastre.

Realizând importanţa Duhului

Este esenţial să recunoaştem importanţa mărturiei interioare a Duhului Sfânt, despre care am vorbit în acest capitol, pentru că aceasta este mijlocul principal prin care Dumnezeu Îşi călăuzeşte astăzi copiii. Întotdeauna trebuie să ne supunem îndemnurilor interioare precum şi cercetărilor interioare ale Duhului. Pentru un credincios nu este suficient să fie călăuzit de principiul binelui şi răului. Acela era nivelul Vechiului Legământ. Suntem chemaţi sub Noul Legământ al lui Dumnezeu să trăim la un nivel mai înalt, împărtăşind viaţa adevărată a lui Dumnezeu şi fiind guvernaţi de acea viaţă.

Aceste două niveluri ale vieţii sunt simbolizate de cei doi pomi din grădina Edenului

– pomul cunoştinţei binelui şi răului, respectiv pomul vieţii. Este bine să avem un cod moral care ne spune ce este bine şi ce este rău şi să trăim potrivit acestui standard. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la „trăirea sub lege”. Standardul creştin este mai înalt (Matei 5:17-48).

Watchman Nee, în broşura sa, „Două principii de conducere”, spune, „Este cel mai uimitor lucru acela că obiectivul atâtor creştini este doar conformarea faţă de un standard extern, deşi ceea ce Dumnezeu ne-a dat la naşterea din nou nu este un nou set de reguli şi legi faţă de care ni se cere să ne supunem. El nu ne-a adus la un nou Sinai şi nu ne-a dat un set nou de porunci de tipul „Tu trebuie” şi „Tu nu

trebuie”…. În calitate de creştin, deţii acum viaţa lui Hristos şi la modul Lui de a fi trebuie să te raportezi. Dacă, atunci când meditezi cu privire la o decizie anume, se iveşte în tine o pornire vie de a face acel lucru, dacă apare un răspuns pozitiv din interior, asemenea unei unger” a duhului (1 Ioan 2:20,27), atunci poţi urma încrezător cursul propus. Mărturia interioară îţi indică aceasta. Dar dacă, meditând asupra unei anumite decizii, apare în lăuntrul tău un sentiment de ezitare, atunci poţi şti că pasul la care ai meditat ar trebui evitat, oricât de lăudabil ar putea părea”.„Observă cum comportamentul multor necreştini este guvernat de principiul binelui şi răului. Cu ce diferă atunci creştinul de cel necreştin, dacă acelaşi principiu îi guverenează pe amândoi? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că viaţa lui Hristos reprezintă standardul după care se conduce un creştin şi nu vreun cod extern de norme morale. Există ceva viu înlăuntrul creştinului, care răspunde la ceea ce vine de la Dumnezeu şi reacţionează împotriva a ceea ce nu vine de la El; deci trebuie să luăm seama la reacţiile noastre interioare ….. Noi nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de lucrurile exterioare nouă şi nici de propria raţiune sau de cea a altor oameni. Alţii pot aproba un anumit lucru, chiar şi noi îl putem considera drept atunci când cântărim raţiunile în favoarea lui şi pe cele împotriva lui; dar ce spune despre el mărturia noastră interioară?”

„Odată ce realizezi că factorul determinant al întregului comportament creştin este trăirea interioară, atunci realizezi că trebuie să eviţi nu numai ceea ce apare ca fiind rău, ci şi tot ceea ce doar apare ca fiind bun în exterior. Numai ceea ce decurge din trăirea interioară creştină reprezimtă comportament creştin; de aceea nu trebuie să consimţim asupra niciunei acţiuni care nu izvorăşte din sentimentul viu din lăuntru …. Multe lucruri sunt drepte potrivit standardelor umane, dar standardul Divin le declară pe acestea greşite pentru că le lipseşte viaţa Divină …. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu ni se revelează pe baza unor indicii exterioare, ci pe baza unei mărturii interioare. Pacea şi bucuria care vin duh îi arată creştinului calea. Este un fapt real acela că Domnul Isus Hristos locuieşte în credincios şi că, în mod constant, El se arată pe Sine în noi. De aceea, noi trebuie să ne deschidem către trăirea Lui şi să învăţăm ce înseamnă această trăire”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm această lecţie.

Rezumat

1. Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte printr-o presiune interioară pe care o simţim în duhurile noastre. Această presiune creşte pe măsură ce ne abandonăm lui Dumnezeu în rugăciune şi va fi însoţită de o pace interioară crescândă.

3. Pentru a distinge vocea Duhului de alte voci, trebuie să examinăm motivaţiile acţiunilor noastre şi să vedem dacă ele sunt pure.

4. Un „bilanţ” prin care evaluăm avantajele şi dezavantajele unui posibil curs de acţiune ne poate ajuta să găsim voia lui Dumnezeu.

5. Trebuie să punem mare preţ pe mărturia interioară a Duhului Sfânt, pentru că acesta este principalul mijloc de călăuzire pe care-l foloseşte Dumnezeu astăzi. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să fim conduşi de această mărturie interioară în viaţa noastră de zi cu zi şi nu doar de un cod moral.

CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE

Atunci când căutăm călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne vorbeşte duhurilor noastre şi prin următoarele mijloace externe:

(i) Învăţătura Bibliei.

(ii) Indicaţiile circumstanţelor.

(iii) Sfatul altor credincioşi.

Dacă am desluşit corect voia lui Dumnezeu, mărturia pe care Duhul Sfânt ne-o transmite prin aceste mijloace externe va fi în concordanţă cu mărturia interioară pe care El o pune în duhurile noastre.

Învăţătura Bibliei

Biblia ne-a fost dată ca să putem fi învăţaţi într-un mod corect şi să putem fi conduşi pe calea cea dreaptă (2 Timotei 3:16,17). În cazul unui anumit număr de probleme, voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede chiar în Biblie.

De exemplu, dacă te gândeşti la căsătoria cu un necredincios (chiar şi cu un creştin cu numele, care merge regulat la biserică), Cuvântul lui Dumnezeu spune în mod explicit: „Nu vă înjugaţi la un jug(un simbol al căsătoriei) nepotrivit cu cei necredincioşi - nu faceţi alianţe nepotrivite cu ei” (2 Corinteni 6:14).

De asemenea, dacă vedem un frate în lipsuri materiale, Biblia ne învaţă clar că trebuie să-l ajutăm (Iacov 2:15,16; 1 Ioan 3:17). Sau, dacă eşti într-o dispută cu un credincios şi vrei să ştii dacă să mergi sau nu la judecată cu el, Biblia spune apăsat

„NU” (1 Corinteni 6:1-8).

Biblia ne mai învaţă că minciuna şi hoţia sunt întotdeauna greşite (Efeseni 4:25,28). Dacă s-a produs o dezbinare între tine şi un alt credincios, din cauză că tu l-ai rănit în vreun fel, din nou, Biblia nu lasă loc de îndoială pentru ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să mergi şi să te împaci, luând tu însuţi iniţiativa (Matei 5:21-24).

Dacă am semnat un contract sau un angajament cu o firmă sau instituţie, nu e necesar să mai căutăm în altă parte voia lui Dumnezeu ca să ştim dacă putem rupe contractul sau încălca angajamentul, atunci când ni se oferă un post mai atractiv în altă parte. Biblia ne spune clar că o persoană care trăieşte cu Dumnezeu „nu-şi ia cuvântul înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:4) şi, pe lângă asta, „buzele mincionoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei care lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 12:22). Este o ruşine şi o dezonoare când un credincios nu-şi ţine cuvântul. În mod asemănător, Biblia ne mai învaţă că nu ar trebui să rămânem datori nimănui (Romani 13:8).

Pe lângă poruncile specifice, Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte şi nişte principii călăuzitoare. De exemplu, gândindu-se la căsătorie, un tânăr se poate întreba dacă ar trebui să ceară zestre, aşa cum fac ceilalţi bărbaţi din societatea în care trăieşte. Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează clar să ne ferim de lăcomie şi de iubirea de bani.

Mai mult, învăţătura generală a Scripturii este aceea că ar trebui să învăţăm mai degrabă să dăm decât să primim – şi cu atât mai puţin să cerem (Faptele Apostolilor 20:33-35). Este evident atunci că Dumnezeu nu poate aproba pe nimeni care cere (sau măcar speră la) zestre.

Care e situaţia în ceea ce priveşte câştigurile din jocurile de noroc? Proverbe 28:22 spune: „Un om cu ochiul rău se grăbeşte să se îmbogăţească şi nu ştie că lipsa va veni peste el” (cf. Proverbe 13:11; 28:20; şi1 Tim. 6:9-11). Din aceste pasaje este evident că Dumnezeu nu aprobă ca un credincios să ia parte la nicio formă de loterie, pariuri sau jocuri de noroc.

Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

În rare ocazii, Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea faţă de noi prin anumite pasaje din Biblie, peste care dăm în timpul lecturii noastre zilnice. Însă este nevoie de prudenţă pentru că, adeseori, putem fi tentaţi să dăm unui pasaj o altă interpretare decât are el de fapt. Este neînţelept să căutăm versete sugestive în timpul nostru zilnic de citire a Biblie, deoarece nu acesta este scopul „timpului de părtăşie”, şi , în plus, acţionând astfel, putem fi uşor duşi în rătăcire.

Un tânăr credincios ar putea fi nerăbdător să meargă în S.U.A. când, de fapt, Dumnezeu vrea ca el să rămână în India. Atracţiile materiale ale Vestului pot exercita o forţă atât de puternică asupra lui încât, dacă găseşte un verset cum ar fi

„şi vor zbura… spre apus” (Isaia 11:14), el imediat va concluziona că Dumnezeu îl încurajează să plece.

Inimile noastre sunt înşelătoare şi Satan este un vrăjmaş ingenios. Trebuie să fim în gardă şi faţă de inima noastră şi faţă de Satan. În înţelepciunea Sa supranaturală, Dumnezeu ne poate conduce la un verset izolat, scos din context, dar această situaţie este mai degrabă excepţia decât regula. În plus, când Dumnezeu apelează la o astfel de metodă, o face, de obicei, doar pentru a confirma călăuzirea pe care am primit-o prin mijloacele obişnuite. Niciodată n-ar trebui să facem din aceste versete singurul fundament al călăuzirii în problemele importante.

Indicaţiile circumstanţelor

Dumnezeu este Providenţa. El poate controla circumstanţele astfel încât ele să indice voia Lui. El permite să ni se întâmple anumite lucruri, fie ca să ne confirme călăuzirea pe care am primit-o prin mărturia Duhului, fie ca să ne oprească de la a face un pas greşit. Aşa cum spunea George Muller, „Opririle unui om bun, precum şi paşii lui, sunt comandate de Domnul” (cf. Psalmul 37:23).

Trebuie să ţinem minte că şi Satan poate, într-o anumită măsură, să aranjeze circumstanţele într-un anumit mod, pentru a ne duce în rătăcire. Mulţi au fost înşelaţi în alegerea unui partener de viaţă prin faptul că s-au lăsat ghidaţi de circumstanţele aranjate de Satan pentru a-i prinde în capcană! Metoda prin care poţi evita să fii înşelat este îndeplinirea condiţiilor călăuzirii menţionate în Capitolul 2.

Trebuie să ne supunem împrejurărilor stabilite de Dumnezeu şi să le acceptăm, în timp ce, acelora aranjate de Satan, trebuie să ne opunem. Dacă avem ezitări, ne putem ruga astfel: „Doamne, eu nu ştiu dacă această situaţie este stabilită de Tine sau de Satan. Însă eu vreau să fac voia Ta perfectă, oricât m-ar costa. Salvează-mă

de la înşelătorie şi de la pierderea bineuvântării Tale. Dacă aceste situaţii sunt de la Tine, le accept bucuros. Dacă sunt de la Satan, mă împotrivesc lor şi le înfrunt în Numele Tău!”Domnul ne va păstra calea şi va face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru dacă suntem sinceri înaintea Lui şi trăim potrivit poruncilor Lui (Proverbe 2:8; Romani 8:28).

Satan l-a împiedicat pe Pavel să meargă în Tesalonic, dar a mers Timotei în locul lui şi scopurile lui Dumnezeu au fost oricum îndeplinite (1 Tesaloniceni 2:18; 3:1,2). Găsim numeroase cazuri de călăuzire pe baza circumstanţelor în Faptele Apostolilor. Dumnezeu a folosit persecuţia pentru a împrăştia biserica din Ierusalim, răspândind astfel Evanghelia (Faptele Apostolilor 8:1). Pavel şi Barnaba se mutau dintr-un loc într-altul atunci când persecuţia devenea prea puternică pentru ca ei să mai poată rămâne într-un anumit loc (Faptele Apostolilor 13:50,51; 14:5,6,19,20). Aceasta era în acord cu propriul exemplu al Domnului, cu poruncile Sale (Matei 10:23; Ioan 7:1). Dumnezeu a folosit o foamete pentru a-i aduce pe Saul şi pe Barnaba la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:28-30), unde aceştia au învăţat puterea rugăciunii fierbinţi (Faptele Apostolilor 12:5). Întorşi la Antiohia, ei au împărtăşit acest spirit al rugăciunii fraţilor din lucrare, ceea ce a condus, în final, la extinderea lucrării în regiuni îndepărtate (Faptele Apostolilor 12:25-13:3).

Circumstanţele nefavorabile din Filipi au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i conduce pe Pavel şi pe Sila să predice evanghelia unui temnicer nevoiaş (Faptele Apostolilor 16:19-34). Ultimele opt capitole din Faptele Apostolilor arată cum a folosit Dumnezeu împrejurările pentru a-l conduce pe Pavel să predice evanghelia mai multor oameni pe care, în mod normal, nu i-ar fi întâlnit (cf. Filipeni 1:12).

Unii dintre cei mai mari misionari ai lumii au fost călăuziţi spre câmpurile lor de misiune de circumstanţe. David Livingstone s-a simţit mai întâi condus spre China şi a urmat studii medicale ca pregătire pentru slujirea pe acest tărâm. Când a fost gata să plece, China era „închisă” datorită Războiului Opiumului. Societatea Misionară Londoneză i-a sugerat să se ducă în Indiile de Vest. A plecat acolo dar s-a întors, pe motiv că acolo erau deja mulţi doctori. În final, ca urmare a contactului cu misionarul Robert Moffat, un pionier al misionarismului african, Livingstone a mers în Africa.

Adoniram Judson s-a simţit chemat să fie misionar în India şi a plecat cu vaporul din America. La sosirea în India, autorităţile de acolo nu i-au permis să rămână. Fiind în Madras, i s-a spus să părăsească ţara până la o anumită dată. Astfel, a fost forţat să se îmbarce pe singurul vas care părăsea Madras-ul înainte de acea dată. Vasul mergea în Burma şi Judson şi-a petrecut tot restul vieţii acolo.

Lucrarea pe care aceşti doi oameni au îndeplinit-o în acele teritorii dovedeşte foarte clar că Dumnezeu a fost Acela care a ordonat în aşa fel împrejurările încât ei să fie conduşi în locurile unde au slujit. Dumnezeu ne poate împiedica să mergem pe căi pe care nu El le-a ales pentru noi îmbolnăvindu-ne sau făcându-ne să pierdem trenul, o întâlnire sau un interviu. Şi acest tip de situaţii neprevăzute şi nedorite pot reprezenta parte din planul Lui pentru noi dacă trăim sub Domnia Lui. Când nu obţinem ceva ce ne dorim şi pentru care ne-am rugat foarte mult, putem fi siguri că Dumnezeu are ceva mai bun păstrat pentru noi.

Pierderea trenului şi sosirea întârziată a vaporului m-au condus odată să-i vorbesc unui suflet în nevoie care şi-a deschis inima către Domnul chiar în acea noapte.

Altă dată, transferul pe un vas care nu-mi plăcea a fost mijlocul prin care Dumnezeu m-a condus la un marinar tânăr care şi-a predat viaţa Domnului şi a fost botezat.

Dumnezeu nu face greşeli. El este Providenţa. Ne putem încrede în faptul că El stabileşte circumstanţele vieţii noastre astfel încât ele să conducă la Slava Lui şi la binele nostru. Uneori, când întâlnim un obstacol pe cale, putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Sa schimbând împrejurările.

Atunci când, în mai 1964, Domnul m-a chemat să mă retrag din poziţia de ofiţer al Marinei Indiene iar eu mi-am depus demisia, Conducerea Marinei Indiene a respins imediat această demisie. Indicaţiile circumstanţelor erau în contradicţie cu ceea ce am simţit a fi mărturia Duhului Sfânt înlăuntrul meu. M-am rugat ca Domnul să schimbe împrejurările şi să mă elibereze din Marină, făcând din aceasta o confirmare a chemării Lui. Am aplicat de trei ori pentru obţinerea permisiunii de retragere. În final, după doi ani, mi s-a dat drumul. Atunci am văzut limpede că piedica iniţială fusese plănuită de Satan. Totuşi, Dumnezeu s-a dovedit stăpân absolut peste toate circumstanţele, permiţând această piedică doar pentru a-mi întări credinţa în stăpânirea Lui peste toate guvernele şi puterile pământeşti şi pentru a mă învăţa mai multe cu privire la căile Sale.

Într-adevăr, El este Acela care are cheia fiecărei uşi. Când El deschide o uşă, nimeni nu o poate închide şi când El închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (Apocalipsa 3:7). Chiar şi inima unui împărat poate fi îndreptată de Dumnezeul nostru în orice direcţie alege El (Proverbe 21:1; cf. Ezra 6:22).

Totodată, Dumnezeu ne poate conduce împotriva circumstanţelor. Când primul val de persecuţie a măturat Ierusalimul, apostolii nu au fugit, ci s-au rugat pentru a primi curajul să înfrunte împrejurările. Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Său şi a făcut să tremure Ierusalimul la manifestarea puterii Lui, pentru că nu sosise încă timpul hotărât de El când ucenicii urmau să fie împrăştiaţi (Faptele Apostolilor 4:29-33; 5:11-14).

Când Filip a părăsit Samaria ca să meargă pe drumul pustiu, aceasta era contrar împrejurărilor, care-l chemau să rămână în Samaria, unde el se dovedise foarte folositor în lucrare (Faptele Apostolilor 8:26). Aşadar, împrejurările nu reprezintă întotdeauna o indicaţie a voii lui Dumnezeu. Ele trebuie avute în vedere numai împreună cu mărturia interioară a Duhului Sfânt, din lăuntrul duhurilor noastre, îmreună cu mărturia Lui prin Biblie, şi în supunere faţă de acestea.

Dumnezeu nu aşteaptă de la copiii Săi să fie nişte pioni îndreptaţi încolo şi încoace de circumstanţe. El este Stăpân peste toate circumstanţele şi doreşte ca şi copiii Lui să fie părtaşi la această stăpânire asupra circumstanţelor.

Este oare bine să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Lui printr-un semn? Vechiul Testament redă câteva exemple de oameni care-I cer lui Dumnezeu să îşi arate voia Sa printr-un semn. Robul lui Avraam a cerut un semn şi prin acest semn a găsit-o pe mireasa aleasă de Dumnezeu pentru Isaac (Geneza 24:10-27). Ghideon I-a cerut lui Dumnezeu să-i confirme voia Lui printr-un semn. Iar noaptea următoare el I-a cerut lui Dumnezeu să răstoarne semnul. Dumnezeu a răspuns la ambele cereri şi, în felul acesta, Şi-a confirmat voia Sa (Judecători 6:36-40).

Corăbierul de pe vasul care-l transporta pe Iona a tras la sorţi ca să afle cauza furtunii. Dumnezeu i-a răspuns (Iona 1:7). Tragerea la sorţi a fost folosită şi cu alte ocazii pentru a indica voia lui Dumnezeu (Iosua 7:14; 1 Samuel 10:2014:41-44; cf. Proverbe 16:33).

În Noul Testament există o singură situaţie în care un om îi cere lui Dumnezeu un semn pentru a-i arăta voia Lui, iar acest lucru s-a întâmplat înaintea zilei de Rusalii (Faptele Apostolilor 1:23-26). Observăm că, după pogorârea Duhului Sfânt, Noul Testament nu mai menţionează nici măcar o singură situaţie în care un credincios caută voia lui Dumnezeu printr-un semn. Prin urmare, în zilele noastre, aceasta nu mai este metoda normală de călăuzire a lui Dumnezeu. Ea a fost folosită în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt nu locuia înlăuntrul oamenilor.

Totuşi, Dumnezeu Îşi poate confirma voia sau ne poate încuraja duhurile noastre slabe prin semne ocazionale. Numai atunci să îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu un semn, când alte metode de călăuzire nu par a fi concludente. Însă trebuie să ne rugăm chiar şi cu privire la tipul de semn pe care să-l cerem. Trebuie să evităm să folosim semnele ca mijloace de confirmare a propriei alegeri. De exemplu, să nu-I cerem lui Dumnezeu un miracol drept semn, atunci când intenţia noastră reală este să găsim o scuză pentru a nu merge pe calea pe care ştim că Dumnezeu a hotărât-o pentru noi.

Totodată nu trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu ca semn un lucru cât se poate de comun, pe care să îl interpretăm drept o confirmare a căii alese de noi înşine. Trebuie totodată să ne ferim de metoda adoptată de unii creştini care-I cer lui Dumnezeu un verset drept semn şi apoi închid ochii, dechid Biblia şi-şi poziţionează degetul undeva pe pagina care se deschide. Această metodă ne poate duce în rătăcire şi este oricum prostească.

Biblia nu este o carte de magie! Nu o trata ca şi cum ar fi un astfel de lucru. Dumnezeu poate utiliza uneori această metodă ca să ne încurajeze. Dar să nu lăsăm niciodată ca aceasta să fie singura metodă de călăuzire în chestiunile importante. A face din semne mijlocul principal sau chiar mijlocul unic de călăuzire este total nebiblic. Să ne amintim totodată că apelul constant la semne este un indici al imaturităţii spirituale.

Sfatul altor credincioşi

Noul Testament pune un accent deosebit pe necesitatea unei vieţi trăite de credincioşi în comuniune, ca mădulare ale aceluiaşi trup. Nici un mădular nu poate funcţiona de unul singur. Fiecare este dependent de celelalte pentru a exista şi a se menţine în funcţiune. De aceea, este cât se poate de rezonabil să ne aşteptăm ca şi în domeniul călăuzirii Dumnezeu să acorde o importanţă deosebită părtăşiei dintre credincioşi.

El a stabilit părtăşia şi ca pe o măsură luată împotriva riscului ca oamenii să nu se îndepărteze cu totul de voia Sa perfectă. De unii singuri poate că nu vedem toate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă un anumit pas. Sfatul altor oameni evlavioşi va fi nepreţuit, ajutându-ne să privim decizia din unghiuri diferite. Acest lucru este necesar mai ales atunci când ne confruntăm cu o decizie majoră. Dacă, din mândrie şi din sentimentul auto-suficienţei, ignorăm acest mijloc de călăuzire lăsat de Dumnezeu, atunci nu avem decât de pierdut.

Biblia spune, „Prin marele număr al sfătuitorilor ai biruinţa ….Planurile se pun la cale prin sfat: fă războiul cu prudenţă….înţeleptul ascultă sfaturile…..Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii ….Calea

nebunului este dreaptă în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile….Cel drept arată drumul aproapelui său, dar calea celor răi îi duce în rătăcire” (Proverbe 24:6; 20:18; 13:14; 12:15,26).Totuşi, există două extreme care trebuie evitate. Una este să fii complet nepăsător faţă de sfaturile oamenilor evlavioşi. Cealaltă este să fii complet dependent de sfatul lor încât să-l accepţi fără nicio reţinere ca fiind voia lui Dumnezeu. Dacă ne plasăm în oricare din aceste două extreme, fie ne vom rătăci fie vom rămâne sfrijiţi spiritual toată viaţa.

Pe cât de mult doreşte Dumnezeu ca noi să ne sfătuim cu fraţii noştri în credinţă, pe atât de mult El se aşteaptă ca noi să nu ne supunem, plini de slugărnicie, sfatului acestora, chiar dacă ei sunt oameni sfinţi. Biblia prezintă adevărul într-un echilibru perfect. Din nefericire, omul are tendinţa să penduleze către o extrema sau alta. De aceea atât de multe erezii s-au născut în creştinism.

În Vechiul Testament, această perspectivă echilibrată este prezentată clar în 1 Împăraţi capitolele 12 şi 13. În capitolul 12, tânărul împărat Roboam ar fi trebuit să asculte sfatul bătrânilor evlavioşi, în loc să îi asculte pe tinerii de vârsta lui. Nefăcând aşa, a grăbit divizarea împărăţiei. În capitolul 13, tânărul profet nu ar fi trebuit să asculte de sfatul profetului mai bătrân („Nu vârsta aduce înţelepciunea” – Iov 32:9). Pentru că a ascultat, şi-a pierdut viaţa.

În Noul Testament, vedem acest echilibru în viaţa apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor 13:1-3 îl întâlnim pe Dumnezeu chemându-l pe Pavel la slujirea misionară printre neamuri. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu Şi-a arătat voia Sa pentru Pavel şi către fraţii săi din lucrare. Ceea ce Dumnezeu i-a vorbit personal lui Pavel a fost confirmat prin faptul că Dumnezeu a transmis acelaşi lucru şi celorlalţi. Pe de altă parte, în Faptele Apostolilor 21:1-15, îl întâlnim pe Pavel respingând sfatul tuturor ucenicilor (şi chiar prorociile unora dintre ei) şi mergând în direcţia pe care el o simţea ca fiind voia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a confirmat mai târziu lui Pavel că a fost bine să meargă la Iersualim (Faptele Apostolilor 23:11). Cu o altă ocazie, la începutul vieţii sale de creştin, Pavel a mers în Arabia şi a aflat voia lui Dumnezeu doar de unul singur, fără să se consulte cu cineva (Galateni 1:5-17).

Aceste exemple din Cuvântul lui Dumnezeu sugerează că există unele situaţii în care trebuie să luăm seama la sfaturile oamenilor evlavioşi, dar există şi situaţii când nu trebuie să ne consultăm cu nimeni. În oricare din cazuri, fie că acceptăm sfatul altora, fie că îl respingem, fie că nici nu îl căutăm, decizia ultimă trebuie să fie întotdeauna a noastră, pentru că suntem singurii răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru deciziile noastre.

Sfatul unui om al lui Dumnezeu poate fi de nepreţuit, însă nu este niciodată infailibil. Michael Harper, în cartea lui, „ Profeţia – Un Dar pentru Trupul lui Hristos”, scrie: „Profeţiile care spun altor oameni ce să facă trebuie privite cu suspiciune crescută. „Călăuzirea” nu este niciodată prezentată ca una dintre funcţiile profeţiei. Lui Pavel i s-a spus ce i se va întâmpla dacă va merge la Ierusalim, dar nu i s-a spus nici să meargă nici să nu meargă. Poate că prietenii lui l-au sfătuit în privinţa aceasta, însă ce este cert e că nu de la profeţie a venit călăuzirea. Agabus a anunţat o foamete, dar prorocia lui nu a oferit nicio instrucţiune cu privire la ceea ce ar trebui să se facă. Peste tot în Noul Testament călăuzirea îi este dată direct individului, nu printr-o altă persoană, aşa cum se obişnuia în Vechiul Testament. De exemplu, deşi lui Corneliu i s-a spus de către un înger să trimită după Petru

(Faptele Apostolilor 10:5), Petru însuşi a fost înştiinţat personal, printr-o întâmplare independentă, să meargă cu oamenii lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10:20)”.În broşura „Călăuzire”, James McConkey scrie, „Carnea şi sângele nu-L puteau descoperi pe Hristos lui Simon Petru (Matei 16:17). Ele nu ne pot descoperi nici nouă lucrurile lui Hristos. Nu contează dacă este vorba despre propria noastră carne şi propriul nostru sânge sau despre carnea şi sângele altora. Aceasta întrucât carnea şi sângele celorlalţi oameni sunt limitate de aceleaşi infirmităţi şi supuse aceloraşi greşeli ca şi în cazul nostru. Mai mult, omul care se bazează pe prietenii lui pentru călăuzirea sa, va descoperi curând că varietatea sfaturilor pe care le oferă ei doar sporeşte numărul încurcăturilor. Acesta este un alt principiu Divin, că Dumnezeu nu descoperă altui om planurile Lui pentru viaţa ta. Mustrarea lui Petru de către Hristos, când acesta a dorit să afle voia Lui cu privire la Ioan, este cea mai clară dovadă posibilă în acest sens (Ioan 21:22).

Poţi să-ţi ajuţi copilaşul să meargă atunci când el e încă mic Dar, dacă e să înveţe vreodată să meargă singur, atunci vine un moment când va trebui să-l laşi total din mână şi săpui capăt oricărui sprijin. Credinciosul care vrea să înveţe să meargă cu Dumnezeu trebuie să înveţe aceeaşi lecţie. Şi, aşa cum un copil învaţă să meargă cu preţul câtorva căderi, tot la fel trebuie un creştin să înveţe să îl urmeze pe Dumnezeu cu preţul unor greşeli. Mai bine să înveţi aşa decât să nu înveţi deloc. Preţul câtorva căderi nu este prea mare pentru comoara de a merge singur cu Dumnezeu, către locul arătat prin călăuzirea Lui. Să nu aibă Dumnezeu niciun loc pentru prietenii tăi creştini în această experienţă a călăuzirii? Cu siguranţă că are. Ia tot ajutorul de care ai nevoie: toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu, toate experienţele posibile ale altora. Însă alţii îi pot da doar exemple. Tu trebuie să iei propriile decizii pentru tine. Aceasta deoarece atunci când suntem puşi faţă în faţă cu o decizie nu putem să ne sustragem experienţei personale de a ne încredinţa pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, plini de răbdare, experienţă prin care învăţăm învăţat cele mai preţioase lecţii ale călăuzirii Sale”.

Cu toate acestea, ori de câte ori trebuie să acţionăm împotriva sfatului credincioşilor maturi, să luâm aminte cu mai multă atenţie la decizia luată ca să fim siguri că Dumnezeu este Acela care ne conduce. Să ne amintim acest lucru mai ales atunci când luăm decizii majore.

Vocea Domnului

Pe munte, cu ocazia Schimbării la Faţă, Petru a fost mustrat de Dumnezeu datorită încercării de a-L pune pe Domnul Isus la acelaşi nivel cu Moise şi Ilie. Aceşti oameni chiar au fost mijlocitorii lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament, dar o nouă eră răsărea şi Petru trebuia să recunoască aceasta. În această nouă eră urma să fie un singur Mijlocitor – „Acesta este Fiul Meu preiubit; de El să ascultaţi” (Marcu 9:7). Iar atunci când ucenicii s-au uitat din nou, „n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Isus singur cu ei”. Vocea Domnului este aceea pe care trebuie, în final, să o auzim, dincolo de orice alte mijloace pe care le-ar putea folosi Dumnezeu pentru a ne vorbi.

În „Ce ar trebui acest om să facă?”, Watchman Nee spune, „Creştinismul presupune întotdeauna o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin Duhul Său şi nu doar o cunoaştere a voii Lui prin intermediul unui om sau unei cărţi ….. Concret spus, astăzi avem Scriptura, în formă scrisă, care, în perioada Vechiului Testament, îl are drept corespondent pe Moise, şi mai avem şi Duhul, mesagerul viu, căruia, în perioada Vechiului Testament, îi corespunde Ilie, cel care nu a gustat niciodată

moartea. Aceste două daruri date de Dumnezeu fiecărui credincios sunt printre cei mai preţioşi factori care contribuie la viaţa creştină: Cartea, Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre pentru a ne instrui şi prietenul care trăieşte aproape de Dumnezeu şi care adesea ne poate face cunoscut ce i-a arătat lui Dumnezeu. Cartea este întotdeauna dreaptă; sfatul unui prieten adesea este şi el drept. Avem nevoie de Cartea lui Dumnezeu şi avem nevoie de profeţii lui Dumnezeu. El nu doreşte să ignorăm niciunul din aceste daruri pe care ni le-a dat. Dar ceea ce s-a petrecut pe munte cu ocazia Schimbării la Faţă ne arată că niciunul dintre aceste daruri nu poate lua locul vocii lui Dumnezeu din inima noastră.”„Să nu-i dispreţuim pe mesagerii lui Dumnezeu. Avem nevoie continuu de provocarea cuvântului vorbit, de provocarea cuvântului profetic, de liniştea pe care ne-o dă instruirea spirituală matură. Dar să nu ne încredinţăm total şi exclusiv călăuzirii care vine prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, oricât de sănătoasă ar fi ea. Suntem datori vânduţi să ascultăm vocea Domnului şi să-L urmăm.”

„Mai mult, să nu îndrăznim să dispreţuim Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Scripturile inspirate sunt vitale pentru viaţa şi evoluţia noastră şi nu putem trăi fără ele; nici măcar nu ar trebui să încercăm vreodată să facem aceasta. Cu toate acestea, există pericolul de a ne uita mai mult la litera Cuvântului decât la Isus Hritsos Însuşi , ca autoritate finală pentru noi. Acceptăm ceea ce spune Biblia în mod religios şi în amănunt; probabil că Dumnezeu ne onorează pentru aceasta. Însă, dacă făcând aşa mergem mai departe şi punem Biblia pe o poziţie care concurează chiar cu Domnia lui Hristos, putem risca să rămânem în mod tragic rupţi de El…….

(Creştinismul) revendică o cunoaştere personală directă a voii lui Dumnezeu, care implică şi aceste ajutoare date de Dumnezeu, dar care nu se rezumă la ele”.

Secretul călăuzirii stă în auzirea vocii Domnului.

Rezumat

1. Duhul Sfânt ne călăuzeşte prin învăţăturile Bibliei atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

a. În multe domenii, Biblia deja a arătat care este voia Lui.

b. Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea printr-un pasaj peste care dăm pe parcursul lecturii zilnice a Bibliei. Dar aceasta nu trebuie să devină niciodată singura bază a călăuzirii.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte adesea prin mărturia împrejurărilor.

a. Dumnezeu foloseşte circumstanţele fie pentru a confirma călăuzirea pe care deja am primit-o fie pentru a ne opri de la un pas greşit.

b. Însă şi Satan poate aranja circumstanţele vieţii noastre într-o anumită măsură. Aşadar, ele nu indică întotdeauna voia lui Dumnezeu.

c. Uneori, Dumnezeu ne conduce contrar circumstanţelor. Putem, de asemenea, să-I cerem să ne arate voia Sa schimbându-le.

d. Ocazional, Dumnezeu îşi confirmă călăuzirea prin intermediul unui semn. Totuşi, căutarea semnelor reprezintă întotdeauna un indiciu al imaturităţii spirituale.

3. Duhul Sfânt ne poate vorbi prin sfatul altor credincioşi. .

a. Dumnezeu a lăsat aceasta ca măsură de protecţie care să ne prevină de la a rata cu totul voia Sa.

b. Sfatul oamenilor evlavioşi ne ajută să vedem şi alte aspecte ale unei situaţii particulare, pe care altfel nu le-am fi luat în considerare.

c. Sunt situaţii când trebuie să ţinem seama de sfatul oamenilor lui Dumnezeu şi alte situaţii când va trebui să mergem contrar sfatului lor.

CHEMAREA PROFESIONALĂ

Una din primele mari probleme de călăuzire, cu care se confruntă de obicei tinerii, este cunoaşterea voii lui Dumnezeu cu privire la profesia şi la locul lor de muncă. Este necesar ca Voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la profesie să fie căutată nu doar de aceia care îşi doresc o slujire creştină permanentă, ci de către fiecare credincios în parte.

Aşa cum arătam în Capitolul Întâi, Dumnezeu a planificat o profesie pentru fiecare copil al Său. Aşadar, este esenţial să căutăm să descoperim care este aceea. Când chemarea lui Dumnezeu pentru tine este să fii profesor într-o şcoală, vei fi neascultător dacă devii pastor. Nu fii evanghelist dacă Dumnezeu doreşte să fii doctor. Tot aşa, nu-ţi lua o profesie laică dacă Dumnezeu te doreşte exclusiv în slujirea creştină.

Profesia aleasă de Dumnezeu

Indiferent de profesia aleasă, fiecare credincios trebuie să fie un martor permanent al Domnului Isus Hristos – chiar dacă nu este în serviciul creştin permanent. Un doctor creştin, întrebat fiind ce profesie are, a răspuns: „Profesia mea este să fiu un martor pentru Domnul Isus Hristos şi să aduc suflete la El. Muncesc ca doctor pentru a-mi plăti cheltuielile.”

Într-adevăr, el avea perspectiva corectă. Dacă profesia este considerată din acest punct de vedere, nu trebuie să ne mai fie teamă de posibilitatea de a rata voia lui Dumnezeu. Atunci când cultivarea personalităţii şi reputaţia ne determină alegerile, ajungem să rătăcim.

Cum ar trebui să procedeze un tânăr credincios pentru a decoperi voia lui Dumnezeu în acest domeniu? Când opţiunea alegerii unei cariere este încă deschisă înaintea lui, ar trebui să ţină seama de propriile sale aptitudini intelectuale şi să caute să studieze în vederea celei mai potrivite profesii pentru el. Oricum, el ar trebui să selecteze o profesie numai după multă rugăciune. Dacă chiar şi după multă rugăciune el nu primeşte nicio călăuzire înlăuntrul duhului său, trebuie să meargă înainte şi să aleagă profesia pe care o consideră cea mai potrivită pentru el. Niciodată, în niciun caz, nu ar trebui să permită să fie împins înspre o profesie de către altcineva.

Aceia care urmează deja o universitate pot fi, probabil, limitaţi în selectarea unei profesii. Nu este nevoie ca aceştia să considere că au ratat voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran şi stăpâneşte peste vieţile noastre, inclusiv atunci când noi nu suntem conştienţi de căile Lui. El îşi pune mâna asupra noastră şi ne conduce pe căile Sale fără ca noi să ştim, cu mult înainte ca noi să ajungem la momentul în care ne predăm Lui. Însă El ne consideră responsabili numai după ce ne vorbeşte.

Locul ales de Dumnezeu

Pe parcursul anilor de studenţie, un credincios ar trebui să petreacă mult timp în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea informaţiile corecte despre oportunităţile de angajare şi contactele cu oamenii şi instituţiile potrivite, astfel încât, la terminarea studiilor, să poată fi capabil să meargă la locul ales de Dumnezeu.

Trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele Domnului din Matei 9:37 – „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” În ascultare de porunca Domnului din Ioan 4:35, el va trebui să afle detalii despre lucrarea Domnului în diverse părţi ale ţării şi ale lumii. El trebuie să fie gata să meargă oriunde ar putea avea Dumnezeu nevoie de el – fie ca profesor fie ca asistent medical fie ca inginer fie având orice altă profesie. Este ruşinos că atât de mulţi creştini caută confortul personal şi nu au niciun interes pentru răspândirea evangheliei sau pentru salvarea sufletelor.

Apoi, el trebuie să apeleze la sfatul şi la rugăciunile credincioşilor maturi (din localitatea sa ori de altundeva) care sunt interesaţi de el şi cunosc situaţia în zonele în care îşi caută de lucru. Totodată, el trebuie să încerce să înţeleagă ce îi spune Dumnezeu prin circumstanţele în care se află. Cu toate aceste informaţii în mână, când se apropie momentul de a lua o decizie, va trebui să caute să desluşească ce-i spune Duhul Sfânt în propriul lui duh. În final, va trebui să-şi fundamenteze decizia pe această mărturie a Duhului dinlăuntrul său, încrezându-se în Dumnezeu, chiar dacă va trebui să se întoarcă în cazul în care s-a înşelat.

Slujirea creştină permanentă

Sunt necesare câteva cuvinte cu privire la slujirea creştină permanentă, cu privire la chemarea de a fi angajat exclusiv în predicarea Cuvântului, ca misionar, evanghelist, învăţător al Bibliei sau pastor.

Dumnezeu cheamă un procent redus de credincioşi într-o astfel de slujire, la fel cum, din poporul Israel, a chemat o singură seminţie din doisprezece pentru slujirea de la templu. Însă El se aşteaptă ca toţi copiii Lui să fie doritori să împlinească această slujire, în cazul în care i-ar chema. De aceea fiecare credincios trebuie să aibă în vedere şi această chemare şi să caute din toată inima să afle dacă Dumnezeu îl doreşte sau nu în această lucrare.

Persoana care intră în slujirea creştină permanentă ar trebui să fie absolut sigură că Dumnezeu a chemat-o la aceasta. Tot astfel, o persoană implicată într-o profesie laică trebuie să fie la fel de sigură că Dumnezeu doreşte ca ea să fie acolo.

Chemarea de a fi evanghelist sau misionar nu este mai spirituală decât chemarea de a fi inginer ori contabil. Ce este important e să fii ceea ce Dumnezeu doreşte să fii. Decizia de a intra în slujirea creştină trebuie să fie luată la rece – nu în atmosfera încărcată de tensiune emoţională a unei întâlniri şi nici sub presiunile cuiva. Deciziile pripite sunt de obicei regretate mai târziu.

Dumnezeu ne dă întotdeauna timp suficient înainte să ne decidem. Nu se poate spune cum anume primeşte cineva chemarea la o slujire exclusiv creştină. Asemenea celorlalte tipuri de călăuzire, ea vine în forme diferite la oameni diferiţi. În unele cazuri rare, ea poate veni chiar şi printr-o viziune sau printr-o voce perceptibilă.

Esther Butler, misionară pionier în China la începutul acestui secol, a povestit că, atunci când Dumnezeu a chemat-o în această lucrare, a văzut într-o viziune o stradă chinezească aglomerată. Mai târziu, la sosirea în Nanking, a recunoscut acolo, în chip limpede, feţele şi locurile văzute anterior în viziune.

Altora, chemarea le-a venit ca un îndemn interior bazat doar pe raţiuni de natură logică. John G. Paton a plecat din Scoţia, ca misionar în Insulele Pacificului de Sud, pentru că a simţit că oamenii de acolo aveau oportunităţi mai reduse de a auzi mesajul decât cei din Scoţia. James Gilmour a plecat în Mongolia deoarece, spunea el, nu a primit o chemare să rămână în ţara sa de origine. Realizările lor pentru Dumnezeu în aceste locuri arată clar că ei au trăit în voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile lor.

Ce formă ia chemarea este nesemnificativ, însă acela care intră într-o slujire creştină permanentă nu-şi poate permite să fie nesigur de chemarea lui. Nu se poate decide de unul singur pentru această slujire, nici măcar altcineva nu-l poate determina să facă această alegere. Acest prerogativ rămâne întotdeauna doar în mâinile lui Dumnezeu.

În majoritatea cazurilor, o persoană chemată în slujirea creştină permanentă va descoperi că Dumnezeu îi confirmă chemarea prin circumstanţe şi prin credincioşii umpluţi de Duh. Cu toate acestea, pot exista, şi chiar au şi existat, excepţii de la această regulă, pentru că modul în care lucrează Dumnezeu nu poate fi limitat de anumite reguli fixe.

Totuşi, pot fi stabilite câteva norme: Dumnezeu îi cheamă pe aceia care sunt activi în ocupaţiile lor laice. El le vorbeşte doar acelora care caută să fie martorii Lui în circumstanţele prezente. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu statornicie. De asemenea, trebuie să ne amintim că această chemare a lui Dumnezeu nu este neapărat un lucru definitiv. Dumnezeu te poate conduce către o slujire creştină permanentă pentru o perioadă, pentru ca mai târziu să te conducă să fii martorul Lui într-o ocupaţie laică.

Trebuie să fim gata să rămânem de partea lui Dumnezeu pe măsură ce situaţiile şi circumstanţele se schimbă şi să nu rămânem sclavii unei tradiţii sau ai opiniilor oamenilor. Fie că suntem într-o slujbă laică sau într-o slujire creştină permanentă, chemarea noastră este aceeaşi – să fim robii lui Dumnezeu.

Natura şi domeniul muncii noastre pot fi diferite, însă întotdeauna noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Domnul înaintea altora şi să-i aducem pe aceştia la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere care le va aduce eliberarea. Dumnezeu are un loc specific pentru fiecare în via lui vastă. Aşa cum spun versurile, „Este o lucrare pentru Isus pe care numai tu o poţi face”. Este responsabilitatea ta să găseşti care este aceea şi să te asiguri că o duci la bun sfârşit. „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4:17).

Rezumat

1. Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.

2. Fiecare credincios, indiferent de profesia lui, este chemat să fie un martor permanent al Domnului Isus.

3. O persoană tânără aflată în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu cu privire la profesia sa ar trebui să se pregătească în domeniul pe care-l simte cel mai potrivit, în absenţa vreunei indicaţii contrare.

4. Când un creştin caută o slujbă, mai întâi el trebuie să găsească informaţii privind nevoile lucrării Domnului în diferite locuri. Va trebui să petreacă mult timp în rugăciune şi, după consultarea credincioşilor maturi şi luarea în considerare a circumstanţelor, în final, trebuie să se lase călăuzit de mărturia interioară a Duhului Sfânt.

5. Nicio persoană nu ar trebui să intre în slujirea creştină permanentă fără o chemare clară de la Dumnezeu.

6. Chemarea lui Dumnezeu este un lucru dinamic. Trebuie să fim gata să îl urmăm pe El într-un domeniu nou de activitate, în funcţie de cum ne cheamă El şi în momentul în care ne cheamă.

CONSIDERAŢII FINALE

Până acum ar trebui să fie evident cititorului că nu există nici o formulă de călăuzire perfectă, infailibilă. Ne vom confrunta foarte adesea cu incertitudinea în căutarea de a afla voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca noi să stăruim să ajungem şi mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai mult, să primim tot mai mult din viaţa Sa.

Momentele de incertitudine sunt folosite de Dumnezeu şi pentru a ne cerne motivaţiile. Când suntem nesiguri de voia lui Dumnezeu ar trebui să ne examinăm pe noi înşine să vedem dacă am îndeplinit condiţiile esenţiale ale călăuzirii Lui (menţionate în Capitolul 2).

Dumnezeu foloseşte incertitudinea pentru a antrena şi a întări credinţa noastră.

„Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său (Domnul Isus)? Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui” (Isaia 50:10). De aceea nu ar trebui să fim surprinşi sau descurajaţi când întâmpinăm greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a fost adeseori în încurcătură, dar niciodată nu a disperat şi nici nu a renunţat (2 Corinteni 4:8).

Uneori, Dumnezeu ne arată voia Lui exact înainte de a lua o decizie şi ne ţine în aşteptare o perioadă lungă înaintea acestui moment. În orice situaţie, El ne va arăta numai următorul pas ce ne stă înainte. El ne conduce pas cu pas pentru că doreşte să trăim în dependenţă de El zi după zi, pentru că doreşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.

Când ne arată doar câte un pas, suntem forţaţi să depindem de El. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-ar arăta întreg viitorul, este foarte probabil că noi nu am dori să ne supunem Lui în totalitate. De aceea, El ne arată doar câte un pas, făcându-ne treptat treptat doritori să împlinim toată voia Lui.

Aşadar, pentru a găsi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, tot ce este necesar să facem e să parcurgem întotdeauna următorul pas pe care ni-l arată Dumnezeu. Pe măsură ce facem aşa, vom descoperi cum planul lui Dumnezeu se desfăşoară treptat înaintea noastră.

Un vechi proverb chinezesc spune, „O călătorie de o mie de mile începe doar cu un singur pas”. Avraam a părăsit ţara sa de origine, neştiind unde avea să ajungă în final. El ştia doar că Dumnezeu îl conducea (Evrei 11:8). El s-a supus lui Dumnezeu la fiecare pas şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit. Niciunuia dintre noi, care îl urmează pe Dumnezeu aşa cum l-a urmat Avraam, n-ar trebui să-i fie vreodată teamă de dezamăgire.

Eliberare de indecizie

De multe ori, va trebui să facem paşi înainte fără a fi perfect siguri de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o parte a disciplinei umblării prin credinţă, pentru că

certitudinea poate uneori echivala cu umblarea prin vedere. Dumnezeu ne dă uneori asigurări clare ca să ne încurajeze ca nu cumva să slăbim în credinţa noastră. Dar de multe ori El aşteaptă de la noi să mergem înainte, fără a avea dovezi vizibile ale aprobării Lui.

Descoperind, pe baza cunoaşterii pe care o deţinem, care este călăuzirea, Duhului Sfânt, va trebui să înaintăm fără să avem ezitări. Biblia spune că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai târziu, privind retrospectiv către aceste decizii, vom decoperi că, în ciuda întunecimii viziunii noastre, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim. Cu alte cuvinte, deşi dintr-o perspectivă anticipativă există multă incertitudine, la o privire retrospectivă vom găsi multă siguranţă şi bucurie.

“Chiar întunecimea dinaintea mea Mă linişteşte -

Căci în bâjbâirea pe calea înceţoşată Simt mâna Lui şi Îl aud cum spune,

„Ajutorul meu e sigur”.

J. Oswald Sanders, în „Spiritual Leadership”, spune: „Cei care nu s-au găsit într-o poziţie de lider ar putea crede că experienţa şi umblarea îndelungată cu Dumnezeu conduc la capacitatea de a descoperi cu mai multă uşurinţă voia lui Dumnezeu în situaţiile grele. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Dumnezeu îl tratează pe lider ca pe un credincios matur, lăsând deciziile din ce în ce mai mult pe seama discernământului său spiritual şi dând mai puţine indicii perceptibile ale călăuzirii Lui decât o făcea la început”.

Hudson Taylor, fondatorul misiunii China Continentală a spus odată, referindu-se la călăuzire, că, în anii tinereţii, lucrurile obişnuiau să-i vină clar şi repede. „Dar”, spunea el, „după ce am înaintat şi Dumnezeu m-a folosit din ce în ce mai mult, mă simt adeseori ca un om care merge singur în ceaţă. Nu ştiu ce să fac.” (Citat în

D.E. Hoste” de Phyllis Thompson). Cu toate acestea, ori de câte ori Hudson Taylor a luat o decizie, Dumnezeu a onorat încrederea lui.

Când facem un pas în incertitudine şi se întâmplă să pierdem calea ce reflectă voia perfectă a lui Dumnezeu, ne putem încrede în El că ne va elibera. Făgăduinţa din Isaia 30:21 este că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta şi la stânga”. Dumnezeu poate schimba împrejurările când pierdem calea. Dar noi nu trebuie să rămânem permanent pasivi, aşteptând o călăuzire spectaculoasă la fiecare pas. Un vapor poate fi întors mult mai repede în timp ce se mişcă decât atunci când staţionează; la fel şi noi.

În Faptele Apostolilor 16:6-10, Pavel şi Sila au încercat să meargă în Asia, nu ca rezultat al unei călăuziri evidente a Domnului, dar dorind să facă voia Domnului. Ei au fost împiedicaţi – probabil de împrejurări aranjate de Dumnezeu. Apoi, au încercat să intre în Bitinia. Din nou drumul le-a fost blocat. Însă, pentru că ei căutau în mod activ voia lui Dumnezeu, şi nu adoptaseră o atitudine pasivă, de aşteptare a călăuzirii, Dumnezeu i-a condus în final către locul ales de El – Macedonia.

În micile detalii ale vieţii de zi cu zi, călăuzirea

nu esteneapărat o chestiune de cercetare conştientă constantă. Este o problemă ce ţine de umblarea în Duh. Relaţia corectă cu Domnul va conduce la acţiunea corectă. În cazul unor astfel de detalii, călăuzirea lui Dumnezeu nu este ceva de care ar trebui să fim conştienţi tot timpul. Putem chiar

să nu fim conştienţi de ea. Relaţia noastră fundamentală cu Domnul este factorul important, călăuzirea fiind o chestiune spitituală şi nu o tehnică mecanică.

Eliberarea de regret

Regretele faţă de greşelile trecute pot chinui minţile unora dintre noi. Poate am ratat voia lui Dumnezeu în unele aspecte şi acum suntem incapabili să mai corectăm lucrurile. Dar regretul este inutil, deoarece el doar ne va consuma vitalitatea spirituală şi ne va lăsa total nepregătiţi pentru orice slujire a lui Dumnezeu. Eşecul trebuie mărturisit lui Dumnezeu, Care este credincios să ne ierte şi să ne cureţe imediat (1 Ioan 1:7,9). El ne-a promis că nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu mai stăruie asupra trecutului nostru, nici noi nu mai avem de ce să agonizăm asupra lui. De aceea, trebuie să întoarcem spatele odată pentru totdeauna acestor eşecuri. Poate nu mai este posibil să îndreptăm greşelile făcute, dar Îi putem cere Domnului să folosească restul vieţii noastre pentru slava Lui.

David s-a simţit ca un om josnic când a păcătuit cu Bat-Şeba şi când l-a trimis pe soţul ei, Urie, în luptă pentru a fi ucis. Cu toate acestea, în loc să trăiască tot restul vieţii în regret, el s-a întors la Dumnezeu zdrobit şi plin de pocăinţă. Primind iertarea lui Dumnezeu, a trăit după aceea pentru gloria lui Dumnezeu. Mai târziu, mărturia Duhului Sfânt va fi aceea că David îi fusese plăcut Domnului toată viaţa lui, cu excepţia întâmplării cu Urie (1 Împăraţi 15:5). Dacă David ar fi lăsat regretul să-i infesteze mintea, nu ar fi făcut decât să-L mâhnească mai departe pe Domnul.

Aceia care trăiesc purtând povara regretului neîncetat în mintea lor nu reuşesc decât să adauge un alt eşec la eşecurile deja avute. Trebuie să uităm greşelile trecutului şi să mergem înainte să împlinim voia lui Dumnezeu (cf. Filipeni 3:13,14). Dumnezeu ne poate înapoia anii pe care i-am pierdut (Ioel 2:25).

O altă ispită este să regretăm o decizie trecută în legătură cu care, la momentul respectiv, am fost convinşi că fusese voia lui Dumnezeu, dar de care ne îndoim acum. Poate că decizia ne-a condus în necaz. Sau poate că acum suntem conştienţi de anumite realităţi care, dacă le-am fi cunoscut atunci, ne-ar fi condus la o decizie diferită. Principiul pe care trebuie să îl avem mereu în minte este: Niciodată să nu te îndoieşti în întuneric de ceea ce Dumnezeu ţi-a arătat la lumină. Dacă am căutat cu sinceritate voia lui Dumnezeu şi am decis potrivit luminii pe care am primit-o atunci, nu are niciun sens să mai privim acum înapoi plini de regret. Dumnezeu nu este un despot crud care se delectează în a-şi bate joc de noi. El este un Tată iubitor şi nu ne va da o piatră dacă îi cerem o pâine. Dacă am căutat voia Lui cu sinceritate, putem fi siguri că Dumnezeu a controlat totul pentru a ne lăsa să decidem corect. Chiar şi faptele de care nu am fost conştienţi atunci, trebuie să fi fost plănuite de Dumnezeu cu un scop tainic.

În Troia, Dumnezeu le-a dat lui Pavel şi lui Sila indicaţii clare să meargă în Macedonia şi ei au plecat imediat. Cu toate acestea, imediat după ce au sosit în Macedonia, ei au fost aruncaţi în închisoare, cu picioarele prinse în butuci. Ar fi putut atunci să se întrebe dacă nu cumva sentimentul lor de călăuzire nu a fost greşit. Dacă ei şi-ar fi ştiut soarta dinainte, probabil că nu ar fi părăsit Troia niciodată. Dar Dumnezeu nu le-a dat niciun avertisment. Cu toate că erau închişi, Pavel şi Sila s-au încrezut în Dumnezeu. Refuzând să se îndoiască în întuneric de ceea ce Dumnezeu le arătase în lumină, ei au continuat să-L laude (Faptele Apostolilor 16:8-26). Evenimentele de mai târziu au arătat clar că se aflau cu adevărat în voia lui Dumnezeu. Apariţia necazurilor nu este, în sine, un indiciu al

faptului că am fi în afara voii lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul Îl vom lăuda chiar şi în cel mai dens întuneric, fără niciun regret.Eliberarea de frică

Frica de oameni şi de circumstanţe ne poate face să ratăm voia lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi sunt guvernaţi de considerente cum ar fi căutarea certitudinii şi a siguranţei atunci când caută călăuzirea Domnului. Ei simt că anumite locuri şi ocupaţii sunt nesigure şi periculoase şi de aceea le elimină cu totul din mintea lor. Dar nu există niciun loc şi nicio ocupaţie total lipsite de pericol în această lume. Cel mai sigur loc din toată lumea este întotdeauna centrul voii perfecte a lui Dumnezeu. Păşim în pericol numai atunci când ieşim din planul lui Dumnezeu. Acela care ia decizii fără a căuta călăuzirea lui Dumnezeu poate fi vulnerabil atacurilor lui Satan. Dar “cel ce stă (şi lucrează) în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt (în locul hotărât de Dumnezeu) se va odihni la umbra Celui-Atotputernic” (Psalmul 91:1 – adaptat).

Avem nevoie să fim eliberaţi şi de frica de a nu greşi. Singurul om care nu va greşi niciodată este omul care nu face niciodată nimic. Suntem elevi în şcoala lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vom greşi din când în când. Dar Domnul este întotdeauna aproape, gata să pună lucrurile în ordine.

În afară de Domnul Isus, niciun om nu a reuşit vreodată să acţioneze potrivit voii perfecte a lui Dumnezeu fără să facă multe greşeli. Cei mai mari sfinţi au învăţat să umble în voia lui Dumnezeu exact ca un copil care învaţă să meargă – prin multe căderi. Copilul căruia îi este teamă de căderi nu va putea niciodată să înveţe să meargă! Nu trebuie să lăsăm niciodată o astfel de frică să ne oprească de la înaintare.

Umblarea în voia lui Dumnezeu poate fi nu tocmai uşoară, dar este o aventură minunată alături de El şi Dumnezeu ne-a promis că ne va ţine atunci când cădem –

„Domnul întăreşte paşii omului …..Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:23,24).

În final, nu uita un lucru: călăuzirea este, în esenţă, o chestiune ce ţine de relaţia personală dintre Dumnezeu şi tine. Modul în care Dumnezeu a condus o altă persoană nu va putea fi niciodată exact modul în care El doreşte să te călăuzească pe tine. Principiile generale sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii, dar modalitatea exactă diferă de la individ la individ. Vei fi doar confuz dacă vei căuta acelaşi tip de călăuzire descris de altcineva în mărturia lui.

