Întotdeauna când omenirea a fost „educată” printr-o pandemie, s-a produs o MARE TREZIRE, o Reformă Dumnezeiască! Şi acum –TOATA lumea este chemată la naşterea din nou, printr- o Căinţă şi Pocăinţă Cristică, (nepopistă), pentru a ne opri din dezmăţ (Ps.46/10), pentru a ieşi din sine, ca Avram (Gen.12/1), să evadăm din Babilonia Globalistă/comunistă, (Ap. Cap .17,18,19) pentru ca toţi cei peste 7 miliarde de oameni să devenim Una cu El, ca să rămânem în El, avându-L drept Căpetenie, nu roată de rezervă, căci Hristos este Totul Totului TOT- Lumina lumii, Pâinea vieţii, Apa vie, Calea- soluţia la toate crizele, Adevărul, Învierea, Viaţa veşnică etc

Discursul Kalaului de tara:Câteva  file despre lovitura de stat data de calaul globalist si  Frontul Satanizarii Nationale; Ion Iliescu a pus piatra de temelie pentru ruinarea Tarii si distrugerea Poporului Roman- sistarea investitiilor, care a inseamnat somarea poporului, falimentul, alungarea tinerilor in ghearele sacalilor, transformarea eco-agriculturii intr-un  morman de fiare- fabrici, uzine, ceapeuri, statiuni, oameni -Documentul ILEGAL prin care Iliescu l-a destituit pe Ceauşescu …Medicul român care figurează alături de Einstein în TOP 500 de genii ale secolului 21: Leon Dănăilă | Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri, vagabonzi şi boschetari. Pentru mine toţi bolnavii sunt REGI…Este Coronavirusul de la Dumnezeu? Ce urmează mai departe? Ne aflăm la timpul sfârșitului? 
eeeeeKomunismul, Fesenismul, Globalismul, sunt de sorginte demonică! De aceea au împuşcat pe Mareşalul Adevăr; L-au detronat şi înlocuit pe Regele Isuss cel Viu, cu o foto-pictură aurită, dar moartă, surdă, oarbă, schiloadă; Au îngropat Dreptatea, Bunătatea, Iubirea, Corectitudinea şi au semănat ura, minciuna, hoţia, strâmbătatea, cearta, precurvia şi celelalte seminţe demonice din Galateni 5/20… Au prigonit tinerimea şi au compromis Valoarea, ca să poată fura, manipula, martiriza şi pustii Tara, precum satan în Geneza, cap.1,v. 2; Prin “lipirea” dintre tatăl nostru, căci oamenii nenăscuţi din nou au ca tată pe diavol (Ioan 8/44) şi ca mamă pe curva Apocaliptică a tuturor hoţiilor idolatre, ei întrupează Fiara, pe Anticrist şi Prorocul mincinos, dar…” o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei.” (Ap 16/2)…Iată si o listă a turnătorilor de ”primă mână” din România…Dezvăluire HALUCINANTĂ a medicului legist… etc78Rugăciunea și trezirea spirituală- Autor: Charles Spurgeon; Mişcarea de trezire spirituală din Anglia şi Ţara Galilor-Jonathan Edwards şi Evan Roberts;Trezirea spirituală (I);Martyn Lloyd-Jones- Păstorul ca predicator; Peter Masters – Predicarea evanghelistică şi trezirea;Trezirea din secolul al XVIII-lea- John Wesley;Rugăciune pentru trezir; Trezire amară; Semnele adevăratei treziri, de R.C. Sprou; Un apetit spiritual, Sinclair Ferguson; Reformă sau trezire spirituală? de Jim Ellif; Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton; Caracteristici ale Unei Biserici Sănătoase, de Dr. Mark Dever; Este Hristos Domnul tău?de A.W.Pink;„Şi ochii frumoşi pot privi urât”; Cele trei principii ale unei treziri spirituale-Trezire spirituală, viaţă nouă, umblare în lumină- Hugo Bouter; Între „marea trezire“ și „marele declin“; Ştefan; Maria Magdalena; Iosua;  din revista „Cercetați Scripturile”; Pe urmele lui Caleb, André Gibert; Lecţii din viaţa lui Ezra;  Alfred E. Bouter;Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei “necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?99

urr???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????333733Peter Masters - Doctori de suflete909

Rugăciunea și trezirea spirituală

Autor: Charles Spurgeon 

     De obicei, când Dumnezeu intenţionează să binecuvinteze într-un mod deosebit o biserică, va începe astfel:două sau trei persoane vor fi profund îngrijorate din cauza stării spirituale a bisericii şi vor fi atât de tulburate, încât se vor chinui sufleteşte.

Poate că aceste persoane n-au cunoştinţă despre durerea lor comună, dar încep să se roage cu o dorinţă înflăcărată şi cu o stăruinţă neobosită. O dorinţă fierbinte de a vedea biserica înviorată pune stăpânire pe inima lor. Se gândesc la aceasta mergând la culcare. Devine visul lor.Visează cu ochii deschişi pe stradă. Problema aceasta îi macină tot timpul. Devine pentru ei o grea povară şi simt o durere continuă în inimă pentru păcătoşii care pier în păcatele lor. Ei suferă durerile naşterii pentru sufletele oamenilor…

Doamne, dă-mi o duzină de oameni ai rugăciunii stăruitoare şi iubitori de suflete şi, prin harul Tău, voi zgudui Londra de la un capăt la altul…

Lucrarea lui Dumnezeu ar continua şi fără marea ceată de creştini pe care o constituiţi voi. Mulţi dintre voi nu fac altceva decât să împiedice marşul oştirii lui Dumnezeu. Daţi-mi o duzină de oameni ca leii şi ca mieii, oameni care să ardă de o dragoste intensă pentru Cristos şi pentru sufletele oamenilor şi nimic nu va fi imposibil pentru credinţa lor…

 Cine sunt cei care împiedică lucrarea? Vă spun eu. Orice creştin lumesc împiedică înaintarea Evangheliei. Orice membru al bisericii care trăieşte în păcate ascunse, care tolerează în inima sa orice lucru despre care ştie că este rău, care nu urmăreşte cu toată inima sfinţirea personală, orice asemenea om este- atâta timp cât face aceste lucruri-o piedică pentru lucrarea Duhului Sfânt.

Fiţi curaţi, voi toţi care purtaţi vasele Domnului,căci atâta timp cât păstrăm în inimă o întinăciune cunoscută, stingem Duhul Domnului. El nu poate lucra printre noi atâta timp cât tolerăm în mod conştient vreun păcat în viaţa noastră.

Nu mă refer acum la încălcarea flagrantă a Celor Zece Porunci, însă includ aici şi spiritul lumesc-grija pentru lucrurile firii pământeşti, lipsa de interes pentru cele spirituale:având suficient har să ne faci să credem că eşti creştin, dar insuficient să ne-o dovedeşti;având ici şi colo câte un măr zbârcit pe vârfurile crengilor, dar nu prea multă roadă; la aceasta mă refer, la această sterilitate parţială, insuficientă pentru a o condamna, dar suficientă pentru a opri binecuvântarea-iată ce împiedică trezirea şi dezvoltarea bisericii.

Unii dintre voi, care vă numiţi creştini, nu puneţi umărul la jug. Şi astfel, noi ceilalţi trebuie să muncim mai din greu, iar lucrul cel mai rău dintre toate este că trebuie să vă tragem şi pe voi. Pe lângă faptul că nu sporiţi puterile celor ce vă trag, voi creşteţi greutatea care trebuie trasă.

Oh, vă implor în numele sudorii de sânge şi al rănilor Mântuitorului, pe voi, ucenici ai lui Cristos, fiţi în clocot, pentru ca Numele Domnului să fie cunoscut şi iubit printre oameni prin viaţa voastră, prin mărturia voastră înflăcărată şi prin eforturile agonizante ale bisericii creştine.”

 Simt din ce în ce mai mult, de fiecare dată când vorbesc la diverse întruniri, că poţi avea un creştin foarte serios, un bărbat evlavios sau o femeie cucernică, însă viaţa lor ar fi cu mult sub nivelul la care ar putea s-o ducă Dumnezeu, dacă ei n-ar aştepta ca Duhul Sfânt să le ia fiinţa lor în stăpânire. Fraţi creştini, vă invit să deveniţi nişte mijlocitori înfocaţi! Vreau să vă implor, pentru nevoile Londrei cu milioanele ei de oameni şi pentru nevoile bisericii lui Cristos, vai, vai, cu mulţimile ei de credincioşi cu numele, creştini cu jumătate de inimă-nu vreţi să mijlociţi în rugăciune? Nu vreţi să vă lepădati de voi înşivă ca să călcaţi pe urmele lui Cristos şi să deveniţi izvoare de binecuvântare pentru această lume isotvită?

O, veniţi şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vă posede în întregime astăzi, şi apoi El vă va învăţa cum să vă rugaţi.”

~~~Rugaciunea si trezirea spirituala~~~,,De obicei, când Dumnezeu intenţionează să binecuvinteze într-un mod deosebit o biserică, va începe astfel:două sau trei persoane vor fi profund îngrijorate din cauza stării spirituale a bisericii şi vor fi atât de tulburate, încât se vor chinui sufleteşte. ,,Poate că aceste persoane n-au cunoştinţă despre durerea lor comună, dar încep să se roage cu o dorinţă înflăcărată şi cu o stăruinţă neobosită

 

Cele trei principii ale unei treziri spirituale
Trezire spirituală, viaţă nouă, umblare în lumină

Hugo Bouter

© Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat: 26.10.2018

Verset călăuzitor: Efeseni 5.14

Efeseni 5.14: De aceea zice: Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.

Mai vine o trezire spirituală

Va mai veni o trezire spirituală? În general Scriptura descrie un tablou sumbru al ultimelor zile premergătoare revenirii lui Hristos. Pavel atenţionează în epistolele lui cu privire la ruinare şi apostazie şi creştinismul de formă (Faptele apostolilor 20.29,302 Tesaloniceni 2.3-71 Timotei 4.12 Timotei 2.16-3.9). Petru vorbeşte despre învăţători falşi şi batjocoritori în timpul din urmă (2 Petru 2; 3) Ioan îi denumeşte „antihrişti”, deoarece ei tăgăduiesc atât pe Tatăl cât şi pe Fiul (1 Ioan 2.18-23; 4.1-32 Ioan 1). Iuda accentuează caracterul păcătos al acestor oameni (Iuda 1,4-6). Astfel nu se poate aştepta la o restabilire (deplină), ci la judecata care va fi făcută la revenirea Domnului.

Scrisorile adresate celor şapte adunări din Asia Mică arată de asemenea o evoluţie negativă (Apocalipsa 2; 3). Creştinătatea cu numele va încheia istoria ei ca Babilonul cel mare (Apocalipsa 17; 18). De aceea noi nu ne putem aştepta la o trezire spirituală mondială în sensul unei restabiliri generale, o revenire unitară la timpul de început minunat al Adunării. Este corect – aşa cum fac unii predicatori carismatici – să năzuieşti după „semne şi minuni” mari? Trebuie să acordăm valoare „descoperirilor” oamenilor, care se oferă înşişi ca o clasă nouă de „apostoli” şi „profeţi”? Desigur, nu!

Însă Duhul lui Dumnezeu nu este legat, şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat (2 Timotei 2.9). Atâta timp cât Duhul Sfânt nu a fost luat de pe pământ, El este la lucru între aceia care numesc Numele lui Hristos. Duhul este suveran. El este Duhul care dă viaţă, care dăruieşte omului mort viaţa nouă şi dă un foc nou bisericii adormite. Când este vorba de lucrarea Duhului, este de aceea încă totdeauna posibilă şi de dorit o trezire spirituală – în orice caz individual şi local, însă probabil şi în cadru mai larg. Trebuie însă să fim veghetori şi să verificăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu tot ce auzim şi ce vedem. Cu regret sunt multe care sunt aparenţă, imitaţie şi lucrare omenească.

De aceea dorim cu plăcere să verificăm ce linii directoare ne dă Scriptura la această întrebare. Facem aceasta pe baza unui verset cunoscut din Efeseni 5.14, care ne pune la dispoziţie trei pietre de încercare pentru conţinutul spiritual, intern al unei treziri spirituale.

Contextul în care stă Efeseni 5.14

Dacă ţinem seama de contextul în care stă acest verset, se arată că Pavel vorbeşte aici despre stilul de viaţă practică. Găsim în prima parte a acestui capitol (Efeseni 5) trei afirmaţii de fond referitoare la practica vieţii noastre. Umblarea noastră este în primul rând o umblare în dragoste (Efeseni 5.2), însă după aceea şi o umblare în lumină (Efeseni 5.8,9) şi totodată o umblare în înţelepciune (Efeseni 5.15,16).

În legătură cu tema noastră ne interesează a doua afirmaţie de fond, şi anume, umblarea noastră în lumină. Care este caracterul acestei lumini? Este lumina Hristosului înviat, care ne luminează pe noi credincioşii şi în care noi ca oameni noi, ca şi copii ai luminii putem umbla. Ca să zicem aşa, Hristos este Soarele vieţii noastre, Lumina mare, care ne conduce şi care stăpâneşte viaţa noastră (compară cu Geneza 1.16). El a terminat „somnul morţii” noastre, viaţa în păcat. Ca oameni „treziţi”, acum trăim şi umblăm în lumină.

Acest mod de viaţă nou stă în contrast mare cu umblarea noastră de odinioară în întunericul necredinţei şi al păcatului. Umblarea noastră de odinioară era în întunecimea morţii spirituale. Acum nu mai avem nimic a face cu lucrările neroditoare ale întunericului, aşa spune apostolul, căci lumina le pune pe stâlpul infamiei şi face totul clar.

Principial, practic şi profetic

Îndemnul din Efeseni 5.14 îl putem înţelege în sens principial, însă în afară de aceasta este atât o explicaţie practică cât şi una profetică. Înţelesul profetic al acestei solicitări atât pentru Israel cât şi pentru Biserică este sprijinit prin referirea la profetul Isaia (în mod deosebit Isaia 26.19 şi Isaia 60.1). Accentul se pune aici însă pe înţelesul practic pentru noi ca şi credincioşi – însă el nu poate fi despărţite de celelalte două aplicaţii.

Mai întâi încă ceva despre alcătuirea versetului. Îndemnul constă de fapt din trei părţi, şi anume din două solicitări şi făgăduinţa legată de acestea:

(1) Trezeşte-te tu, care dormi
(2) Ridică-te dintre cei morţi
(3) Hristos va străluci peste tine

Dacă privim textul din punct de vedere principial, el este aplicabil la convertirea şi naşterea noastră din nou. Noi ca păcătoşi trebuie să ne trezim din somnul morţii spirituale. Noi avem nevoie de viaţa nouă, ca să ne putem ridica din starea noastră de moarte. Hristos lucrează viaţa nouă prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său. Şi după aceea este valabilă făgăduinţa, că El devine centru vieţii noastre, în a cărui lumină noi putem umbla de acum înainte.

Cu toate că această explicare este corectă, pe apostol îl interesează mai mult aplicarea practică la viaţa noastră ca credincioşi, trăirea practică şi înfăptuirea binecuvântărilor noastre (aşa cum este de fapt cazul în Efeseni 4-6). Pavel se adresează către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus (Efeseni 1.1), deci la oameni convertiţi. Ei trebuie să realizeze acum şi practic înnoirea vieţii, de care au avut parte. În felul acesta ei se vor deosebi efectiv de necredincioşii care nu au această viaţă nouă şi sunt încă în greşelile şi păcatele lor (Efeseni 2.1).

Este foarte posibil ca şi noi ca creştini să avem nevoie de înviorare spirituală în viaţa noastră, de o trezire din somn. Pe scurt: o trezire. Noi putem cădea „în somn” în diferite feluri: prin uscăciune şi pustiu în viaţa noastră spirituală, prin lipsa de hrană spirituală, prin nepăsare, prin gândire şi acţionare lumească. Cu regret, în exterior este mică diferenţă între un credincios adormit şi un creştin cu numele mort. Este adevărat: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui. Însă aceasta este numai o faţă a medaliei. Dacă suntem adormiţi spiritual, viaţa noastră nu este spre onoarea Domnului. Atunci nu putem mărturisi despre El şi nu suntem folositori pentru El.

Care este atunci drumul restabilirii? Cum ia naştere o adevărată trezire spirituală? Conform cu Efeseni 5.14 ea are loc în trei paşi:

(1) printr-o trezire spirituală prin Cuvânt,
(2) printr-o umblare ca credincios făcut viu,
(3) printr-o viaţă trăită în lumina Domnului înviat.

1. Trezeşte-te tu, care dormi

Noi trebuie să ne trezim, să ne trezim din „somnul” nostru. Ca să arătăm că acest îndemn este într-adevăr valabil şi pentru credincioşii adevăraţi, îndrept atenţia spre unele versete comparabile într-o oarecare măsură din epistola către Romani şi epistola către Tesaloniceni. Acum nu este timpul pentru noi ca credincioşi să dormim, aşa scrie Pavel (Romani 13.11-13). Căci noi suntem copii ai lumini, fii ai zilei. Noi nu suntem din noapte şi nici din întuneric. De aceea să nu dormim ca ceilalţi („morţii” spiritual, care nu au viaţă din Dumnezeu), ci să veghem şi să fim treji (1 Tesaloniceni 5.4-10).

Acesta este un îndemn personal: trezeşte-te (la singular)! Trezirea este o chestiune personală, chiar dacă este valabilă pentru mulţi oameni. Toate cele zece fecioare din Matei 25.1-13 au trebuit să se trezească. Un alt exemplu, care probabil se adresează mai mult la puterea noastră de imaginare: Oasele uscate din Ezechiel 37 s-au pus laolaltă aşa cum aparţineau, deci la persoane individuale. O astfel de trezire personală are loc prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum oasele uscate nu s-au alipit unul de altul printr-o simplă activitate omenească, ci prin aceea că Cuvântul Domnului a venit la ele.

Este glasul lui Dumnezeu, care vine la noi şi care apoi lucrează în toată puterea prin Duhul Sfânt. De aceea doresc să accentuez traducerea corectă a cuvintelor „De aceea [El] zice”. Dumnezeu Însuşi trebuie să intervină, ca să ne trezească din somnul nostru. Numai un glas trezeşte la viaţă. El restabileşte părtăşia cu Sine, pe care noi nu puteam sau abia puteam s-o savurăm în timpul „somnului” nostru.

Deci aceasta este prima însuşire importantă a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: că Cuvântul lui Dumnezeu este pus din nou în sfeşnic şi că prin aceasta Duhul lui Dumnezeu trezeşte zgâlţâind pe om. Aşa citim de exemplu în cele şapte scrisori adresate adunărilor de fiecare dată refrenul: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2; 3). Avem noi o ureche deschisă pentru glasul Domnului? Atunci Cuvântul Său va avea acelaşi efect asupra noastră ca strigătul de la miezul nopţii din parabola cu cele zece fecioare. Glasul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” ne va trezi prin zguduire şi ne va da din nou o privire pentru gloria lui Hristos (compară cu Matei 25.6). Căci este vorba de El Însuşi, de relaţia Lui cu noi, de dragostea Lui, care solicită toate sentimentele şi dragostea inimilor noastre. Este vorba de gloria Sa, de revenirea Sa, care stă înaintea uşii, şi de urmările practice, care le are aceasta pentru noi. Vedem aceasta în model la mireasa din Cântarea cântărilor:

„Preaiubitul meu a vorbit şi mi-a zis: «Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!»” (Cântarea cântărilor 2.10).

2. Ridică-te dintre cei morţi

Glasul Celui care vine este glasul Aceluia care ne iubeşte şi care ne-a spălat în sângele Său de păcatele noastre (Apocalipsa 1.5). Este glasul Mirelui, care ne trezeşte. El vrea, ca noi să ne pregătim să-L întâmpinăm. Ce include aceasta în sine? Include în sine, ca noi, odată ce am fost treziţi, să nu putem rămâne pe „patul de odihnă” al comodităţii noastre. Noi trebuie realmente să ne ridicăm şi să ieşim în întâmpinarea Lui. Pentru aceasta trebuie să lăsăm înapoia noastră tot ce este în contradicţie cu gândurile Sale (compară cu 2 Timotei 2.19-26Evrei 13.13Apocalipsa 18.4).

Aceasta este deci a doua însuşire a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: o dăruire din nou pentru Hristos, o nouă practică a vieţii, în care Domnul înviat ia chip în noi şi în care El Îşi are locul care I se cuvine în viaţa noastră. Aceasta este pentru noi nimic mai puţin decât o „sculare dintre cei morţi”, aşa cum o exprimă apostolul aici. Atunci noi ca credincioşi ne vom deosebi clar de oamenii din jur, care sunt încă morţi în greşelile şi păcatele lor. Noi suntem total altfel, şi de asemenea noi ne vom comporta total altfel (Efeseni 4.20). Noi am primit viaţă nouă în Hristos, şi aceasta ne face oameni noi, care se păstrează neîntinaţi de lume (Iacov 1.27).

Pavel face aluzie la unele afirmaţii ale profetului Isaia, una dintre ele se referă foarte clar la învierea trupului la revenirea lui Hristos: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai pământului!” (Isaia 26.19). Curând vom avea parte de întâia înviere, aceasta este învierea dintre restul morţilor (Filipeni 3.11Marcu 9.10). Însă în viaţa noastră aici şi acum este vorba de aplicarea practică a adevărului despre întâia înviere, pe care eu vreau s-o numesc gust anticipat. Noi am înviat deja cu Hristos la o viaţă nouă! Cei din jurul nostru vor vedea la noi, că noi suntem oameni înnoiţi. Noi am părăsit „mormântul păcatelor” noastre şi acum trăim şi umblăm în lumină. Această „ridicare dintre cei morţi” marchează începutul unei umblări noi cu Dumnezeu.

Dar dacă ne gândim la aplicarea profetică a acestui verset, este nu numai pentru noi foarte important, ci şi pentru restabilirea viitoare a poporului Israel – de asemenea în lumina citatelor din Isaia. Restabilirea spirituală şi naţională a lui Israel va fi de asemenea nimic mai puţin decât o ridicare dintre morţi. Aşa spune Pavel literalmente în epistola către Romani: „Pentru că, dacă lepădarea lor este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?” (Romani 11.15).

Ezechiel a profeţit despre învierea lui Israel în cunoscuta profeţie despre valea oaselor uscate (Ezechiel 37). Observă că „învierea”, pe care el o descrie, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Este Duhul, Cel care face viu, carnea nu aduce nici un folos. „Şi am profeţit cum îmi poruncise El şi duhul a intrat în ele; şi au trăit şi au stat în picioare: o oştire foarte mare. … Şi voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; şi vă voi aşeza în ţara voastră” (Ezechiel 37.10-14).

Dar dacă privim acest pasaj din Scriptură din punctul de vedere al responsabilităţii noastre, atunci desigur este foarte important, dacă noi putem fi folosiţi de Dumnezeu ca „profet” – ca un glas, ca un instrument al lucrării Duhului. O trezire este pe de o parte pe deplin lucrarea lui Dumnezeu, însă pe de altă parte ea este şi lucrarea oamenilor, pe care El îi poate folosi ca glas al Lui.

3. Hristos va străluci peste tine

Venim la ultima parte a versetului nostru, care include în sine o făgăduinţă minunată pentru toţi care au fost treziţi de Hristos din somn. Această a treia însuşire a unei treziri conform voii lui Dumnezeu am putea-o numi o „viaţă centrată pe Hristos”, orientarea spre Hristos ca centru al vieţii noi – pentru noi personal, însă şi pentru adunare.

Evident apostolul face aici aluzie la unele locuri din Isaia 60, care vorbesc despre restabilirea viitoare a lui Israel. Profetul spune în primul verset despre Sion: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine! Pentru că, iată, întunericul va acoperi pământul, şi întunericul gros popoarele. Dar Domnul va răsări peste tine şi gloria Lui se va vedea peste tine. Şi naţiunile vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale” (Isaia 60.1-3). Această temă se mai întâlneşte încă o dată mai târziu în capitol: „Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna nu te va lumina prin strălucire, ci Domnul va fi lumina ta eternă şi Dumnezeul tău, gloria ta. Soarele tău nu va mai apune, nici luna ta nu se va retrage; pentru că Domnul va fi lumina ta eternă şi zilele întristării tale se vor sfârşi” (Isaia 60.19,20).

Este foarte frumos să se vadă cum aceste locuri profetice sunt aplicate de apostol la credincioşii din timpul actual. Pentru noi este gloria lui Hristos, care răsare pentru noi: Hristos va străluci peste tine. Noi suntem luminaţi deja acum de Domnul înviat, care a biruit moartea şi mormântul şi astfel a vestit o zi nouă pentru toţi cei care Îi aparţin.

În sens spiritual, aşa putem trage concluzia, pentru noi a început deja ziua Împărăţiei păcii. Hristos, care este centrul strălucitor al Împărăţiei păcii care va veni, este deja acum lumina noastră. De aceea apostolul ne îndeamnă şi pe noi să umblăm deja acum „ca ziua” (Romani 13.13). Întunericul şi bezna judecăţii, întunericul nopţii păcatului, a fost definitiv alungat. Cu El umblăm în lumină deplină. În timpurile de trezire, de creştere spirituală, se trăieşte aceasta din nou.

Faptul că aceste lucruri şi-au găsit deja acum împlinirea lor în Hristos, nu înseamnă că prin aceasta conţinutul profeţiei s-a terminat. Aplicarea spirituală şi practică corespunzătoare la noi ca creştini nu trebuie să lezeze întreaga dimensiune a făgăduinţei lui Dumnezeu. Prima împlinire în prezent este tocmai arvuna ultimei şi definitivei împliniri în viitor. Profeţiile lui Isaia îşi păstrează valoarea lor concretă pentru Israel în Împărăţia mesianică care va veni.

De altfel aceste cuvinte pot avea şi pentru Adunarea lui Dumnezeu un înţeles profetic, aşa cum rezultă clar printr-o comparaţie cu ultima carte a Bibliei. Acolo citim despre Ierusalimul nou, care coboară din cer (nu Sionul pământesc, ci Biserica-mireasă a lui Hristos): „Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul” (Apocalipsa 21.23). Atât capitala cerească cât şi capitala pământească a Împărăţiei păcii vor avea o sursă de lumină deosebită, şi anume Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu este acum cunoscut în Hristos şi prin Hristos, şi de aceea cartea Apocalipsa adaugă Numele Mielului! Să nu uităm între timp să umblăm cu adevărat ca şi copii ai luminii, până vin zorile zilei Împărăţiei păcii şi umbrele vor dispare.


Tradus de la: Die drei Prinzipien einer Erweckung

Traducere: Ion Simionescu

A doua mare trezire spirituală

Zgomotul produs era ca al cascadei Niagara. Marea masă de oameni părea mișcată ca de o furtună. Am numărat șapte predicatori, toți predicând în același timp, unii pe buturugi, alții în picioare pe căruțe. Unii din mulțime cântau, alții se rugau, alții plângeau cerând milă de la Dumnezeu. O senzație ciudată a venit peste mine. Inima a început să-mi bată puternic, genunchii au început să-mi tremure, buzele mele îngânau cuvinte și m-am simțit ca și cum ar trebui să mă arunc îndată cu fața la pământ…” (James Finley, despre Cane Ridge camp meeting)

O NOUA TREZIRE SPIRITUALA ÎN WALES

Dupa 100 de ani de la timpul cînd trezirea spirituala începuta în Wales, a afectat întreaga lume, Dumnezeu lucreaza din nou în aceasta zona. Dorinta pentru o noua trezire , este acum condusa de un val de credinciosi care doresc o experienta proaspata pentru aceasta comunitate.

Acest principat al Marii Britanii, ce are propria limba si cultura, Wales, a fost locul de început al trezirii spirituale din 1904.Focul spiritual a început într-o mica capela din Loughar, si s-a raspîndit imediat în alte comunitati

Evan Roberts, conducatorul cheie al acestei treziri a cerut lui Dumnezeu sa aduca la mîntuire 100.000 de suflete si sa închida portile iadului pentru Wales timp de un an . Atunci acest tînar predicatot a primit ca raspuns al rugaciunii ceea ce ceruse .

Astazi însa cei mai multi oameni din Wales cred ca biserica este irelevanta pentru secolul XXI . În 1850 aproape 57 % din populatie mergea la biserica. Acum mai au aceasta placere doar 7 %.

La cea de-a 100 aniversare a istoricei treziri spirituale, cei ce doresc înviorarea spirituala asteapta ca acest foc sa se aprinda din nou.

Brettle, unul dintre liderii noii miscari , a organizat deja 3 conferinte avînd ca tema ” trezirea spirizuala” si a început o campanie de rugaciune , mobilizînd credinciosii din întreaga lume sa se roage pentru Wales. El împreuna cu un grup de prieteni , a marturisit ca Dumnezeu le-a spus sa cheme la dedicare pe credinciosii de pretutindeni, pentru un milion de ore de rugaciune pentru Wales.
Au lansat aceasta provocare pe un canal media crestin pentru Europa, au împartit carduri pentru rugaciune la un eveniment care a avut loc pe Millenium Stadium din Cardif, si au promovat aceeasi viziune prin e-mail.

Raspunsul primit la aceasta provocare I-a socat. Ei au primit 26.000 de e-mailuri cu adeziuni pentru rugaciune numai în doua luni. Cînd au ajuns sa atinga adeziuni pentru un milion de ore de rugaciune , raspunsurile continuau sa vina. În acel moment au înteles ca Dumnezeu le spune sa nu mai calculeze numarul celor care au aderat la aceasta viziune, dar sa continuie sa se roage.
Aceste rugaciuni au avut deja un impact în “Capela Moria” din Loughar,unde a început trezirea în 1904. Unul dintre acestei biserici mici dar entuziate, dupa o întîlnire de rugaciune a marturisit :
” Dumnezeu va face o lucrare deosebita. Noi însa trebuie sa asteptam. Dumnezeu poate si Dumnezeu vrea. El este milostiv si noi asteptam o revarsare a Duhului Sau. !
Faith.N.

Scurt istoric

The Metropolitan Tabernacle

Părtășia de la Tabernacul are o istorie care datează din anul 1850, la treizeci de ani după navigarea părinților pelerini (Pilgrim Fathers).

În vremea când Parlamentul reușise să interzică întâlnirile baptiste, Tabernaculul își avea rădăcinile într-o congregație care a făcut față în permanenţă prigoanei și care se reunea într-o casă din Kennington, aflată în proprietatea lui Widow Colfe. Adunarea a crescut repede în timpul primului ei pastor, William Rider, care se pare că a murit în timpul plăgii.

A urmat Benjamin Keach, renumit pentru cărțile sale – cerute şi astăzi – în care explica miracolele, parabolele și metaforele Bibliei. Un lider de seamă între baptiști, el a condus biserica în vremea îndelungatei sale persecuții și, de îndată ce baptiștilor li s-a redat libertatea în anul 1688, el a construit prima capelă a acesteia, aproape de Tower Bridge.

Dr John Gill, ale cărui comentarii asupra Bibliei sunt tipărite și în zilele noastre, a devenit pastor în 1720 și a slujit biserica timp de 51 de ani. A fost unul dintre cei mai mari eruduți biblici ai vremii sale. În timpul lucării sale pastorale, biserica a sprijinit cu putere predicarea lui George Whitefield la Kennington Common. Acolo, în 1739, primele predici din timpul Marii Treziri spirituale au adus în viața a mii de oameni experiența nașterii din nou.

După Dr. Gill a urmat Dr John Rippon (1771), care a slujit biserica timp de 63 de ani, contribuind la creşterea bisericii atât de mult încât aceasta a devenit cea mai mare biserică baptistă din țară.

Charles Haddon Spurgeon

Următoarea slujire pastorală și cea mai remarcabilă a fost a lui Charles Haddon Spurgeon, care a predicat pentru prima dată în biserica noastră (pe atunci găzduită în capela de pe New Park Street) în 1853. Sosirea lui a strâns foarte repede mulțimi de oameni în capela devenită neîncăpătoare, astfel încât a fost nevoie ca serviciile să fie ținute într-o sală mai mare de pe Strand și apoi în sala Royal Surrey Gardens Hall, unde se puteau aduna 10 000 de oameni.

Locul prezent a fost obținut pentru Tabernacul în parte datorită amplasării lui proeminente și în parte pentru că s-a crezut că era locul în care au fost arși pe rug martirii din Southwark. Din acest motiv, pe piatra de temelie a bisericii sunt scrise cuvintele: „Sângele martirilor este sămânța bisericii”. În timpul slujirii lui Charles Spurgeon zeci de mii de oameni s-au întors la Dumnezeu în urma predicării Cuvântului. Astăzi, noi suntem privilegiați să ne închinăm învăluiți de această aură a istoriei.

Charles Haddon Spurgeon a păstorit biserica timp de 38 de ani, fondând Colegiul pastoral, un orfelinat, o societate de literatură creștină și revista The Sword and the Trowel (Sabia și Mistria). Peste 200 de biserici au fost plantate numai în Home Counties și au fost păstorite de studenții lui. Predicile sale tipărite (publicate şi astăzi) acoperă un număr de 62 de volume. În 1887, spre sfârșitul lucrării sale pastorale, Spurgeon a scos biserica din Uniunea Baptistă din cauza unei influențe tot mai mari din partea liberalismului teologic exercitat asupra Uniunii. Astăzi noi ne continuăm existența ca biserică baptistă independentă, ascultând de porunca biblică de a nu avea nimic în comun cu învățătura nebiblică.

Tabernacolul iniţial al lui Spurgeon a ars în 1898 (cu excepția porticului din față și a demisolului) și a fost reconstruit într-o formă similară. Mai târziu a ars pentru a doua oară, fiind lovit de o bombă incendiară în cel mai lung raid aerian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (în mai 1941). Și de data aceasta porticul și demisolul au supraviețuit, iar în 1957 Tabernacolul a fost reconstruit pe fundația iniţială, dar cu un plan diferit.

Noua eră

Războiul a dus la o diminuare masivă a numărului de membri care se strângeau la închinare în Tabernacol, întrucât foarte puțini membri din vechea biserică s-au mai putut întoarce în centrul Londrei puternic bombardat. În 1970 numărul nostru a scăzut până acolo încât în biserică mai ocupam doar câteva bănci, dar Domnul a lucrat din nou între noi și ne-a binecuvântat mărturia făcând ca numărul membrilor să crească până când biserica s-a umplut din nou. Lui Îi dăm toată gloria pentru numărul mare de oameni care au frecventat Tabernacolul în ultimii 40 de ani, pentru multele întoarceri la credință și pentru diferitele slujiri ale cărei baze au fost puse

Între „marea trezire“ și „marele declin“

Creștinismul este în impas. După două milenii, religia care a schimbat faţa pământului își regăsește cu dificultăţi cadenţa și forţa. Impactul asupra lumii civilizate este tot mai scăzut, iar plecările masive din biserici sunt consecinţa firească a acestei stări de fapt.

Cândva, în timpuri tulburi, creștinismul era în creștere. Acum, sub efectul libertăţilor nelimitate, cunoaște un recul pe care nu l-a mai experimentat în îndelungata sa istorie. Secularizarea i-a dat lovituri repetate, însă nu aceasta este singura cauză a crizei actuale. Problemele de ordin intern au jucat un rol determinant în crearea unei stări de neîncredere faţă de instituţia bisericii. Drept urmare, formalismul (acolo unde creștinismul supravieţuiește) sau hemoragia (acolo unde acesta suferă pierderi imense) au devenit emblemele unei religii căreia, cu ani în urmă, Voltaire îi anticipa deja decesul. Să fi avut filosoful francez dreptate?

Religia, o preocupare secundară

Privind la sondaje, motivele de optimism sunt tot mai puţine. O analiză recentă asupra creștinismului american are chiar un efect șocant, susţine CBN News. Este vorba de o plecare din biserici a nu mai puţin de 7,5 milioane de americani, începând cu anul 2012.

Pentru ultimul deceniu, General Social Survey a demonstrat o scădere constantă a numărului de americani care au preocupări religioase. Aproape 1 din 4 americani afirmă deschis că nu are nicio preferinţă religioasă. Acest lucru înseamnă o creștere de aproape 20%, comparativ cu anii 1990, când procentul de americani cu tendinţe nereligioase putea să fie redat doar printr-o singură cifră.

Totuși, conexiunile religioase manifestate în mediul privat arată ceva mai bine. Doar 17% dintre americani spun că nu se roagă, în condiţiile în care 35% afirmă că nu participă la serviciul de închinare, iar 23% își revendică neafilierea religioasă. Se  pare că, în ciuda orientării religioase sau a indiferenţei manifestate, cea mai mare parte a americanilor continuă să creadă în puterea rugăciunii.

Alte studii însă arată că și cei care se roagă au probleme în înţelegerea naturii reale a rugăciunii. Mai degrabă aceasta este un fel de superstiţie amestecată cu religia, ambele presărate peste un pic de egocentrism. Lipsește, cel mai adesea, relaţia personală cu Divinitatea.

Noua faţă a Americii

Studiul de faţă nu face decât să continue cercetările anterioare și să demonstreze trendul descendent al fenomenului religios american. Problema s-a complicat în anul 2014 comparativ cu anul anterior. Deja în 2013 situaţia era gravă, fapt descris într-o manieră mai mult decât sugestivă de jurnaliștii de la RNS: „Importanţa religiei în viaţa oamenilor? Scăzută. Prezenţa la Biserică? Scăzută. Oamenii care afirmă că nu au nicio religie? Rată crescută. Rezultatul: 2013 a înregistrat cel mai scăzut nivel de religiozitate de când facem aceste măsurători“.

Mai precis, spun aceeași jurnaliști, dacă perioada anilor 1950 ar putea fi numită „Marea Trezire“, începutul mileniului al treilea poate fi etichetat ca „Marele Declin“. „The Great Awakening“ este, de fapt, o denumire generică pentru o suită de revitalizări religioase pe care mediul american le-a cunoscut în istoria lui. Prima a avut loc în secolul al XVIII-lea și i-a avut ca principali artizani pe renumiţii Jonathan Edwards sau George Whitefield.

Au urmat apoi alte treziri religioase succesive. După al Doilea Război Mondial a fost înregistrată o explozie a mișcărilor charismatice care au acţionat în contrapondere cu ramurile principale ale confesiunilor protestante. Astfel, anii 1950 au fost marcaţi de o creștere rapidă a fenomenului neoprotestant, pe fondul unor lupte teologice intense. Creștinismul american s-a întărit, devenind solid și din punct de vedere politic. În momentul actual SUA s-a schimbat la faţă, dar nu în bine.

Există vreo soluţie?

Deși datele statistice sunt alarmante (nu doar pentru mediul american), speranţele redresării vin tocmai din aceste cifre. Impasul prin care trece creștinismul în momentul de faţă poate fi chiar sursa recuperării sale. Criza poate constitui o mare oportunitate, dacă înţelegem bine semnalmentele.

Bisericile nu ar trebui să rămână imobile în faţa hemoragiilor cu care se confruntă. Edward Norman, expert în istoria religiei, susţine că nu ar trebui să confundăm declinul religiei organizate datorită impactului ideilor seculare cu  o perioadă de declin religios, ci mai degrabă cu una de transformare a percepţiilor religioase ale oamenilor. Poate că aceștia sunt mai puţin loiali instituţiilor religioase, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt mai puţin religioşi.

Analizate din această perspectivă, plecările din biserică conţin în ele însele germenii recuperării. Grace Davie, sociolog al religiilor, susţine acelaşi lucru în analiza cu privire la secularizarea în Europa, sugerând că am putea să ne întrebăm dacă nu  cumva europenii nu sunt mai puţin religioşi, ci, mai dergabă, sunt religioşi într-un mod diferit.

Dacă bisericile și-au pierdut relevanţa și capacitatea de a oferi răspunsuri profunde la probleme actuale, poate că a sosit momentul unor strategii de schimbare nu doar a oamenilor, ci și a bisericilor. Reacţia defensivă a celor din urmă (o variantă prea des adoptată) ar trebui să facă loc uneia de autoevaluare și de repoziţionare. Iar în această privinţă, nu o pierdere de identitate este soluţia, ci o întoarcere la origini, adică chiar la ceea ce imprimase odată forţă creștinismului.

La aceasta face referire Corne Bekker, profesor la Regent University, care, intervievat de CBN, nu întrevede decât o singură soluţie: „Avem nevoie să readucem Biblia în centrul a tot ceea ce facem“. Iar aceasta nu pentru a introduce un nou obicei expus formalismului, ci pentru ca „Biserica să devină un loc de speranţă“.

Dumnezeu-Alfa si Omega

Omul lui Dumnezeu nu va uita niciodata adevarul acesta. Au incercat oamenii sa-si faca un nume (Genesa 11.4) fara a mai lua in seama pe Dumnezeu inca din vremurile de inceput ale pamantului iar acest gand s-a perpetuat pana azi in toate sferele sociale. Cand omul il scoate afara pe Dumnezeu isi atrage mania Lui peste el.

Apostolul Petru foloseste o expresie potrivita pentru noi, azi: „caut sa va trezesc mintea sanatoasa” (2Petru 3.1). Apostolul Petru nu jigneste ci este realist, vede pericolul care urmeaza sa se abata peste copiii lui Dumnezeu si ii previne amintind lucruri de temelie. Aceste lucruri fundamentale, care raman valabile si astazi pentru copiii lui Dumnezeu, isi au radacina in „lucrurile vestite mai dinainte de sfintii proroci”, de „porunca Domnului si Mantuitorului nostru” transmisa „prin apostolii vostrii” – 2 Petru 3.2.

Contextul social, cu toate domeniile apartinatoare, care azi produce multa zarva, nu este nesupravegheat de Dumnezeu. El ingaduie omul pana la un moment. Cumpana la care de multe ori se gaseste gandul nostru are directive clare din partea lui Dumnezeu, prin Scriptura. Omule, nu fii naiv. Fii cu mintea treaza si sanatoasa. Mintea care doarme nu baga nimic in seama si in jurul ei se poate intampla orice. Mintea bolnava niciodata nu va discerne lucrurile ca Dumnezeu. Dumnezeu a venit pentru „cei bolnavi” (Matei 9.12). Omul care a primit pe Dumnezeu si totodata innoirea mintii, nu mai poate revenii la o minte imbolnavita. Sursa unei gandiri sanatoase, realiste, divine este Cuvantul lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne invata si conduita, iar aici nu face rabat indifferent de conturile ce le detinem, de job-ul nostru, de functiile noastre: „Ci, dupa cum Cel ce v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea voastra” 1 Petru 1.15. Daca un om nu se mai aseamana cu Dumnezeu ci isi asuma un rol important, Dumnezeu il vede dar celorlalti le cere sa fie vigilenti si realisti. Poate exista inducerea in eroare de la principiile sacre ale lui Dumnezeu. Un om nu trebuie sa-l priveasca pe Dumnezeu doar prin prisma altui om tocmai din riscul de a nu ajunge pe o panta periculoasa. Acesta este principiul lui Dumnezeu din Eclesiastul 4.9-10 „Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul, dar vai de cine este singur si cade fara sa aiba pe altul care sa-l ridice”.

Inainte sa fie ideologia, filosofia si psihologia omului, a fost adevarul lui Dumnezeu si acesta va ramane vesnic. Traieste viata si alege sa traiesti corect orientandu-te dupa principiile Cuvantului lui Dumnezeu chiar si cand ai surprise neasteptate in viata pentru ca Dumnezeu ramane acelasi, Alfa si Omega.

„Şi ochii frumoşi pot privi urât”

Am citi acest citat undeva şi m-am gândit mult la el. E atât de adevărat!! Tendinţa noastră este de a privi la om şi a-l cataloga în funcţie de cum arată. Adesea însă, aparenţele înşală. Ce dezamagiţi ramânem atunci când un om pe care spunem că îl cunoaştem, ne dezamageşte.

Inevitabil avem tendinţa de a ne izola. În spatele ochilor este defapt inima. Când inima e curată ochii vor privi curat, frumos. Dacă inima e plină de venin atunci ochii vor privii urât şi nesinceri.

Remediul este doar prin vindecare. Vei fi tentat să spui că vina e la alţii. Totuşi, analizează-te. Tu nu trebuie să fii cum sunt cei răi. Dacă nu te păzeşti de cei răi, de cei clevetitori, de cei bârfitori, de cei leneşi, de cei superficiali, de cei fireşti, de cei lacomi, de cei ipocriţi, etc, vei ajunge şi tu ca ei.

Îmi aduc aminte că într-o perioadă o persoană îmi tot spunea despre altcineva vorbe slabe, îl discredita, crea o imagine urâtă despre respectiva persoană din pricina anumitor evenimente petrecute între ei. După o bună bucată de timp m-am trezit în sinea mea că şi eu văd la fel pe respectiva persoană deşi mie nu îmi făcuse nimic din tot ceea ce mi se spunea despre ea. M-am trezit dus de vorbele respectivei persoane iar eu nu făceam nimic în privinţa aceasta. M-am deşteptat într-un târziu. Am luat măsurile necesare ca ochii mei să nu privească urât. Am avut nevoie de o perioadă de ”vindecare” dar ştiu acum că nu mai pot di indus în eroare.

Ochii tăi să privească drept şi pleoapele tale să caute drept înaintea ta”. Prov.4.25

Este Hristos Domnul tău?

A.W.Pink


Nu te întrebăm dacă Hristos este “Mântuitorul” tău, ci este El în realitate şi cu adevărat DOMNUL tău? Dacă nu e Domnul tău, atunci cu siguranţă că nu e nici “Mântuitorul” tău. Cei care nu L-au primit pe Hristos Isus ca “Domn” al lor, şi totuşi cred că El este “Mântuitorul” lor, se înşeală singuri iar speranţele lor sunt clădite pe o temelie de nisip. Mulţi oameni se înşeală în acest punct vital; de aceea, cititorule, dacă pui preţ pe sufletul tău, te implorăm să citeşti cu cea mai mare atenţie acest articol.

Atunci când întrebăm “Este Hristos DOMNUL tău?”, noi nu vrem să aflăm dacă tu crezi în Dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Demonii au crezut (Matei 8:28,29) şi cu toate acestea au pierit! Poţi să fii ferm convins de Dumnezeirea lui Hristos, şi totuşi să rămâi în păcatele tale. Poţi să vorbeşti despre El cu cea mai mare reverenţă, să Îi atribui titlurile Sale divine în rugăciunile tale, şi totuşi să fii nemântuit. Poţi să îi urăşti pe cei ce Îl vorbesc de rău şi Îi neagă Divinitatea, şi totuşi să nu ai deloc pentru El o dragoste spirituală.

Când întrebăm “Este Hristos DOMNUL tău,” noi întrebăm de fapt: “Ocupă El într-adevăr tronul inimii tale, GUVERNEAZĂ El cu adevărat viaţa ta?” “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de DRUMUL LUI” (Isaia 53:6) descrie calea pe care fiecare din noi o urmăm în mod natural. Înainte de convertire, fiecare suflet trăieşte pentru propria plăcere. Stă scris despre cei din vechime: “Fiecare făcea ce-i plăcea.” De ce? “Pe vremea aceea, NU ERA ÎMPĂRAT în Israel” (Judec. 21:25). O! ACEASTA este ideea pe care vrem să o facem clară în mintea cititorului. Până Hristos nu devine REGELE tău (1 Tim. 1:17; Apoc. 15:3), până nu te pleci înaintea sceptrului Său, până voinţa Lui nu devine regula vieţii tale, EUL domină, iar Hristos este respins.

Când Duhul Sfânt Îşi începe lucrarea Sa de har într-un suflet, El îl convinge mai întâi de păcatul lui. Îmi arată adevărata natură îngrozitoare A PĂCATULUI. Mă face să îmi dau seama că este o răzvrătire, o sfidare a autorităţii lui Dumnezeu, o împotrivire a voiei mele în faţa voiei Lui. Îmi arată că mergând “pe drumul meu” (Isaia 53:6), făcându-mi MIE pe plac, eu am luptat împotriva lui Dumnezeu. Pe măsură ce ochii mi se deschid să văd răzvrătirea mea de-o viaţă, cât de indiferent am fost faţă de onoarea lui Dumnezeu, cât de nepăsător faţă de voia LUI, sunt umplut de nelinişte şi groază şi mă întreb cum se face că Dumnezeul de trei ori sfânt nu m-a aruncat de mult în Iad. Cititorule, ai trecut vreodată prin această experienţă? Dacă nu, există un motiv foarte serios să crezi că eşti încă MORT spiritual!

Convertirea, adevărata convertire, convertirea MÂNTUITOARE, este o întoarcere de la păcat la Dumnezeu în Hristos. Înseamnă să arunc armele cu care m-am războit împotriva Lui, să ÎNCETEZ să Îi dispreţuiesc şi să Îi ignor autoritatea. Noul Testament descrie astfel convertirea: “De la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să SLUJIŢI Dumnezeului celui viu şi adevărat” (1 Tes. 1:9). Un “idol” este orice obiect căruia îi dăm ce Îi aparţine numai lui Dumnezeu – locul suprem în afecţiunea noastră, influenţa modelatoare a inimilor noastre, puterea dominantă din vieţile noastre. Convertirea este o întoarcere cu 180 de grade, prin care inima şi voinţa RENUNŢĂ la păcat, la eul propriu şi la lume. Dovada convertirii autentice este întotdeauna întrebarea “Doamne, ce vrei [TU] să fac?” (Fapte 9:6); este supunerea noastră fără rezerve în faţa voiei Sale sfinte. Te-ai supus înaintea Lui (Rom. 6:13)?

Sunt mulţi oameni care vor să scape de Iad, dar NU vor să fie salvaţi de voinţa proprie, de drumul pe care şi l-au ales ei înşişi, de o viaţă lumească. Însă Dumnezeu nu îi va mântui respectând termenii LOR. Pentru a fi mântuiţi, noi TREBUIE să ne supunem condiţiilor LUI. Ascultaţi care sunt aceste condiţii: “Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul (după ce s-a îndepărtat de El prin răzvrătirea lui Adam) care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7). Hristos a spus: “Oricine dintre voi, care NU SE LEAPĂDĂ de tot ce are (toate lucrurile care Mi se opun), nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Oamenii trebuie să se întoarcă “de la întuneric la lumină, da la PUTEREA LUI SATAN la Dumnezeu” înainte să poată să “primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26:18).

“Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Col. 2:6). Acesta este un îndemn adresat creştinilor, şi el accentuează faptul că trebuie să continuăm aşa cum am început. Dar CUM au “început” ei? Primindu-L pe “Hristos Isus, DOMNUL” prin predarea în mâna Lui, prin supunerea faţă de voia LUI, încetând să mai trăiască pentru propria plăcere. De-acum ei sunt sub autoritatea Lui. Poruncile lui au devenit de-acum regulile după care-şi trăiesc vieţile. Dragostea Lui i-a adus într-o ascultare fără rezerve şi plină de bucurie. Ei s-au dat mai întâi pe ei înşişi “DOMNULUI” (2 Cor. 8:5). Ai făcut şi TU, cititorule, acest lucru? L-AI FĂCUT? Detaliile vieţii tale sunt DOVEZI în acest sens? Pot cei cu care vii în contact să vadă că nu mai trăieşti pentru propria-ţi plăcere (2 Cor. 5:15)?

O, cititorule, nu te înşela în privinţa aceasta: convertirea pe care o produce Duhul Sfânt este un lucru foarte radical. Este o minune a harului. Este ÎNTRONAREA lui Hristos în viaţa ta. Şi astfel de convertiri sunt cu adevărat rare. Mulţimi de oameni au doar atâta “religie” cât să-i facă nenorociţi. Ei refuză să părăsească orice păcat CUNOSCUT – şi nu poate fi pace adevărată în vreun suflet până nu face acest lucru. Ei niciodată nu “L-au primit pe Isus Hristos, Domnul” (Col. 2:6). Dacă ar fi făcut-o, “BUCURIA DOMNULUI” ar fi tăria lor (Neemia 8:10). Dar cuvintele care ies din inimile şi vieţile lor (nu de pe “buzele” lor) spun: “Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Aşa stau lucrurile şi în cazul tău?

Marele miracol al harului constă în aceea că transformă un răzvrătit nelegiuit într-un supus loial şi iubitor. Este o “REÎNNOIRE” a inimii, astfel încât acesta ajunge să urască ce odată iubea, iar lucrurile care i se păreau neinteresante şi obositoare devin de-acum atractive (2 Cor. 5:17). Se BUCURĂ fiindcă, după omul dinăuntru îi place Legea lui Dumnezeu (Rom. 7:22). El descoperă că “poruncile Lui NU sunt grele” (1 Ioan 5:3) şi că “pentru cine le păzeşte, răsplata este mare” (Psalmul 19:11). ESTE ACEASTA experienţa ta? Ar fi fost, dacă L-ai fi primit pe Hristos Isus, DOMNUL!

Dar să-L primeşti pe Hristos Isus Domnul este mult peste puterea umană fără vreun ajutor din afară. Acesta este ULTIMUL lucru pe care vrea să-l facă o inimă care n-a fost reînnoită. Trebuie să aibă loc o SCHIMBARE SUPRANATURALĂ A INIMII, înainte să existe măcar dorinţa ca Hristos să-i ocupe tronul. Iar acea schimbare n-o poate face nimeni în afară de Dumnezeu (1 Cor. 12:3). De aceea, “CĂUTAŢI pe Domnul, câtă vreme se poate găsi” (Isaia 55:6). “Căutaţi-L din toată inima” (Ier. 29:31). Cititorule, poate spui de mulţi ani că eşti creştin şi eşti cât se poate de sincer atunci când afirmi asta. Dar dacă Dumnezeu S-a folosit de articolul acesta ca să-ţi arate că NICIODATĂ tu nu L-ai “primit pe Hristos Isus, DOMNUL” cu adevărat, dacă în sufletul şi în conştiinţa ta îţi dai seama că EUL te-a condus până acum, nu vrei să te pleci pe genunchi şi să-I mărturiseşti lui DUMNEZEU voinţa ta proprie, RĂZVRĂTIREA ta împotriva Lui, şi să-L rogi să LUCREZE ÎN TINE în aşa fel încât, fără întârziere, să poţi să TE SUPUI în întregime înaintea voiei Sale şi să devii supusul Lui, slujitorul Lui, sclavul Lui iubitor, în vorbe şi în fapte?

Tradus de Florin Vidu


 

Iosua

 din revista „Cercetați Scripturile”

Iosua este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu ca tânăr, când a fost slujitorul lui Moise (Exod 33:11 ). Nu ne este spusă vârsta lui, dar citim aici o observaţie, care este caracteristică pentru anii săi de tinereţe: „Slujitorul său (al lui Moise), Iosua, fiul lui Nun, un tânăr, nu ieşea dinăuntrul cortului“. Îl găsim în linişte ca unul care învaţă. Dar în ce loc! Era în cortul întâlnirii şi ocupa cu Moise, omul lui Dumnezeu, locul despărţirii. Acolo era într-o şcoală bună, la un conducător, care fusese pregătit de Dumnezeu 40 de ani pe urma turmei în pustie pentru marea sa însărcinare. În cortul pe care Moise l-a întins „afară din tabără“ pentru a se despărţi de rău, Iosua a avut experienţe minunate, căci „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul său“. Ce loc de formare binecuvântat! Este frumos să te întorci la Dumnezeu de timpuriu şi să te numeri printre copiii lui Dumnezeu! Dar unii cred că trebuie imediat să se ducă în misiune şi să slujească. Nu putem învăţa de la Iosua care este calea?

Mai întâi trebuie să aibă loc despărţirea de orice fel de rău. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea (vasele spre dezonoare), va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 2:21 ). Apoi nu trebuie să lipsească învăţarea în linişte la picioarele Domnului. În acest sens ne ajută cuvântul: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi, privind atent la sfârşitul purtării lor, imitaţi-le credinţa!“.

De-am face ca Iosua! Când a murit Moise, Dumnezeu l-a chemat să fie conducător. Însuşi Dumnezeu l-a îmbărbătat prin cuvintele din Iosua 1:6,7 . Auzim pentru prima oară de Iosua, când Amalec s-a pus în calea lui Israel în pustie. Israel fusese eliberat de sub puterea lui faraon. Până atunci, poporul nu avusese nici o luptă. „Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi!“ i-a spus Moise poporului, iar duşmanul a fost nimicit în valurile Mării Roşii. Ca popor eliberat, Israel şi-a început călătoria prin pustie. Mana era hrana necesară, iar din stâncă venea apă pentru înviorare. Aceasta a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lupta cu Amalec.

Aplicaţia la noi este simplă. Salvarea şi eliberarea noastră le datorăm puterii lui Dumnezeu. Nu vom mai ajunge niciodată sub puterea diavolului, el nu ne va mai putea face niciodată din nou sclavii săi; dar el doreşte să ne facă rău. Tocmai faptul că am fost eliberaţi din robia satanei şi stăm acum de partea Domnului aduce lupta, pe care o avem de purtat ca Israel cu Amalec. Domnul Isus este mana noastră, iar în noi avem Duhul Sfânt ca izvor de apă, care izvorăşte în viaţa veşnică. Ne aflăm în pustie şi aici începe lupta creştină.

Iosua a luptat, dar secretul victoriei a fost Moise care stătea pe munte, căci atunci „când îşi ridica Moise mâna, învingea Israel, iar când îşi lăsa mâna în jos, învingea Amalec“. Putem duce lupta victorios numai atunci când rămânem dependenţi de Dumnezeu. În toate amănuntele vieţii noastre nu vom avea binecuvântare, dacă nu rămânem în dependenţă de Dumnezeu. Imediat ce intră în acţiune încrederea în noi înşine şi în voia proprie, apare înfrângerea. Dacă pierdem dependenţa de Domnul, vom fi bătuţi de satana, dar noi trebuie să învingem.