Lasă în seama lui Dumnezeu să decidă cu privire la modul cum te va călăuzi. Grija ta e să fii întotdeauna disponibil pentru El, să faci orice doreşte El. Iar El se va îngriji să-ţi aducă la cunoştinţă voia Lui şi să te întărească s-o împlineşti.

Rezumat

1. Dumnezeu îngăduie încurcăturile ca să-L poţi cunoaşte mai bine. El ne cerne totodată motivele noastre şi prin aceasta ne întăreşte credinţa.

2. În majoritatea cazurilor, trebuie să mergem înainte chiar şi atunci când nu suntem lămuriţi cu privire la voia lui Dumnezeu, cu condiţia să fi făcut tot ce ne stă în putinţă pentru a desluşi voia Duhului. Nu trebuie să aşteptăm nehotărâţi.

3. Nu trebuie să privim înapoi plini de regret la greşelile sau la deciziile din trecut.

4. Nicodată nu trebuie să lăsăm frica de pericol sau frica de a nu greşi să ne ţină

într-o pasivitate permanentă.

5. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El cum să ne călăuzească.

 

 

Pocăinţa Dumnezeiască-hulită de “păstori”, pentru că le este frică de creştini deşteptaţi, prosperi, puternici, eliberaţi de amăgirile plăcerilor de o clipă ale senzualităţii, face din aceştia nişte împotrivitori ai învăţăturii preoţeşti, (formale, idolatre, bănoase); Ei se nasc din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, să iradieze pocăinţa, credinţa, dragostea, iertarea şi alte bogaţii Cristice, dăruite de Dumnezeu, prin Iisus –oricui om care crede şi îI primeşte pe El, dimpreună cu TOATE Darurile (Rom.8/32), Daruri întrupate -cladite în omul innoit- pe Temelia Iisus…” Căci nimeni nu poate pune o altă temelie” (1 Cor.3/10-15) Să ne lăsăm locuiţi de El, plin cu toate Bunătăţile Pocăinţei Sale, care “lucrează prin dragoste” (Gal.5/6 b) Nu pot coexista în omul născut din nou credinţa cultică, datina, idolatria preoţească- pocăinţa omenească şi alte cârpeli sau amestecuri şi Credinţa Cristică…”

 

 

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!” (Ez.34/10) Domnul m-a trimis să le spun tututor celor 7 miliarde de oameni, să învăţăm din păţania potopului din vremea lui Noe şi să urcăm în “Corabia” Isuss, pentru… ca să fim găsiţi în El, nu având o neprihănire (şi o pocăinţă omenească s n ), pe care mi-o dă Legea, “ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănire (şi o pocăinţă Cristică, s n) pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil.3/9); Să învăţăm şi din căinţa lui Petru, care a plâns cu amar, sau din nepocăinţa Evreilor, care nu l-au primit pe Iisus în Templul inimii, ci într-o iesle cu fân; Căci noi suntem şi mai nenăscuţi din nou-decat ei, căci nici măcar pocăinţa Cristică nu i-o primim, să ne spele de mizerii milenare, de viclenii, certuri, preacurvii, suferinţe, pentru a ne umple cu Bunătăţi şi Frumuseţi Dumnezeieşti “… De aceea, Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Petru 3/9)…” Pocăinţa Lui ne alege pe noi, nu noi alegem pocăinţa, în funcţie de mofturile şi interesele noastre ascunse…” Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi… să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” (F.A. 26/17-20)

 

 

 

2

Eu sunt ecoul Glasului din pustie, trimis de Duhul Sfânt, pentru a înflăcăra strigarea către Toţi- să ne pregătim de întâmpinarea lui Isuss Hristos; “Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? “(Mică 6/6)…” În nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia” (2Tim.2/25-26), TOŢI oamenii sunt aşteptaţi să bea GRATIS, din Izvoarele Pocăinţei Dumnezeieşti intrupate in Isus

 

 

Pregătirea întâmpinării lui Iisuss nu constă în fardarea pocăinţei, în cârpirea credinţei, sau în umplerea minţilor învechite şi a inimilor spurcate de gunoierul satan cu Învăţătura Nou Testamentară… căci “Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Mat 15/11); Deşi sunt o mie de credinţe şi…” pocăinţe”…” Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă.” (Mat.9/16-17) De aceea, oricine rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în omul înnoit -nadejdea slavei- umplut cu Plinătatea Dumnezeirii, în care pulsează şi POCĂINŢA Lui; Astfel, omul înnoit prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6) se goleşte de credinţa strămoşească, de pocăinţa formală, omenească, de hoţii, minciuni, curvii, cârtiri, dimpreună cu alte mizerii ale toaletarului cosmic, care ne-a umplut şi cu alte otrăvuri şi răutăţi pe fiecare încă din coapsele lui Adam! De aceea, să nu mai punem la spate Învăţătura lui Isus: “S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1/15) Dumnezeu ni l-a dat pe Isuss ca să fie jertfit în locul fiecărui om intru pocăinţă,”… pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3/16)

 

3

“Spune-le: “Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ez.33/11…” Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ez.18/23)… căci “nimeni nu mă mai cunoaşte, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu.” (Ps.142/4)

 

 

Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu TE ÎNDEAMNĂ LA POCĂINŢĂ? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, cauta slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.” (Rom 2/4-13)

 

 

 

4

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă (şi Pocăinţă Duhovnicească s n). Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Ef.2/8)… Una dintre lecţiile de căpătâi ale pocăinţei o primim de la Iisus, în Filipeni 2/5-11)

 

“Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru că, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

 

 

 

 

5

Corabia Mântuirii porneşte spre veşnicie! Cât nu este prea târziu, veniţi să scăpăm de judecată,pedeapsă, să urcăm, nu în Arca lui Noe, ci în “Salvarea “Cristică, dezbrăcaţi şi descălţaţi de cârtiri, certuri, tâlharii, hoţii şi de alte năravuri, proaste obicee, pofte sau…

 

 

“Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. “Vai de tine, Horazine!”, a zis El. “Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac şi cenuşă. De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.” (Mat.11/20-24)

 

6

În Iisus avem şi pocăinţă, credinţă, birunţă şi… “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Ef.1/7)

 

 

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci că lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3/16-17)…” Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2/11-14)

 

 

 

 

 

 

7

 

Să nu facem ca preoţii morţi după bani- saducei şi farisei, fesenei, ci să revărsăm din noi  pentru TOŢI  – Mireasma Fântânii din inima înnoită, din care ţâşneşte Izvorul pocăinţei Cristice, plin cu Bunătăţi şi Frumuseţi Cosmice,… şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui- “(2Cor 2/14-17), pentru ca toţi să devenim Una cu dragostea, Iertarea, Iubirea, jertfirea, slujirea şi cu TOATE ale Sale

 

“Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: “Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: “Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” (Mat 3/7-12)

 

 

8

“Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Mat.12/41)… şi noi tot nu ne pocăim!

 

“În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. “Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, “că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13/1-5)

 

 

 

 

 

 

9

Numai pocăinţa Cristică ne ajută s-o rupem cu răutatea, împietrirea, cu falsa credinţă- idolatră, strămoşească, cu păgânătatea, cu… prin botezul în moartea Lui, ca să devenim Una cu El, printr-o moarte şi înviere asemănătoare cu a Lui, dar şi printr-o umblare şi rodire CRISTICA, prin El, pentru El şi numai ÎN EL, altfel… “Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! “(Ap.3/19

 

 

“Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-i dea slavă. Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor… Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu, din pricina urgiei grindinei, pentru că aceasta urgie era foarte mare.” (Ap.16/8-21)

“Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti… I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!” (Apocalipsa lui Ioan 2/5- 21)

 

 

 

 

Aşa cum Ioan glăsuia în pustie-“Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 3/1-2), tot astfel, astăzi, la revenirea lui Isus, înfloreşte ecoul strigător la Cer. Pentru asta, să ne dezbrăcăm de învăţăturile, practicile, obiceiurile şi gusturile ruşinoase, pentr a-l întâmpina precum fecioarele ÎNŢELEPTE, umplute cu Plinătatea Lui.” Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Gal.3/27-29)

 

Armata S.U.A in Antarctica sub calota de gheata a descoperit…

 

Armata americana a cenzurat orice informatii cu privire la aceasta descoperire senzationala, in ciuda embargoului informational impus, au circulat diverse rapoarte prin care americanii au inceput, in secret, excavarea locului acestei descoperiri senzationale.

Presedintele Parlamentului Francez confirma ca e vorba de o structura veche de peste 12.000 de ani

Unele tari europene chiar au protestat fata de lucrarile de excavatie intreprinse de armata SUA, intrucat se stie ca Antarctica este teritoriu international protejat de orice exploatari facute de mana omului. Nicole Fontaine, fost presedinte al Parlamentului francez, chiar a declarat urmatoarele: “Daca armata americana a construit ceva acolo, ea violeaza Tratatul international privind Antarctica. Daca nu, trebuie sa vedem despre ce e vorba. Poate fi ceva ce are o vechime de cel putin 12.000 de ani, ce a fost acoperit de gheturile Antarcticii. Aceasta ar reprezenta cea mai veche structura artificiala de pe planeta noastra. Pentagonul trebuie sa dezvaluie ceea ce ascunde”.

Americanii au transportat in Antarctica o giganta masinarie sfredelitoare

Imediat dupa aceea, unii observatori militari au observat transportul unor dispozitive robotice catre Polul Sud si au existat speculatii conform carora Fortele Aeriene Americane au transportat gigantica lor masina sfredelitoare “Subterrene” (alimentata cu energie nucleara) catre o baza secreta din Antarctica.

“Subterrene” este o masinarie capabila sa efectueze adevarate calatorii subpamantene, caci ea poate distruge toate rocile dure de pe suprafata Pamantului. Pentru “Subterrene” ar fi cu atat mai usor sa sparga un strat de gheata, oricat de gros ar fi acesta.

Cutremure si anomalii magnetice puternice in zona…

Tot in acel an 2001, s-au mai aflat vesti conform carora a fost nevoie de un echipaj medical de urgenta in acea zona, pentru a trata personalul care lucra sub gheata artica. si tot atunci, toata regiunea a fost zguduita de un cutremur neobisnuit de puternic. Seismologii au localizat epicentrul cutremurului chiar in locatia bizarei structuri de sub gheata.

Un alt eveniment important al anului 2001, dupa ce armata americana se pare ca a inceput sapaturile sub gheata, a fost aparitia unei anomalii magnetice puternice in acea zona, care s-a raspandit pana in vecinatatea bazei rusesti Vostok din Antarctica. Cercetatorii rusi au fost socati si uimiti de ceea ce au observat atunci.

O echipa de televiziune a disparut misterios in Antarctica…

in momentul in care opinia publica internationala incepuse sa fie interesata din ce in ce mai mult de sapaturile misterioase din Antarctica, au avut loc evenimentele teroriste de la 11 septembrie 2001 de la New York, abatand astfel atentia lumii. Sa fi fost evenimentele de la 9/11 o diversiune pentru a ascunde incredibila descoperire americana din Antarctica? Totul ar fi posibil in aceasta lume nebuna nebuna…

in timp ce lumea a inceput sa uite complet de acest eveniment, o echipa de televiziune din California n-a uitat si a pornit in noiembrie 2002 spre locul misterios din Antarctica. Dar echipa de televiziune a disparut la fel de misterios. Dar a fost descoperita o inregistrare video al acestei echipe, de catre fortele speciale SEAL ale Marinei Americane; in aceasta inregistrare se confirma prezenta unui artifact urias, aflat sub gheata – o masinarie preistorica, posibil de origine extraterestra.

“Guvernul SUA a spus ca va incerca sa blocheze difuzarea unei inregistrari video gasit de echipele de salvatori SEAL in Antarctica, inregistrarea ce ar contine dovada unei descoperiri arheologice masive ce s-ar afla la 3 kilometri sub gheata”, suna o declaratie de presa care a aparut pentru scurt timp pe site-ul televiziunii.

Tunelul timpului de deasupra Antarcticii

Cu cativa ani inainte, in anul 1995, a avut loc un eveniment si mai bizar, observat de cercetatorii britanici si americani, in apropierea locului in care a avut loc ciudata descoperire americana din aprilie 2001.

“in 1995, oameni de stiinta americani si britanici care au condus investigatii in Antarctica au facut o descoperire senzationala. Fizicianul american Marian McLein le-a spus cercetatorilor ca in apropierea polului sud a vazut un vartej de ceata gri pe 27 ianuarie, pe care l-au luat drept un simplu vortex de furtuna polara. Totusi, vartejul nu si-a schimbat forma si nici nu s-a deplasat in decursul timpului. Asa ca au decis sa cerceteze fenomenul si au lansat un balon meteorologic garnisit cu echipamente de masurat viteza vantului, temperatura si umiditatea. Dar balonul s-a ridicat imediat si a disparut brusc in ceata.

Dupa un timp, cercetatorii au adus balonul la sol cu ajutorul franghiei legate dinainte de acesta. Surprinderea a venit din masuratorile citite pe aparate: cronometrul balonului arata data 27 ianuarie 1965, adica cu 30 de ani in urma. Experimentul a fost repetat de cateva ori dupa ce s-au asigurat ca echipamentul balonului era in buna stare de functionare. Dar de fiecare data ceasul arata data cu 30 de ani in trecut. Fenomenul a fost numit “poarta temporala” si a fost raportat la Casa Alba.

Se presupune ca acel vartej de deasupra polului sud este un sui-generis tunel al timpului ce permite trecerea in alte dimensiuni temporale. Mai mult, s-au demarat programe de trimitere a oamenilor in timp. CIA si FBI se lupta pentru a controla proiectele care vor schimba cursul istoriei. Nu exista inca nici-o recunoastere oficiala a autoritatilor federale americane.”

Exista oare vreo legatura intre acest ciudat “tunel al timpului” si masinaria veche de cel putin 12.000 de ani de sub gheata Antarcticii? Daca da, de ce nu se fac publice aceste date? De ce numai unii vor sa detina controlul asupra tuturor descoperirilor importante ale omenirii ?

Alesi ai neamului de azi – MARTIRIZEAZA valorile-a doua oara ! Serban Nicolae ii ataca pe eroii din rezistenta anticomunista din munti: „Actiunile lor au fost impotriva intereselor Romaniei”…

serban

Senatorul PSD Serban Nicolae a afirmat , in cadrul dezbaterilor din comisia juridica a unei initiative legislative privind declararea zilei de 26 Octombrie – Ziua Miscarii de Rezistenta Armata Anticomunista, ca partizanii anticomunisti din munti au slabit capacitatea de aparare a Romaniei, iar actiunea lor a fost indreptata impotriva intereselor tarii. El a mai spus ca incercarea de schimbare a stapanului sovietic cu stapanul american nu era cu nimic mai buna si a sustinut ca Stalin si Churchill au fost in egala masura doi criminali.

”Am rude care au luptat pe frontul de vest. Sa le spunem ca unii mergeau sa lupte pe frontul de vest pentru eliberarea Transilvaniei, in timp ce altii luptau cu regimul instalat in august 44 este inacceptabil. Trupele de Securitate au provenit, in principal, din fostii jandarmi. Pe acest schelet s-a constituit partea de trupe de Securitate. Deci erau romani contra romani. Eu nu cunosc lupte duse de aceste grupe de partizani din munti cu trupele sovietice aflate pe teritoriul Romaniei. N-a fost atacata nicio unitate, niciun corp, exista doar cateva incidente izolate cu ofiteri sovietici care au fost atacati. Intre cei care s-au refugiat in munti erau si oameni care erau cautati pentru alte lucruri. Spre exemplu, n-am cum sa fiu de acord cu cei care l-au omorat pe Nicolae Iorga si sa spun ca erau partizani anticomunisti sau ca erau luptatori pentru libertate”, a afirmat Serban Nicolae in cadrul dezbaterilor din comisia juridica a Senatului a initiativei legislative privind privind declararea zilei de 26 Octombrie – Ziua Miscarii de Rezistenta Armata Anticomunista.

Senatorul PSD a spus ca nu intelege cu cine s-au luptat partizanii anticomunisti din munti si ca actiunea lor a fost indreptata impotriva intereselor Romaniei.

”Rezistenta anticomunista inceputa in 1944, cand Romania era inca in razboi – de partea Aliatilor dupa 23 august -, este una care slabea capacitatea de aparare a Romaniei. Era mai degraba indreptata impotriva intereselor Romaniei. Mai mult, daca imi spuneti ca era un lucru bun ca CIA organiza operatiuni de slabire a capacitatii de aparare a Romaniei sub pretextul ca o fac impotriva regimului comunist este mai degraba ticalosie ce faceau. Era punerea in slujba unei puteri straine, valabila oricand. Dupa 1958 trupele sovietice au parasit Romania. Mi-e foarte greu sa disting – v-am spus, am in familie si fosti legionari, si fosti luptatori in Bucegi, unii si cu functii -, am incercat sa inteleg toate aceste lucruri si sunt destul de echilibrat, nu sunt un fanatic al vreunei optiuni. Dar mi se pare ca ne arogam merite care nu exista”, a mai afirmat Serban Nicolae, citat de news.ro.

”Au atacat trupe de Securitate romane provenite din fostii jandarmi, nu aveau niciun fel de efect in ceea ce priveste puterea de tip comunist de inspiratie sovietica instalata la Bucuresti, absolut niciun efect. Iar faptul ca CIA, la momentul respectiv cunoscand tratativele de la Ialta, de la Postadm, cunoscand si celebrul servetel al impartirilor geopolitice dintre Stalin si Churchill, in egala masura doi criminali, desfasura actiuni de acest tip pe teritoriul Romaniei, n-au cum sa-mi spuna ca asta era lupta pentru libertate sau ca ar trebui sa o aplaudam” a mai spus el.

Initiatorul legii, deputatul PNL Daniel Gheorghe, i-a explicat lui Serban Nicolae ca lupta partizanilor anticomunisti din munti s-a desfasurat cu Trupele de Securitate si cu anumite formatiuni militare de factura sovietica, iar scopul acestora a fost pregatirea terenului pentru o interventie occidentala care sa inlature regimul totalitar sovietic care tocmai se instala la acea data in Romania.

”In anii 50 au fost derulate o serie de operatiuni inclusiv de catre CIA, de exemplu Neagu Djuvara a fost unul dintre cei care au coordonat trupe de parasutisti in muntii Romaniei care au vizat sustinerea acestor echipe de partizani. Aceste echipe de partizani vizau destructurarea infrastructurii de forta a noului regim instalat dupa 23 august, cat si crearea unui cap de pod in baza caruia o eventuala interventie americana pe care bunicii si strabunicii nostri o asteptau dupa 1944 sa poata fi viabila in Romania”, a explicat Daniel Gheorghe.

”Si parintii si bunicii mei si-au dorit o Romanie independenta, dar nu voiau sa schimbe stapanul. Nu insemna ca un stapan era mai bun ca alt stapan”, a replicat Serban Nicolae.

”Va readuc aminte ca in aprilie 1944 acele interventii americane au lasat in Bucuresti 3.000 de morti si 70.000 de sinistrati. Ma indoiesc sa acei luptatori anticomunisti isi doreau acelasi lucru in continuare”, a spus la randul sau senatorul PSD Tit Liviu Brailoiu.

Initiativa deputatului PNL de declarare a zilei de 26 Octombrie – Ziua Miscarii de Rezistenta Armata Anticomunista a primit raport de respingere din partea comisiei juridice a Senatului. For decizional in acest caz este Camera Deputatilor.

 

Până şi ANIMALELE PREZIC FOARTE PRECIS răutatea  oamenilor, dar şi a unor CATASTROFE

 A doua zi de Craciun, pe 26 decembrie 2004, pe fundul Oceanului Indian a avut loc cel mai violent cutremur submarin, care a creat celebrele valuri tsumani .Acestea  au distrus fara mila coastele a 7 tari din zona Oceanului Indian, omorand cel putin 160.000 de oameni.

Dintre multele necunoscute pe care le-a suscitat acest fenomen teribil, una a provocat curiozitatea catorva oameni de stiinta: s-au gasit putine cadavre dintre numeroasele specii de animale care populau aceste coaste, existand in schimb numeroase relatari despre fuga animalelor spre interiorul uscatului in orele care au precedat catastrofa, ajutand fiintele omenesti care au luat in atentie semnele animalelor  sa scape de o moarte probabila.

Asa s-a intamplat, spre exemplu, cu elefantii care ii plimba pe turisti pe plaja thailandeza de la Khao Lak. Ingrijitorii au fost surprinsi vazandu-le nervozitatea, care s-a manifestat aproximativ in momentul in care, la mare distanta de acel loc, se producea un cutremur care, la randul sau, avea sa provoace tsunamiul. Dupa o ora, animalele au scapat de sub controlul ingrijitorilor si s-au indreptat spre un deal din apropiere, cu o duzina de turisti pe spinarile lor. I-au urmat pana acolo alti elefanti, care nu erau de serviciu si care reusisera sa-si rupa lanturile groase. Datorita acestui lucru, atat ei, cat si acele fiinte omenesti care i-au urmat au reusit sa se salveze de la o moarte aproape sigura. La cateva zile dupa aceea, unele mijloace de comunicare in masa au inceput sa comenteze asemenea cazuri si au vorbit de un „al saselea simt“ animal.

Se stie ca unele specii de animale au un simt auditiv si sisteme de alarma mult mai eficiente decat oamenii. Acestea le-ar permite, de exemplu, sa auda infrasunetele si sa observe luminile abia perceptibile pe care le produc modificarile campului geomagnetic terestru care preceda un cutremur. Daca am invata sa observam comportarea lor anormala, cum o fac chinezii si japonezii, am putea prezice iminenta unui seism sau a unui cutremur de pe fundul marii. Acest lucru ar explica, de asemenea, de ce, in timp ce in zona Caddalore din India tsunamiul a facut peste 600 de victime omenesti, numarul animalelor domestice si al vitelor moarte a fost redus. Asa se explica si de ce pasarile flamingo din sanctuarul natural hindus de la Point Calimere s-au grabit sa zboare din mlastinile lor obisnuite spre terenuri mai inalte

 

 Bunatatea este un medicament  excelent ,inclusiv pentru sistemul imunitar.Cercetatorii au descoperit modul în care oamenii se auto-îmbolnăvesc prin rautatea fardata in ei…

 

  Bunatatea este un medicament antidepresiv natural, care nu produce reactii secundare si nici adverse. Un antidepresiv aflat la indemana oricarui om, fie ca este diagnosticat cu depresie, fie ca  are o pierdere de sanatate  majora .Psihiatrul David Hawkins recomanda facerea de bine ,caci Bunatatea  stimuleaza imunitatea, dar – mai ales – genereaza o crestere a secretiei de serotonina .Depresia va fi a doua cauza de boala in anii urmatori. Si asta nu doar in Romania, ci in lumea intreaga si  pentru lumea viitorului.Cercetatorii  au pus in directa relatie depresia cu lipsa bunatatii,( prezenta rautatii din om  iI duce la stres,la pierderea vederii )etc. Ceea ce pare a se contura cert si frumos este tocmai acest rol de vindecare prin medicamentul numit bunatate.

 

Oamenii sunt creati sa fie buni caci ,nu rautatea, ci,Bunatatea este vesnica;Fiecare om scoate din el roade ,ganduri,vorbe bune,daca este  umplut cu Plinatatea Bunatatii,nu a rautatii

Puterea Bunatatii este inepuizabila .Cine face bine,primeste binele insutit ,dar cine face rau,acesta se intoarce asupra omului rautacios spune Wayne Dyer –   Noi avem in creier tot soiul de mecanisme – unele inca necunoscute – intre care si acesta, care ne face puternici si fericiti cand suntem  buni. Avem in bunatate un antidepresiv minunat, pe care-l putem administra in orice moment nefericit.  Putem fi buni doar zambindu-i cuiva cu sinceritate. Toate bolile sunt autocreate prin pastrarea si FARDAREA  rautatii pusa in sange de cel rau  . Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Noi suntem singurii răspunzători pentru starea noastră de sănătate, pentru fericirea sau nefericirea noastră.

 

Rautatea este mama tuturor suferintelor si,daca omul nu se spala pe dinauntru,ea merge mana in mana  cu invidia ,razbunarea ,neiertarea ,ura  si alte mizerii care,iata,ce boli produce- Fiecare gand urat e ca o picatura de otrava pentru corp

 

Nu   mai primiti si nu iradiati  gânduri negative,rele,urate; nu vă mai otrăviţi sufletele cu sentimente toxice ci,cu ganduri iubitoare,dragostoase,blande…Da-ti afara izvorul rautatii,magnetul distructiv din om,care atrage pilitura tuturor  bolilor,urateniilor si toxinelor.Sufletul omului este creat sa fie plin de bunatate si este  dependent de  Blandete,Mila,Iubire şi de Frumuseţe .Nu  veţi fi niciodată fericiţi dacă va  hrăniţi cu sentimente rele,negative… și ar trebui să realizați că oferind răutate și urâțenie   veţi primi  înapoi ceea ce  dati…Răutatea este o boală care se vindecă prin  lepadarea de sine,deratizarea  ,spalarea  prin nasterea din nou,si umplerea cu Plinatatea Tuturor Bunatatilor Cosmice.   Orice indispoziţie, afectiune sau boală îţi indică faptul că acţiunile şi gândurile tale nu-ţi sunt  bune,blande,iubitoare,benefice. Nemulţumirea permanentă faţă de lume şi propria soartă poate genera afecţiuni grave, incurabile. Boala este rezultatul pierderii Divinului din noi,sau hranirii cu dumnezei cartonati,falsi,colorati,iconati,muti si surzi .Insănătoşirea este rezultatul restabilirii imparatiei Binelui in fiecare om .  

 

Iata doar cateva  boli  cauzate de rautate, invidie si ura:

 

CANCERUL: este boala întristării, deprimării şi nemulţumirii de sine și de soartă. Bolnavii de cancer cad în depresie şi regretă trecutul. Regenerarea iubirii faţă de oameni este prima cale spre vindecarea cancerului şi a altor boli. Femeile care ţin mari supărări în suflet se îmbolnăvesc de cancer. De fapt, toate emoţiile înăbuşite produc cancerul. Emoţiile ascunse multă vreme în tine sfârşesc prin a exploda, ceea ce provoacă şi explozia celulelor din corpul tău. Dacă jignim prin vorbe persoana iubită ne putem alege cu cancer la buze, la limbă sau gingii, iar dacă vom critica în permanenţă ne vom îmbolnăvi de cancer hepatic. Dacă vom gândi agresiv despre cei apropiaţi riscăm un cancer la stomac. Cauza spirituală a cancerului constă în faptul că individul nu a asimilat lecţiile karmice ce i-au fost propuse în această viaţă, refuzând astfel evoluţia. Cancerul reprezintă o autodistrugere, ceea ce face vindecarea dificilă. De fapt, este o boală a sufletului şi de aceea, acesta trebuie vindecat mai întâi.

 

AFECŢIUNILE PULMONARE: jale reprimată, necazuri, supărări, frica de a simţi plăcerea şi bucuriile vieţii. Tuberculoza arată că într-o viaţă anterioară persoana a trăit numai pentru valorile materiale. Gândirea răului despre lumea înconjurătoare. Tuberculoza, pneumonia şi bronşita se datorează unor supărări de lungă durată. Când nu iubim lumea înconjurătoare, au de suferit plămânii.

 

CELULITA: înseamnă mânie depozitată.

 

PIETRELE LA FIERE ŞI RINICHI: apar din cauza consumului de dulciuri și amidon concentrat, care împiedică eliminarea din corp a depozitelor de calciu organic. Cauza este judecarea oamenilor şi supărarea pe soartă.

 

BOLILE DE PIELE: apar din cauza acumulării toxinelor în sânge. Dar mai sunt generate şi de tulburările hormonale. Problema pielii subliniază teama individului de a se exprima total, de a fi el însuşi, de a se deschide complet. Psoriazisul şi alte boli de piele reprezintă o lipsă de iubire pentru sine şi o respingere a tot ce viaţa îi oferă individului. Psoriazisul poate fi şi cauza unui orgoliu nestăvilit, o trufie exacerbată. Conflictul psihic cu spaţiul poate predispune la boli de piele.

 

SÂNGELE: zahărul, sarea, iaurtul şi mâncărurile acre au o acţiune toxică asupra sângelui, mai ales când sunt folosite în exces. De asemenea, ura şi mânia generează toxine în corp. Ceaiul de rădăcini de brusture este mijlocul cel mai eficace de epurare a sângelui. Pentru toate problemele sângelui este util să se consume zilnic salată de crudităţi.

 

 

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

 

  Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine. Boala este pur şi simplu un semnal al rautatii corpului tău. Supra-conştiinţa ta, latura ta divină, Dumnezeul tău interior îţi trimite un mesaj ca să-ţi atragă atenţia asupra faptului că în acţiunile, vorbele şi gândurile tale- este rautatea care se opune legii iubirii-bunatatii. De aceea, trebuie să captezi mesajul şi să mulţumeşti “Slefuitorului”, că ţi l-a transmis. Dacă nu reuşeşti să-l descifrezi, bolile şi accidentele tale se vor intensifica.Când starea de rău persistă, e timpul să vezi neapărat despre ce este vorba. Dacă boala este puternică, înseamnă că ea s-a instalat în tine de multă vreme. Este sufletul tău care strigă ajutor. Trebuie să revii pe drumul cel bun, pe cel al dragostei. Fiecare boală, indispoziţie sau accident nu este decât un indiciu  dat de toxinele raului…. Boala încetează de îndată ce ai înţeles mesajul. Cu cât doreşte omul mai mult să se schimbe, cu atât mai repede şi mai uşor se desfăşoară însănătoşirea lui. Bolile sunt cu miile, iar cauza este una singură: insuficientă iubire-bunatate.Toate aceste boli se lecuiesc într-un singur mod: să vezi în ele voinţa divină şi să înţelegi că fără boală nu există dezvoltare si evolutie  spirituală.

 

Rautatea din om  este un bec roşu care ne avertizează că ne aflăm pe un drum greşit. Dacă distrugem armonia dintre noi şi univers vom avea parte de boli, nefericire, necazuri şi suferinţe.

 

 Dacă ani în şir faci   greşeli , vine o vreme a plăţii prin boala pe care singur ţi-ai creat-o. De fapt, boala este rezultatul pierderii divinului din noi, iar însănătoşirea este rezultatul restabilirii acestei legături. Practic, dacă te-ai vindecat sufleteşte, te vindeci și trupeşte. Noi, oamenii, suntem alcătuiţi din trei componente: trup, suflet şi spirit, asemeni Sfintei Treimi, şi orice dezechilibru al uneia ne aduce suferinţă. Boala şi starea de rău sunt opuse sănătăţii şi stării de bine şi se manifestă în realitatea ta, din vina ta. Ești bolnav pentru că ţi-ai cauzat boala şi poţi să te faci iarăşi bine, pur şi simplu hotărând aceasta.Toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii îşi dau seama acum de modul în care oamenii se auto-îmbolnăvesc. Cei cu un orgoliu interior crescut atrag boala şi nenorocirea. Boala ne obligă să ne schimbăm lăuntric, să ne transformăm. Cu cât mai puternic se schimbă omul în direcţia bună, cu atât mai puţine medicamente îi sunt necesare şi mai repede învinge boala. Bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca ele să se manifeste în planul fizic. Câmpul energetic este primordial în raport cu corpul şi îi determină acestuia soarta, caracterul şi starea fizică. Organismul trebuie să blocheze programele distructive care au pătruns în câmpul lui. Cu cât este mai puternic şi mai periculos programul distructiv, cu atât mai agresivă boala.

 

 Când omul încalcă legile supreme, se abate de la Bine si   deformează structura energetică, apar breşe în sistemul lui defensiv şi devine o pradă uşoară pentru virusi,bacterii,microbi, care îndeplinesc funcţiile unui program de pedepsire

  

Gândurile sumbre, neîncrederea, grijile, ura şi frica, împreună cu rudele lor: anxietatea, amărăciunea, nerăbdarea, avariţia, lipsa de amabilitate, obiceiul de a judeca şi de a-i condamna pe alții, toate acestea atacă trupul la nivelul celulei, ceea ce duce la suferinţă, nefericire şi deprimare. În aceste condiţii, este imposibil să ai un corp sănătos. Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Noi suntem singurii răspunzători pentru starea noastră de sănătate, pentru fericirea sau nefericirea noastră.

 

Nu Dumnezeu ne trimite boli, accidente sau suferinţe, ci noi ni le creăm singuri prin gândurile rele-toxice. Cu alte cuvinte, culegem ce am semănat în trecut

 

A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. Dacă aveţi gânduri despre boală şi suferinţă, trupul va atrage aceste gânduri în corpul fizic. Gândiţi-vă că întâmplările nu sunt cauze, ci efecte ale stării mentale în care vă complaceți. Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau o nedreptate. Ea este cel mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând, omul se îmbolnăveşte şi tot prin gând el se vindecă. Orice boală porneşte din minte. Mulţi bolnavi îşi pregătesc mental, cu străduinţă, ani de-a rândul, o îmbolnăvire definitivă. Nimic nu se manifestă în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător. Adevărata vindecare începe în momentul în care ne gândim ce am vrea să facem atunci când ne vom recâştiga sănătatea. Nu tratamentul medical este cauza vindecării, ci credinţa fermă. „Toate sunt cu putinţă celui care crede”. (Marcu 9, 23)

 

 

Medicul pansează rana ,DAR  Vindecatorul Cristicface eradicarea,daca este primit si daca i se da  voie. Când rana este tratată cu Bunatate, ea se vindecă repede ,caci Bunatatea învinge  orice boală. Vindecările au loc doar atunci când Bunatatea inunda tot corpul,greşelile sunt plătite, lecţiile învăţate, atenţionarea luată în seamă

 

Când suntem bolnavi, trebuie să cerem să ni se dea sănătate, nu să fim vindecaţi de boală. În cazul unui om bolnav, cu cât vă temeţi mai mult pentru el, cu atât îi produceţi un rău mai mare şi-l împiedicaţi să supravieţuiască. Când cineva se îmbolnăveşte, să-i acordăm un ajutor minim şi foarte detaşat, nu unul sufocant. Atenţia exagerată în timpul bolii o întreţine. Dacă compătimeşti un om, te poţi îmbolnăvi. Pe om poţi să-l ajuţi, dar nu să-l compătimeşti. Când deplângi un om bolnav, înseamnă că nu ești de acord cu boala lui, dar nu iei în considerare cauzele spirituale ale bolii respective, care favorizează destrămarea spiritului. De aceea, boala trebuie acceptată cu smerenie. Singura soluţie a celor din jur este să se roage pentru sănătatea lui, dar nu să-l compătimească.

Nu e suficient să acceptăm boala, trebuie să ne bucurăm că ea ne atentionează sufletul şi trupul.   Obiceiul de a discuta în societate despre simptomele și cauzele diverselor boli, morţi, agonii şi scene de coşmar atrag asupra oamenilor un torent de impresii care  vor pricinui boli şi suferinţe

 

Nu uitaţi unde v-aţi născut. De locul în care aţi văzut lumina zilei şi de poporul din care vă trageţi v-a legat şi vă leagă întotdeauna energii uriaşe, cu influenţe nebănuite. Nu uitaţi că un om bolnav va fi ajutat cel mai bine să se vindece în locul în care s-a născut, pentru că numai acolo amprenta lui bioenergetică funcţionează cel mai bine. Dacă avem curajul să fim cinstiţi cu noi, putem uşor să observăm că jumătate din viaţă ne străduim să ne distrugem sănătatea pentru avere, pentru ca în cealaltă jumătate să cheltuim averea pentru a ne recâştiga sănătatea, cât se mai poate din ea.

 

Prin boală, omul trebuie să înţeleagă că a greşit undeva pe drumul vieţii şi până nu-şi elimină greşeala nu se poate vindeca decât parţial, deoarece în el persistă cauza generatoare de rău

 

De aceea trebuie ca mai întâi să fie depistată cauza bolii, pentru ca bolnavul să evite pe viitor greşelile comise, Dacă nu se elimină cauza, aceasta poate alimenta în continuare boala sau poate migra de la un organ la altul. Când cauza vor fi eliminată boala va dispărea. Astfel:ACNEEA (coşurile): înseamnă neacceptarea propriei persoane. Nu-ţi place de tine însuți.

ALCOOLISMUL: implică probleme legate de tatăl său; trebuie cultivată detaşarea de acesta. Alcoolicul părăseşte familia, slujba, viaţa, dar nu se lasă de alcool. El se află în relaţie de dependenţă față de alcool şi aceasta înseamnă că din suflet lipseşte iubirea. Persoana trebuie să iubească lumea din jur. Dacă acest sentiment îi lipseşte, în suflet i se instalează o stare de disconfort, de chin spiritual. De aceea încearcă să-şi reprime această durere prin orice mijloace. Trebuie ca omul să înceteze să mai poarte supărarea pe lumea din jur şi să intre în armonie cu ea, pentru că armonia înseamnă iubire. Cine nu este iubit de nimeni şi nu iubeşte pe nimeni se pierde ușor în valurile ispitelor. Cei mai mulţi oamenii nenorociţi şi făcători de rele sunt jertfe ale unei copilării triste, în care au fost lipsiţi de iubire şi de grijă părintească. Aceştia au ajuns să nu iubească pe nimeni. Nu trebuie uitat că lucrurile care ne fac dependenţi generează numai suferinţă.

AFECŢIUNILE PULMONARE: jale reprimată, necazuri, supărări, frica de a simţi plăcerea şi bucuriile vieţii. Tuberculoza arată că într-o viaţă anterioară persoana a trăit numai pentru valorile materiale. Gândirea răului despre lumea înconjurătoare. Tuberculoza, pneumonia şi bronşita se datorează unor supărări de lungă durată. Când nu iubim lumea înconjurătoare, au de suferit plămânii.

AFECŢIUNI LA SUPRARENALE: înseamnă indiferenţă, ignoranţă faţă de sine, anxietate.

ALERGIILE: sunt rezultatul supărărilor interioare, al nemulţumirilor faţă de oamenii apropiaţi şi lumea înconjurătoare.

ANEMIA: este o utilizare incorectă a oxigenului la nivelul globulelor roşii şi este consecinţa unui refuz de a-şi utiliza talentele în serviciul aproapelui.

ANGINA: reprezintă teama de a se exprima sau de a cere ceva părinţilor sau partenerului.

APENDICITA: frica de viaţă, blocarea curgerii binelui.

ARTRITA: apare la persoanele care nu sunt iubite. Spirit prea critic şi rigiditate provenită din mental. Nu încerca să-i schimbi pe ceilalţi, acceptă-i aşa cum sunt. Dacă artrita e prezentă la nivelul mâinilor, braţelor, picioarelor şi şoldurilor eşti încredinţat că oamenii se folosesc de tine. În realitate nu exprimi ceea ce vrei. Corpul tău îţi spune că e vremea să te afirmi prin tine însuţi.

ATEROSCLEROZA: rezistenţă, tensiuni, refuzul de a vedea binele.

ASTMUL: iubire ascunsă, înăbuşită. Plâns suprimat. O femeie şi-a alungat fiica din casă. Aceasta a crescut și s-a îmbolnăvit de astm, care nu a putut fi tratat cu medicamente. Când fiica a reuşit să-şi ierte mama, astmul i-a trecut.

AUTISM: într-o experienţă anterioară, individul a manifestat un refuz al societăţii, ducând o viaţă marginală. Acum, singura soluţie este iubirea pe care va trebui s-o primească de la apropiaţii săi.

APOPLEXIE: fuga de familie, de sine şi de viaţă. Indică un sentiment de vinovăţie. Un atac este de fapt un avertisment în plus pentru a deveni conştient de faptul că e inutil să te simţi vinovat.

BILA: plăcerea pentru mâncăruri fierbinţi, iuţi, acre, uscate şi sărate deranjează funcţia bilei. De asemenea, mânia, supărarea, frica, activitatea sexuală excesivă sunt factori de dereglare a bilei.

BOALA PARKINSON: reprezintă teamă şi dorinţa intensă de a controla tot şi pe toţi.

BOLILE DE PIELE: apar din cauza acumulării toxinelor în sânge. Dar mai sunt generate şi de tulburările hormonale. Problema pielii subliniază teama individului de a se exprima total, de a fi el însuşi, de a se deschide complet. Psoriazisul şi alte boli de piele reprezintă o lipsă de iubire pentru sine şi o respingere a tot ce viaţa îi oferă individului. Psoriazisul poate fi şi cauza unui orgoliu nestăvilit, o trufie exacerbată. Conflictul psihic cu spaţiul poate predispune la boli de piele.

BRONŞITA: se declanşează într-un mediu familial foarte tensionat.

BOLILE NERVOASE: se referă la sistemul nervos central, cel care coordonează viaţa omului. El reprezintă comandamentul suprem al sistemului nervos şi al întregului organism. Starea pe care medicii o numesc depresie este o lipsă a dorinţei de a trăi. Acest program poate fi o urmare a lipsei dorinţei de a avea copii sau apariția unui copil nedorit (de pildă fată în loc de băiat). De fapt cele mai multe greşeli ale părinţilor în timpul sarcinii îi creează copilului un program de autodistrugere. De aceea deprimarea, odată instalată, nu poate fi uşor vindecată. Când te simţi continuu nefericit şi nemulţumit, când nimic din jur nu-ţi place te îndrepţi spre depresie. Depresia este o agresiune împotriva ta însuţi. Conflictul cu spaţiul în care trăieşti predispune la dereglări psihice. Grijile permanente sunt păcate împotriva propriei tale naturi. Ele au urmări asupra sistemului nervos. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană mai duce și la boli de vedere, de auz, de percepţie. Dacă te autoculpabilizezi, predispoziţia de a achiziţiona o boală psihică este foarte mare. Neliniştea este ucigătoare. Valul de nelinişte din sufletul nostru este oglinda angoasei, a anxietăţii, fricii etc. Nevroza se caracterizează printr-o stare de nelinişte, adesea extremă, cu frică de moarte şi cu sufocări, palpitaţii, transpiraţii, ameţeli, tremurături şi senzaţia de oprire a inimii.

CANCERUL: este boala întristării, deprimării şi nemulţumirii de sine și de soartă. Bolnavii de cancer cad în depresie şi regretă trecutul. Regenerarea iubirii faţă de oameni este prima cale spre vindecarea cancerului şi a altor boli. Femeile care ţin mari supărări în suflet se îmbolnăvesc de cancer. De fapt, toate emoţiile înăbuşite produc cancerul. Emoţiile ascunse multă vreme în tine sfârşesc prin a exploda, ceea ce provoacă şi explozia celulelor din corpul tău. Dacă jignim prin vorbe persoana iubită ne putem alege cu cancer la buze, la limbă sau gingii, iar dacă vom critica în permanenţă ne vom îmbolnăvi de cancer hepatic. Dacă vom gândi agresiv despre cei apropiaţi riscăm un cancer la stomac. Cauza spirituală a cancerului constă în faptul că individul nu a asimilat lecţiile karmice ce i-au fost propuse în această viaţă, refuzând astfel evoluţia. Cancerul reprezintă o autodistrugere, ceea ce face vindecarea dificilă. De fapt, este o boală a sufletului şi de aceea, acesta trebuie vindecat mai întâi.

CEFALEEA, MIGRENELE: supărarea puternică pe un semen al tău duce la un blocaj energetic. Remediul este schimbarea gândului de ură în pace şi adoptarea unei gândiri pozitive. Restabilind legea iubirii prin iertare îţi recapeţi sănătatea.

CELULITA: înseamnă mânie depozitată.

COLESTEROLUL CRESCUT: corespunde înăspririi naturii sentimentale, rigidităţii persoanelor care îşi creează o carapace de protecţie. Acel individ are o mare teamă de a accepta bucuria. El ar trebui ca în permanenţă să lase emoţia şi energia iubirii să curgă prin fiinţa lui.

COLOANA VERTEBRALĂ: este axul care poartă amprenta împlinirilor noastre, blocajele şi temerile noastre, refuzul de a evolua, de a iubi. Durerea în coloana vertebrală este de regulă supărarea pe omul apropiat, pe sine şi pe soartă. Dacă amploarea supărărilor este mare, poate să apară o deformare a coloanei, o fractură sau să se formeze o cocoaşă.

COMA: fuga de cineva sau de ceva.

CONGESTIA CEREBRALĂ: se datorează respingerii vieţii şi afişarea unei încăpăţânări. Ura se naşte în cap şi se blochează prin traumatism cranio-cerebral.

CONJUCTIVITA: mânie neexprimată, frustrare.

CONSTIPAŢIA: ataşament, posesivitate, refuz de a se debarasa de vechile scheme devenite inutile.

DEGETELE ARTRITICE: senzaţia de victimă.

DIAREEA: teamă, refuzul de a slăbi încordarea. Refuzul de accepta idei noi.

DIABETUL: nu-i atât o boală, cât o reacţie de apărare a organismului. Organismul trebuie să blocheze programele distructive ale altor oameni pătrunse în câmpul lui. Cu cât mai puternic şi mai periculos este programul distructiv, cu atât mai eficientă şi mai sigură trebuie să fie blocarea acestuia, respectiv a bolii semnalate. Cauza principală este dorirea unui rău din tot sufletul unei persoane iubite şi de care te-ai despărţit. Aceste sentimente provoacă diabetul, pentru că au ucis iubirea şi, prin aceasta, legătura cu cosmosul. De aceea, să nu renunţaţi niciodată la persoana iubită.

DINŢII: dificultăţi în a lua decizii. Distrugerea dinţilor apare ca efect al vorbelor rele adresate părinţilor sau rudelor şi dorirea răului oamenilor apropiaţi; deplângerea propriei sorți şi o alimentaţie incorectă, existenţa geloziei şi a supărărilor ascunse. O durere a dinţilor înseamnă că e timpul să iei o decizie fără să-ţi fie teamă de rezultate. Întrucât dinţii ţin de dorinţe, lipsa dinţilor din faţă este dovada unei blocări a sexualităţii.

ENCEFALOPATIE: certurile puternice înainte de naşterea unui copil, ajungând până la limita divorţului sau la gânduri de sinucidere fixează în structura câmpului copilului programe puternic distructive. Copilul care se naşte plăteşte prin această boală.

EPILEPSIA: este rezultatul unei depresii adânci.

FEBRA: este un semn de furie interioară. Toate dorinţele înăbuşite, închise în tine, explodează. Încetează să aduni totul în tine. Supărarea şi furia nu-ţi sunt benefice, te pedepseşti singur.

FICATUL: este organul care ripostează la supărările pe oamenii apropiaţi şi păstrează deseori mânie reprimată. Ficatul este sediul celor mai negative emoţii (ura, mânia, furia). Problemele de ficat vin dintr-o mânie îndreptată împotriva propriei persoane, ca rezultat al unui conflict între suflet şi minte. Ficatul suferă la persoanele care fac aprecieri dure la adresa celor apropiaţi. Stresul de orice natură are un efect negativ asupra ficatului. Ficatul este un instrument al sufletului şi de aceea, tratarea depresiei nu poate fi despărţită de cea al ficatului. Emoţiile au o mare putere de influență asupra ficatului şi a secreţiilor bilei. Emoţiile pozitive – bucuria, buna dispoziţie – măresc secreţia bilei, iar supărările o opresc parţial sau complet. Ficatul este foarte sensibil la supărări. Să ne amintim o zicală populară care spune „de supărare i s-a vărsat fierea în sânge”. Supărările agresive pe oamenii apropiaţi determină cancerul ficatului. Problemele de vezică biliară arată îngustime de spirit. Icterul se poate declanşa la individul care suferă un prejudiciu pe care nu știe să-l îndrepte. Hepatita reprezintă rezistenţă la schimbare. Refuzul de a vedea limpede, de a discerne. Ficatul este legat şi de credinţă. Credinţa în univers permite emoţiilor negative să se scurgă. curăţând ficatul.

FRIGIDITATEA: teamă, negarea plăcerii; credinţa că sexul este rău; parteneri insensibili.

GÂTUL: orice problemă legată de gât corespunde temerii de a întreba şi de a se exprima, sau un blocaj al creativităţii. Refuzul schimbării, rigiditate, mânie ascunsă din cauza unor cuvinte jignitoare.

GENUNCHII: simbolizează legătura între suflet şi personalitate. O problemă la genunchi indică o îndepărtare de scopul său din această încarnare şi un refuz de a evolua, mândrie înmagazinată, încăpăţânare, lipsă de flexibilitate.

GREAŢA, VĂRSĂTURILE: respingerea unei idei, a unei persoane sau a unei experienţe. Pentru o femeie însărcinată, arată că nu a vrut să aibă copilul.

GUTURAIUL: se declanşează într-o perioadă de confuzie a individului sau în urma unei temeri, culpabilităţi. Nasul care curge reprezintă lacrimi şi o purificare necesară.

HEMORAGIILE NAZALE: cauza principală este trufia.

HEMOROIZII: teama de a slăbi încordarea.

HERNIA DE DISC: înseamnă indecizie, senzaţia că viaţa a devenit de nesuportat.

HERPESUL: culpabilitate sexuală.

HIPERTENSIUNEA: subliniază o facultate limitată de a iubi şi o lipsă de compasiune. Persoana trebuie să-şi exprime iubirea pentru tot ce întâlneşte şi ce vede. O altă cauză poate fi vechi probleme emoţionale, nerezolvate.

HIPOTENSIUNEA: arată, de asemenea, o iubire limitată, dar în sensul că această persoană a fost negativă şi defetistă, necrezând în iubire. O altă cauză ar fi lipsa de iubire în copilărie.

HOMOSEXUALITATEA: femeia geloasă răpeşte aptitudinile copiilor şi nepoţilor ei şi-i împinge la homosexualitate. Gelosul ajunge nu numai la sterilitate fizică, ci şi creatoare. Un om homosexual este incredibil de gelos în interior.

IMPOTENŢA: Apare din cauza geloziei, a supărărilor şi a dispreţului faţă de femei. Această agresiune afectează sistemul urogenital. Dacă bărbatul a fost deseori supărat pe femei, a gândit rău despre ele, este un viitor impotent.

INIMA: reprezintă centrul iubirii. Dacă nu-şi exprimă deschis sentimentele, individul îşi închide chakra inimii şi riscă să aibă probleme cardiace. Din cauza reprimării emoţionale şi a sentimentelor negative, multe persoane au probleme cardiace. Un om bolnav de inimă este depozitarul unei cantităţi enorme de gânduri de ură. Problemele conflictuale îndelungate, insatisfacţiile, generează hipertensiune şi boli de inimă. Bolile cardiace au drept cauze gelozia sau supărarea pe oamenii apropiaţi. Prin gânduri de iubire a semenilor se vor putea anula gândurile de ură. Lipsa afecţiunii poate deregla inima. Dragostea şi compasiunea constituie forţa terapeutică ce ajută la refacerea inimii. Persoanele care îşi reprimă sentimentele acumulează blocaje energetice la nivelul inimii. Verdele este culoarea inimii. De aceea, o plimbare într-o pădure îndepărtată de agitaţia oraşelor sau într-un lan înverzit va spori sănătatea şi vitalitatea inimii. Aceleaşi efecte se pot obţine prin folosirea în timpul meditaţiei a unor pietre sau cristale de culoare verde. Reumatismul cardiovascular are două cauze: o lungă perioadă de supărare sau tristeţe precum şi o expunere repetată la factori climaterici nocivi, cum este frigul.

INSOMNIA: provine din totala incapacitate a spiritului de a-şi focaliza gândurile. Tratamentul pentru vindecarea insomniei trebuie să înceapă ziua. Este necesar să vă concentrați asupra a ceea ce faceți. Când vă împrăştiaţi gândurile în mai multe direcții, slăbiţi capacitatea spiritului de a se concentra, din care cauză seara îi este din ce în ce mai greu să se detaşeze de trup şi să se reîntoarcă dimineaţa cu forţele refăcute. Nu putem avea un somn bun noaptea decât dacă spiritul se retrage din corp. Insomnia mai este generată de întreţinerea unor gânduri de vinovăție. Oglinzile din dormitor sunt și ele răspunzătoare de cazurile de insomnie.

INTESTINUL GROS ŞI SUBŢIRE: refuzul de a înţelege unele lecţii de viaţă din punct de vedere evolutiv. Dacă omul nu suportă stresul se îmbolnăveşte intestinul gros, iar dacă se înfurie și acumulează agresivitate, se îmbolnăveşte cel subţire. Reaua dispoziţie, plictiseala şi nereuşitele la serviciu conduc la o funcţionare defectuoasă a intestinului gros. Când se manifestă constipaţia, ea trebuie tratată urgent. Starea de sănătate este în legătură directă cu evacuarea regulată a intestinului gros.

LARINGITA: în acest caz ţi-e teamă să te exprimi şi nu eşti în stare să-ţi spui părerea. Dacă laringita ta ascunde supărare şi furie, trebuie să o exprimi, altfel furia va creşte în tine.

LEUCEMIA: înseamnă mândrie necontrolată.

LIMFA: plăcerea exagerată pentru dulciuri, mâncăruri acre şi sărate, alimente greu digerabile şi exces de lactate.

NASUL: te deranjează ceva sau cineva pe care nu-l poţi suporta. Sunt semnale ale corpului care-ţi spune că nu e bine ce faci, că nu trebuie să te laşi afectat. Nasul reprezintă intuiţia şi cunoaşterea de sine, fiind legat de chakra frontală.

OCHII: indică teama de viitor şi faptul că într-o experienţă precedentă individul nu a dorit să vadă nici să-i ajute pe apropiaţii săi. Cauza miopiei o constituie deformarea structurilor câmpului la nivelul capului, determinată de sentimentul de ură, precum şi de nemulţumirea de sine şi frica de a vedea înainte. O principală cauză este gelozia agresivă. Cu cât un om are un caracter mai rigid, cu atât mai profund pătrunde agresivitatea în subconştient şi devine mai periculoasă. Dacă la invidie se adaugă dispreţul, dacă în caracter avem vanitate şi cruzime, se produce un program de autodistrugere care se manifestă prin ruperea retinei, orbire sau un grav traumatism cranian. Vederea slabă este determinată de ură. Purificarea se face prin spovedanie şi rugăciune. Ataşarea de relaţii şi idealuri distruge vederea. Glaucomul este cauzat de refuzul îndelungat de a ierta. La bătrânețe, mulţi îşi pierd vederea pentru că se leagă prea mult de această lume.

OSTEOPOROZA: persoana afectată simte că nu mai are un suport în această viaţă. În majoritatea produselor de origine animală există acid uric, care poate fi neutralizat numai cu calciu. În cazul în care corpul nu l-ar neutraliza, am muri. De aceea, corpul nostru este nevoit să extragă calciu din oase, ceea ce duce la osteoporoză. Concentratele zaharoase, care sunt acide, pot agrava fenomenul. Persoana în cauză să consume peşte (heringi), care conţine vitamina D2, necesară metabolizării calciului.

PANCREASUL: are rolul de a echilibra glucoza (zahăr) în sânge. Dacă individul consumă prea mult zahăr şi dulciuri concentrate își va provoca dezordini în organism şi o hipersecreţie de insulină, care duce la hiperglicemie. Astfel, insulina secretată în cantităţi mari favorizează sinteza crescută de grăsimi, conducând la obezitate, diabet zaharat, ateroscleroză. Pancreatita, diabetul zaharat şi cancerul pancreatic sunt semne ale faptului că omul iubit şi iubirea pentru el au devenit o valoare absolută. De obicei, problemele pancreasului apar la persoanele care cred că nu merită să se bucure de nimic în viaţă. De multe ori fac plăcerile altora, ținând în interiorul lor o tristeţe ascunsă.

PICIOARELE: reprezintă ancorarea, conexiunea cu Terra. Problemele de la picioare simbolizează un refuz de a avansa, de a evolua, sau teama de a stagna în viaţă, teama de viitor. Atunci când omul este nemulţumit de soarta sa îl dor picioarele. Când omul este dispus să facă un rău unei persoane în propriul beneficiu sau să se dispreţuiască pe sine, când prosperitatea i se năruie, toate acestea pot da şi dureri, traume ale picioarelor şi o dilatare varicoasă a venelor. Varicele vin din faptul că sunteţi supărat pe sine, pe soartă. Aveţi grijă să aveţi picioarele calde! Asta este valabil pentru toţi bolnavii, dar în special pentru cei de rinichi. O încălţăminte proastă face rău nu numai la picioare ci întregului corp. Dacă ai bătături, înseamnă că nu gândeşti şi acţionezi aşa cum ar trebui.

PIETRELE LA FIERE ŞI RINICHI: apar din cauza consumului de dulciuri și amidon concentrat, care împiedică eliminarea din corp a depozitelor de calciu organic. Cauza este judecarea oamenilor şi supărarea pe soartă.

PROSTATA: afecţiunile ei sunt legate de un sentiment de vinovăție şi de teama de îmbătrânire.

RĂU DE MARE: este în legătură cu teama de moarte.

RĂU DE MIJLOACE DE TRANSPORT: teama de pierdere a controlului.

RETENŢIA DE APĂ: refuzul de a slăbi încordarea.

REUMATISM: resentimente, slăbirea iubirii, rigiditate, asprime. Persoana are o amărăciune cronică.

RINICHII: reprezintă capacitatea de a exterioriza tot ceea ce este în sine. Cel care nu-şi exprimă talentele, capacităţile, dorinţele sau credinţele se expune la tulburări renale. Tot ceea ce este reprimat, frica şi teama slăbesc rinichii. Dacă orgoliul individului nu este prea mare, în rinichi se formează nisip; dacă este la un nivel mai ridicat, se formează pietre care pot fi eliminate. Dacă însă nivelul trufiei este periculos de mare, începe formarea de pietre de formă coralică, ce nu trebuie îndepărtate. Litiaza renală mai apare când individul are probleme de mânie nerezolvate de mult timp. Persoanele certăreţe şi care sunt de multe ori dezamăgite sau frustrate vor avea probleme cu rinichii.

SÂNGELE: zahărul, sarea, iaurtul şi mâncărurile acre au o acţiune toxică asupra sângelui, mai ales când sunt folosite în exces. De asemenea, ura şi mânia generează toxine în corp. Ceaiul de rădăcini de brusture este mijlocul cel mai eficace de epurare a sângelui. Pentru toate problemele sângelui este util să se consume zilnic salată de crudităţi.

SCLEROZA ÎN PLĂCI: are drept cauze frica, rigiditatea, inima împietrită şi îngreunată.

SFORĂITUL: refuzul încăpăţânat de a se desprinde de vechile tipare. Dormitul cu faţa în sus favorizează sforăitul.

SISTEMUL DIGESTIV: stomacul reprezintă facultatea de a digera experienţele existenţei şi de a accepta cele învăţate. Ura, mânia, frica, regretul legat de trecut, precum şi grija, teama şi îngrijorarea faţă de viitor favorizează bolile stomacului, ale vezicii biliare şi ale intestinelor. Aversiunea, neliniştea, o agresivitate conştientă şi sentimentul de ură împotriva oamenilor sunt principalele cauze ale ulcerelor. Dacă omul se supără des şi pe cei apropiaţi sau pe sine, va avea probleme cu stomacul.

ŞOLDURILE: reprezintă utilizarea liberului arbitru pentru a găsi propria cale în planul material. O problemă la şolduri subliniază o lipsă de utilizare a propriului liber arbitru şi faptul de a nu avea un scop în viaţă. O durere la şolduri indică o frică de a lua decizii importante.

SPLINA: reprezintă un depozit de sânge, de energie. Problemele splinei arată o incapacitate de exprimare a iubirii sau o obsesie. În acest ultim caz, e necesară o purificare prin eliminarea sentimentelor negative şi a grijilor înmagazinate în timp. Lăcomia şi de avariţia au o influenţă negativă asupra splinei şi inimii. Splina mai este legată şi de stările psihice proaste şi de depresie.

TIROIDA: problemele cu tiroida indică faptul că persoana nu se poate exprima cum doreşte şi se simte umilită.

TUSEA: cine tuşeşte tot timpul este o fiinţă sufocată de viaţă; trece printr-o stare de mare nervozitate; se simte strivită de o situaţie. O tuse ocazională este un semn de plictiseală sau dorinţă de ceartă.

URECHILE: Te laşi afectat de ceea ce auzi. Senzaţia lăuntrică că eşti superior persoanelor iubite (părinţi, copii, soţie) declanşează un program de autodistrugere care este blocat prin apariţia unor dureri în ureche.

VAMPIRISMUL ENERGETIC: egoismul exagerat, manifestat în gânduri, emoţii sau fapte, precum şi cruzimea duc la deconectarea de cosmos şi atunci omul este nevoit să-și ia energia de la alţi oameni. Provocarea de chinuri fizice şi psihice unui om este una din formele vampirismului.

VARICELE: prestarea unei munci care nu-ți place.

ZONA ZOSTER: indică teama de viitor, antrenând gânduri negative.

 

Așadar, orice indispoziţie, afecțiune sau boală îţi indică faptul că acţiunile şi gândurile tale nu-ţi sunt benefice. Nemulţumirea permanentă faţă de lume şi propria soartă poate genera afecţiuni grave, incurabile. Ura e tot ce poate fi mai distructiv în om. Trăirea urii declanşează boli violente. De fapt, ura îşi distruge stăpânul. Fiecare gând încărcat de ură e ca o înghiţitură de otravă. Disprețul faţă de oameni este tot o formă a urii. Fondul de ură şi de supărare se dezvoltă şi se transformă într-un program de autodistrugere. Dar partea bună este că din tot ceea ce faci, spui, gândeşti sau simţi, dacă ceva nu e bine, primeşti un semnal. Singura ta grijă este să rămâi atent. Dacă apare un simptom, înseamnă că se întâmplă ceva. E o indicaţie că ai luat-o pe un drum greşit. Atunci eşti rechemat pe drumul cel bun, al iubirii. Ascultă-ţi corpul fizic şi-ţi vei schimba viaţa. Orice boală este chezăşia fericirii viitoare. Cu cât mai multe încercări îţi oferă soarta, cu atât o mai mare fericire te aşteaptă în viitor.

INVITAŢIE DUMNEZEIASCĂ trimisă fiecărui om, prin “poştaşul” Duh Sfânt care, dacă ne golim de sine, ne spală de viruşi, lenevii, hoţii, curvii, învăţături falite şi alte mizerii milenare, (dezavuate şi în Iosua, cap.7/11-13)- idolatre, care aprind potopul de nelegiuiri, mai înflăcărat decât pe vremea lui Noe! Isus ne cheamă pe TOŢI, să ne umple cu Plinătatea Sa, să intrăm (prin naşterea din nou dăruita gratis în Ioan, cap.3) în “Corabia” Templului Său, “pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” (Ioan 2/28)…” Noi, dar,… vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5/20)

 

 

Omul căruia nu îi este greaţă de păcat, precum lui Iov, (cap.42/6), care nu are pocăinţa lui Israel, atât de recunoscător, pentru micimea sa, (Gen.32/10) faţă de mulţimea bunătăţilor, frumuseţilor, indurărilor Sale; Omul care nu trăieşte prăbuşirea lui Ioan, Avram, Daniel şi ai altor slujbaşi, leşinaţi la pământ când au auzit Glasul Lui; Deci, omul care nu acceptă cu plăcere jertfirea eului şi nu lasă pe Duhul Sfânt să se întrupeze pentru misiune: “Iată-mă, Trimite-mă” (Îs.6/8); Omul care nu-şi vine în fire, precum Fiul Risipitor,nelipsit din orice om (Luca, cap. 15); Acela care nu are alergia lui Iacov, (cap.1/21); Şi, pe lângă acestea, dacă omul totuşi păcătuieşte, deşi ştie că Isus a luptat până la sânge, contra păcatului, pentru ca nimeni să nu mai dezgroape mortăciunea de păcat… (Evrei 12/4); Aşadar, dacă nu are groaza, refuzul, moartea şi repulsia  omului Isus faţă de plăcerile de o clipă ale păcatului; DACĂ nu CREDE că Isus a murit pentru orice păcat şi l-a îngropat pentru totdeauna, astfel încât nici un om să nu-l mai dezgroape, (resuscite), şi nici să nu îl mai” MĂNÂNCE”… Deci, omul care nu se naşte din Sămânţa Dumnezeiască, (Ioan, cap 3) şi care nu se dăruieşte din dragoste pentru MARTIRAJ, adică pentru biruirea răului prin Bine, prin Blândeţe, prin Iubire, Milă, (precum Isus: Iarta-i- că nu ştiu ce fac); Oşteanul care nu crede -prin Isus cel jertfit pentru întronarea Domniei Dumnezeieşti în tot omul şi cosmosul innoit- un astfel de om nu intră în Împărăţia Cerurilor, şi nici măcar de la distanţă n-o vede… (Ap.22/15) Tot ce făptuieşte un creştin cu gândul, privirea, simţirea, sau cu fapta-este deşertăciune şi goană după vânt, dacă nu se goleşte prin botezul in moartea lui Isus, pentru a se umple cu Plinătatea Lui, şi dacă nu rămâne în El; Dacă nu conlucrează cu El şi dacă nu face totul ca pentru Domnul; Dacă nu ia Crucea cristică, mai puternică decât toiagul lui Moise şi decât tot armamentul lumii la un loc; Dacă nu crede în scutul protector al Sângelui Dumnezeiesc, mult mai vital decât sângele animalelor de pe uşile evreieşti din Egipt; Dacă  … Astfel, deci, oricine rămâne ostatec în datina, religia, cultul, formalismul şi credinţa lui –proprie-strămoseasscă… nu izbuteşte să biruie păcatul, şi nu face nimic (Dumnezeiesc) pe cont propriu.

 

Numai dacă îl luăm drept Căpetenie(nu coadă ) pe Isus în noi, putem rămâne în El, pentru a salva pe păcătos-şi pentru a învinge păcatul, care stă la pândă că un leu (1 Petru 5/8-10) să dea buzna: “Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Gen.4/7) De ce îl primim pe duşmanul cosmic, dar îl ţinem la uşa pe Cel care se roagă de noi să ne ajute- “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Ap.3/20) Şi dacă primim păcatul, tot la Isus strigăm, pană la urmă, căci “Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Cor.10/13)

 

Omul care vrea să biruiască păcatul, trebuie să lupte numai împreună cu Isus, şi pentru Isus, căci El s-a războit până la sânge, şi i-a zdrobit capul la Golgota, odată pentru totdeauna, şi nici un păcat (  şi nici )                                                                                             moartea -nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.De aceea ne-a dat şi nouă dreptul să ne socotim biruitori, pentru a nu mai stăpâni şi domni păcatul în noi, pentru a nu mai asculta de poftele lui, pentru a trăi o viaţă nouă, şi… Rom.6. Dar nu omul vechi izbuteşte, pentru că el a fost răstignit de Isus la Golgota, ci Omul lăuntric, înnoit, ÎNVIAT, care lucrează din dragoste, şi trăieşte prin credinţa în Isus, căci acest om născut din nou îl lasă în sinele înnoit -pe Biruitor să domnească, să conducă, să locuiască INTEGRU,SUVERAN şi INTEGRAL; Isus lucrează prin omul lăuntric şi acesta lucrează NUMAI prin Isus. Acest Om poate birui totul, doar ÎN Hristos, însă, nu el poate, căci nu omul, ci Isus a venit  şi este plin de Har şi de Adevăr! El este CAPUL şi are PRIORITATE şi ÎNTÂIETATE ABSOLUTĂ! Numai Isus este singur- din tot universul care face totul foarte bine (Gen 2/31), căci din Isaia aflăm că până şi cele mai bune fapte ale “creştinului”, sunt ca o cârpă mânjită; Deci, nu eu pot face totul Dumnezeieşte, ci Harul lui Dumnezeu, care s-a îndurat să locuiască în mine, căci nimic bun nu este în omul nenăscut din nou. Orice om neinnoit nu poate făptui nimic bun, şi nici nu se poate ruga Dumnezeieşte. Nici un “creştin” nu poate învinge răul, şi nu face nimic desăvârşit, dacă omul nu este cu Dumnezeu,(Gen.5/24 si Ioan,cap.3) dacă nu este lăsat Dumnezeu să lucreze cu el; Dacă nu moare faţă de plăcerile de o clipă ale păcatului; Dacă nu se lasă învăţat, inspirat, cârmuit de Duhul Sfânt, şi dacă nu se bizuie complet pe Invingător-(Ap 12/11); Deci,” creştinul” căldicel, formalist,  nu vede Împărăţia Cerurilor şi nu poate intra pe Uşa -Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, doar bizuit pe sine, pe datini, pomeni, bani, cult, religie… dacă nu acceptă întronarea (completă) a “Cerului” în omul înnoit –ca să nu mai practice negoţul, comerţul… neprihănirii-cerând uneori una, alteori alta… Doar Omul înnoit   se roagă prin Isus, şi îl lasă pe Isus să se roage prin omul lăuntric , căci numai El  ştie totul,   poate totul,ajută totul…(1 Cor 13)

 

 Deşi Isus a dat lecţia biruirii răului prin bine, în pustie, unde postise, şi unde, numai după înfrângerea ispitei,” diavolul L-a lăsat” (Mat.4/11); Deşi au început îngerii să urce şi să coboare pe Scara Cerului-pentru a-i sluji (Ioan 1/51), satan a persistat în greşeală, fapt pentru care, la Golgota, s-a ales cu ţeasta zdrobită, a pierdut zapisul cu iventarul păcatelor noastre, a… şi astfel, şi-a săpat singur groapa pieirii veşnice, pentru ca, prin Isus, şi cu   Iisus mustind în noi, să călcăm în picioare orice poftă, plăcere, ispită, păcat, să îi strivim coada, sub călcâiele noastre! (Rom.16/20) 

 

Lipirea tare de Bine nu se întâmplă, dacă omul care vrea să devină Una cu Isus, nu se dezbracă de scuze-frunzele din grădina Eden… pentru a se îmbrăca numai cu Mantia Cristică (Col.2/11; Col3/9,10) şi dacă nu se descalţă de pofte, de sine, de tot ce ştie şi ce are mai “bun”, pentru a se încălţa cu râvna Evangheliei; Nu doar lui Moise- Dumnezeu i- a zis: “Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” Ex.3/5) Dacă Mielul din Oastea Cristică nu se blindează cu Scutul Sângelui Biruitor, şi cu Armura Luminii (Ef.6/11-19); Deci, creştinul  dacă nu se umple cu Plinătatea Dumnezeirii, dacă nu se îmbracă în Frumuseţea şi Bunătatea Cristică, primite prin Botezul în Moartea Lui, unde inneacă şi îngroapă orice urmă de poftă, de păcat… nu primeşte onoarea de a zdrobi şi restul păcatului sub picioarele omeneşti… DECI,” să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.” (Rom.13/12) pentru a-l scoate la “şomaj” pe satan…Pentru că sunt vremurile de pe urmă, El ne cheamă pe toţi, INCLUSIV pe nepoftiţi, dar şi pe (ne) vrednicii poftiţi (Matei, cap.22) să intrăm, nu în Arca lui Noe, ci în “Corabia “Noului Ierusalim, goliţi de firea pământească, şi umpluţi cu Plinătatea Dumnezeirii, având, nu o credinţă cultică ori strămoşească… Să fim găsiţi în El, unde nu este păcat şi satan nu are nimic dumnezeiesc, nu are acces; În El avem pocăinţa, neprihănirea, şi Totul Totului TOT, inclusiv Credinţa Lui, singura care duce la credinţă, care lucrează din Dragoste şi… (Fil.3/9)

 

Omule, înainte de a bate palma cu păcatul, priveşte la Mâna lui Isus de la Golgota, unde a sângerat şi a îngropat odată pentru totdeauna orice păcat, pentru ca nimeni să nu mai dezgroape, şi să nu se mai hrănească din cadavrul atât de rău mirositor… “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?… Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. (Rom.1-14)

 

Ca să rămânem în El şi El să rodească, să domnească în noi, trebuie să devenim Una cu El printr-o moarte, dar şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui,DECI prin botezul in moartea Lui. Astfel poate birui El prin noi şi noi, NUMAI prin El. (Rom 6)” Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine… Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, că mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15/4-7) “Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2/6)…” mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor…” (Col. 1/12-14) Noi doar, prin credinţa Cristică să ieşim din firea adamică, să intrăm în Sine, să umblăm numai în El, să-l păstrăm integru şi integral, în toată Plenitudinea Sa, cu toate DARURILE.Şi la acestea să ţinem mortis- Dumnezeieşte, să le administrăm, şi să lăsăm să se întrupeze în noi Isus, inclusiv lecţiile, poruncile Sale întipărite de Duhul Sfânt pe inima şi minte, pentru iradierea miresmei neprihănite, Cristice, veşnice-Amin

De ce este sanatos ca   sa faci bine

de Hamilton, David R.

 

Descriere 

In aceasta carte ni se vorbeste despre “Painea Bunatatii”. Ea contine studii actuale care arata ca a fi bun cu toti ceilalti,inclusiv  cu dusmanii-vrajmasi,este benefic pentru sanatatea ta.Bunatatile  te vor inspira sa pui lucrurile de aici in practica si sa le simti efectele pozitive  Compasiunea in sine reprezinta si ea o parte a acestei carti, pentru ca bunatatea este un rezultat al ei. Cand simtim si impartasim durerea cuiva, cand dorim cu compasiune sa i-o alinam, atunci devenim motivati sa oferim ajutor si sa aratam bunatate. Aceasta carte vorbeste pe scurt si despre recunostinta si despre iertare.

Recunostinta reprezinta o marca a bunatatii pentru ca ne face sa fim constienti de tot ceea ce se afla in jurul nostru. Cand suntem recunoscatori, devenim mai apropiati fata de cei din jur si mai disponibili sa ne exprimam multumirea fata de ei. A face acest lucru e benefic pentru noi, la fel cum enumerarea tuturor lucrurilor cu care am fost binecuvantati e un act de bunatate fata de noi insine. Si iertarea e un mod de a arata bunatate fata de eul nostru interior. Este un mijloc de a ne elibera,vindeca. Intreaga lume va fi mai buna cand va exista mai multa bunatate in ea,ADICA,NUMAI CIND IL ARE PE EL,MATRICEA TUTUROR BUNATATILOR  IN OM-.  Citand un numar consistent de studii stiintifice, aceasta carte iti va arata ca bunatatea te poate face mai fericit. Ea poate ameliora depresia si poate duce la imbunatatirea unor relatii. E buna pentru inima ta si pentru sistemul tau imunitar, iar cele mai noi cercetari arata ca te poate ajuta sa traiesti mai mult. Compasiunea aduce si ea beneficii similare. Cercetari recente legate de “nervul compasiunii” (nervul vag), releva cum compasiunea joaca un rol mult mai mare decat se credea anterior in mentinerea sanatatii, reducand inflamatiile, care sunt cauza unui numar mare de boli, inclusiv a celor cardiace si a cancerului. Recunostinta e si ea o sursa excelenta de sanatate. Amelioreaza depresia, ne face mai fericiti, imbunatateste calitatea relatiilor noastre, reprezinta un tratament eficient pentru insomnie si ne poate ajuta sa traim mai mult. Acestea sunt doar cateva dintre rezultatele unei cercetari tot mai consistente din domeniul psihologiei pozitive.

Iertarea este, la randul ei, foarte benefica pentru sanatatea noastra. Studiile arata ca ea ajuta la reducerea semnificativa a durerii, furiei, stresului, anxietatii si depresiei, dandu-ne puterea sa avem speranta pentru viitor. E buna si pentru inima, pentru ca reduce presiunea arteriala si imbunatateste circulatia sangelui. Relatiile de calitate sunt, de asemenea, un ingredient important al sanatatii noastre. Ele sunt asociate cu o viata mai lunga si cu sanse mult mai mici de dezvoltare a bolilor cardiace. Oamenii aflati in relatii pozitive sunt, per ansamblu, mai sanatosi decat cei care au parte de relatii de slaba calitate sau decat cei care sunt izolati social. O parte dintre motivele ce stau la baza acestui fapt e reprezentata de existenta “moleculei fericirii”, adica a oxitocinei. Cand putem intra intr-o legatura puternica cu cineva, oxitocina abunda in creierul si in corpul nostru. Efectele ei sunt multiple: ne face mai apti sa avem incredere, sa fim mai generosi, ne ajuta sa mentinem presiunea arteriala la un nivel scazut, vindecandu-ne ranile si prevenind afectiuni ale sistemului cardiovascular. Cartea de fata descrie si impactul unui mediu plin de iubire si bunatate asupra creierului copiilor. Punerea in paralel a cazurilor de copii crescuti in orfelinate cu cei crescuti intr-un camin stabil, arata existenta unor diferente semnificative in structura cerebrala. Desi plina de studii stiintifice, aceasta carte nu este una de tip academic, ci este una adresata tuturor cititorilor: adolescenti, studenti, terapeuti, profesionisti din domeniul medical, doctori, asistente, politicieni, chiar si cadre didactice universitare care vor sa parcurga o lectura relaxanta. Cartea este, fara doar si poate, adresata “omului obisnuit”.Una dintre cele mai interesante concluzii ale sale e ca bunatatea se afla in natura noastra umana. Creierul si sistemul nervos au evoluat in istoria umanitatii intr-un mediu marcat de cooperare stransa si de legaturi cu cei din jur, in care bunatatea a reprezentat o unealta necesara supravietuirii. De fapt, putem spune ca suntem construiti genetic pentru a fi buni cu ceilalti. De aceea ne face bine sa aratam bunatate. Si tot de aceea, cand nu facem acest lucru sau cand nu aratam compasiune, recunostinta sau iertare, sistemul nostru nervos devine stresat, iar asta nu e bine pentru sanatatea noastra. O forma de bunatate care adesea ne scapa din vedere e cea fata de noi insine. Putini dintre noi au cu adevarat grija de sine, si sper ca aceasta carte sa motiveze oamenii sa acorde mai multa atentie acestui aspect. La finalul cartii se afla “Provocarea celor 21 de zile de bunatate”, pe care poate vei dori sa o incerci. Mai e si o sectiune adresata profesorilor, care contine o serie de idei pentru a-i ajuta pe copiii de toate varstele sa dezvolte un comportament caracterizat prin bunatate. Si mai e o lista cu 50 de acte de bunatate care te vor ajuta sa pornesti pe acest drum.

 

 

Fragmente

 

CAPITOLUL 2

 

“TE INTELEG”:

PUTEREA COMPASIUNII

Compasiunea nu tine de religie, ci de natura umana. Nu e un lux, ci e esentiala pentru

propria noastra pace interioara si pentru stabilitatea noastra mentala, e esentiala

pentru supravietuirea umanitatii.” Dalai Lama

 

A existat un calugar tibetan care a fost tinut prizonier timp de 20 de ani in gulagul chinez. Acolo i-a fost interzisa practicarea credintei sale, a fost pus singur intr-o celula si a fost chiar si torturat. Dupa eliberare, Dalai Lama l-a intrebat care era cea mai mare sursa de stres a sa. Raspunsul sau nu a fost legat de durerea fizica sau de izolare, cum v-ati astepta. Ci de teama ca isi va pierde compasiunea pentru cei ce l-au incarcerat. Capacitatea lui de a oferi compasiune era izvorata din practicarea acestui sentiment fata de toti cei din jur. Si noi, la randul nostru, putem dezvolta un potential enorm pentru a face acest lucru. Poate va intrebati de ce am vrea sa facem asta? Ei bine, compasiunea e foarte sanatoasa pentru noi, dupa cum se va vedea mai departe. In plus, e buna si pentru toti cei din jur. Poate transforma lumea intr-un loc mai bun. Multe dintre practicile noastre etice, in functie de care decidem cum ne comportam unii cu altii, isi au fundamentul in compasiune. Pacea si armonia lumii noastre depind de compasiune, depind de capacitatea noastra de a vedea lucrurile prin ochii celorlalti. In plus, cand ne vedem semenii suferind si simtim compasiune pentru ei, devenim motivati sa infaptuim lucruri bune. Compasiunea ne poate schimba atat de profund, incat ajunge sa fie definitorie pentru personalitatea noastra. Intr-o discutie legata de iubire, doctorul Wayne W. Dyer facea o analogie cu stoarcerea unei portocale. “Strange cu putere o portocala si tot ce va iesi din ea e suc de portocala, fiindca doar asta se afla in interiorul ei”, spunea el. In mod similar, daca dezvoltam suficienta compasiune, atunci cand suntem la randul nostru “storsi” (situatie care poate aparea cand suntem stresati, raniti sau ofensati), tot ceea ce va iesi la iveala din noi va fi compasiunea, fiindca asta e tot ceea ce avem in noi. Nu ne vom mai uita la suferintele si la provocarile noastre, ci la cei care sunt cauza lor, si vom incepe sa intelegem propria lor durere, durerea care le determina actiunile. Vom simti compasiune pentru ei si apoi ne vom simti liberi. Poate ca asta nu este tocmai usor de realizat, insa compasiunea poate fi cu adevarat dezvoltata in noi. Studiile RMN arata ca procesarea acelorasi ganduri de fiecare data – in acest caz, ganduri legate de compasiune – provoaca schimbari structurale in creier. Milioane de legaturi intercelulare se nasc in anumite parti ale creierului si pot realmente creste amplitudinea si marimea acestora. Analizele RMN facute asupra calugarilor tibetani arata o activare substantiala a lobilor frontali stangi din creier, care fac parte dintr-o zona cerebrala asociata cu generarea compasiunii. Aceasta zona e considerabil mai mare la calugarii tibetani decat la oamenii obisnuiti. De fapt, prima data cand psihologii i-au studiat pe budistii tibetani au crezut ca e ceva stricat la aparatele lor de masura. Proportiile inregistrate in creierul acestora erau atat de neobisnuite, incat nu semanau cu nimic din ceea ce psihologii vazusera anterior! Asadar, anii indelungati de meditatie si de practicare a compasiunii pot avea un impact semnificativ asupra creierului nostru. Insa nu e nevoie neaparat de ani intregi pentru ca schimbarile sa aiba loc. Un studiu realizat asupra unor persoane care nu practicasera meditatia anterior, si care au fost invatate sa faca acest lucru timp de numai 6 saptamani, a concluzionat existenta unei activitati in crestere la nivelul lobilor frontali stangi din creier. Pe masura ce compasiunea prindea radacini in sistemul lor nervos, participantii inregistrau schimbari structurale la nivel cerebral.

 

EMPATIA: “SIMT ALATURI DE TINE”

 

Compasiunea rezulta din empatie, iar aceasta din urma a mai fost numita si “capacitatea de a simti alaturi de cineva”. Ea se manifesta cand impartasim durerea celor din jur. Compasiunea, pe de alta parte, e atunci cand avem sentimente “pentru” cineva. Constientizam durerea si simtim o dorinta plina de compasiune pentru ca persoana sa scape de acea durere. Asadar, empatia se afla acolo unde incepe afectiunea pentru ceilalti. Cultivarea empatiei face ca aparitia compasiunii si a bunatatii sa fie mult mai probabile. N-ar fi minunat ca urmarea acestei cai sa ne defineasca vietile si sa defineasca lumea, in general? Eu personal m-am simtit inspirat de remarcile facute de Barack Obama cu privire la empatie, intr-un discurs pe care l-a tinut in data de 11 august 2006, inainte sa devina presedinte: “Se discuta mult in tara asta despre deficitul federal. Dar cred ca lucrul despre care ar trebui cu adevarat sa discutam este deficitul de empatie. Aceasta reprezinta capacitatea noastra de a ne pune in locul altcuiva, de a vedea lumea prin ochii celor diferiti de noi: copilul caruia ii este foame, muncitorul care tocmai a fost concediat, familia care si-a pierdut agoniseala de o viata in urma unei furtuni cumplite. Cand gandesti in acesti termeni, cand alegi sa iti maresti capacitatea de a manifesta grija si interes fata de ce se intampla in jur si cand empatizezi cu nefericirea altora, fie ca e vorba de prieteni apropiati sau de straini, devine mai dificil sa nu actionezi. Devine mai dificil sa nu iti oferi ajutorul.”

Iata de ce empatia reprezinta adesea sentimentul din care se naste bunatatea. Cand impartasim durerea cuiva, initial apare compasiunea, fiindca ne dorim ca acea persoana sa scape de durere, iar apoi apare motivatia sa o ajutam printr-un act de binefacere. Partea interesanta e ca suntem construiti pentru a oferi empatie. Creierul nostru contine un “circuit al empatiei” care se activeaza cand vedem o persoana in suferinta. Intr-un fel, creierul nu poate face distinctia clara intre suferinta celuilalt si propria noastra suferinta. Atunci cand vedem pe cineva suferind, creierul nostru reproduce emotii similare cu momentul in care suferim noi insine. Este similar cu modul in care creierul nostru oglindeste miscarile si expresiile faciale ale celor din jur. De exemplu, cand vedem pe cineva ca isi misca mana, in zona cunoscuta sub numele de cortex premotor din creier ni se activeaza “neuronii oglinda”, iar ei la randul lor activeaza neuronii care sunt responsabili cu miscarea propriu-zisa a mainii (cortexul motor). Acest proces activeaza, la randul sau, muschii mainii. Asadar, faptul ca vedem pe cineva miscandu-si mana, ne stimuleaza pe noi insine sa ne miscam mana. Desi poate parea ciudat, aceste cercetari sunt folosite in prezent ca o strategie terapeutica inovatoare pentru recuperarea pacientilor care au suferit un atac cerebral, iar rezultatele preliminare s-au dovedit pozitive. Observarea miscarilor corporale realizate de oameni complet sanatosi sunt benefice pentru pacientii care se afla dupa un atac cerebral. Aceasta forma de terapie numita “observarea actiunii” le stimuleaza muschii ca si cum s-ar pune in miscare cu adevarat. (Daca va intereseaza acest subiect, veti gasi mai multe despre el in cartea mea intitulata Cum iti poti vindeca trupul cu puterea mintii – How Your Mind Can Heal Your Body.)

 

Intr-un mod similar, “circuitul empatiei” din creier oglindeste starea emotionala a celor din jur. Cand vedem pe cineva in suferinta, circuitul intra in functiune si ne face sa impartasim o parte a durerii. De asemenea, cand vedem pe cineva ca e fericit, creierul produce o stare de fericire si in noi insine. Iata de ce o persoana fericita poate intra pe usa si poate schimba rapid dispozitia unei intregi sali pline de oameni. Ii observam limbajul trupului si neuronii responsabili cu oglindirea se activeaza automat, influentand propriul nostru limbaj non-verbal, astfel incat sa ii imitam starea emotionala. Acest lucru se realizeaza partial prin expresia faciala si a ochilor, a caror preluare ne ajuta sa reproducem o stare similara in noi insine.

 

Tania Singer, care este un nume de top in domeniul neurostiintei empatiei, spune ca “exista numeroase dovezi care arata ca impartasirea emotiilor manifestate de cei din jur este asociata cu activarea structurilor neuronale care functioneaza si in timpul experimentarii personale a acelor emotii”3. Asta se intampla chiar si cand vedem pe cineva suferind fizic. In acest caz, nu simtim durere, desi neuronii oglinda ne pot da o parte dintre fiorii ei, insa simtim partea sa emotionala, subiectiva. Creierul nostru se activeaza intr-un mod similar cu cel al persoanelor care sufera durerea pe propria piele, insa mai putin din punct de vedere al partii senzoriale care implica procesarea senzatiei de durere. In rest totul e identic.

 

Un rezultat de acelasi gen a fost aratat si de un studiu din 2004, in care 16 cupluri fie au primit o doza de soc electric dureros pe mana, fie au privit in timp ce acest lucru se petrecea cu partenerul. Mai exact, creierul femeii a fost scanat in timp ce stimuli durerosi ii erau aplicati pe mana. Apoi, creierul i-a fost scanat din nou, insa nu in timp ce era supusa durerii, ci in timp ce privea mana partenerului ei fiind supusa durerii. Activitatea creierului a fost aproape identica in ambele situatii. Singurele parti din creier care nu fusesera activate in timp ce isi privea partenerul erau acelea implicate in generarea senzatiei fizice propriu-zise de durere. Componentele emotionale erau activate egal in ambele cazuri. Deci, la nivel emotional, ea se simtea exact la fel ca si partenerul ei. Adica empatiza cu el. Gradul de activare a creierului e proportional cu perceptia noastra privind intensitatea durerii. Daca ne imaginam ca durerea e mare, creierul e activat intens si simtim o empatie puternica. Daca ne imaginam ca e mica, activarea si empatia sunt si ele la un nivel mai scazut. Un studiu din anul 2006 a confirmat acest lucru. In cadrul lui s-a inregistrat o activare cerebrala intensa cand un ac a penetrat adanc mana unei persoane, insa nu si cand persoana a fost doar intepata usor. Unele cercetari arata ca putem detecta intensitatea durerii privind fata unei persoane, pentru ca neuronii nostri responsabili cu oglindirea emotiilor si cu empatia, detecteaza chiar si cele mai mici schimbari ale expresiei faciale care sugereaza durerea. In plus, exista posibilitatea ca noi sa simtim la randul nostru durerea. Spre exemplu, un studiu din 2007 a inregistrat faptul ca in momentul in care un ac a strapuns mana unei persoane, cortexul somatosenzorial (care se afla in regiunea creierului legata direct de simtul atingerii) al unui privitor, a fost activat. Insa nu doar creierul se activeaza cand ii vedem pe altii in suferinta. Stim cu totii senzatia pe care ne-o creeaza imaginea emotionanta a unor copii ce sufera de foame, ce nod in gat simtim si cum inima ne bate altfel, iar ritmul respiratiei ni se schimba. Nervii din creier stimuleaza si un raspuns fizic. Asadar, creierul reproduce starile emotionale ale celor din jur, facandu-ne sa simtim efectele lor fizice. Empatia e complet naturala pentru noi. Daca vrem sa o anulam, trebuie sa depunem un efort suplimentar. Uneori, incercam sa ne convingem pe noi insine ca unii oameni sunt rai sau ca vor sa profite de bunatatea noastra, pentru a nu lasa empatia sa ne dicteze ce sa facem. Dupa cum spune Diane Berke, figura importanta in domeniul protejarii cultelor si credintelor religioase, “Judecata de valoare este cel mai important factor care duce la blocarea compasiunii din creierul nostru. Ea este principala unealta de separare a mintii.”

 

EMPATIE SI COMPASIUNE

 

Dupa cum am vazut deja, compasiunea se naste din empatie. Mai exact, exista o similitudine clara intre activitatea cerebrala legata de empatie si de compasiune. Diferenta esentiala in cazul compasiunii este activarea aditionala a cortexului prefrontal, pe masura ce empatia se transforma intr-o experienta constienta si vrem sa punem capat durerii. Cercetari recente realizate la Universitatea din Wisconsin arata similitudinea neuronala dintre empatie si compasiune. Oamenii de stiinta au demonstrat cum cultivarea compasiunii are cu adevarat un impact asupra circuitelor neuronale implicate de empatie. In plus, mai e activ si cortexul prefrontal, care ne permite sa decidem daca sa ne pese sau nu. Studiul a mai ilustrat si faptul ca exista un efect mai puternic in cazul compasiunii decat in cel al empatiei. Generarea compasiunii a marit activitatea circuitelor neuronale implicate in cazul empatiei. Le-a amplificat. Cercetatorii au comparat creierul unor experti in tehnica meditatiei, care practica in mod regulat meditatia pentru trezirea compasiunii, cu cel al unor incepatori in domeniu, putin familiarizati cu meditatia. Ei au comparat reactia creierului in functie de diferiti stimuli: la auzul de sunete pozitive (cum ar fi rasul unui bebelus), negative (cum ar fi vocea cuiva aflat in pericol) sau neutre. In fiecare caz, raspunsul neuronal al expertilor a fost cu mult mai mare. Experienta celor cu multa practica in domeniul meditatiei care trezeste iubirea, bunatatea si compasiunea, a facut ca ei sa manifeste “o disponibilitate neconditionata de a ajuta alte fiinte”, spun cercetatorii. In cadrul aceluiasi studiu, creierul incepatorilor a fost scanat in timp ce acestia invatau tehnicile meditatiei. In comparatie cu al lor, creierul expertilor era cu mult mai activ la auzul sunetelor. “Muschiul” empatiei era mult mai bine antrenat, in cazul lor. Studiul arata nu numai cum compasiunea poate fi invatata, ci si cum ea “pune creierul la lucru”, la fel cum un muschi devine tot mai flexibil pe masura ce facem exercitii fizice cu ajutorul lui. Practicarea zilnica a compasiunii solicita parti din creier care ajuta la procesarea ei, facand nu doar ca ea sa fie simtita cu mai multa usurinta in cazuri ulterioare, ci si inregistrand un impact structural asupra creierului in acele zone. La fel cum un muschi isi mareste suprafata cand lucram mult cu el, si zona din creier responsabila cu generarea compasiunii creste pe masura ce “exersam” acest sentiment. Expertii in neurostiinta fac adesea o paralela intre creier si un simplu muschi. Studiul mentionat anterior a scos in evidenta faptul ca activarea unei zone (insule) din creier duce la aparitia unei “ingrosari” a cortexului de acolo, demonstrand astfel o crestere semnificativa a activitatii neuronale. Zona respectiva din circuitul empatic a crescut datorita practicarii empatiei. Asadar, compasiunea schimba cu adevarat structura creierului. Nu mai putem spune ca schimbarea se petrece doar in mintea noastra, fiindca iata ca ea are loc in mod perceptibil la nivelul structurii cerebrale. Practicarea zilnica a meditatiei care trezeste iubirea, bunatatea si compasiunea, nu numai ca schimba creierul, dar pare sa intensifice si tendinta naturala de a dori binele tuturor si de a avea cea mai buna parere despre cei din jur. Drept urmare, cand avem de-a face cu situatii care ne pun la incercare, sentimentele pozitive apar in noi cu mult mai multa usurinta decat inainte. In loc sa ramanem blocati de sentimentele care insotesc un om obisnuit o zi intreaga dupa ce a fost jignit de cineva – precum iritarea, judecarea aspra a celorlalti, frustrarea, ba chiar invinovatirea altora sau senzatia ca am fost raniti – incepem sa simtim compasiune si dam voie pacii sufletesti sa isi faca loc in mintile noastre. Cu alte cuvinte, incepem sa ne dam seama imediat ca cel ce ne-a ranit, probabil ca sufera la randul sau si din acest motiv s-a comportat astfel. Aceasta constientizare naturala a durerii altuia e un proces firesc, dar multi dintre noi il anulam din reflex si il inlocuim cu emiterea de judecati personale asupra oamenilor. Practicarea compasiunii ne invata sa punem deoparte aceasta tendinta de a emite judecati si, intr-un fel, ne ajuta sa ne reintoarcem la o stare fireasca a lucrurilor. Iti poti imagina cata libertate emotionala au cei care nu trebuie sa sufere, sa se planga sau sa se gandeasca toata ziua la motive de suparare? Am tot vorbit despre impartasirea durerii celorlalti, insa adevarul e ca nu doar durerea ne stimuleaza sa impartasim sentimentele semenilor nostri. Dupa cum am mai zis, simtim si bucurie atunci cand cei din jur simt la fel. Pe scurt, practicarea compasiunii te ajuta sa fii fericit cand altii sunt fericiti si sa simti empatie si iubire cand sunt tristi, te elibereaza de suferinta interioara si te pune din nou in legatura cu eul tau real. Si va mai intrebati de ce unii calugari budisti zambesc atat de mult!

 

CUM SA inflacarezi IUBIREA, BUNATATEA SI COMPASIUNEA!

 

Aseaza-te confortabil, in liniste, si concentreaza-te pentru cateva momente la felul in care respiri. Respira lent si regulat. Acum, gandeste-te la o persoana draga,cum ar fi-Isus,din care sorbi izvorul bunatatii si  careia, ii doresti cu toata sinceritatea sa se simta bine si sa fie ferita de durere si suferinta. Poti folosi cuvintele urmatoare, daca ti se pare mai usor, insa cuvintele sunt mai putin importante, conteaza sentimentul: “Fie ca tu sa fii bine. Fie ca tu sa fii fericit. Fie ca tu sa fii ferit de suferinta.” Fa asta pentru cativa oameni la care tii. Ah, si nu uita sa incepi cu tine insuti! In timp, poti extinde meditatia, incluzand oameni cu care ai de-a face frecvent, cum ar fi colegii de lucru. Si prin exercitiu, o vei putea extinde si la dusmanii tai, sau la oameni care te-au ranit, pentru ca in cele din urma sa doresti intregii lumi sa fie ferita de suferinta.

 

                Bunatatea si compasiunea, INTARESC sanatatea

 

Cunoscutul scriitor si filosof Eric Hoffer spunea: “Compasiunea este antitoxina sufletului. Unde exista compasiune, pana si cele mai otravitoare impulsuri raman relativ inofensive.”

 

Exista in mod real dovezi ale faptului ca a simti compasiune ne aduce beneficii directe pentru sanatatea fizica. Un studiu realizat in 2009 asupra unui numar de 61 de persoane cu varste intre 17 si 19 ani a analizat impactul meditatiei care trezeste compasiunea, in momentul in care o persoana se simte stresata. S-a analizat nivelul de cortizol si de interleukina-6, care este o substanta implicata in producerea unui proces inflamator. Cand avem prea multa substanta de acest gen in corp, de obicei inseamna ca suntem bolnavi. Stresul e si el un factor care are impact agravant asupra bolilor. Stresul cronic,  in mod special, face ca aparitia bolilor sa fie mai probabila. El a fost asociat cu bolile cardiace, cancerul, diabetul, dementa, depresia acuta si multe altele. Oamenii de stiinta pot monitoriza impactul stresului asupra corpului prin masurarea nivelului unor anumite substante chimice din sange sau saliva. De exemplu, cand suntem stresati, ne creste nivelul cortizolului care mai e cunoscut si sub numele de “hormon al stresului”. Ne creste si nivelul interleukinei-6, asta duce la aparitia de inflamatii in corp, iar acestea din urma sunt cunoscute pentru rolul lor agravant in aparitia si dezvoltarea a numeroase boli. Cercetarile de data recenta arata ca insusi cortizolul ar putea fi responsabil pentru cresterea nivelului de interleukina-6, iar cele doua impreuna pot afecta negativ evolutia bolilor prin presiunea pe care o aplica asupra sistemului imunitar.

 

In studiul mentionat anterior, 33 de oameni au participat la un curs de sase saptamani de meditatie, iar restul de 28 au functionat ca simplu grup de control, deci nu au facut deloc meditatie. Apoi, ambele grupuri au fost rugate sa faca in laborator o anumita actiune menita sa genereze stres. Rezultatele au aratat ca practicantii meditatiei aveau un nivel semnificativ mai scazut de interleukina-6. Prin comparatie cu cei care nu au participat la cursul de meditatie, acestia aveau mult mai putina substanta nociva in corp. In plus, se simteau mult mai putin stresati. Per ansamblu, ei inregistrau un nivel de stres cu peste 50% mai mic decat cei care nu meditasera.

 

Cheia succesului pentru meditatie a fost exercitiul. Participantii care au fost prezenti la cel mai mare numar de lectii de meditatie si au facut cele mai multe exercitii in acest sens, au inregistrat cele mai semnificative reduceri ale interleukinei-6 si ale stresului. Cei care au facut doar cateva exercitii de meditatie (unul sau doua pe saptamana) aveau niveluri ale interleukinei-6 similare cu cei din grupul de control. Insa pe masura ce au crescut numarul de ore pe saptamana, nivelul interleukinei-6 a inceput sa scada semnificativ, cele mai multe beneficii fiind vizibile la cei care au facut sase sau mai multe sesiuni pe saptamana.

 

Cand avem o viata stresanta, nivelul de cortizol si de interleukina-6 creste, mai ales daca ne aflam in situatii stresante pe termen lung si nu putem iesi din ele. Dar meditatia care trezeste compasiunea contracareaza efectele acestor situatii cotidiene stresante. Ea ne face sa ne simtim mai bine nu doar psihic, ci si prin protejarea fizicului nostru, reducand agentii biologici responsabili pentru aparitia unor eventuale boli. Exista putine medicamente capabile sa reduca nivelul interleukinei-6 fara a avea efecte secundare nedorite. Dar iata cum compasiunea poate indeplini aceasta misiune de una singura. Asadar, atunci cand impartasim durerea cuiva si ne dorim ca acea persoana sa scape de suferinta, propria noastra sanatate se imbunatateste.

 

In calitate de practicant al meditatiei din anul 2000, va pot marturisi cu sinceritate ca am observat personal beneficiile acumulate in timp prin aceasta activitate. Cand am perioade in care nu practic in mod regulat meditatia (pentru ca reusesc sa ma conving singur ca am lucruri mai importante de facut in cele 20 de minute alocate zilnic acesteia in mod normal), beneficiile unei minti calme incep sa dispara gradual si sunt inlocuite de sentimente de stres legate de numeroasele lucruri cotidiene pe care trebuie sa le rezolv.

 

POVESTI ADEVARATE DESPRE BUNATATE

 

 

Razgandirea

 

Eram cu masina si ma pregateam sa o iau de acasa pe prietena mea mai in varsta, Dorothy. Pe drum, am vazut cum un om incerca sa urce un deal abrupt carand un televizor de mari dimensiuni. Am oprit si m-am oferit sa il ajut. Mi-a fost foarte recunoscator. Am ridicat amandoi televizorul, l-am pus in masina, iar apoi am urcat la volan si ne-am oprit in cealalta parte a dealului. Am scos impreuna televizorul, iar persoana a vrut sa imi ofere niste bani pentru ajutor. Cred ca s-a gandit pentru o clipa ca sunt sofer de taxi. Initial am refuzat, dar au urmat insistente. Asa ca am facut urmatoarea intelegere: “In loc sa imi dai mie bani, fa o fapta buna pentru cineva”, i-am spus. I s-a parut o idee buna. Ne-am luat la revedere, iar eu am plecat mai departe spre prietena mea Dorothy. Ma intorceam impreuna cu ea, vreo 10 minute mai tarziu, cand am vazut din nou acelasi om carand acelasi televizor inapoi la deal. Am oprit masina langa el si l-am intrebat ce face. “Il duc inapoi!”, mi-a spus. Dupa cum mi-a marturisit, televizorul fusese de fapt furat. Tom

 

Un telefon de bun venit

Acum vreo 20 de ani, intr-o perioada in care ma simteam foarte stresata, profund nefericita si singura, intr-o zi la pranz mi-a sunat telefonul si tot ce am auzit la celalalt capat al liniei a fost o melodie. Era vorba de “I Just Called to Say I Love You”, cantata de Stevie Wonder. N-am descoperit niciodata cine ma apelase (nu existau telefoane mobile pe atunci), insa cu siguranta m-am simtit mult mai bine dupa ce acest telefon. Mary

 

Pericole toxice nebănuite, ascunse in becurile economice

 Oricine are un bec in casa,are oaspeti nepoftiti,toxici.In  mai toata Europa, fiecare gospodarie are in dotare becuri economice. Specialistii atrag atentia ca, in momentul in care se sparg, becurile economice elibereaza mercur in atmosfera, putand intoxica o casa pentru foarte multi ani. Un documentar recent difuzat, al televiziunii germane ARD, arata partile negative si efectele necunoscute si nespuse ale becurilor economice asupra sanatatii umane, noteaza Deutsche Welle.„Vaporii de mercur sunt foarte periculosi”, atrage atentia expertul in medicina mediului, Joachim Mutter. Printre alte efecte nocive pe care le are asupra organismului uman, inhalarea vaporilor de mercur cauzeaza caderea masiva a parului precum si efecte adverse agresive asupra sistemului nervos central. Totodata este recunoscut faptul ca mercurul ataca si distruge celulele sanatoase ale corpului.

 

Documentarul difuzat de ARD urmareste soarta angajatilor dintr-o fosta fabrica de reciclare a becurilor economice. Toti lucratorii de aici prezinta simptomele otravirii cu mercur, arata filmul. „Tot mai des, am pierderi de memorie. Nu pot sa-mi aduc aminte multe lucruri”, spune, in fata camerelor, unul dintre fostii angajati, care a lucrat in fabrica ca stagiar. Intre timp, fabrica s-a inchis, insa nu se prea cunosc adevaratele motive ale acestei masuri.

 

Filmul critica si un studiu efectuat in UE cu privire la impactul mercurului asupra oraganismului uman. Pentru studiul respectiv a fost realizata o singura demonstratie, cu 5 becuri economice si de-abia dupa ce mercurul s-a evaporat, spun realizatorii documentarului. „Acest test contrazice toate abordarile stiintifice”, se arata iritat un renumit fizician vienez. In ciuda lipsei studiilor de impact, UE a decis incocuirea totala a becurilor incandescente cu cele economice.

 

Sa intelegem ca introducerea obligatorie a becurilor economice a fost dictata de anumite interese financiare ale grupuriloe economico-politice? Nu se stie, dar este cert ca, dupa ce un om vede filmul difuzat de ARD, acesta simte nevoia de a arunca toate becurile economice din casa. De fapt, tema nu este noua. Inca din 2010, Oficiul German pentru Protectia Mediului a avertizat cu privire la pericolele care decurg din utilizarea pe scara larga a becurilor economice.

 

Organizatiile pentru apararea drepturilor consumatorilor au cerut, inca de pe atunci, suspendarea directivei europene care viza inlocuirea becurilor incandescente cu cele economice. „Nu se poate ca un produs sigur sa fie inlocuit cu unul care s-a dovedit a fi periculos”, spune si presedintele Asociatiei Germane pentru Protectia Consumatorilor. Mercurul reprezinta „calcaiul lui Ahile” in becurile economice, este parerea unanima.

 

Cantitatea admisa de mercur in becurile economice este de 5 miligrame, insa majoritatea dintre ele contin trei grame. Acest lucru are si o explicatie: dozarea cantitatii de mercur din becuri este o treaba extrem de delicata. Daca cantitatea necesara este mai mica, atunci becul nu se aprinde.

 

De aceea, in China, unde se produc in masa astfel de produse, tendinta este de a pune mai mult mercur in becuri pentru a garanta functionarea produsului. Serviciul Federal German pentru Protectia Mediului ii sfatuieste pe parinti sa puna, macar in camerele copiilor, becuri economice acoperite de materiale plastifiate. Acestea nu se pot sparge atat de usor.

 

 

Detoxifiere pentru trup, minte si suflet

 

Nu este suficienta detoxifierea colonului,ficatului…daca neglijam sufletul si mintea Aici sunt depozitate rautati si  mizerii,pe care numai Vindecatorul Isus le  poate spala . Iata cateva  modalitati “clasice”  de detoxifiere a spiritului:masaj,transpunerea gandurilor intr-un jurnal,impartasirea gandurilor unui prieten sau partenerului/ei de viata,umor si buna dispozitie etc

 

Cateva metode pentru detoxifierea sufletului

 

„Tot ceea ce pătrunde în mintea, inima şi în viaţa noastră, toate lucrurile pe care ne cheltuim, au influenţă asupra creşterii noastre spirituale.”Aşa îşi începe Craig Groeschel interviul pentru Christianity Today. Groeschel  într-o carte numită „Detoxifierea sufletului”, apărută la editura Zondervan. Cele patru obiceiuri toxice despre care scrie Groeschel sunt: minciuna personală (adică toate acele explicaţii pe care le avem chiar dinainte de a face ceva rău, pentru a ne linişti conştiinţa), credinţele noastre false (atunci când ne bizuim pe lucruri care nu sunt durabile, ci efemere şi schimbătoare), „limbajul letal” (pe care îl folosim faţă de alţii şi care, de multe ori, aduce întristarea celorlalţi, nu ridicarea şi încurajarea lor) şi păcatele ascunse.De asemenea, Groeshel scrie şi despre patru emoţii toxice pe care le lăsăm să ne intoxice. Acestea sunt: resentimentul, invidia, mânia şi teama/îngrijorarea. Un stil de viaţă ce încurajează aceste obiceiuri şi emoţii toxice va influenţa pe oricine, la orice nivel.

 

Cum se face concret detoxifierea

 

Detoxifierea  se  face prin inradacinarea,intimitatea,amestecarea, prizarea la sursa Dumnezeiasca, prin care lepadam tot ce avem,pentru a absorbi Vitalitate,Sanatate,Gandire Curata,Sanatoasa,Atotstiutoare  si Atotputernica ,relaţie care influenţeaza  fiecare domeniu al vieţii noastre. Prin aceasta osmoza si simbioza  ,această integrare  are puterea să ne schimbe şi ne  face plini de iubire ,de adevăr,de sanatate,bunatate,blandete etc

 

 Bunatatea este un medicament  excelent ,inclusiv pentru sistemul imunitar.Cercetatorii au descoperit modul în care oamenii se auto-îmbolnăvesc prin rautatea fardata in ei…

Alesi ai neamului de azi – MARTIRIZEAZA valorile-a doua oara ! Serban Nicolae ii ataca pe eroii din rezistenta anticomunista din munti: „Actiunile lor au fost impotriva intereselor Romaniei”…

Armata S.U.A in Antarctica sub calota de gheata a descoperit…

Până şi ANIMALELE PREZIC FOARTE PRECIS răutatea  oamenilor, dar şi a unor CATASTROFE

 

Gânduri toxice pentru relaţia de cuplu

 

Cine intelege cit de periculoase sunt  gândurile toxice,si c it de utila este lepadarea lor, avem şansa de a îmbunătăţi stilul de comunicare şi metoda de gestionare a conflictelor, care apar inevitabil.

 

 

Dr. Jeffrey Bernstein, psiholog, specialist în terapie de familie şi autor al cărţii Why Can’t You Read My Mind , ne invata cum putem   învinge   tipare toxice de gândire care stau în calea unei relaţii de iubire :

 

  1. Totul sau nimic. În general, extremele nu sunt bune, cum nici gândirea alb-negru nu este bună, pentru că există şi nuanţe de gri. Nu poţi să gândeşti despre celălalt că întotdeauna greşeşte sau că niciodată nu face nimic bine, pentru că în mod sigur, nu este aşa.

 

  1. Concluzii catastrofice. Avem tendinţa să accentuăm părţile negative şi să dăm mai puţină importanţă celor bune, iar acest lucru ne face să tragem concluzii catastrofice în legătură cu nişte situaţii care, după părerea noastră, nu se pot rezolva.

 

  1. „Ar trebui…”. De multe ori, vrem ca celălalt să se comporte potrivit modelului, aşteptărilor noastre, doar pentru că aşa ar trebui. De asemenea, el ar trebui să facă sau să nu facă anumite lucruri, pentru că ar trebui să ştie că ne deranjează.

 

  1. Aruncarea vinei. Nu ne place să recunoaştem că suntem singurii responsabili, vinovaţi de anumite situaţii neplăcute din viaţa noastră şi atunci căutăm vinovaţii în afara propriei persoane. De obicei, partenerului îi revine rolul de „vinovat”.

 

  1. Prea multă imaginaţie. În cazul acesta, se întâmplă să ajungem la anumite concluzii negative şi distrugătoare, care nu au nicio legătură cu realitatea, doar din cauza unui exces de imaginaţie. Tot din cauza acesteia, s-ar putea să ne pierdem încrederea în cuvântul partenerului, căutând motive care dau de bănuit în spatele acţiunilor sale pozitive.

 

  1. Idealizarea. Atunci când avem aşteptări idealizate în ceea ce-l priveşte pe partenerul nostru, realitatea s-ar putea să ne dezamăgească. Însă problema nu este a celui de lângă noi, ci a noastră. Faptul că partenerul nu ajunge la idealul pe care îl visăm noi nu înseamnă că nu are un comportament bun sau adecvat.

Cateva tipuri de oameni  toxici

 

Dintre oamenii toxici,amintim citeva exemplare:Oameni hapsani ,Teroristul ,Vaicaretul ,Agresorul si Oameni care sufera de Boala Sef(omaniei);Pentru un astfel de sefoman, nimic nu este prea bun sau indeajuns de bun. In mod narcisist, acesta considera ca merita un tratament preferential si adoratia celor din jur indiferent daca este deja in varful piramidei sau in ascensiune.Te incurajam sa iti indeplinesti sarcinile cat mai bine, dar nu si sa dai fuga cu hainele sefului la curatatorie ori sa ii cumperi capsune din piata pentru ca ii e pofta.

 

Oameni hapsani

 

Tipul de sef/ sefa gata sa isi munceasca propria echipa la turatie maxima pentru ca apoi sa culeaga meritele si laudele de unul/una singur(a). Astfel de personaje solicita supunere neconditionata.

 

Unii vor fi foarte multumiti sa o ofere, altii vor casca si se vor scarpina in cap, iar cei mai multi vor fi scarbiti de tupeul si aroganta unui asemenea sef.

 

Teroristul

 

Un astfel de om este periculos intrucat te va urmari din umbra, iti va descoperi slabiciunile, va planifica atacuri si se va razbuna chiar si pe ”nesupuneri” imaginate.

 

Daca acesta incearca sa nasca dezechilibre in echipa ,dar nu te lasa antrenat. Din contra, incearca sa contribui la cresterea moralului echipei si imbunatateste relatiile cu colegii inafara locului de munca. Daca echipa este unita, un astfel de om  va targeta cu greutate un membru.

 

Vaicaretul

 

Sa ai un astfel de coleg este epuizant, sa iti fie sef este cu atat mai neplacut. Daca ai un sef capabil sa te demoralizeze cu propriile scenarii negative si pesimism, invata sa practici meditatia prin zambet fix

 

Agresorul

Femeile vor folosi mai des metode defensive si subliminale prin care isi agreseaza subalternii, iar uneori au metode prin care isi pot manifesta rautatea fara ca aceasta sa fie exprimata direct.

 

Expresiile faciale, privirile, actiunile pasiv agresive si complimentele ironice pot fi arme prin care femeile isi agreseaza angajatii.

 

Barbatii vor folosi fie un limbaj dur, fie glume neavenite, fiind mult mai directi in manifestari. Un astfel de sef creste nivelul de stres, facand orele petrecute la munca epuizante.

IATA CATEVA MODURI PENTRU DETOXIFIEREA MINTII

  Cel mai bun mod de a scapa de ginduri rele,urate,toxice  ,consta in a  le inlocui cu alte ganduri  bune,optimiste,sanatoase,blande,si sa  elimini sursa -sa rezolvi cauza care le-a pricinuit.  

 

  1. Invata sa ierti

 

Omul care iarta este vindecat si eliberat de toate bolile.Iertarea este un medicament GRATUIT ,daruit de Dumnezeu prin Isus,pentru  a-l folosi  spre vindecare .A ierta pe cineva care a gresit, sau chiar pe tine insati, este una dintre cele mai bune metode de ati elibera mintea imediat, de toxine,prejudecati ,acuzatii,razbunari sau judecati.    Elibereaza acele emotii si ganduri negative,toxice, si ziua va fi mai luminoasa.

 

  1. Razi si zambeste mai des

 

Chiar daca nu simti mereu nevoia, incearca totusi sa zambesti si sa razi mai des, deoarece sunt destul de multe cercetari care ne arata ca atunci cand razi, creierul tau inregistreaza miscarile muschilor faciali si elibereaza acei hormoni si chimicale care te vor ajuta sa fii fericita si relaxata.  

  1. Mediteaza

 

Meditatia a fost intotdeauna o metoda perfecta de a-ti goli,elibera mintea si de a scapa de acele ganduri negative si griji care nu par sa te lase in pace. Nu este greu de realizat. Trebuie doar sa te asezi confortabil, sa inchizi ochii,sa te golesti de idei toxice,rele, si sa permiti gandurilor Curate,Sfinte, sa iti intre in minte si sa purifice/vindece. Incearca sa faci asta pentru cel putin 5 -10 minute in fiecare zi si cu siguranta vei observa o schimbare in comportamentul tau.

 

  1. Lasa grijile

Lasa in urma toate grijile pe care ti le-ai facut. Nu lasa nimic sa te opreasca in ati atinge potentialul maxim. A lasa grijile deoparte este totodata si una dintre cele mai bune metode de a-ti elibera mintea si de a schimba perspectiva asupra lucrurilor.

 

  1. Invata sa fii mai optimista

 

Lasa deoparte toate gandurile negative care te tot bantuie! Poti invata cum sa fii mai optimista. Alege sa vezi binele in tot ce faci , pentru ca sa nu te focusezi pe aspectele negative ale vietii. Gandurile tale pot influenta actiunile din viata ta, asadar fii mai optimista si vei deveni o persoana mai fericita cu o perspectiva diferita si mai pozitiva asupra vietii.