Satana foloseşte mai ales firea noastră, despre care am recunoscut că este răstignită împreună cu toate plăcerile şi poftele ei. De aceea trebuie să o ţinem în moarte; în această luptă suntem dependenţi de Dumnezeu. Iosua a câştigat lupta şi a lovit cu ascuţişul săbiei.

În Numeri 13:16 , cu ocazia trimiterii celor 12 cercetaşi pentru cercetarea ţării Canaan, citim: „Şi Moise a numit pe Hosea, fiul lui Nun, Iosua.“ „Hosea“ înseamnă: „ajutor, salvare“, iar „Iosua“: „Domnul este ajutor“ sau „al cărui ajutor este Domnul“. Noul nume vrea să arate că purtătorul său nu îşi punea încrederea în el însuşi, ci în Domnul.

Şi noi trebuie să experimentăm această modificare a numelui, dacă vrem să fim folositori pentru Domnul. Altfel spus: dintr-un Hosea, care vrea să facă totul singur, să devenim un Iosua, al cărui ajutor este în Dumnezeu. Hosea avea o sarcină importantă: trebuia să devină urmaşul lui Moise, conducătorul poporului, cuceritorul Canaanului. Moise, omul exprimentat al lui Dumnezeu, ştia ce era neapărat necesar pentru această sarcină, şi anume ca slujitorului său să-i fie sfărâmată toată puterea proprie, pentru ca astfel să-şi găsească puterea şi ajutorul în Domnul. Dintr-un om care credea că nu are nevoie de ajutor trebuia să devină un om care depindea de ajutorul lui Dumnezeu, un om dependent de Dumnezeu, aşteaptând şi primind totul de la El. Prin schimbarea numelui, Moise i-a spus slujitorului său: Nu fi niciodată un om care se încrede în el însuşi, ci un om care îşi cunoaşte şi îşi simte slăbiciunea şi care trăieşte numai din ajutorul lui Dumnezeu!

Nu este oare adevărat că, în ciuda tuturor experienţelor, încercăm mereu să o scoatem la capăt ca un Hosea? Dorim să obţinem una sau alta cu propria noastră înţelepciune, deşteptăciune, pricepere. Lui Simon Petru, Domnul a trebuit să-i spună cândva: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur“. Ucenicul Îl iubea din toată inima şi dorea să-I slujească. Dar câte nu a avut de învăţat până a devenit bătrân şi s-a lăsat condus pe calea, pe care firea nu o iubeşte!

La cercetarea Canaanului s-au arătat însuşirile demne de imitat ale lui Iosua. El şi Caleb au văzut ţara cu alţi ochi decât cei zece cercetaşi, care au înmuiat inima poporului prin relatările lor. Cei doi n-au privit la greutăţi, ci la binecuvântarea pe care Domnul voia să le-o dea în ţară. De aceea şi-au rupt hainele şi au intervenit pentru adevăr în relatarea lor, în ciuda murmurelor poporului. Credinţa lor a fost vie şi au spus într-un mod clar şi hotărât: „Să mergem să ne suim îndată şi s-o stăpânim, pentru că o vom învinge, cu siguranţă“. Chiar dacă şi-au atras duşmănia poporului, Dumnezeu a luat la cunoştinţă comportamentul lor şi l-a recunoscut. „Bărbaţii aceia care au adus un raport rău despre ţară au murit de plagă înaintea Domnului. Dar Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas vii dintre bărbaţii care merseseră să cerceteze ţara.

Nu dorim să învăţăm de la Iosua şi de la Caleb? Să depunem, în ciuda împotrivirilor, o mărturie clară pentru adevărul lui Dumnezeu! Credinţa ne face bogaţi şi fericiţi prin faptul că ştim că se merită să luăm în posesie şi să savurăm lucrurile, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.

****

Pretenţii, cuvinte, mărturisire exterioară – toate acestea nu au valoare pentru Dumnezeu. Este necesară punerea în practică a cuvintelor Sale; ascultarea contează pentru Dumnezeu.

Mulţi aleargă şi nu ajung nicăieri; câţiva merg liniştiţi la pas cu Dumnezeu şi înaintează biruitori.

Irod şi Ioan

 J. G. Bellett

Cât de însemnat pentru inima omului a fost când Irod, auzind despre lucrările lui Hristos, a spus : “Ioan, căruia eu i-am tăiat capul, el este”. O conştiinţă încărcată este un principiu foarte energic. Acţionează pe loc. Se sperie la tremurul unei frunze. Face laşi din noi toţi. Aşa a fost şi cu împăratul Irod. Conştiinţa lui a păstrat imaginea omului ucis în faţa lui, iar gândul că Ioan a înviat era pentru el ca iadul însuşi.

Învierea unui om ucis este teribilă pentru ucigaş, căci îi spune că Dumnezeul în mâinile căruia sunt izvoarele vieţii şi ale morţii s-a dat El Însuşi de partea victimei sale.

Şi în acest fel va fi, preaiubiţilor, între Domnul Isus, în ziua arătării Sale, şi lume. După cum Irod l-a decapitat pe Ioan, tot aşa L-a alungat lumea aceasta pe Fiul lui Dumnezeu. Şi după cum Irod era cuprins de disperare şi groază, atunci când s-a gândit că Ioan ar putea să fi înviat din morţi, tot aşa şi împăraţii pământului şi cei mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber vor spune munţilor şi stâncilor să îi ascundă de faţa Domnului în ziua descoperirii puterii Lui (Apocalipsa 6:16 ).

Această experienţă a lui Irod are prin urmare o veste în sine pentru lumea care persistă în a-I întoarce spatele Domnului Isus. Adevărul învierii Lui este ascuns oamenilor; ei merg înainte de parcă nu a existat niciodată un astfel de fapt. Ei mănâncă şi beau şi se ridică să joace (Exod 32:6 ); dar Hristosul răstignit este înviat. Omul pe care oamenii L-au dispreţuit este glorificat, iar ziua când aceasta se va arăta va fi la fel de teribilă şi insuportabilă lumii la fel cum teama că Botezătorul a înviat era de neacceptat de către conştiinţa lui Irod.

Consider că am putea folosi acest fapt, menţionat în Marcu 6:14-16 , atunci când vorbim oamenilor ce merg înainte pe calea şi cu duhul lumii de parcă Domnul Isus n-ar fi fost niciodată aici respins şi răstignit de om, şi înviat şi înălţat de Dumnezeu. Dumnezeu şi lumea sunt în dezacord cu privire la Domnul Isus. Pe El, pe care lumea L-a dat la moarte, Dumnezeu L-a glorificat. Judecata lumii trebuie să vină; şi prin urmare, apostolul mărturiseşte: “El a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi” (Fapte 17:31 ).

De (articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Lecţii din viaţa lui Ezra

 Alfred E. Bouter

Noul Testament ne arată calea lui Dumnezeu pentru o rămăşiţă credincioasă în mijlocul poporului de nume al lui Dumnezeu. Aşa cum 2. Timotei 2 explică din punct de vedere al învăţăturii această cale pentru zilele noastre, este bine să ne amintim de exemplele Vechiului Testament pentru învăţătura, încurajarea şi îndemnarea noastră (Romani 15:4 1. Corinteni 10:1-13 2. Timotei 3:16 ). În următoarele pagini, voi puncta pe scurt despre Ezra şi Neemia. Mai multe aplicaţii pentru mersul nostru astăzi se găsesc în cărţile lor.

Introducere

Dumnezeu i-a spus lui Avraam că urmaşii săi vor moşteni ţara alegerii Sale. Mai târziu, în urma ieşirii din Egipt şi din robie sub conducerea lui Moise a fost nevoie ca poporul răscumpărat să fie adus în Ţara promisă de Dumnezeu (Exod 4:8 ). Cu toate acestea, poporul Israel a dispreţuit ţara plăcerii lui Dumnezeu (Psalmul 106:24 ), dar Dumnezeu nu a renunţat niciodată la dorinţa Sa ca poporul Său să se bucure de partea specială pe care El o pregătise pentru ei. Din cauza acestei desfăşurări a evenimentelor, gândurile călăuzitoare în multe locuri din Scriptură au de a face cu vindecarea şi restabilirea, dar cu toate acestea, în câteva situaţii doar o mică rămăşiţă a fost adusă înapoi din captivitate, în urma experimentării disciplinei lui Dumnezeu. Astfel Ezra, Neemia şi cărţile Cronicilor au fost scrise din perspectiva harului suveran al lui Dumnezeu, astfel încât poporul lui Dumnezeu să aprecieze lucrurile pe care El li le-a dat în trecut, ca fiind legate de Omul după inima Sa. Provocarea pentru noi astăzi este dacă vrem să fim ca Ezra sau alţi învingători, care au experimentat o reabilitare în legătură cu ţara lui Dumnezeu. Cu mult înainte de Ezra, bucuria a ceea ce văzuse în Ţara Promisa l-a susţinut pe Caleb în mersul prin pustie pentru aproape patruzeci de ani; credinţa şi entuziasmul său au influenţat întreaga seminţie a lui Iuda şi poate chiar pe toţi cei din generaţia sa. Prin Duhul Sfânt şi noi am văzut deja ţara şi pe Hristos încoronat cu glorie şi onoare! Dar nu învăţăm numai de la Caleb; zilele de reabilitare din cărţile Ezra şi Neemia au fost scrise pentru îndemnul şi încurajarea noastră. Să privim acum mai aproape exemplul lui Ezra.

Genealogia lui Ezra

Ezra ne este prezentat ca locuind în Babilon la aproximativ optzeci de ani după prima întoarcere sub Cirus. Numele lui înseamnă “ajutat de Yah (Domnul)” sau, în traducere liberă, “Domnul este ajutorul meu“. Să nu spunem: “ce poate conţine un nume?“, ci mai degrabă să ne îndreptăm spre Domnul din ceruri pentru a primi ajutor, deoarece fără ajutorul Lui nu putem face nimic pentru gloria lui Dumnezeu (Ioan 15:5 2. Corinteni 12:9-10 ). Ezra era descendent pe linie directă din marele preot Aaron. El nu a luat de bun acest privilegiu sau ca pe ceva în care, conform firii, să se mândrească (Filipeni 3:4-8 ). Nu, el a devenit un scrib vigilent, familiarizat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, mâna bună a lui Dumnezeu (în providenţa Sa) a fost cu el în lucrurile pe care Ezra le făcea. Şi noi astăzi trebuie să fim familiarizaţi cu “genealogia” pe care o avem (2. Timotei 2:1-2 2. Petru 1:9-11 ) şi, de asemenea, să depindem de Domnul.

Consacrarea lui Ezra

Trei lucruri menţionate în Ezra 7:10 merg şi este nevoie să fie împreună:

– Ezra şi-a îndreptat sau şi-a pus inima să caute legea lui Iehova. Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23 ) şi noi suntem responsabili să o îndreptăm în direcţia cea dreaptă. Cu toate că noi, ca şi creştini astăzi, nu suntem aşezaţi din punct de vedere formal sub Legea Mozaică, noi suntem sub “legea lui Hristos” (Galateni 6:2 ). Suntem noi dedicaţi cercetării Scripturilor?

– Ezra era gata să acţioneze conform Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este a doua etapă a consacrării sale – să pună în practică ceea ce Dumnezeu îi arată din Scripturi. Suntem noi devotaţi să trăim Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 13:17 Filipeni 2:12-13 )?

– Numai aşa putea Ezra să fie în stare să îi înveţe pe alţii. Ce diferenţă faţă de fariseii din zilele Domnului nostru, care îi învăţau pe alţii ceea ce trebuiau să facă, dar care nu erau în stare să facă ceea ce spuneau! Cu Ezra, era total altfel: pentru că el trăise Cuvântul lui Dumnezeu, el era capabil şi dedicat să îi înveţe şi pe alţii. Ezra avea autoritate oficială pentru a învăţa (Levitic 10:11 ), dar împeună cu aceasta el avea şi autoritate morală, datorită umblării sale (aceasta este ceea ce le lipsea fariseilor). Şi astăzi este nevoie de autoritate morală şi, în special, în legatură cu pretenţiile legate de succesiunea apostolică.

Practica lui Ezra pentru calea dreaptă

Rugaciunea lui David pentru “un lucru” din Psalmul 27:4 a fost însoţită de o decizie clara: “pe acesta îl voi căuta“. Ambele presupun sârguinţă şi consacrare, aşa cum vedem atât de frumos demonstrat pentru credinciosul de astăzi în Pavel (Filipeni 3 ), care avea obiectivul corect (“un lucru“) şi acesta era în legatură cu cea mai sfântă şi cea mai minunată Persoană: Hristos în glorie. Astfel, devotamentul este legat cu practica spirituală. Verbul folosit în Psalmul 27:4 este întâlnit pentru prima oara în Scriptură, în Geneza 37:15-16 , atunci când Iosif îşi caută fraţii. Datorită importanţei acestui punct aş vrea să mai fac referinţă şi la alte versete: în Exod 33:7 oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii” (compară cu Psalmul 27:8 , a căuta faţa Domnului şi Psalmul 34:14 , a căuta pacea). În Proverbe, omul caută “binele“, “cunoştinţa“, “dragostea“. Daniel îl căuta pe Domnul în rugăciune (Daniel 9:3 ). Nu corespund oare aceste practici cu dorinţa lui Dumnezeu, care caută “o sămânţa a lui Dumnezeu” (Maleahi 2:15 )? Într-o zi a reabilitării (Ezra 8:21-23 ), Ezra caută calea dreaptă, depinzând de Domnul Însuşi. Neemia (Neemia 2:10 ) caută binele copiilor lui Israel, cu toate că ei se reduceau doar la o rămăşiţă. În Psalmul 122:9 , practica este de a căuta pacea Ierusalimului. În Noul Testament, slujba unui ucenic este rezumată prin cuvintele: “Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6:33 ), arătând că aceasta este o problemă de prioritate.

Slujba lui Ezra

Rămăşiţa întoarsă din captivitate construise templul din Ierusalim, dar avea nevoie de o măsură mai mare de înviorare la aproximativ şaizeci de ani după ce templul fusese construit. Să urmărim pe scurt ce a condus la acest punct. Rămăşiţa care se întorsese din captivitatea babiloniană a aşezat mai întâi altarul pe temeliile sale, imediat dupa întoarcerea în Ierusalim (Ezra 1 ). Ei învăţaseră multe lecţii prin mustrarea şi disciplina lui Dumnezeu (vezi Ieremia şi Habacuc). Eliberaţi dintr-un mediu idolatru (Psalmul 137 ), ei se interesau acum cu adevărat de lucrurile lui Dumnezeu (Ezra 3 ).

Punem şi noi cerinţele şi dorinţele lui Dumnezeu pe primul plan? Raţionamentul omenesc ar fi condus într-o direcţie cu totul diferită. Totuşi, ei au reconstruit templul, în ciuda opoziţiei şi a eşecului. Încurajaţi de slujba profetică a lui Hagai şi Zaharia, ei au continuat să împlinească această sarcină. Apoi slujba lui Dumnezeu a fost reinstituită (Ezra 6 ), o înviorare cu siguranţă. Vasele de aur şi argint şi lucrurile preţioase au fost aduse înapoi la centrul de închinare al lui Dumnezeu (Ezra 1:3,11 ), dar acum era nevoie de învăţături suplimentare pentru a păstra aceste lucruri ale lui Dumnezeu.

Lucruri de preţ

În Ezra 1 se face o menţionare cu privire la vasele ce au fost aduse înapoi din Babilon în Ierusalim, sub denumirea de “lucruri de preţ“. Întrebarea pentru noi astăzi ar fi (aplicând cartea Ezra zilelor noastre): Cum putem ştii că cineva aparţine Domnului, ca un vas preţios pentru El, bucurându-se de prezenţa Sa? Răspunsul este: dacă el se depărtează de fărădelege şi îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. De aceea Scriptura vorbeşte despre:

1. Vase de aur şi argint. Toţi creştinii sunt rezultatul lucrării gloriei şi harului lui Dumnezeu, făcuţi din aur curat, dar şi rezultatul răscumpărării, făcuţi din argint. Acest fapt este încă valavil, chiar şi în aceste zile de ruină, când multe vase nu mai pot fi recunoscute din cauza stării lor de întinare şi numai Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui.

2. De-a lungul istoriei Bisericii, în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu, au fost introduse elemente omeneşti, rezultatul lucrării omului, reprezentate prin vasele de lemn şi lut (vezi 1. Corinteni 3:12 ).

3. Vasele în Scriptură mai sunt văzute şi ca din prisma responsabilităţii omului. În acest context, toţi cei care pronunţă numele Domnului trebuie să se depărteze de fărădelege. Aceasta implică despărţire de aceia care se asociază cu o învăţătură sau practică rea şi sunt astfel întinaţi, chiar dacă ei nu trăiesc în imoralitate, nici nu ţin ei înşişi o învăţătură falsă. Aceasta este responsabilitatea oricui mărturiseşte credinţa – prin botez, la Masa Domnului sau prin orice altceva ar fi – de a se separa de nelegiuire, de a fi un vas curat şi spălat.

4. Vasele de preţ cu care Ezra se putea identifica aveau următoarele caracteristici (compară cu 2. Timotei 2:19-22 ):

– vase de onoare, ca vasele care au fost aduse, prin harul lui Dumnezeu, înapoi în Ierusalim şi pentru gloria lui Dumnezeu;

– sfinţite: puse deoparte pentru Domnul, recunoscând autoritatea Lui;

– folositoare Stăpânului, care are toată puterea şi autoritatea, care poate să folosească acest vas aşa cum El doreşte; acesta nu era cazul Israelului idolatru şi nici în Babilon;

– pregătit pentru orice lucrare bună; responasiblitatea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu lucrează împreună pentru a avea şi a păstra astfel de vase. Ce bucurie pentru inima Domnului nostru când El găseşte astfel de vase astăzi!

Ezra – o imagine a Marelui nostru Conducător şi Restaurator

În multe locuri din Scriptură se găsesc referiri cu privire la adevăratul Restaurator, Domnul nostru Isus. El este Constructorul Casei lui Dumnezeu (Adunarea) şi adevăratul Conducător al slujbei şi al laudei lui Dumnezu şi El reabilitează acolo unde este o abatere. Domnul nostru glorificat are aceste funcţii în relaţie cu Adunarea astăzi (vezi Evrei 2:12-13, 3 :1-6, 8:1-2, 10:19-21, 13:15, 1. Petru 2:5 ). În legătură cu zilele lui Ezra, să analizăm mai întâi legătura cu trecutul: cu toate că lui David nu i-a fost permis să construiască el însuşi templul, el a făcut planurile şi a stabilit totul pentru slujba şi lauda lui Dumnezeu (1. Cronici 22:29 ); cu toate acestea, mai târziu, în 2 Cronici şi în cărţile Ezra şi Neemia, se găsesc multe menţionări despre hotărârile lui David. Astfel vedem că această linie a fost păstrată prin harul lui Dumnezeu, în ciuda eşecului poporului şi a atacurilor duşmanului. În cărţile Cronicilor, lucrurile sunt descrise din punctul de vedere al lui Dumnezeu, descriind şi analizând istoria poporului Său în relaţie cu David; acesta este modul în care lui Dumnezeu îi place să se gândească la poporul Său. Mai mult aceste cărţi au fost scrise după întoarcerea din captivitatea Babiloniană: harul suveran al lui Dumnezeu a fost manifestat în rămăşiţa restabilită, care, după ce a fost încercată, a învăţat să se preocupe de lucrurile lui Dumnezeu, aşa cum făcuse şi David. Aceasta ne aduce înapoi la Ezra, a cărui practica era de a păstra lucrurile Casei lui Dumnezeu (Ezra 9:9 ) pentru Dumnezeu şi poporul Său şi conform gândurilor lui Dumnezeu. Aplicând aceasta creştinismului, găsim o practică similară şi în exemplul şi învăţăturile lui Pavel şi în îndrumările sale către Timotei. Fie ca aceste caracteristici, de a păstra slujba şi lauda lui Dumnezeu, să fie şi pentru noi o realitate astăzi!

Credincioşia lui Ezra

Supus regelui persan şi însărcinat de către acesta (Ezra 7:11-26 ), Ezra s-a încrezut în Domnul pentru a veghea asupra micii lui cete (8:22). În ascultarea sa faţă de Domnul, sub mâna Lui cea bună (vezi şi 7:27-28), el a postit şi s-a rugat pentru a găsi calea cea dreaptă pentru el şi pentru aceia care erau cu el (8:21). Putem vedea un exemplu al credincioşiei lui Ezra în versetele 8:25-27 şi 8:33-34; să observăm cum sunt cântărite vasele în acord cu standardele Casei lui Dumnezeu. Credincioşia lui Ezra este demonstrată şi în versetele 9:9; 10:1,16-17. Cred că Ezra, prin devotamentul său, este un urmaş de seamă al lui Fineas, a cărui credincioşie este însoţită de menţiunea că Domnul era cu el (1. Cronici 9:20 )! Nu este acesta primul test al unui creştin, să fie găsit credincios? Aceasta este ceea ce Domnul poate recomanda şi răsplăti (Luca 19:17 2. Corinteni 10:18 ); credincioşia este testul supravegherii (1. Corinteni 4:2 ).

Perseverenţa lui Ezra

Mai multe dovezi legate de perseverenţa lui Ezra se găsesc în cap 7-10. Sarcina lui Ezra trebuie să fi fost foarte grea şi deseori descurajantă. Cu toate acestea, el a continuat să se încreadă în Domnul. Este clar că el a fost de acord cu practica lui Neemia şi de aceea el se află împreună cu acesta la inaugurarea zidurilor reconstruite (Neemia 12:36 ). Amândoi erau marcaţi de perseverenţă şi răbdare, deplin identificaţi cu gândurile lui Dumnezeu într-o zi de ruină.

Umilinţa lui Ezra

În dezordinea cauzată de căsătoriile mixte şi influenţele păgâne (9:1-2), Ezra se smereşte. Să observăm că el şi-a sfâşiat mantaua şi haina (un semn public al umilirii) şi şi-a rupt perii capului său. La jertfa de seară, a adus rugăciunea sa înaintea Domnului (Ezra 9:5-15 ), mărturisind păcatele rămăşiţei şi încredinţându-se pe sine însuşi credincioşiei lui Dumnezeu. Fie ca şi noi să învăţăm din preocuparea lui Ezra pentru locul sfânt şi pentru sămânţa sfântă. În introducerea acestei a doua părţi a cărţii, am menţionat necesitatea smereniei şi a umilinţei.

Izbânda lui Ezra

Ezra nu era satisfăcut datorită îndeplinirii misiunii sale în urma întoarcerii la Ierusalim împreună cu poporul şi bogăţiile lor. El se putea gândi că aceasta este de ajuns. Nu! el era preocupat de starea morală şi spirituală a rămăşiţei şi acesta este motivul pentru care el vroia să îi înveţe (7:10). Eliberaţi din mediul babilonian, cei ce formau rămăşiţa aveau, de asemenea, nevoie să se cureţe de asocierile rele, aşa cum se găseau ele în multele femei păgâne şi alte lucruri de felul acesta (Hagai 2 Zaharia 3 ). Cu alte cuvinte, ascultarea de voia lui Dumnezeu era exprimată prin separarea lui Israel de asocierile idolatre (Deuteronom 7:3 ). Ar trebui să fie diferit pentru noi azi? Înviorarea ulterioară adusă de Ezra a reabilitat câteva familii ce fuseseră afectate de neglijenţă şi necredincioşie (căsătorii mixte). Exemplul lui Ezra şi devotamentul său pentru Cuvântul lui Dumnezeu sunt încă relevante şi pentru noi azi! Când Neemia a început să se pregătească, aceasta era pentru următorul pas în acest întreg proces al restaurării şi reabilitării. Zidurile şi porţile Ierusalimului erau încă distruse. Dar Dumnezeu îl pregătea pe Neemia, conducându-l prin exerciţii adânci, pentru a se întoarce la Ierusalim cu împuternicire din partea împăratului persan de a reconstrui zidurile. Zidurile ce aveau nevoie să fie reconstruite erau esenţiale pentru a proteja poporul lui Dumnezeu şi slujba casei lui Dumnezeu. Printre altele, Ezra este din nou implicat şi Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat cu o deosebită eficacitate (Neemia 8 ): aceasta arată succesul său nu conform cu gândurile omului, ci în acord cu standardele lui Dumnezeu. Care este sarcina ta astăzi?

Ce putem învăţa noi de la Ezra?

Este o bucurie deosebită pentru Dumnezeu să găsească o “rămăşiţa” în care să recunoască trăsăturile lui Hristos. Găsim caracteristicile acestei rămăşiţe în cartea Maleahi, precum şi în Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia şi Estera:

– Teama de Dumnezeu, în timp ce umblă în lumina lui Dumnezeu, în realizarea prezenţei Sale;

– Adevărata înţelepciune (Iov 28:28 Iacov 3:17 );

– Părtăşia unii cu alţii într-o reală despărţire;

– Gândind la numele Său;

– Apărarea drepturilor lui Dumnezeu;

– Slujind lui Dumnezeu ca robi adevăraţi şi în acelaşi timp ca fii înaintea Lui (Maleahi 3:16-18 ).

În Apocalipsa 2 şi 3, găsim o astfel de rămăşiţă în aceia care au o ureche de auzit; ei sunt astăzi biruitorii. Tot astfel, rămăşiţa din timpul lui Zorobabel şi Iosua (Ezra 1 3 ) se identificau prin credinţă cu gândurile lui Dumnezeu legate de casa Sa în Ierusalim. Legătura intimă dintre casa lui Dumnezeu şi Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu, este evidentă de-a lungul Scripturii. Astfel, adusă înapoi în bucuria Cuvântului lui Dumnezeu (Psalmul 119 ), rămăşiţa ultimelor zile restabilită va aprecia din nou valoarea Casei lui Dumnezeu.

Aşadar, este o atenţionare specială cu privire la intervenţia lui Dumnezeu (Psalmul 120:2 121:2 ), atlfel nu ar fi nicio altă restabilire. Să nu uităm niciodată acest aspect în trăirea noastră spirituală a acestor adevăruri: în afara trăirii noastre, trebuie să fie o slujbă pentru Dumnezeu (Filipeni 2:12-13 ). Ce bucurie când adevărul cu privire la Casa lui Dumnezeu începe să se ivească în sufletul credinciosului! Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Ezra!

 

Articol preluat şi tradus de pe site-ul www.theholyscriptures.org

Maria Magdalena

 din revista „Cercetați Scripturile”

Permite-mi să-ţi adresez o întrebare personală: Eşti fericit?

Nu-mi da un răspuns teoretic! Nu aştept să-mi relatezi acum despre întoarcerea ta la Dumnezeu şi să-mi spui cât de desăvârşită este mântuirea lui Dumnezeu, pe care ai primit-o prin credinţă. Nu aştept nici să-mi enumeri binecuvântările cereşti în Hristos, care sunt dăruite fiecărui credincios. Toate acestea ar fi, desigur, motive de bucurie adevărată, sfântă. Dar acum doresc să primesc un răspuns simplu şi sincer la întrebarea: Eşti într-adevăr fericit?

După un moment de autoverificare spui probabil: „Fericit? – De fapt, nu! Citesc zilnic Scriptura, mă rog, merg la adunare şi încerc să urmez îndemnurile Cuvântului, dar trebuie să recunosc: le fac toate fără tragere de inimă. Viaţa mea de creştin se aseamănă mai degrabă unui pârâiaş foarte mic al unui râu secat, decât unui pârâu zglobiu care înviorează totul.“

Nu vrem să cercetăm acum cum ai ajuns într-o astfel de stare. Te interesează mai degrabă: Cum se pot schimba lucrurile?

Cuvântul lui Dumnezeu ne descrie exact calea fericirii. Cititorului i se spune în mod deosebit în Psalmi şi în „predica de pe munte“: „Ferice de omul!…“ sau „Ferice de cel…!“ Epistolele Noului Testament conţin această învăţătură în deplină claritate.

Cu siguranţă, în viaţa ta ai dat urmare prea puţin acestor indicaţii sigure ale lui Dumnezeu. Poţi regăsi fericirea inimii tale numai verificând bine viaţa ta în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi supunându-te învăţăturilor şi îndemnurilor Sale.

Dar ceea ce vreau să-ţi prezint astăzi este: fericirea ne este dăruită într-o Persoană, în Isus Hristos. Noi savurăm această fericire în măsura în care avem părtăşie cu Persoana Sa. Cuvântul ne conduce spre El, la cunoaşterea Sa, la bucuria în Domnul (Filipeni 3:1, 8 4:4 ). Toate îndemnurile ne sunt date cu scopul de a căuta şi de a nu părăsi acest izvor al mântuirii, al harului şi al păcii. Deci nu există nimic mai bun decât de a realiza fără întrerupere cuvântul din Psalmul 63:8 : „Sufletul meu Te urmează de aproape“. Inima ta Îl poate căuta zilnic, poate cugeta la El şi se poate bucura în El. Ce simplă este această „reţetă“ divină a fericirii! Nu posedăm nimic în noi înşine, dar posedăm totul în El.

În Maria Magdalena, o femeie simplă, Scriptura ne dă un exemplu clar al unui suflet care a urmat această „reţetă“ de la începutul căii sale de credinţă. Oriunde o întâlnim în Scriptură, ea se află în legătură nemijlocită cu Domnul.

Prima ei întâlnire personală cu El (Luca 8:2 )

Ce groaznic a fost trecutul acestei femei! Ea fusese stăpânită de şapte demoni şi fusese complet sub puterea celui care îi chinuie şi îi duce în pierzare pe oameni! Ce altceva ar fi putut-o ajuta, decât întâlnirea personală cu Domnul Isus, în faţa căruia tremură demonii? El Însuşi a venit şi a eliberat-o.

Desigur, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17 ). Dar o înţelegere doar cu mintea a învăţăturilor despre eliberarea omului, care suspină sub robia păcatului, ajută foarte puţin, dacă Domnul Însuşi nu deschide inima acelui om şi nu poate apoi locui în ea prin credinţă.

Ce punct crucial în viaţa Mariei Magdalena! Până atunci avusese parte de experienţele puterii groaznice a diavolului, ale distrugerii înşelătoare a omului şi a lumii – iar acum avea parte de eliberare şi de un astfel de Eliberator! Ea nu a ezitat nici o clipă: Isus trebuia de acum încolo să aibă inima ei. Ea dorea să-i aparţină şi să trăiască pentru El!

Maria L-a urmat (Marcu 15:41 )

Când a trecut prin cetăţile şi satele Galileii, Isus a fost urmat de mari mulţimi de oameni. Aceştia doreau să fie vindecaţi şi să vadă minuni sau alte lucruri extraordinare.

Dar Maria Magdalena era atrasă de Persoana Salvatorului ei. Ea dorea să fie la El. Ea Îl dorea pe El Însuşi. El îi umplea gândurile. Dimineaţa, primul ei gând era: Cum să fac să fiu cât mai mult posibil în apropierea Lui, pentru a-L vedea şi a-L auzi? Iar seara îşi amintea tot ceea ce trăise în timpul zilei în prezenţa Sa.

Această femeie ne învaţă să privim urmarea Domnului Isus din latura ei minunată. Deseori ne gândim mai mult la condiţiile şi consecinţele urmării Domnului Isus: ne gândim la lepădarea de sine (Matei 16:24 ), la preţul ascultării, la dispreţul şi ura lumii (Ioan 15:18-19 ). Maria însă L-a urmat pe Isus pentru a fi lângă El. Ceea ce simţea acolo, o făcea să treacă peste toate împotrivirile.

Ce te împiedică să stai lângă Domnul chiar în clipa aceasta? Încearcă să găseşti mereu astfel de clipe! Cât de binefăcătoare sunt ele pentru suflet! Aici se rezolvă toate problemele tale!

Maria i-a slujit Domnului (Marcu 15:41 Luca 8:3 )

Cum a ajuns Maria Magdalena să-i slujească Domnului Isus? A rugat-o El sau i-a spus El: Maria, sandalele Mi s-au ros, hainele Mi s-au uzat, ucenicii Mei şi Eu nu avem nimic de mâncat, în pungă nu mai este nici un ban, nu ai vrea…?

Nu! Ea i-a slujit fără să primească vreo însărcinare. Când un burete este plin cu apă, la cea mai mică atingere, picură din el apă. Poate sta credinciosul în apropierea Domnului Isus fără să primească bogăţia dragostei Sale? Nu este necesar atunci un mic îndemn al Duhului, pentru a face ca o astfel de inimă să intre în acţiune? Maria Magdalena nu trebuia să aştepte porunci asemenea unui rob. Ea căuta să-i slujească. Ea dorea să facă ceea ce-i plăcea Domnului.

Ea i-a slujit Lui, Aceluia care înregistrează toate activităţile pe care le facem de dragul Lui şi le răsplăteşte din belşug (2. Corinteni 5:10 ). Ce josnică este orice activitate creştină, orice slujbă care are ca motiv şi obiect propria persoană!

Cu ce i-a slujit Maria? Cu averea ei, cu ceea ce poseda în acel moment! Probabil, nu avea mult. Cu siguranţă, nu putea fi considerat un subiect important despre care să se scrie cărţi, dar Dumnezeu a considerat că era destul de important să se scrie despre aceasta în cartea Sa, la fel ca despre văduva care a dăruit doi bănuţi (Luca 21:2 ).

Maria L-a văzut pe cruce (Marcu 15:40, 41 Luca 23:49 )

Unde era Maria Magdalena când Isus era răstignit pe cruce? Printre mulţimile curioase, care veniseră la acel „spectacol“? Nu! Ea stătea departe în grupul femeilor credincioase, care veniseră cu El din Galileea la Ierusalim.

Ea L-a privit şi inima i s-a strâns, când L-a văzut pe Domnul ei în chinurile insuportabile, în mâinile chinuitorilor Săi cruzi şi neîndurători. De ce nu a intervenit Dumnezeu?

Ce înţelegea ea din ceea ce se petrecea acolo? Pentru ea era un eveniment de neînchipuit. Dar ce bine că şi aici era în apropierea Domnului ei iubit! Acolo, suferinţele lui Hristos s-au imprimat în inima ei pentru totdeauna. Mai târziu, când prin Duhul Sfânt a fost explicată importanţa suferinţelor şi a lucrării Domnului, amănuntele evenimentelor trăite de ea au început să strălucească înaintea ei. Persoana lui Isus a crescut şi mai mult în sufletul ei. Cât de uimită a rămas ea de înălţimea, adâncimea, lăţimea şi lungimea dragostei Sale şi de mărimea slavei Sale!

Cine este mântuit de curând să nu se lase oprit de neştiinţa sa şi să cugete mult la cele petrecute pe cruce. Acolo stă în faţa celei mai mari comori a celor mai preţioase şi mai înalte descoperiri despre Tatăl şi despre Fiul; acolo recunoaşte şi desăvârşirea mântuirii sale în Hristos. Să mergem în duhul la Golgota! Nu a lăsat Domnul Cina tocmai în acest scop, cu îndemnul către toţi credincioşii: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea“?

Maria a vrut să-L ungă (Marcu 16:1 )

Doar cealaltă Maria, Maria din Betania, care a primit învăţăturile Domnului la picioarele Sale, L-a uns în momentul potrivit. Toate celelalte femei, care au venit să-L îmbălsămeze după moartea Sa pentru îngropare, au venit prea târziu.

Maria Magdalena a arătat o oarecare ignoranţă. Dar oare nu vorbesc vasele ei, care conţineau mirodenii pregătite pentru Isus, acelaşi limbaj ca mirul vărsat al celeilalte ucenice din Ioan 12 ? Nu vorbesc despre aprecierea tuturor frumuseţilor pe care această începătoare pe calea credinţei le-a văzut în El? Nu vorbesc despre mulţumire şi adorare? Inima ei era îndreptată spre El, dar îi lipsea cunoştinţa.

Când cineva din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ dorea să-i aducă lui Dumnezeu o ardere de tot, dar era prea sărac pentru a aduce un viţel sau o oaie, putea aduce un porumbel fără cusur. Şi acest dar era „o jertfă prin foc, de mireasmă plăcută Domnului“ (Levitic 1:17 ).

Chiar dacă cunoştinţele tale despre jertfa Domnului şi slăvile Persoanei Sale, pe care le-ai găsit în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt slabe, totuşi adorarea pe care o exprimi prin rugăciunea şi cântecele pe care le cânţi cu ceilalţi sunt o mireasmă plăcută pentru El. Dar la fel ca Maria Magdalena, numai Persoana Lui să conteze pentru tine! Te gândeşti la aceasta când mergi la ora de adorare? Cât de plină va fi inima ta când te vei întoarce acasă!

Maria L-a căutat cu stăruinţă (Ioan 20:1-18 )

În acest fragment din Scriptură ni se relatează cel mai detaliat despre Maria Magdalena.

Isus murise, iar Iosif din Arimateea şi Nicodim au pus trupul Său într-un mormânt. Maria s-a alăturat cortegiului de la cruce la mormânt şi a văzut unde a fost pus trupul Mântuitorului. Tot ceea ce poseda inima ei, era acum în mormântul peste care s-a rostogolit o piatră mare.

Ce i-a mai rămas acestui suflet drag, care nu cunoştea încheierea căii Domnului? Încă nu fusese făcută o lucrare a dragostei! Ea şi celelalte femei au dorit să-L ungă; cu râvnă şi dragoste au pregătit lucrurile necesare. După ce a trecut sabatul, au cumpărat miresme şi le-au pregătit (Marcu 16:1 Luca 23:56 ). Dar înainte de a se culca, au mers a doua oară „ca să vadă mormântul“ (Matei 28:1 ).

Noaptea, Maria Magdalena nu a găsit odihnă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când era încă întuneric, a alergat din nou la mormânt (Ioan 20 ). Ce a văzut acolo? Piatra era luată, iar mormântul era gol! Între timp avusese loc marele eveniment al învierii, iar ea nu ştia! Acum nu mai era acolo trupul Lui. Ce se întâmplase? Neliniştită şi fricoasă, a alergat la Petru şi Ioan, iar cei doi au alergat şi ei la mormânt, iar în spatele lor Maria, pentru a patra oară!

Cei doi ucenici, cărora Domnul le spusese de multe ori că trebuie să sufere şi să moară, iar a treia zi va învia, au putut în sfârşit să înţeleagă acest adevăr în faţa mormântului gol. Ei „au crezut“ şi s-au întors acasă, prea preocupaţi cu aceste lucruri mari pentru a observa necazul Mariei.

Această femeie, care a fost eliberată de Isus, care a mers pe cărarea credinţei cu El, care a găsit în El sprijinul, pacea şi bucuria, a rămas, credea ea, singură şi părăsită. Părtăşia cu El era elementul vieţii ei; ea a făcut tot posibilul să fie la El: L-a urmat şi i-a slujit, a rămas alături de El în orele grele de pe cruce, a fost de faţă când a fost aşezat în mormânt, iar acum, când dorea să-L ungă, trupul Lui dispăruse! Maria stătea la mormânt, afară, şi plângea. Cât de preţioase erau aceste lacrimi pentru Dumnezeu! Această femeie plângea, deoarece credea că adevăratul izvor al fericirii, pe care Dumnezeu i-l dăduse în Fiul Său şi din care băuse, îi fusese luat pentru totdeauna. Nu este ea o imagine vie pentru ceea ce putem găsi şi noi în fiecare zi şi clipă în Hristos?

Maria nu a băgat în seamă îngerii care şedeau la mormânt. Ea Îl căuta pe Domnul! Nimeni altul nu putea lua locul Persoanei înălţate peste toţi. Credinţa ei nu consta numai în relaţii cu credincioşii şi nu putea fi satisfăcută de forme religioase exterioare. La întrebarea îngerilor: „Femeie, de ce plângi?“, ea a răspuns: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“ (Ioan 20:13 ).

Putea rămâne nedescoperit Domnul înviat unui astfel de suflet care Îl căuta astfel? Nu, El a venit lângă ea, şi ca bunul Păstor a strigat-o pe nume: „Maria!

Ah, ce schimbare! De la starea de întuneric şi nesiguranţă la apropierea Sa strălucită! El trăia, era acolo! Niciodată nu se va despărţi de El! Chiar dacă Se va înălţa la cer, prin Duhul Sfânt va fi şi mai aproape de ea. Strigând victorioasă: „Învăţătorule“, a căzut la picioarele Sale.

Să vorbească Domnul prin această scenă inimilor şi conştiinţelor noastre! Astăzi suntem în pericolul de a ne mulţumi cu forme şi învăţături exterioare. Viaţa noastră creştină este apatică, fără viaţă, fără putere. Se aseamănă unei case nelocuite, ai cărei locuitori sunt în altă zonă a lumii. Atunci nu-i facem bucurie nici Domnului, nici nu suntem o binecuvântare pentru alţii, iar inimile noastre sunt nemulţumite şi nefericite. Cât de important este să-L căutăm zilnic pe Domnul, Persoana Sa! Numai atunci, El poate să umple inima cu prezenţa Sa înviorătoare, iar cuvântul din 1. Petru 1:8 ni se potriveşte şi nouă: „Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă“. În aceasta constă secretul unei vieţi fericite!

Maria a mărturisit despre Isus (Ioan 20:15, 18 )

Nu ne mirăm de faptul că Maria i-a vorbit presupusului grădinar despre Domnul Isus cel lepădat şi răstignit. Pentru ea exista numai „El“ şi a vorbit adesea despre ceea ce însemna El pentru ea. Ne vine greu să facem şi noi aceasta? Ea a rostit o singură propoziţie. Dar această singură propoziţie, care arată ce este Hristos pentru noi, poate face o impresie adâncă asupra celor care încă nu-L cunosc!

Maria a fost aceea care a dus fraţilor şi surorilor o veste şi le-a comunicat lucruri pe care aceştia încă nu le cunoşteau.

Ea L-a căutat pe El, Cel care era înviat acum, iar acolo, în apropierea Sa, El i-a descoperit relaţia nouă, minunată, în care a adus pe ai Săi cu Dumnezeu: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

Deseori privim cu uimire nenumăratele cărţi scrise de înaintaşii noştri, cărţi care mărturisesc de înţelegerea slavei, a gândurilor şi a căilor lui Dumnezeu. Ei au trăit într-o vreme de trezire. Dar nu a constat această trezire mai întâi în faptul că inimile acestor fraţi s-au îndreptat spre El şi apoi, în prezenţa Sa, au înţeles gândurile Sale?

Şi noi avem nevoie de o trezire a inimilor noastre. „Ferice de cei care … Îl caută din toată inima“ (Psalm 119:2)!

Lot – un „drept“ într-un loc greşit

 din revista „Cercetați Scripturile”

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el (Geneza 12:4 ); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el (Geneza 13:1 ); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13:5 ).

Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13 ). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, după posibilităţile materiale. „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut…“ (Geneza 13:10 ). La Lot nu găsim deloc aşteptarea îndemnului lui Dumnezeu, „ridică-ţi ochii“, ca la Avraam (Geneza 13:14 ). El a luat decizia sa după criterii pur pământeşti. Aici era vorba doar de avantajul personal. Este foarte periculos pentru viaţa noastră spirituală, când „câmpia udată a Iordanului“ reprezintă motivul deciziilor noastre.

Dacă viaţa este determinată complet de lucrurile materiale, „gândirea noastră reală“ ne va împiedica să înţelegem vorbirea lui Dumnezeu în aceste lucruri. Lot a pierdut mai târziu întreaga sa avere, care apoi i-a fost din nou restituită prin intervenţia lui Avraam (Geneza 14:12 şi 16). Urechea sa era surdă la vorbirea lui Dumnezeu; totul se sfârşise cu bine! Lot, cu o gândire pământească, găsea la toate şi o explicaţie pământească, logică.

Lot – un om pe o cale descendentă

Dacă judecăm după bogăţia şi starea socială la care a ajuns, putem spune că Lot a făcut carieră. Oamenii au văzut probabil în el un om promovat. Dar în ochii lui Dumnezeu, calea lui Lot a fost o cale de nestăvilit şi constantă în jos. Şi Avraam a mers în viaţa sa pe căi care nu au fost spre onoarea Domnului, dar întotdeauna a găsit calea de întoarcere. În cazul lui Lot vedem cu groază o cale care a mers mereu în jos, şi numai intervenţia lui Dumnezeu a împiedicat să nu se petreacă lucrurile cele mai grave. Foarte clar se vede aceasta în calea lui Lot spre Sodoma. În Geneza 13:12 citim: „ …iar Lot… şi-a întins corturile până la Sodoma. Atunci, Lot locuia încă în corturi, caracteristica exterioară a străinului şi a pelerinului, dar corturile sale erau îndreptate spre Sodoma. Dacă despărţirea noastră de lume este numai exterioară, dar inima locuieşte deja în Sodoma, atunci picioarele noastre vor urma curând inimilor noastre.

În Geneza 14:12 citim: „ …el locuia în Sodoma“. Aici, Lot a renunţat şi la despărţirea exterioară de lume. Acum era, aşa cum spune Petru, „om drept, locuind printre ei“. Dar acesta nu a fost sfârşitul. În Geneza 19:1 citim că „Lot şedea la poarta Sodomei. În ochii oamenilor, aceasta era într-adevăr o promovare socială: dintr-un locuitor stabilit de curând în acea localitate, devenise membru în consiliul local al Sodomei; dar în ochii lui Dumnezeu, aceasta era încă un pas în jos în viaţa sa spirituală. Lot a devenit dintr-un credincios cu gândire lumeas un credincios care trăia în lume (ca sistem moral) şi până la urmă a lucrat mână în mână cu lumea. Ce tristă a fost această dezvoltare!

Lot – unul care pierde

Permiteţi-mi să exprim foarte clar lecţia serioasă din viaţa lui Lot: viaţa lui Lot este până la urmă viaţa celui care pierde.

Lot a pierdut:

- capacitatea sa spirituală de discernământ (Geneza 13:10 – el nu vedea nicio deosebire între grădina Domnului şi ţara Egiptului);

- părtăşia sa cu Dumnezeu. Lot nu avea niciun altar, nu cunoştea stejarii lui Mamre de la Hebron (= părtăşie). Domnul L-a vizitat pe Avraam, dar nu pe Lot.

- pacea sa (capitolul 14). Lot a fost atras în conflictele lumii.

- respectul său (Geneza 19:9 ). Să nu ne înşelăm! Chiar şi cel mai onorat loc din lume şi cele mai mari compromisuri cu lumea nu îi vor aduce credinciosului niciodată adevăratul respect al lumii. Credinciosul este un străin, chiar dacă vine să trăiască aici pentru o vreme.

- credibilitatea sa (Geneza 19:14 ). Modul de viaţă al lui Lot a fost în aşa fel, încât orice mărturie pentru Dumnezeu nu a fost credibilă. În zilele sale bune nu s-a văzut la el deloc teamă de Dumnezeu. Indicaţiile cu privire la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să judece păcatul, erau necunoscute în casa lui Lot. Ginerii săi nu l-au luat în serios nici pe el, nici atenţionările sale. Avem un comportament potrivit, pentru ca cuvintele noastre să fie crezute?

- familia sa (capitolul 19). Să nu uităm nici acest aspect! Ca şi adevărat credincios, tu personal nu vei pieri în judecata acestei lumi, ci vei fi salvat, dar „ca prin foc“. Dar unde va fi familia ta?

- onoarea sa (Geneza 19:30-38 ). Păcatul Sodomei l-a urmat pe Lot, iar descrierea vieţii lui Lot schiţează la sfârşit un tablou întunecos plin de ruşine.

Lot – un nefericit

Fusese Lot cel puţin fericit în Sodoma? Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă în cuvinte cutremurătoare starea sufletului său: „şi l-a salvat pe dreptul Lot, cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul lui drept, cu faptele lor fără de lege“ (2. Petru 2:7-8 ). Ce viaţă nenorocită! Tu poţi să te scuteşti de o astfel de viaţă! Lumea se îndreaptă spre judecată, ca în zilele lui Lot, dar şi ca în zilele lui Noe (2. Petru 2 ). Cu cine dorim să ne asemănăm? Cu Noe, „un predicator al dreptăţii“, sau cu Lot, care îşi chinuia sufletul prin ceea ce vedea şi auzea?

Pe urmele lui Caleb

 André Gibert

Faptele relatate în Judecători 1:12-15 sunt amintite deja în Iosua 15:13-19 . Acolo, ele încheie istoria luptelor, care au fost duse pentru câştigarea ţării Canaan, în timp ce aceleaşi fapte în cartea Judecători aruncă într-o oarecare măsură o rază de lumină asupra decăderii care începuse şi care este descrisă în următoarele capitole.

Persoana lui Caleb stă deci la pragul dintre două perioade de timp. Perioada în care atotputernicia divină s-a descoperit în har în favoarea unui popor slab în sine însuşi, pentru a-i da victoria şi pentru a-l face să locuiască în ţara promisă, trecuse. Ea însă a făcut loc unei alte perioade, în care urmaşii acelor cuceritori au eşuat. Ei ar fi trebuit să păstreze moştenirea lăsată, dar nu au corespuns deloc responsabilităţii lor. Aşa se încheie tot ce este încredinţat omului. Şi istoria Bisericii arată o imagine a eşecului cu privire la responsabilitatea sa. Creştinismul s-a îndepărtat foarte mult de energia spirituală a primelor sale zile, aşa încât Domnul va trebui să-l judece. Aşa se încheie şi istoria mărturiei ultimelor zile.

Caleb Îl urmase pe Domnul cu toată inima în mijlocul necredinţei poporului, aşa cum s-a arătat acesta în pustiu, în mijlocul greutăţilor lungii călătorii şi având în vedere pericolele luptelor. În ciuda vârstei sale de 85 de ani, puterea sa era neînfrântă şi a alungat pe fiii lui Anac din locul pe care îl aşteptase în credinţă timp de 45 de ani ca să-l ia în posesie: Hebron, locul de înmormântare al patriarhilor, care devenise prada unor duşmani puternici. Numele său a rămas în strânsă legătură cu numele marelui conducător, Iosua. Caleb a arătat până la sfârşit acest ataşament faţă de această imagine frumoasă despre Hristos, a dat un exemplu de stăruinţă şi energie a credinţei şi a putut să părăsească scena ca un biruitor.

După el a venit o generaţie care n-a cunoscut pe Domnul şi nici lucrarea pe care El a făcut-o pentru Israel. Decăderea a apărut curând şi s-a înrăutăţit tot mai mult. Dar credinţa personală a fiecăruia în parte are întotdeauna locul său şi partea sa şi duce chiar la treziri deosebite. Barac, Ghedeon, Iefta, Samson, pentru a aminti doar câţiva, sunt exemple în acest sens. Chiar dacă poporul a eşuat, puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat, şi nici credincioşia Sa faţă de promisiunile Sale.

Otniel deschide seria acestor martori credincioşi într-o perioadă de decădere, în clipa în care Caleb încheie seria cuceritorilor. Toţi judecătorii care au urmat au fost pătaţi cu oarecare greşeli, pentru ca harul lui Dumnezeu să fie proslăvit în slăbiciunile lor. Caleb nu a avut niciun fiu, care ar fi putut moşteni proprietatea sa. Otniel era fiul unui frate mai tânăr de-al său. Dar acest reprezentant al generaţiei tinere a urmat exemplul unchiului său. Aşa cum Caleb a luat odinioară în posesie Hebronul, Otniel a luat acum cetatea Chiriat-Sefer. Astfel s-a făcut una cu familia bărbatului credinţei şi a primit-o de soţie pe femeia care era scumpă şi dorită de inima sa: Acsa, fiica lui Caleb. Ea a devenit soţia sa. Au urmat alte victorii. Prin Duhul Domnului, el a eliberat poporul, care suspina în propria sa ţară sub jugul arameilor şi timp de 40 de ani a devenit primul judecător al lui Israel (Judecători 3:10, 11 ).