 

  1. Fa miscare

 

Daca realizezi ca ai nevoie sa iti eliberezi mintea din cand in cand pentru ca te simti coplesita de tot felul de probleme, un alt lucru bun asupra imbunatatirii mintii este miscarea. Sunt sigura ca sunteti familiarizate cu minunatele benficii ale miscarii si exercitiilor, dar in acest caz faptul ca va puteti focusa asupra miscarii va distrage atentia de la probleme. Totodata exercitiile de miscare elibereaza endorfine si scade cantitatea de cortizol, ceea ce ne face sa fim mai pozitive si fericite.

 

  1. Renunta la relatiile toxice

 

Renunta la prietenii nepotriviti mai ales la cei care te fac sa ai ganduri negative despre tine. Cum a spus  celebra bloggerita, Jennifer Smith, “Relatiile nesanatoase pot duce la ganduri negative si statuturi stresante. A avea grija de relatiile pozitive este ceea ce iti poate imbogati viata spirituala si ceea ce poate ocupa mintea cu ganduri pozitive si amintiri placute.”

 

  1. Lasa vinovatia deoparte

 

Vina te poate coplesi cateodata, mai ales atunci cand nu a fost vina ta pentru ceea ce s-a intamplat. Incearca sa iti amintesti mereu ca prin a te  simti vinovata nu vei reusi sa faci nici o schimbare asupra a ceea ce s-a intamplat decat daca te concentrezi si faci ceva astfel incat sa rezolvi problema.

 

  1. Nu te mai autocritica

 

Cateodata, poti fi propriul tau inamic deoarece iti sabotezi fericirea criticandu-te prea mult. Chiar daca tu crezi ca ai cele mai bune intentii si doar incerci sa devii mai buna in ceea ce faci, prin autocritica nu vei reusi decat sa iti stirbesti increderea in tine si sa-ti diminuezi respectul de sine.

CITEVA MODURI DE  ELIBERAE A STRESULUI

 

Cand te simti stresat, sistemul tau nervos elibereaza o parte mare din hormonii de stres cum ar fi adrenalina sau cortizolul care creeaza reactia corpului de “lupta sau zbor”. Muschii se incordeaza, inima bate mai rapid iar respiratia se accelereaza. Stresul cronic duce la o varietate de simptome- de la enervare pana la a pune viata in pericol daca nu este tratat.Aceste simptome includ:

 

dureri

probleme intestinale

dureri in piept, palpitatii, hipertensiune arterială, sau atacuri de cord

greata

raceli frecvente datorita scaderii sistemului imunitar

probleme ale pielii

crestere in greutate

pierderea apetitului sexual

infertilitate

caderea parului

anxietate sau agitatie

depresie

accese de furie

incapacitatea de a te relaxa

probleme de memorie

incapacitatea de atentie

judecata slaba

suprasolicitarea sau abuzul de alcool, tigari sau droguri

izolare

somn prea mult sau prea putin

Fie ca sunteti stresat cronic sau aveti episoade scurte de stres, este important sa va calmati, sa fiti fericit, increzator in sine si pe termen lung sa stiti cum sa va calmati sa sa eliberati stresul atunci cand il experimentati.

Iata 10 tehnici pentru eliminarea stresului:

 

  1. Respiratia

 

Atunci cand te aflii intr-o situatie stresanta, nimic nu depaseste respiratia calma si echilibrata pentru a recapata controlul asupra modului psihic ca raspuns la stres fizic “lupta sau renunta.”

 

  1. Modifica cauza stresului

 

Decat sa reactionezi automat la factorii de stres, examineaza cauza si cauta metode de control sau de schimbare a acestuia. Daca esti blocat in trafic, exista vreo ruta ocolitoare? Atunci cand te certi cu cineva, incearca sa renunti sau sa fixezi o intalnire pentru atunci cand ambele persoane sunt calme. Cand un lucru este adaugat la farfuria ta, deja plina, poti delega, amana sau renunta pentru a elibera tensiunea? Aminteste-ti constant sa redirectionezi stresul acumulat inainte de a fi prea implicat in reactii fizice sau emotionale.

 

  1. Exercitiul

 

Exercitiul fizic este un eliberator de stres uimitor. Miscarea creste productivitatea endorfinelor, neurotransmitatorii creierul a senzatiei de bine. Chiar si o banala plimbare cu bicicleta va poate creste energia si imbunatatii starea de bine.

 

  1. Acceptarea

 

Stresul cronic este provocat de conflictele interne sau lupta impotriva situatiilor pe care nu le poti schimba. Atunci cand iti doresti ceva ce nu poti avea sau iti doresti ca cineva sa se comporte diferit, esti intr-o stare de stres constanta. Cateodata, cel mai bun lucru pe care il poti face pentru starea ta de confort si fericire este pur si simplu sa accepti. De cele mai multe ori cand renuntam sa controlam totul, lucurile pe care le dorim sau situatiile pe care dorim sa le schimbam se rezolva de la sine.

 

  1. Somnul

 

Nu este nici o indoiala ca lipsa somnului duce la reactii stresante. Atunci cand esti obosit dispui de o rezerva mica de energie fizica si psihica pe care o poti folosi impotriva stresului. Devii foarte repede agitat si nervos, mai predispus depresiei iar atentia si judecata iti sunt alterate.

 

  1. Meditatia

 

Cercetarile stiintifice in domeniu au dovedit ca meditatia regleaza circulatia sangelui, calmeaza corpul, reduce agitatia si anxietatea si creste productia de endorfine in creier. Intr-un studiu al asigurarilor medicale cei care mediteaza au cu 87% mai putine internari in spital pentru boli de inima, 55% mai putine tumori maligne si beningne si 30% mai putin dipusi la boli infectioase.

 

  1. Sistemul de suport

 

O sursa importanta de control a stresului o reprezinta persoanele din viata ta. O varietate de studii au demonstrat ca a avea o retea de relatii cu persoane care te asculta si te sustin contribuie la starea ta psihologica de bine. Cum am mentionat mai devreme, femeile se descurca mai bine la acest subiect decat barbatii. Dar importanta unei conexiuni emotionale cu oamenii importanti din viata ta poate fi subestimata. Daca nu ai o retea sociala de suport, atunci incearca sa iti construiesti una…contacteaza prieteni vechi, comunica cu persoanele din jurul tau, intareste relatia cu partenerul de viata si familia.

 

  1. Deconecteaza-te

 

Pe masura ce devenim din ce in ce mai dependenti de dispozitivele electronice se pare ca nu mai reusim niciodata sa ne oprim din lucru. Ne simtim presati sa raspundem la tot felul de email-uri, mesaje, sa cititm tot ce gasim online. Aceste sisteme ne intrerup somnul pe masura ce se gasesc tot mai aproape de propriul nostru pat. Cel mai bun lucru pe care il poti face pentru starea ta de bine este sa iti rezervi timp pentru a te decontecta de toata aceasta tehnologie. Inchide-ti telefonul, computerul, televizorul, iPad-ul si orice alt dispozitiv care te distrage de la interactiunile adevarate si alte experiente.

 

  1. Simplifica

 

Fa tot ce iti sta in putere sa iti simplifici viata. Pune o pauza la cheltuieli (cu exceptia celor esentiale). Vezi ce poti taia din orarul tau obisnuit si mai ales din farfuria ta. Incearca sa reduci numarul de task-uri pe care trebuie sa il atingi intr-o saptamana. Acorda-ti timp liber pentru a citi, a te plimba sau pur si simplu pentru a vorbi cu un prieten. Te vei simti mai calm, mai in control asupra vietii tale si mai putin stresat in general.

 

  1. Cauta ajutor specializat

 

Daca stresul te copleseste si a inceput deja sa aiba un impact major asupra sanatii mentale si psihice nu incerca sa il controlezi singur. Discuta cu doctorul tau sau cu un profesionist in domeniu care te poate ajuta si iti poate crea un plan de detensionare special pentru stilul tau de viata. Nu ii permite stresului tau sa se transforme intr-o depresie grava sau o boala cum ar fi cele de inima sau ulcerul. Cel mai bun lucru pe care il poti face pentru tine este sa ceri ajutor.

 

Nu permiteti stresului sa va controleze si sa va gestioneze emotiile, gandurile si starea de bine. Recunoasteti semnele specifice acestuia, cand apar, si luati atitudine imediat.

Cateva secrete “bucătăreşti”

1 Pentru ca prăjiturile să capete o culoare mai frumoasă şi un gust mai bun, înainte cu câteva minute de a fi folosite, gălbenuşurile se presară cu puţină sare.

2 Ouăle utilizate la anumite reţete trebuie să fie proaspete şi acomodate la temperatura bucătăriei.

3 Ouăle se sparg separat, pentru a evita să amesteci unul vechi cu altele proaspete.

4 Albuşurile se bat mai repede dacă se presară peste ele puţin zahăr pudră sau câteva picături de suc de lămâie.

5 Pentru a evita lipirea clătitelor de tigaie, se presară puţin zahăr peste uleiul încins.

6 Batonul de vanilie sau pliculeţele cu zahăr vanilat se păstrează în cutia cu zahăr pudră, ca să-l parfumeze.

7 Dacă pui zahăr cubic sau tos într- un săculeţ sau între două şervete curate de bucătărie şi îl apeşi cu un fier de călcat încălzit (atenţie, nu încins!), obţii cu uşurinţă zahăr pudră.

8 Făina păstrată la rece trebuie lăsată câteva ore la temperatura camerei, înainte de a fi folosită.

9 Ar fi bine ca făina să fie cernută înainte de a fi pusă în aluaturi sau în prăjituri. Mai mult, praful de copt ar trebui amestecat cu ea înainte de a fi încorporat.

10 Poţi folosi lămâile a căror coajă s-a uscat peste măsură dacă le laşi câteva ore în apă rece (e bine să schimbi apa la intervale de circa o jumătate de oră).

11 Ca să obţii mai mult suc dintro lămâie, înainte de a o tăia, o scufunzi câteva minute în apă caldă.

12 Dacă ţi se taie o cremă făcută cu lapte, toarn-o întro sticlă şi agit-o bine până se leagă din nou.

13 Stafidele din prăjituri sunt mai savuroase dacă înainte de a fi adăugate în compoziţie sunt ţinute o jumătate de oră în apă rece şi apoi sunt scurse de apă.

14 Dacă ai primit o cutie cu bomboane de ciocolată, păstrează foiţele în care sunt aşezate, pentru a servi în ele bomboanele de casă pe care le prepari.

15 După ce s-au prăjit, gogoşile se aşază pe un platou acoperit cu un şervet din hârtie absorbantă, ca să nu fie uleioase.

16 Ca să nu se lipească, spaghetele se pun la fiert răsfirate, iar în apă e bine să se pună puţină sare şi o lingură de ulei.

17 Formele de tort, chec, cozonac sau alte prăjituri trebuie unse bine şi pe părţile laterale şi apoi tapetate cu hârtie, astfel încât compoziţia să poată fi scoasă cu uşurinţă şi să nu se lipească.

18 În timpul coacerii, focul trebuie să fie potrivit şi continuu. Dacă deschizi uşa cuptorului în timpul coacerii, rişti să se lase compoziţia.

19 Blatul de tort se taie numai după ce s-a răcit, ca să nu se rupă.

20 Dacă prepari ceva cu aluat foietaj (de casă sau congelat), unge-l deasupra cu ou bătut, ca să capete o culoare arămie, apetisantă

 

 

 

SUNTEM MANIPULATI  SUBTIL,DAR SIGUR,INCLUSIV  PRIN INTERMEDIUL MANCARII! CARNEA INMAGAZINEAZA ENERGIILE CELE MAI PERICULOASE !

 

 

Carnea este din punctul de vedere a capacitatii de inmagazinare a raului, a energiilor de joasa vibratie, cea mai periculoasa. Proverbul „La inima unui barbat se ajunge prin stomac!” este real. Toate alimentele pot pastra, la un nivel energetic subtil, informatii care sa patrunda in subconstientul celui care le consuma. In comparatie cu restul alimentelor, cea mai greu de „curatat” (din punct de vedere energetic) este carnea, iar cantitatea de energie negativa pe care o poate inmagazina ea este cu mult mai mare.

Una dintre solutii ar fi sa nu mananci de doua ori din acelasi loc. Exista si modalitati de a verifica daca un aliment este sau nu conditionat energetic si, implicit, spiritual – anume expunand alimentele la Lumina necreata. Se poate ajunge la sensibilitatea de a simti prin palme cum este conditionata o portie de mancare gatita.  

 MAGNETII POT PREVENI INFARCTUL CARDIAC, DAR “BIG PHARMA” NU DORESTE SA RECUNOASCA ACEASTA INVENTIE INCREDIBILA!

 

 

Doi fizicieni  preocupati sa previna  infarcturile de inima au descoperit faptul ca un camp magnetic puternic poate reduce dramatic vascozitatea sau grosimea vaselor de sange. De ce e important acest lucru? Precum se stie infarcturile cardiace si hemoragiile cerebrale constituie principala cauza de deces in tarile industrializate, iar acestea sunt adesea legate de o vascozitate (grosime) mare a sangelui. Sangele mai gros poate distruge vasele de sange, iar pentru a repara aceste distrugeri, vasele de sange aduna depozite de grasime, ceea ce face mai probabila aparitia infarcturilor cardiace. In mod curent, singura cale pentru a reduce vascozitatea sangelui este folosirea unor medicamente ca aspirina, ce reduce tendinta sangelui de a se inchega. Dar, aspirina are multe efecte adverse, ca ulcerul, sangerari ale stomacului etc.

Fizicienii Rongjia Tao de la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania (SUA) si Ke Huang de la Universitatea din Michigan, Ann Arbor, s-au gandit dacă o solutie mai buna pentru reducerea vascozitatii sangelui n-ar putea fi campul magnetic. In definitiv, magneti puternici de 1 pana la 3 tesla sunt deja folositi in spitale in timpul rezonantei magnetice si pana in prezent nu au fost observate efecte adverse asupra organismului uman. Tao si Huang au lasat sangele sa curga intr-un aparat pentru masurarea vascozitatii sangelui, iar acest aparat se afla invelit in interiorul unui electromagnet ce producea un camp magnetic in valoare de 1,3 tesla. Cercetatorii au descoperit ca, in doar 1 minut, campul magnetic era destul de puternic pentru a reduce vascozitatea sangelui intre 20 si 30%. Dupa ce a fost scos din electromagnet, sangele a revenit la valorile initiale dupa 2 ore.

Au trecut doi ani de la aceasta descoperire… ce s-a mai intamplat de atunci? Nimic. Si asta pentru ca “Big Pharma” (caracatita corporatiilor  farmaceutice) nu ar dori niciodata ca aceasta inventie sa fie adusa pe piata. Iar valabilitatea acestei inventii nu va fi recunoscuta niciodata. Dar, in loc sa ne intoxicam trupul cu tot felul de medicamente, mai bine am folosi magneti. Sunt ieftini si chiar au actiune benefica asupra trupului uman!

CÂMPURILE ELECTRICE NEGATIVE DIN JURUL NOSTRU NE INFLUENŢEAZĂ VIAŢA ,INCLUSIV PRIN IMBRACAMINTE

 

Sistemul energetic uman este puternic influentat de diferite tipuri de energie ambientala, in special de vreme, pe care chinezii o numesc in mod adecvat tien-qi, adica „energie celesta”. Omul si alte fiinte vii se afla intre polul pozitiv yang din Cer si polul negativ yin din Pamant, iar „energia celesta” a vremii trece prin sistemul energetic uman la fel cum electricitatea se deplaseaza printr-un conductor. Chinezii au recunoscut relatia intima dintre conditiile atmosferice si sanatatea oamenilor timp de milenii, dar stiinta occidentala abia acum incepe sa descopere acest mister.

Aceasta concluzie ne aduce la chestiunea esentiala a poluarii aerului, in martie 1968, ziarul francez Le Monde raporta ca prezenta ionilor negativi din aerul pe care il respiram faciliteaza absorbtia oxigenului si eliminarea dioxidului de carbon din alveolele pulmonare, pe cand ionii pozitivi au efectul contrar. Gazele toxice, praful, fumul chimic si asa mai departe iau forma ionilor pozitivi atunci cand sunt eliberate in atmosfera, iar acesti mari ioni spongiosi blocheaza si absorb ionii negativi mici si usori, lasand aerul, practic, lipsit de vitalitate. Aerul curat de la tara contine un raport de doi sau trei ioni negativi pentru fiecare ion pozitiv, in orase, acest raport scade drastic la un ion negativ pentru fiecare 300-600 de ioni pozitivi! Ionii negativi sau qi reprezinta asadar diferenta vitala dintre aerul curat si cel poluat, si nu oxigenul. Un corp sanatos se poate purifica de toxinele din aer, dar nu poate face absolut nimic pentru a compensa lipsa critica de qi din aerul pe care il respira.

Pentru a functiona, qi-ul necesita un camp electric puternic care sa il propulseze. In termeni taoisti, are nevoie de tensiunea dinamica dintre yin si yang. Importanta cruciala pe care o au campurile electrice puternice din atmosfera pentru sanatatea oamenilor abia incepe sa fie inteleasa de stiinta occidentala, desi misticii orientali si-au dat seama de acest lucru inca de acum mii de ani. Cercetari recente efectuate in Statele Unite ofera dovezi stiintifice solide pentru a confirma puternica influenta a curentilor electrici si a campurilor electrice asupra sanatatii umane.

Stilurile de viata urbane s-au indepartat atat de mult de caile naturii, incat exista adevarate „campuri negative” care inconjura organismele urbane. Cotidianul americanProduct Engineering a definit astfel de campuri negative cu efecte de devitalizare (13 februarie 1967):

Campurile negative: anumite spatii formate din plastic, cum ar fi corpurile masinilor, pot produce chiar campuri electrice negative (campuri care resping ionii negativi si atrag ionii pozitivi). Mobila de plastic, ca si tapiseriile si tapetul din plastic, accelereaza oboseala mentala a ocupantilor incaperii sau vehiculului respectiv. Obiectele si invelitorile din polietilen, hainele,de exemplu, dau nastere unor campuri electrice negative intre 5.000 si 1.000 volti/metru: intr-un spatiu complet inchis de polietilen, campul negativ poate ajunge la 100.000 volti/metru.

 

 

Cateva lecţii pentru antreprenori despre succes in afaceri,prezentate  de   Bill Gates 

 

  1. Ţinteşte sus

Foarte puţini oameni ştiu că Bill Gates a reuşit datorită faptului că a spus o minciună inspirata de tatal minciunii. În 1975, Gates a fost contactat de o companie MITS şi le-a spus că a dezvoltat un intepretator pentru un microcomputer. MITS era interesată să vadă programul, numai că Gates şi prietenul spu, Paul Allen, încă nu dezvoltaseră software-ul. Asta l-a determinat pe Gates şi pe Allen să dezvolte produsul în grabă şi l-au prezentat celor de la MITS în doar câteva săptămâni. Microsoft a fost infiinţată o lună mai târziu, împingându-i pe Gates să livreze peste aşteptări.

  1. Gândeşte în perspectivă

Microsoft a avut succes datorită faptului că a reuşit să gândească în perspectivă, în viitor să se gândească la următoarea inovaţie. Astfel a fost cu un pas înainte competitorilor.

  1. Nu lăsa succesul să te distragă de la muncă

“Succesul este un profesor foarte prost. Acesta seduce oamenii inteligenţi în a crede că nu pot pierde”, este unul dintre citatele celebre ale lui Gates. E bine să reflectăm asupra succeselor obţinute, dar trebuie să ne asigurăm că nu ne întunecă judecata şi să nu devenim prea încrezători.

  1. Valorifică timpul

“Oricât de mulţi bani ai avea, nu poţi cumpăra mai mult timp”. Gates înţelege importanţa valorificării şi managementului timpului din fiecare zi, şi prioritizarea sarcinilor. Dacă simte că nu este nevoie de el într-o şedinţă, nu se duce. Are grijă să comunice cu cei dragi şi se asigură că are destul de mult timp pentru evenimentele importante din viaţa lui.

  1. Controlul calităţii este crucial

Pe măsură ce Microsoft a crescut, Bill Gates a angajat din ce în ce mai mulţi programatori, iar el şi-a luat rolul de CEO al companiei, ceea ce însemna că nu trebuia să scrie cod sau să verifice programele, dar asta nu l-a împiedicat să nu verifice linii de cod scrise de programatorii săi în fiecare zi. În plus, era foarte familiar cu toate produsele Microsoft.

  1. Ideile revoluţionare se arată, nu se spun

În anii 80, Bill Gates şi Steve Ballmare călătoreau prin SUA pentru a participa la seminarii în care explicau că interfeţele grafice erau viitorul sistemelor de operare, dar nimeni nu-i credea. Totul s-a schimbat în 1984 când Apple a lansat primul Macintosh ce avea o interfaţă grafică. La doar un an, Microsoft a lansat Windows 1. Dacă ai o idee revoluţionară începe să lucrezi la ea acum şi să fii pregătit să o arăţi la momentul potrivit.

  1. Împărtăşeşte viziunea ta asupra viitorului cu echipa ta

În 1995, Bill Gates era convins că internetul era viitorul Microsoft şi s-a simţit nevoit să împărtăşească asta cu angajaţii săi.

“Internetule este un tsunami. Va schimba reguliele. Este o oportunitate incredibilă, dar şi o provocare incredibilă. Aştept de la voi păreri cu privire la modul în care ne-am putea îmbunătăţii strategia pentru a continua succesul companiei”, a scris Bill Gates.Windwos 95 a venit la pachet cu Internet Explorer.

  1. Învaţă de la clienţii nemulţumiţi

Mulţi oameni s-au plâns, se plâng de produsele Microsoft, de Windows, dar şi aşa majoritatea populaţiei foloseşte sistemul de operare al lui Bill Gates. În 2011, Windwos avea o cotă de piaţă de 82%.

“Cei mai nemulţuimiţi clienţi ai tăi sunt resursa cea mai importantă de învăţare”

  1. Foloseşte-te de poziţia ta pentru a da înapoi comunităţii

Gates nu este faimos pentru felul în care şi-a risipit averea, ci pentru faptul că a donat de-a lungul anilor milioane de dolari şi este implicat în multe proiecte benefice omenirii, mai ales prin intermediul fundaţiei Bill şi Melinda Gates.

  1. Citeşte mult şi din domenii variate

An de an, Bill Gates cataloghează cărţile pe care le citeşte pe blog-ul său şi face recomandări anuale.

 

98 

Fermieri români, șocați de ce au văzut în fermele din Alpi: Produc iaurt „bio” cu chimicale și îl vând în școli! De ce lactatele românești nu sunt dorite pe piața europeană

Patria laptelui, așa cum o știam noi, Austria le-a lăsat un gust amar micilor fermieri crescători de vaci de lapte din România.

Fermieri care fac singuri tratamentele vacilor, controale de trei ori pe an, pășuni fertilizate cu bălegar de 4-5 ori pe an și taxă pentru un fond de promovare a produselor locale – sunt lucrurile observate de un grup de fermieri români ce a vizitat zilele trecut mici exploatații de bovine din Austria.

Cei 21 de producători, membri ai Asociației Fermierilor Utilizatori de Automate pentru desfacerea laptelui crud din România, au revenit în țară lămuriți pe deplin de ce lactatele românești nu sunt dorite pe piața europeană: ar demonstra ce înseamnă brânza făcută cu lapte de vacă scoasă la pășune și, implicit, ar da peste cap afacerile străinilor care acum păcălesc consumatorii cu fel și fel de arome menite să mascheze calitatea slabă a laptelui, culmea, produs în Alpi.

”Luna trecută am propus membrilor noștri dacă vor să facă un schimb de experiență cu fermierii din Austria pe ceea ce înseamnă produsul de fermă sau mai precis pe lanțul scurt. Am reușit să ne adunăm 21 de fermieri și am hotărât să plecăm în martie, pentru că este o lună mai lejeră pentru noi, că nu începem lucrările de primăvară. Prima oprire a fost la Camera Agricolă a Austriei, unde ne-a fost prezentat specificul agriculturii austriece. De departe cea mai interesantă experiență pentru fermieri a fost atunci când am mers să vizităm trei ferme de familie: una specializată pe obținere de lapte și iaurt ce ajungea în școli, una pe obținerea de brânzeturi maturate și o fermă de creștere a oilor de lapte și procesarea laptelui în iaurt și rulouri de brânză cremoasă”, a declarat,   Cristian Lungu, președintele Asociației Fermierilor Utilizatori de Automate pentru desfacerea laptelui crud din România.

Hrana animalelor, compusă din iarbă și concentrate

”Comparativ cu fermele noastre au foarte puțin pământ și baza furajeră o asigură puțin cu exagerări în administrarea gunoiul de grajd. Cel mai probabil conținutul de azot în lapte este destul de mare. Administrând o cantitate mare de gunoi de grajd pe pajiștile care sunt cosite apare si excesul de azot în lapte, ce poate fi văzut doar în analizele de lapte. La ei bălegarul de grajd constituie îngrășământul de bază, coroborat cu acțiunea de supraînsămânțare, obțindu-se astfel producții foarte bune la hectarul de iarbă. Acolo hrana principală a vacilor de lapte este constituită din iarbă și concentrate, spun ei 2 kilograme pe cap de animal, destul de puțin din punctul meu de vedere, având în vedere că animalele stau închise 12 luni pe an. Nu ni s-a spus deloc dacă folosesc premixuri, dar eu sunt sigur că în concentrate au și ceva premixuri, pentru că animalului care stă în stabulație 12 luni, cu o perioadă scurtă de păscut, îi trebuie foarte multe vitamine și minerale, or animalele arătau foarte bine în grajd”, a mai spus fermierul ilfovean.

Lapte și iaurt pentru copii – “bio” cu arome artificiale

Prima fermă pe care ”automatiștii” din România au vizitat-o a fost cea a familiei Strobl din localitatea Mondsee, din landul Salzburg. Aici se produc lapte și iaurt pentru hrana școlarilor și preșcolarilor. Zilnic, în cadrul liniei de procesare, se ambalează peste 2.000 de pahare de lapte și iaurt bio.

”Nu sunt convins, dar nu cred că se admite la nivel de Uniune Europeană produs bio cu arome, tocmai pentru că la baza producerii aromelor stă un produs chimic. Ni s-a dat spre degustare un iaurt cu căpșuni care avea câteva fructe, dar aroma de vanilie era pur și simplu o aromă, nicidecum un baton de vanilie. Iaurtul pe care l-am degustat era chiar mai slab calitativ decât un iaurt produs în România de o mare firmă procesatoare. Am rămas surprinși că austriecii dau copiilor alimente pe care nu ar trebui să le mănânce nici adulții. Fermierii noștri i-au oferit austriacului un pahar de iaurt și o sana românească, iar în momentul în care a gustat iaurtul românesc cuvintele i-au rămas în gât austriacului, dar a încercat să-și mascheze încântarea schițând un zâmbet scurt, fără să facă vreo remarcă la adresa produsului românesc”, povestește fermierul român.

O altă fermă vizitată de crescătorii români a fost cea a austriacului Eisl, care a ocupat funcția de ministru al Agriculturii pentru landul Salzburg timp de 16 ani. Fermieri români au remarcat faptul că în decursul celor 16 de ani de mandat, fermierul austriac a reușit să agonisească o adevărată avere acolo.

”Fermierul acesta avea 130 de oi din rasă germană specializate pe producția de lapte. În interiorul adăpostului era amplasată și sala de muls. Putem să recunoaștem că standardul de viață al oilor era foarte ridicat, la fel și standardul de viață al fermierului. Este greu de crezut că acest standard de viață ridicat era obținut de pe urma celor 130 de oi, chiar dacă laptele obținut era procesat și transformat în produse de înaltă calitate, adresate consumatorilor cu venituri mari. Am degustat și aceste produse și am rămas dezgustat de calitatea pe care o tot lăuda. Se pare că o parte din colegii noștri care au degustat produsele din fermele austriece au avut ceva probleme de sănătate, semn că așa zisele produse bio au și altceva în ele”, a ținut să precizeze fermierul Cristian Lungu.

 

 

România, data de POMANA  la bucata . Oficial: 40% din terenurile agricole sunt în posesia străinilor

„Noi nu ne vindem țara!”. O dăm la hectar. Iar copiilor noștri le lăsăm moștenire doar drumul spre supermarketurile pline cu cartofi aduși din Egipt, ceapă de Franța, roșii din Spania și mere poloneze.
„În România, nu există informații statistice oficiale despre terenurile agricole deținute de străini dar, conform datelor ce provin din diverse surse, până la 10% din suprafața agricolă este acum în mâinile investitorilor din afara UE, iar 20-30% este controlată de investitori din UE”, informează un studiu realizat de „Transnational Institute” din Amsterdam, care a fost prezentat recent în Parlamentul European de la Bruxelles.
„De pildă, în județul Timiș se estimează că aproximativ 150.000 ha de teren agricol – aproape o treime din suprafața agricolă a județului – e cultivată de companii italiene. Cea mai mare parte a terenurilor este, de asemenea, în proprietatea acestor companii străine. Ȋn perioada 2005 – 2009, numărul tranzacțiilor funciare, precum și suprafața agricolă vândută au crescut de trei ori în România.”
Libanezii exportă carne și cereale din România în Orientul Mijlociu și în Africa de Est
Cum s-a ajuns aici? Țările din vest au reușit să-și creeze o legislație puternică, care le protejează împotriva folosirii terenurilor agricole în scop speculativ. Astfel de legi lipsesc însă din țările est-europene, iar investitorii străini s-au reorientat în această zonă, având un singur obiectiv: acapararea pământului fertil. „Primele rezultate indică faptul că România, Bulgaria, Ungaria și Polonia sunt «punctele fierbinți»”, se arată în studiul realizat de „Transnational Institute”. „Investițiile străine directe în sectorul agricol din statele membre UE ale Europei de Est au crescut rapid în ultimii ani. Acapararea de teren agricol din Europa de Est este deosebit de alarmantă, având în vedere faptul că în tratatele de aderare ale tuturor noilor state membre UE din Europa de Est, excepțiile de la libera circulație a capitalurilor în ceea ce privește terenurile agricole au fost acordate pe perioadele de tranziție. Aceasta înseamnă că normele stricte pentru achizionarea terenurilor agricole de către străini au fost instituite doar pentru o perioadă determinată de timp. Pentru unele țări, aceste excepții au expirat în 2011 sau 2014 (Bulgaria, România, Ungaria Lituania, Slovacia), iar pentru alții (Polonia și Croația) vor expira în 2016. (…) Creșterea interesului mondial pentru terenurile agricole și tranziția generală spre o politică alimentară globală mai flexibilă și policentrică s-au văzut în apariția unor agro-holdinguri mari în Europa, cu implicarea de capital din întreaga lume. Sectorul agricol din Bulgaria, de exemplu, a primit investiții străine directe din China, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și din Israel, în ultimii ani.
Printre primele 100 de companii agricole care operau în România în 2011 sunt companii ce au legături cu Liban, Italia, Lituania, Danemarca, Olanda, Franța, SUA, Marea Britanie, Portugalia, Spania și Austria. Mărimea unora dintre aceste agro-holdinguri este fără precedent, depășind standardele  europene. De pildă, cea mai mare fermă din România aparține libanezilor care dețin „Maria Group” și măsoară 65.000 ha. Având propriul port, dar și propriul abator, ei exportă carne și cereale, în mare parte în Orientul Mijlociu și în Africa de Est. În mod similar, „Bardeau Holding”, care controlează 21.000 de ha în județele Arad, Timiș, Caraș Severin și Argeș, are propria infrastructura de transport și propriile spații de depozitare (inclusiv două depozite de cereale, cu capacități de 20.000 tone și, respectiv, 12.000 de tone), spații pentru procesare și pentru activități de comercializare. Această firmă are legătură cu contele austriac von Bandeau (n.r. – Andreas von Bardeau, descendent al familiei de Habsburg), care ocupă locul 5 în „Top 50 cei mai bogați fermieri din România”.”
Investițiile străine NU creează și locuri de muncă
Sub lozinca „diversificarea portofoliului”, o serie de grupuri de banci europene, fonduri private de pensii și de asigurări, au înființat fondurile de investiții în agricultură. „Multe dintre aceste investiții funcționează prin intermediul filialelor naționale și implică acorduri buy-and-leaseback (n.r. – leasinguri), de multe ori cu orizonturi de timp limitate”, se precizează în studiul prezentat Parlamentului European. „Fondul „Rabo Farm Europe”, un vehicul de investiții de 315 milioane de euro al băncii olandeze „Rabobank Group” este un exemplu tipic pentru acest gen de investitor. Fondul „Rabo Farm Europe”, care operează prin 14 companii înregistrate la nivel național în Polonia și 3 companii înregistrate la nivel național în România, cumpără terenuri agricole prin intermediari locali și le închiriază întreprinderilor agricole și fermierilor din țările respective. Investitorii acestui fond au promisiunea unui câștig de 8-9% anual, bani proveniți din creșterea prețurilor terenurilor. Alte exemple includ compania italiană de asigurări Generali, care controlează, prin intermediul unei filiale românești, 4.500 ha din vestul României, Allianz din Germania, care deține un sfert din acțiunile unui fond ce investește în terenurile agricole din Bulgaria, și KTG Agrar, un sub-fond al grupului bancar și de asigurări belgian KBC, ce controlează, printre multe altele, 30.000 ha din Germania de Est și Lituania.”
Pe întreg teritoriul UE, presiunile inflaționiste alimentează speculațiile financiare de pe piața terenurilor agricole. „În aproape toate statele membre, pentru care există date disponibile, cu excepția Poloniei și Germaniei, prețurile de vânzare a terenurilor au crescut, între 2000 și 2009, cele mai mari creșteri fiind înregistrate în Lituania (+ 230%), Danemarca (+ 151%), România (+ 150%) și Bulgaria (+ 116%)”.
Deși se spune că investițiile străine creează locuri de muncă, în cazul investițiilor în terenuri agricole, teoria aceasta e o utopie, arată studiul realizat de „Transnational Institute”. „De exemplu, Genagricola, holdingul agricol al firmei de asigurări italiene Generali, care controlează 4.500 ha din România, a generat numai 62 de locuri de muncă în 2013. (…) Compania Emiliana West Rom, care are afaceri în vestul României, deține o suprafață de 11.000 ha și oferă locuri de muncă pentru 99 de persoane. În mod similar, compania Transavia, care controlează 12.000 ha de teren in zona Clujului din România, are doar 12 angajați pentru activitățile desfășurate în împrejurimile satului Aiton, în principal pentru condusul tractorului, supravegherea și întreținerea tehnică a echipamentului.”
Între 2000 și 2012, 4,8 milioane de locuri de muncă cu normă întreagă au dispărut din agricultura țărilor membre UE.
Comitetul Economic și Social European propun noi reguli
Dorința marilor holdinguri de a acapara cât mai mult teren agricol duce la dispariția fermierilor mici și mijlocii. La reducerea numărului de locuri de muncă, dar, mai ales, la diminuarea suveranității alimentare a țării. Ȋn plus, studiul realizat de „Transnational Institute” arată că, de multe ori, activitatea acestor „investitori” poate reprezenta o sursă de poluare pentru oamenii din zona respectivă.
„Legăturile dintre acapararea terenurilor agricole, concentrarea acestora și degradarea  lor se referă, în principal, la înlocuirea unui model de agricultură tradițională, a fermelor familiale ce foloseau practici agricole sănătoase, cu un sistem agricol industrial, tributar producțiilor de tip monocultură și utilizării intensive a produselor agrochimice. De exemplu, compania agro-industrială Transavia din România, care produce până la 50.000 de tone de carne și 30 de milioane de ouă pe an, folosește gunoiul de la pui ca și îngrășământ „natural”, în ciuda faptului că acesta răspândește elemente poluante, din cauza utilizării hranei bogate în azot, ingerată de păsări în perioada reproducerii. Atunci când se infiltrează prin sol, găinațul poate polua resursele de apă subterană, iar locuitorii din zonă se plâng deja că apa din fântâni miroase urât. Practicile Transavia reprezintă, astfel, un pericol, atât pentru mediu, cât și pentru sănătatea oamenilor.”
În ianuarie 2015, Comitetul Economic și Social European (CESE) a atras atenția că „piața terenurilor agricole este reglementată foarte diferit în statele membre UE. În timp ce în unele țări există restricții, acestea lipsesc în alte state, ceea ce duce la apariția unor inegalități între statele membre”. Drept urmare, CESE a propus ca în toate statele membre UE să fie stabilită, prin lege, o limită superioară pentru achiziționarea de terenuri agricole, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice.
„Noi nu ne vindem țara!”. O dăm la hectar. O dăm cu tot cu bunii noștri, care odihnesc în pământul ei. O dăm cu pâinea copiilor noștri și cu petecul de cer de deasupra, din care ne veghează Dumnezeu. O dăm, să scăpăm de-o grijă. Ca și când am fi ultimii oameni de pe pământ.
P.S. La 2 iulie a.c., Fondul de investiții american „Paine & Partners” a preluat indirect, prin achiziționarea producătorului britanic „Spearhead International Ltd”, peste 18.000 de hectare de teren arabil în județele Teleorman, Dolj și Prahova.

Se vrea România transformată în Siria Europei? Pretext pentru modificarea granițelor!

De ce nu se iese în stradă pentru teme românești: tăierea pădurilor de către austrieci, cumpărarea pământului țării de străini…

Disjuncția societății românești a ajuns la paroxism. România e împărțită între două tabere distincte și rivale. Pe de o parte binomul SRI/DNA, împreună cu partidele de opoziție și neo-marxiștii din societatea civilă, pe de altă parte PSD+ALDE, care controlează Parlamentul și au dat Guvernul. Ambele tabere sunt nemulțumite de raportul de putere pe care îl dețin în societate. Tot mai mult cred că ordonanțele de urgență privind amnistia și grațierea sunt doar pretextul unei confruntări care se anunță extrem de violentă. Pe de o parte, Guvernul controlat de PSD s-a grăbit să emită aceste ordonanțe, care nu au fost dezbătute public și în care se strecoară spre libertate și ”elefanți” politici arestați pentru corupție. Ordonanțele trebuie rediscutate și refăcute legal pentru ca cei corupți să poată să-și execute condamnările legale.

În același timp, legi ale amnistiei și grațierii s-au dat în toate țările civilizate ca o resetare a societății, pedeapsa fiind considerată o măsură de reeducare și reabilitare nu distrugerea omului, a personalității umane și eliminarea cetățenului condamnat din societate. Orice societate civilizată și democrată își reintegrează și reabilitează condamnații. De aceea, protestatarii care cer doar pușcărie și construcția de închisori provin mental dintr-un ev mediu juridic pliat pe un regim bolșevic din anul 1917.

Adevărul e undeva la mijloc. Ordonanțele trebuie reanalizate și modificate pentru limitarea amnistiilor doar la cazuri sociale și la cei reeducați care și-au ispășit și recunoscut greșeala, iar, de asemenea, ”tinerii liberi și frumoși” orbiți de un ateism iacobin trebuie să înțeleagă că interzicerea instituției și amnistiei în limitele legii, nu este o paradigmă a civilizației și democrației, ci doar apanajul unui regim totalitar de tip bolșevic. Unde este umanismul ”progresiștilor” infestați de marxism? Dacă cele două tabere adverse ar iubi cu adevărat România și interesul național s-ar ajunge la un compromis. Din păcate cred că acest conflict nu are nicio legătură cu ordonanțele grațierii și amnistiei, acestea fiind doar pretexte pentru transformarea României într-un câmp de luptă politic, care să ducă la o lovitură de stat și chiar la un război civil în beneficiul marilor puteri înconjurătoare și a vecinilor cu interese la graniță.

Tabăra binomului, serviciilor secrete și a Președinției este frustrată că a pierdut alegerile pe 11 decembrie 2016. Guvernul Cioloș controlat și coordonat de la Bruxelles/Berlin și de ambasadele străine nu a putut aduce USR la putere, deci ”guvernul meu” visat de Iohannis. Atunci a venit ”ordinul pe unitate”, pentru că președintele este comandantul suprem, iar greșeala PSD de a emite spre adoptare ordonanțele buclucașe a creat emoția colectivă necesară să coaguleze tot frontul anti-PSD din România. Lumea, la chemarea unor ”onegiști”, conform lui Mungiu Pippidi instigați ”de un doi și-un sfert” sau de informatori au ieșit în stradă. Ciudat este că ”tinerii liberi și frumoși” ies intotdeauna în stradă pliați întotdeauna pe agenda președinției și binomului SRI/DNA care ridică mari semne de întrebare privind spontaneitatea acestora.

Niciodată nu se iese în stradă pentru teme românești: tăierea pădurilor de către austrieci, cumpărarea pământului țării de străini, abuzurile din Justiție și implicarea SRI în politică și confecționarea de dosare. Toate aceste ”coincidențe” te fac să crezi că asistăm de fiecare dată la ”revoluții cu voie de la poliție” ca în piesele lui IL Caragiale. Tinerii anti-sistem de fapt sunt cei mai agresivi susținători ai sistemului securist și totalitar care controlează societatea românească? Tinerii rebeli sunt portavocea multinaționalelor și ambasadelor străine, deci ”noua securitate” de pe rețelele de socializare care aplică agenda publică impusă de serviicile secrete și interesele străine? În concluzie ”tinerii liberi și frumoși” par cei mai conformiști protestatari la fel ca ”gărzile roșii” ale lui Mao cu voie de la serviciile secrete?
Duminică seara în schimb s-a trecut linia roșie a conflictului dintre cele două tabere adverse. Președintele Klaus Iohannis a participat în Piața Universității la o manifestație neautorizată oferind un exemplu de tip bolșevic: cine e de partea sistemului securist și a binomului are dreptul să încalce legea fără să fie amendat sau să pățească nimic. A fost o clasică instigare la o rebeliune publică venită pe greșeala PSD de a insista cu ordonanțele de amnistie și grațiere. Jandarmii trebuiau să-l amendeze pe Klaus Iohannis că participă la o demonstrație fără autorizație, conform Legii 60/1991. Bineînțeles că jandarmii nu au făcut-o, ceea ce arată că președintele Klaus Iohannis e un cetățean deasupra legilor în România. Deci lozinca că toți suntem egali în fața legii este doar o gogoriță care se aplică românilor care nu sunt de acord cu sistemul securist ce controlează societatea românească. Dacă a participat ca cetățen simplu la miting cum se apără președintele, trebuia să meargă cu metroul și fără SPP. Cred că Klaus Iohannis a încălcat legea paticipând la o demonstrație neautorizată, pentru că el este de fapt prizonierul sistemului secret care l-a impus în fruntea țării în noiembrie 2014? Dacă observi atent atitudinea lui Klaus Iohannis din Piața Universității ai sentimentul clar că acesta era stânjenit de situație pentru că a primit parcă un ordin de a paticipa la miting ilegal și a distrage atenția opiniei publice la gravele dezăluiri despre vacanțele de lux și dosarele făcute la comanda serviciilor secrete, care conduc cu adevărat România, cu toate instituțiile sale. România nu mai este de mult o democrație, iar votul românilor este încălcat la fiecare alegere de către imixtiunea servciilor secrete în procesul electoral. La acest capitol suntem deja în urma Rusiei. Chiar fostul președinte Traian Băsescu i-a transmis lui Klaus Iohannis că a greșit când a instigat ilegal românii în Piața Universității, pentru ca aceste mișcări au loc într-un moment geopolitic delicat și dificil în Europa, datorită conflictului NATO-Rusia. Klaus Iohannis și-a făcut timp să iasă la un miting ca să apere și interesele serviciilor secrete, dar nu are timp să paticipe la Ziua Unirii Principatelor Unite pentru că e plecat să ia Lumină de la Strasbourg. Când e vorba de mesaje pentru unitate și armonie națională Iohannis e plecat din țară, dar când se iscă o situație de dezbinare între români participă la mitinguri neautorizate.Iohannis vrea referendum pentru grațieri, dar a refuzat trei milioane de români să facă referendum pentru familia tradițională, zicând că nu sunt semnificativi pentru el.
Din păcate cele doută tabere adverse: politicienii și serviciile secrete care-l contolează pe Iohannis ca pe o marionetă, nu au de gând să cadă la un compromis și la pace. PSD vrea să organizeze un mega-miting, iar unii ”tineri liberi și frumoși”, mandatari ai binomului, să iasă din nou în stradă tot mai mulți. Situația este explozivă și se aseamănă cu cea din ”primăvara arabă” de dinaintea izbucnirii războiului civil din Siria dintre ”opoziția armată” de SUA și regimul Assad. Cum percep că decurg lucrurile spre ascuțirea tensiunilor este evident că se dorește o lovitură de stat în România care să ducă la un război civil intern. Din păcate, serviciile secrete românești sunt tot mai mult subordonate intereselor ambasadelor străine și Bruxellului și preocupate de beneficii private încât nu vor putea stopa escaladarea conflictului, iar PSD prea dornic să-și impună agenda după 10 ani de opoziție, ca să cedeze din putere. Cine are interesul să transforme România într-o Sirie a Europei? În primul rând marile puteri care sunt înfierbântate pentru a își măsura puterile în Europa, după ce situația din Orientul Mijlociu se va detensiona. Escaladarea conflictului dintre Rusia și SUA poate ”crăpa” fulgerător într-un conflict fierbinte în România, țară de frontieră a cărei granițe sunt poftite de țări vecine și revanșarde. Avem numeroase exemple în istorie în care conflictul dintre marile puteri s-au scurcircuitat în diverse țări ale lumii: Spania interbelică, Vietnam sau Siria. După ce țara, poate fi făcută, Doamne ferește, țăndări datorită orgoliilor politicienilor corupți și a ofițerilor secreți care își apără puterea și uriașele beneficii de a comanda justiției ca să bage oameni nevinovați la pușcărie, cel mai avantajat ar fi președintele Iohannis care se va putea retrage la casa părintească din landul Bavaria. Cel mai devantajat va fi însă poporul român care poate să treacă prin trauma îngrozitoare a unui război civil declanșat doar pentru satisfacerea intereselor egoiste ale unor mari puteri străine și multinaționale rapace.
Ionuț Țene

Un comisar european ne îndeamnă să ne protejăm terenurile agricole? Phil Hogan: România să facă mai dificil accesul cetățenilor străini la pământuri

Comisarul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, Phil Hogan, susține că politica funciară trebuie gândită la nivel național, astfel încât să poată proteja terenurile agricole de achiziții masive din partea străinilor.

Într-un scurt interviu acordat emisiunii ”Viața Satului” (TVR 1), oficialul de la Bruxelles a arătat că rămâne ca România ”să facă mai dificil accesul cetățenilor din afară la pământuri”.

Hogan a arătat, că e la curent cu faptul că la noi în țară sunt peste trei milioane de mici fermieri:

”Eu aici îmi concentrez eforturile, să îi ajut pe ei, nu agricultura industrială”, a spus Hogan, care a subliniat că situația fermelor-mamut înființate la noi de către străini face parte din particularitățile agriculturii europene, dar că nu reprezintă ”ceva neobișnuit”.

El a precizat și că, în curând, va exista un grup specializat la nivel european care să facă recomandări statelor membre pentru a le ajuta să își protejeze micii producători agricoli.

Senatorul PNL Marius Obreja a depus anul trecut un proiect de modificare a Legii 17/2014 privind reglementarea vânzării și cumpărării de către străini a terenurilor agricole situate în extravilan. Potrivit politicianului, alte țări europene fie nu vând terenuri către persoane fizice străine, fie impun condiții, printre care reciprocitatea ori taxarea suplimentară a tranzacțiilor.

România a devenit un EL DORADO agricol. Mii de hectare de teren se vând la SECRET către străini. Cum se fac tranzacțiile de milioane de euro care le dublează profitul

România a ajuns un El Dorado agricol pentru marile fonduri de investiții care au descoperit că ceea ce cumpără astăzi la noi în țară își dublează valoarea în câțiva ani.În aceste condiții, ferme românești cu peste 500 sau chiar 1.000 de hectare de teren arabil din Constanța sau Tulcea sunt scoase la vânzare pe piața de afară, acolo unde proprietarii speră să găsească amatori de investiții ce depășesc două, chiar trei milioane de euro.Pământul nostru, scump pentru buzunarele românilor, rămâne însă accesibil pentru străinii interesați mai ales de suprafețe mari, comasate și cu un sol bun.

Cea mai scumpă fermă vegetală care face furori pe piața internațională este situată în Constanța: 524 de hectare cultivate cu cereale și 117 hectare cu viță de vie pe producție.”O afacere profitabilă, fără datorii”, scrie în anunțul care precizează și că după 2021, suprafața acum acoperită de viță de vie va putea fi transformată în teren arabil pentru cultura mare. Alte plusuri ale acestei sunt accesul la drumuri principale, 2.700 de metri pătrați de magazii, patru tractoare și utilaje complete pentru funcționarea fermei. Totul cu un preț de strigare de 3.144.000 de euro.Aproape de această sumă se vinde și o fermă cu 800 de vaci din județul Cluj. Exploatația are contract cu un procesator din zonă unde dă 1,8 milioane de litri de lapte la un preț mediu de 0,27 euro/litru. Ferma vine la pachet cu 420 de hectare de teren agricol arendat pe 9 ani la un preț de 100 euro/ha, o suprafață suficientă pentru a asigura hrana animalelor. Construcțiile fermei acoperă 6,5 hectare și includ magazii și depozite de cereale. Afacerea are cinci tractoare, trei combine și toate echipamentele necesare pentru exploatarea terenului la standarde europene, se arată în anunț.O fermă din județul Tulcea se vinde pe piața internațională cu un preț de pornire de 2.650.000 de euro. Are 1.020 de hectare comasate din care 835 de hectare sunt cultivate cu cereale, dar și o investiție piscicolă, mai exact 170 de hectare de luciu de apă – două lacuri. Ferma are acces la un canal folosit pentru irigații, mai spune anunțul.Cei care intermediază astfel de tranzacții sunt, în general, persoane sau firme din afară, specializate și bine conectate la piață, care cunosc exact fondurile și investitorii interesați de astfel de achiziții.Doar o mică parte din aceste oferte sunt făcute publice pentru că, în general, portofoliile acestor agenți sunt ținute la secret. La fel și comisioanele pe care le încasează în urma tranzacțiilor de milioane de euro.Inclusiv procedura de cumpărare a proprietăților este un complicată. În primă fază se ia legătura cu agentul internațional care verifică potențialul cumpărător înainte de a-i da detalii suplimentare. Cele mai bine ținute secrete vizează locația exactă a fermei și, bineînțeles, numele proprietarului sau al societății care vinde.Doar într-o fază mai avansată sunt dezvăluite elemente de identificare, eventual după semnarea unei înțelegeri privind o viitoare tranzacție și confidențialitatea informațiilor.

Cum pleacă din țară banii românilor. Concluzii FINALE: Corporatismul european a tras lozul câștigător după lărgirea Uniunii

Am vorbit în acest serial despre bănci și modul în care ne filtrează acestea veniturile disponibile după ce ne-au supraîndatorat ori felul în care pot trimite nestingherite depozitele românilor în străinătate în procesul de repatriere a resurselor atrase de la băncile-mamă, despre cum s-au privatizat companiile din energie și costurile suportate de clienți, efectele perverse ale prețurilor mici din hipermarketuri, dijmuirea remiterilor căpșunarilor, strategiile de optimizare fiscală prin care se ocolesc impozitele pe profit în România, felul în care a explodat datoria externă a țării și cine sunt principalii noștri creditori, rentele din telecom, transferul activelor românești destinate despăgubirilor “în integrum” către fonduri străine de invesții prin intermediul Fondului Proprietatea. Nu ne-au lipsit deci subiectele mulțumită înțeleptei guvernări din ultimii 26 de ani, în special a celei din perioada 2004-2012 când s-au accelerat “reformele”
Prima concluzie care se desprinde din acest serial este că investițiile străinilor au țintit inteligent domeniile care le asigurau cele mai comode rente din economia românească. Distribuțiile de energie unde investițiile se fac de fapt din banii clienților, duopolul din telecom, sectorul bancar ce poate dilata artificial masa monetară, rețelele de hipermarketuri care apasă draconic pe producătorul local fără să le pese că acesta se revanșează prin calitatea slabă a produselor pe spinarea consumatorului, comisioanele uriașe pentru banii trimiși de căpșunari, achiziționarea de active subevaluate de la moștenitorii puși în posesie fără niciun fel de plafon de limitare a restituirilor (în Ungaria s-a fixat că plafon 21.000 dolari iar procesul s-a încheiat rapid la începutul anilor ’90).
Puținele exemple în care capitalul străin s-a înșurubat în zona productivă sunt legate de prețurile super-tentante la care statul i-a invitat să preia afaceri în România (Dacia-Renault, Sidex, IMGB-Kvaerner, Automobile Craiova-Ford, Nokia-Jucu) la primul semnal de subrezire a businessului investitorii lichidandu-și însă afacerile fără ezitări.
A două concluzie este că toate aceste costuri privind privatizările neinspirate, cedarea resurselor, acceptarea unor monopoluri sau duopoluri în sectoare importante din economie și modului neprietenos de business pentru competitorii locali ar trebui neapărat pus în balanță când se enumeră fondurile nete încasate de România de la Uniunea Europeană în ultimii ani. Nu poți privi doar aceste fonduri nete (13,9 miliarde euro în perioada 2007-2013 cum triumfător anunța Hotnews la finalul anului trecut) ignorând costurile privatizărilor din energie și utilități, cedarea sectorului bancar, procesul de liberalizare  a prețurilor din energie, renunțarea la suveranitate în favoarea deciziilor implementate de la Bruxelles.
Din păcate, procesul ce include privatizări ale sectoarelor viabile din economie și cedări ale controlului statului în zone strategice este ireversibil. În ciuda administrării proaste a statului, exista speranța că la un moment dat calitatea managementului va crește iar justiția va fi suficient de eficientă încât să descurajeze furturile și căpușarea firmelor de stat. Privatizarea lichidează furtul de la stat dar înstrăinează simultan dividendele companiilor profitabile  care în loc să ajungă în sistemele publice de sănătate, învățământ, etc vor pleca definitiv în străinătate. Faptul că în sectorul de utilități fanii cedării controlului statului n-au avut nimic împotriva înlocuirii managementului de stat cu unul al altui stat (ceh, grec, etc) spune totul despre “strategia” de privatizare.
Lucrurile puteau decurge și altfel? Corporatismul european a tras lozul câștigător după lărgirea Uniunii mai peste tot. Au primit active subevaluate achiziționate din noile state membre și au avut ocazia de a arăta pisica angajaților din țările de origine într-o concurență tot mai acerbă cu esticii dispuși să-și vândă munca ieftin.
România a exagerat însă în cel puțin 3 direcții. Și-a vândut sectoare profitabile, ce n-aveau nevoie de investiții pentru a se moderniza, fiind necesară cel mult o simplă ajustare de tarife (distribuțiile de energie). A lichidat sub valoarea de fier vechi (“privatizarea pe un euro) companii din industrie, la pachet cu ștergerea de datorii și activele din componența acestora-clădiri și terenuri (casa de cultură a IMGB vândută de noul proprietar a devenit repede unul dintre sediile Universității Spiru Haret în București).
Investitorii care le-au preluat le-au vândut apoi la bucată iar majoritatea muncitorilor au ajuns repede șomeri. În sfârșit, restituirea proprietăților confiscate s-a întins pe mult prea mulți ani și a fost mult prea generoasă (restitutio în integrum). Statul și-a transferat astfel privaților o parte din avere, active ce au ajuns rapid în mâna străinilor, cei care dispuneau de lichidități sau credit bancar la discreție în vremurile când românii obțineau cu greutate finanțări în țară.
cccc

Calaii compensati pentru furtul Avutiei Obtesti si pentru impuscarea Ceausilor ( la praznicul comunismului si-au tras partea leului si bisericanii -prin tacerea si pactizarea cu tradatorii-criminali), au hotarit cu asasinii economici ai lumii, sa primim cele mai mici subventii , pentru a falimenta Fermierii, pentru a da “Monsantoizilor”pamintul; Iata DE CE SI AZI – “România este infestată cu «asasini economici»” , dupa cum dezvaluie liderul lor, JOHN PERKINS…B ) Ne-a colectivizat si ne-a muls URSS, ca sa ne dezintegreze si sa ne suga UEE…Andrei Marga: Democratizarea Uniunii Europene

 Din cuprins :“Noi, «asasinii economici», clădim imperiul global”,,,“Daţi Chevron afară din ţară! Vă va înşela!”“Ceea ce a făcut Bechtel în România este tipic corporatocraţiei: a lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o grămadă de bani”;JOHN PERKINS recunoaste ca “România este infestată cu «asasini economici»”, prin  preluarea puterii de catre Iliescu si Iscariotenii sai!Alte “amanunte”picante ,marca John Perkins: Bechtel, Chevron şi Banca Mondială folosesc asasini economici şi în România...John Perkins: Chevron şi Texaco sunt organizaţii criminale, îmi pare rău că sunt implicate în România ETC 
 CALAII…La nivelul anului 2014, media subvenției pe suprafață (SAPS) în Uniunea Europeană era de aproximativ  270 euro/ha. In timp ce fermierii din Olanda primeste 459 euro/ha,cei din Malta  primesc 600 de euro pe hectar  românul nu primește  nici 150 de euro/ha,plus umblatura,hirtogarii,birocratie.Iata “pomelnicul” Bruxellez:

 

  • 600 euro/ha în Malta;
  • 459 euro/ha în Olanda;
  • 418 euro/ha în  Grecia;
  • 394 euro/ha în Italia;
  • 291 euro/ha în Franța;
  • 222 euro/ha în Marea Britanie;
  • 212 euro/ha în Polonia.
    În anul 2014 plata pe suprafață pe care au primit-o fermierii români a fost de 157 euro/ha

 

JOHN PERKINS recunoaste ca “România este infestată cu «asasini economici»”, prin  preluarea puterii de catre Iliescu si Iscariotenii sai!

 În volumul său de memorii, intitulat “Confe­siunile unui asasin economic” (Confessions of an Economic Hit Man), economistul american John Perkins dezvăluie din interior, cu un curaj unic, structurile guvernamental-corporatiste care domină lumea globală. Fost el însuşi un “asasin economic” de succes, se POCAIESTE , descri­ind cu mare talent “imperiul” pe care cor­po­raţiile l-au instaurat pe glob. De fapt, cine sunt asa­si­nii economici (AE)? Răspunsul este cutremurător:

“Asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga lume, pen­tru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direc­ţio­nează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine, către seifurile corporaţiilor gigant şi către buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează re­­sursele naturale ale planetei”. Interviul care ur­mea­­­­ză ne-a fost acordat în exclusivitate, prin skype, ca să apară în zilele în care, graţie eforturilor orga­ni­zaţiilor “Pachamama România” şi “Heritage-Par­tener” UNESCO, John Perkins se află în România, ţinând seminarii la universităţile Alexandru Ioan Cuza din Iaşi , “Ştefan cel Mare” din Suceava , “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti .

“Noi, «asasinii economici», clădim imperiul global”

– Care a fost datoria dv., ca “asasin economic”, domnule Perkins?

– Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează inte­re­sele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii res­pec­tivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii, care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim – pentru a ne satisface nevoile politice, eco­nomice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice, sisteme electrice, oraşe noi şi aeroporturi, cu condiţia să fie construite de cele mai importante companii americane. Practic, cea mai mare parte din bani nu părăseşte niciodată SUA, fiind pur şi simplu transferaţi din conturile de la Washington către firmele prestatoare din New York, Houston sau San Francisco. Deţinătorii com­pan­iilor de inginerie tehnologică şi construcţii din Sta­tele Unite au devenit, astfel, fabulos de bogaţi. În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, cor­poraţiile, băncile şi guvernele sunt reunite sub denu­mirea colectivă de corporatocraţie. Iar noi, “asasinii economici”, clădim acest imperiu global. Dacă mă întrebaţi cum, o să vă răspund astfel: oricine face presiuni care să ducă la preluarea controlului de către o corporaţie, oricine încearcă, de exemplu, să convin­gă poporul român că Chevron e o companie bună şi nu una criminală, aşa cum este în realitate, oricine face aceste lucruri prestează o muncă tipică “asasini­lor economici”.

– Auzim în fiecare zi cuvântul “corporaţie”. Ce este, de fapt, o corporaţie?
– E o întrebare esenţială. O corporaţie este un grup de oameni care lucrează împreună, dar care sunt conduşi de lipsa de conştiinţă şi de setea pentru profit cu orice preţ, indiferent de împrejurările sociale în care acţionează şi de mediul înconjurător pe care-l dis­trug în numele dezvoltării. Forţa lor a luat am­ploare după anii ’70 ai secolului trecut, când singura lor “responsabilitate” a început să fie profitul. E ab­surd! Avem nevoie să schimbăm lipsa de conştiinţă a corporaţiilor, să le obligăm să servească lumea, ţările sărace, pe americanii care nu au ce pune pe masă la mi­cul dejun, şi care sunt, conform statisticilor ofi­ciale, circa 12 milioane. Acestor entităţi fără suflet tre­buie să le dăm, de la noi, puţin suflet. Nu putem nega că aceste corporaţii sunt esenţiale pentru eco­nomia lumii actuale. Însă trebuie să creeze mai multe slujbe şi mai bine plătite, să creeze noi tehnologii, să cureţe zonele poluate în cursul exploatărilor sălbatice ale resurselor, să distribuie o parte din bogăţie şi pe orizontală, pentru cei care mor de foame (24.000 de oameni mor zilnic, în întreaga lume). Vorbind de schim­bare, de întoarcerea la o dezvoltare durabilă, de o lume a responsabilităţii în faţa viitorului, nu spun să ne întoarcem în peşteri, în bordeie, dar avem nevoie să respectăm mai mult această planetă.

“Ceea ce a făcut Bechtel în România este tipic corporatocraţiei: a lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o grămadă de bani”

– În cartea dvs. acordaţi o atenţie specială cor­poraţiei Bechtel. A venit şi la noi, să construiască o autostradă de 450 de kilometri, cu 2,5 miliarde de euro. Până la urmă, contractul a căzut, a construit numai 52 de km, a încasat 1,3 miliarde şi a dispărut. Cum comentaţi?
– A dispărut cu banii? Nu e ceva neobişnuit. Asta fac corporaţiile în întreaga lume. Ele se cred deasupra legii. Şi chiar sunt deasupra legii, pentru că au puterea să schimbe legile dintr-un stat sau altul şi au puterea să corupă guverne, preşedinţi şi regi. Îmi iubesc ţara şi îmi e teribil de ruşine pentru faptele acestor corpo­raţii, care vor să controleze totul pe lume. Nu trebuie să ne mirăm că noi, americanii, suntem atacaţi de te­rorişti, nu doar în străinătate, dar şi în oraşele noastre. Vreau ca America să redevină un lider al democraţiei, nu al corporatocraţiei. Vorbind din nou despre Bechtel, trebuie spus că ceea ce a făcut în România este tipic corporatocraţiei. Să fiţi siguri că a făcut ace­leaşi lucruri şi în alte părţi ale lumii, de exemplu în pri­vatizarea sistemului de apă dintr-un oraş din Bo­livia, sau chiar în Statele Unite. Bechtel a lăsat lu­crurile neterminate deseori, dar a primit o grămadă de bani.

– România este bogată în resurse minerale, aur, argint, petrol. O agenţie guvernamentală, ANRM, a concesionat deja peste 6000 de perimetre de ex­ploa­tare unor companii străine. Cum ar trebui să pri­mească românii acest “cadou” guvernamental?

– Oamenii din întreaga lume se confruntă cu aceeaşi situaţie. Corporaţiile sunt peste tot. Peruanii, bolivienii, indonezienii, românii şi ceilalţi trebuie să-şi pună aceleaşi întrebări. Răspunsul e doar unul: dezvoltarea durabilă, bazată pe protecţia mediului, pe crearea de slujbe curate şi pe câştiguri egale de am­bele părţi, atât deţinătorul resurselor, cât şi investi­torul. Producţia trebuie împărţită, nu expediată aproa­pe integral în străinătate. Nu poate veni o corporaţie junior, precum Roşia Montană Gold Corporation, des­pre care am auzit vorbindu-se în mediile de afa­ceri, să-şi ia partea leului, de 80% din acţiuni, lăsând statul român, adică lăsându-i pe români numai cu 20% din afacere. Asta este o vânzare pe nimic a resur­selor României, ceea ce nu trebuie acceptat. Românii trebuie să fie încrezători în forţa şi valoarea lor ca popor european, impunând corporaţiilor să procedeze corect în activitatea lor productivă. Altminteri, veţi ajunge ca Statele Unite, care sunt foarte strict contro­late de corporaţii. S-a spus că aceste corporaţii au în­vins comunismul, dar putem adăuga: corporaţiile au în­vins şi democraţia! Noi, în SUA, nu mai avem de­mo­craţie, este o glumă să afirmi că suntem o ţară democratică.

“Românii ar trebui să aleagă dezvoltarea turismului şi agricultura ecologică, purtând de grijă «mamei-pământ»”

– În acest context transnaţional, ce le rămâne românilor de făcut?

– Decât să facă jocul acestor corporaţii, românii ar trebui să aleagă dezvoltarea turismului şi agricul­tu­ra ecologică, purtând de grijă “mamei-pământ” (pachamama). România este puternică în construcţia de maşini şi motoare electrice, de nave şi automobile, în producţia agricolă; este printre cele mai perfor­mante din lume în tehnologia informaţiei (IT). Aces­tea să rămână direcţiile de viitor, din ele să vină bo­găţia, nu din exploatarea brută şi intensivă a sub­solului, din răscolirea munţilor şi văilor. Trebuie să ieşim din economiile morţii, bazate pe răvăşirea pă­mântului. Am creat economii ale morţii în ultimii 40 de ani, care au distrus pământul, au mistuit resursele, le-au terminat. Avem nevoie să facem pasul către un nou tip de economie, economia vieţii, bazată pe redu­cerea şi eliminarea poluării, pe reciclare, pe folosirea altor energii în afara celor fosile, pe renunţarea la dependenţa de resursele naturale. Dacă, totuşi, veţi accepta unele corporaţii pentru exploatarea resurselor, fiţi măcar foarte atenţi la contracte, dacă vreţi să mai ră­mâneţi cu ceva de pe urma acestor proiecte. După pă­rerea mea, contractul cu Bechtel a fost unul foarte prost negociat. Nu m-ar mira să fie la fel în agri­cultură, cu Monsanto, sau în domeniul gazelor de şist, cu Chevron. Ei au mari experţi în negociere, îţi iau totul, dar te lasă să crezi că ai făcut cea mai bună afa­cere. Ei au asasini economici! România este deja “in­festată” cu asasini economici, nu doar americani, ci şi ruşi sau chinezi. Şi Rusia şi China au variantele lor de astfel de asasini… Pentru că unul din scopurile asa­sinilor economici este privatizarea lumii. Adevărata putere în lume, în clipa de faţă, nu este puterea na­ţională, nu este puterea guvernelor rus sau chinez, ci puterea marilor corporaţii. Toate guvernele, rus, chi­nez, american, român, depind de finanţele mon­diale, de economia globală.

“Daţi Chevron afară din ţară! Vă va înşela!”

– De doi ani, românii vorbesc de corporaţia Chevron, încurajată de guvern să foreze în căutarea ga­zelor de şist. Ignorând opoziţia localnicilor, Chevron merge mai departe… Până unde credeţi?

– Până îşi va atinge toate obiectivele de corporaţie criminală. Fiţi foarte atenţi cu această organizaţie! În Ecuador, ca să dau numai un exemplu, a făcut lucruri teribile, a creat haos, a poluat terenurile, a refuzat să cureţe, să ecologizeze. În urma exploatării nemiloase, oa­menii suferă şi mor, dar Chevron ignoră toate aces­tea, pentru că lucrează pe principiul mafiei. Îi sfă­tuiesc pe români cu toată convingerea: daţi Chevron afară din ţară! Vă va înşela! E ca în viaţa de fiecare zi: nu angajezi să-ţi măture casa o persoană despre care ai auzit că a fost prinsă furând. Deci, nu o angajaţi pe Chevron să vă scormonească teritoriul! Nu vă iluzio­naţi cu independenţa energetică pe care ar adu­ce-o. Nu puteţi avea încredere în ei! Căutaţi surse alter­native de energie, nu acceptaţi metodele demodate ale acestor corporaţii, care îşi propun să ţină timpul în loc, până scot din pământ şi ultima picătură de com­bustibil fosil.

– Vă rog să adresaţi românilor un gând bun, o încurajare. Să ne temem de viitorul corporatist al lumii?

– Sfârşitul corporaţiilor nu e departe. Capitalismul lor primitiv va fi înlocuit de capitalismul cu faţă umană, al micilor firme, al micilor proprietari. În lu­me are acum loc o revoluţie: revoluţia conştiinţelor. Va fi mai mare decât revoluţia industrială. Oamenii se trezesc. Sunt speriaţi de amploarea distrugerilor de pe Terra, cauzate de lăcomia corporaţiilor. Aţi văzut zilele trecute, la New York, un milion de oameni în stradă, atrăgând atenţia asupra încălzirii globale. Mă bucur că voi veni în România şi voi avea şansa să îi cu­nosc pe români. Ştiu: există un parteneriat strategic în­tre România şi SUA, în plan politic, ceea ce este foarte bine. Eu sunt însă avocatul parteneriatului din­tre poporul român şi poporul american, pentru că vreau să învăţăm unii de la alţii cum să supravieţuim în armonie cu natura. Să nu uităm că trăim pe o “staţie spaţială” foarte fragilă, care este Pământul, şi nu avem la îndemână nici o navetă, ca să putem pleca. N-avem unde merge în altă parte, aşa că trebuie să avem grijă de locul unde trăim.

 

Alte “amanunte”picante ,marca John Perkins: Bechtel, Chevron şi Banca Mondială folosesc asasini economici şi în România

Există asasini economici ,precum cei de astăzi , mult mai sofisticaţi. Au sisteme de comunicare mult mai sofisticate, e vorba de mult mai mulţi bani.

În ceea ce ne priveşte, noi doar încercam să sporim puterea mondială a corporaţiilor pentru care lucram, fără a ne interesa foarte mult care sunt corporaţiile respective. Şi acum există oameni care fac această treabă pentru Banca Mondială sau alte organizaţii similare. Fiecare mare corporaţie are echipamentul şi oamenii necesari pentru a face treaba unui asasin economic. Monsanto, Chevron, de exemplu, folosesc asasini economici.

Cum poate fi identificat un asasin economic?

E mai greu de identificat, dar oricine face presiuni care să ducă la preluarea controlului de către o corporaţie, oricine încearcă, de exemplu, să convingă poporul român că Chevron e o companie bună şi nu una criminală, aşa cum este în realitate, oricine face aceste lucruri prestează o muncă tipică asasinilor economici.

Toate marile puteri ale lumii folosesc metoda asasinului economic?

Fără îndoială. Rusia are propria versiune de asasini economici. La fel, China. Fiecare are propriile metode de acest tip, cu diferite grade de implicare. Adevărata putere în lume, în clipa de faţă, nu este puterea naţională, nu este puterea guvernelor rus sau chinez, ci puterea marilor corporaţii. Toate guvernele, rus, chinez, american, român depind de finanţele mondiale, de economia globală.

Nu ştiu precis cum este astăzi, dar pot spune cu siguranţă că multe acorduri au în spate sisteme foarte asemănătoare cu cel descris de mine.

John Perkins: Chevron şi Texaco sunt organizaţii criminale, îmi pare rău că sunt implicate în România

Credeţi sau ştiţi că metode similare celor descrise în „Confesiunile unui asasin economic” au fost folosite în Estul Europei?

Cu siguranţă au fost şi sunt folosite în Ucraina şi în alte locuri, de exemplu în Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte România, cred că trebuie realizat că este o ţară de mijloc, se află chiar în miezul unei zone foarte importante. România ocupă o poziţie cheie în acest moment, e o ţară aflată la mijloc.

Credeţi sau ştiţi că marile privatizări din România, marile proiecte de investiţii, au fost făcute prin metodele descrise în Confesiuni?

Unul din scopurile asasinilor economici este privatizarea lumii, predarea întregului control în mâinile şefilor de corporaţii. Cred aşadar că ceea ce a făcut Bechtel în România este foarte reprezentativ. Dar Bechtel a făcut aceleaşi lucruri şi în alte părţi ale lumii, de exemplu în privatizarea sistemului de apă din Cochabamba (Bolivia – n.r.), sau chiar în Statele Unite, unde a fost implicată în mari proiecte de construcţii, de exemplu în Boston. Bechtel deseori a lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o grămadă de bani.

Cunoaşteţi proiectul minei de aur de la Roşia Montană?

Nu am vizitat situl de la Roşia Montană, ştiu că este vorba de o companie canadiană. Minele de aur şi toate minele sunt operaţiuni foarte periculoase.

Dar văd ceea ce se întâmplă în România, ce încearcă să facă Chevron, care este o organizaţie criminală şi a dovedit asta în Ecuador, unde a lăsat în urmă un dezastru ecologic. A refuzat să cureţe, să ecologizeze, şi au rezultat boli cumplite, cancer… Texaco este o organizaţie criminală şi îmi pare foarte rău să văd că se implică în România şi mi-e teamă că pe români îi aşteaptă o serie de probleme.

Trebuie să ieşim din economiile morţii, bazate pe răvăşirea pământului. Am creat economii ale morţii în ultimii 40 de ani, care au distrus pământul, au mistuit resursele, le-au distrus.

Avem nevoie să facem pasul către un nou tip de economie, economia vieţii, bazată pe reducerea şi eliminarea poluării, reciclare, folosirea altor energii în afara celor fosile, renunţarea la dependenţa de resurse naturale. Fără a-i face pe oameni să sufere de-a lungul globului… Trebuie să inventăm noi tehnologii pentru transport, comunicaţii, operaţiuni bancare, pentru toate aceste sisteme. Ne aflăm într-o situaţie uimitoare a istoriei în care avem şansa de a ieşi dintr-o economie de tip resurse naturale, combustibili, o economiei a morţii, şi de a intra într-o economie a vieţii, a viitorului, a generaţiilor care vor urma.

John Perkins: “Snowden şi Assange sunt nişte eroi”

Ce părere aveţi despre Eduard Snowden?

Edward Snowden este un erou. A avut un curaj extraordinar de a expune, de a dezvălui lucrurile rele pe care le comit Statele Unite. A forţat SUA şi restul lumii să vadă cum s-au întâmplat într-adevăr acele lucruri. A creat o mare controversă şi nevoia unei priviri atente asupra activităţii NSA. În opinia mea, el a făcut un mare serviciu Statelor Unite şi întregii lumi.

Consideraţi că şi Julian Assange este un erou?

Da. Eu cred că wikileaks-ul lui Assange a fost foarte foarte important. Nu pot comenta viaţa personală a lui Assange, acuzaţiile care i-au fost aduse de acele femei, acuzaţii legate de activitatea sexuală, nu am idee ce e cu acele lucruri. Dar, da, cred că Wikileaks a expus, a arătat lumii întregi lucuri importante pe care trebuia să le cunoască.

John Perkins: “Mă bucur că am şansa de a trăi aceste momente ale istoriei”

Claudine, un personaj-cheie din Confesiuni, spune despre dumneavoastră că sunteţi „Cel care prezice viitorul”. Care e predicţia dumneavoastră? Cum arată viitorul?

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului, sunt foarte încrezător, cred că va urma o revoluţie a conştiinţelor. Oamenii de-a lungul şi de-a latul planetei se vor trezi din teribila injustiţie în care se află, vor conştientiza faptul că lumea e condusă de corportatocraţie, de marile corporaţii, care n-au făcut un lucru prea bun. Oamenii se vor trezi şi vor realiza că trăim într-un mediu unic. Trăim ca pe o staţie spaţială foarte fragilă, care este Pământul, şi nu avem la îndemână nicio navetă ca să putem pleca. N-avem unde merge în altă parte, aşa că trebuie să avem grijă de locul unde trăim.

Şi, pentru prima oară în istorie, avem posibilitatea să comunicăm unii cu alţii. Avem tehnologia pe care o folosim chiar în acest moment. Doi oameni aflaţi de o parte şi de alta a Pământului pot vorbi live. Iar faptul că avem această discuţie, că media din România, din Islanda sau din Rusia este interesată de aceste subiecte, demonstrează că ne aflăm într-adevăr într-o trezire, într-o evoluţie a conştiinţelor.

Sunt deci optimist: ne aflăm într-o epocă în care putem face trecerea de la un sistem bazat pe economia morţii la unul centrat în jurul economiei vieţii. Cu adevărat intrăm într-o nouă etapă a istoriei, într-un nou moment istoric.

Chiar în acest moment suntem ca un nou-născut. E un moment foarte periculos. Nou-născutul trebuie să ia o gură de aer, să înveţe să respire şi să respire. Apoi, trebuie să înveţe să bea lapte de la mama lui. Dacă nu respiră, dacă nu bea lapte, moare. Şi aici cred că ne aflăm noi acum, ca specie. Ne aflăm în situaţia în care ne naştem din nou şi avem în faţă deschiderea către o nouă eră. Dar aceasta este, de asemenea, o perioadă foarte primejdioasă. Există forţe care încearcă să oprească progresul, încearcă să-i oprească pe oameni să devină mai conştienţi de ei înşişi.

Dar eu sunt foarte foarte încrezător că va triumfa revoluţia conştiinţei de sine. Viitorul rămâne necunoscut, dar eu sunt încrezător şi mă bucur că am şansa de a trăi aceste momente ale istoriei. Şi mă bucur că voi veni în România şi voi avea şansa să îi cunosc pe români, să vorbesc cu ei, să facem workshop-uri împreună şi să găsim soluţii, să contribuim împreună la bunul mers al lucrurilor.

Interviu realizat cu sprijinul organizaţiilor neguvernamentale Pachamama România (www.pachamamaromania.ro) şi Heritage – Partener UNESCO (wwww.asociatiaheritage.ro)

 

B ) Ne-a colectivizat si ne-a muls URSS, ca sa ne dezintegreze si sa ne suga UEE- Demonizarea Uniunii Europene

Forţa executivă instituţionalizată cea mai înzestrată cu mijloace, de care Europa aflată pe cursul unificării dispune deocamdată, este cea reunită în instituţiile de acum

Cum şi-⁠ar putea dobândi Uniunea Europeană unitatea de acţiune? Întrebarea a revenit cu ocazia crizei emigranţilor, care a etalat divergenţe între statele componente. Iar crizele care pot urma, ale unei lumi în schimbare, vor readuce întrebarea în actualitate.

Ne aflăm, desigur, după înfăptuiri pe cursul unificării în Europa. Le-⁠am descrisuniversitatea-veritabila-andrei-Marga în Filosofia unificării europene (CUP, 2003), iar aici le rezum doar. În Europa s-⁠a generalizat economia de piaţă. S-⁠au format moneda unică şi sistemul bancar european. Pluralismul politic şi democraţia liberală au fost generalizate, la rândul lor. Un sistem de drept european (având Curtea de Justiţie ca nucleu) prinde contururi. Frontierele au fost absorbite în sistemul Schengen. O cultură ce are ca referinţă Europa unită şi-⁠a făcut loc. Suntem după primele acorduri privitoare la cetăţenia europeană, drepturi ale cetăţeanului şi recunoaşterea Uniunii Europene ca entitate.

Realizările nu sunt neglijabile. Paharul este, totuşi, abia pe jumătate plin. Piaţa este comună, dar aşteptarea ca ea să reducă disparităţile de dezvoltare nu s-⁠a confirmat. O sărăcie, fie ea şi relativă, urcă spre mijlocul unor societăţi. Disparităţile sociale nu numai că nu au dat îna­poi, dar au crescut. Partidele democratice nu au putut preveni derapajele autoritare. Nu s-⁠a izbutit includerea cetăţenilor în procesul decizional al Europei unite. Înfloresc, din nou, particularisme (naţionalime, separatisme etc.) ce păreau depăşite. Vechi demoni revin pe nesimţite.

Ca urmare, proiectul european este confruntat azi cu o agendă încărcată de neajunsuri, crize şi nesiguranţe. Criza demografică, nesiguranţa surselor de energie, grava lipsă de lideri, desfigurarea democraţiei, apatia politică, scăderea nivelului profesional, slăbirea eticii muncii, suspiciunea faţă de valori, reluarea tehnicilor autoritare, absenţa de la deciziile mondiale, reducerea inovaţiei culturale, neîncrederea în viitor – grevează viaţa europenilor. Rezolvarea acestor probleme trebuie începută de undeva anume. Rămân la opinia că abordarea ce permite cuprinderea în arcul rezolvărilor a întregului spectru de probleme începe cu democratizarea (vezi detaliat în The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2012). Relansarea Europei prin democraţie ca formă de viaţă, stat social reconstruit, naturalizarea economiei, renovarea politicii, reasumarea viitorului are, după părerea mea, mai multe şanse de a curma crizele şi nesiguranţele decât abordările concurente.

În urmă cu câţiva ani, ministrul de externe german m-⁠a invitat să particip la discuţia privind acţiunea Europei unite în domeniul securităţii, pe baza documentului Strenghtening Europe’s ability to act în the area of security policy. It is hight time. Abordarea concepută deparlamentarii Andreas Schockenhoff şi Roderich Kiesenwetter (30 mai 2012) pleca de la premisa că Europa sigură presupune „to establish greater European commonality” în condiţiile recunoaşterii „dependenţelor mutuale”. S-⁠a spus pe bună dreptate că abordările “à la carte” nu dau rezultate. Am fost şi sunt de părere că o integrare europeană mai accentuat instituţionalizată, dar consolidată prin democratizare, este soluţia.

În urmă cu câţiva ani, se mai putea crede că organizările existente fac faţă timpului. Or, chiar şi numai după cele trei crize ale anului 2015 – atacurile teroriste în inima Europei, criza Greciei şi criza imigranţilor – organizările Uniunii Europene de azi nu mai pot fi scoase din discuţie. Ele resimt nevoia unei capacităţi integrative mult sporite. De aceea, la rândul meu, asum astăzi întrebarea: ce formă ar trebui să ia Uniunea Europeană pentru a funcţiona ca entitate fără fisuri? şi încerc formularea unui răspuns.

După experienţele recente, este limpede că Uniunea Europeană ar trebui să prevină absenţa ei de la decizii majore care se iau în lume, cum s-⁠au petrecut lucrurile cu prilejul promiţătoarei „primăveri arabe”. Ea ar trebui să dispună de soluţii bine pregătite, evitând precaritatea celor din criza Greciei. Ea ar trebui să evite acţiunea incoerentă care s-⁠a etalat cu prilejul crizei emigranţilor. Ea nu poate rămâne pasivă faţă de recrudescenţa extremismului. Ea are de găsit ieşirea din situaţia în care identitatea europeană se trăieşte mai mult ca una geografică. Ea are de conceput soluţii competente pentru crize economice şi de administrare, dar şi la crize de legitimare, de motivaţie şi de identitate, care pot fi paralizante.

Cine cunoaşte dosarul unificării europene îşi aminteşte formulele de conducere ce s-⁠au avansat spre discuţie în anii nouăzeci: Europa directorială (cu Germania şi Franţa la conducere), Europa realistă (cu flexibilizarea normelor de integrare), Europa geometriei variabile (recunoscând viteze de integrare diferite pentru diversele domenii), Europa diferenţială (cu asumarea variată de către ţări a obiectivelor integrării), Europa integrării treptate (cu individualizarea pe ţări a măsurilor integraţioniste). Din acea discuţie au rămas subliniate valoarea „subsidiarităţii” şi două recunoaşteri – a nevoii ancorării oricărui pas major în formarea democratică a voinţei politice şi a diferenţelor de pondere dintre ţări. Trecerea la Uniunea Europeană, prin tratatul de la Maastricht (1992) şi mai ales completările de la Lisabona (2007), a mutat problematica, ridicând-⁠o la una nouă, şi a adus în avanscenă problema conducerii, mai explicit ca oricând.
Dincolo de manifestări ocazionale, trebuie recunoscut că discuţia asupra acestei probleme este stagnantă de ani buni. Poate că şi din cauza dificultăţilor redutabile. Uniunea Europeană are de conciliat imperative aparent opuse – eficienţa deciziei cu ancorarea ei în voinţa cetăţenilor, respectarea voinţei mulţimii naţiunilor cu forţa de a promova decizii, asigurarea unităţii propriilor rânduri într-⁠o lume în care geometria supraputerilor se schimbă. A devenit însă limpede că dacă vrem Uniune Europeană, atunci este vorba de ceva nou în istorie, iar pentru ceva nou este nevoie de idei noi. Cum spunea Einstein, nu poţi atinge scopuri diferite făcând tot timpul acelaşi lucru.

Cei mai influenţi gânditori europeni acuză, pe bună dreptate, o „blocadă a gândirii (Denkblokade)”, ce constă în aceea că, în numele unui realism prost înţeles, se fac corelaţii discutabile. Unii argumentează, de pildă, că, în loc să se derive suveranitatea din procesele democratice, aceasta continuă să fie derivată din autarhia statului. Aş adăuga că şi în numele unui idealism prost înţeles se fac corelaţii discutabile. De pildă, apartenenţa la Uniunea Europeană este luată ca pretext pentru a nu mai respecta voinţa exprimată democratic a unei ţări. Ambele situaţii probează că în Europa mulţi oameni sunt legaţi de anumite reprezentări ale statului şi democraţiei ce provin din aceea că republicanismul, naţiunea, democraţia, în înţelegerea răspândită şi astăzi, se originează, împreună, în Revoluţia Franceză.

Istoria ne obligă însă să înţelegem mai profund şi statul şi democraţia. Pe de o parte, înseşi procesele de integrare care au avut loc, începând cu deplasările forţei de muncă de după Al Doilea Război Mondial, au schimbat situaţia din Europa, încât premisele unificării sunt mai generoase. Pe de altă parte, nu dispunem încă de o democraţie efectivă în afara cadrului naţional, încât paşii înainte trebuie gândiţi folosind acest cadru şi nu în pofida lui. Sunt de părere că, în această ordine de idei, se cuvine asumată distincţia dintre stat ca şi coordonare a activităţilor unei comunităţi naţionale şi stat ca impunere a graniţelor înăuntrul Uniunii Europene. Statul controlor îşi poate reduce ponderea, dar statul ordonator rămâne condiţie a funcţionării cu succes a instituţiilor democraţiei. Pe de altă parte, nu este uşor să faci astăzi plauzibilă ideea că democraţia protejează legalitatea, drepturile şi libertăţile, căci poţi fi contrazis de unele fapte. Dar nu suntem opriţi să concepem mai riguros democraţia însăşi. În orice caz, a devenit adecvată distincţia dintre democraţia redusă la alegerea periodică a reprezentanţilor şi democraţia ca formă de viaţă. În definitiv, controlul democratic asupra celor aleşi nu ar mai trebui redus la momentul alegerilor, ci ar trebui continuat în forme instituţionale clarificate. Pe deasupra, cum Habermas remarca, suntem prea tributari înţelegerii „colectiviste” a democraţiei, în dauna priceperii sensului ei (Zur Verfassung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.52), şi reducerii democraţiei la o chestiune de număr de voturi obţinute în condiţii de informare lacunară a populaţiei. În sfârşit, pentru a preveni nedreptăţile ce rezultă din înseşi legile eronate şi prost formulate, trebuie legată pe faţă aplicarea drepturilor şi libertăţilor cu demnitatea umană.

În acest moment, sunt la dispoziţie patru alternative de răspuns la întrebarea: cum ajunge Uniunea Europeană să acţioneze ca unitate? Sintagmele „Europa democraţiei interguvernamentale”, „Europa statelor naţionale”, „Europa cosmopolitismului” şi „Europa construcţiei treptate” le exprimă sugestiv. Să le evaluăm succint.

Formula „Europei democraţiei interguvernamentale”, ce se practică acum, are meritul că a reuşit să dea formă unificării europene. Acest merit este, desigur, istoric. Formula are însă neajunsuri care s-⁠au văzut bine în crizele şi nesiguranţele ultimilor ani. Ea antrenează pierderea suportului de masă, căci nu există nici o siguranţă că reprezentantul formal al unei ţări în Consiliul European este efectiv exponent al voinţei cetăţenilor acelei ţări şi că, instituţional, reprezentarea cetăţenilor este suficientă. Formula nu poate feri de crize Europa unită. Ea are succes câtă vreme dezvoltarea economică este susţinută şi nivelul de trai rămâne mai ridicat, dar va trebui complementată cu integrarea atinsă prin aplicarea de proceduri democratice de decizie.

Revenirea la „Europa statelor naţionale” are de partea ei avantaje: până acum, numai în statul propriu (cu drepturi şi libertăţi catalogate) cetăţenii se integrează democratic, numai aşa ei dobândesc capacitate de acţiune împreună (formând o naţiune), numai în acest cadru (mai ales pe baza împărtăşirii aceluiaşi sistem de drept) s-⁠au generat solidarităţi cetăţeneşti. Formula reduce însă Uniunea Europeană la o alianţă tocmai într-⁠o epocă în care statele naţionale depind mai mult ca altădată de „societatea mondială”. Pe deasupra, în condiţiile noii geometrii a supraputerilor, Europa scindată nu va mai fi decât actor secundar, după ce marile avantaje ale Uniunii Europene – între care piaţa comună şi relaxarea frontierelor – se vor fi risipit.

Aplicarea imediată a democraţiei la nivelul Uniunii Europene – cu alegerea de fapt a unui parlament legitimat să adopte legi pe scară completă – se loveşte de obstacole greu de trecut astăzi. Deşi sunt deja progrese pe calea instituţionalizării dreptului european, mai trebuie lucrat la a lămuri cum se poate face obligatorie jurisprudenţa europeană la nivel naţional. Formula „Europei cosmopolite” trece prea lejer peste faptul că nu există deocamdată garanţii de drepturi şi libertăţi pentru cetăţeni în afara statului naţional. Ea nici nu dispune la această oră de o lămurire teoretică, căci democraţia pe care cultura europeană ne-⁠a transmis-⁠o a fost elaborată, cum remarca Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006) pentru cadrul naţional. Peste toate, rămâne improbabilă cedarea de autoritate din partea statelor existente în afara unor asigurări mai profund gândite, după cum este greu de realizat ceva analog suveranităţii poporului la scară europeană, chiar dacă nu scepticismul este aici soluţia.

În situaţia dată, formula „construcţiei în trepte” devine tentantă. Adepţii ei argumentează că suntem în Europa după decenii de acţiuni de integrare, în care s-⁠au uzat vechi limitări statale şi a sporit încrederea în reglementări europene. În plus, analogia cu formarea SUA oferă bune puncte de sprijin. Dar, spre deosebire de Uniunea Europeană actuală, care procedează, în fapt, ca un fel de „federalism executiv”, „Europa construcţiei în trepte” trage consecinţe din fiecare dintre cele trei componente ale democraţiei, pe care noile teorii le delimitează: socializarea de persoane libere şi egale, organizarea capacităţii de acţiune colectivă şi solidaritarea cetăţenească între persoane care nu se cunosc direct. Numai dacă se revine la democraţie se pot risipi temerile actuale că unificarea duce la subordonare. Punctul de plecare este, ca şi la James Madison, conceperea unei federalizări a Europei, fundamental democratică, prin recursul la ceea ce se numeşte astăzi un „pouvoir constituant mixte”, ce se compune din reprezentanţi ai statelor şi ai cetăţenilor, sau, ceva mai simplu, din asemenea reprezentanţi ai statelor care sunt capabili să acţioneze şi ca cetăţeni. Ridicarea la rang european a partidelor politice, reechilibrarea relaţiei dintre Consiliul European, Parlament şi Comisia Europeană, organizarea „sferei publice europene”, schimbări în informarea cetăţenilor ar face ca aceştia să fie incluşi în cercul deciziilor şi ar creşte motivarea lor.

Analogia dintre construcţia Uniunii Europene şi formarea Statelor Unite întâlneşte, însă, limite importante. Cea din urmă a beneficiat de relativa izolare în raport cu forţele de atunci ale istoriei, ceea ce nu se poate spune despre prima. Formarea SUA a mai beneficiat de premise spirituale, eminamente religioase, legate de căutarea unui loc pentru a realiza intens trăita „împărăţie a lui Dumnezeu” de către refuzaţii sorţii în Europa. Unificarea europeană are la dispoziţie doar un tărâm secularizat, pe care motivele de acţiune sunt mai mult profane.

Foarte probabil, orice soluţie va conţine trepte. În cazul „Europei construcţiei în trepte”, problema care se pune este de a lua în considerare nu doar potenţialul de schimbare a unei situaţii, ci şi piedicile. Formula nu ne spune deocamdată cum vor putea fi înlocuite abordările îmbrăţişate de o birocraţie enormă, remunerată excesiv în raport cu sărăcia de performanţe şi cu viaţa din jur, care s-⁠a obişnuit să gândească în clişee şi a fost stabilită în multe cazuri prin trimiterea la Bruxelles a unor persoane fără relief, care nu erau de trebuinţă acasă. Această birocraţie umflată nu renunţă uşor la avantaje. În plus, în situaţia dată, viteza schimbărilor nu poate fi oricare, amânările însele săpând deja la temelia încrederii în noul edificiu. Cineva va trebui să preia iniţiativa schimbărilor.

Forţa executivă instituţionalizată cea mai înzestrată cu mijloace, de care Europa aflată pe cursul unificării dispune deocamdată, este cea reunită în instituţiile de acum. De aceea, opinia mea este că dintre cele patru alternative, cea mai practicabilă pentru a înzestra Uniunea Europeană cu unitatea de acţiune este modificarea primei („Europa democraţiei interguvernamentale”) prin repunerea ei în mişcare din perspectiva celei de a patra („Europa construcţiei treptate”), după ce aceasta din urmă îşi asumă ca obiectiv debirocratizarea Europei unite.

Un inventar sumar al piedicilor în calea procesului unificării arată că acestea provin dintr-⁠o tradiţie devenită tenace a lucrului deja făcut, a neîncrederii şi a lipsei de viziune, care se simt reconfirmate de recentele forţări din partea executivului european, ca şi de acţiunile unor state. Piedicile provin şi din carenţele culturale ale unei intelectualităţi care vede în organizările actuale „sfârşitul istoriei”. În Europa actuală se trăieşte, de fapt, nu numai „criza viitorului”, ci, înainte de aceasta, cecitatea unor intelectuali faţă de adevăratele probleme ale cetăţenilor, ca şi penuria de idei care să ducă dincolo de ceea ce este. Se mai trăieşte de fapt şi acomodarea – continuu acoperită de maxime oportuniste – cu neajunsurile cunoscute de ani de zile şi cu amânarea la nesfârşit a rezolvărilor.

 Kalaii  Iliescieni impreuna cu alti iscarioteni  au zdrobit elitele,au prigonit valorile ,au nationalizat si colectivizat  zestrea nobilimii prin crime si,TOT ei,  au furat Avutia Obsteasca,au omorit pe Ceausi,dar si pe Poporul Roman -Lovitura de stat 22 decembrie 1989 vineri la ora 10.07. Trădarea lui Iulian Vlad şi a lui Victor Stănculescu. Complotul comunistului Ion Iliescu.

Toti generalii inclusiv Vasile Milea foto noiembrie 1989

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.

Nicolae Ceauşescu

, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment Ceauşescu a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu.

O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.

Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa ora 8:30, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul.”

Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu:

„Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR.

Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00. Participanţi: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Ion Radu, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Paul Niculescu-Mizil, Ludovic Fazekaş, Dumitru Popescu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ana Mureşan, Suzana Gâdea, Ion Stoian, Ioan Ursu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Nicolae Ceauşescu: Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?

Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!

Reporter: Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Stănculescu: Am acţionat pe dos. L-am oprit la ora 10.45, pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit căpitanul Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al armatei, să comunic, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului, Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors si i-am zis «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo».. Stănculescu: „Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea. Stănculescu catre Ceauşescu: „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Reporter. Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.”

Athanasie Stănculescu a avut puterea unui şef de stat pe data de 22 decembrie, de la ora 10.07 la ora 16.00. Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.
Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile.Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175In timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.

Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.

Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.

Nicolae şi Elena, în vremuri mai fericite

După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.El a adormit, ea s-a foit toată noaptea

Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Iulian Vlad impreuna cu Traian Basescu in spatele lui Vasile Blaga

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.
Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“:„După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării

Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00

Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.

În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.

„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“

Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.

Pregătirea de luptă

În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.

Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Iulian Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.Să vină Stănculescu!

Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Doping“ cu coniac finCei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.

De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.

Încercarea cu Ilie Ceauşescu

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

În dimineaţa de 22 decembrie, imediat după ora 08.30, gen. Vlad iese în strada Oneşti, cheamă la el pe şeful de stat major alpe Trupelor de securitate-miliţie, pe comaandantul USLA şi pe şeful de stat major al Şcolii de a Băneasa şi le ordonă ridicarea Dispozitivului Militar Unic de Apărare a sediului CC al PCR, prevăzut prin Legea Apărării Naţionale; retragerea efectivelor în cazărmi, permiţând astfel penetrarea perimetrului de apărare a sediului central al puterii şi intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului (pătrunderea s-a petrecut în jurul orei 09.50). Aşa se explică de ce Raportul MApN înaintat Comisiei senatoriale de anchetă acuză Securitatea că s-a retras din dispozitiv şi a lăsat unităţile Armatei izolate, în contact cu mulţimea.

La ora 10.00 dupa sedinta CPEx (Vlad era deacord cu Ceausescu), generalul Vlad aprobă ordinul Inspectoratului General al Miliţiei redactat de gen. Romeo Câmpeanu, cu următorul conţinut:

Radiograma nr. S/65.809/22.12.1989.

„Din ordin vi se transmite că nu se folosesc armamentul din dotare şi nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre de către elemente anarhice, huliganice, se ripostează în conformitate cu legea (în loc de «cu fermitate», – Modificat pe ciornă de Generalul Vlad n.a.), prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre şi dezarmarea cadrelor.

Semnat: general-maior Câmpeanu Romeo” (Generalul Câmpeanu îndeplinea funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului General al Miliţiei – n.a.)

La ora 10.30, generalul Vlad ordonă, prin gen. Ghiţă, ieşirea unităţii combatante a Securităţii de la Televiziune din situaţia de luptă şi retragerea armamentului. La ora 11.15, deşi conducerea Televiziune se opune, comandantul unităţii de Securitate, Diţiu, îi invită pe primii revoluţionari în clădire.

Elena şi cheia de seif

Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.

Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“

După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

„Luptăm sau nu luptăm?“

Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.

Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.

Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor:
„Luptăm, tovarăşe secretar general!”.

După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46.
Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.Lovitura de stat a lui Stănculescu

În timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.

Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.

Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească.

Tentativele de ieşire din CC

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”

–-

 Generalul Stănculescu (ministrul Apărării) şi colonelul Neagoe (şeful Direcţiei a V-a a Securităţii) sunt cei care au hotărât evacuarea cuplului dictatorial din palatul puterii comuniste.

22 decembrie 1989. După moartea generalului Vasile Milea, consemnată la ora 9.35, lucrurile se complică şi mai mult în palatul puterii lui Ceauşescu. Dictatorul ia decizii pripite, se simte sabotat şi îşi încearcă apropiaţii, poate-poate îi depistează pe trădători. O decizie crucială, motivată de dispariţia lui Milea, este numirea lui Victor Atanasie Stănculescu la comanda Armatei. Ceasul arată ora 9.50. Din acest moment, presiunea din stradă începe să crească, iar în interiorul Comitetului Central planează neliniştea.

Puţin după ora 11.00, Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi.

Explicaţia se află la generalul Stănculescu: abia numit – verbal – ministru al Apărării, acesta emite, la ora 10.07, ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. Ceauşescu devine prizonier în sediul CC. Palatul puterii sale devine un loc periculos. Singura soluţie rămâne evacuarea!

Indicativul „RONDOUL“

Încercările de evacuare terestră sau prin tunelele subterane sunt practic inutile. Piaţa se umple cu demonstranţi, iar subsolul nu e operaţional.

În „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu a consemnat: „Aflat încă în sediul puterii, la ora 10.07, generalul Stănculescu dă primul ordin contrar ordinului comandantului suprem. El foloseşte indicativul «RONDOUL», care era indicativul ministrului Apărării Naţionale. Ordinul este repetat, întocmai, de cel puţin două ori. Armata execută acest ordin, trupele venite din teritoriu se opresc, iar cele din Bucureşti parlamentează, apoi se retrag spre cazărmi”.

Nicolae Ceauşescu constată ce nu mai conduce el, ci altcineva. De aceea, disperat, apelează la „arma populară”: încearcă să se adreseze mulţimii.

„Nicule, Nicule, hai!“

Ora 11.30. „Nea Nicu” priveşte, din spatele unei perdele, spre mulţimea din Piaţă. Ce vor oamenii ăştia? Ce au cu noi? Îl fulgeră o amintire: ce frumos a fost atunci, în ’68, când au intrat în Cehoslovacia!… Comparaţia cu prezentul e dureroasă. Acum, pericolele îl încolţesc din toate părţile. Ţara e plină de „spioni”, iar „trădătorii” fac planuri chiar în preajma comandantului suprem. Se hotărăşte: trebuie să le vorbească oamenilor din Piaţă! Nu se poate să nu-l înţeleagă… Încercând să-şi facă singur curaj, uită că, la acelaşi balcon, fusese huiduit cu o zi în urmă.

Constantin Manea, secretar de cabinet al lui Ceauşescu, îşi amintea în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Când a apărut primul elicopter care arunca fluturaşi, a făcut zgomot deasupra Pieţei. Dăscălescu a avut primul exces de furie: «Tovarăşe secretar general, asta este o mare greşală, cine a chemat elicopterul?». Înainte de a apărea acest elicopter, Ceauşescu îi spusese lui Dăscălescu: «Ar fi bine să ieşi tu să-i calmezi puţin, şi după aceea mai vedem». Apoi, Dăscălescu a spus: «Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi». La care Ceauşescu s-a uitat aşa, o dată, şi a făcut semn cu mâna a lehamite.

A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au găsit portavoce, au pus o baterie, a durat câteva minute şi lui i s-a părut enorm. Au ieşit la balcon – Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu nu a vrut să iasă, a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon. Ceauşescu nici nu a putut vorbi, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi s-a oprit exact peste telefoane. Ea s-a speriat şi a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»”.

Portavocea neagră

După ordinele lui Stănculescu, Securitatea a început să slăbească şi ea paza sediului CC. Întâi în exterior, apoi şi pe interior. De breşele de afară au profitat câteva zeci de manifestanţi. Printre ei: pictorul Ion Gâtlan, tatăl primei victime a represiunii de la Bucureşti.

„Eu am venit dinspre Cişmigiu. Am ajuns la CC puţin după sinuciderea generalului Milea. Pe manifestele care cădeau din cer, aruncate din elicopter, scria aşa: «Mergeţi la casele dumneavoastră! Ordinea de stat se va restabili». În faţa CC erau trei-patru sute de oameni. Nu erau organizaţi. Stăteau în pâlcuri şi comentau despre Ceauşescu. Era o zi de decembrie neobişnuit de caldă. Pe lângă sediul CC erau tufe de trandafiri cu pământul strâns în jurul rădăcinii. Pământul era moale, puteai să-l modelezi în mână. La un moment dat, Ceauşescu iese disperat la balcon. Asta după ce plecaseră TAB-urile din Piaţă. Cu toate că avea microfoanele montate, nu erau conectate. Şi a ieşit cu o portavoce neagră, apoi a vorbit: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre! S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat». Nu mai era acea voce autoritară a lui Ceauşescu, voce pe care o ştiam de zeci de ani. Era glasul unui om sfârşit. Şi el era transfigurat. Se vedea frica pe faţa lui”.

Pământ de flori

Gâtlan se afla chiar sub balconul în care se agita Ceauşescu. El venise în Piaţa Palatului împreună cu soţia sa, dar la un moment dat a trimis-o acasă: „Du-te, că ne împuşcă ăştia pe amândoi şi nu mai are cine creşte copiii. Măcar tu să scapi”. Aveau doi băieţi şi trei fete. Gâtlan nu aflase că băiatul său cel mare, de 19 ani şi 9 luni, fusese omorât în seara precedentă, la Sala Dalles!

Ion Gâtlan reia firul evenimentelor din 22 decembrie.

„În timp ce ne spunea Ceauşescu să mergem acasă, eu iau nişte pământ de jos, de la tulpina tufelor de trandafiri, şi dau spre el. S-a sfărâmat, a sărit în toate părţile. Unul de pe lângă mine a luat de jos o bâtă, să fi fost coada vreunui steag abandonat după mitingul din 21 decembrie. A aruncat cu el spre balcon. Ceauşescu s-a ferit. Când a văzut că se aruncă în el, s-a retras dezamăgit, cu portavocea în mână. Părăsea balconul”.

Chipuri de fugari pe plăcuţe de WC

După încercarea nereuşită de a le vorbi demonstranţilor, Ceauşescu n-a mai stat pe gânduri: părăseşte sediul.
Unul dintre ofiţerii de pază din  CC, locotenent-colonelul Ion Tălpeanu, a lăsat o mărturie despre cât de rapidă a fost decizia de plecare spre lifturi. „După încercările nereuşite de a vorbi mulţimii, m-a trimis să-i aduc paltonul. Îşi ţinea hainele în spatele cabinetului. Am luat de acolo paltonul, fularul, pălăria. I le-am adus, iar când am ajuns, am văzut că se hotărâseră să plece. În momentul în care i-am dat hainele, Ceauşescu ori vorbea cu soţia, ori vorbea singur: «Plecăm, sunt muncitori şi nu se poate trage! Plecăm şi vedem ce-o să facem!»“.

Ceauşescu şi însoţitorii săi nu au plecat spre terasă cu cele două lifturi din faţa Cabinetului 1, pentru că, din construcţie, acestea urcau numai până la etajul 5. De aceea, „iubitul conducător“ şi „cea dintâi femeie a ţării“ au fost conduşi pe holul principal, spre dreapta, până la alte două lifturi. Acestea erau situate în zona destinată personalului de serviciu şi chelnerilor aflaţi în slujba lui Ceauşescu.

În apropierea acestor lifturi se află două WC-uri, pe lângă care Ceauşeştii au trecut în fugă. Au avut ocazia să vadă, pentru ultima oară, o ctitorie care mai dăinuie şi azi: cele două fotograme care indică „Bărbaţi“ şi „Femei“. Profilurile de pe ele sunt, evident, ale celor doi – Nicolae şi Elena Ceauşescu.

După 20 de ani, în fostul CC au mai rămas pe pereţi indicatoarele de la toalete, cu profilul dictatorilor

„Potârnichile“

Până să părăsească holul principal, Ceauşescu a dus un dialog al surzilor cu cei din apropierea cabinetului său. Nu-l mai asculta nimeni. Revoluţionarii erau la uşi şi încercau să pătrundă în sediu. Edificatoare este relatarea generalului Stănculescu, în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Nu am văzut atunci decât nişte oameni speriaţi, asta era imaginea. S-au răspândit ca potârnichile. Câţiva i-au urmat pe soţii Ceauşescu şi au plecat cu un lift care era plin“.

Tehnica „potârnichilor“ a fost folosită şi de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. „Ceauşescu a vrut să-l ia pe Dăscălescu în elicopter. Dar Dăscălescu a spus că merge să-şi ia paltonul şi s-a ascuns în WC până când a plecat Ceauşescu“, a declarat pentru „Adevărul“ Ştefan Andrei, fost membru al CPEx.

Operaţiunea „Liftul“

Ultimul drum al lui Nicolae Ceauşescu în sediul Comitetului Central a fost cu liftul. De la etajul 1 până aproape la etajul 6. Nu de alta, dar liftul s-a blocat între etajele 5 şi 6, cu două palme înaintea destinaţiei. Iniţial, însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, însă unii martori din CC spun că, de emoţie, este posibil ca Elena Ceauşescu să fi lovit uşa liftului.

Aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, maiorul Florian Raţ, a însoţit cuplul dictatorial în lift. Acesta avea să declare Comisiei „Decembrie 1989”: „Era aproximativ ora 11.45 şi am urcat în lift cu Elena şi cu Nicolae Ceauşescu, să ajungem la etajul 6, unde aterizase elicopterul. Când să mai avem vreo 30 de centimetri până la etajul 6, s-a oprit liftul, probabil că a umblat cineva la el. Atunci Ceauşescu mi-a spus să sparg geamul, că poate deblocăm uşa. Am dat cu patul automatului şi am spart geamul, dar tot nu s-a putut. Atunci, cineva de afară a băgat mâna şi a declanşat rotiţa de sus şi s-a deschis uşa. Am ieşit eu întâi, am dat mâna şi i-am ajutat şi pe ei să iasă. Acolo era generalul Stănculescu. A spus să mergem pe terasă, că ne aşteaptă elicopterul.
I-am spus că nu ştiu unde este, că deşi sunt de 17 ani în CC, nu am fost niciodată acolo”.

Stănculescu i-a condus pe soţii Ceauşescu până la elicopter, în care urcaseră deja Emil Bobu şi Manea Mănescu. Aşadar, generalul nu s-a despărţit de cuplul dictatorial la lift, la etajul 1, ci sus, pe acoperişul clădirii.

Interesul sovieticilorÎn cartea „Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional”, istoricul Ioan Scurtu sesizează un aspect important al evenimentelor de atunci: interesul sovieticilor.

„După ce, timp de o săptămână, conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului al URSS a fost informat de Gorbaciov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti, despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. «Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului».

În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti, revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă”, scrie Scurtu în cartea sa.

În aceste clipe istorice, Ceauşescu era aşteptat pe terasa clădirii CC de elicopterul prezidenţial, cu motoarele pornite.La ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona:„Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze.

După ce autorul loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene.La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”

Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm deTeodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”
El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus:Atunci m-a întrebat Iliescu:şi eu i-am spus:„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: , dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o „. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”
în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit.

La acea primă întâlnire: Armata a predat puterea lui Ion Iliescu.„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu. Căpitanul Emil Cico Dumitrescu: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi.

Bibliografie

[1] Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175

[2] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150

[3] Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542

[4] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168

[5] Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39

[6] Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112

[7] Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87

[8] Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289

[9] Sfârşitul dictaturii, p. 42

[10] Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41

[11] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214

[12] Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86

[13] Generalul Revoluţiei, p. 53

[14] Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9

[15] Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992

[16] Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309

[17] Ibidem, p. 309

[18]„Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974

[19] E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183

[20] ibidem, p. 273

[21] Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188

[22] Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59

[23] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528

 

Atacul terorist din decembrie 1989, asupra Romaniei

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin, dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile peresstrikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul

International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat de KGB ca spion englez ) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei, din Romania. Urma ca ei sa pregateasca o succesiune de coloratura sovietica, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici. Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania post comunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala. Sa ne amintim ca in dimineata zilei de 23 dec. 89, in editia unica a , aparea urmatorul comunicat al lui Ion Iliescu : „Noi, romanii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era indreptat impotriva lui Ceausescu, dar era in acelas timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de o ordine socialista. Iata, deci, ca Iliescu, a pornit la revolutie numai pentru schimbarea lui Ceausescu, nicidecum caderea comunismului.

Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in oct. 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatle romane. E de presupus ca cei 26.000 de agenti sovietici, printre care basarabeni vorbind perfect romaneste, au jucat, timp de un an, rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei. Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, in primavara anului 1990, incheiat de Iliescu si Gorbaciov prin care, partea romana accepta, singura din Europa rasariteana, ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Curioasa faptura si acest Gorbaciov, cu numai citeva luni inainte declarase, cu voce tare, ca noul tip de relatii stabilite cu tarile socialiste il constituiau egalitatea in drepturi, suveranitatea si neamestecul in treburile interne, principii sustinute de Ceausescu pina si-a pierdut viata. Oare sa nu-si fi amintit Gorbaciov atuci cind l-a insarcinat pe Iliescu sa-l spulbere pe Ceausescu, ca „unele din declaratiile cu care (Ceausescu) voia sa obtina un marer efect. . . mergeau totusi in directia justa”. Si ca „nesfirsitele pretentii si capricii ale romanilor . . . contineau si un dram de ratiune”?, asa cum a recunoscut, ulterior, in cartea sa de memorii?.

Fostul general Victor Stanculescu a dezvaluit, in cartea sa „In sfirsit adevarul . . ” ca in dimineata de 23 dec.’89, cind Iliescu si echipa sa au venit la MapN de unde au luat legatura cu Moscova pentru a cere instructiuni, precum si faptul ca a fost insarcinat cu organizarea procesului Ceausestilor, in legatura cu care, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu si Ion Iliescu i-au cerut sa’i suprime pe Elena si Nicolae Ceausescu. Stanculescu a mai aratat ca inclusiv in spatele sau, la MApN, a actionat un grup filorus care a urmarit crearea tuturor conditiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausestii trebuiau lichidati si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei) si KGB (securitatea rusilor. („Ziua”/ 18 dec.’09).

Virgil Magureanu, intr’un interviu la BBC a spus: „A fost evident ca KGBul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. „Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”. „Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost, de fiecare data, retrasi, in asa fel incit urme palpabile despre acest episod nu au ramas. Sau, aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior. (R.L./22dec.2003).

Ultimul vice prim-ministru al comertului exterior si fost ministru de externe, Stefan Andrei, marele om politic al regimului asasinat, a declarat istoricilor-reporteri Vladimir Alexe si Victor Roncea, adevaruri cutremuratoare despre atacul terorist : Daca in 1989-1990, in Romania, se aflau circa 60.000 de agenti speciali rusi, unguri si iugoslavi, in toamna lui 1991 mai erau 29.000 de militari sovietici, care erau imbracati civil si se numeau „visautniki, (ofiteri spetznaz insarcinati cu operatiuni speciale)”. „In ’91 mai erau cam 29.000. Caraman i-a spus lui Roman si lui Magureanu. Cind au mers la Moscova, s’a discutat si despre retragerea lor de aici. Atunci rusii au spus: noi nu mai vrem sa fie Caraman la DIE (SIE). („Ziua” on line/ 19 dec.2008).

Colonel dr. Mircea Dogaru, presedintele fondator al Sindicatului Cadrelor militare disponibilizate, in retragere si in rezerva, doctor in istoria militara, face dezvaluiri din care, usor te poate duce gindul ca atacul terorist din dec.’89 s’a vrut un razboi impotriva Romaniei. Intr’un interviu intitulat „Rusia nu s’a destramat, ci s’a extins. Este peste tot, inclusiv in Romania”, istoricul militar arata ca: „Romania a fost atacata de fortele profesioniste ale statelor celor doua tratate. Nu au fost doar SPETZNAZ si OMON au fost si batalioane franco-germane care s’au antrenat la Debretzin. Deci a fost o lucrare generala . . . pentru a ajuta Rusia sa se preschimbe dar sa ramina un mare imperiu.. Noi am identificat agresorii, dar nu am putut sa ne batem pentru ca intre ei si noi erau masele mankurtizate.. (Iliescu chema masele in strada sa apere revolutia. n.m.) Mai mult, agresorul tragea lepadind unul dupa altul vestoane ba de securitate, ba de Armata, ba de militie, ba de mai stiu ce . . . „. „Am o singura intrebare: era nevoie sa se deplaseze masele de prosti la televiziune, care putea fi inchisa printr’o simpla apasare de buton in punctul de comanda?. Acolo unde au lipsit masele, adica gloatele, intre noi si adversari, cum a fost podul de la Slatina, acolo adversarul a fost facut tandari. Esaloanele venite dinspre Craiova au fost facute praf de TAB-urile armatei. Supravietuitorii care urlau „mama” in ruseste au fost dusi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperati. In schimb, ofiterii nostri au dat, ani de zile, cu subsemnatul la ambasada sovietica: ?”.

Seful Directiei de Informatii a Armatei, din dec.’89, viceamiralul Stefan Dinu, dezvaluie faptul ca fusese avertizat asupra planurilor serviciilor secrete straine privind declansarea revoltei impotriva lui Ceausescu. „Contraamiralul sovietic, Terentiev, ne-a facut o ampla expunere despre reformele din URSS si alte tari socialiste, intrebindu-se la fiecare problema, retoric desigur, de ce in Romania aceste programe n’ar fi posibile?”. In mai 1989, omologul meu maghiar a tinut sa-mi precizeze ca „programele de reforma din Ungaria depasesc cu mult pe cele adoptate in URSS de Gorbaciov prin cunoscuta politica de perestroika si glasnosti. In sprijinul acestei afirmatii au fost subliniate o serie de proiecte dintre care mentionez: descentralizarea conducerii economice, incurajarea proprietatii private si libera initiativa a micilor intreprinzatori, liberalizarea preturilor, incurajarea cererii si ofertei pe piata interna, libertatea presei, dreptul de constituire de noi partide si organizatii politice ale caror programe nu contravin intereselor Ungariei etc.”. „I-am solicitat totodata parerea sa in legatura cu aparitia in Ungaria a unor lucrari care contestau sau puneau la indoiala apartenenta la Romania a unor parti din Transilvania. Rezum discutia noastra la doua afirmatii ale generalului maghiar: mai intii ca aceia care revendica teritorii din jurul granitelor ungare sunt foarte putini in tara sa si, in al doilea rind, dupa parerea sa, ori de cite ori Ungaria a pretins sau a incercat extinderea teritoriilor pe seama vecinilor a pierdut de fiecare data si mai mult, iar Ungaria nu poate risca si alte pierderi”. Stie si . . . Laszlo Tokes?