Dar Acsa nu a fost cu nimic mai prejos decât soţul ei. Ca fiică vrednică a lui Caleb, ea a dorit o parte specială din acest petec de pământ promis, pentru care tatăl ei a luptat şi a biruit. Chiar dacă unii au fost leneşi în a cuceri şi a păstra, şi chiar dacă toate seminţiile poporului ei au arătat lipsă de credinţă, Acsa a vrut un câmp şi l-a îndemnat pe soţul ei să îl ceară. Dar a avut nevoie şi de izvoare de apă, pentru a uda acest pământ din miazăzi, care altfel se usca şi devenea neroditor. În momentul în care s-a aflat pe punctul de a-l părăsi pe tatăl ei pentru a începe o nouă etapă de viaţă, ea a sărit de pe măgar pentru a-i prezenta cererea. Îmi închipui cu plăcere această scenă: bătrânul erou al credinţei şi fiica sa la picioarele sale! Întreaga sa dorinţă a fost să posede această bucată de pământ din Iuda. Ce bucurie pentru acest încă robust bătrân să vadă în fiica sa aceeaşi dorinţă, aceeaşi stăruinţă şi aceeaşi râvnă! „Ce vrei? Dă-mi … Mi-ai dat… atunci dă-mi!“ Cu ce bucurie a dat acest patriarh tinerilor binecuvântarea cerută! Cei doi s-au întrecut într-o străduinţă vrednică de adevăraţi israeliţi.

Tineri creştini de astăzi, nu vă spun nimic aceste lucruri? Ele nu ne-au fost comunicate pentru satisfacerea curiozităţii noastre, ci pentru învăţătura noastră. Noi aparţinem în ceea ce priveşte mărturia, pe care Dumnezeu Şi-a trezit-o cu privire la apropiata venire a Domnului nostru, de generaţia decăzută. Din păcate, nu există nicio îndoială în acest sens! Alţii, la timpul lor, au luptat în Duhul lui Dumnezeu şi au biruit. Acum noi trebuie să păstrăm, pentru că totul este ameninţat de ruină. Se observă o vlăguire tot mai mare, iar indiferenţa sporeşte. Noi nu ne mirăm de aceste lucruri, pentru că ele au fost prezise. Dar desigur, cu toate acestea, nu vrem să luăm parte la ele. Duşmanii contra cărora trebuie să luptăm sunt mereu aceiaşi: lumea, canaaniţii conduşi de prinţul acestei lumi. Dar acest prinţ a fost biruit la cruce, aşa cum duşmanii lui Iosua şi Caleb au fost biruiţi de fapt înainte la Marea Roşie. Dumnezeu răspunde astăzi credinţei la fel ca ieri. Cu cât suntem mai conştienţi de slăbiciunea noastră, cu atât mai mult Dumnezeu Îşi poate descoperi puterea. Apropierea Domnului, Cuvântul viu şi Duhul Sfânt stau la dispoziţia celui fidel.

Vedem pe slujitorii Domnului, care au slujit cu dăruire şi stăruinţă, încheind unul după altul alergarea. Astfel de slujitori au devenit tot mai rari. Dar chiar dacă se pierde tot mai mult în jurul nostru hotărârea şi vigilenţa, fiecare dintre noi poate şi trebuie, chiar dacă ar fi singur, să imite credinţa conducătorilor care au mers înaintea noastră. Există suficient spaţiu pentru mai mulţi Otniel şi Acsa. Pe aceştia îi aşteaptă părţi speciale din ţară, adică o savurare personală a binecuvântărilor spirituale, cu care credincioşii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti. Ei vor poseda izvoarele de apă de sus şi de jos. Puterea Duhului Sfânt se va dovedi în trupul lor ca un izvor de apă vie şi le va rodi bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu, care altfel ar rămâne literă moartă.

Să ne nu mulţumim doar cu faptul că ştim că suntem sau că ne numim creştini; nu, ci să trăim ca şi creştini. Să luăm pentru noi înşine în posesie ţara şi să savurăm roadele ei. Domnul iubeşte această dorinţă sfântă a credinţei şi El o împlineşte. Din păcate, dorinţele noastre se îndreaptă atât de uşor spre o lume, în care suntem străini şi în care ne aşteaptă dezamăgire după dezamăgire (Iacov 4:2 ). Dar Domnul doreşte să ne vadă umpluţi cu o dorinţă vie după El, dorinţa de a-L urma, de a-i sluji şi de a-L vedea curând. Vrem să luptăm şi pentru darurile spirituale. El ne cheamă să ne deschidem gura, pentru ca El să o poată umple. Această dorinţă din inimi zeloase ne lipseşte mult! Ne mulţumim cu ceea ce considerăm că avem şi nu mai simţim nevoia de a dori mai mult. Marele reproş adresat adunării din Laodiceea este: Eşti căldicel. Căldicel, fără înflăcărare a inimii, fără clocot al inimii, care doreşte partea cea bună!

Cel căldicel spune: „Nu am nevoie de nimic.“ „Dă-mi… Mai dă-mi“, a spus Acsa. „Cereţi, şi veţi căpăta.“ Dorinţa credinţei nu rosteşte dorinţe neroditoare. Credinţa acţionează. Cu îndrăzneală pune mâna pe ceea ce i s-a promis. Ea tinde spre ceea ce este vrednic de dorit, iar aceste dorinţe ale sale sunt satisfăcute prin cunoaşterea lui Hristos, cunoaştere care creşte mereu. Din aceste rădăcini cresc toate roadele vieţii creştine. Secretul perseverenţei lui Caleb a fost ataşarea de Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a dat promisiuni. El L-a urmat în totul pe Domnul. Vom umbla pe urmele lui Caleb, dacă şi noi vom aprecia promisiunea şi pe Cel care a dat-o.

Ştefan

 din revista „Cercetați Scripturile”

Creştinismul este caracterizat de două mari realităţi: un Om slăvit în cer şi Dumnezeu locuind în oameni pe pământ. Acestea sunt realităţi uimitoare, divine, slăvite, cu efecte puternice în inimile şi în vieţile credincioşilor. Dar ele sunt proprii numai creştinismului. Ele n-au fost cunoscute, până ce a fost împlinită lucrarea de salvare şi Salvatorul a ocupat locul Său la dreapta maiestăţii în ceruri. Atunci s-a văzut pentru prima dată un Om pe tronul lui Dumnezeu. Ce privelişte minunată! Ce rezultat măreţ al salvării săvârşite! Când primul om a fost alungat din grădina Eden, se părea că duşmanul triumfase; dar al doilea Om a intrat triumfător în cer pentru a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu.

Acum Dumnezeu, Duhul Sfânt, locuieşte în credincioşi pe pământ. Acest lucru era necunoscut în timpul Vechiului Testament. Ce ştia Avraam sau un alt sfânt din zilele de odinioară despre un Om proslăvit în cer? Nimic! Cum ar fi putut şti? Nu era niciun Om pe tron în cer, până ce Domnul Isus a ocupat locul Său acolo ca Cel proslăvit, iar Du-hul Sfânt a venit jos pentru a locui în inimile credincioşilor. „«Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus acestea despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că încă nu era Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat“ (Ioan 7:38-39 ). „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16:7 ). În aceste două texte citate apar cele două adevăruri: Hristos proslăvit sus şi Duhul Sfânt locuind pe pământ în credincioşi. Aceste două adevăruri sunt strâns legate unul de altul şi formează caracteristica dinstictivă a adevăratei Evanghelii.

Să privim mai îndeaproape tabloul minunat al unui adevărat creştin prezentat în Ştefan în Fapte 7:55-60 ! Cea mai mare parte a acestui capitol este ocupată de prezentarea istoriei Israelului, istorie, care se întinde de la Avraam până la moartea lui Hristos. La sfârşitul discursului său, Ştefan vorbeşte conştiinţelor ascultătorilor săi, ceea ce produce în ei ură. „Şi, auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.“ Aici vedem efectul religiozităţii fără Hristos. Aceşti oameni erau conducătorii religioşi ai poporului, dar plini de ură faţă de Domnul, în timp ce în Ştefan vedem reprezentarea plăcută a unui adevărat creştin. Aceia erau plini de mânie şi duşmănie, Ştefan era plin de Duhul Sfânt. Ei scrâşneau din dinţi, faţa lui Ştefan era ca a unui înger. Ce contrast!

Dar să citim în continuare: „Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!“ Aici vedem prezentate din nou cele două realităţi mari într-un om cu aceleaşi emoţii ca şi noi. Ştefan era plin de Duhul Sfânt, iar privirea sa era îndreptată spre un Om proslăvit în ceruri. Acesta este adevăratul creştinism, imaginea unui adevărat creştin: un om plin de Duhul Sfânt, cu privirea credinţei ţintă spre cerul deschis şi preocupat cu Hristosul proslăvit. O astfel de poziţie este foarte înaltă şi sfântă, şi trebuie să recunoaştem cât de puţin o ocupăm. Dar orice inimă dăruită Domnului va tinde într-acolo. Este dreptul măreţ al fiecărui creştin adevărat de a fi plin de Duhul Sfânt şi de a avea ochiul credinţei îndreptat spre Hristos, Omul proslăvit în cer la dreapta lui Dumnezeu. Salvarea este săvârşită, păcatul este îndepărtat, domneşte harul prin dreptate, este un Om pe tronul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a venit jos pentru a locui în fiecare credincios şi în Adunare.

Să observăm că aici nu este vorba despre teorii reci, ci din contră este vorba despre efecte practice, divine, pline de putere, pe care le vedem clar în mărturia lui Ştefan. Este imposibil să citim versetele de încheiere din Fapte 7 fără să simţim cât de plină era inima sa de Domnul înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Deşi era înconjurat de oameni plini de duşmănie, deşi avea moartea în faţa ochilor, nu a fost influenţat de împrejurări, ci mai degrabă inima sa era plină de Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Pe pământ era lepădat ca şi Domnul său, dar răspândea raze ale gloriei cereşti asupra împrejurărilor duşmănoase.

Nu este aceasta de o mare importanţă şi pentru noi? Desigur! El nu stătea numai deasupra împrejurărilor, ci era şi învrednicit să le arate practic persecutorilor săi blândeţea şi harul Domnului şi Învăţătorului său. În el vedem o ilustraţie foarte clară a cuvintelor din 2. Corinteni 3:18 , un text unic: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“ Toate acestea ne sunt prezentate viu în scena cu care ne ocupăm acum. Cea mai înaltă expresie a creştinismului este întâmpinată aici de cea mai ucigaşă duşmănie religioasă. Ambele le vedem aici la moartea primului martir creştin. „Dar ei au strigat cu glas tare şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui; şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Şi martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi spunea: Doamne Isuse, primeşte duhul meu. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta. Şi, spunând aceasta, a adormit.

Aici este adevăratul creştinism, asemănarea vie cu Hristos. Vedem un om, deasupra împrejurărilor, golit de el însuşi în aşa măsură, încât este capabil să se roage pentru ucigaşii săi conform exemplului Domnului său. În loc să se gândească la suferinţele sale, intervine pentru duşmanii săi. Privirea sa era îndreptată spre slava lui Dumnezeu şi faţa lui strălucea reflectând această glorie în care urma să intre. Cu rugăciunea pentru duşmanii şi ucigaşii săi, slujba sa se încheie aici. El a adormit şi sufletul său răpit savura acum deplin gloria de care fusese plin deja aici jos.

Dreptul măreţ al fiecărui creştin este de a fi plin de Duhul Sfânt, de a nu privi la sine şi, oricare ar fi împrejurările, de a-şi îndrepta privirile ţintă spre cer şi de a se preocupa cu Omul Isus Hristos proslăvit. Rezultatul este asemănarea practică cu Cel asupra căruia este îndreptată privirea. Devenim asemenea Lui în căile, duhul, caracterul nostru. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.

Ce etalon măreţ ni s-a prezentat! Să nu ne mulţumim cu mai puţin! În Ştefan vedem un om care reflecta într-un mod practic slava lui Hristos. El nu vorbea numai despre această glorie, ci ea se şi putea vedea în el. Să nu vorbim doar despre gloria cerească, ci să şi arătăm că drumurile noastre sunt cereşti! Ştefan a fost o oglindă vie, în care oamenii puteau vedea reflectându-se gloria divină. Nu ar trebui să fim şi noi aşa? Desigur! Dar suntem aşa? Suntem atât de strâns uniţi cu Domnul nostru înălţat, încât semenii noştri, pe care îi întâlnim zilnic, pot recunoaşte în noi caracterul Său în acţiunile şi în comportamentul nostru? Să dea Domnul să dorim cu toţii ca Hristos să umple inimile noastre în aşa măsură, încât să se vadă în noi reflectând gloria Sa şi să strălucească în întunericul din jurul nostru spre slava Numelui Său!

Caracteristici ale Unei Biserici Sănătoase

Dr. Mark Dever


Predicarea Expozitivă

Locul de început este începutul lui Dumnezeu cu noi-vorbirea Lui către noi. Acesta este modul prin care a venit sănătatea noastră spirituală, şi acesta este modul prin care va veni sănătatea spirituală a bisericii de asemeni. Foarte important pentru fiecare persoană implicată în activităţi de conducere în biserică, şi în mod special pentru pastorul bisericii, este devotamentul pentru predicarea expozitivă, una din cele mai vechi metode de predicare. Acesta este modul de predicare al cărui scop este să expună ceea ce este relatat într-un anumit pasaj din Scriptură, explicându-i cu atenţie înţelesul acestuia şi aplicându-l congregaţiei (vezi Neemia 8:8). Sunt, bineînţeles, multe alte metode de predicare. Predicile tematice, de exemplu, adună toată învăţătura Scripturii cu privire la un singur subiect, cum ar fi rugăciunea, sau dărnicia. Predicarea biografică ia viaţa unui anumit personaj din Biblie şi îl descrie ca o expunere a harului lui Dumnezeu şi ca un exemplu de speranţă şi credincioşie. Dar predicarea expozitivă reprezintă altceva-o explicaţie şi o aplicaţie a unei anumite părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Predicarea expozitivă presupune o credinţă în autoritatea Scripturii, dar mai este ceva. Un devotament pentru predicarea expozitivă reprezintă un devotament pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum profeţilor Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament nu le-a fost dată doar o însărcinare de a merge şi a vorbi, ci au avut un anume mesaj, astfel predicatorii de astăzi au autoritatea să vorbească de la Dumnezeu numai atât timp cât ei vorbesc cuvintele Lui. De aceea autoritatea predicatorului expozitiv începe şi se termină cu Scriptura. Uneori oamenii pot încurca predicarea expozitivă cu stilul unui predicator expozitiv favorit, dar aceasta nu este fundamental o problemă de stil. Aşa cum alţii au observat, predicarea expozitivă nu reprezintă în final aşa de mult cum spunem ceea ce spunem, ci cum decidem ce să spunem. Ea nu este evidenţiată de un anumit format, ci de un conţinut biblic.

Cineva ar putea accepta fericit autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi ar putea chiar să-şi declare credinţa în infailibilitatea Bibliei; totuşi dacă acea persoană în practică (chiar dacă intenţionat sau nu) nu predică expozitiv, niciodată nu va predica mai mult decât ceea ce ştie deja. Un predicator poate lua o parte a Scripturii şi poate predica congregaţiei o temă care este importantă, dar fără a predica esenţa acelui pasaj. Când se întâmplă un astfel de lucru, predicatorul şi congregaţia doar aud din Scriptură ceea ce ei deja ştiu.

În contrast, când predicăm dintr-un pasaj din Scriptură în context, expozitiv-făcând din esenţa pasajului esenţa mesajului-auzim de la Dumnezeu lucruri pe care nu am intenţionat să le auzim când am început. De la chemarea iniţială la pocăinţă până la domeniul din viaţa noastră cu privire la care Duhul ne-a mustrat cel mai recent, toată mântuirea noastră constă în auzirea lui Dumnezeu în moduri în care, înainte de a-L auzi, niciodată nu am fi crezut că-L putem auzi. Această, foarte practică, supunere în faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în lucrarea unui predicator. Nu faceţi aici nici o greşeală: în final este responsabilitatea bisericii să se asigure că este aşa. (Mărturisiţi responsabilitatea pe care Isus o dă congregaţiei în Matei 18, sau Pavel în II Timotei 4.) O biserică nu trebuie să încarce niciodată o persoană cu responsabilitatea supravegherii spirituale a turmei dacă în practică, acea persoană, nu arată un angajament în a asculta şi a învăţa pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de practică va împiedica inevitabil creşterea bisericii, încurajând-o să crească doar până la nivelul pastorului. Într-un asemenea caz, biserica se va conforma încet minţii lui, şi nu lui Dumnezeu.

Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna au fost creaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la creaţie în Geneza 1 până la chemarea lui Avram în Geneza 12, de la viziunea văii oaselor uscate în Ezechiel 37 până la venirea Cuvântului viu, Dumnezeu întotdeauna şi-a creat oamenii prin Cuvântul Său. Aşa cum Pavel scrie în Romani, “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (10:17). Sau, aşa cum Pavel a scris corintenilor, “Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21).
Predicarea expozitivă sănătoasă este de multe ori izvorul creşterii în biserică. În experienţa lui Martin Luther, o asemenea atenţie sporită acordată Cuvântului lui Dumnezeu a fost începutul reformei. Noi, de asemeni, trebuie să fim devotaţi în a fi biserici reformate în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Odată, când am predat un seminar de o zi despre puritanism la o biserică din Londra, am menţionat că predicile puritane erau câteodată lungi de două ore. Atunci, o persoană a bolborosit audibil, şi a întrebat, “Cât timp a lăsat acest lucru închinării?” Presupunerea era că în acest caz cuvântul lui Dumnezeu predicat nu constituie închinare. Am răspuns că mulţi creştini protestanţi englezi ar fi considerat auzirea cuvântului lui Dumnezeu pe limba lor şi răspunsul în vieţile lor cu privire la acesta, partea esenţială a închinării lor. Faptul că au avut timp să cânte împreună ar fi fost o grijă comparativ mică.

Bisericile noastre trebuie să redobândească centralitatea Cuvântului faţă de închinare. Auzind cuvântul lui Dumnezeu şi răspunzându-i poate include laudă şi mulţumire, mărturisire şi proclamare, şi fiecare din acestea se pot regăsi în cântare, dar nu este obligatoriu să fie aşa. O biserică bazată pe muzică-de orice gen-este o biserică construită pe nisip. Predicarea este componenta fundamentală a păstoririi. Rugaţi-vă pentru pastorul vostru, ca să se dedice riguros studiului Scripturii, cu atenţie şi seriozitate, şi ca Dumnezeu să-l călăuzească în înţelegerea Cuvântului, în aplicarea acestuia în propria-i viaţă şi în biserică (vezi Luca 24:27; Fapte 6:4; Efeseni 6:19-20). Dacă eşti pastor roagă-te cu privire la aceste lucruri pentru tine. Roagă-te de asemeni şi pentru alţii care predică şi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În final, roagă-te ca bisericile noastre să aibă devotament în auzirea Cuvântului lui Dumnezeu predicat expozitiv, astfel ordinea de zi a fiecărei biserici să fie într-o continuă, crescândă formare de către ordinea de zi a lui Dumnezeu în Scriptură. Devotamentul pentru predicarea expozitivă este o caracteristică a unei biserici sănătoase.

Teologia Biblică

Predicarea expozitivă este importantă pentru sănătatea unei biserici. Dar fiecare metodă, oricât de bună, este deschisă abuzului, şi de aceea trebuie să fie deschisă testării. În bisericile noastre, grija noastră ar trebui să nu fie numai de cum suntem învăţaţi, dar şi de ceea ce suntem învăţaţi. Ar trebui să apreciem sănătatea, în special în înţelegerea noastră pentru Dumnezeul bibliei şi a căilor lui pentru noi.

În epistolele lui Pavel către Timotei şi Tit, “sănătos” înseamnă demn de încredere, corect sau credincios. La origine, este o imagine din lumea medicală însemnând în totalitate sau sănătos. Citim în I Timotei 1 că învăţătura sănătoasă este dată de evanghelie şi este contrariul nelegiuirii şi a păcatului. Chiar mai clar, în I Timotei 6:3, Pavel descrie contrastul dintre “falsele doctrine” şi “cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi … învăţătura dumnezeiască”. Aşa că în a II-a scrisoare către Timotei, Pavel îl îndeamnă pe Timotei “Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus” (II Timotei 1:13). Pavel îl avertizează pe Timotei “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (II Timotei 4:3).
Când Pavel a scris unui alt tânăr pastor, Tit, a avut temeri similare. Pe oricine va numi Tit ca prezbiter, spune Pavel, trebuie “să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). Pavel îl impulsionează pe Tit să mustre falşii învăţători “ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit 1:13). Pavel îl însărcinează pe Tit spunându-i, “tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă” (Tit 2:1).

Dacă ar fi să expunem tot ceea ce constituie învăţătură sănătoasă, ar fi nevoie să reproducem toată Biblia. Dar în practică, fiecare biserică decide problemele în care: este nevoie să fie înţelegere completă, poate fi neînţelegere limitată, sau poate fi libertate completă.
În biserica în care slujesc în Washington, D.C., noi cerem oricărei persoane ce se vrea a fi un membru să creadă în mântuire numai prin lucrarea lui Isus Hristos. De asemeni mărturisim aceleaşi (sau foarte asemănătoare) înţelegeri ale botezului credincioşilor şi a politicii bisericii. Uniformitatea între aceste ultime două aspecte nu este esenţială pentru mântuire, însă concordanţa cu ele este de ajutor practic şi sănătos pentru viaţa bisericii.
Putem admite unele neconcordanţe asupra problemelor care nu par necesare atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa practică a bisericii. Astfel, de exemplu, chiar dacă toţi suntem de acord că Hristos va reveni, nu suntem surprinşi de faptul că există neconcordanţe cu privire la vremea când El se va întoarce. Noi putem să ne bucurăm de toată libertatea în probleme care nu sunt importante ori clare, cum ar fi corectitudinea rezistenţei armate, sau adevăratul autor al epistolei către Evrei.
În toate acestea, principiul ar trebui să fie clar: cu cât ne apropiem mai mult de centrul credinţei noastre, cu atât mai mult aşteptăm să vedem unitatea noastră exprimată într-o înţelegere împărtăşită a credinţei. Biserica primară a luat-o astfel: în lucrurile necesare unitate, în cele nenecesare diversitate, în toate lucrurile caritate.

Învăţătura sănătoasă include un angajament clar pentru doctrinele adesea neglijate, dar clar biblice. Dacă trebuie să învăţăm învăţătura sănătoasă a Bibliei, trebuie să găsim o cale să acceptăm chiar şi doctrinele ce ar putea fi greu de acceptat, sau chiar potenţial divizive, dar acestea sunt fundamentale lucrării lui Dumnezeu în jurul nostru. De exemplu, doctrina biblică a alegerii este adesea evitată din cauză că este prea complexă, sau prea confuză. Cu toate că, este de necontestat faptul că această doctrină este biblică, şi că este importantă. Atât timp cât aceasta poate avea implicaţii pe care nu le înţelegem în totalitate, nu este o problemă măruntă faptul că salvarea noastră vine în cele din urmă de la Dumnezeu decât de la noi. Alte întrebări importante ale căror răspunsuri biblice au fost neglijate:

Oamenii sunt la origine buni sau răi? Au ei nevoie doar de încurajare şi respect de sine, sau au nevoie de iertare şi viaţă nouă?

Ce a făcut Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce? A făcut El posibilă o opţiune, sau a fost înlocuitorul nostru?

Ce se întâmplă când cineva devine creştin?

Dacă suntem creştini, putem noi să fim siguri că Dumnezeu va continua să îi pese de noi?
Dacă este aşa, este grija Lui permanentă bazată pe credincioşia noastră, sau a Lui?

Toate aceste întrebări nu sunt doar problemele teologilor dedicaţi sau a tinerilor studenţi de seminar. Ele sunt importante pentru fiecare creştin. Aceia dintre noi care suntem pastori ştim cât de diferit am păstori pe oameni dacă răspunsurile noastre la oricare din aceste întrebări s-ar schimba. Credincioşia pentru Scriptură cere să vorbim despre aceste idei, cu claritate si autoritate.

Înţelegerea noastră despre ceea ce ne învaţă Biblia despre Dumnezeu este crucială. Dumnezeul biblic este Creator şi Domn; şi cu toate acestea suveranitatea Sa este negată, chiar şi în biserică. Pentru creştinii doar cu numele, să se împotrivească ideii de suveranitate a lui Dumnezeu în creaţie şi mântuire, este o joacă cu un păgânism pios. Mulţi creştini vor avea întrebări sincere despre suveranitatea lui Dumnezeu, dar o susţinută, tenace negare a suveranităţii lui Dumnezeu ar trebui să ne îngrijoreze. Să botezi o asemenea persoană este ca şi cum ai boteza o inimă care este într-un fel necredincioasă. Să admiţi o astfel de persoană în frăţietate ar fi să o tratezi ca şi când ea crede în Dumnezeu, când de fapt ea nu crede.

Pe cât de periculoasă este această împotrivire în orice creştin, cu atât mai periculoasă este în liderul congregaţiei. Să numeşti ca lider o persoană care pune la îndoială suveranitatea lui Dumnezeu ori care înţelege greşit învăţătura biblică în aceste probleme este ca şi când dăm exemplu o persoană care nu vrea deloc să se încreadă în Dumnezeu. O astfel de numire poate obstrucţiona creşterea spirituală a bisericii.
De prea multe ori astăzi cultura noastră ne încurajează să transformăm evanghelizarea în publicitate şi explică lucrarea Duhului în termeni de marketing. Dumnezeu însuşi este de multe ori remodelat după imaginea omului. În astfel de timpuri, o biserică sănătoasă trebuie să aibă special grijă să se roage pentru lideri care au o pricepere biblică şi experimentată a suveranităţii lui Dumnezeu şi devotament pentru învăţătura sănătoasă, în toată gloria ei biblică. O biserică sănătoasă este caracterizată de o predicare expozitivă şi de o teologie biblică.

Înţelegerea Biblică a Veştii Bune

Este deosebit de important să avem o teologie biblică într-o zonă specifică a vieţii bisericii-înţelegerea noastră pentru Vestea Bună a lui Isus Hristos-Evanghelia. Evanghelia este inima creştinătăţii, şi astfel ar trebui să fie şi inima credinţei noastre. Noi toţi ca şi creştini ar trebui să ne rugăm pentru a ne păsa mai mult de minunata Veste Bună a mântuirii prin Isus Hristos decât de orice altceva din viaţa bisericii. O biserică sănătoasă este plină de oameni care au inimă pentru evanghelie, şi a avea inimă pentru evanghelie înseamnă a avea o inimă pentru adevăr-pentru prezentarea făcută de Dumnezeu Lui însuşi, nevoilor noastre, asigurării lui Hristos în ceea ce priveşte mântuirea noastră şi a responsabilităţilor noastre.

Când eu prezint cuiva evanghelia, încerc să amintesc patru puncte-Dumnezeu, omul, Hristos şi răspunsul. Am împărtăşit eu cu această persoană adevărul despre Dumnezeul nostru Sfânt şi Creator Suveran? Am explicat eu clar că noi ca fiinţe umane suntem o mixtură stranie, creaturi făcute după imaginea lui Dumnezeu şi totuşi căzute, păcătoase şi separate de El? Înţelege persoana cu care vorbesc cine este Hristos-Dumnezeul om, singurul mediator între Dumnezeu şi om, substitutul nostru şi Domn înviat? Şi în final, chiar dacă am împărtăşit cu el toate acestea, înţelege el că trebuie să răspundă evangheliei, că trebuie să creadă acest mesaj şi să se întoarcă de la viaţa sa de egocentrism şi păcat?

A prezenta evanghelia ca şi un aditiv care să dea necreştinilor ceea ce ei vor în mod normal (bucurie, pace, fericire, împlinire, respect de sine, dragoste) este parţial adevărat, dar numai parţial adevărat. Aşa cum J. I. Packer spune, “o jumătate de adevăr ce maschează un adevăr întreg devine un neadevăr total”. Fundamental, fiecare are nevoie de iertare. Avem nevoie de viaţă spirituală. A prezenta evanghelia mai puţin radicală decât atât poate duce la false convertiri şi o membralitate lipsită de sens din ce în ce mai mult, ambele făcând evanghelizarea oamenilor din jurul nostru mult mai dificilă.
Membrii bisericii noastre împrăştiaţi în case, în birouri şi vecinătăţi vor vedea mai mulţi necreştini, chiar în această zi, pentru mult mai mult timp, decât vor petrece vreodată cu creştini duminica. Fiecare din noi are o formidabilă veste a salvării în Hristos. Haideţi să nu o schimbăm cu altceva. Şi haideţi să o împărtăşim astăzi! George W. Truett, marele lider creştin al generaţiei trecute şi pastor al First Baptist Church, Dallas, Texas a spus:

“Vina supremă pe care o putem aduce unei biserici…este aceea că o biserică este lipsită de pasiune şi compasiune pentru sufletele umane. O biserică este nimic mai mult decât un club etic dacă compasiunea ei pentru sufletele pierdute nu dă pe deasupra şi dacă nu caută să îndrepte sufletele pierdute spre înţelegerea lui Isus Hristos.”

O biserică sănătoasă cunoaşte evanghelia, şi o împărtăşeşte.

Înţelegerea Biblică a Convertirii

La primul serviciu al bisericii noastre, în 1878, am adoptat o declaraţie de credinţă. A fost o versiune consolidată a Mărturiei de Credinţă de la New Hampshire din 1833. Această mărturie a devenit baza Credinţei şi Mesajului Baptist, adoptată de Convenţia Baptistă de Sud în 1925 şi din nou, într-o versiune revizuită şi redusă, în 1963. În declaraţia noastră de credinţă, Articolul VIII spune:

Noi credem că Pocăinţa şi Credinţa sunt îndatoriri sacre, şi de asemeni daruri ale harului, elaborate în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu; prin care fiind adânc convinşi de vina, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos, ne întoarcem spre Dumnezeu cu căinţă neprefăcută, mărturisire, şi cerere de iertare; în acelaşi timp primindu-L din toată inima pe Domnul Isus Hristos ca Profet, Preot şi Rege, şi bazându-ne numai pe El ca singur şi suficient Salvator.

Observaţi că această declaraţie vorbeşte despre convertirea noastră, întoarcerea noastră. Noi ne întoarcem pentru că suntem “profund convinşi de vina noastră, pericolul şi neputinţa noastră, şi de calea salvării prin Hristos”. Şi cum se întâmplă această întoarcere – care este compusă din pocăinţă şi credinţă? Este “elaborată în sufletele noastre de către Duhul regenerant al lui Dumnezeu”. Declaraţia citează apoi două pasaje din scriptură pentru a susţine idea: Fapte 11:18, “După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.” şi Efeseni 2:8, “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”
Dacă înţelegem convertirea ca fiind ceva ce realizăm prin noi înşine în loc de ceva ce Dumnezeu face în noi, atunci o înţelegem greşit. Convertirea, cu certitudine, include acţiunile noastre-noi trebuie să luăm un angajament sincer, o decizie personală lucidă. Chiar astfel, convertirea înseamnă mult mai mult decât aceasta. Scriptura este clară în învăţătura că noi nu călătorim toţi spre Dumnezeu, unii găsind calea deja, în timp ce alţii mai caută încă. De fapt, ea ne prezintă pe noi ca având nevoie de schimbarea inimii, de transformarea minţii, de viaţă în duhurile noastre. Nici unul din aceste lucruri nu le putem face noi. Noi putem face un angajament, însă trebuie să fim mântuiţi. Schimbarea de care are nevoie fiecare persoană, în ciuda a ceea ce s-ar vedea pe dinafară, este atât de radicală, atât de personală, că numai Dumnezeu poate să o îndeplinească. Avem nevoie de Dumnezeu ca să ne convertească.

Îmi aduc aminte de povestirea lui Spurgeon despre vremea când mergea prin Londra iar un om beat a venit la el, s-a sprijinit de stâlpul felinarului de lângă el şi a spus: “Hei, D-le. Spurgeon, eu sunt unul dintre convertiţii dumneavoastră!”. La care Spurgeon a răspuns, “Trebuie să fii unul dintre ai mei-cu siguranţă nu eşti unul al Domnului!”

Un rezultat al neînţelegerii învăţăturii biblice cu privire la convertire poate fi foarte bine faptul că bisericile evanghelice sunt pline de oameni care au făcut angajamente sincere la un anumit punct în viaţa lor, dar care evident, nu au experimentat schimbarea radicală pe care Biblia o prezintă ca şi convertire. În conformitate cu un studiu recent al Consiliului de Studiu Biblic al Baptiştilor de Sud, Baptiştii de Sud (denominaţia mea) au o rată a divorţurilor peste media naţională în America. Cauza pentru o astfel de “mărturie contrară” alături de reputaţi urmaşi ai lui Hristos trebuie să fie, cel puţin în parte, predicarea nebiblică cu privire la convertire.

Cu siguranţă convertirea nu este nevoie să fie o înflăcărată experienţă emoţională, ci trebuie să se evidenţieze prin roadele ei dacă trebuie să fie ceea ce Biblia numeşte convertire reală. Înţelegând punctul de vedere al Bibliei cu privire la convertire reprezintă una din caracteristicile unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Evanghelizării

Pentru a recapitula, ne-am gândit până acum la caracteristicile ce fac o biserică sănătoasă deosebită: predicarea expozitivă, teologia biblică, şi înţelegerea biblică a evangheliei şi a convertirii. O modalitate de a arăta cât de importante sunt acestea, este aceea de a ne gândi la consecinţele congregaţiilor care pierd aceste caracteristici. Predicile pot deveni foarte uşor repetiţii banale ale unor adevăruri deja ştiute. Creştinătatea poate deveni indistinctibilă de culturile laice înconjurătoare. Evanghelia poate fi transformată în puţin mai mult decât un autoajutor spiritual. Convertirea poate degenera de la o acţiune a lui Dumnezeu la nimic altceva decât o decizie umană. Dar asemenea congregaţii-cu predicare de suprafaţă, gândire laică şi o evanghelie egocentristă ce încurajează la doar un pic mai mult decât o mărturisire verbală făcută cândva despre Hristos (de multe ori prin inaplicarea lui Romani 10: 9)-nu poate vesti bine formidabila veste a salvării în Hristos.

Pentru toţi membrii bisericii, dar în special pentru liderii ce au privilegiul şi responsabilitatea de a da învăţătură, o înţelegere biblică a evanghelismului este crucială. Modul în care cineva împărtăşeşte evanghelia este, bineînţeles, strâns legat de modul în care cineva înţelege evanghelia. Dacă mintea ta a fost formată de către Biblie în ceea ce priveşte Dumnezeu şi evanghelia, nevoia umană şi convertire, atunci o înţelegere corectă a evanghelizării va urma în mod natural. Ar trebui să fim mai mult preocupaţi să cunoaştem şi să predicăm evanghelia însăşi, decât doar să-i învăţăm pe oameni metode şi strategii de răspândire a ei.

Biblic, evanghelizarea prezintă vestea bună liber şi se încrede în Dumnezeu pentru convertirea oamenilor (vezi Fapte 16:14). “Salvarea vine de la Domnul”, (Iona 2:9, Ioan 1: 12-13). Orice altă cale de a forţa naşterea spirituală va fi la fel de utilă ca şi Ezechiel încercând să unească oasele uscate, sau Nicodim încercând să se nască din nou prin el însuşi. Iar rezultatele vor fi similare.

Când convertirea este înţeleasă doar ca o dedicare făcută odată, atunci trebuie să îi aducem pe toţi la acel punct al mărturisirii verbale şi dedicării pe orice cale putem. Biblic totuşi, în timp ce trebuie să ne pese, să pledăm, şi să convingem, prima noastră îndatorire este să fim credincioşi obligaţiilor pe care le avem faţă de Dumnezeu, adică să prezentăm aceeaşi Veste Bună pe care ne-a dat-o El. Dumnezeu va aduce convertire prin prezentarea Veştii Bune pe care o dăm noi (vezi Ioan 1:13, Fapte 18: 9-10).
Este încurajator felul în care noii credincioşi deseori par a cunoaşte natura nemeritată a salvării lor. Probabil aţi auzit mărturii, chiar în ultimele săptămâni sau luni, care vă amintesc despre convertire că este lucrarea lui Dumnezeu. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă-şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu-nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2: 8-9).

Dacă membralitatea unei biserici este mult mai mare decât numărul de participanţi la serviciile ei, întrebarea ce ar trebui pusă este: are biserica o înţelegere biblică a convertirii? Mai mult de atât, ar trebui să ne întrebăm ce fel de evanghelizare a fost practicată încât rezultatul a fost ca un număr mare de oameni să fie neimplicaţi în viaţa bisericii, dar totuşi consideră membralitatea o dovadă a mântuirii lor. A obiectat biserica în vreun fel, sau a aprobat această situaţie prin tăcere? Disciplina biblică a bisericii este parte a modului în care acea biserică practică evanghelizarea.

În modul meu personal de evanghelizare, vreau să transmit oamenilor trei lucruri referitoare la decizia pe care ei trebuie să o ia cu privire la evanghelie:

1. decizia are un preţ – şi în consecinţă trebuie luată în considerare cu atenţie, vezi Luca 9:62;

2. decizia este urgentă – şi din această cauză trebuie luată, vezi Ioan 3: 18, 36;

3. decizia merită – şi de aceea ar trebui luată, vezi Ioan 10:10.

Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm în evanghelizarea personală alături de familie şi prieteni. Acesta este echilibrul pentru care ar trebui să luptăm ca şi biserică.

Sunt tipărite câteva surse excelente despre evanghelizare. Pentru a înţelege strânsa legătură între înţelegerea evangheliei şi metodele de evanghelizare pe care le folosim, recomand Tell the Truth, de Will Metzger, (Inter-Varsity Press), şi The Invitation System & Revival & Revivalism, de Iain Murray, (Banner of Truth Trust).
O altă caracteristică a unei biserici sănătoase, deci, este înţelegerea şi practica biblică a evanghelizării. Singura creştere adevărată este creşterea care vine din Dumnezeu.

Înţelegerea Biblică a Membralităţii

Într-un fel, ceea ce noi cunoaştem azi ca “membralitate” nu este biblic. Nu avem nici o dovadă despre credincioşii primului secol care au trăit, să spunem, în Ierusalimul central că ar fi fost implicaţi într-o anume grupare de credincioşi. După câte ştim noi, creştinii de atunci nu schimbau bisericile pentru că era o singură biserică în comunitate. În acest sens, nu ştim de nici o listă de membri în Noul Testament. Sunt liste de oameni care au legătură cu biserica din Noul Testament, dar acestea sunt fie cu văduve ajutorate de biserică (I Timotei 5) fie cu numele din Cartea Vieţii Mielului (Filipeni 4:3, Apocalipsa 21:27). Sunt pasaje în Noul Testament care dă de înţeles o înţelegere clară a ceea ce înseamnă membrii unei biserici. Bisericile ştiau pe cei care erau parte a lor. De exemplu în epistola sa către biserica din Corint Pavel arată că unii dintre membri trebuiau să fie excluşi (ex. I Cor. 5) şi alţii trebuiau să fie reprimiţi (ex., II Cor. 2). În acest ultim exemplu Pavel menţionează chiar o majoritate de oameni (II Cor. 2:6) care au dat pedeapsa excluderii din biserică. Această majoritate se poate referi numai la o majoritate de oameni care erau consideraţi membri ai bisericii.

Practica credincioşilor membri s-a dezvoltat ca o încercare de a ne ajuta să avem o relaţie mai apropiată unii cu alţii în responsabilitate şi dragoste. Identificându-ne cu o anume biserică, permitem pastorului şi celorlalţi membri ai acelei biserici locale să ştie că intenţionăm să fim conştiincioşi în prezenţă, dărnicie, rugăciune şi slujire. Noi mărim aşteptările altora de la noi în aceste privinţe, şi facem cunoscut faptul că noi suntem responsabilitatea acestei biserici locale. Asigurăm biserica de devotamentul nostru pentru Hristos prin slujirea împreună cu ei, şi facem apel la devotamentul lor în a ne sluji în dragoste şi a ne încuraja în ucenicie.
În acest sens, membralitatea este o idee biblică. Reiese, printre alte lucruri, din faptul că Pavel a descris biserica ca şi un trup. Reiese din salvarea ce ne-a dat-o Hristos prin harul Său şi plasarea noastră în biserici pentru a Îl sluji pe El în dragoste, slujindu-ne unii pe alţii. Reiese din obligaţiile noastre tacite scoase din cuvintele Scripturii “împreună” şi “unul pe altul”. Toate acestea sunt încapsulate în legământul unei biserici sănătoase (vezi nota).
Ar trebui să nu fie o surpriză faptul că alinierea înţelegerii noastre despre evanghelizare, convertire şi evanghelie, mai mult cu Biblia are implicaţii în felul în care noi concepem membralitatea unei biserici. Vom începe să vedem membralitatea mai puţin ca o afiliere liberă folositoare numai în anumite ocazii şi mai mult ca o responsabilitate regulată ce ne implică în vieţile altor membri pentru scopul evangheliei.

Nu este neobişnuit să găsim o mare diferenţă între membralitatea unei biserici şi numărul celor activ implicaţi. Imaginaţi-vă o biserică de 3.000 de membrii cu numai 600 de participanţi obişnuiţi. Îmi este teamă că mulţi pastori evanghelici de astăzi ar fi mai mândri de membralitatea declarată decât deranjaţi de participare. După un studiu recent al Convenţiei Baptiste de Sud din America acest fapt este normal în bisericile din sud. Bisericile Baptiste tipice din sud au 233 de membrii şi 70 de participanţi la serviciile de duminică dimineaţă. Poate fi dăruirea noastră mai bună? Ce congregaţie are bugetul egal-lăsând la o parte surplusul-cu 10% din venitul anual combinat al membrilor ei?

Exceptând situaţiile în care limitările fizice împiedică participarea sau greutăţile financiare împiedică dărnicia, n-ar sugera această situaţie că membralitatea a fost prezentată nu neapărat ca şi o implicare activă? Deci ce înseamnă un astfel de număr de membri? Numerele scrise pot fi idoli la fel de uşor ca figurile sculptate-poate mult mai uşor. Dar este Dumnezeu cel care va evalua vieţile noastre, şi El va cântări munca noastră, cred, decât să numere cifrele. Dacă biserica este o clădire, atunci noi trebuie să fim cărămizi în ea; dacă biserica este un trup, atunci noi suntem membrele ei; dacă biserica este o casă a credinţei, asta presupune că noi suntem parte a familiei acestei case. Oile sunt într-o turmă, şi mlădiţele sunt într-o vie. Biblic, dacă cineva este un credincios atunci el trebuie să fie membrul unei biserici. Lăsând la o parte pentru moment particularităţile concrete-fie că listele cu membri sunt ţinute pe hârtie sau pe un disc de computer-noi nu trebuie să părăsim adunarea noastră (Evrei 10:25). Această membralitate nu este doar o simplă înregistrare a unei declaraţii pe care am făcut-o sau a unei afecţiuni pentru un loc familiar. Trebuie să fie reflexia unui angajament viu, altfel este degeaba, şi mai mult decât degeaba, este periculos.

Membrii neimplicaţi derutează atât pe membrii reali cât şi pe cei necredincioşi cu privire la ceea ce înseamnă a fi credincios. Iar membrii “activi” nu fac nici un serviciu membrilor “inactivi” permiţându-le să rămână membri ai bisericii; pentru că membralitatea reprezintă aprobarea colectivă a bisericii cu privire la salvarea unei persoane. Din nou, acest lucru trebuie să fie foarte clar înţeles: membralitatea într-o biserică reprezintă mărturia colectivă a acelei biserici cu privire la salvarea individuală a membrilor. Deci cum poate o congregaţie să mărturisească sincer că cineva invizibil ei aleargă credincios în cursă? Dacă membrii au părăsit compania noastră şi nu s-au mai dus la alte biserici biblice, ce dovadă avem noi că au fost vreodată parte din noi? Noi nu ştim cu siguranţă că astfel de creştini neimplicaţi nu sunt credincioşi; am putea doar să nu fim în stare să afirmăm că ei sunt. Nu este nevoie să le spunem că ştim că vor merge în iad, numai că nu le putem spune că ştim că vor merge în ceruri.

Pentru ca o biserică să practice membralitatea biblică nu este nevoie de perfecţiune, ci de onestitate. Ea nu ne cheamă doar la decizii, ci la ucenicie reală. Nu este creată pentru experienţe individuale singulare, ci pentru afirmaţii colective ale acelora ce sunt în legământ cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Personal, sper să văd cifrele membralităţii bisericii pe care o slujesc devenind mult mai pline de însemnătate, astfel toţi cei ce sunt membri cu numele să devină membri cu adevărat. Pentru mulţi, aceasta a însemnat să fie şterşi de pe listele noastre (dar nu din inimile noastre). Pentru alţii, a însemnat un angajament reînnoit pentru viaţa bisericii. Noii membri sunt instruiţi în credinţa şi în viaţa bisericii noastre. Mulţi dintre membrii noştri actuali au nevoie de instrucţiuni şi încurajări similare. Aşa cum am căutat să devenim Biserica Baptistă sănătoasă ce eram pe vremuri, numărul participanţilor a depăşit din nou numărul de membri. Cu siguranţă aceasta ar trebui să fie şi dorinţa bisericii voastre, de asemeni.
O practică redobândită a membralităţii atente va avea multe beneficii. Va face mărturia noastră pentru necreştini mai clară. Va face mai dificilă îndepărtarea oilor mai slabe de turmă, în timp ce ele încă se mai consideră oi. Va ajuta să dăm formă şi orientare uceniciei credincioşilor mai maturi. Va ajuta liderii bisericii noastre să ştie exact pentru cine sunt responsabili. În toate acestea, Dumnezeu va fi glorificat.
Rugaţi-vă ca membralitatea bisericii să ajungă să însemne ceva mai mult decât înseamnă acum, astfel încât să-i cunoaştem mai bine pe aceia pentru care suntem responsabili, astfel încât să ne rugăm pentru ei, să-i încurajăm şi să-i provocăm. Nu ar trebui să permitem oamenilor să păstreze membralitatea în bisericile noastre pentru motive sentimentale. Din punct de vedere biblic, o asemenea membralitate nu este membralitate deloc. În legământul bisericii noastre afirmăm următorul lucru: “Când ne vom muta din acest loc cât de curând posibil, ne vom uni cu o altă biserică unde vom putea continua spiritul acestui legământ şi principiile cuvântului lui Dumnezeu”. Acest angajament este parte dintr-o ucenicie sănătoasă, cu precădere în veacul nostru trecător.
Membralitatea bisericii înseamnă să fii încorporat în moduri practice în trupul lui Hristos. Înseamnă să călătorim împreună ca nepământeni şi străini în această lume în timp ce ne îndreptăm către casa noastră cerească. Cu siguranţă o alta caracteristică a bisericii sănătoase o reprezintă înţelegerea biblică a membralităţii.

Disciplina Biblică a Bisericii

A şaptea caracteristică a unei biserici sănătoase este o practică curentă a disciplinei în biserică. O practică biblică a disciplinei în biserică dă sens faptului de a fi membru al bisericii. Deşi a fost practicată de biserici în mod curent încă din vremea lui Hristos, acum s-a depărtat de la starea normală a bisericii evanghelice în decursul ultimelor generaţii.