Aplicatii in jurul Romaniei: La nord-vest, in Ungaria, 6-8 iunie ’89, aplicatie comuna ungara, cehoslovaca si sovietiva. Intre 14-28 oct. trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 si Corpul 3 Armata sovietic, concomitent cu trupele din apararea antiaeriana, totalizind 13.000 militari, au organizat o aplicatie in raionul Budapesta-Tokay. Din directia nord-est, in URSS, de asemenea, aplicatii (4-17 oct. in Bucovina de Nord, in sudul Basarabiei, 2-4 nov. in raionul Balti). Apele Marii Negre au constituit de asemenea teatrul unor aplicatii navale: la sud-est de Insula Serpilor, la sud de Yalta, la vest de Suhumi si sud de Subla, in apele de est ale Bulgariei. Avertismentul iugoslav: „Nu stiu daca pe filiera iugoslava ne-a venit revolutia, stiu doar ca pe filiera iugoslava ne-au venit informatiile despre cum se va actiona pentru a provoca Revolutia”. „Prin luna oct. 1989, fostul meu omolog iugoslav, general-locotenent Giorgio Iovicic, l-a invitat pe atasatul militar roman la Belgrad, colonel Manea Dumitru, pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru tara noastra”. Generalul iugoslav a solicitat sa se comunice la Bucuresti despre existenta unor planuri care vizau rasturnarea regimului politic din Romania. Sursela, Budapeste, Sofia, Moscova, de unde a aflat ca la o data foarte apropiata, in Romania urma sa aiba loc unele actiuni destabilizatoare. Se mentiona faptul ca vor fi organizate mai intii patrunderea unor grupuri de indivizi pregatiti spacial, care sub acoperirea de turisti veniti la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburari si panica in rindul populatiei. Dupa care, se avea in vedere extinderea revoltelor in marile localitati din interiorul tarii. (Sa ne amintim de turistii sovietici , teroristii pregatiti in Ungaria pentru lupte de gherila urbana, agentii curieri ai miscarilor , din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana, zecile de mii de agenti mai noi si mai vechi ai Moscovei reactivati sub comanda lui Ion Iliescu, plus armatele din jurul granitelor, au transformat tara intr’un teatru de lupte, omoruri, fratricid, razbunari, sinucideri etc. in scopul slabirii capacitatii de aparare si, in consecinta, crearea conditiilor pentru dezmembrarea tarii.

Disidentul rus Pavel Stroilov a aratat, in urma consultarii arhivelor furate din Fundatia Gorbaciov, ca au existat planuri avansate franco-sovietice de creare a unei Confederatii Europene Socialiste. El a destainuit, intr’un interviu pentru Hotnews, ca revolutiile din 1989 au fost „planuite si inscenate de KGB, iar FSN a fost complet sub controlul sovieticilor. Un memorandum al Departamentului pentru Relatii Internationale al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS arata ca sovieticii stiau inca din februarie 1989 ca evenimentele de la Bucuresti vor fi unele singeroase. Fragmentul din memorandumul citat, publicat de Woodrow Wilson International Center for Scholars arata ca: „In Romania inca exista atmosfera opresiva a cultului lui Ceausescu. Straduindu-se sa izoleze tara de influenta noastra, acum incearca sa imbrace haina si indirect aduce argumente impotriva noastra. Unele eruptii de nemultumire sunt posibile in aceasta tara, insa nu este posibil ca ele sa se extinda in acest moment. Situatia se va schimba cel mai probabil odata cu plecarea lui Ceausescu, care ar putea fi insotita de evenimente dureroase”. (Si, totusi, evenimentele dureroase s’au petrecut dupa plecarea lui Ceausescu, sub Iliescu-KGB si Militaru-GRU care au savirsit oribile asasinate in masa, dupa cum vom vedea in continuare). O transcriere interesanta este cea a unei conversatii in care Gorbaciov recunoaste ca Iliescu este omul Moscovei, fata de liderul bulgar, Alexander Lilov, primul presedinte al Partidului Socialist Bulgar din 23 mai 1990. In cadrul acestei discutii, Lilov i se adreseaza lui Gorbaciov: „Pina la urma, Iliescu se descurca bine in Romania, in ceea ce ne priveste”. Gorbaciov ii raspunde: „Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu. Cu alte cuvinte, da, se descurca bine, dar nu vrem sa se stie ca este apropiat Moscovei”. („Ziua pe Internet/ 29 sept. 2009). (Iata ca nici Gorbaciov nu vroia sa se stie ca asasinul Romaniei este apropiat lui). Cind credea ca totul a devenit istorie, in decembrie 2000, Gorbaciov, felicitindu-l pe Iliescu pentru neconstitutionalul mandat nr.3, a recidivat in a recunoaste implicarea totala in evenimentele din decembrie ’89 din Romania: „O mare stima si o enorma simpatie. L-am sustinut cu toate fortele in timpul acelor momente extrem de dificile din dec.’89 pe care le traiau cu totii la Bucuresti. Vorbeam des cu el la telefon si il sustineam”. Iar Iliescu, zilele trecute, spunea: „In decembrie ’89 Gorbaciov nici nu stia de existenta mea.

De ce evenimente dureroase dupa plecarea lui Ceausescu:

Dupa cum Mihail Gorbaciov stie prea bine, declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de o invazie masiva de militari sovietici. Incepind cu 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de „turisti” sovietici. Coloane intregi de automobile „Lada” cu cite patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu RSS Moldoveneasca, Bulgaria si Ungaria. Important de mentionat este faptul ca „turistii” sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte ceea ce dovedeste o complicitate la nivel inalt, dar si existenta unui numar mare de tradatori. Conform unor statistici se estimeaza la 67.000 numarul invadatorilor sovietici intrati in tara in dec.’89. „Turistii” sovietici formau forta de soc „spetznaz”, constituita din operativi ai GRU (serviciul secret al armatei sovietice), care actionau in civil (visautniki). Totodata la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie: La granita cu URSS, in zona Galati Braila s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de comando ale „spetznaz”. La granita cu Bulgaria, la Ruse se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte CSG-9. De ris-plinsul lumii, cite forte mecanizate s’au concentrat pentru asasinarea unui batrin-bolnav care la prima huiduiala a multimii a parasit puterea.

Pastorul Laszlo Tokes este considerat astazi, scinteia care a provocat, in doar citeva zile, darimarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. Faptul ca el este, acum, vicepresedinte al Parlamentului European denota ca, in evenimentele din decembrie ’89 a fost un factor pozitiv pentru interesele maghiare si, poate, euroatlantice, dar pentru Romania, tara in care traieste, slujeste si al carei cetatean este, Tokes ramine un odios spion si tradator ce si-a minjit sutana cu singe. O prima dovada, dezvaluirile fostului adjunct al Securitatii Timis, Radu Tinu, potrivit caruia, ofiterii securitatii au descoperit, in zilele acelui fierbinte 89, la doi agenti ai Ungariei care paraseau Romania printr’un punct vamal, o chitanta de mina semnata de insusi Laszlo Tokes. Viitorul vicepresedinte al Parlamentului European scria cu mina lui ca a primit 20.000 de lei. Penibila situatie pentru Parlamentul European, dar si pentru slujitorul Domnlui care a vindut vieti omenesti. De la Bella Kun la Laszlo Tokes maghiarii urmaresc dezmembrarea Romaniei, in 1931 sub directivele lui Stalin, in 1989 sub indicatiile lui Gorbaciov. La 8 iulie 1989 are loc, la Bucuresti, intilnirea la nivel inalt a statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, prilej cu care, intr’o intrevedere bilaterala, facilitata de Gorbaciov, conducerea ungara – Nyares Reszo, Nemeth Miklos si Gyula Horn, sustine ca Transilvania nu apartine Romaniei si ameninta ca va internationaliza problema maghiarilor din Romania. Astazi, Laszlo Tokes cere, la ONU, autonomie teritoriala si limba maghiara oficiala in Transilvania.

Generalul de brigada (rez) Aurel Rogojan, care,in 1989 era seful Cancelariei DSS, „omul din umbra” al lui Iulian Vlad, seful Departamentului Securitatii Statului, deescrie contextul international si eforturile revizioniste ale Ungariei. Potrivit generalului in rezerva, DSS a avut agenti in taberele de pregatire ale celor care urmau sa duca in Romania operatiuni de gherila urbana. Totodata securitatea a interceptat mai multi emisari care au realizat puncte de sprijin in localitati importante din Romania. Anterior, in dec. 1988, conducerea iugoslava l-a iritat pe Ceausescu punind in discutie problema Banatului. In august 1989, agenti de informatii ai Departamentului Securitatii Statului, infiltrati in cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raporteaza primele date in legatura cu pregatirea unor formatiuni de lupta (gherila urbana) ale caror misiuni erau sa actioneze in Romania pentru crearea pretextelor unor evenimente in consens cu evolutiile din Polonia si Ungaria, iar ulterior si din Cehoslovacia, R.D. Germana si Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov si George Herbert Bush si, pe de alta parte, de Francios Mitterand si Helmuth Kohl, avind si binecuvantarea Sanctitatii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului. Organizatia Romania Libera si UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securitatii RP Ungara) au organizat formatiuni paramilitare pe care le-au instruit in tabara (cazarma militara) de la Bicske pentru „actiuni viitoare de gherila urbana in Romania”. Agenti curieri ai miscarilor „solidarnosc” din Polonia, „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana sunt interceptati si anchetati, in plenitudinea indeplinirii misiunilor de racolare si fixare ce reveneau „revolutionarilor alesi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”. Ei aveau sa recunoasca cine sunt, de unde au venit si cu ce scop, precum si gradul de indeplinire a misiunii lor. In toamna anului 1989, emisarii realizasera contacte si constituisera puncte de sprijin in Alba Iulia, Arad, Brasov, Bucuresti, Caransebes, Cisnadie, Cluj, Constanta, Craiova, Cugir, Iasi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Targu Mures, Timisoara . . . .Fiecare emisar actiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru cauta alti zece. In Bucuresti s’au vizat recrutari, inclusiv din rindurile elevilor de liceu, cu care se realizau intilniri de instruire in parcuri. Unii parinti, ingrijorati, s’au adresat Biroului de Informatii, Sesizari si Reclamatii al Ministerului de Interne. In zilele de foc din dec.’89 am avut confirmarea deplina a misiunikor acelor emisari. Cele mai mai multe orase-tinta ale curieratului lor au fost cuprinse, in dupa amiaza zilei de 22 dec., de furia unor revolte, aparent ilogice, in care, initial, interlopi periculosi, terorizind unitatile de securitate si militie (din inalt ordin subordonate comandamentelor judetene militare de aparare, urmare a starii exceptionale instituite), s’au transformat ad-hoc in „revolutionari profesionisti”.. In sinteza, cind generalul Vlad a cerut sa fie informat despre situatia din tara, i-am raportat ca pe linia Timisoara-Resita-Caransebes-Alba Iulia (Cugir)-Sibiu-Brasov, Banatul si Transilvania sunt incercuite de focarele unor violente extreme ale caror tinte erau sedii ale Securitatii si Militiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intentie ca ocupantii lor sa fie arsi de vii. Am mai mentionat ca, asa cum se prezinta situatia, Banatul si Transilvania par a fi izolate de restul tarii si i-am prezentat succint ce s’a comunicat din fiecare judet. S’a interesat daca sunt probleme la Targu Mures, in Harghita si Covasna. Acolo insa era o linste suspecta si se astepta ca, in urmatoarele doua zile, la Odorheiul Secuiesc si in alte localitati sa se dezlantuie evenimente de un tragism cutremurator . . . .”, incheie generalul de brigada (rez), Aurel Rogojan, edificatoarele dezvaluiri. Astazi, cu voia Sfintului Scaun (?), Laszlo Tokes cere la ONU, autonomie teritoriala. Preludiul la cantata „dezmambrarea Romaniei”??. Nu pot sa nu completez dezvaluirile generalului Rogojan cu aspecte privind relatiile romano iugoslave. „Putini dintre istoricii romani cunosc faptul ca in perioada regimurilor Dej si Ceausescu, Iosip Broz Tito a fost cel care s’a impus in fata celor doi sefi de stat romani, dar, din umbra, Iugoslavia, alaturi de alte state vecine, uneltea la destramarea Romaniei. Documentele cercetate pentru scrierea cartii „Istorie, geopolitica si spionaj in Balcanii de vest”, demonstreaza temeinic ca Tito, fostul presedinte al Iugoslaviei, a incercat, folosindu-se de serviciile secrete, sa rupa bucati din Romania”.

Ce faceau, in zilele fierbinti, complicii teroristilor, din interior.

Spune, cel care, la ordinul lui Gorbaciov, s’a instalat, chiar din 22 decembrie ’89, in locul lui Ceausescu. Acesta, in fata Comisiei Parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, confirma ca el a fost cel care, imediat dupa fuga dictatorului, a preluat toate pirghiile puterii si in special organele de forta, armata, securitate, militie, pe care le-a manevrat si dirijat intru realizarea scopului final, distrugerea Romaniei: „Deci, am dat acest gir politic conducerii existente a armatei. Generalul Guse, din pacate, a ramas aici (in fostul sediu al CC al PCR) in noaptea de 22 si toata ziua de 23, cind lucrurile au devenit foarte dificile . . . Si, in seara de 23, cind ne-am adunat la Ministerul Apararii Nationale, am decis sa fie chemat Guse la MapN, sa-si ia treburile in mina” (inclusiv cadavrele trupelor USLA pe care le-ati chemat, ciuruit si lasat in strada cu placarda . n.m.). „In noaptea de 23 ne-am dat seama ca Guse este depasit. . . .a venit la mine, foarte agitat, foarte tulbure, sa-mi ceara sa ies la televiziune si sa cer populatiei Bucurestiului sa paraseasca strazile, sa se retraga toti in case si in intreprinderi. In conditiile acestea, de anarhie totala din oras, spunea el, armata nu poate sa faca ordine. Am cautat sa stau de vorba cu el, sa-i explic ca asta ar fi o mare gafa, o mare greseala politica. Revolutia a fost infaptuita de oameni care au iesit in strada; a veni cu o asemenea idee si cu motivatia ca armata sa faca ordine, ar fi un semnal ca armata vrea sa puna mina pe putere. In plus i-am spus: dumneata stai aici in sediul Ministerului Apararii Nationale. Eu circul prin oras, pentru ca circulam tot timpul, de la MapN la Televiziune si viceversa, intr’un TAB . . .Era atmosfera aceea de entuziasm general.` . . . Adica se vedea ca il parasisera nervii . . .De aceea , in ziua de 24 dupa amiaza, am luat decizia ca sa-l inlocuim . . .sa apelam la generalul Militaru”. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa-i spun presedintelui de onoare ca minte ca un . . . mincinos. Nu pe 24 l-a inlocuit pe Guse cu Militaru; in seara de 22 dec. La TVR s-a anuntat ca generalul Nicolae Militaru este noul ministru al Apararii, iar acesta a trecut imediat la aplicarea principalului obiectiv al noii puteri: desfiintarea fizica a securitatii, dusmanul terorismului. Astfel, pe 23 decembrie ’89, principalii agenti sovietici, Militaru (GRU) si Ion Iliescu (KGB) au savirsit un asasinat in masa de o cruzime nemaiintilnita in tara noastra, asasinat care probeaza cu plus de evidenta, sustinerea tezei atacului terorist din dec.’89. Constantin Isac, un revolutionar care l-a arestat pe Ilie Ceausescu si care s’a aflat, in primele zile dupa fuga Ceusestilor, linga Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Victor Stanculescu, Dan Voinea si Mihai Chitac, atit la TVR, cit si la MAPN, a dezvaluit, in amanunt, odiosul asasinat savirsit in seara zilei de 23 dec.’89, de catre generalul Militaru, proaspat numit, anume, de Iliescu, ministru al Apararii. Citeva vehicole ARO blindate (ABI), pline cu uslasi condusi de colonelul Trosca (fost sef al statului major al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista – USLA) au fost chemate in fata sediului MapN, de insusi generalul Militaru, pentru a apara sediul ministerului de teroristi, pentru ca tot el, Militaru, sa ordone spulberarea ABI-urilor; ordinul de tragere fiind transmis tancurilor din fata ministerului de colonelul Safta (ulterior general) cu textul „NIMICITI PRIN FOC SI CALCARE CU SENILE” Ferocitatea asasinilor Iliescu si Militaru depaseste orice imaginatie:Dupa ce militarii din ABI-uri au fost ciuruiti de mitralierele de pe tancuri, cadavrele acestora au fost tinute, in strada, timp de sase zile, cu pancarde pe care scria TERORISTI., pentru ca trecatorii sa le scuipe sa le arda cu tigara, ori sa urineze pe ele. Capul colonelului Trosca, despartit de trup, a fost asezat in batjocura, cu o tigara in gura, infipt pe osia unui ABI rasturnat. Diversiunea Trosca a fost o cruda razbunare, pentru ca Trosca a fost ofiterul de contrainformatii care in anii ’80 l-a depistat pe generalul Nicolae Militaru (pus in functia de ministru) drept colaborator al fostului KGB, motiv pentru care Ceausescu l-a trecut pe linie moarta.SAPTE MORTI, 11 ORFANI, NICI O ANCHETA. Generalul Militaru ordonase expres ca blindatele usoare ale USLA sa fie conduse, personal, de colonelul Trosca, pe motiv ca trebuiau eliminati „teroristii” care trageau de la restaurantul Orizont spre sediul MapN. Unsprezece tineri care traiesc cu stigmatul „fiu de terorist” si carora trebuie sa li se schimbe oprobriul in onoare: fiu de erou. Iar asasinul, teroristul nr.1, dupa peste 20 de ani, la intrebarea ziarului Vremia Novostei „cine a tras” raspunde, parca, dupa alta lume: „Este, inca, o enigma. Cred ca a fost vorba de o structura pregatita inca de Ceausescu pentru vremuri tulburi, pentru luptele de gherila in conditii urbane in cazul ca tara ar fi fost ocupata”. Iar vorbeste de fringhie in casa spinzuratului.

Inca o proba de terorism, nu revolutie: In seara zilei de 21 decembrie ’89, generalul Vlad, fiind chemat la sediul CC, a asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale sefilor unitatilor judetene (municipale si orasenesti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul sefului departamentului. Invariabil, la apelurile „suntem atacati, ne dau foc, ce facem?”, raspunsul era standard: „solicitati sprijin comandamentului judetean de aparare!”. Seful securitatii judetului Sibiu, locotenent-colonel inginer Theodor Petrisor, primind aceasta solutie, mi-a spus sa astept un moment si sa ascult. A deschis probabil fereastra si a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, suieraturi si rapait de gloante, cum numai in filmele de razboi auzisem. „Cine trage?’, l-am intrebat. „Cei la care ne trimiteti sa ne apere”, a fost raspunsul. Orice om de bun simt, aflind toate acestea, se lamureste ca revolutia lui Iliescu a fost, in fapt, actiunea de distrugere prin foc si calcare cu senile a securistilor, acei slujbasi ai puterii instriti si platiti sa apere tara de teroristii sovietici si de hienele vecine gata sa muste din trupul tarii. Dar, asa cum a spus si Virgil Magureanu, complotistul din echipa lui Iliescu, totul s’a desfasurat numai cu complicitati din interior.

La Iasi, da, revolutie. De catifea. Trupele sovietice oprite la Prut..

Iasi, 22 decembrie 1989. In biroul comandantului de divizie, colonelul I.C., suna telefonul. Este invitat in cladirea unde reprezentantii miilor de ieseni iesiti in strada preluasera puterea de la autoritatile locale. Ajuns la imobilul inconjurat de manifestanti, in timp ce o voce striga „armata e cu noi”, a fost rugat sa vorbeasca multimii. Colonelul a fost privit de manifestanti cu speranta. Le-a vorbit calm.. Militarii fac parte din popor. Multimea a scandat: „Ar-mata e cu noi”. A zarit oameni plingind. La Bucuresti, conform TVR, Nicolae Ceausescu mai era seful statului. Atunci au intrat pe usa doi ofiteri, dotati cu pistoale si masti contra gazelor.”Ma aresteaza, si-a zis colonelul, pentru ca am pactizat cu demonstrantii”. S’a inselat. I-au raportat ca o coloana de manifestanti se indreapta spre comandamentul local al Securitatii. A intuit pericolul si a dat ordine precise. Cind revolutionarii au ajuns acolo, au observat cu uimire, ca infanteristii preluasera paza institutiei.. S’a cerut eliberarea tuturor celor aflati in arest… Li s’a dat drumul imediat. Demonstrantii au vrut sa’i vada pe securisti. Si au acceptat sugestia de a forma un grup de reprezentanti. Acestora li s’a aratat sala unde erau adunati, dezarmati si sub paza militara, ofiterii si suofiterii de securitate gasiti in unitate. Revolutionarii au vazut si locurile unde santinelele armatei pazeau rastelele cu armele cadrelor de securitate si documentele secrete. Revendicarile multimii erau indeplinite. NU S’A TRAS NICI UN FOC DE ARMA. Cu luciditate a fost evitata o baie de singe. („Ziua” pe internet/16 dec.2009).Ziarul Ziua continua: In Capitala, dupa euforia initiala a populatiei, eliberata de dictatura, au urmat zile si nopti de confuzie, cu civili si militari, toti romani, impuscati cu cinism in cap. La televiziune se cerea chemarea unor trupe straine, specializate in „lichidarea teroristilor”, tocmai cind granicerii il informasera si pe comandantul diviziei din Iasi despre deplasarea unor coloane militare sovietice spre podurile de trecere peste Prut. Iata de ce colonelul I.C. nu a fost surprins de invitarea sa la Ungheni, de catre omologul sau sovietic. Acesta l-a intrebat care este soarta comunistilor romani. Apoi i-a declarat ca are mandat sa intre cu trupele sale in Romania, daca i se solicita ajutorul. Colonelul surise amar: „Asa ati procedat si in Cehoslovacia, in 1968”. Sovieticul raspunse dur: „Stiti ca nu veti rezista aici, cu fortele proprii, mai mult de 90 de minute. De ce nu ne lasati calea libera?”. Romanul s’a ridicat in picioare si a replicat senin: „Si ce o sa faceti dupa ce ne striviti pe noi, la frontiera? O sa treceti cu tancurile voastre peste sutele de mii de ieseni, iesiti in strada pentru libertate?. Cind a revenit in biroul sau i s’a raportat ordinul sosit de la Bucuresti. Armata romana nu are nevoie de „sprijinul” trupelor sovietice – specificase clar generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major. Se confirma astfel masura luata anterior, telefonic, de catre generalul Petre Geanta, seful de stat major al trupelor de graniceri: NU TRECE NIMENI PESTE VOI!. Slava tie, oras erou. Traiesc mindria ca sunt fiu de moldovean.

Atrocitatile impotriva fortelor de securitate si ordine si in special impotriva detinatorilor de secrete privind uzurpatorii, continua.

Incepind cu 22 dec.’89, activitatea teroristilor s’a axat, in principal, pe suprimarea celor ce le stiau trecutul, a organelor de securitate si ordine, pentru ca apoi sa se transforme intr’o permanenta vinatoare si deconspirare a securistilor si colaboratorilor lor. S’a inoculat in mintea poporului conceptia ca vinovati pentru tot ce a fost inainte au fost securitatea si militia, adica tocmai acele organe care au asigurat apararea integritatii statului, a avutiei nationale si a ordinei publice. Totul a disparut odata cu disparitia acestor organe. Sa vedem ce a urmat zilei de 22, iesirea din adincuri a teroristului sef.

– In zilele atacului terorist au fost ucisi generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militiei (IGM), si sdjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Nuta era un militar cu experienta si fost sef al contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea numeroase dedesubturi ale racolarilor facute de serviciile straine de spionaj. Dati in urmarire, cei doi generali sunt arestati la Deva si urcati intr’un elicopter pentru a fi dusi la Bucuresti. Insa, in mod ciudat, elicopterul este doborit cu arme de foc si toti cei aflati la bord isi pierd viata.

– Nicolae si Elena Ceausescu sunt judecati si executati pe data de 25 dec.’89, la Targoviste. Opt ani i-au trebuit Ministerului Apararii Nationale pentru a elibera certificatele medicale de constatare a decesului, intrucit documentele au fost semnate de Vladimir Belis, directorul Institutului National de Medicina Legala, la ordinul lui Stanculescu, fara sa fi vazut cadavrele. Ceausestii au fost torturati, dupa cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la inmormintarea dictatorilor: „Cei doi au fost torturati inainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. „Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, in ciuda ranii de pe partea stinga a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind intors nefiresc. Nu a reusit sa-i puna decit un pantof”. „Am bagat in el sase gloante si s’a blocat arma. Ionel a descarcat in el tot incarcatorul, iar Gheorghiu a tras si el tot sase sapte gloante. Ceausescu s’a ridicat pe zid cam un metru cind l-a prins Ionel in rafala. A cazut ca un sac de cartofi. Ea a cazut pe o parte si facea niste gesturi macabre. Avea gauri imense in ea si se zbatea.. Eram la 15-20 de centimetri. Am schimbat incarcatorul si i-am tras 30 de cartuse in cap.Eram plin de creier si de oase”, si-a incheiat eroica poveste bravul ostas al armatei romane, plutonierul major (azi, probabil, ofiter) Dorin Carlan, cel care s-a amuzat auzind, la sfirsitul procesului de o ora si jumatate, sentinta: „Cu recurs in zece zile.Sentinta se duce la indeplinire imediat”.

– Pe 28 dec., generalul Marin Ceausescu, fratele dictatorului, este gasit mort la Viena. El indeplinea functia de sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei, considerata sediul spionajului romanesc in Europa Occidentala. Marin Ceausescu a fost gasit spinzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Decedatul ar fi avut acces direct la conturile familiei Ceausescu din strainatate.

– Genaralul Dumitru Puiu era comandantul Aeroportului Otopeni si a fost martor al carnagiului din zona aeroportului. Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie ’89, ca detine filme cu ce s’a intimplat la Otopeni, cu o zi in urma. Este internat la spitalul de nebuni din Timisoara unde isi gaseste sfirsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul aceluias an 1990.colegii lui au declarat ulterior, ca ultimele lui cuvinte au fost:”Salvati-ma,astia vor sa ma omoare”

– Presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa, a intrat, pe 1 martie 1990, in biroul 122 de la Ministerul de Justitie. Se aude un zgomot puternic, iar Popa este gasit intr’o balta de singe. Inca traia. A fost transportat la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfirsitul.

– Nicolae Giosan, fostl ministru al agriculturii, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava, dupa ce ii este administrata o injectie „ciudata”. Ministrul era o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al cuplului Ceausescu.

– Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, era un specialist in inabusirea revoltelor. A participat la reprimarea rascoalei minerilor din Valea Jiului, in 1977, dar si la evenimentele de la Brasov, 1987. Dupa revolutie a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara. Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Coincidenta face ca aceasta moarte sa fie una extrem de oportuna, avind in vedere faptul ca Emil Macri, un personaj din camarila dictatoriala, nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din dec.89.

– Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul „Cenusa” din Bucuresti. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta se spinzura in inchisoare, in anul 1991, nesuportind regimul de detentie. De cercetat istoria acestor cadavre caci se spune ca ar fi fost agenti maghiari proveniti din centrele de antrenament pentru lupte de gherila, recunoscuti de securistii infiltrati in acele centre, si lichidati in timp ce isi faceau datoria fata de statul maghiar. Acestor teroristi li s’ar fi ridicat un monument in tara vecina si prietena.

– Nicolae Doicaru, fost sef al Securitatii Constanta, a murit in mod misterios in timpul unei vinatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii foloseau alice, el este lovit de un glont care il reduce la tacere. Nicolae Doicare facea parte din anturajul lui Nicolae Ceausescu.

– In noaptea de 22 decembrie, la sediul CC isi face aparitia comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula. El pune la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie. Incidentul in care este ucis colonelul Trosca si colegii sai, in fata Ministerului Apararii, la comanda generalului Militaru, demonstreaza cu prisosinta ca PROFESIONISTII ANTITERO ERAU VIZATI SA POZEZE IN POSTURA DE TERORISTI. Inginerul Constantin Isac, apropiat al familiei Ardeleanu, ne relateaza: „La sase luni dupa evenimetele din dec.’89, colonelul Ardeleanu a fost indepartat de la conducerea USLA. Era normal pentru ca activase ca sef de contraspionaj pe Europa si avea baza de date cu spionii europeni. . . . S’a retras in satul Petrani, linga Oradea, unde avea sa-si gaseasca sfirsitul in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticid in timp ce stropea cartofii din gradina”.

– Colonelul in rezerva Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care cei doi dictatori paraseau sediul Comitetului Central, s’a stins din viata in luna mai 1995, a doua zi dupa ce a afirmat in fata Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din dec.’89 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter, tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente.

– Senatorul taranist Serban Sandulescu, autorul cartii „Decembrie ’89 – Lovitura de stat a confiscat revolutia romana” si membru in Comisia senatoriala „Decembrie 1989”, a murit, in conditii misterioase, la sfirsitul anului 2000.

– Tot suspect a murit si jurnalistul Alexandru Sanc, autorul cartii „KGB-ul si revolutia romana”, dupa un cancer galopant.

Si, astfel de tragisme traite de romanii care si-au iubit tara, sunt de ordinul miilor, poate, a zecilor de mii, datoria noastra, a celor care nu mai au ce pierde, este sa trezim marile puteri din expectativa si sa cerem, in numele „drepturilor fundamentale ale omului”, adevarul despre evenimentele din decembrie 1989, evenimente care au distrus, din temelii, Romania, au provocat moartea a peste 1500 de oameni si au ucis speranta, increderea in autoritati si viitorul a cel putin trei generatii, al caror nivel de trai va fi grav afectat de faptul ca de 21 de ani, romanii maninca pe datorie. Nu este ingaduit a se privi cu indiferenta situatia alarmanta a generatiilor de miine, copiii de azi care traiesc, unul din trei (33%) SUB PRAGUL SARACIEI. Mortalitatea infantila, pe primul loc in Uniunea Europeana. La fel nivelul de trai.

Ultimul conducator al URSS, Mihail Gorbaciov, are datoria sa recunoasca dezastrul produs Romaniei, dezstru care nu poate fi evidentiat decit in cadrul unui proces la Tribunalul International de la HAGA.. Una din motivatiile acestui proces este impactul atacului terorist asupra poporului roman, care, in proportie de 62% l-ar vota pe Ceausescu presedinte. Numai un tribunal international poate stabili daca distrugerea Romaniei a fost consecinta ambitiei absurde a lui Gorbaciov de a-i baga pe git lui Ceausescu utopicele idei ale reformarii comunismului, sau ambitiei criminale de a-l umili si pedepsi pe dictatorul roman pentru repetatele cazuri cind acesta il infrunta si il contrazicea, uneori, pe buna dreptate. Oricare ar fi motivatia, adevarul este ca URSS, KGB-ul au exercitat asupra Romaniei o invazie cu forte armate proprii unui razboi de ocupatie. Poate este exagerat spus, dar fortele armate puse in miscare nu justifica n ecesitatea de a schimba un conducator, si URSS erau cel mai putin indreptatite sa procedeze astfel cu un conducator comunist..Foarte grav si cinic apare gestul lui Gorbaciov, care cu citeva zile inainte, la 4 decembrie 1989, s’a semnat acea declaratie a tarilor din Tratatul de la Varsovia, fara Romania, prin care se condamna interventia in Cehoslovacia din 1968. Fara Romania, intrucit, cind Gorbaciov a comunicat ca se va semna o declaratie de condamnare a interventiei din 1968, Ceausescu a spus: , la care Gorbaciov: . Generalul Constantin Olteanu, secretar al CC cu probleme internationale, care a participat, alaturi de Ceausescu, la intilnirea de la Moscova din 4 dec.’89, continua povestirea : Ceausescu a continuat cu propunerile. . Gorbaciov, ca sa raspunda ceva, zice . Gorbaciov s-a blocat, a zis ca trebuie sa discute cu fiecare si a cerut o pauza. Ceausescu n-a iesit in pauza. In aceasta pauza, Egon Krentz, secretar-general al Germaniei a venit si la Ceausescu. etc. La plecare a spus asa: E bine de aflat la cine s’a referit Krentz ca nu va mai fi. Poate, chiar la el, caci dupa pauza, nemtii au spus ca nu sunt de acord sa se retraga trupele sovietice . . . Este adevarat ca Ceausescu nu a fost un intelept, dar istetimea nativa l-a ajutat sa iasa invingator in mai toate disputele cu omologul sau sovietic, pe care il considera egalul si nu superiorul sau.. Mai ales ca masurile preconizate de Gorbaciov, privind intregul lagar socialist (reformarea si liberalizarea comunismului), s’au dovedit greseli istorice cu costuri, umane si materiale, imense. Cind i s’a acordat premiul Nobel pentru pace, nu cred ca s’a stiut ca in timp ce propovaduia libertatea popoarelor de a-si alege, singure, linia politica, egalitatea in drepturi si neamestec in treburile interne ale altor state si condamna interventia armata in Cehoslovacia din 1968, Gorbaciov trimetea armata sovietica sa ocupe Romania..Si ar fi ocupat-o daca Generalul Stefan Gusa, generalul Petre Geanta si colonelel I.C. de la Iasi nu ar fi comandat infanteristilor si granicerilor „Nimeni nu trece peste voi”.

Speram si dorim ca actualii conducatori ai Federatiei Ruse, ai Statelor Unite ale Americii si ai tarilor din Uniunea Europeana, ca, in cazul ca vor aprecia drept juste cele semnalate in prezenta scrisoare, sa-si asume raspunderea pentru masurile neloiale si nelegitime luate de tarile lor impotriva Romaniei, din decembrie ’89, nevindecate pina in ziua de azi, cu rugamintea de a coopera la eforturile de scoatere a tarii din marasmul in care se afla de 21 de ani. Apelam, de asemenea, la Sfintia Sa Parintele Bisericii Catolice, de a face cele trebuincioase vindecarii spirituale si morale a credinciosilor romani care au comis pacatul de fratricid, impinsi la acest pacat de interese globale, poate, necesare, incuviintate si de Vatican. Adresam Sfintului Parinte, rugamintea de a ridica la cer rugaciuni pentru sufletele celor ucisi in decembrie ’89 si iunie 2000.

Asigur pe cei ce ma vor acuza de intentia de a rascoli trecutul, sau de a incita la razbunare si noi violente, ca nu acesta este scopul scrisorii de fata. Aceasta culegere de adevaruri si realitati, extrase din presa romaneasca, are menirea de a informa, pina la cele mai inalte nivele, situatia dezastroasa in care se gaseste Romania, nu din vina fostei conduceri, nu din vina actualei conduceri, ci numai din vina vecinilor interesati in dezmembrarea Romaniei si insusirea de halci din trupul tarii.

Sfatul dat, cindva, de Mao lui Ceausescu: „Focul de acasa il stingi cu vecinii, nu cu prietenii de departe”, nu a fost de folos Romaniei care a invatat, din experienta, ca decit asa vecini, mai bine in pustiu.

Multumesc cititorilor pentru interesul de a afla adevarul si le urez, sanatate si impliniri.

Gheorghe Tanasescu, cetatean roman si american. 3 decembrie 2010

Nota. Materialul a fost difuzat la: Presedintia Romaniei, CSAT, prim ministru, ambasadele tarilor din Uniunea Europeana, Ambasada Federatiei Ruse, Ambasada SUA, Nuntiul Apostolic – Vatican.

 

Avertisment EXTREM al unui cunoscut academician: Integrarea în UE este de fapt dezintegrare. Suntem o colonie pe zi ce trece. Grupările Soros au distrus România și au acaparat instituțiile

Avertisment EXTREM al unui cunoscut academician: Integrarea în UE este de fapt dezintegrare. Suntem o colonie pe zi ce trece. Grupările Soros au distrus România și au acaparat instituțiile 

În curând se vor împlini 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană. Bunăstarea și prosperitatea promisă înainte de 2007 întârzie să apară, România scufundându-se în sărăcie. În acest moment, conform statisticilor, depășim ca nivel de trai doar Bulgaria, care însă se apropie cu pași repezi de noi. Există tot mai multe voci care spun că România este acum o colonie, care nu mai produce (aproape) nimic, importând masiv tot.
Este și părerea academicianului român Sorin Dumitrescu, cunoscut pictor și iconar.
Întrebat de către sputnik.md cum se simte România din cadrul Uniunii Europene, Sorin Dumitrescu a tranșat problema fără ocolișuri: “România este dezintegrată complet, nu mai există valori. Suntem o colonie pe zi ce trece. Vreți vești de unde ne-am dezintegrat. Că aparent e integrare, dar în realitate e dezintegrare deoarece suntem o colonie pe zi ce trece. Cred că Ștefan cel Mare al dumneavoastră din centru se întoarce în mormânt de mânie, și toți ceilalți”.
El a afirmat că este inacceptabilă direcția pe care o are în momentul de față România. “Suntem într-un proces de dezintegrare urmarită, profesionistă, a sistemului de valori. În România nu se mai vede om de catățean, toți sunt risipiți pe toate direcțiile, iar pentru cultură este ceva de netrăit”, a punctat Sorin Dumitrescu.
“Greșeala după părerea mea, eu n-am spus că noi nu avem hibe, dar greșeala mare este a năvălitorului. Năvălitorul este Occidentul, de care spre deosebire de mongoli și alte neamuri agresive, noi ne-am bucurat în 1989″, a mai spus academicianul.
Sorin Dumitrescu a precizat că invadatorul nu are nevoie de valorile noastre și ne-a impus valori străine. Grupările Soros, apărute imediat după 1989 cu puternică susținere financiară, au distrus România și au acaparat instituțiile.

Capeteniile ROMANIEI au prigonit valorile (printre straini) ,ca sa poata fura,maltrata si MARTIRIZA Adversarii-110 ani de la nașterea scriitorului Mircea Eliade;Iata 7 lucruri mai puţin ştiute despre celebrul filozof și istoric al religiilor

Mircea Eliade  a fost un gînditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la Universitatea din Chicago şi onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

110 ani de la nasterea lui Eliade

Istoric al religiilor, filosof, prozator și eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale, Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în București, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofițer, și al Ioanei (născută Stoenescu). Școala primară a urmat-o între 1913 și 1917, potrivit Dicționarului Scriitorilor Români, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.

A urmat Liceul “Spiru Haret” (1917-1925) și cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1925-1928), avându-i ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian și Nae Ionescu. Doctor în filosofie, cu o teză despre Yoga (1933). Și-a completat studiile în Italia (1927-1928, unde a elaborat teza de licență “Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno” și l-a cunoscut pe Giovanni Papini), Austria și Elveția (1927), Birmania, Ceylon (1928), Egipt, Anglia, Franța.

Perioada petrecută în India (1928-1932) îi va marca decisiv existența și implicit opera; aici îi va cunoaște pe marele profesor Dasgupta și pe filosoful și poetul Rabinddranath Tagore și se va iniția în practicile hinduse. Încă din perioada liceului, continuând și la maturitate, s-a instruit în științele naturii, filosofie, beletristică, a învățat greaca veche, latina, ebraica, persana, italiana, engleza, tibetana, sanscrita, pentru a lua contact direct cu spiritualitatea fiecărei națiuni, pentru a cerceta filosofia și cultura acestora.

(w620) poza1

A fost asistent la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1933-1940), a ținut cursuri de filosofia și istoria religiilor (a inaugurat, la sfârșitul anului 1933, un curs despre “Problema răului în filosofia indiană”). Din 1940, a fost numit atașat cultural pe lângă Ambasada României din Londra, fiind transferat, în 1941, la cea din Lisabona, unde a rămas până în 1945. Din acest an, stabilindu-se pentru o scurtă perioadă la Paris, a predat, la “L’Ecole Pratique des Hautes Etudes”, un curs liber pe teme de istoria religiilor (1946-1948). A participat, în continuare, la diferite congrese internaționale și a conferențiat în Italia, Germania, Suedia, Norvegia. În 1956, a fost invitat să țină o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago, stabilindu-se aici definitiv, din martie 1957, ca profesor de istoria religiilor, devenind apoi profesor titular și coordonator al Catedrei de istoria religiilor (Catedra “Mircea Eliade”, din 1985), iar din 1962 fiind “distinguished service professor”.

Preocupat încă din tinerețe de studiul variatelor forme ale religiei, Eliade a fost atras inițial de religiile Indiei antice, apoi de șamanism, de semnificația mitului primitiv, de morfologia sacrului și de istoria credințelor religioase. Opera sa științifică și religioasă (studii, lucrări, eseuri, rezultate în urma cercetărilor sale asupra religiilor, dar și asupra unor domenii încă necunoscute la noi, ca alchimia, cosmologia) este recunoscută pe plan mondial ca una dintre cele mai importante — fundamentale — contribuții contemporane în cadrul istoriei și morfologiei religiilor, fiind indispensabilă oricărei analize temeinice a fenomenului religios.

(w620) poza2

Printre scrierile sale în acest domeniu se numără: “Yoga. Essai sur les origines de la mysthique indienne” (1936), “Traite d’histoire des religions” și “Le mythe de l’eternel retour” (1949) — lucrările care i-au adus faima mondială, “Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951), “Images et symboles” (1952), “Le Yoga. Imortalite et liberte” (1954), “Forgerons et alchimistes” (1956), “Mythes, reves et mysteres” (1957), “Naissances mystiques” (1959), “Aspects du mythe” (1963), “Le Sacre et le Profane” (1965), “De Zalmoxis a Gengis-Khan” (1970), “La nostalgie des origines” (1972), impunătoarea lucrare “Histoire des croyances et des idees religieuses” (I-III; 976,1978,1983), “Occultism, witchraft and cultural fashions” (1976). A mai elaborat, de asemenea, împreună cu I.P. Culianu, un “Dicționar al religiilor” (1989), rezultat în urma studierii a 33 de religii sau grupuri de religii.

A mai publicat și volume de eseuri filosofice: “Alchimia asiatică” (1934), “Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), “Soliloquii” (1932), “Oceanografie” (1934), “Fragmentarium” (1939), “Mitul reintegrării” (1942), “Comentarii la legenda Meșterului Manole” și “Insula lui Euthanasus” (1943).

Conform Dicționarului Scriitorilor Români, a colaborat, încă din anii de liceu, cu proză fantastică, articole științifice, în publicații ca “Ziarul științelor populare și al călătoriilor” (debut în 1921 cu un articol științific și cu povestirea fantastică “Cum am găsit piatra filosofală”, pentru care i s-a acordat premiul I al ziarului), “Revista Fundațiilor Regale”, “Cuvântul” (în care a publicat, în 1926, “Romanul adolescentului miop”), “Universul”, “Viața literară”.

A editat revistele “Zamolxis. Revue des etudes religieuses” (Paris, 1939-1942, redactor-șef), “Antaios” (Stuttgart, 1960-1972, împreună cu Ernest Junger) și a condus publicația “History of religions” (Chicago, 1961—1986). A mai redactat, împreună cu V. Ierunca, periodicele “Caiete de dor” (1951-1957), “Ființa românească” (1963-1968), “Limite” (din 1969), “Ethos” (din 1973) A debutat cu romanul “Isabel și apele diavolului” (1930), continuând cu romane și nuvele, proză fantastică: romane — “Maitreyi” (1933, Premiul “Techirghiol-Eforie”) — i-a adus celebritatea la numai 26 de ani, “Întoarcerea din rai” și “Lumina ce se stinge” (1934), “Huliganii” (I-II, 1935), Domnișoara Christina” (1936), “Șarpele” (1937), “Nuntă în cer” (1938), “Noaptea de Sânziene” (I-II, 1970); nuvele — “Secretul doctorului Honigberger” și “Nopți la Serampore” (1940), “Pe strada Mântuleasa” (1968), “La țigănci” (1969), “În curte la Dionis” (1977), “Tinerețe fără tinerețe” (1978). A mai publicat eseuri — “Despre Eminescu și Hasdeu” (1987), a realizat ediția critică “B.P. Hasdeu” (1937, Premiul Societății Scriitorilor Români), a scris piese de teatru — “Coloana nesfârșită” (1970) și “Iphigenia” (1974) și memorialistică — “India” (1934), “Fragments d’un journal” (I-II, 1973-1981), “Memoires”, “L’epreuve du labyrinthe” (1978).

Membru și președinte al Academiei americane de Științe și Arte, membru al academiilor belgiene și britanice de științe, membru titular post-mortem al Academiei Române (3 iulie 1990), a fost distins cu titlul Doctor Honoris Causa al multor universități și colegii din lume.

(w620) poza4

Creată de-a lungul a șase decenii, opera sa cuprinde o latură beletristică, alcătuită din romane, nuvele, piese de teatru, literatură memorialistică, precum și o latură științifică, reprezentată de cercetări etnografice, folclorice, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor.

Creația sa beletristică abordează subiecte precum problemele de orientalistică, Eros, moarte, modă, viață sexuală și mitologie, fiind catalogată de multe ori ca fiind literatură de tip fantastic. Primele sale romane au ca decor India: “Isabelle și apele diavolului” (1929), “Maitreyi” (1933) și “Șantier” (subintitulat “Roman indirect”).

În lucrările “Întoarcerea din rai” (1934) și “Huliganii” (1935), autorul este preocupat de destinul unei generații dornice de transformare, care caută soluții pentru redobândirea “paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie și romanul “Nuntă în cer” — (1939).

Mai târziu, în romanele “Domnișoara Christina” (1936), “Șarpele” și nuvelele fantastice “Secretul doctorului Honigberger” (1940), “Nopți la Seranpore” (1940), sunt dezvoltate mituri autohtone sau indice. “Noaptea de sânzâiene” este, totodată, o frescă realistă a societății românești dintre anii 1936-1948.

(w620) poza 5

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienței umane a sacrului, din preistorie până în prezent. În acest domeniu, reprezentative sunt lucrările: “Tratat de istorie a religiilor” — Paris, (1949) și “Istoria credințelor și ideilor religioase” — (publicat în trei volume, 1976-1983). Tot din acest domeniu își susține doctoratul, în anul 1933, cu sinteza “Psihologia meditației indiene”, text publicat în anul 1936, sub titlul “Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”.

Mircea Eliade s-a apropiat de mitologie și din punct de vedere științific, reprezentative în acest domeniu fiind cărțile: “Mitul eternei reîntoarceri”, “Sacru și profan”, “Aspecte ale mitului”, “De la Zamolxis la Genghis-Han” etc.

Şapte lucruri ştiute sau mai puţin ştiute despre Mircea Eliade

  1. Există multe controverse legate de data naşterii lui Mircea Eliade. Mircea Handoca, istoric literar şi unul dintre cei mai avizaţi editori ai operei lui Eliade, menţiona ca dată a naşterii acestuia 28 februarie 1907 pe stil vechi, dată căreia îi corespunde 13 martie pe stilul nou. Însă scriitorul şi istoricul religiilor afirma că s-a născut pe 9 martie 1907. Bryan Rennie, cunoscut cercetător al operei scriitorului român, spunea că aceasta se datora obiceiului familiei lui Eliade de a-i sărbători ziua de naştere de celebrarea religioasă a celor 40 de mucenici pe 9 martie şi astfel scriitorul a ajuns să o adopte și ca dată a naşterii.
  2. Femeile importante din viaţa lui Mircea Eliade şi poveştile sale de dragoste intense şi, în mai multe rânduri, dramatice au stârnit un uriaş interes publicului. Prima soţie a scriitorului, Nina Mareş, pe care acesta a ales-o în detrimentul relaţiei cu actriţa Sorana Țopa moare de cancer pe când scriitorul se află la Lisabona. Eliade avea să întâlnească marea sa iubire, pe Christinel Cotescu, la 10 ani de la dispariţia primei sale soţii. „O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu ştiam că suntem ursiţi unul altuia…”
  3. Despre uluitoarea generozitate a lui Mircea Eliade îşi aduc aminte toţi cei care l-au cunoscut. Casa sa era întotdeauna deschisă şi mulţi dintre românii ajunşi în Statele Unite au găsit un sprijin în persoana scriitorului. Mulţi au şi profitat de el. Christinel Eliade îşi amintea că, la mesele la restaurant împreună cu prietenii, sub un pretext oarecare, scriitorul dispărea şi plătea nota pe furiş. Aceasta pentru ca nimeni să nu observe bacşişul uriaş pe care obişnuia să îl lase chelnerilor.
  4. Deşi buni prieteni până la sfârşitul vieţii, Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut o perioadă de câţiva ani în care s-au „războit” public în presa vremii. Motivul a fost frumoasa actriţă Sorana Țopa, fostă iubită a lui Eliade şi părăsită de acesta pentru a rămâne cu cea care avea să-i devină prima soţie, Nina Mareş. Suferinţa Soranei l-a impresionat pe Cioran, care a fost o vreme confidentul, iar apoi iubitul actriţei, dar şi cel care l-a atacat dur pe Eliade.
  5. Pasiunea pentru cărţi şi lectură l-a însoţit tot timpul vieţii pe Eliade, deşi scriitorul recunoaşte că în primul an de şcoală nu prea înţelegea la ce foloseşte alfabetul. „Citeam ce-mi cădea în mână, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă”. „Eram devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voiam să citesc tot” mai spune scriitorul în „Memorii”. În momentul când a suferit accidentul vascular care i-a grăbit sfârşitul, Eliade recitea „Exerciţii de admiraţie” a bunului său prieten Emil Cioran. Chiar şi în ultima clipă a vieţii, pe patul de spital, istoricul religiilor avea alături de el ochelarii şi o carte.
  6. Ultimul său gest înainte de a-şi pierde cunoştinţa definitiv a fost o impresionantă declaraţie de recunoştinţă şi iubire, fără cuvinte, pentru cea care i-a fost alături până la sfârşit – Christinel Eliade. Scriitorul a pus verigheta sa alături de cea a soţiei şi a încercat să-i ducă mâna la buze pentru a o săruta. Acesta a fost modul în care Eliade şi-a luat rămas bun de la marea iubire care l-a însoţit până la finalul vieţii.
  7. Deşi surprinzător pentru mulţi dintre apropiaţii săi, una dintre ultimele dorinţe ale lui Mircea Eliade a fost aceea de a fi incinerat. Unii au considerat că acesta este un ultim omagiu adus culturii şi tradiţiei indiene. Alte persoane nu au acceptat alegerea scriitorului şi au preferat să creadă că decizia nu i-a aparţinut. Însă istoricul religiilor a explicat unora dintre apropiaţii săi că nu poate accepta ideea de a fi îngropat într-un pământ străin.

 

A murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago (SUA).

(w620) Eliade mor

 

SUPER DEZVĂLUIRI despre Revoluţia din ’89 și implicarea lui Silviu Brucan. Academicianul Eugen Mihăescu: „Știu că a fost lovitură de stat”

Academicianul Eugen Mihaescu

Revoluția din 1989 a fost de fapt o lovitură de stat, afirmă academicianul Eugen Mihăescu, care dezvăluie, pentru Evenimentul zilei, că „la sfârșitul verii 88, Silviu Brucan a locuit în apartamentul meu de la New York”.

„De acolo a vorbit cu Moscova, Londra și Washington”. Despre Ion Iliescu spune că era ”extraordinar” în epoca dinaintea căderii lui Ceauşescu, după care setea de putere l-a transformat într-un fel de ”mafiot care conduce clanul”.

Vă prezentăm un fragment din interviul acordat de Eugen Mihăescu pentru Evenimentul Zilei, care va fi publicat în ediția tipărită de mâine:

Evenimentul zilei: Cum priviți – cu experiența de viață de acum – Revoluţia din decembrie 1989?

-Nu a fost o Revoluție, ci o lovitură de stat și știu asta pentru că, la sfârșitul verii ’88, Silviu Brucan a locuit în apartamentul meu de la New York. De acolo a vorbit cu Moscova, Londra și Washington. Am fost și eu absorbit, tangențial, de evenimentele preparatorii. “Scrisoarea celor șase” s-a scris în apartamentul meu. Ce s-a văzut la Televiziunea Română “Liberă” a fost o mișcare de figuranți, la propriu, regizată de Sergiu Nicolaescu avându-l ca asistent pe Ion Caramitru, cel care a ordonat “Foc!” asupra Bibliotecii Centrale Universitare.

-De ce politică şi de ce Ion Iliescu?

-Aveam încredere în el. Am crezut că este singurul care poate să facă tranziţia. Nu am crezut că se agaţă de putere, că vrea să rămână. Și mai credeam atunci – şi aici este greşeala mea – că nu era un comunist cu cap pătrat, cum erau toţi ceilalți.

-Mai exact, ce îi reproșați lui Ion Iliescu?

-Trebuia să facă numai tranziţia şi să nu se agaţe de putere.

-Era prea însetat de putere?

-Când cineva e dublură timp 25 de ani şi nu apucă să cânte ”Rigoletto”, în momentul când moare solistul şi cântă el… nu se mai opreşte din cântat. A stat prea mult nevorbit şi necântat.

-Cum l-aţi caracteriza pe Ion Iliescu?

-Un om care era extraordinar în epoca dinaintea căderii lui Ceauşescu şi care după aia s-a schimbat. Puterea, în loc să-l echilibreze, l-a dezechilibrat, l-a apucat o ameţeală.  Era uşor influenţabil. Credea pe ultimul venit.

-Ați spus că la Cotroceni a fost un coşmar. De ce?

-Aveam parte de o atmosferă strict fanariotă. Veneam pornit să fac un lucru şi mă înglodam în hârtii. Agenda era diferită de ce credeam eu că o să fie. România se cufunda în sărăcie şi mizerie şi unii se îmbogăţeau. Iliescu nu dorea să acumuleze nu ştiu ce averi, dar le-a permis celor din jur s-o facă. Spunea că un sărac cu un sărac nu fac un bogat şi trebuie să creăm capitalul românesc. A închis ochii și i-a lăsat pe unii să fure, să adune averi… ca un mafiot care conduce clanul.

-I-a lăsat în pace, iar ei l-au lăsat la putere?

-Cam așa ceva. Iliescu a considerat că trebuie să permită să apară această clasă a bogaţilor şi a capitalului românesc, care nu a făcut apoi nimic pentru ţară. Cei care au prosperat sub Iliescu, şi ulterior sub Băsescu, nu s-au gândit decât la ei, decât cum să se perpetueze la putere, vânzându-se – la fel cum se vindeau boierii pe vremea fanarioţilor – celor care credeau ei că decid pentru România, adică UE, americanilor şi mai puţin ruşilor.

 

 Inteleptul Iosif Ton-la peste 80 de ani-loveste din plin in Prostia Globalista …

Realități și perspective 60 – “Familia și ideologia marxist-comunistă” – invitat Iosif Ton
Ce se ascunde în spatele bătăliei pentru familii?
Propaganda marxistă propulsată de grupul de la Frankfurt, a dat rezultate vizibile. Unul din aceste rezultate este expresia „politically correct”. Un profesor care nu se ține de definiția științifică a lumii, de materialitatea lumii, acela nu mai e „politically correct” și atunci nu mai primește fonduri și beneficii.
În America, dintr-o dată, creștinii evanghelici (care formau marea majoritate), se simt asaltați. Când a venit Trump la conducere cu promisiunea că el le va reda creștinilor libertățile înapoi, creștinii s-au „conolizat” lângă el și 70% dintre evanghelici au votat cu el, ceea ce a dus la punerea lui Trump în conducere.
Marxiștii au pornit în Europa mai masiv, după Război (1917). Țelul principal a fost distrugerea creștinismului. Pentru acest lucru, familia trebuie distrusă prin convingerea că ea e o închisoare și femeia trebuie să se elibereze din aceasta. Totul e prezentat anormal. Tinerii trebuie îndoctrinați și învățați să știe că sunt liberi să facă ce vor. Aceste lucruri au început să fie mai vizibile în Uniunea Europeană. U.E a fost creată de câțiva oameni foarte religioși, inclusiv Robert Schuman, al Franței. Întemeietorii Europei au fost oameni religioși și ei au stabilit de la început că religia e absolut liberă în Uniunea Europeană. Acesta e un principiu pe care trebuie să îl înțelegem. Polonezii atunci când au intrat în Uniunea Europeană și au văzut că acolo este propagandă împotriva creștinismului, au spus că dacă se luptă cu marxiștii numai pe principii de drept european, îi vor „băga în sac”, deoarec drepturile omului sunt la putere. Așadar, ei au hotărât să facă din această problemă una a religiei. Și au avut înțelepciunea să Îl declare pe Isus Hristos, regele Poloniei. Când faci din această problemă una a religiei, ceilalți nu te mai pot ataca. Dintr-o dată, în România apare o coaliție a tuturor religiilor creștine din țară, care adună 3 milioane de semnături pentru a se scrie în Constituție că familia e formată dintre un bărbat și o femeie.
Toată Europa tremură, deoarece pe lângă Ungaria și Polonia, apare România, care pune problema familiei pe baza religiei, prin faptul că modifică Constituția cu privire la aceasta, specificând așa cum Dumnezeu a zis la început: „El i-a făcut bărbat și femeie și ce a împreunat Domnul, omul să nu despartă”. Am avut destul de suferit în întunericul marxist, numit „iluminism”. Pentru a ne apăra familia și religia creștină, trebuie scris în Constituție că familia e alcătuită pe baza lui Dumnezeu cel întrupat, familia e formată dintr-un bărbat și o femeie. Nu trebuie să renunțăm la ceea ce ne dă libertate și valoare umană.
Marxiștii au profitat de revolta tineretului. Totul a început cu Beatles. Ei s-au folosit de asta pentru a pompa energie și a stimula această idee. În acest fel destrămau ordinea stabilită și mai ales ordinea și normalitatea familiei. Acest lucru urmăreau ei să destrame. Prin metoda de „sex fără limite”, au reușit foarte mult. După aceea au început cu eliberarea femeii și cu scoaterea ei la muncă.
Cum priviți acește demersuri legislative sau pericole ca și ponografia, avorturile, căsătoriilor între sexe. Se leagă între ele?
Se leagă atâta vreme cât noi ținem la religia noastră creștină. În momentul în care noi ca și români avem demnitate creștină ( indiferent de denominațiune), noi toți facem corp comun și spunem că avem niște valori pe care Dumnezeu ni le-a dat. Aceste valori le păstrăm, indiferent ce ar zice consiliul Europei, unde se fac legile pe care vor să ni le impună.
Noi iubim pe toți oamenii, inclusiv pe homosexuali. Le respectăm dreptul de a face ce vor în dormitorul lor. Ce nu vrem noi este ca ei să facă o familie, ca mai apoi aceasta să primească dreptul de a adopta copii. Cea mai mare primejdie este o familie de homosexuali, care mai apoi adoptă copii. Noi nu le negăm niciun drept, dar nu le dăm drepturi mai multe decât ar trebui să aibă. Îi respectăm așa cum sunt, dar nu le dăm drepturi. Ei vor vrea mai apoi ca toată societatea să își aleagă sexul, inclusiv copiii.
Alți creștini vor doar să se roage, fără a ieși în spațiul public să îți spună o părere referitoare la o problemă de interes național. Ce le spuneți acestora?
Statul nu impune ce familie să avem, ci el vrea să ne ia tot ce e creștinesc. Noi trebuie să ne apărăm dreptul de creștin și să ne afirmăm credința în spațiul public.
Ce vă motivează să fiți parte în acest demers important acum, în națiunea română?
În primul rând sunt român. Apoi sunt creștin. Este normal să mă implic. Ori acceptăm ingineria socială marxistă ce vrea să pervertească familia și copiii, ori Îl acceptăm pe Isus, a cărei trăsătură primordială a fost valoarea fiecărui om
Urmărește toate emisiunile Realități și Perspective – http://alfaomega.tv/media…/category/realitati-si-perspective
#RSP‬ ‪#RealitatiSiPerspective

Poveştile românilor geniali, prigoniti printre străini,raman  ignoraţi printre ai lor. Eliade a devenit un faimos istoric al religiilor în SUA, iar artiştii Brâncuşi şi Cioran au adapat pe insetatii francezi 

Cioran, Eliade, Brâncuşi sunt numele unor români care au devenit celebri peste hotare şi cu care ne mândrim în ziua de azi. Totuşi, multe dintre geniile României au părăsit ţara din diverse motive, inclusiv pentru că nu li se oferea recunoaşterea pe care o meritau. Adevărul vă prezintă cazurile cele mai cunoscute, la care se adaugă şi alţi români care au făcut carieră peste hotare.