Noi oamenii am fost originar creaţi pentru a purta chipul lui Dumnezeu, pentru a fi o mărturie a caracterului lui Dumnezeu manifestat către creaţia Lui (Geneza 1:27). Deci nu este nici o surpriză faptul că de-a lungul Vechiului Testament, aşa cum Dumnezeu a creat un popor pentru El, l-a instruit în sfinţenie, pentru ca astfel caracterul lor să se apropie de al Său (Levitic 19:2, Proverbe 24:1,25). Aceasta a fost baza pentru corectarea şi chiar pentru excluderea unora din comunitate în Vechiul Testament (ca în Numeri 15:30-31), şi de asemeni este baza pentru formarea bisericii Noi Testamentare (vezi II Corinteni 6:14-7:1; 13:2; I Timotei 6:3-5; II Timotei 3:1-5).

Totuşi această idee pare foarte negativistă oamenilor de azi. Până la urmă, nu a interzis Domnul Isus judecata în Matei 7:1? Cu siguranţă Isus a interzis judecata într-un anumit sens în Matei 7:1; dar în aceeaşi evanghelie, Isus deasemeni ne cheamă foarte clar la a-i mustra pe cei ce păcătuiesc, chiar până la a-i mustra public (Matei 18:15-17; comparaţi cu Luca 17:3). Deci, orice ar fi vrut să spună Isus prin judecare în Matei 7:1, cu siguranţă nu a vrut să excludă toate înţelesurile cuvântului “judecată”.
Dumnezeu însuşi este un judecător. El a fost un judecător în Grădina Edenului şi noi rămânem sub judecata Lui atât timp cât rămânem în păcatele noastre. În Vechiul Testament, Dumnezeu a judecat şi naţiuni şi indivizi, iar în Noul Testament noi creştinii suntem atenţionaţi că faptele noastre vor fi judecate (vezi 1 Corinteni 3). În dragoste Dumnezeu Îşi disciplinează copiii, şi în mânie El va condamna ceea ce nu este dumnezeiesc (vezi Evrei 12). Bineînţeles, în ultima zi, Dumnezeu se va revela pe Sine ca Judecător (vezi Apocalipsa 20). În toate aceste judecăţi, Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El este întotdeauna drept (vezi Iosua 7; Matei 23; Luca 2; Fapte 5; Romani 9).

Este o surpriză pentru mulţi astăzi să înveţe că Dumnezeu pretinde şi altora să judece de asemeni. Statului i-a fost dată responsabilitatea de a judeca (vezi Romani 13). Ni se spune să ne judecăm pe noi înşine (vezi 1 Corinteni 11:28; Evrei 4; 2 Petru 1:5). De asemeni ni se spune să ne judecăm unii pe alţii în biserică (totuşi nu în modalitatea finală prin care judecă Dumnezeu). Cuvintele Domnului Isus în Matei 18, ale lui Pavel în 1 Corinteni 5-6, şi multe alte pasaje arată desluşit că biserica trebuie să exercite judecata în interiorul ei şi că această judecată este pentru răscumpărare, nu cu scopuri răzbunătoare (Romani 12:19). În cazul curvarului din Corint, şi a învăţătorilor mincinoşi din Efes, Pavel spune că aceştia ar trebui excluşi din biserică şi daţi pe mâna lui Satan, ca să poată învăţa mai bine şi astfel sufletele lor să fie mântuite (vezi 1 Corinteni 5; 1 Timotei 1).

Nu este surprinzător faptul că ar trebui să fim instruiţi să judecăm. Până la urmă, dacă noi nu putem spune cum un creştin nu trăieşte, cum putem spune cum el ori ea trăieşte? Una din grijile mele referitoare la multe programe de disciplinare ale multor biserici este că lor le place să toarne apă în găleţi sparte-toată atenţia este dată apei ce este turnată, şi nu se gândesc deloc la modul în care aceasta este primită sau păstrată.
Un autor care scrie despre creşterea bisericilor şi-a adunat recent sfaturile pentru a ajuta o biserică să crească: “Deschideţi uşa din faţă şi închideţi uşa din spate.” Prin aceasta, el vrea să spună că ar trebui să lucrăm pentru a face o biserică mai accesibilă oamenilor şi să ne facem mai bine treaba după ce o persoană a venit deja la biserică. Ambele scopuri sunt bune. Totuşi, cei mai mulţi dintre pastorii de azi deja aspiră la a avea biserici cu astfel de uşi principale deschise şi uşi din spate închise. De fapt, încercarea noastră de a urma un model biblic ar trebui să ne conducă la următoarea strategie: “Închideţi uşa din faţă şi deschideţi uşa din spate.” Cu alte cuvinte, pe de-o parte, faceţi mai dificilă aderarea iar pe de altă parte înlesniţi excluderea. Astfel de acţiuni vor ajuta biserica să redobândească fermecătoarea distincţie faţă de lume pe care Dumnezeu a intenţionat ca ea să o aibă.

Disciplina ar trebui mai întâi reflectată în modul prin care noi ca şi biserici acceptăm noi membri. Cerem noi ca acei viitori membri să fie cunoscuţi ca persoane ce-şi trăiesc viaţa onorându-L pe Hristos? Înţelegem noi seriozitatea angajamentului pe care li-l facem şi pe care ei ni-l fac? Dacă suntem mai atenţi atunci când recunoaştem şi primim noi membri, vom avea mai puţine ocazii să practicăm disciplina corectivă mai târziu în biserică.

Cu siguranţă, orice fel de disciplinare în biserică poate fi aplicată eronat. În Noul Testament, suntem învăţaţi să nu-i judecăm pe alţii pentru motive pe care noi li le imputăm (vezi Matei 7:1), sau să ne judecăm unii pe alţii pentru motive ce nu sunt esenţiale (Romani 14-15). Această idee este plină de probleme în aplicarea pastorală, dar trebuie să ne amintim că viaţa creştină în totalitate este dificilă, şi deschisă abuzului. Dificultăţile noastre nu ar trebui folosite ca o scuză pentru a lăsa ceva nepracticat. Fiecare biserică locală are responsabilitatea de a judeca viaţa şi învăţătura liderilor ei, şi chiar a membrilor ei, mai ales că fiecare dintre ei ar putea compromite mărturia bisericii pentru evanghelie (vezi Fapte 17; I Corinteni 5; I Timotei 3 ; Iacov 3:1; II Petru 3; II Ioan).

Disciplina biblică a bisericii este o simplă ascultare de Dumnezeu şi o simplă mărturisire că avem nevoie de ajutor. Iată 5 motive pozitive pentru o astfel de disciplină corectivă a bisericii. Scopul ei este pozitiv (1) pentru cel disciplinat (2) pentru alţi creştini care văd pericolul păcatului, (3) pentru sănătatea unei biserici ca întreg şi (4) pentru mărturia colectivă a bisericii. Dar mai mult decât toate, (5) sfinţenia noastră trebuie să reflecte sfinţenia lui Dumnezeu. Ar trebui să însemne ceva faptul că eşti membrul unei biserici, nu de dragul mândriei noastre, ci de dragul Numelui lui Dumnezeu. Disciplina unei biserici biblice reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Grija Pentru Ucenicizare şi Creştere

O altă caracteristică distinctivă a unei biserici sănătoase o reprezintă grija dispersată asupra creşterii bisericii – nu numai cu numere în creştere, ci cu membri în creştere. Unii astăzi cred că cineva poate fi “bebeluş creştin” pentru o viaţă întreagă. Creşterea este văzută ca o opţiune în plus în particular pentru ucenicii zeloşi. Insă creşterea este un semn de viaţă. Copacii care cresc sunt copaci care trăiesc, şi animalele care cresc sunt animale vii. Creşterea implică dezvoltare şi progres. În multe arii ale experienţei noastre, când ceva nu mai creşte moare.
Pavel a sperat că cei din Corint vor creşte în credinţă (II Corinteni 10:15). Efesenii, a sperat el, vor “creşte în toate privinţele, ca să ajungă ca Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15; cf. Coloseni 1:10; II Tesaloniceni 1:3). Petru a îndemnat câţiva dintre primii creştini, “ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (I Petru 2:2). Este tentant pentru pastori să-şi reducă bisericile la statistici uşor de mânuit de prezenţă, botez, dărnicie şi membralitate, unde creşterea este tangibilă; oricum, astfel de statistici sunt departe de adevărata creştere pe care Pavel o descrie iar Dumnezeu o doreşte.

În Tratatul cu Privire la Afecţiuni Religioase, Jonathan Edwards a sugerat că adevărata creştere în ucenicia creştină nu este în final numai emoţie, folosire din ce în ce mai accentuată a unui limbaj religios, sau cunoştinţă din ce în ce mai accentuată a Scripturii. Nu este nici măcar o creştere evidentă în bucurie sau în dragoste ori în grijă pentru biserică. Chiar creşterea zelului şi a laudei la adresa lui Dumnezeu şi încrederea în propria-ţi credinţă nu sunt dovezi infailibile ale creşterii adevărate. Cum aşa? După cele spuse de Edwards, în timp ce toate acestea pot fi dovezi ale creşterii creştine adevărate, singurul semn sigur şi observabil este o viaţă de o sfinţenie crescândă, înrădăcinată în lepădare de sine. Biserica ar trebui să fie caracterizată de o grijă vitală pentru acest fel de dumnezeire în vieţile membrilor ei.

Aşa cum am văzut în cea de-a şaptea caracteristică, una din consecinţele involuntare ale unei biserici neglijente cu disciplina corespunzătoare reprezintă o dificultate sporită în creşterea ucenicilor. Într-o biserică indisciplinată, exemplele sunt neclare iar modelele sunt confuze. Nici un grădinar nu are de gând să planteze buruieni. Buruienile sunt, prin ele însele nedorite, şi pot avea efecte negative asupra plantelor din jurul lor. Planul lui Dumnezeu pentru biserica locală nu ne permite să lăsăm buruienile nestăvilite.

Influenţele bune într-o comunitate de credincioşi ce a făcut un legământ pot fi unelte în mâna lui Dumnezeu pentru a-Şi creşte oamenii. Cum oamenii lui Dumnezeu sunt clădiţi şi cresc împreună în sfinţenie şi în dragoste care se dăruieşte pe sine, ei ar trebui să-şi îmbunătăţească abilitatea de a administra disciplina şi de a încuraja ucenicia. Biserica are obligaţia de a fi un mijloc care să-i crească pe oameni în har. Dacă în loc de acest lucru ea este locul unde numai gândurile pastorului sunt predate, unde Dumnezeu este mai mult pus la îndoială decât Îi este adusă închinare, unde evanghelia este diluată şi evanghelizarea pervertită, unde membralitatea este făcută fără însemnătate, şi unui cult lumesc al personalităţii îi este permis să se dezvolte în jurul păstorului, atunci cineva cu greu poate aştepta să găsească o comunitate care este fie coezivă, fie edificatoare. O astfel de biserică cu siguranţă nu-L va glorifica pe Dumnezeu.

Dumnezeu este glorificat prin biserici care cresc. Această creştere poate apărea pe multe căi diferite: prin număr în creştere de membri, fiind chemată la misiune; prin membri mai vechi care încep să aibă un sens proaspăt al responsabilităţii lor în evanghelizare; prin servicii de înmormântare mulţi dintre membri mai tineri ai congregaţiei participă doar din dragoste pentru membrii mai în vârstă; prin amplificarea timpului afectat rugăciunii, şi dorinţă acută pentru predicare; prin întâlniri ale bisericii caracterizate de conversaţii cu adevărat spirituale; prin dărnicie sporită şi prin oameni care dăruiesc sacrificându-se; prin mai mulţi membri care împărtăşesc evanghelia cu alţii; prin părinţi ce redescoperă responsabilitatea lor de a-şi educa copiii în credinţă. Acestea sunt doar câteva exemple de creştere a bisericilor, pentru care creştinii se roagă şi muncesc.

Când vedem o biserică compusă din membri care cresc în asemănare cu Hristos, cine primeşte creditul sau gloria? “Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească” (I Corinteni 3:6b-7; cf. Coloseni 2:19). Astfel binecuvântarea finală a lui Petru pentru acei primi creştini cărora le-a scris, a fost o rugăciune exprimată imperativ: “Creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei! Amin” (II Petru 3:18). Noi am putea crede că această creştere ne-ar aduce nouă slavă. Dar Petru ştia mai bine: “Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (I Petru 2:12). El cu siguranţă şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus, “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune”-şi cu siguranţă aici am crede că este normal să cazi în capcana admirării de sine, dar Isus a continuat-“şi să-L slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). Lucrând pentru a promova ucenicia creştină şi creşterea spirituală reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Înţelegerea Biblică a Conducerii

Ce fel de conducere are o biserică sănătoasă? O congregaţie, devotată lui Hristos, înzestrată pentru a sluji? Da. Diaconi care sunt modele de slujire în lucrările bisericii? Da. Un pastor care este credincios în predicarea cuvântului lui Dumnezeu? Da. Dar biblic, mai există ceva ce constituie parte integrantă a conducerii unei biserici sănătoase: prezbiterii.
Ca şi pastor, mă rog ca Hristos să pună în biserica noastră bărbaţi ale căror daruri spirituale şi preocupări pastorale să indice faptul că Dumnezeu i-a chemat să fie prezbiteri sau supraveghetori (cuvintele sunt folosite în Biblie astfel încât să poată fi schimbate unul cu altul; de exemplu, Fapte 20). Mă rog ca Dumnezeu să crească şi să înzestreze cu daruri astfel de ucenici pentru munca de supraveghere pastorală a congregaţiei noastre şi pentru învăţătura sa. Dacă devine clar faptul că Dumnezeu a înzestrat un anumit bărbat în biserică, şi dacă prin rugăciune, biserica recunoaşte înzestrarea lui, atunci acest bărbat ar trebui să fie ales ca prezbiter.

Toate bisericile au avut persoane care au efectuat funcţia de prezbiteri, chiar dacă i-au numit altfel. Cele două nume din Noul Testament pentru această slujbă au fost episcopos (supraveghetor) şi presbuteros (bătrân). Când evanghelicii aud cuvântul “bătrân”, mulţi se gândesc imediat la “Prezbiterian”, cu toate că primii congregaţionalişti în secolul XVI ne-au învăţat că slujba prezbiterilor era o slujbă în biserica Nou Testamentară. Bătrânii puteau fi găsiţi în biserici Baptiste din America de-a lungul secolului XVIII şi în secolul XIX. De fapt, primul preşedinte al Convenţiei Baptiste de Sud, W. B. Johnson, a scris un tratat în care a chemat la practică pluralismului bătrânilor care să fie recunoscut ca biblic şi care să fie urmat în mai multe biserici baptiste. Tratatul lui Johnson a fost nebăgat în seamă. Fie prin neatenţie la Scriptură, fie prin presiunea vieţii la limită, unde bisericile explodau ca număr de persoane, practica cultivării conducerii bazate pe astfel de lucruri a decăzut. Dar discuţia din gazetele baptiste despre reînvierea acestei slujbe biblice a continuat. Tocmai la începutul secolului XX, publicaţiile baptiste se refereau la liderii lor folosind titlul de “bătrâni”.

Baptiştii şi Prezbiterienii au avut două diferenţieri de bază în înţelegerea lor pentru bătrâni. Prima şi cea mai fundamentală, baptiştii sunt congregaţionalişti. Asta înseamnă, că înţeleg că discernământul final cu privire la unele probleme nu trebuie să fie făcut de către prezbiterii unei congregaţii (sau mai presus de aceştia, după modelul prezbiterian) ci de congregaţie ca şi întreg. De aceea, baptiştii, constrâng natura consensuală a acţiunilor bisericii. Deci, într-o biserică baptistă, prezbiterii şi toate celelalte consilii şi comitete acţionează într-un mod care în final reprezintă capacitatea consultativă a întregii congregaţii.
Ar fi potrivită o notă în plus cu privire la autoritatea congregaţiei adunate laolaltă. Nimic altceva decât congregaţia locală, adunată laolaltă nu reprezintă curtea finală de apel sub Hristos. În Noul Testament găsim foarte des dovezi pentru ceea ce pare să fi fost o formă timpurie de congregaţionalism. În Matei 18 când Isus Îşi învăţa ucenicii cu privire la confruntarea fratelui păcătos, curtea finală nu o reprezintă prezbiterii, nici un episcop sau un papă, nici un consiliu sau o convenţie. Curtea finală este congregaţia. În Fapte 6, apostolii au lăsat decizia alegerii diaconilor congregaţiei.
În epistolele lui Pavel, de asemeni, găsim dovezi ale ideii prin care responsabilitatea finală revine congregaţiei. În I Corinteni 5, Pavel nu a învinuit păstorul, episcopii sau diaconii, ci congregaţia pentru tolerarea păcatului. În II Corinteni 2, Pavel s-a referit la ceea ce majoritatea dintre ei au făcut pentru a disciplina un membru păcătos. În Galateni, Pavel a chemat congregaţiile să judece învăţătura pe care o auzeau. În II Timotei 4, Pavel a mustrat nu doar pe învăţătorii mincinoşi, dar şi pe aceia care i-au plătit pentru a le zice ceea ce urechile lor doreau să audă. Prezbiterii conduc, dar fac asta, biblic şi necesar, în limitele recunoscute de congregaţie.

Ce-a de-a doua neconcordanţă se referă la responsabilităţile şi rolurile prezbiterilor. Prezbiterienii au avut tendinţa de a accentua declaraţia lui Pavel către Timotei în I Timotei 5:17, “Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura.” Ultima frază, au argumentat unii, sugerează clar că ar fi prezbiteri a căror slujbă principală nu este cea de predicare, ci în schimb cea de predare, guvernare, sau dominare. Aceasta este originea distincţiei dintre “prezbiterii dominatori” (prezbiteri) şi “prezbiterii învăţători” (pastori) la Prezbiterieni.
Dar “specială” este o traducere cu semnul întrebării a cuvântului malista, care în context este mai bine redat prin “cu siguranţă” sau “mai ales”. În I Timotei 4:10, citim, “Ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales (malista) al celor credincioşi”. Se pare că Pavel vrea să spună că numărul celor ce vor fi mântuiţi fără a crede este egal cu numărul celor care vor călăuzi lucrarea bisericii fără predicare şi învăţătură: cu alte cuvinte, nici unul.
Baptiştii au avut tendinţa să accentueze posibilitatea de a înlocui unul cu altul termenii “prezbiter”, “supraveghetor” şi “păstor” în Noul Testament, şi au subliniat faptul că în I Timotei 3:2, Pavel i-a spus clar lui Timotei că prezbiterii trebuie să fie “în stare să înveţe pe alţii”. Şi i-a scris lui Tit că un prezbiter “să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). De aceea baptiştii de multe ori au refuzat să considere potrivit faptul de a avea prezbiteri care nu sunt capabili să înveţe pe alţii Scriptura.

Lucrul asupra cărora baptiştii şi prezbiterienii secolului XVIII au căzut de acord, era că ar trebui să existe o pluralitate a prezbiterilor în fiecare biserică locală. Chiar dacă nu se specifică un număr clar de prezbiteri pentru o anume congregaţie, Noul Testament face referire clar la “prezbiteri” la plural în bisericile locale (de exemplu Fapte 14:23; 16:4; 20:17; 21:18; Tit 1:5; Iacov 5:14). Experienţa mea personală îmi confirmă cât de folositoare este practica Nou Testamentară de a avea, acolo unde este posibil, mai mulţi prezbiteri într-o biserică decât doar un păstor singuratic, şi aceştia să fie înrădăcinaţi în congregaţie. Această practică este neobişnuită pentru bisericile baptiste de astăzi, dar există o tendinţă crescândă-şi aceasta pentru motive bune. A fost necesar în bisericile Noului Testament, şi este necesar acum.

Aceasta nu înseamnă că păstorul nu are un rol distinctiv. Sunt multe referinţe în Noul Testament la adresa modului de predicare şi a predicatorilor care nu ar fi aplicabile la toţi prezbiterii dintr-o congregaţie. Aşa a fost în Corint, Pavel s-a dăruit pe sine exclusiv lucrării de predicare într-un mod în care prezbiterii nu au putut să o facă (Fapte 18:5; compară cu I Corinteni 9:14; I Timotei 4:13; 5:17). Se pare că predicatorii mergeau într-o anumită zonă în mod special pentru a predica (Romani 10: 14-15), în timp ce prezbiterii se pare că erau deja parte a congregaţiei (Tit 1:5).

Oricum, trebuie să ne amintim că predicatorul, sau pastorul, este deasemeni fundamental unul dintre prezbiterii congregaţiei sale. Aceasta înseamnă că deciziile ce implică biserica, care totuşi nu necesită atenţia întregii biserici, ar trebui să nu cadă numai asupra pastorului, ci asupra prezbiterilor ca întreg. Cu toate că acest lucru este câteodată împovărător, are beneficiile imense ale completării darurilor pastorului, compensând o parte din defectele sale, suplimentându-i raţionamentul, şi creând un suport pentru decizii în congregaţie, lăsând liderii mai puţin expuşi criticismului nejustificat. Deasemeni face ca activitatea de conducere să fie mai înrădăcinată şi permanentă, şi permite o continuitate mult mai matură. Încurajează biserica să-şi asume mai multă responsabilitate pentru spiritualitatea ei proprie şi ajută ca biserica să fie mai puţin dependentă faţă de angajaţii săi.

Multe biserici moderne tindeau să încurce prezbiterii fie cu personalul bisericii fie cu diaconii. Diaconii, de asemeni, împlinesc o slujbă Nou Testamentară, una înrădăcinată în Fapte 6. În timp ce orice distincţie absolută între cele două slujbe este dificilă, îngrijorările diaconilor sunt detalii practice ale vieţii bisericii: administrarea, întreţinerea, şi grija faţă de membrii bisericii cu nevoi fizice. În multe biserici astăzi, diaconii au luat un rol spiritual; dar mult pur şi simplu a fost lăsat pentru pastor. Ar fi în beneficiul bisericii să distingă din nou rolul prezbiterului de cel al diaconului.
A fi prezbiter reprezintă slujba pe care eu o îmbrăţişez ca pastor. Eu sunt prezbiterul principal. Însă toţi prezbiterii ar trebui să lucreze laolaltă pentru edificarea bisericii, întâlnindu-se regulat pentru rugăciune şi discuţii, sau pentru a alcătui propuneri pentru diaconii bisericii. Cu certitudine, aceasta este o idee biblică ce are o valoare practică. Implementată în bisericile noastre, ar putea ajuta imens pastorii prin înlăturarea greutăţilor de pe umerii lor şi chiar a micilor lor tiranii de la bisericile lor. Într-adevăr, practica recunoaşterii bărbaţilor credincioşi, cu discernământ şi de încredere ca şi prezbiteri reprezintă o altă caracteristică a unei biserici sănătoase.

Folosit cu permisiunea autorului.
Tradus din varianta originală în limba engleză
www.9marks.org

Trezire amară

R.C. Sproul


Încă avem o problemă. Încă îl avem pe fiul risipitor împreună cu porcii. Şi nu l-am salvat încă. Am vorbit despre motivele pentru care el rămâne încă în coteţul porcilor – pentru că se teme de mânia tatălui său. Şi ea este un motiv de teamă. Dar de asemenea am înţeles că cu fiecare secundă pe care o petrece departe de tatăl său, mânia se acumulează şi ea devine cu atât mai înspăimântătoare. Şi vedem acest cerc vicios. Cu cât este mânia mai mare, cu atât şi teama e mai mare. Cu cât e mai mare teama, cu atât mai mult el stă departe. Cu cât stă mai mult depărtat, cu atât mai rea este mânia.
Dar ideea pe care Isus nu o spune încă în istorioară este că în timp ce fiul risipitor este într-o ţară îndepărtată, în timp ce el este încă adânc adormit, adormit moral, mort din punct de vedere moral, mort din punct de vedere spiritual împreună cu porcii, Dumnezeu trimite pe Fiul Său pentru a satisface mânia Lui. Dumnezeu poartă de grijă pentru a-şi restaura fiul, acest fugar, de a-l aduce înapoi la casa Tatălui său. Şi astfel istorioara nu se încheie cu fiul risipitor rostogolindu-se în noroi cu porcii.

Astfel, Isus descrie o experienţă din viaţa fiului risipitor când acesta îşi revine. El se trezeşte. Dar nu înţelege cu adevărat. Pentru că atunci când Biblia vorbeşte despre condiţia umană, ea nu o descrie ca pe un somn. O descrie ca moarte. Moarte spirituală. Robie a păcatului. Acolo unde nu este viaţă sau dorinţă în inima ta să mergi la casa Tatălui. Nu îţi pasă de casa Tatălui. Da nu eşti atât de mort încât să fii mort şi faţă de cele ce ţi se întâmplă, nu-i aşa?
Observăm aceasta, că toţi oamenii din lume vor să fie eliberaţi, scăpaţi sau salvaţi, din aşa-zisa nefericire. Această lume este plină de nefericire. Este plină de dezamăgire. Este plină de durere. Este plină de violenţă. E plină de moarte. E plină de boli. E plină de necazuri. Şi fiecare din această lume vrea să fie salvat de nefericire. Dar de ce există nefericire în lume? Din nou, Biblia spune că motivul pentru care există nefericire în lume este pentru că păcatul este în lume. Şi dacă nu ar fi existat nici un păcat, nu ar fi nici nefericire. Aşa e? Iată problema noastră. Noi vrem să fim eliberaţi sau salvaţi din nefericirea noastră dar nu de păcatul nostru. Noi vrem să păcătuim fără nefericire la fel cum fiul risipitor vrea moştenirea fără tatăl său. El vrea să fie salvat dintre porci dar nu vrea să meargă acasă la tatăl său. Pentru că el e mort în păcatul său. El e adânc adormit faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Până când îşi revine. Până când primeşte o chemare. Luminile se aprind.

Eu am nevoie să mă trezesc. Asta s-a întâmplat cu mine. Este uimitor. Am mers la biserică de o mie de ori şi niciodată nu am ascultat ce auzeam. Auzeam cu urechile dar nu trecea mai adânc. Blocam cu mintea mea. Şi pentru orice trecea de mintea mea, puneam o armură pe inimă. Pentru că atunci înţelegeam, că dacă mă trezeam vreodată faţă de Dumnezeu, viaţa mea nu ar mai fi fost la fel. Viaţa mea nu mi-ar fi aparţinut de atunci înainte. Şi viaţa mea urma să trebuiască să se schimbe. Şi astfel am încercat să mă îmbăt, să adorm. Nu voiam să ascult aceste lucruri. Până când mi-am revenit, cum a făcut-o şi fiul risipitor.

Iată un lucru pe care trebuie să îl înţelegeţi. Că fiul risipitor şi-a venit în fire dar nu a făcut-o singur, nu mai mult decât Lazăr, când era în acel mormânt, nu a ieşit singur de acolo. Lazăr nu s-a trezit singur. Singurul mod în care poţi fi trezit, singurul mod în care eu pot fi trezit, singurul mod în care pot fi grăbit spre viaţă spirituală este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi. Uneori mă amuz, dar nu sunt cu adevărat amuzat, când aud predicatori spunând, “Urcă aici, vino în faţă şi hotărăşte-te să fii născut din nou.” Aceasta este ca şi când ai merge la cimitir şi ai spune cadavrelor, “Ieşiţi din acest coşciug şi hotărâţi-vă să trăiţi din nou.” Ai tot atâta putere să te trezeşti singur din moarte spirituală cât are şi un cadavru să se trezească singur din moartea fizică. Singura cale prin care poţi să te trezeşti vreodată este dacă Dumnezeu te trezeşte. Dar cum face El aceasta? Ceasul cu alarmă este Cuvântul Său. Duhul trezeşte oamenii, îi grăbeşte, le dă viaţă nouă prin auzirea Cuvântului Său.

Şi astfel, fiul risipitor îşi revine. Se trezeşte. Cum ştim noi că trezirea era reală? Am văzut oameni care spuneau, “Sunt treaz. Voi răspunde la chemare. Voi face o mărturisire de credinţă. Voi fi de acord cu totul. Voi spune rugăciunea.” Şi imediat ce au spus rugăciunea, îşi pun capul pe pernă şi duşi au fost. Sforăie deja. Sunt în poziţia culcat. Nu sunt mai treji faţă de lucrurile lui Dumnezeu decât o sperietoare de ciori. Pentru că nu mărturisirea credinţei te răscumpără. Nu primeşti beneficiile lui Hristos, sau moştenirea Tatălui, printr-o declaraţie de credinţă sau printr-o decizie pentru credinţă ci prin posedarea credinţei. Şi trebuie să fie reală. Ameninţarea judecăţii lui Dumnezeu este reală. Satisfacerea dreptăţii Lui prin Hristos este reală. Şi pentru ca tu să ai o mântuire reală trebuie să ai o credinţă reală. Şi dacă cineva avea o credinţă reală atunci acela era fiul risipitor. Şi cum ştiu eu asta? Pentru că primul lucru care i s-a întâmplat acestui băiat după ce s-a trezit este că a spus, “Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu.”

Circulă o doctrină mortală prin această ţară care spune că o persoană poate deveni creştină fără să se schimbe vreodată. Nu o crede! Nu poţi rămâne în coteţul porcilor dacă eşti creştin. Dacă accepţi cu adevărat sfinţenia lui Dumnezeu şi te bucuri în măreţia lui Dumnezeu, dacă te bucuri în satisfacţia că Hristos a fost pe cruce pentru tine şi Dumnezeu, Duhul Sfânt, te-a resuscitat şi te-a adus la viaţă, El nu te va lăsa împreună cu porcii.
Am discutat cu un pastor recent. El avea o persoană în grupul de tineri şi care era, unu, implicată de obicei în traficul de droguri, şi, doi, trăia cu o fată care nu era soţia lui. Şi pastorul a spus, “Nu realizezi că acest stil de viaţă este complet inacceptabil pentru Dumnezeu?” Şi băiatul a spus, “Ei bine, şi care-i marea problemă? Toată lumea trăieşte aşa.” Standardul lui Dumnezeu nu este orientat spre ce face toată lumea. Pastorul spunea că Dumnezeu interzice acele lucruri. Şi tânărul spune, “Hei, nu te îngrijora domnule pastor.” El a spus, “De ce?” Şi apoi tânărul, “Eu sunt un creştin firesc.” Şi de vreme ce sunt un creştin firesc, carnal, pot locui în coteţul porcilor. Nu. El nu este un creştin.
Fiul risipitor, când se trezeşte, spune “Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu.” El a stabilit să lase viaţa veche în urmă. Şi a părăsit coteţul porcilor în aceeaşi zi. Încă mai mirosea a porci şi încă avea bălegar de porc pe haine. Şi arăta ca şi cum fusese cu porcii, mirosea ca şi cum fusese cu porcii pentru că într-adevăr acolo fusese. Şi nu poţi scăpa de petele porcilor în cinci minute. Eu nu spun că atunci când o persoană devine creştină şi se ridică şi merge la Tatăl, că acolo este sfârşitul păcatului pentru totdeauna. Aceasta este lupta din viaţa creştină, nu-i aşa? Pentru că din când în când ne mai place să călătorim până la coteţul porcilor. Cumva nu am scăpat de fascinaţia pe care o aveam pentru porci. Dar nu poţi rămâne acolo. Nu poţi trăi acolo şi să te numeşti creştin.

Fiul risipitor şi-a revenit, nu prin puterile sale, şi a spus, “Mă voi ridica. Voi ieşi de aici. Trebuie să merg acasă. Nu-mi mai este teamă de mânia Tatălui.” Mă întreb cum l-a părăsit teama. El a spus, “Mă voi duce acasă şi îi voi spune tatălui meu…” Ascultaţi ce a spus el că îi va zice tatălui. “Voi merge şi îi voi spune tatălui meu că am păcătuit împotriva lui şi împotriva cerului.” Opriţi-vă aici. Sunt gata să merg în coteţul porcilor şi să spun, “Tinere, nu ştiu ce ai făcut în ultimii trei ani în mijlocul acestor porci dar ai învăţat nişte teologie sănătoasă. Ţi-aş acorda o diplomă. Sunt gata să te ordinez. Tu înţelegi ceva ce majoritatea oamenilor nu vor realiza niciodată.” Şi acest lucru este că de fiecare dată când păcătuieşti împotriva unui seamăn, o altă fiinţă umană la nivel orizontal, că fiecare păcat pe care îl săvârşeşti astfel este de asemenea şi unul vertical. Când te jignesc, când te mint, când spun minciuni despre tine, când fur de la tine, când te rănesc în mod nedrept, eu păcătuiesc împotriva ta dar de asemenea păcătuiesc împotriva cerului pentru că cerul îmi porunceşte să te iubesc şi să te cinstesc şi să te tratez cu sinceritate şi dreptate şi să nu îţi produc pagubă. A sosit un moment în viaţa fiului risipitor când el nu mai spunea, “Hei, eu nu rănesc pe nimeni. Pur şi simplu fac ce îmi place mie. Cui îi pasă dacă eu aleg să trăiesc cu porcii. Pe cine rănesc eu?” Tu păcătuieşti împotriva lui Dumnezeu! Trezeşte-te! Şi el se trezeşte şi spune, “Trebuie să merg acasă. Trebuie să merg la tatăl meu. Trebuie să îi spun că am păcătuit împotriva lui şi a cerului.”

Şi aceasta este partea cea mai grozavă a poveştii, nu-i aşa? El merge acasă. Şi vă întrebaţi ce se petrece în mintea lui. Vă întrebaţi ce gândeşte cu cât se apropie mai mult de casă. Mă întreb dacă nu cumva el se gândeşte, “Oh, ce va spune el. Ce va face?” Şi avea discursul pregătit, vă amintiţi, chiar înainte de a pleca dintre porci. El a spus, “Mă voi întoarce acasă şi îi voi spune tatălui meu, <<Tată, nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din robii tăi. Dar doar lasă-mă să fiu acasă. Lasă-mă în casa ta. Ia-mi orice titulatură. Mi-am risipit deja moştenirea. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar doar vreau aşa de mult să fiu acasă, vreau atât de mult să fiu în prezenţa ta încât voi accepta orice. Fă-mă un rob.” Aceasta înseamnă pocăinţă!
Felul de pocăinţă pe care îl facem astăzi este spunând, “Vino la Isus. Primeşte-L. Acceptă-L.” Urăsc asta. Acceptă-L pe Isus. Cât de arogant. “Da, Isus Te accept.” Cine eşti tu să-L accepţi pe Domnul Isus Hristos, Regele regilor. Întrebarea este, pe tine te acceptă Isus? Nu, Îl accepţi tu pe El. Tu nu Îi faci Lui nici un serviciu, acceptându-L, găsindu-L acceptabil. O persoană care Îl acceptă pe Isus în acest sens… “of, da, Îl voi lua pe Isus. Îl voi tolera”… acea persoană nu a primit pe Isus. Acea persoană este încă între porci. Acea persoană încă este moartă, spiritual şi moral.
Dar când te pocăieşti cu adevărat, cum a făcut-o David când a fost trezit de Natan, vă amintiţi, şi Natan a spus, “Tu eşti acel om.” Şi David şi-a luat pana şi a scris Psalmul 51. Tu ai nevoie să studiezi acest Psalm. Şi David a spus, “O, Doamne, dacă Tu ai ţine fărădelegea, cine ar mai sta în picioare? Doamne, nu mă trata conform dreptăţii Tale, ci tratează cu mine conform milei Tale pentru că altfel nu voi reuşi. Pentru că Tu ai dreptate când vorbeşti.” Auziţi ce spune David? David spune, “Doamne, eu ştiu ce am câştigat. Ştiu ce merit.”
Vedeţi, David a trecut de cea mai mare minciună dintre toate. Şi cea mai mare minciună cu care ne amăgim pe noi înşine este că noi credem că Dumnezeu ne datorează o viaţă mai bună decât cea pe care o avem. Că Dumnezeu este dator să ne răscumpere şi să ne salveze. Eu le spun mereu studenţilor mei nici să nu îndrăznească să-I ceară lui Dumnezeu ceea ce merită. S-ar putea să primiţi. Pentru că dacă El ar trata cu tine după meritul tău, eşti terminat. Dacă Domnul m-ar răsplăti pentru toate păcatele mele, eu nu mai am nici o speranţă.

Şi astfel fiul spune, “Hei, fă-mă servitor. Isus, lasă-mă să vin acasă. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău.” Nimeni în această încăpere nu este vrednic să fie numit fiu al lui Dumnezeu. Nimeni în această cameră nu este vrednic să fie numit “creştin.” Ştiu că eu nu sunt. Deci, cu fiecare pas pe care îl făcea spre casa tatălui său, se îngrijora, “Ce va spune? Ce va face?” Părea că în fiecare zi bătrânul tată ieşea pe prispă şi privea cât de departe îl ţineau ochii să vadă dacă nu cumva se ridica praful de pe stradă. În fiecare zi, ca orice părinte din America.
În această dimineaţă când am luat micul dejun într-un restaurant, era această poză tragică a unui copil mic pe un afiş în restaurant. Şi semnul de deasupra spunea, “Dispărut.” Nu doream să rămân acolo pentru că tot ce îmi venea în minte era oare prin ce trece un părinte când copilul dispare şi nu mai aude niciodată despre el.
Şi departe tatăl vede un nor de praf pe stradă. Şi priveşte, îşi aţinteşte privirea, nu poate distinge o faţă. Dar este un fel în care merge omul acela, ceva caracteristic în legătură cu pasul lui. Şi inima tatălui începe să sară înlăuntrul lui. Şi el spune, “Cine vine pe drum merge ca fiul meu. Se poate oare să fie fiul meu?” Şi uitând de orice protocol, el îşi ridică veşmintele deasupra genunchilor, le leagă cu o curea, năvăleşte pe uşă afară şi începe să alerge pe stradă strigând, “Fiul meu!” Şi aleargă la el şi îl strânge în braţe şi îl îmbrăţişează şi îl ridică sus în aer şi spune, “Eşti acasă.” Şi fiul plânge şi spune, “Tată, am păcătuit împotriva ta. Am păcătuit împotriva cerului. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar vreau să vin acasă. Te rog, pot fi robul tău?” “Oh, nu-mi vorbi mie de robi. Vino. Hai să intrăm în casă.” Îl loveşte pe spate, îl împinge în sus pe scări în casă şi spune, “Hei, tăiaţi viţelul îngrăşat. Daţi-mi inelul familiei. Vino în capul mesei. Vom avea o sărbătoare. Pentru că fiul meu a venit acasă.” Şi fratele spune, “Ce? Eu nu am primit viţelul îngrăşat. Eu nu am primit inelul familiei. Eu încă îmi aştept moştenirea. El a plecat şi a risipit totul şi tu îi dai o petrecere?” “Hei, tu auto-îndreptăţit respingător,” îi spune el fiului său. “Tu îl dispreţuieşti pe fratele tău care a venit acasă? Acesta este fiul meu care a fost pierdut dar acum este găsit.”

Întreaga zi de-a lungul acestei sesiuni, această întreagă experienţă, am fost preocupat numai de unul din ei. Şi aceasta este pentru a fi treziţi faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Ca să ajungem la o înţelegere despre cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi. Astfel încât în loc să fugim de El, să ne ascundem de El, să refuzăm să venim la El, noi să venim la Tatăl nostru. Şi când venim la Tatăl şi El organizează sărbătoarea noi rămânem în casa Tatălui nostru şi vrem să Îi fim pe plac. În asta constă viaţa creştină. Noi ne supunem Lui pentru că vrem să o facem. Pentru că ne desfătăm în el şi pentru că suntem veşnic recunoscători.

Tradus de Cristian Coţovan

Ce este credinţa reformată?

de Michael S. Horton


“Cum merg înaintea lui Dumnezeu?”, l-a întrebat cineva pe presbiterianul scoţian Horatius Bonar. Pastorul a răspuns: “Înaintea lui Dumnezeu mergem cu păcatele noastre, pentru că nu avem nici un alt lucru despre care să putem spune cu adevărat că este al nostru.”
Într-o manieră asemănătoare luteranismului, tradiţia reformată s-a născut din puternica furtună cunoscută sub numele de Reforma Protestantă. John Calvin (1507-1564) a fost un francez care, prin propriile sale studii ale Scripturii şi prin citirea tratatelor lui Luther precum şi a altor reformatori, a fost convertit la credinţa “evanghelică”. La fel ca Luther, Calvin a fost neliniştit de starea sufletului său. Cum poate un păcătos să fie acceptat înaintea unui Dumnezeu pur şi sfânt care nu poate tolera păcatul şi care ne-a spus că a pregătit un loc de chin veşnic? “Doar iubeşte-L pe Domnul”, i-au spus lui Calvin. “Să-L iubesc?” a întrebat el. “Cum poţi iubi un Dumnezeu care încontinuu te ameninţă cu degetul, aşteptând să-ţi alunece piciorul?” Dar apoi învăţatul francez a făcut o descoperire minunată, foarte asemănătoare cu cea a lui Luther şi datorată nu în mică măsură scrierilor acestui mare reformator. Biblia declară că creştinii sunt îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos şi nu prin vreun lucru făcut de aceştia. Descoperirea l-a revoluţionat pe acest timid francez şi l-a transformat treptat într-o influenţă majoră asupra lumii occidentale.
Dar ce a învăţat Calvin de a provocat aşa o revoluţie în zilele sale? Sau Edwards, sau Whitefield pe vremea lor? Ce l-a făcut pe Charles Spurgeon un evanghelist atât de uimitor şi a lansat mişcarea misionară modernă prin William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone, şi John Patton? Ce a provocat Marea Trezire şi Renaşterea Evanghelică în Marea Britanie şi în Europa? Şi de ce credem că aceste idei, care nu sunt nimic altceva decât învăţăturile Bibliei, ar putea provoca o nouă revoluţie sau reformă în gândirea şi în viaţa din zilele noastre? Mai întâi, credinţele de bază.

Aceasta e lumea Tatălui meu

Calvin a scris mult despre frumuseţea lumii ca “teatru” în care sunt afişate şi evidenţiate atributele lui Dumnezeu. “Ca şi cum aş fi urmărit necurmat de privirea supraveghetorului meu”, a scris faimosul poet calvinist John Milton, exprimând sentimentul pe care trebuie să-l aibă creştinii că aparţin acestei lumi. Desigur, în ultimă instanţă destinaţia noastră e veşnicia, dar şi această viaţă contează cu adevărat.
Acesta e motivul pentru care tradiţia reformată a avut întotdeauna o înaltă doctrină a creaţiei. Dacă un ulcior ieftin cade de pe raft, nu e nici o problemă – adunăm cioburile, le aruncăm la gunoi şi cu asta s-a terminat. Dar dacă într-un muzeu e distrus un vas antic foarte valoros, purtând semnătura unui maestru? Cu siguranţă ar fi o mare tragedie. Diferenţa nu constă în calitatea materialului (amândouă au fost vase de lut), ci în măreţia artistului şi în unicitatea lucrării. În acelaşi fel, oamenii nu sunt simple spirite prizoniere în închisoarea unui trup, ci măreţe lucrări de artă menite să aibă un anume entuziasm şi un sentiment al demnităţii pentru că sunt fiinţe umane.

Teologia reformată a accentuat întotdeauna faptul că pentru orice lucru există un motiv – şi că noi avem o raţiune pentru care existăm. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci este organizat de Marele Regizor. Cu toţii suntem “actori” pe scena lui Dumnezeu, după cum spunea Shakespeare.
Departe de a considera lipsite de sens propriile noastre decizii şi acţiuni, acest lucru le face cu adevărat semnificative. Cine ar îndrăzni să spună vreodată că semnificaţia sau libertatea lui Sir Laurence Olivier sau Kathryn Hepburn este diminuată de existenţa unui scenariu? Fără acel scenariu, cum ar putea avea vreo semnificaţie interpretarea lor artistică?
Asta înseamnă şi că Dumnezeu nu a creat o separare între “secular” şi “sacru”, aşa cum fac adesea mulţi creştini în zilele noastre. Creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini în fiecare aspect al vieţii. În teologia reformată nu există “vacanţe creştine”, “mass-media creştină”, “cărţi creştine” sau “muzică creştină”. Nu există o “slujire creştină cu normă întreagă” şi “lucrări laice”, ci dimpotrivă, vocaţii sau chemări pentru fiecare. La fel şi în creaţie, există darul “harului comun”. “El dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, le-a spus Isus ucenicilor.

Căderea e mai rea decât credeţi

Uneori avem tendinţa să privim păcatul din perspectiva acţiunii: facem asta sau nu facem cealaltă. Dar păcatul, conform Scripturii, este în principal o condiţie care produce acţiuni. “Păcătuim pentru că suntem păcătoşi”, spune proverbul. Teologia reformată ia păcatul în serios, argumentând împreună cu Sf. Pavel că credincioşii “erau morţi în greşeli şi păcate” şi că “omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate înţelege…”
Gândiţi-vă puţin: morţi spiritual! Aţi avut vreodată o conversaţie plăcută cu un cadavru? Încercaţi odată, când aveţi ocazia. E plictisitoare! La fel, nu putem să ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile căzuţi să vină la viaţă înainte ca Dumnezeu să hotărască să-Şi împartă harul. “Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”, se plângea apostolul Pavel. Asta, desigur, nu înseamnă că trebuie pur şi simplu să stăm şi să aşteptăm ca necredincioşii să fie regeneraţi înainte să le spunem Evanghelia. Dimpotrivă, ne aşteptăm ca Evanghelia, împreună cu Duhul Sfânt, să îi regenereze prin mesajul nostru.

Reformaţii, la fel ca alţi protestanţi, privesc cu foarte mare seriozitate Căderea din grădina Edenului. Noi moştenim de fapt corupţia morală şi vina lui Adam. Intrăm în rasa umană ca duşmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovaţi pentru a fi condamnaţi chiar înainte să înfăptuim primul nostru act de neascultare. “În păcat”, mărturisea Psalmistul, “m-a zămislit mama mea”. Asta înseamnă că este imposibil ca noi să putem ridica măcar un deget ca să cooperăm cu Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. Libera voinţă, ideea că fiecare are capacitatea să-L accepte pe Hristos, este nebiblică şi stă la rădăcina multor neînţelegeri serioase din punctul de vedere reformat.

Alegerea

“În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi… În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:4-11)
Aici, la fel ca în atâtea alte locuri, Biblia ne spune că Dumnezeu îşi avea privirea îndreptată asupra noastră cu mult timp înainte ca noi să privim spre El. “Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi.” Eu am crescut cu această ilustraţie: “Dumnezeu Şi-a dat votul pentru sufletul tău; Satan şi l-a dat pe al lui, dar tu ai votul hotărâtor.” Acest lucru însă nu e în concordanţă cu remarca Apostolului Pavel că, “Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Alegerea nu e doar o doctrină importantă în Biblie, ci este o imensă mângâiere pentru cei ce sunt întotdeauna neliniştiţi dacă fac suficient ca să-şi asigure mântuirea. Alegerea ne învaţă, în cuvintele lui Hristos, că “Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15:16)

Întruparea

Teologia reformată a accentuat de asemenea faptul că “Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1). Îmi amintesc cum cântam în copilărie la Şcoala Duminicală despre “Scara lui Iacov”. În timp ce cântam versurile mimam urcatul pe scară. Dar asta nu e o teologie sănătoasă, nu-i aşa? Pentru că scara pe care a văzut-o Iacov în vis nu era una pe care noi să urcăm la Dumnezeu, ci o scară pe care Dumnezeu a coborât la noi. Observaţi tema comună de aici? Dumnezeu face întreaga lucrare. El este iniţiatorul, Cel ce vine înspre noi în timp ce noi suntem neajutoraţi.
Întruparea ne mai învaţă şi că Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră, sfinţind-o. Deşi era umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să fie supus suferinţelor unei lumi căzute, Lui I-a făcut plăcere să devină o fiinţă umană, la fel ca noi.

Viaţa lui Hristos

Aşteptaţi o clipă… Viaţa lui Hristos? Auzim despre moartea Lui, dar ce a realizat viaţa Lui pentru noi?
În teologia reformată (la fel ca în luteranism) vorbim despre ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos. Ascultarea Sa pasivă este reprezentată de cei treizeci de ani de ascultare desăvârşită de Legea Tatălui Său. Vedeţi, nu ar fi fost suficient ca Hristos doar să moară pentru păcatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vină; el trebuie să fie umplut cu o neprihănire desăvârşită, pe care noi nu o avem. Hristos a împlinit în mod desăvârşit Legea în locul nostru. “Visul imposibil” a fost în sfârşit realizat de o fiinţă umană – unul dintre noi, iar El a câştigat premiul pentru noi, ca şi cum noi am fi fost acolo cu El în fiecare act de ascultare.
Prin urmare, “viaţa Lui creştină victorioasă” înlocuieşte neajunsurile noastre iar noi suntem mântuiţi pentru că el a trăit pentru Dumnezeu, chiar dacă noi nu o facem.

Crucea

Apoi vine a doua parte pe care am menţionat-o – ascultarea pasivă a lui Hristos. Suntem mântuiţi nu doar prin viaţa Sa, ci şi prin moartea Sa; nu doar pentru că El a trăit pentru Domnul, ci pentru că El S-a supus în totalitate Domnului, chiar dacă asta a însemnat să fie judecat în locul nostru.
Cu toţii ştim ce înseamnă un substitut. Ceva care înlocuieşte un alt lucru. Hristos a stat în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregătită pe bună dreptate pentru noi. Atârnând pe crudul eşafod roman, Isus Hristos a fost considerat cel mai mare păcătos care a trăit vreodată, purtând păcatele întregii lumi şi îndurând revărsarea mâniei Divine şi ura pentru acele păcate.

Învierea

Am locuit cândva lângă Lacul Tahoe, sus în Munţii Sierra ai Californiei. Mai întâi venea o pătură ameninţătoare de nori întunecaţi care transformau în câteva minute miezul zilei în seară. Pe urmă era o furtună care dura câteva ore. A doua zi, ieşind afară, eram orbit de razele soarelui care se reflecta în zăpada proaspăt căzută iar cerul era pictat în cea mai adâncă nuanţă de albastru din spectrul de culori.
Într-un mod asemănător, crucea a fost judecata lui Dumnezeu pentru Hristos ca substitut al credinciosului. Însă furtuna a trecut iar învierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creaţiei, Domnul răscumpărării. “El a fost răstignit pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră”, după Scripturi.
E important să ne amintim şi că toate acestea sunt fapte istorice. Isus nu S-a ridicat dintre cei morţi într-un mod alegoric sau ca un mit care ne învaţă despre viaţa nouă. A fost o istorie reală în timp şi spaţiu, pe care martorii ostili nu au putut-o respinge.

Îndreptăţirea şi unirea cu Hristos

Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea doar prin har şi numai prin credinţă. Noi credem că încrezându-ne numai în Hristos pentru mântuirea noastră, suntem declaraţi neprihăniţi. Toată ascultarea desăvârşită a lui Hristos este trecută în contul nostru iar păcatele noastre sunt considerate ca fiind plătite la cruce.
Prin credinţă, suntem uniţi cu Hristos şi prin această unire noi avem totul în comun cu Hristos. Este El neprihănit? Atunci şi noi suntem neprihăniţi! Este El sfânt? Atunci şi noi suntem? Desigur, asta nu înseamnă că împărtăşim atributele Sale divine, însă tot ce a realizat prin viaţa, moartea şi învierea Sa, este al nostru.

Multe alte grupări religioase cred că undeva, cumva, avem şi noi o parte în mântuirea noastră. Avem şi noi contribuţia noastră. Pentru unii, asta poate însemna ceva mic, cum ar fi “luarea unei decizii”, “ieşitul în faţă” sau “rostirea unei rugăciuni”; pentru alţii, înseamnă mult mai mult. Dar în această perspectivă, harul lui Dumnezeu este văzut ca o substanţă, ceva insuflat sau implantat în credincios şi care îl face pe acesta capabil să trăiască o viaţă evlavioasă. În această perspectivă, Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui reprezintă Evanghelia, şi nu viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos.
Acesta e motivul pentru care reformatorii au afirmat că nu e suficient să spui că de la început la sfârşit a fost doar harul lui Dumnezeu. Desigur, e un start bun, dar Biblia cere o siguranţă suplimentară pentru Evanghelie: Nu suntem îndreptăţiţi (declaraţi neprihăniţi sau drepţi) înaintea lui Dumnezeu doar prin har, ci doar prin har şi numai prin credinţă. În alte cuvinte, nu devenim neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu printr-un proces al dezvoltării creştine, pe măsură ce cooperăm cu Duhul Sfânt; dimpotrivă, suntem declaraţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu într-o clipă, atunci când meritul vieţii desăvârşite şi jertfa ispăşitoare a Domnului nostru este trecută în contul nostru. Acest fel de neprihănire nu e ceva ce noi am produs; nici măcar nu a fost produs de Dumnezeu înăuntrul nostru. Pentru că aceea e sfinţirea, iar, în această viaţă, chiar şi cel mai sfânt dintre noi are parte doar de un scurt început al acestui gen de neprihănire. Lucrul de care avem noi nevoie este această neprihănire “străină”, adică o neprihănire care îi aparţine de fapt altcuiva, însă ne este dată ca şi cum ar fi a noastră. În afară de imaginea bancară a creditului, Biblia foloseşte şi imaginea unei robe albe care acoperă păcătoşenia şi ruşinea noastră.
Această robă a fost folosită de Dumnezeu ca să-i acopere pe Adam şi Eva, atunci când ei au realizat că frunzele de smochin nu îi vor putea ascunde de judecata lui Dumnezeu. Acest acoperământ a fost prefigurat în jertfe, până când Ioan Botezătorul a declarat “Priviţi! Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”

Dacă aceste lucruri ar fi crezute cu adevărat în bisericile noastre de astăzi, atunci am avea parte de trezire şi reformă. Fiecare mare mişcare din istoria Bisericii şi-a găsit impulsul în recuperarea acestor adevăruri. Într-o mişcare care pretinde că aderă la moştenirea Reformei protestante, evanghelicalismul de-abia dacă mai poartă vreo asemănare cu acea mare lucrare a lui Dumnezeu. Accentul este pus, din nou, pe ceea ce se petrece înăuntru, în inima omului, în duhul omului. În zilele noastre nu se mai aude acea proclamare obiectivă a lui Hristos răstignit pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră, evenimente din exteriorul nostru, care au avut loc acum două mii de ani într-o cetate din Orientul Mijlociu. “Paşi spre o viaţă victorioasă” au înlocuit predicarea vieţii victorioase a lui Hristos şi a morţii Sale pentru păcătoşii care nu pot continua să trăiască o şaradă şi nu pot veni înaintea lui Dumnezeu cu neprihănirea pe care sfinţenia Lui o cere.

Însă pentru aceia care, numai prin credinţă, au primit acest dar al neprihănirii, există un proces de creştere în sfinţenie. Deşi nu este niciodată temelia pentru acceptarea înaintea lui Dumnezeu (pentru că întotdeauna este o sfinţenie imperfectă), sfinţirea este procesul prin care Duhul Sfânt în mod treptat ne aduce la asemănarea cu chipul lui Hristos. Lovind cu dalta în obiceiurile noastre păcătoase şi în credinţele noastre adânc înrădăcinate, Duhul Sfânt este Sculptorul Divin care urmăreşte să aducă slava Mântuitorului făcând din noi “busturi” ale Lui în fiecare loc de muncă, în fiecare instituţie şi în fiecare casă, în muncă şi în relaxare. În timp ce credinciosul continuă să lupte cu păcatul, într-o asemenea măsură încât o persoană îşi pune întrebarea dacă el sau ea a fost cu adevărat născută din nou, Scriptura ne promite că învierea lui Hristos, atunci când este aplicată de Duhul Sfânt prin Evanghelie, înviază acea persoană din moartea spirituală şi o altoieşte în Viţa cea Vie, Isus Hristos. Ştiind că evlavia nu este ceva la care trebuie să ajungem ca să putem fi acceptaţi de Dumnezeu şi să fim primiţi sau păstraţi în familia Sa, putem trăi pentru prima oară ca fii şi fiice recunoscători şi ascultători, nu ca sclavi.

Viaţa creştină

Pentru că toate acestea sunt adevărate, cei care accentuează aceste adevăruri, aşa cum au făcut reformatorii, înţeleg că viaţa creştină este foarte diferită de cea cu care sunt obişnuiţi mulţi creştini. Mai întâi, motivaţia este dată de libertatea între limitele Legii lui Dumnezeu. Frica de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii nu sunt motivaţii pe care cineva le-ar putea observa articulate sau urmate de cei care iau aceste adevăruri în serios. Dacă, atunci când mă angajez în activităţi “spirituale”, Dumnezeu îmi simte frica, oare nu-i voi aduce mai degrabă ofensă decât plăcere? Iar dacă îmi simte pofta egoistă după cununi şi locaşuri cereşti, nu mă va acuza El mai degrabă de păcat în loc să-mi recunoască faptele bune?
Pentru creştinul reformat, “harul este esenţa teologiei iar recunoştinţa este esenţa eticii”, aşa cum spunea teologul olandez G.C. Berkouwer. În loc să analizeze fiecare motiv, adesea paralizând exercitarea faptelor bune de teamă că le va face “în firea pământească”, credinciosul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui pur şi simplu pentru că aşa i-a poruncit Tatăl său plin de har şi iubire. Nu pentru că El e atotputernic şi poate porunci orice doreşte, ci pentru că e plin de milă şi ne-a transferat din împărăţia întunericului în împărăţia Fiului Său. Prin urmare, noi Îi aparţinem Lui – cu preţul propriului Său sânge, nu suntem ai noştri.

Toate astea înseamnă şi că credinciosul reformat îşi poate îndrepta atenţia de la propria sa mântuire spre mântuirea şi binele altora. Sunt atât de mulţi cei pierduţi, care au nevoie să audă acest mesaj eliberator, vestea bună a eliberării de sub robia şi vina păcatului. Mai mult, sunt atâţia care suferă, nu au unde locui, sunt bolnavi, îndureraţi, experimentând ravagiile păcatului – atât ca victime cât şi ca făptaşi. Acolo trebuie să fie creştinul – în lume, nu închis într-o comunitate monastică de zeloţi super-spirituali care vor să-şi lustruiască reciproc aureolele. Desigur, avem nevoie de părtăşia sfinţilor şi, chiar mai important de-atât, avem nevoie de împărtăşirea regulată la Cuvânt şi Sacrament, dar toate acestea sunt pentru o viaţă de slujire în mijlocul lumii, înaintea feţei lui Dumnezeu.

Tradus de Florin Vidu

Reformă sau trezire spirituală?

de Jim Elliff


Dacă aţi fost pe lângă mine foarte mult timp, m-aţi auzit accentuând faptul că nevoia stringentă, nevoia absolut disperată a timpului de faţă, este reforma. De asemenea, aţi fost conştienţi că pentru mulţi ani am tânjit şi după trezire sau înviorare spirituală. Recent am fost întrebat care este de fapt diferenţa, dacă există vreuna, între reformă şi trezire spirituală. Aceasta este o întrebare importantă, demnă de luat în considerare în timpul vostru preţios.

Deşi mulţi oameni sunt orbiţi în faţa dilemei curente, realitatea este că un fundament al adevărului sănătos, viu şi distinct a izvorât din premizele evanghelismului modern. Evanghelismul a fost deposedat de adevăr într-o aşa măsură încât devine înspăimântător. În locul lui, experienţa şi misticismul sunt la ele acasă în biserică sau, dacă nu acestea, atunci pragmatismul creşterii bisericii sau o preocupare nesănătoasă cu aspectele psihologice. Însă doctrinele necesare despre sfinţenia lui Dumnezeu şi dreapta Sa mânie, despre justificarea doar prin credinţă, natura transformatoare a regenerării, suveranitatea lui Dumnezeu peste toată creaţia şi în mântuire, natura şi dimensiunea harului în doctrinele justificării şi sfinţirii pe baza cărora se dezvoltau trezirile spirituale mai timpurii au fost considerate neimportante şi folositoare doar studenţilor la teologie, trecuţi demult şi zăvorâţi în turnuri de fildeş, care nu au legătură cu viitorul bisericii.

Mulţi nu sunt conştienţi de faptul că Jonathan Edwards predica o serie pe tema justificării doar prin credinţă atunci când s-a produs o trezire spirituală în New England, sau că multe dintre trezirile scoţiene, de exemplu, au fost precipitate sau accelerate de predicarea seriei pe tema regenerării, sau că Epistola foarte doctrinară – Romani, a fost un exemplu mare în istorie, ca instrument al genului de mare trezire spirituală despre care vorbesc. Doctrina sănătoasă se afla în centrul trezirii spirituale. Dar trist este faptul că, pentru mulţi evanghelici, nu pare să producă vreo diferenţă ceea ce credem, ci doar faptul că simţim sau ne bucurăm de multe dintre celelalte substituente ale creştinimului biblic.

Pe un asemenea fundament, capătă sens a se înviora sau trezi doar experienţa credincioşilor? A înviora numai experienţa unei biserici, când are o temelie doctrinară insuficientă şi nesănătoasă, înseamnă doar a amplifica problemele noastre, a oferi credibilitate erorii şi a extinde ceea ce ne-a adus în primul rând la necaz.

Datorită acestei dileme, daţi-mi voie să fac o declaraţie (deşi ea ar putea fi înţeleasă greşit): Trezirea spirituală, aşa cum o înţelegem în mod obişnuit, va fi irosită în asemenea biserici deficiente din punct de vedere doctrinar aşa cum le aflăm astăzi. Acesta poate părea un comentariu neobişnuit de făcut de vreme ce eu, ca mulţi dintre voi, am sperat realmente şi am predicat în favoarea trezirii spirituale. Însă convingerea mea are de-a face cu înţelegerea obişnuită, unilaterară a trezirii spirituale, predominantă în majoritatea cercurilor creştine. După cum A.W. Tozer a spus, „O trezire spirituală de genul creştinismului pe care l-am avut în America în ultimii cincizeci de ani va fi tragedia cea mai mare a acestui secol, o tragedie care-i va lua bisericii o sută de ani ca să-şi revină.”

Doar aducerea vibranţei sau aducerea la viaţă a experienţei credinciosului poate fi foarte folositoare pentru ortodoxia moartă – credinţa corectă sau ortodoxă fără viaţă. Însă noi nu avem în principal ortodoxie moartă astăzi. Avem heterodoxie plină de viaţă. Hetero înseamnă „alt/ă” sau „diferit”. Heterodoxia este credinţa divergentă sau chiar eretică. Reformă este acel cuvânt pe care-l folosim ca să vorbim despre recuperarea doctrinelor corecte şi aplicarea lor viguroasă la toate aspectele vieţii.

Noi n-ar trebui să dorim o trezire doar a experienţei, fără o reformă adevărată. Şi, prin urmare, termenul „trezire” nu este adecvat pentru zilele noastre, dacă nu adăugăm modificările „reformatoare” sau „condusă/determinată de Cuvânt”. Nu este greşit să se dorească trezire, dacă ne referim la o trezire care înseamnă o restabilire a credinţei corecte alături de înviorarea experienţei noastre cu Dumnezeu, care decurge din (nu separat de) această doctrină sănătoasă. Aceasta înseamnă că eu cred că schimbarea care durează cel mai mult va proveni nu doar din a avea pur şi simplu experienţe dramatice, pline de căldură şi putere cu Dumnezeu. Nu, ceea ce este necesar pentru unele organizaţii şi biserici, spre exemplu, este să-şi refacă perspectiva lor asupra Evangheliei, ca să se conformeze Bibliei.

„Evanghelia” care, predicată fiind, are ca rezultat asemenea căderi masive (uneori la un procent de 90% sau mai mult în anumite campanii evanghelistice, care dau greş să regândească din punct de vedere doctrinar natura Evangheliei) este una dintre marile anomalii ale zilelor noastre. Însă, din nefericire, dacă aduni împreună conducătorii multor organizaţii religioase de astăzi, ei vor fi foarte hotărâţi să nu discute despre ceea ce cred. Ţelul lor, în termenii trezirii spirituale de astăzi, este de a vedea mai multă experienţă sau mai multă creştere expansivă. Nu doresc să spun că oricine este rău intenţionat în această trecere în revistă, ci că, oarecum, importanţa reformei nu este tocmai înţeleasă.

Această ignoranţă sau lipsă de conştientizare explică de ce anume teologii nu invită aproape niciodată lideri de organizaţii creştine (parabisericeşti) la întâlnirile lor, iar liderii, care planifică şi conturează viitorul evanghelismului, aproape niciodată nu-i angajează pe teologi să le vorbească despre mesajul pe care-l proclamă. Există excepţii care ar putea fi observate, însă, în cea mai mare parte, noi dăm realmente greş să ne ajutăm unii pe alţii, fiindcă mergem fiecare pe propria noastră cale.

Acum să clarificăm, nu spun că experienţa cu Dumnezeu nu este folositoare sau dezirabilă. Amintiţi-vă că am spus faptul că ortodoxia moartă are nevoie de experienţa cu Dumnezeu. Şi dacă aceasta este o descriere a voastră, atunci ştiţi exact de ce aveţi nevoie. Nu pun la îndoială valoarea mare a experienţei înnoite cu Dumnezeu. Ceea ce spun este că experienţa e slujitoarea sau servitoarea adevărului, iar primele lucruri ar trebui să fie primele.

Dacă trecem peste adevăr ca să ajungem la experienţă, atunci vom avea, în cel mai bun caz, doar ceva foarte limitat şi imediat, ceva care, în ultimă instanţă, va produce o „heteropraxis” mai mare (trăire neadecvată – „altă acţiune” – practici care nu se conformează doctrinei corecte, biblice). Heterodoxia („altă învăţătură” – învăţătură contrară Scripturilor) conduce mereu la heteropraxis. Dumnezeu ne-a învăţat deja cu privire la modul în care trebuie să aibă loc transformarea comportamentului. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Probabil că va fi de folos să ilustrez prin perioada recentă şi mai degrabă scurtă a confesiunii publice care a afectat pe multe dintre bisericile şi şcolile noastre. Trist este faptul că, în mijlocul acestei activităţi binecuvântate şi minunate, a existat dorinţa distinctă, probabil în mai multe cazuri decât ne-ar plăcea să admitem, de a suspenda predicarea sau învăţarea Cuvântului în favoarea unei experienţe continue. La momentul de faţă, cred că Dumnezeu a adus convingerea pe care am văzut-o, şi cred că este posibil ca un grup să experimenteze perioade de mărturisire în contextul principiilor biblice, însă o trăsătură majoră a lucrării recente a fost absenţa completă a centralităţii predicării.

Pe parcursul acestei perioade de mărturisire publică, părea să fie o chestiune de entuziasm în mărturia oamenilor că nu a fost nicio predicare. Era ca şi cum predicarea nu era necesară, şi adevărul explicat ar fi stat, de fapt, în calea lucrării Duhului. Comparaţi acest fapt cu biserica primară din Noul Testament în timpul primei lor treziri spirituale. Aceşti oameni rezistau la învăţătura lui Pavel de-a lungul a nopţi întregi, dacă era posibil!

Iarăşi, sunt foarte fericit să cred că Dumnezeu era implicat în mare măsură în ce se întâmpla, şi ar trebui să fim mulţumitori pentru aceasta, însă este posibil, în mod incoştient, să dăm greş în a asculta de Dumnezeu în felul în care tratăm această mare binecuvântare a convingerii şi a prezenţei divine. Nu veţi găsi nimic asemenea unei aşa minimalizări a predicării, de exemplu, în Marea Trezire sau alte treziri spirituale timpurii înainte de mijlocul anilor 1800. Şi chiar dacă am putea evidenţia o lucrare a lui Dumnezeu ici şi colo cu un accent redus pus pe predicarea Cuvântului, dilema noastră prezentă încă va demonstra nevoia de o asemenea lucrare reformatoare a lui Dumnezeu. Nu este doar o experienţă măreaţă de câteva zile sau chiar săptămâni cea care va îndrepta situaţia noastră, ci o re-direcţionare totală spre adevăr şi o întoarcere la gândire şi doctrină.

Trezirea sau înviorarea spirituală condusă de experienţă seamănă mai mult cu o viitură de scurtă durată, decât cu un râu puternic, maiestuos. Experienţa înălţătoare lasă cu certitudine o amprentă, care poate fi bună ori de câte ori converge cu ortodoxia, însă o trezire reformatoare este un râu dătător de viaţă care are rezultate pozitive continue. Atunci când reforma are loc, convingerea nu este doar în legătură cu păcătoşenia noastră comportamentală, ci este legată şi de doctrina greşită (sau, pur şi simplu, de apatia faţă de urmărirea adevărului). Aşa cum autorul şi profesorul de la Seminarul Teologic Baptist Midwestern mi-a spus, „Noi trebuie să ne pocăim atât de doctrina noastră, cât şi de trăirea noastră.”

Tradus de Lacrisa Novac


 

Un apetit spiritual

Sinclair Ferguson


Cartea Psalmilor a fost descrisă drept „o anatomie a tuturor părţilor sufletului”. Este o descriere excelentă. Fiindcă ceea ce găsim în Psalmi este o practic o analiză a vieţii spirituale. Nimic nu ne este ascuns. Sunt consemnate acolo atât „stările emoţionale de exaltare” cât şi „cele de deprimare şi descurajare”. De aceea, când citim Psalmii suntem deseori uimiţi de modul în care ei prezintă o reflectare a propriei noastre condiţii şi experienţe. În Psalmi vedem o descriere a propriei noastre experienţe. Dar uneori identificăm şi descrierea unor experienţe noi. Acestea oferă înţelegere şi un îndreptar pentru viaţă. Unii dintre psalmi ne spun realmente: „Acesta este modul în care ar putea lucra Dumnezeu. Fii pregătit să recunoşti mâna Lui în viaţa ta în experienţe asemănătoare.” Aşa stau lucrurile cu Psalmul 42 şi Psalmul 43. Aceşti doi psalmi sunt priviţi împreună. În cea de-a doua carte a Psaltirii sunt doar doi psalmi fără titlu, iar Psalmul 43 este unul dintre ei. Motivul este probabil că la un anumit moment a fost unit cu Psalmul 42. Tema ambilor psalmi este aceeaşi. Într-adevăr aţi observat probabil că există un refren întâlnit în amândoi (Ps. 42:5,11; 43:5): Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

Nu-i de mirare că mesajul acestor psalmi a fost deseori considerat a fi un sfat pentru cei deprimaţi sau descurajaţi spiritual. Cu certitudine ei oferă un asemenea sfat. Însă, cel mai probabil, nu acesta a fost principalul lor mesaj intenţionat. Fiindcă este caracteristic Psalmilor să prezinte tema principală nu în refrenul repetat, ci în cuvintele introductive. Psalmul 42 începe cu această afirmaţie: Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Observăm aici un om care tânjeşte să-L cunoască pe Dumnezeu. Aceasta este o parte esenţială a oricărei creşteri spirituale adevărate. Desigur, maturizarea ca şi creştin presupune dobândirea unei cunoaşteri mai mari a Cuvântului lui Dumnezeu, presupune o viaţă de rugăciune şi mărturie. Însă toate acestea sunt rezultate ale ceva mult mai important, fundamental chiar – a fi creştin înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Maturizarea ca şi creştin înseamnă creşterea în dorinţa noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aceasta este esenţa vieţii creştine. Însuşi Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat.” (Ioan 17:3). Adevăraţii oameni ai credinţei sunt „oameni care-L cunosc pe Dumnezeul lor” (Dan. 11:32). De aceea, în Vechiul Testament una din binecuvântările noului veac pe care-l va inaugura Mesia e că oamenii Îl vor „cunoaşte pe Domnul” (Ier. 31:34). Aceasta este inima vieţii creştine. Este fundamental pentru toată creşterea spirituală. Dacă nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu creştem deloc.

Sună oare neobişnuit să sugerăm că slăbiciunea noastră cea mai mare de astăzi ca şi creştini (tineri şi bătrâni) se află aici? Aceasta a fost plângerea lui Osea în legătură cu biserica lui. Poporul lui Dumnezeu pierea din lipsă de cunoştinţă (Osea 4:6). Tot aşa şi noi tindem să fim o generaţie de creştini care dă prea multă importanţă aspectelor minore şi nu pare să deţină măsura adevărată a Evangheliei în cunoaşterea lui Dumnezeu. Noi nu-L cunoaştem realmente pe Dumnezeu. În cel mai bun caz, noi cunoaştem despre El. Omul care a scris Psalmii 42 şi 43 a fost probabil mulţumit odată cu un nivel asemănător al experienţei spirituale. Însă pe urmă Dumnezeu a început să rânduiască circumstanţele vieţii lui într-o aşa manieră încât o nouă dorinţă de a creşte spiritual a umplut orizontul său. El a început să tânjească să-L cunoască pe Dumnezeu; şi îşi descrie experienţa sa în trei etape.

Dorul de a-l cunoaşte pe dumnezeu

Cum este să ai o dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu? Aceşti Psalmi indică faptul că acesta poate fi un lucru foarte dureros şi tulburător. Psalmistul se simţea abătut şi mâhnit. El a realizat că nu-L cunoştea pe Dumnezeu aşa cum trebuia:
Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu?
Probabil că în zilele de odinioară el cunoscuse prezenţa lui Dumnezeu într-un mod plin de putere, însă acum duhul lui se simţea uscat şi searbăd. Era însetat şi striga după roua proaspătă a prezenţei lui Dumnezeu – să vină să-l învioreze şi să-l restaureze. Privind la condiţia acestui om suntem extrem de tentaţi să spunem că era pur şi simplu un copil al Dumnezeu neascultător şi înfrânt – un apostat. Totuşi, el nu face nicio menţionare a pocăinţei sau a vreunui păcat specific care-l împiedică să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta nu este un psalm de penitenţă. Într-adevăr, în anumite privinţe, şi această perspectivă e una pertinentă. Fiindcă aici identificăm un om care I se poate adresa lui Dumnezeu ca „Stânca mea” (v. 9). El se gândeşte la Dumnezeu ca la adăpostul şi protecţia sa – ca la o (peşteră) stâncă în care se poate ascunde pentru a găsi adăpost şi protecţie de duşmanii săi. „Noaptea”, mărturiseşte el, „cântam laudele Lui” (v. 8). Nu sunt tocmai cuvintele unui apostat. Dumnezeu a început să desţelenească terenul necultivat din duhul său (Ier. 4:3; Osea 10:12). El plănuieşte să-l aducă la un stadiu nou al experienţei spirituale. În viaţa spirituală e la fel ca-n cea obişnuită – experimentăm nu numai traumele naşterii, ci şi luptele sau frământările dezvoltării şi trecerii de la o etapă a vieţii la alta.

Dar care au fost mijloacele pe care le-a folosit Dumnezeu în viaţa lui pentru a produce o nouă condiţie sau stare a lucrurilor? Şi ce fel de experienţe am putea anticipa că va folosi El în vieţile noastre pentru a ne aduce la o cunoaştere sporită a Lui şi a căilor Lui?

Dorinţe spirituale trezite

Sunt trei lucruri pe care Dumnezeu a început să le folosească:

(1) Amintirile trecutului Când L-a chemat pe Dumnezeu în nedumerirea lui, el a spus: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine”. Ce şi-a amintit el? În imaginaţia lui s-a întors în Ierusalim. El a văzut mulţimi de pelerini la una din slujbele marilor festivaluri: „cum mergeam înconjurat de mulţime.” Şi-a amintit atmosfera: „strigătele de bucurie şi mulţumire.” El însuşi era în fruntea procesiunii (v. 4). Totul îi revenea cu intensitate în minte – el foloseşte aici un cuvânt rar în limba ebraică, ce descrie imaginea paşilor mărunţi şi atenţi pe care trebuie să-i facă oamenii într-o mulţime vastă ca să evite să se calce în picioare unii pe alţii. Da, acelea au fost zile minunate!

Uneori, a privi înapoi în felul acesta poate fi un simptom al decăderii spirituale. Dacă toate speranţele noastre, toate experienţele noastre cele mai bune se află în trecut şi tot ce facem este să ne plângem că lucrurile nu mai sunt ceea ce erau odinioară, acesta este de obicei un semn al decăderii spirituale personale. Însă nu aşa stăteau lucrurile cu omul acesta. El îşi amintea harul şi puterea prezenţei lui Dumnezeu în poporul Său pentru o motiv specific: ca să-şi stârnească sufletul să tânjească după ele şi să le anticipeze. Acesta este unul dintre lucrurile pentru care există amintirea.

Când Pavel era preocupat de creşterea spirituală a tânărului său prieten, Timotei, el l-a încurajat să-şi folosească amintirile. Adu-ţi aminte de ziua în care ne-am pus mânile peste tine, spunea Pavel. Gândeşte-te la acea ocazie când Duhul Sfânt, prin noi, te-a pus deoparte. Nu-ţi aminteşti cum Dumnezeu a pecetluit chemarea ta şi te-a binecuvântat în mod minunat? Nu-ţi aminteşti cum te-ai predat Domnului pe baza înţelegerii bunătăţii Lui faţă de tine? Aminteşte-ţi ora aceea, Timotei, şi lasă ca amintirea ei să te provoace să-L cauţi şi să-L slujeşti pe Dumnezeu acum (vezi 2Tim. 1:6-7; 1Tim. 4:14). Mulţi dintre noi avem amintiri asemănătoare ale vremurilor şi locurilor binecuvântării neobişnuite din vieţile noastre. George Whitefield, marele evanghelist al secolului al XVIII-lea, obişnuia să spună că, atunci când s-a întors la Universitatea din Oxford (unde studiase), a dorit să meargă la locul unde fusese convertit şi să sărute pământul. Aducerea aminte a ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el se dovedise a fi o aşa mare sursă de binecuvântare continuă încât acesta era singurul mod în care simţea că-şi poate exprima recunoştinţa.

Îmi amintesc întâlnirea cu un creştin vârstnic din nordul îndepărtat al Scoţiei. Ani la rândul, în regiunea unde îşi avea el mica lui fermă, s-a predicat extrem de puţin. M-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze fervoarea lui spirituală (Rom. 12:11). El mi-a povestit o întâmplare din adolescenţă care-a avut un asemenea impact asupra lui încât a găsit o imensă încurajare, timp de mulţi ani, doar amintindu-şi-o. La vremea respectivă Cina Domnului era sărbătorită numai de două ori pe an. Congregaţia se aduna pentru câteva zile la slujbe speciale. Duminica după-amiază, el a ieşit în spatele fermei tatălui său şi a fost uimit să descopere pământul îmbrăcat în negru. Abia se putea zări un fir de iarbă. „Era aşa”, a explicat el, „din cauza oamenilor îmbrăcaţi în costume negre şi îngenuncheaţi în rugăciune în afara casei, strigând la Dumnezeu după „ungerea divină”. A avut un asemenea simţământ al prezenţei Domnului încât n-a uitat niciodată întâmplarea respectivă. De atunci încolo el a continuat să dorească cu ardoare să-L cunoască pe Domnul tot mai mult.

Ai o amintire a întâlnirii cu Dumnezeu de genul acesta? Este la fel de clară în mintea ta ca şi amintirile pe care le avea psalmistul? Atunci fie ca amintirea ta să împlinească ceea ce intenţionează Dumnezeu cu ea: fie ca ea să producă în tine o sete, un dor, o dorinţă nouă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi un simţământ al prezenţei Lui în viaţa ta în maniera în care l-ai avut atunci.

(2) Izolare în prezent De ce erau toate aceste lucruri doar amintiri? El ne spune: „La Tine mă gândesc, din ţara Iordanului, din Hermon şi din muntele Miţear.” Motivul pentru care are doar amintiri este acela că se află departe de scenele binecuvântării lui anterioare. El se află la mile depărtare de Ierusalim, izolat în ţinutul muntos. Este îndepărtat de la părtăşia înfloritoare a poporului lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o odată; el nu mai poate să beneficieze de lucrările diferite de slujire de care se bucurase înainte. Erau puţine resurse aici ca să încurajeze creşterea lui spirituală, puţini prieteni cu care să ia parte la părtăşia cu Dumnezeu.
Problema era sporită de un alt factor. Acolo, în Ierusalim, el fusese mai mult decât doar unul din mulţime. El fusese un conducător, probabil conducătorul: „Mi-aduc aminte… cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu” (Ps. 42:4).

El n-a fost singurul care-a trecut printr-un asemenea simţământ acut de izolare. Cât de mulţi misionari experimentează acest fapt? Acasă ei au jucat rolurile cheie în părtăşiile lor creştine. Ei au fost conducătorii. Însă acum, împrăştiaţi de-a lungul feţei pământului, departe de a fi conducători, ei nu pot nici măcar să vorbească limba oamenilor din loc. Pentru multe luni la rând, ei se pot simţi cu mult inferiori membrilor bisericii, să nu mai vorbim de conducători. Când se întorc acasă pot experimenta reversul medaliei. În timp ce au depus eforturi peste ocean, contemporanii lor au mers mai departe în viaţă. Misionarii care se întorc nu se „integrează” atât de uşor ca înainte. Chiar propria lor biserică se află la un stadiu diferit de dezvoltare, iar ei s-ar putea să nu se mai simtă parte integrantă. Însă noi nu trebuie să mergem peste ocean ca să experimentăm izolarea. Orice reajustare majoră la stilul nostru de viaţă poate avea efectul de a ne face să ne simţim distanţi, dezorientaţi, fără a mai îndeplini un rol strategic, bine determinat, în vieţile noastre creştine. O schimbare de slujbă, de locuinţă, de cartier poate face acest lucru. Jalea şi mâhnirea în urma pierderii cuiva drag, plecarea copiilor de acasă, pensionarea, toate pot să facă acelaşi lucru.

Ce a dorit Dumnezeu să-l înveţe pe psalmist? Ce doreşte El să ne înveţe pe noi în situaţii asemănătoare? Dumnezeu doreşte să ne înveţe anumite lecţii, în izolare, pe care El nu ni le dă, sau pe care noi nu le putem învăţa în părtăşie. În singurătatea şi separarea noastră de poporul lui Dumnezeu putem învăţa să privim la Dumnezeu, să ne încredem în Dumnezeu, să dorim prezenţa lui Dumnezeu. Descoperim că în trecut ne-am bizuit prea mult pe încurajarea altora şi insuficient pe Domnul Însuşi. În timp ce înainte Îl cunoşteam pe Dumnezeu (foarte legitim) prin ajutorul confraţilor noştri creştini, acum trebuie să învăţăm să-L cunoaştem în izolare şi separe de ei. De aceea psalmul este numit Maski, adică o cântare de instruire sau învăţătură. Scriitorul ne spune: asta-i ceea ce m-a învăţat Dumnezeu pe mine prin experienţa mea; este ceea ce El ar putea dori să te înveţe şi pe tine.

(3) Ostilitate în mediul înconjurător El este ca un cerb care cutreieră stâncile şi vârfurile stâncoase, abrupte, în canicula verii, căutând apă cu care să-şi potolească setea. Însă el se simte mai mult decât însetat, el se simte urmărit:

Cum doreşte cerbul izvoarele de apă rece
Când e înfierbântat de goana urmăririi
Aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, o, Dumnezeule
Şi după harul tău ce-nviorează

(Hymn- As Pants the Hart for Cooling Streams)
(Imnul – Cum doreşte un cerb izvoarele de apă rece)

Sunt câteva indicii ale acestui fapt în cele spuse de el. Oamenii îl întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?” (v. 3) El umblă plin de întristare „sub apăsarea vrăjmaşului” (v. 9). Se roagă să fie izbăvit „de oamenii plini de vicleşug şi de fărădelege” (Ps. 43:1). Nu-i de mirare că el a simţit că Dumnezeu l-a lepădat (Ps. 43:2). Trebuie să se fi simţit ca şi cum Dumnezeu îi săpase mormântul spiritual. Nu mai putea suporta presiunea. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina”, a strigat el (Ps. 43:1).

Ce i s-a întâmplat? Sunt câteva trăsături de caracter ce trebuie să fie lămurite în experienţa lui. Dumnezeu îi arăta cât de mult avea nevoie să depindă de El pentru protecţie. Probabil la un stadiu de început în experienţa lui el a simţit că putea să se descurce singur cu oricine care se opunea credinţei lui. Acum el descoperă cât era de vulnerabil. Pesemene că îşi asumase întru totul o percepţie prea încrezătoare a propriei lui abilităţi de a rezista forţelor întunericului. Acum începe să realizeze că apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a fi o ţintă a atacurilor diavolului. El dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5:8). El îşi trimisese agenţii ca să atace acest om, iar el avea nevoie de ajutor. Totuşi, niciunul din aceste lucruri nu se află în afara controlului lui Dumnezeu. Deşi psalmistul simţea că Dumnezeu îi săpa mormântul, el avea dreptate doar în parte. Într-un anumit sens era aşa. Dumnezeu dorea ca el să ajungă la capătul puterilor lui şi al încrederii lui în sine. Acesta este întodeauna locul unde începe adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Dar nu era deloc un mormânt ceea ce săpa Dumnezeu. Era o fântână. Fiindcă din adâncimile acestei experienţe avea să se reverse un râu de binecuvântare spirituală pentru el şi prin el pentru alţii. Prin toată această experienţă el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Niciun preţ nu era prea mare de plătit pentru aceasta. Uneori noi cântăm:

Însetez, suspin, mă sfârşesc să dovedesc
Măreţia dragostei răscumpărătoare,
Dragostea lui Cristos pentru mine.
(Hymn: “O Love Divine How Sweet Thou Art”)
(Imnul: „O, dragoste divină cât de dulce eşti”)

Ce tindem să învăţăm întru totul prea încet este că uneori trebuie să însetăm, să suspinăm şi să ne epuizăm dacă trebuie s-o dovedim. Acest scriitor a dovedit-o. Prin urmare, el împărtăşeşte cu noi un aspect final:

Satisfacţie

Mărturia lui este aceasta. El s-a rugat pentru satisfacţie spirituală; şi-a concentrat în mod special rugăciunile pe cele două mijloace prin care Dumnezeu avea să-i aducă aceasta în viaţa lui:
„Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria şi veselia mea, şi Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” (Ps. 43:3-4)

Care erau mijloacele pe care el se aştepta ca Dumnezeu să le folosească pentru a-l aduce la o cunoaştere mai profundă a Lui?
(1) Cuvântul lui Dumnezeu El se roagă pentru lumina şi adevărul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte drept o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră (Ps. 119:105). Mai încolo, acelaşi psalm declară: Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate. Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale. (Ps. 119:130-131)

Ce vrea să spună el? Desigur, lui îi lipseşte oportunitatea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu cu alţii. El nu are acces la prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu în public. Însă el doreşte mult mai mult decât regăsirea acestor oportunităţi pierdute. Îl roagă pe Dumnezeu să trimită lumina şi adevărul Său. El caută „descoperirea cuvintelor Tale.” Când devenim creştini noi suntem scoşi din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu (1Pet. 2:9). Dumnezeu, care la creaţie a spus „Să lumineze lumina din întuneric”, a luminat inimile noastre ca să ne aducă la cunoaşterea Lui prin Cristos (2Cor. 4:6). Odinioară noi eram în întuneric, dar acum suntem lumină în Domnul (Efes. 5:8). Unul dintre lucrurile care însoţeşte acest fapt este pătrunderea adevărului lui Dumnezeu în mintea, conştiinţa şi inima noastră. Ne vedem viaţa în lumina Lui pentru prima dată. Suntem capabili să vedem Împărăţia lui Dumnezeu pentru prima dată (Ioan 3:3), şi ni se oferă o interpretare radical nouă a vieţilor noastre. Se produce luminarea sau iluminarea (cf. Evrei 6:4).

Este un fapt obişnuit pentru creştinii aflaţi la început să experimenteze regulat acest efect al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt atât de multe lucruri noi de învăţat. N-am uitat niciodată prima ocazie în care am auzit pe cineva predicând ideea că orice creştin este un „sfânt” în conformitate cu Noul Testament; nici prima dată când am apreciat faptul că eram „în Cristos”. Aceste adevăruri noi în legătură cu vieţile noastre ca şi creştini ni se prezintă deseori cu o forţă de neuitat.
Împreună cu această luminare a minţii vine o eliberare şi o curăţire în viaţa noastră. Lanţuri care odinioară ne legau, obiceiuri pe care nu le puteam înlătura par să fie zdrobite şi înfrânte de puterea lui Dumnezeu. Noi nu suntem încă perfecţi (departe de aceasta), dar am început să gustăm puterile veacului ce va veni (Evrei 6:5). Suntem făpturi noi:

Uneori cu o glorie neaşteptată,
El vorbeşte şi totul se înfăptuieşte;
Fără niciun pic de bătălie
Victoria este câştigată,
În timp ce eu, privind cu bucurie,
Abia pot crede că este adevărat
Că însuşi Regele nostru Isus
Poate face asemenea inimi noi

(Hymn: “The King of Glory Standeth)

(Imnul: „Regele gloriei stă pe poziţie)

Însă nu numai în viaţa proaspeţilor convertiţi poate să facă Dumnezeu acest lucru. El poate vorbi cu putere neobişnuită oricând doreşte. Poate aduce o nouă luminare, har eliberator şi siguranţă puternică. Psalmistul se ruga pentru aceasta. Sunt momente în viaţa nostră de creştin când procesul obişnuit de maturizare spirituală trebuie să fie însoţit de o luminare specială din partea lui Dumnezeu, dacă vrem să avansăm în credinţă în mod semnificativ. De un asemenea moment vorbeşte omul de faţă. Unul similar s-ar putea să apară şi în vieţile noastre.

(2) Închinarea lui Dumnezeu După ce L-a rugat pe Dumnezeu să i Se arate, el promite ca răspuns că va veni la Dumnezeu, se va sui pe „muntele sfânt” al lui Dumnezeu (v. 3), va merge la altarul lui Dumnezeu; Îl va afla pe Dumnezeu ca fiind „bucuria şi veselia mea” (v. 4). El a descoperit, aşa cum vom descoperi noi, că toate experienţele vieţii sunt rânduite de Domnul pentru un singur scop măreţ. În special încercările şi dificultăţile au în vedere acest scop, şi anume ca noi să fim aduşi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu toată inima. Acesta este un semn autentic al creşterii spirituale.

Există o semnificaţie specială în ordinea acestor cuvinte: el se urcă pe munte, merge la altar, Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind bucuria lui cea mare. El se gândeşte la sosirea în Ierusalim, acolo unde Dumnezeu a promis să se reveleze în templul Său. Se gândeşte la apropierea de Dumnezeu în locul unde sacrificiul este făcut. El crede că la altar, datorită sacrificiului, se va întâlni cu Dumnezeu în har şi putere. Ordinea experienţei spirituale nu s-a schimbat de pe vremea psalmistului. Şi noi trebuie să mergem la locul unde Dumnezeu a promis să Se întâlnească cu noi. Acest loc nu mai este la Ierusalim. Este în Cristos. Nu mai este într-un loc, ci într-o persoană (cf. Ioan 4:21-22). Şi noi trebuie să urcăm muntele lui Dumnezeu – dealul Calvarului, ca să ajungem la Cristos, singurul în care Dumnezeu Îşi face cunoscută prezenţa. Ce găsim acolo? Acelaşi lucru: un altar, un loc de sacrificiu – crucea. Găsim o victimă – Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem chemaţi să ne aducem trupurile noastre pe altar, ca jerte de mulţumire pentru sacrificiul Său pentru noi. Aceasta este închinarea noastră spirituală (vezi Rom. 12:1, 2). Numai atunci Îl vom descoperi pe Dumnezeu ca bucuria noastră cea mai mare. Dumnezeu ne-a creat ca „să-L glorificăm şi să ne bucurăm de El pentru totdeauna”. Ne temem noi de costul glorificării Lui? N-am experimentat niciodată fericirea de a ne bucura de El aici şi acum? Avem nevoie de o nouă dorinţă de a ne sacrifica vieţile noastre înaintea Lui şi pentru El, ca să-L putem cunoaşte pe deplin.

L-am descoperit pe autorul Psalmilor 42 şi 43 descriindu-se pe sine ca un căutător însetat. El dorea cu ardoare să-L cunoască pe Dumnezeu. Îl lăsăm în urmă ca pe unul care a început să descopere binecuvântările unei promisiuni pe care el n-a auzit-o niciodată, dar care ne este atât de familiară.
Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui, vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37)
El a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14)

Din moment ce noi avem „promisiuni mai bune” (Evrei 8:6), să căutăm să-L cunoaştem pe Domnul (Evrei 6:1-3).
Primul pas spre o cunoaştere mai bună a lui Dumnezeu este conştientizarea faptului că nu-L cunoşti încă pe deplin. Este „setea” după Dumnezeu, descoperirea faptului că El are apa care poate satisface dorinţele noastre cele mai adânci. Asta înseamnă să-I spui: „Doamne, dă-mi această apă” (Ioan 4:15)
Îl cunoşti Tu pe Dumnezeu? Realizezi cât de puţin Îl cunoşti? Vrei tu să creşti? Doreşti tot ce implică acest lucru?

Tradus de Lacrisa Novac

Semnele adevăratei treziri

de R.C. Sproul


În ultimele săptămâni am fost prins într-o sarcină care pe de o parte a fost obositoare dar pe de altă parte a fost o lucrare din dragoste, pentru că o editură din America a considerat potrivit să republice un mic dar important tratat scris de predicatorul puritan Jonathan Edwards în secolul al 18-lea. Cu ocazia acestei republicări a operelor lui Edwards, editura m-a onorat întrebându-mă dacă pot scrie o introducere de vreo 25 – 30 de pagini la această lucrare. Din aceste motive, în ultimele săptămâni m-am cufundat în reexaminarea acestui tratat al lui Jonathan Edward, pe care l-am citit pentru prima dată, desigur, în urmă cu peste 40 de ani. Este vorba de tratatul intitulat “Semnele distinctive ale unei adevărate treziri” (“The Distinguishing Marks of True Revival”).
Dacă ne amintim istoria bisericii noastre, cunoaştem acel eveniment pe care istoricii l-au numit “Marea Trezire”, care s-a întins pe tot cuprinsul coloniilor din Noua Anglie, în mare măsură sub conducerea lui George Whitefield, John Wesley şi, în primul rând, chiar a lui Jonathan Edwards. Cu ocazia acestei treziri la religia adevărată, America a experimentat cea mai intensă trezire spirituală din întreaga sa istorie. Odată cu izbucnirea acestei treziri în Noua Anglie, s-au raportat multe incidente stranii, în care unii oameni, la predicile lui Edwards şi ale altora, au leşinat, şi-au pierdut cunoştinţa din cauza excesului emoţional. Iar în mijlocul acestei treziri unele sprâncene s-au ridicat din cauza schimbărilor ce se petreceau şi cu care oamenii nu erau obişnuiţi, din cauza zelului şi ardorii care însoţeau lucrarea Duhului Sfânt printre oameni. Odată cu aceste excese emoţionale au venit şi doctrine false, comportamente imorale ale unora care pretindeau că ei sunt rezultatul trezirii. Într-un cuvânt, multe feluri de abuzuri care i-au făcut pe criticii acestei treziri să insiste ca lucrarea ce a pornit trezirea să fie oprită. Astfel, în mijlocul acestei controverse Edwards a recurs la mintea sa pătrunzătoare şi la vastele sale cunoştinţe din Scriptură pentru a veni cu o analiză critică a lucrurilor ce se întâmplau în Noua Anglie în timpul Marii Treziri, încercând să ofere cititorului o hartă cu ajutorul căreia să poată discerne între adevărata trezire şi simple emoţii sau treziri superficiale, născute din firea pământească. În dorinţa sa de a oferi această analiză, el şi-a îndreptat atenţia spre textul pe care l-am citit mai devreme.

În orice caz, în timp ce reciteam acest tratat despre semnele distinctive ale trezirii, am început să mă gândesc la aplicaţiile pe care aceasta le-ar putea avea în situaţia noastră, la sfârşitul secolului XX, nu în Noua Anglie, ci aici în Orlando şi în împrejurimi. Eu, cel puţin, nu cred că ne găsim în mijlocul unei alte mari treziri aici în America, deşi unii au făcut astfel de afirmaţii. Dar în dimineaţa aceasta nu mă preocupă atât de mult o trezire naţională, nici măcar una locală; sunt interesat în schimb de o trezire personală. Adică, mă preocupă starea sufletelor voastre, a fiecăruia în parte, dacă sunt treze sau dacă rămân într-o stare de aţipeală dogmatică.
Spun asta pentru că, atunci când Edwards a privit la textul Scripturii şi a aplicat principiile la Marea Trezire în întregul ei, el a spus că există anumite semne care însoţesc orice lucrare autentică a lui Dumnezeu în vieţile oamenilor. Aceste semne pe care le prezintă el se aplică nu numai unei vaste regiuni cuprinse de o trezire, nici măcar unei biserici în mijlocul unei treziri locale, ci aceleaşi semne sunt relevante pentru creştinul individual, atunci când acesta îşi pune întrebarea: “Sunt eu cu adevărat o nouă făptură? Sunt eu cu adevărat în Hristos?” Sau, mai simplu: “Sunt eu cu adevărat creştin?” “Cum pot şti dacă religia pe care o practic şi o urmez este autentică sau e falsă?” “Cum pot deosebi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu?”
Acest tratat se întinde pe multe pagini şi nu am timp să fac un rezumat al tuturor celor spuse în el, dar aş vrea să folosesc timpul din această dimineaţă privind la cele cinci semne principale despre care Edwards spune că sunt caracteristice unei treziri autentice prin puterea şi prezenţa Duhului Sfânt.

Ioan, avertizând că în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi, spune: “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu…”. El continuă apoi şi vorbeşte despre Anticrist, care neagă că Isus a venit în trup. Evident, în secolul I aceste cuvinte erau îndreptate împotriva Docetiştilor, un grup de eretici care negau realitatea “întrupării”. Dar, aplicând aceste cuvinte la zilele sale, în Noua Anglie, Edwards spune că primul semn al unei treziri autentice este acesta: noi câştigăm un profund respect pentru Isus cel biblic. Câştigăm un profund respect pentru Isus cel biblic.