Emil Cioran, filosoful care a renunţat să mai scrie în limba română du… Născut la Răşinari, lângă Sibiu, Cioran s-a stabilit în Franţa în anul 1938, iar după plecarea din ţară tot ce a scris şi a publicat a fost în limba franceză. În anul morţii sale prestigioasa editură Galimard din Paris i-a dedicat volumul „Oeuvres“ – Opere, de peste 1.800 de pagini, în care sunt adunate toate cărţile sale. Cioran a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, după care a avut o bursă de studii de doi ani la Berlin. Se întoarce în ţară în 1937 şi predă timp de un an filosofie la un liceu din Braşov, iar în 1937 a obţinut o bursă a Institutului Francez din Bucureşti pentru doctorat, care-i va fi prelungită în 1938, când s-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii din Paris. În acelaşi an, Cioran se stabileşte definitiv în capitala Franţei. Pentru „Precis de decomposition“ –„Tratat de descompunere“ – Cioran a primit premiul Rivarol, care a rămas de altfel singurul său premiu, acesta refuzând de-a lungul anilor toate marile distincţii pe care i le-a oferit cultura franceză. Cioran nu a mai revenit niciodată în România şi a murit pe 20 iunie 1995 la Paris. Mircea Eliade şi America Şi Mircea Eliade s-a bucurat de mai multă faimă în străinătate decât în patria-mamă. Scriitorul este doar unul dintre intelectualii a căror operă este mai cunoscută şi mai apreciată în afara graniţelor ţării decât în România. Formarea filosofică a intelectualului a avut loc în România, după un intens studiu al marilor scriitori ai lumii. Nemulţumit de aspectul său fizic şi de accentuarea problemelor de vedere, Mircea Eliade se refugiază în citit şi în scris. Primele opere nu întârzie să apară, scriitura lui reuşind să-i surprindă chiar şi marii critici literari ai vremii. Adolescenţa sa este marcată de publicarea a numeroase articole de entomologie şi a primelor sale romane, precum „Gaudeamus“ şi „Romanul Adolescentului Miop“. Fiind un cunoscător al istoriei religiilor, filosof cu un intelect impresionant, Universitatea din Chicago l-a invitat pe Mircea Eliade să facă parte din echipa sa. Mircea Eliade părăseşte România, o ţară care nu-i oferea prea multe, şi devine titular al catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago în 1962. Constantin Brâncuşi, un român devenit celebru în Franţa Constantin Brâncuşi este, fără îndoială, cunoscut în toată lumea. Sculpturile sale au ajuns să fie vândute la licitaţiile de artă cu zeci de milioane de euro. Din păcate, Brâncuşi este cunoscut mai mult ca francez, decât ca român. S-a născut în data de 19 februarie 1876 în satul Hobiţa, din comuna Peştişani, judeţul Gorj. În copilărie a învăţat să cioplească lemnul, pentru a realiza diferite obiecte şi unelte folosite în gospodărie, dar şi stâlpi sau alte elemente de decoraţiuni pentru locuinţe. Primele noţiuni în cioplitul lemnului le-a deprins din familie, de la tatăl şi bunicul său, dar şi de la meşterii locali. Dornic să cunoască lumea, care-l atrăgea, la vârsta de 11 ani fuge de acasă la Târgu-Jiu, apoi la Slatina şi Craiova, unde, la 22 ani, termină, în numai patru ani în loc de cinci, Şcoala de arte şi meserii trecând imediat la Belle Arte din Bucureşti, ca în 1904 să plece, pe jos, la Paris. În drumul său, Brâncuşi se stabileşte o vreme la Munchen, unde frecventează cursurile Academiei Regale De Belle Arte, iar, pentru a se întreţine, lucrează ca infirmier. Ajuns la Paris, reuşeşte să fie primit ca ucenic în atelierul renumitului Auguste Rodin pe care îl admira foarte mult. Pleacă după câteva luni, spunând cuvintele memorabile: „Nimic nu creşte în umbra marilor arbori“. În anul 1906 expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris. Brâncuşi devine în scurt timp un artist apreciat în toată lumea. Se stinge din viaţă la vârsta de 81 ani la Paris, cu amărăciunea în suflet. Îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Îi mărturiseşte că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea“. „Steaua“ Operei de Stat din Viena vine din Cluj Numele Simona Noja (44 de ani), puţin cunoscut în Cluj, locul de unde a pornit una dintre cele mai mari artiste ale lumii, înseamnă totul când vine vorba de balet în Viena, capitala muzicii clasice. Clujeanca născută la Huedin a fost prim-balerină a Operei de Stat din Viena şi acum este directoarea şcolii de balet a instituţiei. Simona Noja a încântat oameni din toată lumea cu roluri precum cele din „Lacul Lebedelor“, „Romeo si Julieta“ sau „Visul unei nopti de vara“. Plecată de peste 20 de ani din ţară, ea a ajuns o stea în Viena, capitala baletului clasic. Clujeanca a impresionat pe scene mari ale lumii. A făcut turnee legendare, în Japonia sau Chile, Italia ori Argentina, unde numele Noja stârnea ropote de aplauze. Acum, la 44 de ani, Simona conduce şcoala de balet a Operei de Stat din Viena. Ion Vlad, de la Călăraşi la Paris. Ion Vlad a absolvit clasele primare, gimnaziul şi liceul Barbu Ştirbei la Călăraşi, unde şi-a şi petrecut o bună parte a tinereţii sale. De aici a plecat la Bucureşti, unde a studiat la Şcoala de Arte Frumoase, după care devine profesor de sculptură la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. În anul 1964, i se acordă Premiul de Stat. Cu toate acestea, simte că peste graniţe va avea loc adevărata sa consacrare. Lucru adevărat, având în vedere că imediat aprecierile şi recunoştinţa nu au întârziat să apară. Cariera spectaculoasă a sculptorului începe odată cu plecarea din România. Ion Vlad a părăsit ţara în 1965, la vârsta de 45 de ani, şi s-a stabilit la Paris. În 1967 i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, iar din anul 1969 a devenit profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din Paris. În anul 1972 i se acordă cetăţenia franceză, iar din 1975 a devenit profesor suplinitor de sculptură şi desen la Universitatea din Sorbona. Românul care a descoperit „sindromul Războiului din Golf“ Medicul care a descoperit că militarii americani întorşi din războiul din Irak suferă de o boală nemaîntâlnită până atunci, numită de el „sindromul Golfului“, este român şi s-a născut în anul 1931 în localitatea sălăjeană Bănişor. Victor Gordan a fost admis în 1952 la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Acolo avea să afle, pe propria-i piele, cât de absurd şi crud este regimul comunist. Se întâmpla în 1956, când mai mulţi studenţi medicinişti, printre care şi sălăjeanul, au decis să se organizeze împotriva comunismului. Unul dintre colegi i-a turnat, însă, pe „rebeli”, astfel că în 22 septembrie 1958 studentul la medicină a fost săltat şi judecat şi condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire împotriva regimului şi vorbire duşmănoasă”. A efectuat şase ani din pedeapsă, iar odată eliberat, a încercat, aproape imediat, să fugă din ţară. A fost prins şi băgat din nou la închisoare, de această dată pentru trei ani, pedeapsa reducându-i-se, nesperat, la un singur an. Nu a renunţat la ideea de a pleca din România dominată de comunişti, astfel că după câţiva ani a încercat din nou să treacă graniţa, de această dată şi reuşind, destinaţia lui finală fiind Statele Unitate ale Americii. A fost angajat la un spital din New York, iar notorietatea i-a adus-o tratarea veteranilor de război. Un bănăţean este părintele motorului cu reacţie fabricat în Germania Günter Kappler s-a născut în Timiş, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă a devenit celebru în Germania, fiind „responsabil“ cu crearea primelor motoare cu reacţie pentru avioane civile din această ţară. Din 1971 a început munca la MTU, în Munchen, companie unde a fost angajat ca cercetător la departamentul motoare cu reacţie, iar cariera sa a avut de atunci doar o traiectorie ascendentă. În anii ’80 a devenit profesor la Universitatea Tehnică din Munchen şi a fost, de-a lungul timpului, consultant pentru mai multe companii cunoscute, cum ar fi BMW. De atunci cercetările şi inovaţiile sale (emisii reduse pentru motoarele cu combustie, folosirea de materiale inedite, cum ar fi ceramica, metode îmbunătăţite de răcire a motoarelor etc) au contribuit decisiv la dezvoltarea industriei aeronautice germane în ultimii 50 de ani. A fost decorat de statul german cu Crucea Federală de Merit, primind şi alte distincţii importante din lumea ştiinţei. Cel numit de nemţi „părintele motorului cu reacţie fabricat în Germania“, fiind proiectantul singurului motor cu reacţie pentru avioane mari proiectat şi contruit în Germania, a revenit în România în vara anului 2010 şi a primit Diploma de Excelenţă din partea Primăriei Timişoara. Culianu, pe urmele lui Eliade Ioan Petru Culianu este recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi experţi din lume în istoria religiilor din lume, dar este apreciat, în egală măsură, şi pentru opera sa beletristică, care a inclus multe romane de ficţiune. S-a născut la Iaşi, în 1950, într-o familie de mari intelectuali. A obţinut azil politic, iar în perioada 1973 şi 1976 a studiat istoria religiilor la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano. A scris o lucrare de licenţă despre gnosticismul în viziunea lui Hans Jonas, iar apoi a pleat în Olanda unde şi-a petrecut următorii 12 ani din viaţă şi a cunoscut perioada cea mai prolifică a carierei. S-a stabilit în Groningen, angajat iniţial ca asistent de română şi, din 1986, pe post de conferenţiar, profesor asociat, la catedra de limbi romanice. În această perioadă a scris 26 de studii, 64 de articole şi recenzii, patru cărţi de specialitate despre religii. Din 1986, la recomandarea lui Mircea Eliade, al cărui discipol a fost, Ioan Petru Culianu a ajuns ca profesor invitat la Divinity School, Universitatea din Chicago. Pe 21 mai 1991 a fost asasinat prin împuşcare în toaleta Universităţii din Chicago, cu puţin timp înainte de a obţine cartea verde şi de a fi angajat ca profesor titular. Misterul morţii lui Culianu, înainte de a împlini 42 de ani, n-a fost elucidat nici până acum. Din Arad, în State Arădeanca Cornelia Bodea se află printre românii care au fost apreciaţi peste hotare. Ea şi-a desfăşurat o bogată activitate didactică în SUA. Cornelia Bodea s-a născut în anul 1916, în satul Dud din judeţul Arad; a studiat Istoria României, istorie universală si bizantologie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, urmând şi cursurile Scolii Superioare de Arhivistică si Paleografie de pe lângă Arhivele Statului. În anul 1941 şi-a luat doctoratul în filosofie şi litere. În România a fost bibliotecar, asistent la catedra de istorie, cercetător ştiinţific, însă cea mai bogată carieră a avut departe de casă, în SUA. Între 1972-1974 şi 1987-1989, a predat în Statele Unite ca Fulbright Visiting-Professor, la invitaţia expresă a Universităţilor „Boston College” (Boston) şi „Ohio State University” (Columbus, Ohio), precum şi în alte peste 40 de centre universitare. În 1989 a fost distinsă cu Diploma de onoare, acordată de Primăria oraşului Boston (S. U. A.). În anul 1990, Cornelia Bodea a fost aleasă membru corespondent al Academiei Române şi, în 1992, membru titular. Meritul în ţară i s-a arătat după Revoluţie. O pianistă din Ploieşti, vedetă în toată lumea Eminentă pianistă, Lory Wallfisch a fost nevoită să-şi împlinească talentul departe de România, din cauza originilor evreice. Lory Wallfisch s-a născut în 1922, la Ploieşti, într-o familie de evrei. Foarte talentată, a început studiile în oraş, la liceul de fete „Despina Doamna”, dar a continuat la Bucureşti, unde, în 1937, a intrat la Conservatorul Regal, la clasa de pian. În 1947, soţii Wallfisch ajung la New York unde încep, împreună, o carieră excepţională în muzica de cameră, un duo, apreciat şi aclamat pe scene din Statetele Unite ale Americii, Canada, Europa, Africa de Nord şi Israel. În 1954 se întorc în Europa, unde au concerte cu succese fulminante la festivalurile de la Edinburgh, New York, Veneţia, Besancon, Festivalul „Yehudi Menuhin“ de la Gstaad sau Festivalul „Pablo Casals“ de la Prades. Lory Wallfisch a ţinut conferinţe, a făcut parte din juriile unor concursuri internaţionale şi a susţinut numeroase cursuri de măiestrie în Statele Unite ale Americii, Europa, Australia şi America de Sud. A realizat înregistrări pentru posturi de radio şi de televiziune, iar discurile i-au fost editate de case de prestigiu ca Vox, Musical Heritage, Da Camera, Bazer Redords, EBS

 

Sacalizarea oamenilor pentru…globalizarea apocalipsei

Imaginaţi-vă că v-aţi duce la doctor cu o problemă legată de ficat şi acel doctor, cu intenție și premeditare, v-ar distruge ficatul, ar numi asta „tratament”*, v-ar criminaliza, tortura și încarcera din cauza afecțiunii. Asta face psihiatria cu creierul oamenilorPsihiatria consideră că un tratament psihiatric „funcţionează” în măsura în care distruge permanent creierul uman, pe care îl consideră, fără nici o bază ştiinţifică, sursa a ceea ce psihiatria etichetează ca fiind „boli mintale”, prin teorii care criminalizează emoţiile şi comportamentul uman, și inacapacitatea unor oameni de a se raporta la realitate sau de a putea comunica cu alţii. (*În socialism, așa ceva nu putea fi conceput; însă Parenti arată că în capitalism, acesta, chiar și în afara psihiatriei, e modul standard de operare în medicină. În socialism conta omul, în capitalism contează doar banul/profitul).

{documentar “Era fricii: Domnia terorii psihiatrice”, deocamdată doar în engleză.

Psihiatria a apărut în Germania, ca instituție capitalistă de control și convertire a populației în instrumente de reprodus capital și în executanți docili și disciplinați ai dictatelor clasei capitaliste. Evoluția psihiatriei este inerent legată de justificarea crimelor în masă, – „modul nostru de viață” despre care vorbesc toți liderii occidentali când definesc „libertatea și democrația” și vor să justifice expansiunea imperialismului – comise sistematic de occident pentru a globaliza capitalismul (imperialism). Psihiatria a mutilat și a sterilizat sute de mii de oameni, în numele rasismului și eugeniei.  Cartea arată că psihiatrii – cei germani în primul rând – au fost arhitecții Holocaustului: ei au conceput și implementat tehnicile de exterminare în masă, care ulterior au fost preluate de naziști pentru a-i extermina pe evrei și pentru a coloniza Estul Europei (al doilea război mondial). Fundamentele acestor crime instituționale, ideologice și capitaliste nu au fost niciodată distruse – pentru că ar duce la abandonarea capitalismului -, dimpotrivă, sunt promovate și azi, explicit și implicit, de liderii occidentali împotriva populațiilor din alte țări și din propriile lor țări.

În SUA, psihiatrul Walter Freeman şi-a câştigat faima „profesională” în rândul psihiatrilor pentru că a promovat lobotomia transorbitală pe care a și numit-o „terapie de distrugere a creierului”. Asemenea practici – cutia craniană a unui om era sfredelită, fără anestezie, pe viu, pentru a-i putea fi lovit și distrus creierul – sunt prezentate de istoricii medicinei ca fiind ceva îndepărtat, neintenționat, ceva care se putea întâmpla doar în Evul Mediu. În SUA s-a întâmplat până în anii 1950, iar administrarea de electro-șocuri (tortură) e practicată și azi în țările occidentale. Asociația Psihiatrică Americană a cerut dreptul legal să-i tortureze astfel pe minori nu mai departe de 2014.

Medicamentele, care azi au înlocuit spărgătorul de gheaţă cu care Freeman sfredelea capul victimelor, funcţionează exact în acelaşi sens: sunt lobotomii chimice. Torturarea pacienţilor încarceraţi de psihiatrie cu electroşocuri avea acelaşi scop.

Azi hegemonia psihiatrică se manifestă prin puterea pe care această industrie o are asupra populaţiilor occidentale. Această putere este totală. Orice aspect al vieţii unui om poate fi considerat „simptom de boală psihică”, doar pentru că așa spune un psihiatru – dacă plângi pe cineva apropiat care a murit, de exemplu, dacă un copil chiulește de la oră, dacă te joci Solitaire la serviciu; curios niciodată dacă un broker criminal de pe Wall Street se „încălzea”, ca să-și comită crimele profesionale, uitându-se la maltratarea și torturarea sexuală a femeilor în industria porno; la fel de curios, niciodată când un general american spune că bombardarea oamenilor în Orientul Mijlociu e „ca și cum ar face sex”, niciodată când un bărbat occidental se duce în Filipine sau Europa de Est, sau America Latină ca să violeze copii înfometați de capitaliști, niciodată când un guvern occidental fura hrana copiilor și le neagă dreptul la educație, adică niciodată când o acțiune are scopul de a reproduce capitalismul.

Astăzi, copilăria este considerată “boală psihică”, iar psihiatria a impus din nou ca normale sterilizarea copiilor și mutilarea lor, pentru reimpunerea tiraniei patriarhatului prin diviziunea sexuală a muncii și pentru a se răzbuna pe mișcările feministe, folosind bărbați pentru a reinventa – ca propagandă patriarhală – teoriile psihiatrice despre femei (aceste teorii au fost demontate științific, femeile nu sunt „hormoni” și nici „lipsa penisului” și alte prostii susținute de psihiatrie). Reinventând aceste teorii, propagate de teoriile trans/queer, psihiatria vrea să arate că teroarea împotriva femeilor – pentru care nu a fost condamnată niciodată de medicină sau de vreun tribunal, ci doar de feministe – ar fi fost justicată: intenția, desigur, fiind revenirea în masă la această teroare care a însemnat: încarcerarea forțată a femeilor pentru că aveau menstruație, pentru că citeau, pentru că divorțau, pentru că le murea un copil, pentru că exprimau o opinie politică, pentru că erau violate, pentru că avortau, pentru că CITEAU, pentru că încercau să se ducă la școală; torturarea și mutilarea femeilor prin extirparea clitorisului, lobotomie, sterilizare. Acest proiect politic e impus prin folosirea transexualilor/transgenderilor, prin atacarea copiilor și prin negarea biologiei. E un proiect conservator prin care se încearcă inclusiv convertirea stângii la acceptarea ordinii sociale capitaliste ca „naturală” și prin care se încearcă mai ales de-marxizarea stângii (trupul uman, pretinde acest proiect, ar fi doar o entitate metafizică, care poate fi imaginată în orice mod, prin negarea existenței sexului biologic (al femeilor) și prin negarea faptului că trupul uman e o realitate materială, cu specificități determinate de sexul biologic. Propaganda dreptei urmărește decredibilizarea stângii – prin perpetuarea teoriilor fasciste împotriva stângii – și prin abaterea atenției de la faptul că statele capitaliste, entități ideologice eminament de dreapta/fasciste, sunt cele care impun prin forța legii acest proiect, la care non-stângiștii, care se pretind de stânga însă, se asociază pentru că au fost corupți sau tocmai pentru că nu sunt și nu au fost vreodată împotriva capitalismului și patriarhatului).

Astăzi, un copil e tratat ca potențial obiect sexual de când s-a născut (asta se intersectează cu o altă politică occidentală de normalizare a pedofiliei, iar azi din ce în ce mai mulți bărbați din occident își doresc un copil pentru a-l putea viola la 1 lună, la 3 luni, la 3 ani). Părinții sunt îndoctrinați și manipulați să se transforme în agenți ai „poliției de gen”. Fără să știe, un copil e supravegheat de „poliția de gen” și dacă se joacă cu o altă jucărie decât cea căreia „poliția de gen” (manifestarea patriarhatului) i-a atribuit calități metafizice conform diviziunii sexuale capitaliste a muncii, atunci acel copil riscă să fie mutilat, sterilizat și făcut să fie dependent toată viața de industria de medicamente. Adică, dacă o fată se joacă cu o mașinuță, se consideră că acea fată e băiat și trebuie mutilată în consecință. Olanda e țara – cu cea mai sadică și criminală clasă capitalistă din tot occidentul, care depășește în atrocități chiar și elita conservatoare din Marea Britanie și poate chiar și din Germania – unde mutilarea și sterilizarea copiilor au devenit practici chirurgicale obișnuite în ultimii 30 de ani. Primii copii castrați și mutilați sunt băieții care au fost violați de o rețea de pedofili formată din popi din Olanda, afaceriști și politicieni din conducerea țării în anii 1960: acești băieți au fost violați, apoi castrați, pentru „a nu deveni homosexuali”. Din Olanda, această practică a fost exportată în SUA – la fel cum tot din Olanda e promovată legalizarea peștilor și a sclaviei sexuale a femeilor, aceste politici având scopul de a distruge şi mai sistematic populațiile din Estul Europei. Viața acestor copii va fi scurtă – 60% se sinucid în primii 10 ani după ce au fost mutilați. Pentru a-și crea această piață de dependenți de medicamente și şedinţe psihiatrice, psihiatria – o pseudoștiință – neagă sistematic existența biologiei (deși pretinde că teoriile sale ar avea baze biologice).

Nu există „operații de schimbare de sex” – există operații de sterilizare și mutilare genitală a oamenilor. Nici un bărbat nu poate „deveni” femeie printr-o operație, poate deveni doar un bărbat castrat, care imită înfățișarea pe care patriarhatul o impune femeilor și împotriva căreia femeile opun rezistență de secole. Acești bărbați reduc femeile la niște „costume” hidoase, vulgare şi grotești – încă o expresie a urii cosmice a patriarhatului față de femei -, pentru că aceşti bărbaţi de fapt urăsc profund femeile. Modul în care psihiatria dezumanizează şi reduce femeile la niște costume face parte din proiectul ei politic – prin eradicarea femeilor, se urmărește absolutizarea invizibilității lor politice și sociale, pentru că femeile în capitalism sunt o clasă și un sex biologic exploatat, asuprit și oprimat de capitalism, pentru că asta se traduce în profituri pentru capitaliști. O dovadă a sadismului statelor capitaliste și a urii față de femei ca proiect politic vine din crimele profesionale comise de instituții de stat și promovate de presă – azi, un bărbat care a violat, a torturat și a ucis femei apare în statistici nu ca bărbat, ci ca femeie, dacă acel criminal cere să fie încarcerat împreună cu femei, pretinzând că „s-ar simți femeie”. Asemenea absurdități au devenit obișnuite deja în Occident. Invizibilitatea politică și socială a femeilor merge mână în mână cu mascarea violenței generalizate comisă de bărbați împotriva femeilor, acesta fiind un element cheie al ordinii sociale capitaliste, promovată cu premeditare de psihiatrie.

Psihiatria e o industrie capitalistă al cărei interes e de a se reproduce – împotriva oamenilor – și de a facilita reproducerea ordinii sociale capitaliste și a mecanismelor economice capitaliste, care-i asigură ei înșiși expansiunea. Fiind o industrie capitalistă, nu se poate reproduce decât prin expansiune împotriva oamenilor. Asta înseamnă că interesul psihiatriei e de a „produce” cât mai mulți „bolnavi” – potențial, toată lumea.

Fără să aibă vreo bază științifică, psihiatria e acceptată în rândul medicinei, deşi scopul ei nu e de a vindeca, ci de a înmulţi „bolnavii”. Psihiatria nu-i vindecă pe oamenii a căror viață e sistematic atacată de capitalism, ci îi criminalizează și îi împinge în situația de a fi dependenți de medicamente, care pe termen lung le distrug sănătatea și chiar viața. Aceste medicamente au devenit o sursă de legitimare a psihiatriei – fără nici o bază științifică. Când o afecțiune umană devine profit, atunci interesul capitalismului va fi să permanentizeze acea suferință umană pentru că profită de pe urma ei, iar ea devine o sursă de regenerare a capitalului.

Capitalismul e un sistem economic care le neagă oamenilor dreptul la viață și le tolerează existența doar în măsura în care ei pot fi instrumente de reproducere a profitului. Când oamenii sunt considerați și tratați ca proprietăți și instrumente, vor căuta să opună rezistență – logic -, dar din cauza negării dreptului lor la cuvânt față de organizarea socială și economică, ce ar putea elimina reducerea oamenilor la proprietăți, cei mai mulți nu văd factorul politic extern care le provoacă suferințele, și consideră că neputința lor de a se adapta la cerințele absurde, sadice și anti-umane ale capitalismului ar fi „eșecuri personale”. Dimpotrivă, această neputință e un răspuns logic la un sistem care le neagă dreptul la viață. Această neputință e o dovadă că oamenii sunt ființe sociale inteligente, care știu că nu pot trăi unii împotriva altora, așa cum le dictează capitalismul. Unul dintre elementele fundamentale ale psihiatriei e depersonalizarea ființelor umane, pentru a le reduce la instrumente de reprodus capital. E firesc ca un om deposedat de dreptul la viață să fie afectat de asta. Răspunderea politică nu îi revine lui, ci organizării sociale impusă de statul capitalist, de politicile și de instituțiile capitaliste.

Revoluțiile socialiate, care au așezat societățile pe alte baze de producție decât cele capitaliste, au dovedit că societățile se pot dezvolta în interesul și pentru îmbunătățirea vieții oamenilor din acele societăți doar dacă aceştia înțeleg că 1- oamenii nu sunt instrumente și nici proprietăți, 2 – că atunci când un om e abandonat de societate, toți sunt abandonați de societate; și doar dacă înțeleg că inteligența și dezvoltarea socială au un caracter eminamente colectiv.

Oamenii nu învață de la bani sau de la obiecte să fie liberi, și să ducă o viață frumoasă, ci doar de la alți oameni. Dacă într-o societate e acceptabil ca unui copil să i se nege hrana pentru că asta afectează profitul unor indivizi, atunci acea societate nu e o societate liberă și rațională, ci una dictatorială și criminală, pentru că profitul dictează și determină viața oamenilor, chiar și atunci când acel om nu are capacitatea fizică – e doar un copil – de a produce profit. Dacă unui copil i se spune că are dreptul să se ducă la școală doar dacă plătește o taxă PRIVATĂ unui capitalist, acea societate e o dictatură a capitalismului, niciodată o societate liberă. O atrocitate, pe care o vedem promovată cu mult entuziasm de oameni tineri, al căror interes e doar reproducerea capitalismului împotriva oamenilor, niciodată altceva, orice ar minți ei.

În capitalism, profitul e singura lege acceptabilă, iar statele își exercită forța și puterea de corupere intelectuală a oamenilor și recurg la violență, forță și crimă pentru a-i înfricoșa pe oameni să accepte această lege, să învețe să o considere „firească” și să-și condiționeze unii altora existența, prin șantaj, corupere și frică. În capitalism, oamenii nu trăiesc în libertate, ci în frică. Psihiatria îi învață/medicalizează pe oameni pentru a se adapta la această frică. Evident, asemenea societăți sunt cele în care violența – în special violența bărbaților împotriva femeilor și copiilor – devine norma socială.

Doar profitul are „libertatea” garantată. Libertatea unui om nu poate fi niciodată împotriva altui om, pentru că atunci e tiranie. Niciun om nu poate „fi” de sine stătător, chiar și un pustnic a fost învățat la un moment dat de un alt om să nu mănânce anumite ciuperci pentru că pot să-l otrăvească. Când într-o societate interesul unui individ e să-și folosească puterea socială și cunoștințele împotriva semenilor săi – pentru a obține o mită în statut social de la clasa comprador, sau pentru a-și lua un iacht sau pentru alte prostii – atunci acea societate se auto-distruge. E logic să se auto-distrugă. Când o societate e deposedată de mijloacele prin care-și poate reproduce viața – cum e cazul României – această auto-disturgere prinde viteza luminii. (Poate ar trebui să vă gândiți că mult huliții comuniști au avut inteligența de a crea și de a lăsa copiilor lor – adică nouă – mijloacele prin care-și puteau reproduce viața, iar aceste mijloace sunt distruse sistematic, cu premeditare de clasa conducătoare de după 1989; astăzi statul capitalist finanțează și suține doar mijloace (afaceri personale) de reproducere a capitalului, nu a celor necesare reproducerii vieții; poate ar trebui să vă gândiți că analizele comuniștilor cu privire la imperialism erau corecte, că poate reacțiile lor de apărare față de imperialism erau logice și demne, că poate exista mai multă democrație înainte de 1989 pentru că viața oamenilor nu era condiționată de reproducerea de capital, iar condiția lor de oameni era respectată de societate și de modul de producție din acea societate, că poate actualii „democrați”, clasa comprador, vă cer să vă urâți bunicii și părinții – îi numesc „relicvele comunismului” – tocmai din acest motiv; poate ar trebui să vă întrebați ce dezastru și ce moarte socială le lăsați voi moștenire copiilor voștri, pentru că e foarte ușor să faci bani, dar nu poți mânca bani, nu poți râde cu banii, nu poți să ai relații umane cu banii, iar să-ți cumperi o soție sau un copil ca și cum ți-ai cumpăra o bere poate înseamnă că-ți cumperi doar violență împotriva lor; poate ar fi bine să vă uitați la pensionari cu regret că nu vor trăi mai mult, iar acești oameni dețin cunoștințe pe care capitaliștii vi le neagă; poate ar trebui să vă întrebați de ce ar trebui ca cineva să aibă dreptul și puterea să condiționeze viața copilului vostru de profitul său, ce viață ar putea avea un asemenea copil într-o asemenea societate, poate ar trebui să nu mai credeți toate balivernele despre „natura umană”, ce tari au fost britanicii că au masacrat în masă pe unde-au putut, ce civilizați au fost barbarii naziști și slugile lor, legionarii, că au vrut să vă reducă la sclavi, poate ar trebui să înțelegeți că dacă un guvern neagă dreptul la hrană unui copil, atunci acel guvern ar trebui să fie înfometat el, și nu acel copil – dacă e risipă să asiguri hrana caldă pentru școlari, atunci nu poate fi risipă să-l pui la regim pe guvernatorul BNR – , adică să nu mai tolerați politici împotriva vieții populației din care faceți parte).

Capitalismul nu e un mecanism economic care dezvoltă o societate în interesul membrilor ei, ci un mecanism economic de mutilare și distrugere a societăților în interesul unei minorități foarte restrânse – 8 oameni deţin jumătate din cât deţine jumătate din populaţia globului – , a cărei violență crește exponențial, pe măsură ce capitalismul produce tot mai multă distrugere umană pentru a se putea reproduce. Psihiatria îi învață pe oameni că dacă nu pot accepta să participe la violența capitalistă împotriva altor oameni, atunci sunt „bolnavi psihici”.

Psihiatria stabileşte „bolile psihice” în funcţie de interesele economice şi politice ale clasei de la putere, aceste interese fiind cele care determină în mare măsură normele sociale în societăţile de clasă. Foarte relevant în acest sens e cum a fost criminalizată timiditatea – considerată „boală psihică” azi, pentru că societatea capitalistă are nevoie de indivizi agresivi şi violenţi, care nu respectă persoanele din jur, ci vor să le subjuge şi să le domine – şi cum a fost inventată o boală a copiilor, „boala psihică de deficit de atenţie-hiperactivitate” la copii. Dintre toate atrocităţile comise de psihiatrie, inclusiv masacre în masă, inclusiv nazism, entuziasmul de a-i criminaliza pe cei mici arată sadismul inerent acestei industrii care face parte din aparatul de control ideologic al statului capitalist (cunoscut și ca „statul securității naționale”).

Cei mici sunt stigmatizaţi de psihiatrie pentru că au nevoie de atenţia şi grija părinţilor, cărora capitalismul le neagă dreptul la timpul de care au nevoie cei mici. E şi mai relevant cum acolo unde sistemul capitalist e mai brutal – în SUA, Germania, Marea Britanie – numărul copiilor etichetaţi cu această „boală” e mult mai mare decât era în Franţa. Atitudinea de prădători a acestor psihiatri e ilustrată de următorul exemplu: în 2012, un articol publicat de un site de psihologie din SUA arăta că psihiatrii din Franţa nu-i îndoapă pe cei mici cu medicamente, ci preferă să caute cauzele pentru stresul copiilor în contextul social în care cei mici trăiesc. Articolul ataca interesele financiare ale psihiatrilor din SUA. Articolul a provocat mari bătăi de cap psihiatrilor din SUA, în special pentru că a fost citit și răspândit de sute de mii de oameni. Trei ani mai târziu, acelaşi site dădea înapoi, nega articolul din 2012 şi publica un alt articol de publicitate pentru aceste medicamente, ca presiune inclusiv asupra Franţei pentru a-i medicaliza pe cei mici. Psihiatrul care a inventat această „boală”, Leon Eisenberg a recunoscut, înainte de a muri în 2009, că a făcut o greșeală imensă și că această „boală” nu există, că e o ficțiune. Cu toate acestea, pe baza acestei ficțiuni, milioane de copii sunt intoxicați cu medicamente, care le cauzează probleme grave de sănătate, pe termen lung.

Acesta e doar un exemplu minor care arată că interesul psihiatrilor nu e ca oamenii să nu sufere de afecţiuni psihice, ci dimpotrivă, cât mai mulţi să cadă în plasa lor şi de la vârste cât mai mici. Inclusiv psihiatrii din SUA recunosc că deşi au etichetat (nu diagnosticat, pentru că această profesie nu are nici o dovadă pentru afirmaţiile pe care le face) doar 5 la sută din minorii din SUA cu această „boală psihică”, Asociaţia de psihiatrie americană medicalizează de 3 ori mai mulţi copii, adică 15 la sută, chiar şi minori pe care nu i-au etichetat cu această „boală”. În 4 ani, doar, între 2003 şi 2007, numărul de copii medicalizaţi pentru această „boală psihică” a sărit de la 7,8 la sută la 9,5 la sută. În 2016, procentul de minori îndopaţi cu medicamente pentru aceată „boală psihică” a sărit la 15 la sută.

Ce fel de societate e cea în care un copil e considerat „bolnav psihic” pentru că e copil?

Aceste procente ascund interese financiare ale industriei psihiatriei, dar arată ceea ce cartea,  explică foarte clar: psihiatria nu e o ramură a medicinei, ci o instituţie de forţă, care face parte din „aparatul ideologic de stat”. Nu e întâmplător că, de exemplu, fondatorul partidului nazist din Ucraina, Svoboda, e un psihiatru. La fel, mentorii naziştilor din Franţa, Germania, Anglia. În România, psihologii – care pregătesc terenul pentru expansiunea psihiatriei, cu toate ororile care vor urma, dacă nu sunt opriţi – cer ca depresia să fie considerată „problemă de securitate naţională”, pentru că numărul de oameni atacaţi şi victimizaţi de brutalitatea capitalismului e tot mai mare iar interesul lor financiar e să obțină profit din atacurile capitalismului împotriva oamenilor.

Aceşti psihologi nu consideră că sistemul capitalist ar fi problema, ci faptul că oamenii nu se adaptează la criminalitatea acestui sistem. Asta e „urgenţa de securitate naţională” într-un stat în care instituțiile de forță sunt placa turnantă pe care imperialiștii vor să ridice clasa comprador. Nu toporul, ci victima e problema, după „logica” lor.

Asemenea profesii au o natură de prădători, pentru că încearcă să acumuleze profituri din suferinţa provocată oamenilor de un sistem social şi economic criminal, şi mai ales pentru că încearcă să-i îndoctrineze pe oameni, folosind cele mai stupide teorii cu putinţă, pentru a „învăţa” să ignore violenţa socială în care trăiesc sau să o justifice, să o raţionalizeze şi să o îmbrăţişeze chiar. Interesul ideologic al acestor profesii e să-i convertească pe oameni la ordinea socială impusă de capitalism, împotriva vieții oamenilor.

Clasa comprador e o clasă de indivizi corupți, violenți și criminali, cărora imperialiștii le dau putere economică și politică pentru a-i folosi în interesul imperialismului. Interesul imperialismului e decuplarea statului de nevoile populației localedeposedarea populației locale de orice control asupra teritoriului, resurselor, societății și statului – prin privatizare, negarea de către stat a dreptului la viață al populației locale, înlocuirea taxelor publice cu cele private (remarcați cum niciodată cei care urlă că „plătim taxe la stat” pentru educație, pentru pensionari, pentru bolnavi, pentru copii, niciodată nu urlă că plătim taxe de mii de ori mai mari la privați pentru sănătate, pentru educație, pentru a mânca, pentru transport, PENTRU A BEA APĂ?). Observați propaganda care susține că e „furt” să plătești o taxă pentru că societatea înțelege că dreptul și accesul la educație și sănătate e un drept vital pentru orice copil și adult, și cum aceeași propagandă susține că e perfect normal să plătești o taxă incomparabil mai mare unor privați, pentru ca interesul lor să devină legea prin care celor mai mulți li se va nega accesul la educație și sănătate; din acest motiv, clasa comprador – structura de stat privat – pe care și-o doresc imperialiștii este o crimă împotriva populației locale). Observați cum ideologic aceste crime sunt impuse prin colonizarea culturală a populației – presa deținută de imperialiști, cum ar fi Vice și presa „deontologilor”, îndoctrinează constant populația locală să considere „normală” violarea copiilor înfometați de pedofili, dacă pedofilul plătește o sumă de bani. Aici statul e peștele politic al acelui copil – pentru că pedofilul n-ar fi avut puterea să-l violeze pe acel copil, dacă statul nu i-ar fi negat dreptul la hrană și la o viață demnă. Vice îi învață pe oamenii de aici că acea fată vândută unui bărbat violator ar fi „lucrătoare sexuală”, și nu o victimă a unei crime sexuale, pentru că, nu-i așa, în colonii, violul trebuie să fie „muncă”. În condițiile în care încă legea din România interzice violarea copiilor, nu e curios că nimeni nu remarcă această crimă profesională comisă de Vice? Nu remarcă nimeni desigur, pentru că instituțiile de forță ale statului sunt controlate de interesele politice pe care le promovează Vice, acest organ de propagandă imperialistă a capitalului de viol.

Ordinea socială pe care capitalismul şi societatea sa de clasă o impun cu brutalitate din ce în ce mai vizibilă este o ordine socială în care nu doar fiecare aspect al vieţii umane este capitalizat, dar şi în care relaţiile sociale şi relaţiile umane sunt capitalizate – adică, reproduc capitalul într-o formă sau alta.

Ce pierde stânga din vedere azi, din cauza de-marxizării şi coruperii ei de către puterile şi interesele capitaliste, e modul în care capitalismul generează, formează şi îşi impune propria ordine socială, în funcţie de ce permite reproducerea capitalismului. Acestui proces sunt supuşi sute de milioane de oameni – în special copii – în şcoli, la locul de muncă, prin propagandă “culturală” de îndoctrinare, prin mass media. Capitalizarea relaţiilor umane nu ar fi cu putinţă dacă oamenii nu ar fi îndoctrinaţi să se considere singuri obiecte/instrumente şi să se „vândă” altora. Această îndoctrinare e impusă împotriva oamenilor de o armată de „industrii ale minţii”, cu scopul de a depersonaliza indivizii şi de a-i face nu doar să nu poată concepe altceva în afară de propria lor sclavie, dar să confunde această condiţie socială, politică şi economică, impusă asupra lor, cu împlinirea lor personală şi chiar fericirea lor.

Industria psihiatriei e parte din acest mecanism, numit de marxişti „aparatul ideologic de stat”. Deşi cei care practică psihiatria sunt consideraţi „medici”, practica lor se bazează pe distrugerea creierului şi a minţii celor care le cad victime, pe transformarea oamenilor vulnerabili în dependenţi de droguri care le sunt prezentate ca medicamente, pe torturarea şi terorizarea oamenilor care contestă ordinea dominantă a capitalismului sau a celor care sunt mult prea vulnerabili pentru a se putea apăra de ei. Cartea lui Bruce Cohen explică de ce. De ce psihiatria urmăreşte nu vindecarea oamenilor, ci lărgirea numărului de oameni pe care-i etichetează ca „bolnavi”; de ce torturarea, mutilarea şi terorizarea unor oameni imobilizaţi nu e doar tolerată, dar şi încurajată de psihiatrie? De ce niciodată nici un psihiatru nu a răspuns pentru atrocităţile acestei profesii care au mers de la torturarea săracilor, justificarea sclaviei, mutilarea femeilor, drogarea tinerilor şi copiilor, şi conceperea metodelor de masacrare în masă folosite de nazişti în timpul celui de-al treilea reich?

Aici prezint doar câteva extrase din această carte, cu trimitere la fiecare capitol;

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen
Departamentul de Sociologie, Universitatea din Auckland, New Zealand

“În capitalism, trăim într-o societate marcată de inegalităţi fundamentale, definite de relaţiile noastre cu mijloacele de producţie economică. Publică sau privată, fiecare instituţie din societatea capitalistă este încadrată în aceleaşi disparităţi de putere. Înţelegerea dominantă asupra cine suntem, ce se aşteaptă de la noi şi care sunt limitele comportamentului nostru este fabricată şi definită de clasa capitalistă, apoi reprodusă prin intermediul statului şi instituţiilor societăţii civile (de exemplu, sistemele de educaţie, de justiţie penală şi de sănătate). Aceasta e o necesitate pentru continuarea și supraviețuirea capitalismului. De exemplu, suntem socializaţi (educați) în interiorul familiei, şcolii şi mass-media pentru a accepta disparităţile economice şi sociale ca fiind naturale şi de bun-simţ, ca fiind rezultatul inevitabil al talentelor diferite şi competiţiei de pe piaţă, şi nu ca (ceea ce sunt) privilegii de clasă şi efecte care rezultă în urma exploatării vastei majorităţi a populaţiei. În acest sens, sistemul de sănătate mintală nu e o excepţie. Adesea practicată de profesionişti care cred că „acţionează în cel mai bun interes al pacientului”, istoria psihiatriei şi profesiilor ei aliate este plină de mult prea multe acte de violenţă, tortură şi moarte pentru a putea să le minimalizăm ca fiind nişte aberaţii sau excepţii în sistemul de sănătate „progresist” sau „ştiinţific”. Aceste (atrocități) pot fi dimpotrivă înțelese ca servicii, deloc ieșite din comun, făcute de sistemul de sănătate mintală cu scopul de a susţine elitele conducătoare.

Capitolul 1 – Introducere: Să gândim critic cu privire la boala mintală

În ultimii 35 de ani, ideile științifice referitoare la patologia mintală, generate de cei care au fost desemnați „experți ai minții”, au trecut dincolo de instituția psihiatriei și au pătruns în numeroase sfere ale vieții publice și private. Eu includ afacerea bolii mintale în contextul ei structural, ca parte a unui sistem de relații de putere, în care exploatarea economică joacă un rol determinant. 
O chestiune esențială aici e natura mereu contestată a „bolii mintale”, pentru că nu există, nici până azi, nici o dovadă că vreo „afecțiune mintală” ar fi o boală reală, observabilă. Prin urmare, „experții” încă nu pot distinge între o persoană “bolnavă mintal” și una “sănătoasă mintal”. De fapt, o tentativă recentă a APA – cea mai puternică organizație psihiatrică din lume – de a defini boala mintală a fost descrisă fără menanjamente de unul dintre cele mai importante personaje ale organizației ca fiind „un rahat”.

Cu cât comportamentul și experiența pot fi mai ușor medicalizate – adică, reconceptualizate ca având nevoie de intervenție medicală –, prin acest parteneriat al industriei farmaceutice cu medicina, cu atât mai multe medicamente pot fi potențial vândute publicului. Astfel, se susține că expansiunea discursului privind boala mintală este rezultatul confiscării de către piață a asistenței medicale; corporațiile, și nu cei care practică medicina, desemnează acum ce înseamnă patologia mintală și, prin urmare, dictează și care trebuie să fie tratamentul. Soluția evidentă a acestei situații ar implica decuplarea serviciilor de sănătate mintală de influența marilor afaceri.

Deși această critică, referitoare la intervenția corporațiilor farmaceutice în producerea și promovarea discursului psihiatriac contemporan, este relevantă, ea reprezintă, poate, cel mai puțin șocant aspect al operațiunii sistemului de sănătate mintală din societatea capitalistă. Acești critici ar trebui să recunoască și că, deși psihiatria legitimează produsele corporațiilor farmaceutice, promovarea psiho-farmaceuticelor de fapt contribuie la legitimarea profesiunii de psihiatrie. Prescrierea de medicamente este un simbol cheie al tratamentului modern aplicat de doctori, care servește la alinierea psihiatriei cu alte ramuri ale medicinei, prin înțelegerea biomedicală a sănătății și a bolii – reciprocă.

Abordarea biomedicală în înțelegerea bolii mintale a făcut parte din psihiatrie încă de la apariția acesteia, acum 200 de ani, dar a devenit din ce în ce mai dominantă în interiorul sistemului de sănătate mintală începând din anii 1980. Însă, potrivit criticilor, în ciuda actualului „moment de hegemonie”, bio-psihiatria nu are legitimitatea oferită de dovezile științifice. Pentru a arăta ferm de ce sistemul de sănătate mintală e un proiect moral și politic, următoarea secțiune analizează continua lipsă de validitate a teoriei psihiatrice. O cercetare recentă asupra științei din spatele discursului psihiatric concluzionează că „nici un semn biologic nu a fost descoperit vreodată pentru nici o ‘afecțiune mintală’. Respectiv, nu este cunoscută nici o etiologie psihologică”.

Arhitectul DSM-4, Frances, a fost citat ulterior de către Greenberg (2013: 35–36) cu privire la definiția (bolii mintale): „E o problemă cu ea… Nu există nici o definiție a bolii mintale… E un rahat. Adică, n-ai cum s-o definești”. …Un număr semnificativ de studii au demonstrat tendința inerentă a acestei profesii de a pune etichete oamenilor ca fiind „bolnavi psihici” cu scopul de a stigmatiza aspectele vieții de zi cu zi ale comportamentului unei persoane ca fiind semne de patologie.

În mod necesar asta ne face să considerăm asemenea instituții ca fiind întreprinderi morale și politice, dar nu medicale din cauză că profesioniștii-psiho, istoric și cultural, își bazează judecățile pe comportamentul „corect” și „cuviincios” al membrilor societății. Mediul social prevalent este făcut să fie chiar criteriul de normalitate, iar individul este judecat în măsura în care el sau ea nu reușește să se „ajusteze” la acest mediu.

În ciuda lipsei de validitate a științei psihiatriei, cele mai „critice” texte nu reușesc să explice în mod adecvat expansiunea sistemului de psihiatrie, din cauză că le lipsește o angajare teoretică susținută… Aceste studii încă eșuează în a contextualiza proiectul politic al psihiatriei, în relație cu condițiile fundamentale ale exploatării economice în capitalism. …O instituție inerent politicăcum e psihiatria, poate fi deplin înțeleasă printr-o încadrare corectă a profesiei în interiorul proceselor mai largi socio-istorice, cu ajutorul teoriei marxiste. Asta ne permite să deslușim cum au apărut și cum au evoluat profesiile-psiho în interiorul societății industriale, precum și actuala etapă de expansiune în societatea neoliberală.

Psihologia a devenit o componetă din ce în ce mai puternică a ideologiei, ideile conducătoare care susțin exploatarea și sabotarea luptei împotriva opresiunii. Sistemul de sănătate mintală caută să normalizeze relațiile fundamental opresive ale capitalismului prin focalizarea asupra individului – și nu asupra societății – ca fiind elementul patologic și care ar trebui să fie ajustat prin „tratament” (medicamente, „terapie” cu șocuri electrice).

Însă, ideea unei „noi psihiatri” sau „a unei noi psihologii” bazate pe principii marxiste este fundamental incompatibilă cu realitatea socio-istorică a acestor instituții. Așa cum argumentez în această carte, profesioniștii-psiho sunt un produs al capitalismului; ei au fost creați pentru a face poliție cu dizidenţa/opoziţia și pentru a reimpune conformitatea, nu pentru a emancipa oamenii. Astfel, ei nu pot fi reformați sau salvați de capitalism; sunt și mereu vor fi instituții de control social și, din acest motiv, ei nu au cum să joace nici un rol pozitiv într-o societate socialistă.

Analiza din această carte demonstrează cum sistemul de sănătate mintală a slujit atât nevoile economice, cât și pe cele ideologice ale societății capitaliste. Fiecare dintre aceste capitole include cercetare textuală asupra DSM care demonstrează cum categorii și simptome de afecțiune mintală au ajuns să reflecte din ce în ce mai mult normele și valorile dominante ale societății neoliberale.

Analiza demonstrează cum faza actuală de a le pune copiilor etichete de boli psihice este puternic legată de cerințele capitalismului expirat de a avea muncitori supuși, disciplinați și mai bine calificați.

Femeile au fost o obsesie neîncetată pentru profesioniștii-psiho, încă de la începutul societății industriale. De la isterie la personalitatea labilă (borderline personality disorder, BPD), Capitolul 6 re-explică patologizarea sistematică a emoțiilor și experiențelor femeilor de către profesioniștii-psiho, arătând cum acestă patologizare a funcționat în principal pentru a reimpune diviziunea sexuală a muncii, rolurile sexuale tradiționale și puterea supremației masculine și patriarhale.

Capitolul 7 explorează unele dintre cele mai sinistre momente din istoria sistemului de sănătate mintală, inclusiv sprijinul pe care profesia l-a acordat sclaviei, rolul central pe care l-a jucat în Holocaustul comis de naziști și implicarea recentă a profesioniștilor-psiho în torturarea prizonierilor în „războiul împotriva terorii”.

Capitolul 2 – Teoria marxistă și boala mintală: o critică a economiei politice

Analiza lui Karl Marx privind capitalismul este recunoscută și de istoricii de stânga, și de cei de dreapta ca fiind foarte importantă în explicarea formării și continuării inegalităților fundamentale economice și sociale din societățile industriale avansate. Teoria sa privind materialismul istoric afirmă că sursa de progres uman și de schimbare istorică nu se găsește în „relațiile legale” sau „în formele politice”, ci dimpotrivă în „condițiile materiale ale vieții”. Prin asta, Marx vrea să spună că relațiile economice dintre ființele umane determină toate celelalte relații dintr-o societate. Supraviețuirea materială, și nu dezvoltarea raționalității și gândirii spirituale, formează baza fundamentală a demersurilor și inițiativelor umane în fiecare epocă istorică.

Marx a adus argumente și a arătat că societatea industrială nu a creat deloc o societate radical nouă, formată din indivizi raționali, echipați cu voință liberă, ci, dimpotrivă, a introdus o nouă formă de sclavie industrială, care, în multe feluri, reproduce servitutea medievală de pe vremea societății feudale.

Libertatea” în societatea industrială este doar o iluzie, creată de un set mai complex de relații societale, în care instituțiile politice și legale – identificate de Marx ca făcând parte din „super-structura” capitalismului – reproduc și reimpun aceste relații economice ca fiind corecte, potrivite și juste. În explicarea acestui argument, Marx arată: „În producerea socială a existenței lor, oamenii inevitabil intră în relații definite, care sunt independente de voința lor, și anume în relații de producție potrivite unei anumite etape din dezvoltarea forțelor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție constituie structura economică a societății, fundația ei reală, pe care se ridică super-structura legală și politică și față de care corespund forme definite de conștiință socială. Modul de producție al vieții materiale condiționează procesul general al vieții sociale, politice și intelectuale. Nu conștiința oamenilor e cea care le determină existența, ci existența lor socială e cea care le determină conștiința”.

Pentru Marx, modul de producție din orice epocă constă din forțele de producție (tehnologii, materii prime etc) și relațiile de producție, care determină „forme de muncă socială, organizate și bazate pe legile de proprietate/deținere de proprietate”.

Relațiile de producție determină statutul și poziția socială de clasă a populației, fie că sunt proprietari – clasele conducătoare sau „burghezia” – fie că sunt muncitori – clasele muncitoare sau „proletariatul” – dependente de relațiile cu mijloacele de producție (fabrici, birouri, afaceri etc). Unic la societatea capitalistă, mijloacele de producție sunt deținute privat, în interesul claselor conducătoare de a acumula și de a-și maximiza profitul, prin expansiunea pieței pentru mărfuri.

Societatea capitalistă este, prin urmare, marcată de o disparitate fundamentală în distribuția de resurse economice pentru majoritatea populației – clasele muncitoare – , care sunt „libere” doar să-și vândă munca burgheziei și elitei restrânse care controlează și deține baza economică. Este un sistem de exploatare în care muncitorii generează „plusvaloare” pentru clasele conducătoare, din munca lor, în care sunt alienați (înstrăinați) de ceea ce produc, și în schimb sunt comodificați prin acest proces.Muncitorii sunt ținuți pe salarii de subzistență, în timp ce elita acumulează bogății și mai mari – bogații vor deveni și mai bogați, a prezis Marx, în timp ce săracii vor deveni și mai săraci. Sunt foarte multe dovezi care arată continuarea inegalităților uriașe dintre venituri și avuție în societățile occidentale, precum lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci, odată cu apariția neoliberalismului, acum 35 de ani.

În interiorul societății capitaliste stă sămânța propriei sale distrugeri. Conflictul dintre clasele sociale va ajunge la un sfârșit când clasele muncitoare vor atinge „conștiința de clasă” – adică vor recunoaște adevărata lor existență socială și economică în capitalism.

Însă, între timp, Marx a argumentat că condițiile exploatative ale capitalismului au dus la alienarea muncitorilor de mediul lor social. Sociabilitatea naturală și comunalitatea oamenilor sunt dislocate de brutalitatea condițiilor de trai în capitalism.

Marx a teoretizat că muncitorii sunt făcuți să schimbe relațiile între persoane cu „relații între lucruri”, o „fetișizare a mărfii”, în care obiectelor, și nu relațiilor sociale, le e atribuită valoare.

Asta este o formă de „falsă conștiință” a claselor muncitoare, un proces prin care conștientizarea naturii adevărate a capitalismului este înlocuită de valoarea falsă atribuită mărfurilor; un proces care face parte din ideologia clasei conducătoare.

Această ideologie a capitalismului este perpetuată de super-structura și de instituțiile societății civile, cum ar fi biserica, statul, sistemul de justiție penală, media/presa și sistemul de sănătate.

Argumentul meu e că prioritățile și practicile sistemului de sănătate occidental facilitează atingerea scopurilor capitaliste în două modalități distincte: prima, prin acumularea directă și indirectă de profit, și a doua prin control social al populațiilor deviante și prin reproducerea ideologică a normelor dominante și valorilor claselor conducătoare.

Vorbind despre medicină în capitalism, Waitzkin (2000: 37) observă contradicția fundamentală între percepția sănătății ca profesia cea mai înaltă de „îngrijire” și o societate care stabilește obstacole în alinarea „suferinței și morții”, pentru „că organizarea socială a medicinei consolidează și ea tipurile de opresiune care sunt anti-etice scopurilor declarat umane ale medicinei. Aceste tipuri din interiorul medicinei reflectă și reproduc trăsăturile opresive ale societății în general”.

În mod specific, argumentele marxiștilor că profesioniștii-psiho sunt agenți de control social se concentrează asupra modalităților prin care acești „experți” contribuie la alienarea oamenilor de propriile lor abilități creative. Acești „experți” folosesc pretențiile lor de cunoaștere a comportamentului uman pentru a depolitiza încercările de transformare socială la nivel de grup și de comunitate, în schimb recunoscând ca posibile numai soluții invividuale/referitoare la indivizi. Prin urmare, declară Parker (2007: 2), această „psihologizare a vieții sociale”, promovată de lucrătorii din sănătatea mintală, „încurajează oamenii să gândească că singura schimbare posibilă pe care o pot face e în modul în care se îmbracă și se prezintă pe ei înșiși altora”.