Am cântat un imn în această dimineaţă, “O, cât de adâncă e dragostea lui Isus.” Preaiubiţilor, există multe motive pentru care oamenii vin la biserică sau se alătură instituţiei bisericii. Vor ca afacerile lor să prospere. Vor să-şi facă mai multe contacte. Vor să-şi extindă reţeaua. Poate sunt singuri şi tânjesc pentru părtăşia cu alte fiinţe umane. Există multe motive pentru care ne adunăm împreună. Şi cineva poate veni la biserică în mod regulat pentru toate aceste motive, fără să fi fost vreodată convertit, rămânând într-o stare de moarte spirituală. Dacă vrei să afli în ce stare eşti tu, viu sau mort, primul semn pe care trebuie să-l cauţi este respectul şi dragostea ta personală pentru Isus. Pentru că lucrarea pe care o face Duhul Sfânt atunci când îi regenerează pe oameni este să le direcţioneze dragostea şi zelul către Hristos. Deci, în cuvinte simple, te întreb: Îl iubeşti pe Isus? Ai tu dragoste în inima ta pentru Hristos? Pentru că, dacă Duhul Sfânt nu ar lucra în inima ta, nu ai putea avea dragoste pentru Isus. Inima ta ar fi o inimă de piatră. Poate că asculţi cu răbdare şi politeţe în fiecare duminică dimineaţa cum predicatorul vorbeşte sau citeşte din Sfânta Scriptură, dar dacă eşti în Hristos atunci în sufletul tău există o dragoste îndreptată spre El.

Observaţi cum Edwards insistă că acest respect trebuie să fie pentru Isus cel biblic. E o diferenţă esenţială. Acum câţiva ani am fost invitat să ţin o prelegere la Institutul Young Life din Colorado Springs, Colorado. În timp ce predam teologie celor din conducerea institutului, am avut ocazia să îi avertizez cu seriozitate, spunându-le: “Ştiţi, nu cunosc nici o organizaţie în toată lumea care să fie mai eficientă decât Young Life în câştigarea elevilor de liceu pentru Hristos.” Apoi am continuat: “Trebuie să aveţi mare, mare grijă aici, pentru că în acest caz puterea voastră vă poate anula eforturile. De ce spun asta? Pentru că voi, lucrătorii din această organizaţie, aţi devenit atât de eficienţi, aţi devenit experţi în prezentarea creştinismului într-un mod care să placă acestor tineri. Aţi reuşit atât de bine să înlăturaţi plictiseala şi concepţiile greşite despre creştinism, încât L-aţi făcut pe Hristos atractiv pentru aceşti tineri.” Dar apoi am continuat: “Pericolul constă în aceea că ei nu vor răspunde la chemarea adevăratului Isus ci vor răspunde organizaţiei Young Life, distracţiei şi plăcerii care le-au fost prezentate. Trebuie să fim conştienţi de existenţa acestui pericol.”
Am văzut, cu ocazia Seminarului Isus şi în multe alte ocazii în care am prezentat reacţii critice la Scriptură, cum în lume şi în Biserică există mulţi înlocuitori ai lui Isus. Marxiştii îl au pe Isus al lor, Isus Eliberatorul. Filosofii existenţialişti îl consideră pe Isus adevăratul erou existenţialist. Astfel Isus a devenit, în cultura noastră, ca un nas de ceară care poate fi modelat şi adaptat ca să se potrivească concepţiei fiecăruia despre ce e un erou. De aceea trebuie să ne întoarcem la Isus cel biblic, la adevăratul Isus. Nu la un Isus care este produsul unei imaginaţii bogate. Îl iubeşti pe Isus cel biblic? Edwards spune că acesta e primul semn al adevăratei treziri.

Al doilea semn este prezentat în termeni negativi: atunci când o persoană e cu adevărat trezită de Duhul Sfânt, ea experimentează o nouă repulsie faţă de lucrările lui Satan. De fapt, aceasta poate deveni atât de intensă încât, în zelul lor, noii creştini pot deveni insuportabili în atitudinile lor critice la adresa necreştinilor. Astfel, se poate abuza de acest semn. Şi totuşi, realitatea din spatele lui e aceea că lumea îşi pierde farmecul. Lumea îşi pierde strălucirea şi nu mai suntem complici ai împărăţiei lui Satan, pentru că împărăţia lui e această lume. Ioan spune: “Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” “Ei sunt din lume…” Adică, oamenii care stau departe de Dumnezeu. “Ei vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.”
Cât de ispititoare şi atrăgătoare sunt pentru tine lucrurile acestei lumi? Nu te înşela în această privinţă. Evident, atunci când cineva devine creştin, tot farmecul şi atracţia acestei lumi nu dispar instantaneu. Suntem încă ispitiţi de păcat. Încă flirtăm cu lucrurile acestei lumi. Dar diferenţa trebuie să fie făcută evidentă prin punctul central spre care se focalizează interesele, visele şi realizările noastre.
Azi dimineaţă, în drum spre locul acesta, ascultam la radio emisiunea Ora Luterană, iar predicatorul urma să vorbească despre bani, dar a promis de la început că nu va cere bani pentru programul de radio, pentru construcţia vreunei clădiri sau pentru altceva de genul acesta. Vroia să vorbească despre bani la modul general. Iar una din ideile pe care le-a prezentat era o idee pe care am auzit-o de multe ori. El spunea că, dacă vrei să ştii care sunt priorităţile inimii tale, priveşte la lista cu cheltuieli. Pentru că această listă cu cheltuieli e o reflectare obiectivă a priorităţilor tale. Dacă cineva ţi-ar fura această listă de cheltuieli şi ar citi-o, ce ar crede acea persoană despre dragostea ta pentru lucrurile lui Dumnezeu, în comparaţie cu preocupările tale pentru lucrurile acestei lumi?
Când am auzit aceste cuvinte azi dimineaţă, mintea mea a început să lucreze şi mi-am zis: O! Cât de des trebuie să ni se amintească acest lucru, pentru că acolo unde e inima noastră, acolo tind să ajungă şi bogăţiile noastre. Astfel, dacă am fost treziţi la lucrurile lui Dumnezeu, asta înseamnă că acum experimentăm o înstrăinare de vechile obiceiuri, de lumea aceasta, de lucrurile şi de împărăţia lui Satan.

În al treilea rând, şi aceasta s-ar putea să ne deranjeze: al treilea semn pe care Edwards l-a indicat ca un semn al adevăratei treziri este un înalt respect şi o foame după Scriptură, după Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că v-am mai povestit experienţa convertirii mele. Înainte să devin creştin, n-am citit niciodată Biblia. În primele două săptămâni după ce am devenit creştin, am citit întreaga Biblie, din scoarţă-n scoarţă, neglijând orice altă activitate din viaţa mea, pentru că nu mă mai săturam de ea şi nu puteam înţelege cum unii creştini cred că această carte e plictisitoare şi o neglijează. Poate că avem o părere înaltă despre doctrina Scripturii, dar suntem oare atraşi de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu? Eu ştiu că atunci când merg la biserică…, nu mă refer la această biserică, ci atunci când sunt într-o călătorie şi merg la o altă biserică…, atunci când intru în biserică duminică dimineaţa, eu nu vreau să aud psihologie. Nu mă interesează terapia psihologică. Nu mă interesează nici măcar lucrurile practice. Ce tânjesc eu să aud atunci când intru în biserică duminica dimineaţa este un cuvânt de la Dumnezeu. Vreau să aud cuvinte din această Carte. Vreau să aud adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că toate celelalte lucruri nu mă mişcă. Îmi găsesc plăcerea doar în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Iar dacă stai pe locul tău duminică de duminică, dacă te plictiseşti atunci când auzi citindu-se Scriptura şi nu vrei să auzi o predică din Scriptură, s-ar putea ca acesta să fie un indiciu că eşti mort spiritual. Dar atunci când Duhul e la lucru, El ne îndrumă spre Cuvântul inspirat de Duhul Sfânt. Ioan spune: “Noi suntem din Dumnezeu…” Vorbeşte aici despre comunitatea creştină şi despre comunitatea apostolilor: “Cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă.”
Îi aud azi pe unii susţinând că sunt creştini şi totuşi ei critică şi judecă învăţăturile de pe paginile Noului Testament. Ei spun: “Isus îmi place, Pavel nu-mi place.” Nu-L poţi avea pe Isus fără Pavel. Dacă Îl ai pe Unul, îl ai şi pe celălalt. Sunt legaţi împreună. Nu ştim nimic despre Isus afară de ce ne-au scris Apostolii despre El. Iar atunci când cineva îmi spune: “Nu îmi plac învăţăturile lui Pavel”, acea persoană spune de fapt: “Nu-mi place de Isus.” Pentru că Duhul Sfânt îi atrage pe oameni la Cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă tu ai fost trezit de Duhul Sfânt, atunci ar trebui să ai în inima ta dorinţa să guşti şi să cunoşti lucrurile lui Dumnezeu.
Ştiu că studiul Bibliei poate fi dificil. Nu vreau ca în dimineaţa aceasta să-l fac pe cineva să se simtă vinovat. Nu vreau asta. Nu încerc să te conving să te înscrii într-un studiu biblic sau altceva asemănător. Ar fi grozav dacă ai face-o. Încerc să-ţi ofer posibilitatea să-ţi iei temperatura spirituală. Dacă nu te interesează Scriptura, eşti probabil mort şi în drum spre iad, pentru că Dumnezeu, Duhul Sfânt, atunci când trezeşte suflete El le conduce spre locul în care se hrănesc din adevărul lui Dumnezeu.
Haideţi să ne rugăm.

Tatăl nostru, Îţi mulţumim că ne-ai trezit, dar cât de repede căutăm siguranţa şi confortul paturilor noastre, ca să ne întoarcem la o aţipeală dogmatică… De aceea avem nevoie din nou ca Duhul Tău Sfânt să lucreze în noi, astfel încât să avem un zel în dragostea noastră pentru Isus, care să ne facă să dispreţuim lucrările lui Satan. Atrage-ne spre Scriptură cu o pasiune şi o dragoste pentru adevăr, înteţeşte flăcările dragostei noastre pentru Tine şi pentru poporul Tău. Cerem aceste lucruri în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Florin Vidu

 

 

Înnoirea spirituală în vremuri când religia cade în dizgrație

Cei mai înverșunați critici ai bisericii trebuie să fie onești și să recunoască că cei persecutați și umiliți de-a lungul secolelor au fost adevărații creștini și nicidecum cei care au condus lumea în numele lui Dumnezeu, când de fapt ei erau niște dregători îmbrăcați în haine bisericești.Uneori trebuie să fiu onest și să recunosc că nu subscriu la anumite convingeri adoptate de marea majoritate a penticostalilor (mișcare din care fac parte). Spre exemplu sunt adept al non-rezistenței. CONSIDER că biserica nu ar trebui să se implice în conflicte armate nici măcar la presiunea statului. Nu subscriu nici la ierarhia bisericească. Consider că modelul de conducere al Creștinilor după Evanghelie este cel mai aproape de „începuturi”, deși am impresia că nici ei nu vor mai rezista mult fără o reașezare a lucrurilor, adică vor fi presiuni din rândul lor să accepte o regândire a conducerii bisericii după modelul celorlați evanghelici. Personal nu cred că ar trebui să fie diferențierea cler-laici, însă din păcate penticostalii au adoptat în ultimii ani o strategie care evidențiază această diferențiere. Hainele pastorilor la botezuri arată poziția lor față de „restul”.

Cu toate că evanghelicii au avut reputația de oameni ai bibliei, orice mișcare a avut urcușuri și coborâșuri. Nu de puține ori în plin declin spiritual al unei mișcări s-au născut alte mișcări, acestea fiind un răspuns natural față de neputința clerului de a găsi soluții viabile de înnoire spirituală.

Apariția penticostalismul a fost privit cu mult scepticism de către marea majoritate a denominațiilor evanghelice de la începutul secolului 20. Lăsând la o parte prejudecățile, astăzi din orice perspectivă ai privi, penticostalismul a fost o mișcare extraordinară de înnoire a evanghelicilor.

Astăzi la peste un veac de la marile treziri spirituale, când tot ce ține de religie merge în declin, când oamenii își neagă rădăcinile creștine și identitatea, în Europa ar fi necesară apariția unei mișcări de înnoire spirituală. Nu cred că am avea nevoie de o nouă denominație evanghelică, avem deja destule, ci o înnoire a celor existente.

Poate vă întrebați: la ce ne-ar folosi o asemenea trezire? Curentul cesaționist și-a diminuat mult influența, penticostalii și carismaticii s-au dezvoltat enorm mai ales în America Latină, Asia și Africa, care ar fi utilitatea unei asemenea mișcări?

Personal cred că, oricât de bine am sta teoretic, în practică, cel puțin în Europa, influența evanghelicilor este nesemnificativă. Și poate există mii de motive de ce au ajuns europenii unde au ajuns, amintesc doar câteva motive curente care au pus stăpânire pe Europa: hedonismul, materialismul și imoralitatea. Lupta de clasă așa cum face biserica ortodoxă are limitările ei. Oricât de bine ne-am asigura prin legi că homosexualii nu conduc interesele unei națiuni, mai târziu sau mai devreme răul va produce stricăciuni ireparabile. Tocmai din acest motiv evanghelicii nu ar trebui să fie niște militanți înverșunați care mereu să demonizeze răul de parcă asta ar fi unica soluție, ci să se roage pentru o mișcare de înnoire spirituală.

Privind în trecut putem învăța încă ceva. Evanghelicii care s-au rugat pentru trezire în trecut au fost motivați și de necazuri. Au fost destul crize sociale înainte de 1904 în Țara Galilor. Nici pe vrea lui John Wesley nu erau lucrurile roz. Deci să nu uităm că și necazurile contribuie la apariția trezirilor spirituale, dacă slujitorii direcționează frustrările și dezamăgirile adunărilor către o viață de rugăciune pentru trezire.

Înnoirea spirituală nu numai că este o necesitate pentru orice mișcare evanghelică din când în când, ci este și un „must” pentru generația tânără. Este mai ușor să postezi zeci de link-uri pe zi decât să te rogi, este mai ușor să-ți pierzi vremea urmărind presa, noutățile internaționale, tendințele modei decât să te rogi. Este greu să renunți la tot ce-i lumesc și să-L cauți pe Dumnezeu, mai ales atunci când cei mai mulți aleargă după cele materiale. Mii de evanghelici postează din oră în oră tot felul de nimicuri pe facebook sau pe alte rețele de socializare, mă tem că tinerii au impresia că pot schimba mai multe cu facebook-ul decât ar putea schimba Dumnezeu. Mă tem că prea puțini tineri  care aparțin generațiile de evanghelici de după 90 conștientizează dificultățile care ne stau înainte. Tocmai de aceea cred și îndemn tinerii să se roage pentru o trezire, o trezire care va aduce o mare înnoire spirituală.

 

Trezit sau răsuflat?

Ce înseamnă să fii trezit? În sens propriu, a fi trezit cu referire la persoane înseamnă a fi ieşit din somn şi din amorţirea care îi urmează. În sens figurativ, tot cu referire la persoane, a fi trezit înseamnă „a-şi da seama de adevăr, a se dumiri”. Aceeaşi expresie cu referire la mâncăruri şi băuturi înseamnă a fi pierdut din calităţile (tăria, gustul, aroma) originale. Aplicată la relaţia unei persoane cu lumea ideilor (inclusiv religioase), a fi trezit înseamnă a fi alert faţă de o realitate ignorată anterior, a accepta o învăţătură (doctrină) ignorată sau necunoscută anterior unei experienţe asemănată cu o deşteptare din somn.

Trezirea spirituală este descrisă de R.E. Davies în Evangelical Dictionary of Theology drept o perioadă „de activitate spirituală neobişnuită şi intensă într-un segment al Bisericii, cauzată de o lucrare înnoitoare şi împuternicitoare a Duhului Sfânt, ce aduce un nou sentiment al prezenţei lui Dumnezeu, mai ales în sfinţenia Lui, ce duce la o conştienţă mai profundă a păcatului în vieţile credincioşilor, urmată de o nouă bucurie pe măsură ce păcatul este mărturisit şi iertat. Aceasta este urmată apoi de mărturia în faţa altora, atât în faţa creştinilor nominali cât şi a celor de afară, care îi conduce la o experienţă similară de mărturisire, pocăinţă şi credinţă.” Din câte se vede din această definiţie, trezirea spirituală este redescoperirea direcţiei adevăratei Biserici, adică pasiunea pentru sfinţenie începând cu pocăinţa şi pentru mărturisire. Nu este vorba despre o descoperire senzaţională sau o revelaţie nouă a unor doctrine inexistente sau necunoscute. În schimb Biserica îşi redescoperă vocaţia misionară, mărturisitoare şi se pune pe făgaşul corect prin pocăinţă şi o preocupare înnoită pentru sfinţenie.

„Trezire spirituală” este un concept teologic, adică nu apare în Biblie, oferit unui fenomen înregistrat în istoria Bisericii. Istoria trezirilor spirituale începe în sec. al XVII-lea şi aflăm despre ele de la predicatorii implicaţi în evenimente: Solomon Stoddard (1643-1729), bunicul lui Edwards, Jonathan Edwards (1703-1758), Charles Finney (1792-1875), J. Edwin Orr (1912-1987). Comentatorii nu sunt siguri dacă valurile succesive de reformă protestantă pot fi incluse în mişcarea de trezire spirituală, deoarece se constată lipsa factorului rugăciune şi manifestările Duhului Sfânt comună celorlalte mişcări de înnoire spirituală. J. Edwin Orr propune includerea a patru mişcări majore, toate din ultimii trei sute de ani, în cadrul trezirilor spirituale: Marea Deşteptare sau Trezire Evanghelică (cca. 1725 – cca. 1770), A Doua Mare Deşteptare (cca. 1790 – cca.1840), Trezirea rugăciunii (1858-1880) şi Trezirea mondială (cc. 1900 – cca. 1910).

În sec. XVII se recunoaşte aportul pietiştilor (Germania şi Ţările de Jos) şi al puritanilor (Marea Britanie şi colonii) la iniţierea unor reforme spirituale în sânul bisericii protestante. Se recunoaşte contribuţia unor teologi ca August Hermann Francke la Halle (Germania) şi Richard Baxter (1615-1691) în Kidderminster (Anglia). În sec. al XVIII-lea pietismul german s-a dezvoltat la Herrnhut sub conducerea contelui Nikolaus von Zinzendorf cu un mare impact pe misiunea internaţională. Secolele XVIII-XIX vor aduce ridicarea a numeroşi predicatori precum: Griffith Jones, Daniel Rowland şi Howell Harris (Ţara Galilor), George Whitefield, John Wesley şi Charles Wesley (Anglia), Theodore Frelinghuysen, George Whitefield, Jonathan Edwards, Charles Finney şi mulţi predicatori itineranţi (coloniile din America). Au urmat D. L. Moody, Walter Palmer şi Phoebe Palmer, William Booth şi Catherine Booth, Billy Sunday şi alţii. În această perioadă s-au născut numeroase mişcări de misiune şi asistenţă socială la nivel naţional şi internaţional precum YMCA, YWCA, Armata Salvării, Mişcarea Keswick, mişcarea Şcolii Duminicale, uniunile creştine din universităţi şi misiunile străine.

Secolul XX este brăzdat de valuri succesive de treziri spirituale în Asia (Japonia, Coreea, China, India), Africa (Africa de Sud, Madagascar, Africa de Vest, Uganda), Australia şi Mările Sudului, America Latină şi Marea Caraibilor, cât şi în diferite părţi ale Marii Britanii, Europei şi Americii de Nord. Se pot individualiza Trezirea galeză (1904-1905) şi începuturile penticostalismului în Los Angeles (1906). În perioada interbelică au avut loc atât treziri la nivel de colegiu în America de Nord, cât şi în Scandinavia, în Europa Centrală şi de Răsărit şi în estul Africii, care a afectat Rwanda, Uganda, Burundi, Kenya şi Tanganyika. După al Doilea Război Mondial s-au înregistrat şi alte treziri la nivel de colegiu în Statele Unite, treziri în Hebridele scoţiene, în Ucraina şi Siberia, şi în Nepal. Nu se poate uita contribuţia evanghelistului Billy Graham pentru mişcarea de trezirea spirituală din sec. XX. Se poate constata că trezirile spirituale s-au petrecut printre pietişti, puritani, baptişti şi chiar a determinat apariţia unor noi denominaţiuni precum metodiştii şi penticostalii.

Trezirile spirituale se focalizează pe aspectele practice ale creştinismului, inclusiv pe experienţa emoţională: devoţiunea personală, sfinţirea personală, asistenţa socială, chiar cu riscul anti-intelectualismului. Efectele trezirilor spirituale includ colaborarea între diverse denominaţii, înfiinţarea a numeroase organizaţii şi şcoli care să ducă mai departe idealurile trezirilor spirituale, încurajarea misiunii mondiale. Vorbind despre Mişcarea de trezire spirituală, M.E. Dieter consideră că aceasta este „o mişcare în cadrul tradiţiei creştine care accentuează apelul religiei la natura emoţională şi afectivă a indivizilor cât şi la natura lor intelectuală şi raţională. Aceasta crede că creştinismul vital începe cu un răspuns al întregii fiinţe la chemarea Evangheliei la pocăinţă şi renaştere spirituală prin credinţa în Isus Cristos. Această experienţă duce la o relaţie personală cu Dumnezeu.” (Evangelical Dictionary of Theology, Revivalism).

R.E. Davies consideră că „există mai multe dezacorduri în ce priveşte diferitele mişcări din ultima jumătate de secol decât în ce priveşte mişcările de înnoire majore din trecut” (Evangelical Dictionary of Theology, Revival, Spiritual). Se poate constata că de la apariţia mişcărilor penticostale şi carismatice (începutul sec. XX), care au pus accent pe vorbirea în limbi, profeţie şi vindecări, dar au admis şi manifestări precum plânsul şi râsul încontrolabil (mai ales după Mişcarea de la Toronto), există o tendinţă nouă din partea istoricilor penticostali şi carismatici de a vorbi despre istoria trezirilor spirituale din perspectiva acestor manifestări particulare ale Duhului Sfânt. Aşa face şi Eddie L. Hyatt în Două mii de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii (Oradea: Casa Cărţii, 2010), când reia istoria Bisericii evidenţiind incidentele în care aceste manifestări au fost notificate, incluzându-le şi pe cele care nu au fost autentice (precum falsele profeţii).

Manifestarea Duhului prin daruri spirituale într-un anumit fel nu este nici singura şi nici cea mai definitorie caracteristică a trezirilor spirituale, dar ea vine în acord cu redescoperirea calităţilor unei Biserici autentice şi o deschidere înspre slujirea tuturor credincioşilor prin darurile spirituale împărţite suveran de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi trebuie precizat că trezirea spirituală autentică nu poate face abstracţie de pocăinţă şi înnoirea pasiunii pentru sfinţire în afara cărora darurile spirituale (ele însele putând fi contrafăcute) nu au nicio valoare (cf. Mt. 7:15-23). Recunoaşterea unor daruri spirituale atât de uşor de contrafăcut (vorbirea în limbi şi profeţia), nu garantează calitatea de a fi trezit a unei persoane, indiferent cine este aceasta. Dacă este să fim în acord cu mărturiile din istoria trezirilor spirituale, cel trezit trebuie să manifeste mai întâi un înalt duh de pocăinţă, o puternică motivare înspre sfinţire personală şi mărturisire publică (mai ales dacă aceasta nu presupune amvonul). Până când transformarea nu atinge şi lăuntrul creştinului, ci doar manifestarea sa externă, mă tem că rămânem mai departe cu toţii, indiferent de denominaţie, nişte creştini „treziţi” în sensul secundar, cel aplicat alimentelor, adică de „răsuflaţi”. Trezirea autentică începe în omul lăuntric cu o profundă conştienţă a păcatului personal şi se continuă cu o înflăcărată căutare a sfinţirii personale şi a slujirii semenilor în iubire. Ceea ce mai avem de învăţat din experienţa trezirilor anterioare este să nu uităm de tendinţa anti-intelectualistă şi orientarea predominant emoţională a acestora, pentru că ap. Pavel ne învaţă să ne închinăm lui Dumnezeu cu întreaga fiinţă (Rom. 12:1-4; 1Cor. 14:12-21).

Prin definiţie şi prin experienţă, trezirea este o realitate pe care CREŞTINUL o experimentează prin mişcarea suverană a Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu face trezirea pentru că intenţionează să mobilizeze Biserica pentru misiune şi extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu printre popoare. Inclusiv exemplele biblice din cartea Faptele Apostolilor arată că Dumnezeu ia iniţiativa trezirii Bisericii Sale, chiar dacă mijloacele pentru realizarea acestui deziderat includ şi persecuţia. Creştinii o pot dori, la fel ca Simeon şi Ana din Ierusalim, sau ca profeţii din vechime, Dumnezeu este singurul care poate convinge duhul adormit al celui credincios să se trezească la viaţă.

Oricât de trist este acest adevăr, deocamdată îmi lipsesc dovezile care să confirme începutul unei treziri spirituale în România. Există oameni, poate ceva mai mulţi ca acum câţiva ani, care tânjesc după trezire, dar când Dumnezeu începe o trezire se vede pentru că creştinii încep să misioneze şi păcătoşii încep să se pocăiască. Românii sunt privilegiaţi pentru că au avut printre ei semnele unei treziri autentice prin Iosif Trifa în 1923 (Oastea Domnului) şi prin Liviu Olah în 1973 la Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea. Nu avem de călătorit prea departe în timp pentru a înţelege diferenţele. Ce avem printre noi astăzi prin mişcarea Străjerilor sunt semnele unei influenţe noi teologice, dar nu ale unei treziri autentice.

Rugăciunea este importantă pentru trezirea spirituală, dar nu suficientă… ~ de Samy Tuțac

Rugăciunea este importantă pentru trezirea spirituală, dar nu suficientă…

Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea, dacă se va întoarce de la căile lui cele rele, atunci voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatele și îi voi vindeca țara.”‭‭ (2 Cronici‬ ‭7:14‬)

Am înțeles, meditând la acest verset atat de cunoscut, că rugăciunea este importantă pentru trezirea spirituală, dar nu suficentă. Dumnezeu cere:

1. Smerire-o aprofundare a pasajelor despre Ziua ispășirii ne-ar ajuta să înțelegem esența acestei atitudini.
2. Rugăciune-ce altceva exprimă mai bine neputința noastră și dependența de Dumnezeu?
3. Apropierea de Dumneze-când ne apropiem de El, zice apostolul Iacov, și El se va apropia de noi.
4. Pocăință-aceasta începe cu schimbarea gândirii și continuă cu schimbarea acțiunilor și comportamentului nostru.

Nu știu dacă ordinea în care Dumnezeu le enumeră are vreo semnificație, dar dacă mă gândesc că Dumnezeul nostru este „un Dumnezeu al rânduielii”, posibil să aibă.

Acum mai mult de o sută de ani în urmă, în timpul marii treziri din Țara Galilor, Evan Robert, tânărul de 26 de ani folosit de Dumnezeu în declanșarea acestei treziri, a enumerat patru condiții pentru trezire spirituală. Aceste condiții sunt valabile și astăzi, iar dacă vrem să experimentăm o trezire spirituală personală trebuie să le îndeplinim.

1. Orice lucru păcătos trebuie scos din viața noastră.
2. Orice îngăduință dubioasă trebuie sacrificată de dragul sfințeniei.
3. Orice acțiune trebuie supusă călăuzirii Duhului Sfânt.
4. Orice ocazie trebuie folosită pentru a-L mărturisi pe Cristos înaintea oamenilor.

Vă încurajez să ne rugăm pentru trezire spirituală în Bisericile din România, dar să nu neglijăm celelalte elemente cerute de Dumnezeu…pentru că neglijarea lor transformă rugăciunea noastră într-un simplu exercițiu religios.

Trezirea din secolul al XVIII-lea

John Wesley

În secolul al XVIII-lea, în Anglia mărturia creştină scăzuse foarte mult, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă (Apocalipsa 3.1). Aceasta venea poate, de la rigurozitatea foarte mare a regimului puritan, pentru care totul era lege şi nu era cunoscut harul. De altă parte, cum s-a văzut, biserica oficială se pierdea în formalism şi în practici exterioare. Starea morală a ţării scăzuse foarte mult; dragostea de bani era mijlocul sigur de reuşită, în politică şi în viaţa de toate zilele. Scriitorul francez Montesquieu redă un tablou trist al acestei situaţii neplăcute: „Banul este aici în cel mai înalt grad cultivat, onoarea şi virtutea, puţin… Nu mai este religie în Anglia; dacă cineva vorbeşte de ea, toată lumea începe să râdă.”

Nu se făcea nimic pentru a se ridica nivelul claselor populare, care duceau o existenţă grosoloană şi dezordonată. În regiunile minere puteai să te crezi în plină ţară sălbatică. Superstiţiile cele mai josnice erau crezute; oamenii credeau în spirite, în vrăjitorii, în ghicitori. Tineretul se făcea de nesuportat prin apucăturile lui turbulente şi imorale; îi însultau pe oamenii cinstiţi, se certau cu cei care voiau să rămână în pace. îmbrânceau cu brutalitate pe trecători, ca să-i facă să cadă în şanţ. Seara atacau cu lovituri de sabie pe cei care se plimbau. Desigur, erau în Anglia şi oameni evlavioşi; aceştia sufereau mult din cauza unor astfel de revăr-sări ale răului, dar, fiind prea puţin numeroşi, slabi şi fără influenţă, ei nu ştiau ce să facă pentru a stăvili acest curent şi nici chiar cum să-i reziste. Cele câteva eforturi încercate în acest sens se ciocneau de necredinţă, de scepticism, care făceau pustiiri teribile. Dar Dumnezeu avea ochiul îndreptat asupra acestor situaţii de plâns. În persoana lui John Wesley, El a ridicat pe omul care trebuia pentru a dezmorţi Anglia din toropeala ei spirituală.

Născut în 1703, John Wesley era fiul unui pastor, un om drept şi demn, dar al cărui caracter arăta extreme curioase: temperament distins, dar excesiv, curaj şi imprudenţă, lărgime de spirit şi nestatornicie, înflăcărare şi violenţă, ataşament de biserică şi bigotism. Pentru el, religia consta în supunerea cu sfinţenie la nişte reguli dinainte rânduite, dar el nu avea credinţa în Hristos ca Mântuitor al celor păcătoşi. A avut nouăsprezece copii, dintre care treisprezece au trăit. Mama lor, o persoană mult superioară soţului ei, cu o evlavie elementară, deşi plină de râvnă, depunea o energie de admirat pentru a-şi creşte copiii în teamă de Dumnezeu. Dotată cu o voinţă foarte puternică, a impus casei sale o rânduială riguroasă; totul trebuia să se facă la ore fixe: masă, datorii, somn; strigătele erau cu severitate interzise. Fiecare copil începea să înveţe să citească în ziua când împlinea cinci ani. Prima lecţie era învăţarea alfabetului; începând cu a doua, copilul silabisea primul verset din Geneza. Odată antrenat, copilul primea şase lecţii pe zi. Cei mai mari se ocupau de cei mai mici. ,,Admir răbdarea ta — spunea într-o zi domnul Wesley soţiei lui — tu ai repetat acelaşi lucru, cel puţin de douăzeci de ori, acestui copil.” „Mi-aşi fi pierdut timpul — răspunse demna mamă — dacă i-aş fi repetat numai de nouăsprezece ori, pentru că n-am reuşit decât a douăzecea oară.” Ea personal dădea instrucţia biblică a copiilor săi şi, îndată ce ei ajungeau la vârsta când puteau să înţeleagă, avea cu fiecare dintre ei foarte dese stări de vorbă asupra intereselor lor spirituale. Enoriaşii domnului Wesley nu se distingeau decât prin grosolănia lor şi totala lor indiferenţă faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Neputând să-i înveţe ceea ce el însuşi nu ştia, pastorul lor se mărginea în predicile lui să înfiereze viaţa lor de păcat, fără să le arate vreodată calea mântuirii. Din cauza aceasta, ei îi purtau o ură sălbatică, care se arăta prin diferite atentate, până când într-o zi nişte vagabonzi au pus foc casei pastorului. S-a reuşit să fie salvaţi toţi copiii, în afară de John, care fusese uitat. În ultimul moment, un om a reuşit să-1 scoată din focul de cărbuni aprinşi, fără ca flăcările să-l fi atins. Mulţi ani mai târziu, când oamenii i-au făcut un portret, John Wesley a scris aceste cuvinte sub tablou: „Nu este acesta un tăciune scos din foc?”

De la vârsta de 18 ani, Wesley şi-a început studiile de teologie la Oxford. El a dus acolo o viaţă fără cusur, care contrasta foarte mult cu viaţa celor mai mulţi dintre colegii săi. Caracterul lui amabil i-a adus prietenii temeinice. Arăta multă seriozitate, însă purtarea lui nu era decât exterioară. Mai târziu, scria el: „Nu cunoaşteam deloc îndreptăţirea prin credinţă. Nu avem decât nişte idei confuze asupra iertării păcatelor; credeam că trebuie să amân siguranţa iertării păcatelor, până în ceasul morţii sau până în ziua judecăţii. În ce priveşte credinţa care mântuieşte, de asemenea nu-i ştiam preţul, socotind că ea nu este alt lucru decât o adeziune fermă la toate adevărurile cuprinse în Vechiul şi Noul Testament.” A arătat talente atât de extraordinare, încât la 23 de ani i s-a dat o catedră de limba greacă. În acest timp, fratele lui, Charles, cu cinci ani mai tânăr ca el, a venit în acelaşi loc în care se găsea el; tot aşa şi unul dintre prietenii lor, George Whitefield. Însufleţiţi toţi trei de gânduri foarte serioase, au hotărât să se întâlnească în fiecare seară, pentru a se ocupa împreună de Cuvântul lui Dumnezeu. Alţi studenţi li s-au asociat, încât au ajuns să formeze o mică adunare, condusă de John Wesley, căruia toţi îi recunoşteau fără şovăire calităţi intelectuale superioare: o mare stăpânire de sine, un dar deosebit de organizare, pe care-1 moştenise, fără îndoială, de la mama sa. În aceste întâlniri, deşi intime, şi familiale, totul era rânduit în amănunţime atât de bine, încât participanţii n-au întârziat să se audă porecliţi metodişti. Activitatea lor nu se mărginea doar la adunări, ci vizitau pe bolnavi, vorbeau despre Domnul în închisori, dădeau daruri săracilor, în măsura în care veniturile lor mici le permiteau.

În tot timpul vieţii sale, John Wesley s-a arătat foarte econom cu timpul său. Observând că el se trezea în mod regulat la miezul nopţii, a făcut un efort asupra lui însuşi, pentru a ajunge să-şi reducă somnul. În această privinţă, povestea el: „Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să mă scol în fiecare zi la ora patru dimineaţa. Pot adăuga că niciodată nu am avut un sfert de oră de insomnie pe lună.” Aceasta i-a fost regula vieţii până în ultima zi şi astfel a ajuns la o vârstă foarte înaintată. Unui elev, îi spunea: „Nu eşti sigur nici măcar de o zi din viaţă; n-ai fi deci înţelept, dacă ai pierde o clipă. Cea mai scurtă cale care duce la cunoaştere este aceasta: 1) a determina scopul pe care vrei să-1 atingi; 2) a nu citi nici o carte care nu se referă, într-un fel sau altul, la acest scop; 3) dintre cărţi, să alegi pe cele mai bune; 4) să nu începi studiul unei alte lucrări, decât după ce ai terminat-o pe prima; 5) să citeşti cărţile într-o astfel de ordine, încât să servească la a lumina şi a confirma pe cele din ajun.”

Din nefericire, aceşti tineri metodişti, cu toate intenţiile lor excelente, erau lipsiţi de un lucru esenţial: viaţa lui Dumnezeu în inimile lor. Ei credeau că sunt pe placul Domnului, prin faptele lor bune, uitând că un pom rău nu poate să producă roade bune. John Wesley a recunoscut acest fapt, zece ani mai târziu, când răsfoia scrisorile pe care le păstrase de la prietenii săi: „Unul singur, dintre cei care-mi scria — spune el — declara (şi mărturisesc foarte sincer că-mi amintesc cum l-am auzit, fără să-l fi înţeles) că: „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima lui, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5.5) şi că el se bucura de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Dar cine a vrut să-1 creadă? Să ascund trista realitate sau s-o dau în vileag, pentru ca şi alţii să fie folosiţi? El a fost ocolit de societate, ca şi cum şi-ar fi pierdut mintea. Toţi prietenii lui se depărtau de el; lumea îl batjocorea şi i-a întors spatele. Timp de câteva luni, el a trăit izolat şi necunoscut, apoi Acela pe care inima lui ÎL iubea, l-a luat la El.”

John Wesley avea 32 de ani când i s-a propus să plece, împreună cu fratele său Charles, în Georgia, colonie de curând întemeiată în America de Nord, pentru ca să se ocupe acolo de şomeri şi de oamenii ruinaţi. Căpetenia lor se gândea, pe bună dreptate, că aceşti expatriaţi nu puteau rămâne fără ca să îngrijească cineva de nevoile lor spirituale şi că trebuiau, de asemenea, evanghelizaţi indienii care locuiau acelaşi ţinut. Cei doi Wesley au pornit deci la drum. Pe bordul corăbiei care îi ducea se găseau 26 de Moravi, care au atras atenţia lui John, mai întâi prin extraordinarea lor seninătate în faţa pericolului. Discuţiile cu ei l-au făcut să înţeleagă că aceştia aveau în ei un lucru care lui îi lipsea. „În orice loc se găseau, ei umblau într-un fel demn de chemarea lor cerească şi cinsteau Evanghelia prin toată purtarea lor.” Dar el încă nu descoperise, în acel moment, minunatul lor secret. Abia debarcat, a desfăşurat o mare activitate printre colonişti, bolnavi, chiar şi printre sclavi. Ca şi la Oxford el a înfiinţat mici grupări de persoane doritoare de a se ocupa de Cuvântul lui Dumnezeu; dar discuţiile, deşi foarte simple, trebuiau să se desfăşoare, urmând un ritual riguros. Wesley a făcut o lucrare de evanghelizare faţă de Indieni ca şi faţă de Englezi. Totuşi, conştiincios cum era, n-a întârziat să vadă că el nu putea şi nu trebuia să predice nişte lucruri pe care el nu şi le însuşise pentru sine. Cum să vorbească despre lucrarea harului lui Dumnezeu în inimi, din moment ce el nu era întors la Dumnezeu? O discuţie pe care a avut-o cu un predicator morav, stabilit în Georgia de câtva timp, i-a deschis ochii asupra stării lui. „Fratele meu — i-a spus acesta — trebuie mai întâi să vă pun două sau trei întrebări: Ştiţi că sunteţi un copil al lui Dumnezeu?” Pentru că Wesley, surprins de această întrebare, nu răspundea, Moravul a continuat: „Îl cunoaşteţi pe Domnul Isus Hristos?” „Da, ştiu că El este Mântuitorul lumii.” „Este adevărat. Dar ştiţi că El v-a mântuit şi pe dumneavoastră?” „Nădăjduiesc că El a murit şi pentru mine.” „Vă cunoaşteţi bine pe dumneavoastră înşivă?” „Desigur!” Dar Wesley adaugă în jurnalul său: „Mă tem ca toate astea să nu fie decât cuvinte fără folos”. Pentru că s-a întâmplat să găzduiască la nişte Moravi, a observat că „aceşti oameni erau totdeauna ocupaţi, totdeauna voioşi. Ei păreau să fie scutiţi de orice sentiment de mânie, de ceartă, de amărăciune; ei se fereau să se vorbească de rău unii pe alţii. Ei umblau într-un chip vrednic de chemarea la care fuseseră chemaţi (Efeseni 4.1) şi dădeau o frumoasă mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24).

Charles Wesley n-a reuşit în parohia care i-a fost încredinţată. El împovăra pe enoriaşi cu o mulţime de reguli, prescriindu-le cum să se îmbrace, cum să se roage, cum să se poarte în timpul serviciilor religioase, amestecându-se chiar şi în treburile lor personale. Din această cauză, curând el a fost repatriat. John şi-a continuat munca timp de doi ani, dar fără succes aparent. La fel şi el, s-a întors în Anglia. În timpul lungii traversări a oceanului a avut timp să se gândească mai adânc asupra lui însuşi şi asupra cauzelor insuccesului său; el le-a exprimat în aceste cuvinte: „M-am dus în America să întorc la Dumnezeu pe Indieni; dar cine mă va întoarce pe mine la Dumnezeu? Cine mă va scăpa de inima mea rea, necredincioasă? Eu n-aş putea spune: „moartea îmi este un câştig” (Filipeni 1.21). Cine mă va scăpa de teama de moarte? Am văzut acest lucru despre care mă mai puteam îndoi şi anume că eu, care lucram să întorc pe alţii la Dumnezeu, eram „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23); că în mine era „o inimă rea şi necredincioasă” (Evrei 3.12) şi că viaţa mea era fără folos, pentru că „un pom rău nu poate să producă roade bune” (Matei 7.18). Am înţeles că, dacă nu-L am pe Dumnezeu, sunt un copil al mâniei, un moştenitor al iadului. Am înţeles că faptele mele, suferinţele mele, dreptatea mea, departe de a mă apropia de Dumnezeu, L-ar jigni şi n-ar putea ispăşi nici cel mai neînsemnat dintre păcatele mele, care sunt mai numeroase decât perii capului meu; că n-aş putea suporta privirea dreptăţii divine, dacă păcatele nu mi se vor şterge. Nu-mi rămânea nici o altă speranţă, decât aceea de a fi socotit drept, în mod gratuit, prin răscumpărarea care este în Domnul Hristos.”

La Londra, el a luat legătura cu mici adunări Morave, în special cu un pastor, Bohler, care l-a făcut să înţeleagă ce este credinţa, adică „încrederea neclintită pe care sufletul şi-o pune în Dumnezeu şi care îl asigură că păcatele îi sunt iertate, prin meritele Domnului Isus Hristos, ajungând astfel împăcat cu Dumnezeu.” Bohler îl trimitea mereu la textele din Biblie, printre care: „Însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.16). „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3.9).

La 24 mai 1738 Wesley a găsit mântuirea. Dimineaţa citise aceste cuvinte de la 2 Petru 1.4: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.” În aceeaşi după amiază a luat parte la o adunare, unde s-a citit psalmul 130: „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aduce-rea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” Seara, în timp ce se ocupa de epistola către Romani, s-a făcut lumină în sufletul lui. „Mi-am pus încrederea în Hristos — istoriseşte el — numai în Hristos, pentru mântuirea mea; am primit siguranţa că El a şters păcatele mele, că El mă va scăpa de legea păcatului şi a morţii.” Ca şi Luther, Wesley a trecut printr-o perioadă de încercări şi experienţe în aparenţă fără legătură, dar a căror binecuvântare el a simţit-o mai târziu. Luther era un spirit intuitiv; ca un vultur, el zărea adevărul, peste tot unde i se prezenta. Wesley, spirit logic, ajunge la concluziile sale prin argumentare.

Aici începe istoria lui Wesley ca slujitor al Domnului. De aici înainte, el a avut de învăţat ce înseamnă lepădarea din partea lumii, cum se spune la Matei 5.11: „Ferice va fi de voi, când, din cauza Mea, oameni vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” El a văzut că lumea a rămas tot aşa cum era în ziua când Domnul Isus spusese aceste cuvinte. După întoarcerea sa în Georgia, timp de patru luni predicase în multe biserici. Acum, a constatat că zece dintre ele i s-au închis, pentru simplul fapt că, în loc de a adresa ascultătorilor săi o predică cu un subiect oarecare, de ordin social sau moral, le vorbea despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire celor care cred în puterea ispăşitoare a jertfei Domnului Isus Hristos; totodată el insista cu tărie şi asupra inutilităţii faptelor omeneşti pentru obţinerea mântuirii. În curând, toţi cei care până atunci mergeau după el, alături de el, i-au întors spatele. Singurii care i-au rămas prieteni au fost fratele său Charles şi Whitefield, care atunci se găsea în Georgia.

Pentru că John Wesley primise mult bine din contactul său cu Moravii, a crezut că este cazul să meargă să-i vadă acasă la ei. S-a dus deci la Hermhut, unde a întâlnit pe contele Zinzendorf. Ceea ce l-a izbit cel mai mult a fost predica lui Cristian David. De la acest modest dulgher, Wesley a învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştia şi pe care s-a grăbit să le noteze în jurnalul său. „Cuvântul împăcării, predicat de apostoli ca temelie a întregii lor învăţături, este acesta: nu prin faptele noastre, nici prin meritele noastre suntem împăcaţi cu Dumnezeu, ci numai prin sângele lui Isus Hristos. Se va spune: Nu trebuie să plâng şi să mă umilesc din cauza greşelilor pe care le-am făptuit? Nu este acesta un lucru drept? Nu trebuie să mă port astfel, înainte de a îndrăzni să sper că Dumnezeu Îşi va arăta îndurarea faţă de mine? Răspund: acesta este un lucru drept. Trebuie să aveţi inima zdrobită şi umilită. Dar aceasta nu este lucrarea voastră; este a Duhului Sfânt. Aceasta nu este deloc temelia mântuirii voastre; ea se clădeşte în întregime numai pe sângele Domnului Isus Hristos. Aceste cuvinte dovedesc că nimic nu vine de la noi: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate” (Romani 4.5). Nu există absolut nimic comun între Dumnezeu şi cel nelegiuit. Păcătosul nu poate face nimic pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Ar putea el să facă fapte care să placă lui Dumnezeu, fapte curate? Nu, nimic altceva decât păcate. El să se ducă deci la Domnul Isus Hristos, aşa cum este; să creadă în lucrarea săvârşită de El. Prin această credinţă — dar al lui Dumnezeu — el va fi mântuit pentru această viaţă şi pentru veşnicie.”

Când Wesley s-a întors în Anglia, l-a căutat cu grijă pe fratele său Charles; acesta i-a adus veşti îmbucurătoare. Mai peste tot era o mare dorinţă de a auzi Evanghelia. În localităţile depărtate, mai ales, se găseau multe adunări mici, ai căror membri se adunau şi citeau Biblia împreună. Aceşti creştini doreau să înveţe mai mult şi, cum John şi Charles Wesley au văzut că li se refuza predicarea în biserici, au început să predice peste tot unde întâlneau nevoi spirituale. Aceasta i-a făcut să înceapă o astfel de lucrare la Londra, unde cunoşteau mulţi creştini izolaţi. Numele lor au ajuns în curând cunoscute; din toate părţile primeau invitaţii. Spre marea lor bucurie, Whitefield s-a întors din America şi s-a alăturat lor; el a luat iniţiativa predicării în aer liber, obicei astăzi răspândit în Anglia, dar care în secolul al XVIII-lea apărea ca un foarte mare scandal.

Whitefield şi-a început lucrarea la Kingswood, aproape de Bristol. Erau acolo nişte mine de huilă, în care lucrau numeroşi muncitori, cunoscuţi până departe prin apucăturile lor brutale şi grosolane. Nimeni nu se ocupase vreodată de viaţa lor spirituală, nici un pastor nu vizitase vreodată localitatea. Whitefield s-a dus acolo şi a vestit Evanghelia de pe înălţimea unei coline; s-au strâns mulţi oameni să-1 asculte. A doua zi erau aproape două mii de persoane înaintea lui; în zilele următoare, mulţimea a crescut şi a atins până la douăzeci de mii de ascultători. Whitefield reuşea să se facă auzit de fiecare şi n-a întârziat să constate emoţia profundă pe care o trezea vestea adusă acestor sărmani dezmoşteniţi; mulţi plângeau cu lacrimi fierbinţi. Apoi s-au văzut sosind şi domni şi doamne, din lumea mare. Domnul începea o adevărată trezire în Anglia. Fiind prea mult de lucru, Whitefield a rugat pe Wesley să-i vină în ajutor. Acesta nu s-a lăsat mult rugat, dar la început a încercat un sentiment de indispoziţie, la gândul de a vesti Evanghelia în altă parte decât într-o biserică. Şi-a înfrânt aversiunea pe care o simţea şi a pus în predicarea adevărului tot atâta zel ca şi prietenul său. El avea, în comparaţie cu Whitefield, un avantaj foarte însemnat faţă de mulţimile împestriţate, cărora trebuia să li se adreseze. Avea prezenţă de spirit, care la timp îi permitea să dea răspuns oricui şi totdeauna cu haz, fapt care aducea mereu de partea lui pe oamenii cărora le plăcea să fie veseli. Anecdota următoare dovedeşte acest lucru.