Forța motrice principală din spatele expansiunii răspunsului segregaționist la nebunie (și la alte forme de devianță) poate fi găsită în efectele unei economii de piață capitaliste mature și asociate chiar și mai mult prin comercializarea/capitalizarea existenței.

Prin urmare, scopul fundamental al capitalismului este cel care direcționează răspunsul societății industriale la devianța socială și în acest mod a dus la apariția doctorilor nebuni/alieniștilor, care în timp au devenit profesia psihiatrică. O abordare marxistă ne ajută să deslușim „manifestarea pe o bază gigantică, tehnologică a relațiilor economice capitaliste”, astfel încât să putem înțelege apoi „rolul psihologiei și psihiatriei ca fiind mediatori între structura de clasă a economiei și structura emoțiilor personale”.

Filosofia lui Pinel a pus accentul pe grija umană pentru nebuni cu scopul de a-i reîntoarce la „raționalitate” și la „sănătate bună” prin discurs respectuos și terapeutic. Propriile sale comentarii privind tratamentul moral, însă, au exprimat precauția că „reușita tratamentului depinde de folosirea terorii psihologice și a fricii pentru a obține subjugarea nebunului” (Kirk et al. 2013: 45).

Această importanță acordată amenințărilor, subjugării și reformării caracterului s-a găsit chiar la nașterea practicii psihiatrice și este ceva ce continuăm să vedem în înscenările și aranjamentele „terapeutice” și în zilele noastre.

Filosofia sa de bază însă reflecta răspunsuri mult mai generale, puritane, ale societății victoriene la adresa devianței sociale. O reformă a caracterului în capitalismul industrial nu era doar de dorit, ci și necesară. Efectiv, doctorii nebuni au reușit să obțină jurisdicție asupra celor considerați bolnavi mintal, printr-o retorică medicală convingătoare asupra afecțiunii mintale.

Este interesant, în acest sens, că proponenții timpurii ai tratamentului moral erau ordinele religioase de la care doctorii nebuni/alieniștii și-au însușit metodele – o trecere de la religie la psihiatrie, ca autoritate morală în epoca științifică. Așa cum Abbott (1988: 298) adaugă, primul succes al profesiei este bazat pe promisiunea de a-i ajusta pe indivizi la noua ordine socială.

Conceptul psihiatric al prevenției a atribuit boala nervoasă și mintală eșecului ajustării individului la societate, și a presupus că ajustarea reușită că ar preveni boala. Ajustarea stătea la baza aplicării psihiatriei la controlul social; „oamenii tineri trebuie să fie ajustați la lumea ordonată, soldații trebuie să fie ajustați la războiul în tranșee, muncitorii trebuie să fie ajustați la fabrici”. În numele „igienei publice”, comportamentul considerat ca fiind deviant sau amenințător pentru elitele industriale era patologizat de către doctorii nebuni. Asta includea ceea ce Szasz (2000: 35) a denumit una dintre „cel mai des diagnosticat și mai entuziast tratate boli mintale din istoria medicinei”, și anume, nebunia masturbării. Impuse celor care „sufereau” de această „boală mintală”, chiar până la sfârșitul anilor 1930, tratamentele includeau „instrumente și mecanisme de constrângere fizică, circumcizie, cauterizare a organelor genitale, extirparea clitorisului (clitoridectomy) – mutilare genitală a femeilor – și castrare” (Szasz 2000: 36). Recunoscut în general ca fondatorul psihiatriei britanice, Henry Maudsley, a fost în special vocal în disprețul său față de cei care recurgeau la acest comportament; „Cu cât cel care se masturbează se cufundă în odihna sa degradată” (adică, moare), a opinat Maudsley (citat în Szasz 2000: 36), „cu atât mai bine pentru lumea care scapă de el”.

În plus, ideile promovate de eugenie, care făceau ravagii atunci – cu entuziasm susținute de psihiatrie (vezi Capitolul 7) – sugerau că presupusa labilitate mai mare a claselor muncitoare de a deveni nebune era rezultatul unui trend evoluționist care va continua dacă nu era oprit prin sterilizarea forțată a celor „nebuni”. Castrarea din cauza masturbării demente a fost prin urmare teoretizată ca fiind „o măsură igienică” care va opriri reproducerea „hoardelor inferioare”. De exemplu, foarte cunoscutul ginecolog din Pennsylvannia, William Goodell, era de părere în 1882 că „o politică serioasă” în viitor va fi „să fie eradicată nebunia prin castrarea tuturor bărbaților nebuni și prin sterilizarea tuturor femeilor nebune”, o poziție împărtășită de editorul Texas Medical Journal care și el credea că „tratamentul” ar fi avut beneficiul suplimentar că i-ar fi oprit pe bărbații nebuni de la masturbare (cited in Whitaker 2010b: 57–58). Femeile care se abăteau de la rolul principal atribuit lor – de soții, mame și de femei de casă – erau în special ținta pentru eticheta de masturbare dementă.

În a doua jumătate a secolului 19, profesia a început să se specializeze în „boala mintală” a femeilor, cum ar fi isteria sau nimfomania. Prerogativele capitalismului industrial dictau că locul unei femei era acasă/în gospodărie, iar psihiatria a reimpus aceste norme patriarhale prin controlul social al femeilor care deviau de la rolul sexual prescris pentru ele (Capitolul 5).

Începând din 1859, el a făcut operații de extirpare a clitorisului împotriva unor femei și fete (chiar și de 10 ani) motivându-le printr-o multitudine de abateri; a invocat inclusiv motivul că o fată de 20 de ani nu asculta de mama sa și citea cu încăpățânare, că o femeie care era „directă și deschisă” cu bărbații nu a avut niciodată o ofertă de căsătorie și că o croitoreasă necăsătorită avea probleme digestive (Showalter 1980: 177).

Mutilările chirurgicale comise de Brown erau în special recomandate pentru soțiile care nu cooperau, Showalter (1980: 177) remarcând că Brown a cerut cu insistență ca extirparea clitorisului să fie făcută la femeile care cereau divorț și credea că operația putea să le facă mai mulțumite, și cu siguranță mai ușor de controlat de către soții lor”. Este documentat că această intervenție chirurgicală specifică nu a dispărut din aziluri până în anii 1950 (Whitaker 2010b: 79). Așa cum Maines (1999) a arătat, „tratamentul pentru femeile din clasa de mijloc, etichetate ca fiind „isterice”, a fost foarte profitabil pentru profesie și unul care a facilitat la finalul secolului 19 introducerea unui „nou ajutor medical”, ceea ce e perceput azi ca „jucărie sexuală”, vibratorul. Deși aparent contradictorii, ambele practici pot fi înțelese ca parte a încercărilor din partea psihiatrilor de a patologiza și controla trupul femeilor prin prezervarea status-quo-ului familiei, căsătoriei și diviziunii sexuale a muncii din societatea industrială a forței de muncă (Capitolul 6).

Teoria biologică și tratamentele fizice

De la sfârșitul secolului 18, medicina occidentală a făcut progrese specifice în activitățile ei chiar din cauza limbajului și tehnicilor de investigare științifică. Teoriile impresioniste ale bolii care se bazaseră pe ideea de „echilibru umoral” (Scull 2015: 28) nu mai erau acceptabile într-o societate construită pe raționalitate și știință.

Asta a fost încapsulat în dezvoltarea de către Rudolf Virchow a „standardului de aur” medical pentru descoperirea și clasificarea cu acuratețe a bolii. Așa cum Burstow (2015: 36) subliniază, potrivit acestei noi înțelegeri, durerea sau suferința în sine nu mai erau suficiente pentru ca ceva să fie calificat ca boală. Leziunea reală, patologia celulară reală, observabilă direct sau prin teste avea să fie standardul. În timp ce boala poate fi ipotetizată și temporal întreținută în absența unei patologii, cu siguranță, doar descoperirea patologiei era cea care o confirma.

Tentativele făcute de profesiunile alieniștilor/psihiatrilor de a legitima și ideile și practicile lor după același „standard de aur” al lui Virchow din medicină au fost încapsulate în opera observațională și de clasificare a psihiatrului german Emil Kraepelin — considerat „tatăl psihiatriei moderne” (Cohen 2014a: 440) — în ultima jumătate a secolului 19. Observațiile directe ale lui Kraepelin și înregistrarea poveștilor de viață a peste 100 de pacienți încarcerați în aziluri l-au determinat să teoretizeze că boala mintală era cauzată de entități discrete, fizice care incapacitau funcționarea normală a creierului.

Astfel, activitatea lui Kraepelin a fost o încercare reușită de a promova ideea de „psihiatrie științifică” – adică o ramură a medicinei care urma metoda științifică și teoria biologică a colegilor medici din alte sub-discipline. Ca urmare a activității sale, boala mintală a fost ferm stabilită ca o boală a creierului și diferitele tratamente, având ca țintă acest organ uman, au progresat sub etosul șființific al ipotezei testelor, experimentărilor și evaluărilor.

Doar o singură omisiune de la „standardul de aur” al lui Virchow a continuat să bântuie profesia psihiatrică și aceea a fost absența totală a descoperirii vreunei patologii fizice definite. Teoriile puteau fi susținute, potrivit lui Virchow, dar nu erau confirmate fără dovezi reale ale bolii mintale. La fel ca și cu cei care l-au urmat, Burstow (2015: 43) remarcă că ideile lui Kraepelin despre patologia mintală se agățau de presupunerea – și nu de vreo dovadă categorică – unei legături „între simptome, etiologie și prognoză”. Însă asta nu a oprit psihiatria să experimenteze pe trupurile celor încarcerați, în speranța de a dovedi, retrospectiv, o etiologie.

Aceste exemple de tortură mascată ca „tratament” de către psihiatrie s-au dezvoltat și mai mult în prima parte a secolului 20, pe măsură ce psihiatria își însușea tehnicile invazive fizic de la alte ramuri ale medicinei.  

Așa cum Whitaker (2010b: 73–74) a remarcat, noile tratamente psihiatrice erau diferite de intervențiile alieniste anterioare în sensul că ele de fapt „funcționau” prin distrugerea permanentă a creierului. Într-adevăr, Walter Freeman, care a popularizat lobotomia transorbitală în Statele Unite, a susținut că această procedură făcea parte din ceea ce el a numit „terapie de distrugere a creierului” (Burstow 2015: 52).
Înainte ca thorazina să apară pe piață în anii 1950, psihiatria biomedicală a experimentat pe devianții sociali cu o varietate de medicamente periculoase numite „tratamente”. Acestea includeau otrăvuri cum ar fi camforul și metrazolul, precum și insulina administrată în doze foarte mari pentru a induce crize și come pacientului (Whitaker 2010b: 91–96). Scopul era ca pacientul „să fie adus în pragul morții” (așa s-a exprimat, un medic (Whitaker 2010b: 91)), iar asemenea tratamente erau considerate un succes și au fost aplicate ca regulă în instituțiile psihiatrice în anii 1930 și 1940. Personalul spitalului a observat că deținuții deveneau mai tăcuți și mai supuși în urma acestor „tratamente”, când, de fapt, pacienții trăiau în teroare palpabilă de groaza unor alte intervenții de această natură (Whitaker 2010b: 91). „Tratamentele” au rămas periculoase, și au provocat nu doar distrugere a creierului, dar pentru mulți pacienți chiar moartea. Între timp, unii psihiatri au rămas îngrijorați că aceste intervenții nu aveau efecte permanente și nu semnalau un tratament pe termen lung pentru bolile mintale cronice.

Formele de „terapie fizică” asupra creierului care aveau tendința să producă efecte permanente (de fapt distrugere permanentă) au fost ECT (cunoscute sub denumirea de „tratament cu electroșocuri”) și lobotomia. Împreună cu medicamentele, aceste două intervenții în forme modificate sunt folosite chiar și în zilele noastre.

ECT a fost prima dată aplicat în 1938 unui om al străzii, de origine italiană, care a fost ridicat de pe străzi de poliția din Roma. Inspirația pentru a plasa electrozi pe fruntea deținuților psihiatrici și pentru a le administra electro-șocuri a fost vizita pe care psihiatrul italian Ugo Cerletti a făcut-o la un abator, unde a observat că porcii erau paralizați prin șocuri electrice, ceea ce-i făcea mai ușor de ucis de către măcelari. După ce a fost șocat cu 110 volți în creier, primul cobai uman al lui Cerletti a suferit o criză și când și-a revenit l-a implorat pe psihiatru să nu-i mai facă acel „tratament” (în acest moment, cerșetorul era sub impresia – deloc de mirare – că psihiatrul avea de gând să-l ucidă); Cerletti a anunțat că ECT a fost un triumf (Whitaker 2010b: 96–98).

La fel ca în cazul tratamentelor cu medicamente care l-au precedat, ECT a fost o metodă deloc subtilă de tortură psihiatrică care cerea conformitate de la deținuții psihiatrici, fie prin amenințare cu/ca urmare a intervenției; așa cum Burstow (2015: 55) ne amintește, doctorii naziști au fost primii care au adoptat ECT pentru a-l folosi împotriva prizonierilor din lagărele de concetrare.

De la primele experimentări cu ECT, se pare că psihiatria a fost foarte conștientă că electro-șocurile rezultau doar în traume produse creierului, dar psihiatri nu au considerat că așa ceva era un lucru rău.

Ce îi condamna pe deținuți la a fi supuși la eletro-șocuri era tocmai intelectul lor. Celebrul Dr. Abraham Myerson (cited in Burstow 2015: 55), a declarat sec despre candidații pentru ECT că „acești oameni au… mai multă inteligență decât pot gestiona, și reducerea inteligenței este un factor important în procesul curativ/de curățare. Spun asta fără cinism. Fapt e că unele dintre cele mai bune vindecări pe care cineva le obține cu acești pacienți e ca ei să fie reduși aproape la amentia (incapacitatea de a-și folosi mintea)”. Leonard Roy Frank (cited in Mills 2014: 93), un supraviețuitor al ECT, a întrebat retoric: „De ce se 10 volți de electricitate aplicați unui prizonier politic în zona organelor genitate este înțeles ca tortură, dar o cantitate de 10 sau de 15 ori mai mare aplicată creierului este numită „tratament”?” Pentru că, îi răspund eu, amenințarea ECT este eficientă în a face poliție cu cei care nu se supun rolurilor lor din familie, școală, serviciu, sau rolurilor de consumatori din societatea occidentală.

Și totuși, pentru unii din această profesie, tratamentul rămâne imprecis ca intervenție biomedicală și curând a părut că ECT va fi depășit de „leacul miraculos” găsit de laureatul premiului nobel Egas Moniz – lobotomia (Whitaker 2010b: 107–108).
Inspirat de observațiile din primul război mondial asupra veteranilor, care au suferit răni prefrontale ale creierului, neurochirurgii au sugerat că operarea pe creier a celor etichetați bolnavi mintal ar putea să-i facă insensibili la emoții și să le reducă capacitatea intelectuală într-un mod mai permanent și mai specific decât putea face ECT. Ca majoritatea lobotomiilor care au urmat, prima procedură a lui Moniz a fost efectuată asupra unei femei (în acest caz, o fostă prostituată). Așa cum Whitaker (2010b: 113) descrie operația, Moniz „a sfredelit găuri în craniul femeii, a folosit o siringă pentru a injecta alcool pur asupra țesuturilor expuse, alcoolul a ucis țesuturile prin deshidratare”.

Între 1940 și 1950, psihochirurgia lui Moniz a fost făcută populară în America prin referirile făcute de Walter Freeman și de asistentul său neurochirurg, James Watts. Primul lor pacient a fost din nou o femeie – o femeie de 63 de ani, despre care Freeman spunea că credea că e dominată de soțul ei și pe care o descria și ca „o maestră în a fi rea de gură” (citat în Whitaker 2010b: 115). Freeman și Watts au fost încântați de rezultatele operației, scriind în Southern Medical Journal că femeia era acum capabilă să-și îndeplinească îndatoririle privind treburile casnice din gospodărie și că îi părea soțului ei „mult mai normală decât a fost vreodată” (cited in Whitaker 2010b: 116). La finalul lui 1936, doctorii operaseră pe alte 16 femei și 3 bărbați (Whitaker 2010b:116).

Deloc surprinzător, rezultatele au fost considerate copleșitor pozitive. Freeman (cited in Getz 2009: 145) însuși era mândru că, la fel ca în cazul ECT, intelectul și creativitatea au fost permanent disturse prin procedura chirurgicală. Țintele speciale pentru lobotomie au fost comunitatea populației de culoare precum și femeile care nu cooperau. La fel cum e cazul cu toate intervențiile fizice ale psihiatriei, lobotomia „a funcționat” pentru capitalism în măsura în care a pacificat (*) grupările rebele pentru totdeauna. Producătoarea de film și actrița de stânga, Frances Farmer, a fost doar una din numeroasele victime politice ale psiho-chirurgiei lui Freeman.

Freeman, nemulțumit de cât dura operațiunea de sfredelire a creierului concepută de Moniz, a conceput o operație mai rapidă cu care se lăuda că dura 20 de minute (Whitaker 2010b: 133). Procedura nu necesita anestezie – în schimb folosea trei șocuri electrice succesive pentru a-l pacifica pe pacient – și putea fi administrată de orice psihiatru după numai câteva ore de practică.

Inovația sinistră a lui Freeman se numea „lobotomie transorbitală” și a fost descrisă astfel de Whitaker (2010b: 133): „Freeman ataca lobii frontali prin ochi. Folosea un spărgător de gheață pentru a sparge o gaură în orbita osoasă deasupra fiecărui ochi și apoi insera instrumentul la o profunzime de 7 centimetri în interiorul creierului. În acel moment, se ducea în spatele capului pacientului și trăgea spărgătorul pentru a distruge nervii lobilor frontali”. Freeman (cited in Whitaker 2010b: 133) nu credea că e necesar să sterilizeze spărgătorul de gheață și să piardă timp cu „rahaturi din astea legate de microbi”.

Burstow (2015: 53) scrie că inovația lui Freeman a mărit interesul medical în privința acestei proceduri, din cauza abilității acesteia de a maximiza „profiturile doctorilor, de a reduce cheltuielile cu spitalizarea și de a crește dramatic numărul de pacienți „serviți”.”

În urma propagandei care susținea că procedura de lobotomie transorbitală avea o mare „rată de vindecare”, făcută de presă și de revistele medicale din acea vreme, peste 20.000 de oameni considerați social devianți doar în America au fost lobotomizați în acest fel doar în anii 1950.

Similar cu actuala expansiune a tratamentelor cu medicamente pentru grupuri de oameni din ce în ce mai tineri, zelul evanghelic al lui Freeman pentru lobotomie l-a făcut să opereze 11 tineri în anii 1950, inclusiv un copil de doar 4 ani (Whitaker 2010b: 135). Explicând „rațiunea” pentru lobotomizarea copiilor, el a recunoscut că era o metodă mai ușoară și mai eficientă de modificare a comportamentului. „Este mai ușor”, susținea Freeman (citat în Whitaker 2010b: 136), „să zdrobești lumea fantasticului, să distrugi interesul emoțional al copilului care se joacă cu experiențele sale interioare, decât să îi redirecționezi comportamentul spre canale acceptabile de către societate”. În acest punct s-a ajuns că o declarație tipică a aroganței psihiatriei a dus la moartea a 2 din 11 adolescenți lobotomizați (Whitaker 2010b: 136). Se estimează că peste 40.000 de pacienți psihiatrici au fost victimele psiho-chirurgiei în momentul în care aceasta era la modă în America la mijlocul secolului 20.

La fel ca în cazul electro-șocurilor, brutalitatea lobotomiei nu a oprit încercările ulterioare din partea psihiatriei de a o face din nou populară. În perioada de fierbere politică din anii 1970, psihiatri au recomandat ca populația de negri să fie supusă psiho-chirurgiei (Burstow 2015: 54), iar în anii 1980 considerau că intervenția ar putea fi în beneficiul celor care sufereau de anorexie, de ADHD și de autism (Getz 2009: 148).
În timp ce tratamentele fizice descrise mai sus au încercat să ofere psihiatriei aura de progres biomedical pentru ca aceasta să-și poată legitima activitățile, ele ar putea fi înțelese cu mai mare acuratețe ca instrumente de tortură și opresiune folosite cu scopul de a fi un control mai eficient al celor considerați ca fiind problematici de către societatea capitalistă.

Mitologizată ca un alt leac miraculos pentru cei etichetați ca fiind „bolnavi mintal” asta se va traduce în cele din urmă în promovarea în masă a medicamentelor (sau psiho-farmaceuticelor) din interiorul sistemului de sănătate mintală, care va fi discutată în continuare.

Prin maximizarea profiturilor pentru corporațiile farmaceutice, popularitatea contemporană pentru prescrierea de medicamente este poate cel mai evident și mai sinistru exemplu de psihiatrie care servește baza economică a capitalismului. Însă, acest fenomen poate fi înțeles ca rol ideologic pe care îl îndeplinește această profesie, fiind parte din super-structura capitalismului, prin continua invidualizare a opoziției politice și a managementului populației prin agenți chimici.

Astăzi – și asta arată cât de pline de medicamente au devenit farmaciile – 1 din 8 americani ia medicamente psihiatrice în mod regulat”.

Ca urmare a ceea ce Burstow (2015: 167) a denumit „marșul către Farmaghedon” al psihiatriei, au apărut temeri consistente din partea cercetătorilor atât din interiorul cât și din afara profesiilor-psiho că prescrierea de medicamente a scăpat de sub orice control. Critici specifice au sugerat că experții în boli mintale medicalizează din ce în ce mai mult fiecare aspect al comportamentului de zi cu zi ca fiind „boală mintală” (de exemplu, dacă facem provizii de alimente pe mai multe zile, dacă bem, dacă ne jucăm, dacă jelim pe cineva dispărut, etc) cu scopul de a prescrie și mai multe medicamente (pentru oameni care n-au nevoie de ele); că asociațiile profesionale sunt în relații mult prea prietenești cu companiile farmaceutice și că nu își mai fac datoria față de pacienți; că distrugerea potențială a sănătății pe termen lung prin administrarea de medicamente de acest tip a fost ignorată de fiecare dată când se făcea publicitate unui nou medicament „miraculos” care apărea pe piață (de exemplu, Whitaker (2010a: 354) scrie că cei etichetați ca „bolnavi mintali” „mor acum cu 25 de ani mai repede decât alți oameni”); și că alte terapii sunt ignorate în favoarea unei rapide „fixări” prin medicamente chimice.

La fel ca celelalte intervenții fizice, psiho-farmaceuticele pot fi și ele înțelese ca o altă încercare de a legitima profesia psihiatrică ca o ramură relevantă a medicinei. O evaluare critică a intervențiilor psihotropice atunci nu ar trebui să se concentreze pe eficiența lor în „tratarea” sau „vindecarea” afecțiunilor mintale, ci dimpotrivă să analizeze cum aceste placebo metaforice ajută la supraviețuirea și expansiunea profesiei psihiatrice dincolo de zidurile azilului.

Susțin că revoluția medicamentelor poate fi înțeleasă ca un succes semnificativ pentru capitalismul care e susținut de bugetele publice, unde costurile instituționale sunt transformate în profituri private pentru corporațiile farmaceutice. În același timp, declinul statului protecției sociale pentru populație și ascensiunea neoliberalismului în anii 1970 va sfârși în forme chimice de controlul social, în mare înlocuind alte forme de constrângere fizică, fiind tehnologii mult mai subtile și preferabile în gestionarea celor care ies din linie în societatea capitalistă.

Laborit a simțit că chlorpromazine oferea un potențial de îmbunătățire față de barbiturice și morfină, popular folosite ca anestezice pre-operație în acea vreme. La o conferință medicală în 1951, el a mai declarat că medicamentul părea să producă „o lobotomie medicală veritabilă” și că din acest motiv ar putea fi folosit și pentru psihiatrie.

Ca înlocuitor ieftin și rapid pentru lobotomie, medicamentul a devenit repede popular în azilurile din Europa. Hans Lehmann, doctorul care adesea e citat ca fiind responsabil pentru introducerea chlorpromazine în America de nord, a recunoscut că a fost intrigat de afirmația din unele studii și de literatură de marketing a medicamentului că acesta acționa „ca o lobotomie chimică” (Shorter 1997: 252).

Succesul chlorpromazine nu a fost prin urmare rezultatul unei întreprinderi științifice și dezvoltării unor practici psihiatrice și mai sofisticate, ci dimpotrivă al forțelor economice și sociale din spatele acestei profesii – și anume, instituții econonomic neviabile de control social, vânzarea medicamentelor pe piață de către companiile farmaceutice, și eventuala nevoie de expansiune a psihiatriei ca manageri morali ai populației generale.

Succesul a fost economic și nu terapeutic: deși nici o boală nu a fost identificată sau tratată cu chlorpromazine, companiile farmaceutice au recunoscut că, odată cu deinstituționalizarea, exista acum o răsplată substanțială care putea fi obținută din afacerile cu boala mintală.

Însă, dovezile că medicamentele nu funcționează au continuat să apară la tot pasul. „Tratamentul cu medicamente psihiatrice”, concluzionează ea, „în acest moment este administrat ca și pe baza unui uriaș mit colectiv; mitul că medicamentele psihiatrice ar acționa prin corectarea bazei biologice a simptomelor psihiatrice sau bolilor” (Moncrieff 2009: 237). În cuvintele lui Breggin and Cohen (1999: 35), „nici un medicament psihiatric nu a avut efectul de a ajusta vreo afecțiune biochimică (de care să se știe) și nici un dezechilibru biochimic nu a fost documentat vreodată cu certitudine ca fiind asociat cu vreun diagnostic psihiatric”.

Asta e ceva ce psihiatri doar recent au început să discute și doar cu jumătate de gură. Ronald Pies (citat în Whitaker and Cosgrove 2015: 186), editorul-șef al revistei Psychiatric Times, a recunoscut, în 2011, că, „într-adevăr, conceptul de „dezechilibru chimic” a fost întotdeauna un fel de legendă urbană – niciodată nu a fost o teorie susținută cu seriozitate de psihiatri bine informați”.

Aşadar, în timp ce am putea să ne gândim la medicamente doar în termeni de prerogative economice ale capitalismului, de fapt valoarea lor ca mijloace de control social şi ideologic a populaţiei este care ar trebui să primească o atenție specială aici.

Aşa cum Moncrieff (2009: 238) a delarat în mod justificat despre perspectiva dominantă biomedicală a intervenţiilor psihofarmaceutice ca tratament eficient pentru boala mintală: „Această informaţie/teorie a devenit în sine un instrument de putere psihiatrică. A facilitat forma particulară de control social care este întruchipată de practica psihiatrică, prin construirea constrângerii psihiatrice ca vindecare medicală a bolii mintale. A ajutat la răspândirea şi promovarea puterii psihiatrice în rândul populaţiei prin ascunderea naturii morale a judecăţilor psihiatrice.

De la tratamentul moral, la tratamentul medical, proiectul psihiatriei rămâne neschimbat: scopul ei este managementul moral şi ajustarea comportamentului populaţiilor considerate deviante social, fie al şomerilor, celor neproductivi sau celor care sunt politic suspecţi pentru capitalism.

Şi totuşi, aşa cum arăt în capitolul următor, în societatea neoliberală rolul ideologic a fost extins, şi a rezultat în hegemonia discursului psihiatric. Aşa cum a sumarizat Burstow (2015: 70) această expansiune: „Incomparabil mai mulţi oameni sunt agresaţi, numărul multipilicându-se în fiecare zi. Spionarea, urmărirea şi supravegherea oricui care pare să aibă probleme, spionarea copiilor noştri, a bătrânilor de acum e ceva care e considerat rutină. Dacă pe vremuri trebuia ca o persoană să pară „deviantă” sau să arate „comportament neobişnuit” pentru a cădea sub auspiciile „sistemului”, acum copilăria firească e considerată o boală. Mai mult, intruziunea devine din ce în ce mai profundă decât cătuşele din trecut, pentru că e împinsă până în tainele creierului”.

E ca şi cum psihiatria a îndepărtat lanţurile de trupul omului considerat „lunatic” şi încarcerat în azil, numai pentru a le încătuşa şi mai strâns în jurul minţii tuturor oamenilor.

Capitoul 3 – Hegemonia psihiatrică: boala mintală în societatea neoliberală

Acest capitol acordă o atenție specială extinderii puterii ideologice a discursului psihiatric în interiorul societății neoliberale. …Recentele cerințe ale capitalului neoliberal au necesitat expansiunea discursului psihiatric până în punctul în care a devenit hegemonic și totalitarComportamentul nostru, personalitățile noastre, modul în care trăim, relațiile noastre, și chiar și mersul la cumpărături sunt acum atent observate și judecate sub această hegemonie psihiatrică și noi în schimb am ajuns să ne monitorizăm și să ne înțelegem pe noi înșine prin intermediul acestui discurs.

Așa cum Whitaker (2010a: 10) declară în mod corect despre aceste schimbări: „În ultimii 35 de ani, psihiatria a remodelat profund societatea. Prin Manualul său de Diagnostice și Statistică (Diagnostic and Statistical Manual, prescurtat DSM), psihiatria trage o linie de demarcație între ceea ce trebuie să fie considerat „normal” și ceea ce nu trebuie considerat normal. Înțelegerea noastră societată a minții umane, care în trecut a reieșit dintr-un amestec de surse diferite (opere de ficțiune, investigații științifice și scrieri filosofice și religioase) este acum filtrată prin DSM.

Hegemonia, ideologia și puterea profesională

Răspunsul lui Gramsci (1971) la această chestiune a fost că clasele conducătoare în cele din urmă au supraviețuit amenințărilor față de autoritatea lor nu prin „dominare” directă și coerciție impuse maselor, ci mai degrabă demonstrând „conducere intelectuală și morală”. A fost ultimul tip de supremație care a constituit ceea ce el a denumit prin termenul „hegemonie”, o formă de „control intern” pe care Femia (1981: 24) o descrie ca „o ordine în care limbajul obișnuit comun, social-moral, este rostit, în care un concept al realității este dominant, informând prin spiritul său toate modalitățile de gândire și comportament”. Sau așa cum Kellner (2005: 158) a definit succint puterea hegemonică, „dominarea de către idei și forme culturale care induc consimțământ față de domnia grupurilor conducătoare din societate”. Gramsci a susținut că puterile coercitive ale statului (de exemplu armata, poliția și sistemul judiciar) erau prin comparație ineficiente și fragile în oprirea revoluției; în schimb clasele capitaliste securizaseră o mai mare șansă de supraviețuire prin puterea hegemonică – domnia burgheziei prin inducerea consimțământului.

Așa cum Crossley (2005: 114) a articulat această idee, burghezia trebuie să câștige inimile și mințile oamenilor, convingându-i (fără să pară că face asta sau fără să lase impresia că are nevoie să facă asta) că status-quo-ul (ordinea socială capitalistă) e natural și inevitabil, că e spre binele tuturor, și prin inducerea lor să se identifice cu acest status quo.

Gramsci a localizat conducerea intelectuală și morală câștigată de clasele conducătoare ca rezidând în societatea civilă și nu în stat. Prin „societate civilă” el a vrut să spună instituții cum ar fi religia, educația, presa și familia, la care profesorii marxiști, cum ar fi Navarro (1986) și Waitzkin (2000), au adăugat instituția sănătății ca spațiu și mai general de putere hegemonică.

Aceste instituții civice sunt mult mai eficiente decât organele directe, represive ale statului în manipularea maselor din cauza faptului că sunt percepute ca fiind detașate de elitele aflate în control.

Puterea hegemonică este impusă sub masca practicii instituționale și neutre, deși în realitate nu este deloc neutră. În schimb, intelectualii și profesioniștii sunt responsabili de legitimarea ideilor claselor conducătoare în sfera publică, articulând asemenea valori ca părând naturale și luate de-a gata ca date/cunoaștere despre lume. Astfel, Fontana (1993: 140–141) comentează că rolul intelectualilor este acum nu doar de a crea un anume stil de viață și o anume concepție despre lume, ci și de a traduce interesele și valorile unui grup specific social în general, valori și interese „comune”.

Ce înțelegem noi ca „normal” și de bun-simț de fapt reprezintă ideile dominante, capitaliste impuse prin discursul profesional, o chestiune sumarizată de citatul faimos din Marx și Engels care spune că „ideile claselor conducătoare sunt, în fiecare epocă, ideile claselor conducătoare” (citat în Navarro 1980: 196). Althusser (2005: 114) a comentat că conceptul de hegemonie a oferit „o soluție teoretică în descrierea problemelor inter-penetrării economicului și politicului”. Cu alte cuvinte, a fost un instrument eficient, explicativ pentru înțelegerea supraviețuirii bazei economice a capitalismului, în ciuda luptelor politice semnificative împotriva burgheziei din fiecare epocă.

Althusser a extins concepțiile lui Gramsci privind hegemonia, prin dezvoltarea unei teorii specifice a ideologiei. În loc să fie direct modelată de baza economică, Althusser a sugerat că instituțiile societății civile au un nivel de autonomie, care nu este „nici total modelat de economie, nici total autonom” (Crossley 2005: 150). Asta poate explica de ce fiecare decizie, comportament sau practică ale unei organizații își are sursa în prerogativele economice ale capitalismului.

Această subtilitate din analiza lui Althusser scoate în evidență că puterea hegemonică este o formă de putere negociată, în care grupurile profesionale și instituțiile pot acționa în direcții semi-autonome și uneori opuse capitalului. Fiecare instituție are propriile sale seturi de priorități profesionale, interese și valori pentru a se proteja de alte grupuri cu care e în competiție, și uneori asta ar putea duce la apariția conflictelor cu obiectivele elitelor conducătoare. În asemenea situații, compromisul e necesar ca să nu amenințe baza economică fundamentală și ordinea socială prezentă (Freidson 1988; Williams 1977).

Analizând instituția medicinei ca parte din relațiile hegemonice, Navarro (1989: 198) a sumarizat această chestiune a autonomiei profesionale după cum urmează: „Cunoașterea medicală nu este produsă și reprodusă în abstract, ci prin agenți și relații care sunt purtătorii relațiilor de putere ai clasei care controlează puterea. A spune asta nu înseamnă a spune că cunoașterea medicală și cea științifică nu au o autonomie de sine stătătoare, ci că acea autonomie se manifestă în interiorul unui set de relații de putere care determină nu doar modul în care cunoașterea medicală este folosită… ci și CE cunoaștere medicală este produsă și cum acea cunoaștere este produsă”.

Cum societățile industriale devin tot mai complexe, Althusser a subliniat importanța tot mai mare a acestor instituții în impunerea ideologiei capitaliste împotriva claselor muncitoare. Numește aceste instituții prin expresia „aparatul ideologic de stat” (ISA –, în engleză ideological state apparatus). ISA, a susținut el, sunt mult mai eficiente în securizarea consimțământului din partea maselor (Crossley 2005: 152), reproducând interesele capitalismului ca normale și inevitabile, sau așa cum Crossley (2005: 152) le-a conceptualizat, „spații de practică, unde subiecții umani sau agenții sunt de fapt modelați ca indivizi care doresc să fie disciplinați ai societății (capitaliste). Adică, acestea sunt spații de exercitare a puterii, care ne formează ca agenți umani, făcându-ne ceea ce suntem și, mai important, făcându-ne „după chipul” societății capitaliste.

Sumarizând: o critică ideologică marxistă care urmează ideile lui Gramsci și Althusser investighează subtila „hegemonie ideologică” prin care instituțiile societății civile… propagă și promulgă ideile și credințele care susțin ordinea stabilită, „aparatele ideologice” la care clasa capitalistă recurge pentru a-și menține puterea de stat… și trăsăturile ideologice ale științei moderne, care legitimează deciziile politice și sociale luate de „experți” în interesul clasei dominante” (Waitzkin 1978: 270).
Efectiv, hegemonia funcționează pentru a pacifica protestul revoluționar prin a face sigure concesiile limitate față de clasele muncitoare (de exemplu, prin introducerea și expansiunea democrației parlamentare), pe când ISA devin din ce în ce mai importante în reimpunerea normelor și valorilor claselor conducătoare, ca o perspecitvă consensuală și general împărtășită referitoare la realitatea socială.

Din toate zonele societății civile, Habermas a susținut că științele oferă cel mai mare potențial pentru a acționa ca aparat ideologic de stat. Motivul constă în limbajul retoric al științelor, care-și promovează diferitele discipline ca fiind fundamental obiective și eliberate de judecăți de valoare sau de potențial de valorificare (a capitalismului). Potrivit lui Habermas, ideologia științifică lucrează din ce în ce mai mult asupra unor soluții tehnice la problemele sociale și politice din interiorul societății capitaliste. În această manieră, declară Waitzkin (2000: 122): „Știința are tendința să depolitizeze aceste probleme, prin îndepărtarea lor de analiza critică”.

De o mare importanță în înțelegerea discursului psihiatric ca hegemonic în societatea neoliberală, Habermas (citat în Waitzkin 2000: 122) susținea deja din 1971 că „ideologia dominantă ținută în fundal, și nu expusă la vedere, în vitrină, care face un fetiș din știință, este mult mai irezistibilă și are o influență mai puternică și mai extinsă, decât ideologiile de tip vechi”.

Din ce în ce mai mult, diferite ramuri ale științei sunt responsabile pentru legitimarea inegalităților fundamentale în societățile capitaliste avansate, ca fiind „normale”, „inevitabile„ și „naturale”. De exemplu, Navarro (1986: 40–41) declară că sistemul de sănătate care îndeplinește „un crucial rol de legitimare” în interesul capitalului, „generează falsa conștiință că ceea ce de fapt fundamental este o problemă colectivă și prin urmare politică, determinată de maniera de control asupra proceselor de producție și de consum în societățile capitaliste, poate fi rezolvat prin intervenții individuale, terapeutice. În acest mod, medicina depolitizează ceea ce intrinsec este o problemă politică. Astfel, ce necesită un răspuns colectiv este prezentat ca o problemă individuală, la care soluția trebuie să fie tot individuală (să vină de la individ). Acesta este principalul rol ideologic al medicinei: legitimizarea relațiilor de clasă din societatea noastră”.

Controlul social medical a fost extins la producția economică, familie și la alte instituții majore.

În cuvintele lui Moncrieff (2008: 241), ce însoțea politicile economice „implica un etos cultural și moral, care poate fi cel mai bine sumarizat de o schimbare de la acceptarea generală a virtuților colective, cum ar fi egalitatea și solidaritatea, către valorile invividuale, determinate de competiție și consumerism”.

La fel ca în cazul „eliberării” capitalului de intervenția statului, filosofia neoliberală a susținut că individul trebuie să fie „eliberat” și de stat. Pentru a „ajuta” și „încuraja” individul să fie competitiv și să-și maximizeze potențialul în interiorul acestei societăți, guvernele neoliberale au făcut tăieri radicale în serviciile sociale și în asigurarea de protecție socială, în schimb canalizând resursele către programe de pregătire a muncitorilor, oficial cu scopul de a încuraja antreprenoriatul și cetățenii proactivi să beneficieze de oportunități de angajare și de afaceri.

Fundamental, aceasta a produs o modificare seismică în percepția populară privind Statul – care până atunci era înțeles ca o entitate care garanta, proteja și oferea servicii către populație, la un alt tip de stat care avea acum scopul exclusiv de a facilita competiția (atât pe piață, cât și indivual).

Mișcarea de la „capitalismul de protecție socială” la „capitalismul de competiție între oamenii muncii” a fost sumarizată de Schrecker și Bambra (2015: 16) ca o mișcare către „descentralizarea și plurasimul prosperității (în care un rol puternic revine sectorului privat), promovarea flexibilității pieței (oamenilor) muncii, subordonarea politicii sociale față de cerințele pieței și o dorință de a minimaliza cheltuielile sociale”.

Retragerea statului din multe zone ale activității sociale și comunitare și refocusarea în schimb pe individ, ca spațiu de responsabilizare și de transformare, începe să explice cum disciplinele psiho au putut să-și extindă ariile de jurisdicție odată cu neoliberalismul. Rose (1996: 150–151) se referă elocvent la populația din acest set de relații politice și sociale ca „întreprinzători individuali”, adică, subiecți ștampilați/îndoctrinați cu valorile de bază esențiale ale neoliberalismului.

Asta include chiar limbajul pe care noi îl folosim pentru a vorbi și pentru a ne înțelege – ca indivizi autonomi care aparent par liberi să aleagă, și totuși sunt responsabili pentru nereușite. Așa cum sugerează Harvey (2005: 65–66) cu privire la sinele neoliberal, „deși libertatea personală și individuală din piață este garantată, fiecare individ este tras la răspundere și considerat responsabil pentru propriile sale acțiuni și pentru starea de bine. Succesul individual sau eșecul sunt interpretate în termeni de virtuți antreprenoriale sau eșecuri personale (cum ar fi faptul că o persoană nu investește destul în capitalul său uman, prin educație), în loc să fie atribuite unor caracteristici și trăsături ale sistemului (cum ar fi excluziunea de clasă, de obicei atribuită capitalismului).

Consimțământul popular pentru un asemenea concept privitor la sine a fost obținut prin „influențe ideologice puternice care au fost puse în circulație de corporații, de presă și de numeroase instituții care constituie societatea civilă – cum ar fi universitățile, școlile, bisericile și asociațiile profesionale” (Harvey 2005: 40). Aici evident putem adăuga profesioniștii-psiho ca parte din societatea civilă responsabilă de promovarea unor asemenea valori neoliberale.

Harvey (2005: 3) ajunge la concluzia că neoliberalismul „ca tip de discurs” a devenit hegemonic. Modul în care ne înțelegem pe noi înșine și în care înțelegem lumea din jur e modelat și se bazează pe limbajul dominant al „culturii antreprenoriale”.

Cu alte cuvinte, discursul care tradițional era asociat cu afacerile și cu economia (de exemplu, „eficiență, productivitate” etc) este acum folosit pentru a ne referi la propriile noastre experiențe, emoții, și comportament.

În ideologia neoliberală, sinele a fost înlocuit de grup, de comunitate sau de societate în general, ca spațiul și locul unde să se producă reforma și schimbarea. Acest accent pus asupra individului a dus la depolitizarea inegalităților sociale și economice până în punctul în care, în cuvintele lui Ulrich Beck (1992: 100), acestea au fost redefinite „în termeni de individualizare a riscurilor sociale”. Cel mai pertinent pentru înțelegerea profesiunilor-psiho în societatea neoliberală este că „problemele sociale sunt din ce în ce mai mult percepute în termeni de dispoziții psihologice; ca inadecvări personale, sentimente de vină, anxietăți, conflicte și nevroze” (Beck 1992: 100).

„Societatea de risc”, grupurile de „experți”, cum sunt psihiatrii și psihologii, au devenit din ce în ce mai importanți pentru capitalism, pentru că se adresează într-un limbaj științific comportamentului „riscant” al individului. Ascensiunea „cunoștințelor experților și a opiniei experților” în societatea neoliberală, remarcă Turner (1995: 221), înseamnă că un asemenea discurs este „extrem de depolitizat”.

Astfel, pe măsură ce statul social a fost distrus odată cu expansiunea ideologiei neoliberale, disciplinele psiho au ajuns să joace un rol cheie în promovarea și perpetuarea atenției asupra „subiectului de risc”, mărindu-și autoritatea morală în noi arii de jurisdicție, întrucât fiecare individ din populație a fost redefinit printr-un discurs psihiatric hegemonic ca „fiind într-o permanentă condiție de vulnerabilitate” (Furedi 2004: 130) față de „boala psihică”.

Înțelegând ascensiunea neoliberalismului, prin urmare ne permite să înțelegem și recenta expansiune a discursului psihiatric.
Pentru Rose (1999: vii), profesiunile psiho au jucat un rol foarte semnificativ în formele contemporane de putere politică”, atât de mult că disciplinele „au făcut posibil ca ființele umane să fie guvernate în modalități care sunt compatibile cu principiile liberalismului și democrației”. Asta se datorează concentrării psihiatriei pe reformarea caracterului și realizarea de sine, valori care au un mare nivel de simetrie cu proiectul neoliberal.

În 1980 DSM-III a extins aria APA de afecțiuni psihice și a făcut diagnosticele mai ușor de folosit. A început să vorbească limbajul neoliberalismului, evidențiind problemele de fiecare zi în aranjamente/cadre dincolo de instituția psihiatriei.

În loc de dizabilitate și boală, recuperarea și dezvoltarea erau de acum promovate ca posibile. Moskowitz dă un exemplu al acestei schimbări de accent, odată cu introducerea diagnosticului de „afecțiune de identitate” în deceniul 1980, DSM declarând că potențialii suferinzi aveau incertitudini legate de o varietate de chestiuni legate de identitate, inclusiv scopuri pe termen lung, alegeri de carieră, modele de prietenie, orientare sexuală, comportament, identificare religioasă, sistem de valori morale și loialități de grup… Frecvent, tulburările sunt sintetizate de persoană prin întrebarea „Cine sunt eu?” (American Psychiatric Association, citat în Moskowitz 2001: 246).
Anterior dominată de clasificările instituționale negative ale schizofreniei și depresiei maniacale, expansiunea ariei de personalitate, identitate și afecțiune de anxietate de la DSM-III încoace a inițiat un discurs „mai pozitiv” al îngrijorărilor de zi cu zi, inadecvărilor și traumelor.

În climatul post-industrial, afecțiunile mentale acute și severe au fost înlocuite de acum „obișnuitele afecțiuni” ale ADHD, dezordinea de stres post-traumatic (PTSD), dezordinea de anxietate generală, BPD și autism pentru care tratamentul prescris este mult mai probabil să fie medicamente sau terapie, și nu internare.

Rezultatele impresionante ale acestei transformări neoliberale în discursul psihiatric către ideea de sănătate mintală „pozitivă” pot fi văzute în nenumărate „campanii de conștientizare” implicând riscul de sănătate mintală în rândul populației generale („E problema fiecăruia dintre noi”), precum și monitorizările de masă și programele de „intervenții timpurii” din școli pentru „a prinde” fazele timpurii ale bolii mintale la copii și pentru a „preveni” o afecțiune mai gravă la maturitate.

Alte exemple includ expansiunea numărului de studii epidemiologice care pretind să scoată în evidență și mai multe cazuri de patologie mintală care au rămas nedetectate și/sau netratate în comunitate, mișcările populare, care făceau campanii pentru alte aspecte ale comportamentului sau personalității, care trebuia acum să fie și clasificate ca afecțiuni mintale oficiale și nivelul înalt al auto-etichetărilor din rândul populației.

La fel, este mai mult decât o coincidență că în deceniile 1980 și 1990 a apărut ascensiunea „culturii de ajutorare de sine” (Ehrenreich 2009; Moskowitz 2001) și întoarcerea profesioniștilor psihologi și de consiliere către „psihologia pozitivă” și „gândirea pozitivă” (Cederström and Spicer 2015: 62–63).
Încărcat masiv cu valorile neoliberalismului, discursul „de sănătate mintală pozitivă” nu se mai concentra în principal asupra aducerii „nebunilor” înapoi la o anumită stare de normalitate, ci dimpotrivă asupra auto-îmbunătățirii individului. Nu mai e destul să fii „sănătos” sau „normal”, acum trebuie să aspiri constant să fii tot mai pozitiv/optimist și să duci o viață tot mai fericită. Asta este o încercare terapeutică care se aliniază perfect cu filosofia neoliberală a responsabilității personale și nevoii de a îmbunătăți constant sinele. Este un discurs hegemonic, transparent mascat ca expertiză medicală și terapeutică asupra minții, care promovează valorile și interesele capitalului neoliberal. Așa cum a arătat Ehrenreich (2009: 8–9), „revoluția gândirii pozitive” din capitalismul expirat promovează un model de deficit concentrat cu totul asupra individului:

„Dacă optimismul este esențial pentru succesul material, și dacă poți obține o perspectivă economică optimistă prin disciplina gândirii pozitive, atunci nu există nici o scuză pentru eșec. Partea cealaltă a gândirii pozitive este astfel o insistență brutală asupra responabilității personale: dacă afacerea dă greș sau dacă slujba este eliminată, trebuie să fie din cauză că nu ai încercat destul, nu au crezut destul de ferm în inevitabilitatea succesului tău. Cum economia a produs mai multe concedieri și turbulențe financiare pentru clasa de mijloc, promotorii gândirii pozitive au început tot mai mult să accentueze această gândire negativă: a fi dezamăgit, plin de resentimente, sau deprimat înseamnă să fii o „victimă” și un „plângăcios”.

În același mod, etichetele psihiatrice au ajuns să se concentreze asupra deficitelor și nereușitelor de caracter, care amenință productivitatea și activitățile de consum ale individului în multe arene sociale și economice ale vieții. Astfel, discursul psihiatric încearcă și să depolitizeze inegalitățile fundamentale și eșecurile strucrurale ale capitalismului, ca fiind ale unui individ care se lovește de probleme, în timp ce reimpune valorile competiției și auto-îmbunătățirii ca fiind ceva care ține de bun-simț sau ceva care trebuie considerat un dat de la sine.

Vorbind despre psihoterapie, Parker (2014: 171) declară că „adaptarea” individului la capitalism necesită ca psihoterapeuții nu doar să amelioreze cele mai mari excese ale sistemului, dar și să se asigure că această adaptare este gestionată pentru a incita și canaliza resursele de energie critică ale indivizilor, astfel încât chiar critica pe care ei o aduc economiei să fie cea care susține perpetuarea economiei…

Astfel, psihoterapia devine crucială pentru aparatul de sănătate al statului ca o practică dedicată pacificării nemulțumirii și reaprinderii poftei de consum și producție.

A explica mai deplin cum am ajuns să ne auto-reglementăm sub un discurs hegemonic psihiatric în societatea neoliberală, următoarea secțiune pleacă de la teoria bioputerii a lui Foucault (*), o formă subtilă de putere de reglementare, concentrată asupra trupului. (* n.t.: Foucault și-a atribuit multe analize făcute anterior de feministe și le-a deturnat, mistificat și reîncadrat cu scopul de a perpetua neoliberalismul, întrucât teoriile sale fac în mod fundamental invizibilă puterea clasei conducătoare, și, acolo unde nu o pot ignora, o justifică sau o raționalizează; mențiunea aceasta este necesară, cred, pentru că în această carte Foucault e citat ca fiind un oponent al neoliberalismului, pe când opusul e real. Evenimentele din ultimele deceni au arătat că post-modernismul e un instrument al neoliberalismului care a golit criticile aduse capitalismului de puterea de clasă, la fel cum în timpul Războiului Rece, intelectualii liberali, de „stânga” au golit fascismul de caracterul de clasă pentru a salva capitalismul.)

Bio-puterea, guvernarea și hegemonia psihiatrică

Pentru a contracara acuzația că psihiatria acționează ca agent de control social, acești profesioniști arată cu degetul către numeroșii clienți care îi abordează voluntar acum și le cer să le pună etichete psihiatrice (și adesea specifică medicația pe care o văd ca soluție la afecțiunile pe care le-au ales). Ei scot în evidență și multe organizații populare care au apărut pentru a susține „realitatea” diferitelor afecțiuni mintale (de exemplu, Autism Speaks, Children and Adults with Attention-Defcit/Hyperactivity Disorder, Depression and Bipolar Support Alliance) prin campanii de anti-stigmatizare și apeluri la „normalizarea” acestor afecțiuni, în linie cu o expansiune a discursului privind dizabilitățile (Conrad 2007: 87).

Mai mult, profesioniștii-psiho pot cita fluxul global al ideilor biomedicale asupra bolii psihice, pe care oamenii din ce în ce mai mult le comunică prin social media, fără nici o intervenție directă din partea experților (de exemplu, recent mi s-a oferit o imagine de la un „prieten” pe facebook care arăta radiografii ale creierului de la patru oameni „normali” și a altor patru care sufereau de ADHD, PTSD, dezordine bipolară și depresie –– concluzia era că lobii colorați diferiți ai creierului ar fi cauza diferitelor boli psihice – „Doar pentru că nu o poți vedea”, spunea textul care însoțea imaginea, „nu înseamnă că o altă persoană nu se luptă cu ea”).

Reflectând asupra acestor acte de auto-monitorizare și promovare a discursului psihiatric susținute de științele comportamentale și ale fericirii, Davies (2015: 258) observă că cel mai mare succes al unor asemenea pretenții de cunoaștere are loc „când indivizii ajung să-și interpreteze singuri și să descrie propriile lor vieți, potrivit acestei expertize”.

Pentru Foucault, apariția societății industriale a marcat o transformare în exercitarea puterii, de la dreptul de a lua viață, la puterea asupra vieții (Smart 1983: 90) (*n.t.: vezi nota de mai sus, puterea (capitalistă) e exercitată în continuare prin „dreptul de a lua viață”; Foucault e un intelectual capitalist și neoliberal, „a lua viața” nu e un „drept” doar pentru că niște clase conducătoare afirmă așa, ci o crimă; dincolo de asta „dreptul de a lua viață” nu a fost înlocuit de nimic, el e manifestat în continuare și din ce în ce mai brutal de puterea claselor capitaliste, doar că Foucault poate susține că acest „drept” ar fi fost „înlocuit” pentru puterile pe care le slujea Foucault – imperialismul european – iau „viața” în fiecare zi, dar iau viața unor oameni care nu existau pentru intelectualul neoliberal european – viața oamenilor din America Latină, din Orientul Mijlociu, din Africa, din Asia, din Europa de Est; e un reflex tipic și în mare măsură rasist, o trăsătură caracteristică intelectualilor europeni de a nu-i considera oameni pe cei care sunt masacrați sistematic de capitaliștii europeni și americani, pentru că dacă ar fi oameni, atunci nu ar putea fi invizibili, iar capitaliștii occidentali ar trebui denumiți ceea ce sunt: criminali. „Puterea asupra vieții” „descoperită” de Foucault a existat mereu de la apariția societății de clasă, doar a fost instituționalizată și legiferată ca atare de capitalism. Ar trebui poate să existe un studiu despre cum sunt fabricați intelectualii europeni „de valoare”, ar fi edificator și poate chiar hilar de văzut cum sunt fabricați intelectualii capitaliști ca „vedete”.)

Asta a fost o trecere manifestată în natura puterii suverane către concentrarea asupra biologicului, trupul devine un loc din ce în ce mai important pentru supraveghere și guvernarea individului. (* n.t.: din nou, sursa acestei „descoperiri” e foarte veche, în lupta femeilor împotriva capitalismului.)

În sistemul de producție mereu în schimbare, populațiile trebuie monitorizate, supravegheate și gestionate prin sisteme mai subtile de reglementare și control social, iar aici serviciile de sănătate și cele sociale sunt în mod special importante în apariția și expansiunea bio-puterii. Așa cum explică Smart (1983: 90), „starea de bine a populației sau a corpului social a fost obiectul tehnicilor de putere, acestea țintind condițiile care afectează procesele biologice ale vieții (de exemplu, reproducerea, mortalitatea sănătatea etc). Apariția acestor tehnici represive de subjugare a trupurilor și de reglementarea populațiilor a fost identificată de Foucault ca marcând începutul unei ere a bio-puterii.

Bio-puterea este astfel unificarea biologicului cu politicul. Sub autoritatea noilor experți din societatea industrială, trupul devine un obiect de cunoaștere care trebuie monitorizat, supus coerciției și controlat în modalități din ce în ce mai complexe. Prin aceste tehnici, trupul este făcut să fie „docil” astfel pentru a fi „supus, folosit, transformat – subgjutat și îmbunătățit” (Foucault, citat in Gastaldo 1997: 114).

Formele experte de cunoaștere a trupului, cum ar fi cele produse de profesioniștii-psiho, au devenit din ce în ce mai importante în societățile liberale avansate, pe măsură ce ele pot ajusta și dirija invidivii, dincolo de spațiile tradiționale ale intervenției directe din partea statului.

Acest proces general de ajustare și guvernare a populației dincolo de aparatul direct, deschis al statului a fost numit „mod de guvernare”.

„Guvernabilitatea” a fost definită de Foucault (citat în Rose et al. 2006: 83) ca fiin „un set de tehinici și proceduri pentru direcționarea comportamentul uman”. În cuvintele lui Rose (1996: 155): „Guvernarea într-un mod liberal-democratic înseamnă guvernarea prin libertatea și aspirațiile subiecților mai degrabă decât în ciuda lor. Posibilitatea impunerii de „limite” liberale asupra dimensiunii și scopului „guvernării” politice a fost astfel oferită de o proliferare a discursurilor, practicilor și tehnicilor prin care capabilitățile de auto-guvernare pot fi instalate în indivizi liberi, cu scopul de a le aduce propriile lor moduri de a se comporta și evalua pe sine în linie cu obiectivele politice”.

Rose nu va fi de acord, dar eu cred că aceste obiective politice sunt de a reimpune domnia de clasă /stăpânirea de clasă și de a facilita maximizarea profitului elitelor.

Pe măsură ce statul social a intrat în declin, guvernarea indivizilor prin discursuri de sănătate și bunăstare – inclusiv ideologia psihiatrică – a permis ca forme mult mai subtile de control social să apară, unele care guvernează trupurile „de la distanță”, prin extensiunea bio-politicii. Aceasta este expansiunea hegemoniei clasei conducătoare prin răspândirea miturilor psihiatrice în zone anterior neatinse ale vieții economice și sociale. Este cea mai profundă formă de control social, așa cum apare în viața de zi cu zi, dacă am consimțit la această expansiune a autorității psihiatrice. La urma urmei, nimeni nu ne forțează să recunoaștem propria noastră neproductivitate din cauză că am petrecut prea mult timp la computer jucându-ne solitaire, dimpotrivă acum părem să fim proactivi în realizarea că „am avea o problemă” – orice, de la deficit de atenție și evitare a muncii, la dependența de jocuri și comportamentul obsesiv – și să cerem „ajutor”. Astfel o parte importantă a bio-politicii în societatea neoliberală este auto-supravegherea, Rose remarcând că (1999: 11): „Prin auto-inspecție, auto-problematizare, auto-monitorizare și confesiune, ne evaluăm pe noi înșine potrivit criteriilor stabilite pentru noi de alții. (n.t.: feministele radicale au un concept politic mai clar pentru acest fenomen, „internalizarea opresiunii”, care este raporat la societatea de clasă.)

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*