După ce a lucrat mult timp la Kingswood, Wesley s-a gândit să viziteze ţinutul înconjurător şi a ajuns la Bath, staţiune balneară la modă pe atunci. Toată viaţa lumească de acolo depindea de un oarecare Nash, care, se spunea, cu siguranţă ar face orice, numai să tacă predicatorul, chiar prin violenţă dacă trebuia. Prietenii lui Wesley l-au rugat să nu se expună unei astfel de lovituri, dar el n-a vrut să audă, bazându-se pe ocrotirea Domnului. Abia începuse să vorbească, când Nash a venit acolo şi l-a întrebat, ca şi bătrânii poporului, pe Isus: „cu ce autoritate, face el aceste lucruri?” (Matei 23.11). Wesley i-a răspuns că datorită autorităţii Domnului Isus Hristos. „Legea vă interzice — i-a răspuns Nash, amintind de o oprelişte dată altădată contra adunărilor ţinute în afara bisericii oficiale — de altă parte, predicile voastre nu fac decât să îngrozească pe ascultători.” „Domnule — i-a spus Wesley — m-aţi auzit vreodată predicând?” „Nu.” ,,Atunci, cum ştiţi ceea ce spuneţi?” „Din zvonul public.” „Zvonul public nu este de ajuns. Îmi daţi voie să vă întreb, dacă nu cumva vă numiţi Nash?” „Da.” „Ei bine, domnule, deşi vă cunosc numele, nu aş îndrăzni totuşi să-mi fac o judecată despre dumneavoastră, numai pe baza celor ce se aud spunându-se despre dumneavoastră.” Acest Nash avea o reputaţie foarte rea. El s-a mulţumit să repete primul său cuvânt: „Vreau să ştiu ce vor să facă aici aceşti oameni.” Atunci, o femeie bătrână s-a ridicat şi a spus: „Domnule Wesley, nu vă neliniştiţi de acest om. Domnule Nash, dumneavoastră să aveţi grijă de bunăstarea dumneavoastră fizică. Iar noi îngrijim de sufletele noastre; pentru a ni le hrăni, suntem adunaţi aici.” Nash a tăcut.

Wesley obişnuia să predice legea în acelaşi timp cu harul. Cuvântul lui calm, dar stăruitor, înfiera păcatul şi arăta la ce teribile urmări duce el, încă din această lume şi mai ales dincolo de mormânt. Predicile lui curajoase se deosebeau foarte mult de predicile academice ale oamenilor bisericii, care nu dezvoltau decât subiecte de morală curentă şi aveau grijă înainte de toate să nu ofenseze pe nimeni. Wesley nu se adresa sentimentelor; elocvenţa lui nu avea nimic sentimental; fără încetare, el făcea apel la conştiinţă, punând şi ascultătorii m faţa propriei lor răspunderi. Citat, împreună cu fratele său Charles, să apară înaintea episcopului de Bristol, sub vina de scandal public şi încălcare a legilor ecleziastice, el a răspuns: „Ocupaţia mea este să fac, în această lume, tot binele pe care-l pot face. Fiind chemat de Dumnezeu să predic Evanghelia, vai de mine dacă nu răspund acestei chemări, oriunde m-aş găsi. Pentru că am fost consacrat lucrării acesteia de către oameni, eu nu mă aflu în opoziţie cu nici o lege a oamenilor. Dar dacă conştiinţa mea îmi arată ca o datorie să înfrunt una sau alta din ele, n-am decât să mă întreb dacă trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni.”

O mare trezire se contura în Ţara Galilor, în vestul Angliei, unde un creştin cu numele Harris desţelenise terenul. Ca şi la Kingswood, populaţia trăia într-o stare vecină cu păgânismul; niciodată nu se vorbise acolo despre Domnul. Fiecare sâmbătă seara se petrecea în jocuri, în dansuri. Auzind vorbindu-se despre Wesley, Harris a rugat pe acesta să vină să colaboreze cu el. Wesley a şovăit puţin; şi aici el a trebuit să se elibereze de o prejudecată şi să admită că un laic poate şi trebuie, tot ca şi un pastor, să aibă deplina libertate de a vorbi despre Domnul. El şi-a precizat această idee atât de bine, încât puţin timp după aceea scria: „De ce spirit ar fi însufleţit un om care ar prefera, din cauza lipsei unor cunoştinţe teoretice, să lase mai degrabă să piară aceşti oameni păcătoşi, decât să-i vadă mântuiţi prin îndemnurile unui Harris sau a oricărui alt predicator, laic sau nu, numai să fie în întregime călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu?”

Aici este locul de a sublinia un punct important asupra căruia Wesley şi Whitefield nu erau deloc de acord, fapt care nu i-a împiedicat totuşi să rămână prieteni credincioşi unul faţă de celălalt. Wesley era de fapt cu totul greşit în privinţa aceasta, pentru că lecturile din tinereţe l-au înşelat, mai ales ale lui Thomas Kempis. După el, un om care a fost mântuit şi-ar putea pierde mântuirea, dacă după aceea s-ar lăsa dus să facă vreo greşeală gravă, fie din propria sa neglijenţă, fie că n-a avut grijă să caute neîncetat îndrumarea Domnului. De altă parte, Wesley socotea că un credincios poate să învingă păcatul în aşa fel încât să-l înlăture cu totul din inima sa şi să ajungă astfel la perfecţiune. Whitefield răspundea prietenului său cu promisiunea făcută chiar de gura Domnului Isus, vorbind despre oile turmei Sale: „Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10.28-29). Fără îndoială, dacă siguranţa noastră ar depinde cât de puţin de noi, nu numai că am risca să ne pierdem mântuirea, dar am pierde-o în mod sigur. Şi aici noi avem siguranţa că ,,Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1.6).

În ce priveşte perfecţiunea, Whitefield amintea că creştinul are încă păcatul în sine, cu toate că are, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, mijlocul de a-1 învinge şi trebuie să fie foarte veghetor. Tocmai pentru aceasta scrie apostolul Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi… dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos pe Dumnezeu şi Cuvântul lui nu este în noi” (Ioan 1.8,10). Iar Whitefield învăţa, ca şi Calvin, doctrina predestinării.

În timp ce Wesley renunţase la orice călătorie în străinătate, pentru a se consacra lucrării pe care Domnul i-a pus-o înainte în Anglia, Whitefield se simţea mereu tot mai atras spre America; lucru extraordinar pentru timpul lui, el a traversat Atlanticul de 13 ori, ultima oară pentru a nu se mai întoarce în ţară. Deşi mai puţin voinic decât Wesley, el a făcut, ca evanghelist, o lucrare imensă, atât în Anglia cât şi în Scoţia, în Ţara Galilor şi în Irlanda. Dotat cu o voce extraordinar de puternică şi vorbind aproape totdeauna în aer liber mulţimilor care îl înconjurau, el ştia să expună harul lui Dumnezeu cu o foarte mare simplitate, dar cu o astfel de putere de convingere, încât Domnul a binecu-vântat din plin lucrarea lui. Această activitate care nu cunoştea odihna, l-a uzat de timpuriu. La vârsta de 56 de ani, în timpul ultimei sale călătorii în Georgia, a trebuit să mărturiseacă deschis că se simţea cu totul sfârşit. În ajunul morţii, după ce predicase timp de două ore la rând cu o putere de neegalat, a intrat în casă fără putere. Când se ducea spre camera sa, a găsit culoarul plin de oameni veniţi să-1 mai audă odată. Dar el a trebuit să se declare incapabil de a le răspunde şi a rugat pe unul din prietenii săi să-1 înlocuiască. A făcut câţiva paşi pe scară, apoi s-a răzgândit, spunându-şi că aceasta, poate, era ultima ocazie pe care o mai avea, de a vorbi despre Domnul. Rezemat de o balustradă, a reluat subiectul pe care îl dezvoltase şi nu s-a oprit decât în momentul când lumina pe care o ţinea în mână s-a consumat în întregime. La orele două dimineaţa îi era rău; în momentul când soarele răsărea, Domnul l-a luat la El. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne Isuse, m-am epuizat lucrând pentru Tine, dar nu-mi pare rău.”

Este cu neputinţă a istorisi aici în amănunţime lucrarea lui John Wesley, care s-a continuat timp de o jumătate de secol după întoarcerea lui la Dumnezeu. El a parcus Regatul Unit în toate sensurile, cu preţul a mii de greutăţi şi pericole, ducând o adevărată cruciadă pentru mântuirea sufletelor. Cu cât el se cheltuia pe sine, cu atât Satan îşi îndoia furia, pentru a-i compromite lucrarea. De multe ori el a riscat să fie omorât. Într-o localitate au tras cu pistolul contra lui. În alte localităţi l-au asaltat cu lovituri de pietre şi de beţe. Deseori hainele îi erau făcute zdrenţe. La Londra au mânat o turmă de boi chiar printre mulţimea care-1 asculta, cu intenţia bine precizată de a-i tulbura lucrarea. Intr-o seară, când predica într-o sală, au făcut să izbucnească pocnituri însoţite de lumini. De mai multe ori s-a căutat să i se acopere glasul în timpul lucrării, bătându-se din tobă. Altădată l-au murdărit, din cap până în picioare, cu toate gunoaiele pe care le-au putut aduna: noroi, funingine, ouă clocite, cadavre de animale. Dar Domnul l-a susţinut de minune. Menţinut de puterea Lui divină, el niciodată nu şi-a pierdut curajul; puterile fizice i-au rămas totdeauna neatinse. Se bucura de o sănătate excelentă, căreia îi datora rezistenţa tuturor lipsurilor, tuturor relelor tratamente. Aceste câteva amănunte, care ar putea fi înmulţite, ar ajunge ca să arate în ce tristă stare morală se găsea Anglia atunci.

Cât despre greutăţile materiale, ele ar fi putut opri pe oricine altul, afară de John Wesley. Din lipsa unor drumuri bune, deplasările nu se făceau decât cu mare cheltuială de energie. Iată cum însuşi Wesley descrie una din călătoriile pe care a trebuit s-o facă, în plină iarnă: „Ploaia şi grindina treceau prin mantalele noastre groase. Vântul se dezlănţuia cu furie. Umezeala îngheţa pe îmbrăcămintea noastră, chiar şi genele ni se acopereau de un strat de promoroacă. Când întâlneam un han, nu ştiam cum să mai coborâm de pe cai. A doua zi trebuia să mergem din nou, de dimineaţa până seara; vântul mai încetase, dar în ajun făcuse mormane atât de mari de zăpadă, încât nu reuşeam decât cu mare greutate să trecem pe deasupra lor. Trebuia să ne ducem caii de căpăstru, aproape tot drumul; sărmanele animale abia se duceau pe ele însele. Mai departe, am ajuns într-o regiune mlăştinoasă, fără poduri de traversat râurile ce curgeau în toate sensurile. Gheaţa nu era destul de solidă pentru a suporta picioarele noastre; astfel, de mai multe ori am căzut în apă şi abia după multe eforturi am ieşit din ea. Dar am fost pe deplin răsplătiţi de necazurile noastre, când am văzut zelul pe care îl arătau ţăranii în a veni să asculte Evanghelia pe care le-o aduceam din partea Domnului.” Localitatea pe care Wesley o vizita de data aceasta era Epworth, satul în care se născuse. Altădată, aici fusese foarte rău primit, cel puţin de către pastor, încât trebuise să vestească Evanghelia în cimitir, suit pe piatra mormântului tatălui său. Dar de atunci sentimentele se schimbaseră cu totul şi acum i se făcea o primire călduroasă.

Wesley era foarte atent să nu piardă nici măcar un minut. Chiar pe cal, el citea atâta timp cât zdruncinătura mersului nu-l împiedica. El se interesa de cele mai felurite lucruri; de istorie, literatură, ştiinţă şi lua multe note, despre tot ce îi trecea pe dinainte.

Câteva cifre îşi au aici cuvântul lor grăitor. John Wesley pare să fi parcurs în medie opt mii kilometri pe an. În 1743, de exemplu, el a petrecut paisprezece săptămâni la Londra, zece la Bristol, treisprezece la Newcastle, trei în Coronailles, douăspre-zece călătorind dintr-un loc în altul. Nu înseamnă că dispreţuia confortul; găseşti în jurnalul lui o mină nesecată de învăţăminte de tot felul şi ţinute cu aceeaşi rigurozitate pe care o avea în toate faptele vieţii sale.

„Am petrecut o seară foarte plăcută şi folositoare; eram acasă la nişte prieteni care simt dintre „cei avuţi”. Îmi venea chiar să spun: „Este bine să fim aici” (Luca 9.33). Dar nu! Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Tu mergi şi vesteşte Evanghelia.” El era atât de convins de acest lucru, încât scria fratelui său, atunci când amândoi erau foarte bătrâni: „Iată la ce suntem chemaţi, tu şi cu mine: să avertizăm pe oameni de pericolul spre care merg dacă rămân în necredinţă şi să veghem asupra sufletelor lor, ca şi cum am da socoteală de lucrarea aceasta. Dumnezeu îţi spune, la fel şi mie: „Fă tot ce stă în puterea ta pentru a aduce suflete la cunoştinţa mântuirii; pentru ele a murit Fiul Meu, preaiubit.” Şi încă: „Treaba noastră nu este de a predica de atâtea şi atâtea ori, ci de a aduce la mântuire câte suflete putem şi apoi de a le ajuta să crească în sfinţenie — „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12.14).

În 1774 el scria: „Vederea îmi este mai bună şi nervii mai solizi decât la treizeci de ani. N-am fost atins de nici una din infirmităţile bătrâneţii şi am pierdut unele din cele din tinereţe. Toate acestea îmi sunt un dar de la Dumnezeu; aşa este buna Lui plăcere faţă de mine. El mi-a dat, între altele, puterea de a mă scula totdeauna la ora patru dimineaţa, aceasta de cincizeci de ani, şi de a fi în stare de a predica la orele cinci dimineaţa, practică pe care eu o socotesc dintre cele mai salvatoare, pentru trup şi pentru suflet.” Se poate adăuga că Wesley ducea o viaţă extrem de sobră. La el izbea extraordinara lui seninătate, provenind din absoluta lui încredere, aproape copilărească, în înţelep-ciunea şi în grija lui Dumnezeu. „Zece mii de griji — spunea el — mă neliniştesc tot atât de puţin ca zece mii de peri de pe capul meu. Le cunosc, mă gândesc la ele, fac un subiect de rugăciune din ele; dar nu mă chinuiesc cu ele!”

Când era aproape de cincizeci de ani, cu toate că avea şi alte perspective care păreau să promită mai bine, Wesley s-a însurat cu o văduvă bogată, mama a patru copii. Aceasta a fost o mare greşeală din partea lui. El dădea de înţeles soţiei sale că nu avea să se amestece în averea ei şi că înţelegea să-şi păstreze întreaga libertate pentru a călători în folosul lucrării Domnului. Doamna Wesley a refuzat să admită acest gând; roasă de gelozie, ea îl urmărea fără să ştie el, pentru a-1 pândi şi deschidea scrisorile care erau adresate lui personal. Peste douăzeci de ani, ea a părăsit definitiv domiciliul căsniciei lor.

Wesley atinsese vârsta de optzeci şi opt de ani. În februarie 1791 a răcit. Deşi avea o febră foarte mare, a predicat — aceasta a fost pentru ultima oară — asupra acestor cuvinte de la Isaia 55.6: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape.” Rar a fost auzit vorbind cu o astfel de putere. A intrat în casă apoi, pentru a nu mai ieşi. În cursul săptămânii, starea lui s-a înrăutăţit, până ce n-a mai lăsat speranţe. Prea slab pentru a mai putea vorbi, decât câte un cuvânt izolat, era auzit de multe ori mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu, care a fost mereu aceeaşi faţă de el: „Eu eram un mare păcătos, dar Domnul Isus a murit pentru mine.” Ultimele lui cuvinte au fost: „Tot ce este mai bun este ca Domnul să rămână cu noi. El îngăduie slujitorului Său să meargă acasă în pace.”

Numele lui John Wesley va rămâne totdeauna legat de marea trezire care s-a produs în Anglia. Când Domnul a început să lucreze prin el, ţara era afundată în cele mai adânci întunecimi spirituale; papalitatea îşi pierduse autoritatea, dar cei care se detaşaseră de ea nu se gândeau să fie creştini. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu este exagerat a spune că Evanghelia a fost vestită în toate colţurile şi colţişoarele regatului, fie prin Wesley şi Whitefield, fie prin cei care mergeau pe urmele lor. Desigur, greşelile sunt mari la aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Totuşi ei au predicat „vestea cea bună” a mântuirii prin Domnul Hristos în toată curăţia ei şi în toată simplitatea ei. Ei au plantat, au udat; Domnul a făcut să crească (1 Corinteni 3.6)

Peter Masters – Predicarea evanghelistică şi trezirea

Peter Masters - Doctori de sufleteNdemult, în SUA, unul dintre cei mai cunoscuţi predicatori ai lumii evanghelice mi-a pus întrebarea: „Ce anume este trezirea?”. Desigur, el cunoştea foarte bine literatura despre trezire şi răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, dar a vrut să facem un schimb de păreri cu privire la ideile contradictorii. Am fost de acord în definirea cuvântului trezire (sau „trezire religioasă”): o lucrare specială, „izbitoare”, a Duhului lui Dumnezeu, rezultând în numeroase convertiri, o conştiinţă deosebită a prezenţei lui Dumnezeu şi, din partea tuturor credincioşilor, o preocupare profundă cu privire la sfinţenie şi separare de orice este lumesc. Am căzut de acord că „trezire” nu este cel mai bun termen de folosit pentru a ne referi la o întrunire sau cruciadă de evanghelizare, deoarece este cel mai bine să fie rezervat pentru a descrie o lucrare extraordinară a lui Dumnezeu. Am căzut de acord şi că o singură biserică poate experimenta trezirea în timp ce altele nu o fac, aşa cum pare să fi fost cazul congregaţiei lui Charles Spurgeon în timpul celor cinci ani care au precedat trezirea din 1859 din Marea Britanie.

Chestiunea discutată în acest capitol este relaţia dintre predicarea evanghelistică şi trezire. Unii predicatori, observând binecuvântarea pe scară largă din timpul unei treziri, se întreabă dacă merită să evanghelizezi când inimile sunt împietrite şi I se împotrivesc lui Dumnezeu. Nu este mai bine să ne folosim energia rugându-ne pentru trezire? Dacă ar veni trezirea, atunci câştigarea de suflete ar fi relativ uşoară şi minunat de rodnică.

Unii vorbesc de parcă oamenii lui Dumnezeu sunt în mare măsură pasivi într-o trezire; de parcă Domnul îşi suspendă nevoia de instrumente umane pentru a-Şi arăta puterea şi slava în feluri care transcend şi ocolesc cu totul eforturile obişnuite de a câştiga suflete. O asemenea concepţie exercită o puternică atracţie, făcând apel la „misticul” din noi. De asemenea, face apel la dorinţa naturală a creştinului de a avea o parte din gloria Cerului chiar şi aici pe pământ, de a simţi şi a fi martor la o revărsare unică a puterii încurajatoare, invincibile a lui Dumnezeu. Dar este corect acest lucru? Găsim noi în Scriptură o metodă de operare divină cu două niveluri, unul pentru trezire şi altul pentru zilele mai puţin binecuvântate?

Trezirea este, cu siguranţă, o perioadă în care se manifestă o putere măreaţă care strânge suflete şi nu putem face nimic pentru a o produce. Este o lucrare suverană a Duhului, dăruită în întregime potrivit planului tainic al lui Dumnezeu. Totuşi, susţinem că ea nu implică niciodată o suspendare a eforturilor folositoare ale credincioşilor. Regulile normale ale Scripturii nu sunt niciodată suspendate. Dumnezeu încă îşi mai foloseşte oamenii pentru a-Şi face cunoscută altora Evanghelia. Prin comparaţie cu nivelul „obişnuit” de binecuvântare, trezirea este o problemă de amploare, nu de varietate. Chiar şi într-o perioadă de trezire, mărturisirea şi proclamarea Evangheliei rămân instrumentele divine. Prin urmare, va fi întotdeauna esenţial ca lucrătorii creştini să se străduiască, la timp şi ne la timp, să fie la dispoziţia lui Dumnezeu, indiferent de împărţirea binecuvântării. Dumnezeu va folosi exact aceleaşi predici de evanghelizare pe care le rostim acum, atunci când ritmul se accelerează până la un nivel de binecuvântare de amploarea trezirii.

Vom încerca o rapidă trecere în revistă a trezirilor clasice, atrăgând atenţia asupra caracteristicilor stăruitoare ale proclamării (uneori trecute cu vederea de genul de autori „romantici” care au scris pe această temă).

Luaţi marea trezire de pe vremea regelui Ezechia, când „alergătorii s-au dus cu scrisorile împăratului şi căpeteniilor lui în tot Israelul şi Iuda” (2 Cronici 30:6). Trezirea lui Ezechia a fost o chemare la pocăinţă, o trezire „proclamativă”, cum sunt toate trezirile. Limbajul a fost direct şi clar („Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului părinţilor lor”), şi, totuşi, plin de îndurare („Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv şi îndurător şi nu-Şi va întoarce faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El”). Pocăinţa era o chestiune serioasă! A existat din partea multora împotrivire şi respingere faţă de această chemare, chiar şi cu batjocură şi dispreţ, dar, totuşi, în Iuda ea a fost întâmpinată cu un răspuns remarcabil. Trezirea are adesea un vădit caracter regional, chiar şi în cadrul unei ţări favorizate. Este important să remarcăm locul contribuţiei omeneşti, căci, fără toată truda implicată în deplasarea alergătorilor, s-ar fi întâmplat ceva? Trezirea costă întotdeauna trudă şi include un anumit grad de dezamăgire.

S-ar putea menţiona binecuvântările de amploarea trezirii care au fost asociate cu regele Iosia sau cu Ezra şi chiar cu Iona. Toate au implicat chemări la pocăinţă şi eforturi dureroase şi niciuna nu a fost lipsită de poveri şi de piedici. Ioan Botezătorul, mesagerul solitar şi aspru al pocăinţei, a predicat pocăinţa şi a suportat rigorile persecuţiei. Binecuvântările măreţe ale Rusaliilor au implicat folosirea unor instrumente umane de la bun început, lucru semnalat prin împărţirea limbilor de foc, predicarea multilingvă şi prima predică a Bisericii, ţinută de Petru. Acea primă „deşteptare” a cunoscut şi persecuţia amară.

Trezirea întotdeauna îi foloseşte pe oamenii Iui Dumnezeu, dar cu rezultate absolut excepţionale, supunându-i nu doar la multă trudă în mărturisire şi proclamare, ci şi (aproape întotdeauna) la un grad ridicat de respingere şi persecuţie. Printre multe cărţi bune despre trezire, ar trebui să fim cu băgare de seamă la cele care diminuează locul pe care-l ocupă contribuţia umană ca activitate „normală” a Duhului Sfânt şi care înlătură neplăcerile. Oamenii lui Dumnezeu sunt, desigur, „pasivi” în sensul că nu pot produce şi nu pot intensifica trezirea, dar, când Dumnezeu lucrează, El canalizează prin ei contribuţia epuizantă a multor ani. Ceea ce vrem să subliniem este că sângele, sudoarea şi lacrimile sunt caracteristicile inevitabile ale trezirii.

Ne putem gândi la marea trezire din vremea acelui uriaş al istoriei, John Wycliffe, luceafărul Reformei. Născut cândva între 1324 şi 1329 şi murind în 1384, Wycliffe a fost un soare care a răsărit pentru a da lumina Evangheliei, un turn de apărare al doctrinei sănătoase şi o stâncă de statornicie spirituală pentru cei credincioşi. Născut în Yorkshire şi educat la Oxford (unde a fost foarte influenţat de scrierile lui Augustin), a ajuns, cel mai probabil, Ia convertirea personală în jurul vârstei de 21 de ani, în timpul Morţii Negre, când şi-a văzut prietenii şi pe nenumăraţi alţi oameni din jurul său doborâţi în mare număr. A devenit director de colegiu, capelan al regelui, doctor în teologie şi rector la Lutterworth, dar predicarea şi broşurile lui care se opuneau domniei papei şi stăruiau cu putere asupra adevăratei căi de mântuire au fost cele care au trezit mulţimile. Condamnat fiind de papă, marea popularitate a predicării sale l-a făcut pentru o vreme inaccesibil pentru puterea ucigaşă a duşmanilor lui.

În 1380 şi-a strâns şi trimis studenţii, aşa-numiţii predicatori săraci sau lolarzi, iar Duhul Sfânt a insuflat o mare putere. Inima a zeci de mii de oameni a fost deschisă pentru mesajul pocăinţei şi credinţei în Hristos, cu mult înainte de Reformă.

Totuşi, trebuie să observăm că un instrument al lui Dumnezeu a văzut nevoia şi a luat iniţiativa necesară, trimiţând predicatorii. Wycliffe nu a produs trezirea, dar el şi predicatorii lui s-au consacrat prin strădanii, epuizare şi prin suportarea dispreţului şi a persecuţiei, ştiind că acestea erau caracteristici de neevitat şi majore ale lucrării lor glorioase.

Ar fi putut să aibă loc o trezire mai mare, o mai mare revărsare de trezire decât la Reformă? Ne gândim la Martin Luther, născut în 1483, intrând la mănăstire la 22 de ani, devenind lector al Universităţii din Wittenberg la 25 de ani şi, totuşi, tânjind tot mereu după pace şi siguranţă spirituală. Vizitând Roma la 27 de ani, a devenit scârbit de faptele ipocrite ale Bisericii Romano-Catolice. Curând după aceea, la 29 de ani, a fost numit profesor şi (în 1513) a început să studieze cărţile Romani, Psalmii şi Galateni, descoperindu-şi într-o zi epocală textul de aur – Romani 1:17: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Aici a găsit credinţa personală în Hristos şi, doar trei ani mai târziu, în 1517, a bătut în cuie cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşa castelului bisericii din Wittenberg, aceasta fiind cea mai faimoasă dată a Reformei.

Desigur, a fost o revoluţie în teologie, dar şi o perioadă în care un număr foarte mare de oameni (cine ştie câţi?) au fost aduşi în împărăţia lui Dumnezeu prin predicarea pocăinţei şi a harului. Dar ce participare viguroasă a oamenilor! Ce zel! Ce trudă neobosită! Ce persecuţie a însoţit de asemenea munca! Reforma a fost numită cea mai mare trezire dintre toate şi, cu siguranţă, cea care a costat cel mai mult sânge. Realizările ei au fost fără măsură, superstiţia grosolană şi ignoranţa topindu-se înaintea puterii Cuvântului, iar societatea omenească primind înapoi darul unei minţi sănătoase şi al unei gândiri raţionale.

Ce ne învaţă Reforma despre trezire? Cu siguranţă nu faptul că oamenii lui Dumnezeu sunt pasivi. Din contră, a fost o perioadă prelungită de binecuvântare asupra instrumentelor omeneşti care au fost pregătite să plătească preţul constând în activitate ferventă, epuizare, suferinţă şi chiar viaţa însăşi. Trezirea nu este niciodată „sportul unui spectator”, de care să se bucure o comunitate creştină pasivă, ci un fenomen pentru care trebuie să fim deprinşi, pregătiţi şi chiar căliţi.

Ce este trezirea? Spune Reforma: este o vreme în care Dumnezeu converteşte mari mulţimi, folosindu-Şi slujitorii într-o măsură cu mult mai mare decât de obicei. Este un timp în care nenumăraţi predicatori stăruie în predicarea Evangheliei de mai multe ori pe săptămână şi când oamenii lui Dumnezeu sunt neobişnuit de zeloşi să mărturisească despre Hristos şi să-i aducă pe oameni în Împărăţie. Mai presus de orice, este un timp în care inima a mii de oameni este topită şi deschisă în mod divin, astfel încât aceştia vor asculta, vor înseta şi vor tânji după îndurare şi mântuire. Reforma ne avertizează că, dacă nu predicăm pentru suflete acum, dacă şi când va veni trezirea, vom fi absorbiţi într-o lucrare de câştigare de suflete şi un ritm de muncă epuizant, pe care înainte nu l-am mai cunoscut. Reforma a creat o armată magnifică de unelte, în special nobila oaste a martirilor.

Treziri remarcabile au avut loc în Anglia prin lucrarea multor puritani din secolul al XVII-lea. După Reformă a urmat o acalmie ciudată. Exista multă religie formală, cu mersul la biserică menţinut parţial prin lege şi parţial prin convenţie socială. Forţele ritualismului erau îngrozitor de active, religia faptelor luptându-se să-şi înfigă iarăşi ghearele în atenţia oamenilor. Predicatorii puritani s-au trezit că se împotrivesc unui zid masiv de îngâmfare, deoarece milioane îşi imaginau că sunt copii ai lui Dumnezeu datorită faptului că mergeau la biserică, datorită respectabilităţii lor şi felului cum îşi cunoşteau credinţa.

Unii predicatori predicau cu atâta putere pentru a smulge orice vestigiu de supraestimare carnală, încât cei care le citesc astăzi predicile riscă să se cufunde în îndoieli dureroase cu privire la mântuirea lor. Totuşi, în multe locuri, de astfel de predici era nevoie, ducând adesea la convertirea unor parohii şi districte întregi.

Trezirea puritană a fost în mod clar o activitate localizată, dar implicând foarte multe localităţi. A fost o trezire caracterizată printr-o insistenţă asupra trăirii evlavioase, care a dus la naşterea multor oameni fideli Cărţii lui Dumnezeu. Dar un lucru poate fi spus fără greş despre perioada puritană a trezirii: cum mai lucrau acei predicatori!

John Bunyan, „puritanul de mai târziu, a făcut şi el dovada dedicării, durerii şi greutăţilor văzute atunci când Duhul se mişcă cu putere de trezire. Arestat la 32 de ani pentru predicare, el a petrecut peste doisprezece ani în închisoarea de la Bedford, în tot acel timp ţinut într-o celulă de pe râu, plină de apă. Aici a scris el The Pilgrim’s Progress (Călătoria creştinului).

Eliberat prin Actul iertării, a continuat să se bucure de 16 ani de remarcabilă binecuvântare, predicând constant în faţa unor mulţimi mari în hambare umede şi în care trăgea curentul, şi în locuri deschise, binecuvântări de amploarea unei treziri fiind peste lucrarea lui. „Oferta universală a mântuirii” (expresia sa) a răsunat constant de la amvoanele lui. În cel mai înalt grad a fost un om al trudei, în călătorii adesea, predicând fie că era bolnav, fie că era sănătos, niciodată odihnindu-se şi gata să moară de epuizare dacă aşa rânduia Domnul. Susţinătorii lui (oameni la fel de activi ca el) se grăbeau să se pregătească pentru vizitele lui, să-i trezească pe pierduţi şi să strângă mulţimi de oameni.

Ne putem gândi la Jonathan Edwards în America anilor 1730. Marea Trezire a izbucnit cu predici asemenea celei numite Păcătoşi în mâna unui Dumnezeu mânios, citită mulţimilor la lumina lumânării. Edwards şi alte mari nume au trudit şi au călătorit neîncetat în vremuri cu mult mai dure decât cea de acum, pentru a strânge secerişul Domnului.

Cu câţiva ani mai târziu, în Marea Britanie, George Whitefield, John şi Charles Wesley au devenit primele instrumente ale unei noi treziri. În 1739, în dimineţile ceţoase de noiembrie de la Kennington Common, la doar câteva sute de metri de locaţia actuală a clădirii Metropolitan Tabernacle, până la 40.000 de oameni se adunau la ora 6 dimineaţa, pentru a-l asculta pe Whitefield. Dr. John Gill, pastorul de la Tabernacol din acele zile, se pare că nu s-a dus niciodată să-l asculte pe Whitefield, dar a insistat ca adunarea lui să meargă prin jurul tavernelor şi cafenelelor, îndemnându-i pe oameni să asculte chemarea îndurării. Whitefield stătea pe Kennington Common, înconjurat uneori de copii convertiţi, care se gândeau că, dacă formează un zid protector, duşmanii lui nu vor arunca cu cărămizi în el. Cu cărămizi se arunca oricum, iar copiii erau adesea răniţi, dar şi-au continuat veghea. Când Duhul Sfânt S-a coborât cu putere măreaţă, predicatorii şi susţinătorii lor nu au fost scutiţi de durere şi opoziţie, nici nu au fost cruţaţi de rigorile programelor de predicare zilnică intensivă.

John Cennick („dragul John Cennick”) a fost cu adevărat un suferind serafim al harului. Dumnezeu i-a atins mai întâi inima pe când se plimba prin Cheapside, după ce venise în Londra ca să lucreze ca topograf începător. La vârsta de 19 ani a fost lovit de o „deprimare spirituală” atât de profundă, încât nu ştia ce să se facă cu el însuşi. A trăit ceva vreme apăsat de o lipsă totală de ţel, până când, fiind disperat, s-a strecurat în spatele unei biserici, să audă cuvintele de încheiere ale unui psalm, care l-a asigurat că harul mântuitor îi era disponibil. Atunci Scripturile au prins viaţă pentru acest viitor instrument al trezirii. Nu mulţi oameni au fost aşa de plini de compasiune pentru masele pierdute ca şi Cennick, şi puţini au suferit atât de multă defăimare. Despre el s-a spus că, din cauza strădaniilor istovitoare excesive, a murit o mie de morţi înainte de a fi luat în slavă de timpuriu, prin febră, în urma predicării neîncetate în aer liber, pe orice fel de vreme.

Oamenii din zilele noastre consideră astfel de acţiuni drept nesăbuite. De ce să te consumi când ai treizeci sau patruzeci de ani? Cu siguranţă nu acesta este modul de a-L sluji pe Domnul, nu? Dar, în vremuri de trezire, predicatorul poate avea câteva vieţi întregi concentrate în cinci ani de predicare şi, fără îndoială, va fi fericit să moară de timpuriu, dacă este privilegiat să fie folosit astfel. Să nu trecem niciodată cu vederea efortul jertfitor văzut în vremuri de trezire autentică. Să nu ascultăm de autorii care vor să elimine acest fapt din consemnări. Trezirea costă mult din punctul de vedere al contribuţiei omeneşti.

Gândiţi-vă doar la activitatea plină de compasiune a trezirii din secolul al XVIII-lea din Anglia! Ce trezire plină de îndurare şi blândeţe a fost! Peste tot în ţară au prins rădăcini şcolile elementare pentru copiii săraci şi a început marea mişcare a Şcolilor duminicale, deoarece oamenii convertiţi aveau o asemenea inimă pentru copiii abandonaţi din punct de vedere spiritual. Ce eforturi imense au fost depuse din partea a atât de mulţi oameni!

Dacă ne mutăm privirea înapoi la Statele Unite, vedem o altă trezire caracterizată de activitate neobişnuită şi slujbă înflăcărată pentru Domnul. În 1857, trezirea care avusese loc mai devreme era deja o forţă trecută. Viaţa spirituală ferventă cedase în mare parte locul formalismului religios. Atunci, în toamna acelui an, un misionar de oraş dintr-o biserică reformată olandeză din New York a început o întâlnire de rugăciune la ora prânzului, într-o cămăruţă. Cine nu a citit povestirea acelei treziri, al cărei început pare să fi fost semnalat în acea primă întâlnire de rugăciune? Numărul oamenilor a crescut constant, dar încet, zi după zi. Apoi a venit data de 7 octombrie şi prăbuşirea bursei de valori, ducând la faptul că zeci de mii de oameni au fost daţi afară, iar o nevoie şi sărăcie îngrozitoare s-a aşternut asupra maselor. Acum întâlnirile de rugăciune au început să se înmulţească. Un editor de ziar din New York a verificat douăsprezece întruniri de rugăciune de la prânz într-o zi şi a crezut că a numărat 6.100 de bărbaţi prezenţi. Doi ani mai târziu, când deja toate ziarele urmăreau lucrarea extraordinară a Duhului, 50.000 de oameni puteau fi găsiţi în întâlnirile de rugăciune din New York şi se spune că o jumătate de milion de oameni au fost atinşi de lucrarea Duhului în acea trezire.

Rugăciunea a fost cu siguranţă caracteristica de bază, dar trezirea a fost departe de a fi pasivă. Mai degrabă, a dat naştere unei intense activităţi spiritualecu biserici dornice să slujească, cu predicatori care predicau zilnic şi cu creştini care depuneau mărturia lor personală, chemând permanent nenumăraţi oameni. Citim despre faptul că trezirea a pătruns adânc în ambele armate în timpul războiului civil şi despre felul în care acest val al binecuvântării a ajuns în Scoţia, în Ţara Galilor şi, în cele din urmă, în Anglia.

Spurgeon scria în 1859, în prefaţa cărţii The New Park Street Pulpit: „Vremurile de înviorare au coborât în sfârşit din prezenţa Domnului asupra ţării noastre. Pretutindeni sunt semne de activitate înflăcărată şi seriozitate sporită. Un duh de rugăciune ne cercetează bisericile, iar paşii Lui varsă belşugul. Prima suflare a vâjâitului vântului puternic se distinge deja, în timp ce limbile de foc au coborât în mod evident asupra evangheliştilor care se ridică.”

În ceea ce privea propria lui congregaţie, Spurgeon a putut să spună: „Timp de şase ani, roua nu a încetat niciodată să cadă, iar ploaia nu a fost niciodată oprită. În acest moment, convertiţii sunt mai numeroşi ca până acum, iar zelul bisericii sporeşte nespus.”

Cu alte cuvinte, o trezire la scară mai mică, restrânsă, a vizitat în acei ani caracterizaţi de numeroase convertiri şi, de asemenea, de lucrare ferventă pentru Domnul. Revărsarea mai mare şi mai răspândită nu urma să fie câtuşi de puţin diferită. Peste tot, bisericile primeau noconvertiţi într-un ritm care făcea ca numărul de membri să crească de zece ori sau mai mult. Este util să ne uităm la titlurile predicilor lui Spurgeon din acel volum din 1859, la care tocmai ne-am referit. Apar Banchetul lui Satan, Sileşte-i să intre, Sângele Mielului şi numeroase alte mesaje de evanghelizare. Spurgeon subliniază în alt loc faptul că trezirea a fost caracterizată de mărturii personale şi, de asemenea, de întâlniri de rugăciune „incandescente”.

Cronicarii de încredere ai trezirilor din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea se unesc în a identifica trăsăturile de bază ale unei perioade de trezire. Ei menţionează mâhnirea pentru starea în care se află ţara. De asemenea, observă abandonarea preocupărilor lumeşti de către creştini. (Acest lucru, fără îndoială, demască marea tragedie a închinării contemporane, modelată după divertismentul lumesc.)

Este, din păcate, ciudat că astăzi este aşa de greu să convingem pastori evlavioşi, care-L iubesc pe Domnul, să înceapă să ţină în mod regulat predici de evanghelizare. Totuşi, aceasta este poate cea mai marcantă caracteristică a trezirii. Dacă trezirea ar avea loc în vremea noastră, predicatorii care îi hrănesc exclusiv pe sfinţi, spunând doar un cuvânt pe ici, pe colo pentru omul necredincios, vor fi constrânşi în sfârşit să se descotorosească de inhibiţiile lor ascunse şi să-şi împlinească în mod real chemarea şi darurile.

Am auzit spunându-se că, într-o vreme de trezire, Dumnezeu va face mai mult în cinci minute decât putem face noi în 40 de ani de activitate. O asemenea declaraţie afirmă un lucru vital şi adevărat, dar poate fi înţeleasă greşit. Trezirea aduce, desigur, o amploare a binecuvântării la care tot zelul din lume nu poate ajunge. Totuşi, după cum am afirmat în mod repetat, binecuvântarea este canalizată tot prin instrumente umane, aşa încât acestea sunt solicitate de multe ori mai mult decât în vremuri „obişnuite”.

Nu trebuie să fim descurajaţi, plângându-ne că am predicat atât de multe mesaje de evanghelizare pentru atât de puţini convertiţi, şi întrebându-ne dacă ar trebui să renunţăm la toate acestea şi doar să ne rugăm pentru trezire. Se poate să nu fie voia lui Dumnezeu să trimită trezirea, şi atunci? Nu va avea loc nicio depunere de mărturie pentru Domnul? Din câte ştim, s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu să mai sufle vreodată asupra acestei ţări înainte de a veni sfârşitul. Sau va trebui să aşteptăm un deceniu sau două înainte de a fi o nouă perioadă de seceriş pe scară largă. Între timp, „mormintele sunt repede umplute”. Mai mult, dacă Hristos nu este prezentat înaintea oamenilor, ei nu pot fi judecaţi pentru respingerea Lui, iar noi nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne-a lăsat în această lume ca să mărturisim atât despre judecată, cât şi despre îndurare. Suntem o mireasmă de la moarte spre moarte şi o mireasmă de la viaţă spre viaţă.

Perioadele de binecuvântare sunt în mâna lui Dumnezeu. Revărsările speciale de putere sunt lucrări excepţionale ale lui Dumnezeu, care nu sunt destinate oricărei epoci sau oricărui loc. Dumnezeu, în suveranitatea Lui, stabileşte amploarea şi perioadele binecuvântării: „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci”. Ne rugăm pentru trezire şi tânjim după ea, dar nu o putem produce. Totuşi, ar trebui să ne pregătim mereu, făcând cât de mult putem, recunoscând mereu că aceleaşi principii ale mărturisirii despre Domnul se aplică şi într-o perioadă de trezire şi în afara ei.

Mai mult, în afara unui timp de trezire specială, trebuie să cultivăm exact aceleaşi principii de acţiune care sunt aşa de evidente în asemenea vremuri, şi anume: să ne rugăm, să fim diferiţi de lume, să fim activi şi să punem accent pe predicile de evanghelizare. Să nu scăpăm niciodată din vedere sângele, sudoarea şi lacrimile, lupta pentru evlavie şi activitatea ferventă a tuturor credincioşilor.

Cu cât trudim mai din greu, cu atât mai mult trebuie să depindem de Domnul, ştiind că şi în timpul vremurilor de trezire şi în afara lor, nu putem realiza nimic dacă Domnul nu-Şi revarsă puterea asupra eforturilor noastre şi nu acţionează în inima oamenilor. Putem fi activi şi, în acelaşi timp, putem fi bărbaţi şi femei care depind cu smerenie de binecuvântarea şi puterea Duhului. Activităţile făcute cu smerenie reprezintă lucrul de care avem nevoie astăzi.

(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)

Martyn Lloyd-Jones

Păstorul ca predicator 

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lucrarea sa de predicare a constituit temelia întregii slujiri a Dr. M.L.-J. Prin intermediul predicării sale, biserica Bethlehem din Sandfields, Aberavon, din Țara Galilor a experimentat o trezire spirituală și a fost edificată. A păstorit-o din 1927 până în 1938, când și-a început slujirea la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, Londra. Între 1939 şi 1945, în contextul Războiului Mondial, a slujit alături de dr. Campbell Morgan. Războiul a împuţinat numărul membrilor, întrucât unii au părăsit Londra pentru a scăpa de bombardamente. Campbell Morgan s-a retras și dr. M.L.-J. a devenit singurul păstor. Predicarea sa expozitivă a atras un număr tot mai mare de oameni și, treptat, congregația a ajuns din nou la dimensiunea inițială. A predicat la conferințele pentru studenți organizate de IVP și IFES. L-am auzit în multe rânduri ținând prelegeri. Am fost de față când a vorbit timp de două ore la Evanghelical Library în 1962. Nu l-am văzut niciodată să citească un articol. Metoda lui era aceea de a folosi o schiță. Expunerea sa era întotdeauna plăcută și dinamică. A predicat în mod regulat la întâlnirile din timpul săptămânii și la întruniri de pe tot cuprinsul Regatului Unit. Predicarea a stat la baza tuturor cărților sale. Ca și în cazul puritanilor englezi pe care i-a preţuit și pe care i-a lăudat mereu, mai întâi își ținea predicile, iar mai apoi, când acestea erau transcrise pe baza înregistrărilor, le edita pentru publicare.D Martyn Lloyd-Jones a fost omni-înzestrat. A fost un conducător nativ și un moderator strălucit de întâlniri, fie că era vorba de întruniri ale bisericii ori de conferințe. Însă el a fost în primul rând predicator. Preocuparea și dragostea lui pentru suflete au fost cele care l-au făcut un predicator eficient. Când s-a aflat la conducerea unei mari congregații la Capela Westminster, Londra, n-a fost posibil să se implice în mod sistematic în vizite pastorale ale turmei sale. Cu toate acestea, obişnuia ca după fiecare serviciu să petreacă aproximativ două ore în biroul său consiliindu-i pe cei care aveau nevoie de ajutor din partea lui. Un diacon avea întotdeauna responsabilitatea de a supraveghea această parte din slujirea doctorului. Dl Micklewright a fost un ajutor principal în această slujire. El însuși avea experiență pastorală și era persoana ideală pentru a-l asista pe doctor. Dr. M.L.-J. a păstorit prin telefon pe mulți alți păstori. Şi-a petrecut mare parte din timp în sfătuirea și păstorirea altor păstori, îndeosebi a celor tineri.

În cele ce urmează, voi schița mai întâi viața sa și pe urmă mă voi concentra asupra învăţămintelor pe care le putem extrage de pe urma exemplului său de predicator.

O schiță biografică

Născut în Cardiff, sudul Țării Galilor, Martyn Lloyd-Jones și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în zona rurală din Cardiganshire, până în 1914, când s-a mutat cu familia în Londra. După finalizarea studiilor la școala St. Marylebone Grammar, a fost admis la spitalul St. Bartholomew la vârsta de 16 ani pentru a urma o carieră în medicină. A trecut toate examenele cu excelență. În 1921 a fost ales asistent clinic-șef al faimosului Sir Thomas Horder, care era cardiolog și totodată medicul familiei regale. Importanța gândirii și analizei precise în cadrul diagnosticării și-a pus amprenta asupra tânărului M.L.-J. Un intelect ascuțit combinat cu o capacitate abilă de observare a naturii umane și o excelentă memorie erau parte din darurile sale naturale care au contribuit semnificativ la slujirea sa de păstor și predicator. N-a putut stabili cu precizie data convertirii sale. Treptat, a ajuns să-şi dea seama că era mort în păcat și singura speranță pe care a găsit-o a fost în Cristos în anii 1923-1924. Deja în 1925 (și este ușor de urmărit vârsta lui pe parcursul secolului al XX-lea, întrucât el s-a născut în 1899) experimenta o frământare intensă cu privire la chemarea de a fi păstor.

În 1927 a întors spatele unei cariere de succes și profitabile în medicină pentru a-şi dedica viața slujirii creștine în sudul Țării Galilor, în districtul Aberavon, în cadrul unei biserici cunoscute în mod popular drept Sandfields. În jurul acestei biserici se găsea o populație de aproximativ 5.000 de persoane care trăiau în condiții de mizerie și aglomerație. Biserica făcea parte din ceea ce era cunoscut drept Mișcarea de Înaintare (The Forward Movement). Biserica era un refugiu atunci când întristarea, pierderile ori necazurile de vreun fel veneau peste oamenii de acolo. Salariul lui M.L.-J. era de 225£ pe an plus punerea de dispoziție a casei parohiale. Aceste condiții contrastau în mod izbitor cu avantajele unui cadru medical care la acea vreme putea câștiga între 2000£ și 5000£ anual. Contractul său prevedea un număr de 13 duminici pe an libere. Aceasta a fost o trăsătură pe parcursul întregii sale vieți de slujire, și anume libertatea de a predica în multe alte locuri și de a-și lua timp de reîncărcare și reîmprospătare în contextul cerințelor asidue pe care le presupunea viaţa unui păstor. Inițial, M.L.-J. a fost considerat un păstor laic, întrucât nu urmase cursurile unui seminar și nu trecuse printr-o pregătire teologică.

În 1927, Martyn s-a căsătorit cu Bethan, care de asemenea era cadru medical. Ea a fost expusă doi ani de zile la lucrarea lui Martyn înainte de a înțelege cu adevărat semnificația Evangheliei.[1]

O lucrare impresionantă a Duhului Sfânt s-a petrecut în biserica din Aberavon. Membrii bisericii au crescut în 1930 până la 88, dintre care 70 s-au convertit din lume. În anul următor, 1931, alți 135 s-au adăugat, 128 dintre ei venind din lume. Toată viaţa lui, M.L.-J. a crezut cu tărie în fenomenul pe care-l numim trezire spirituală. Întotdeauna a subliniat că Împărăția lui Cristos nu înaintează prin metode specifice afacerilor și prin scheme lumești. N-a încetat niciodată să avertizeze cu privire la evanghelizarea superficială de tip decizional căreia îi lipsește convingerea de păcat și pocăința inimii.

Odată cu stabilirea sa în biserica Sandfields, a trebuit să învețe de la zero tot ceea ce presupune conducerea unui adunări de credincioși. Curând, chemarea sa de predicator a fost recunoscută. În primul an al lucrării sale, a încuviințat să predice în alte 52 de biserici, de regulă în serile de marți ori joi. Impactul lucrării sale itinerante a fost simțit pe tot cuprinsul Țării Galilor. Predicarea sa era de factură evanghelică și plină de putere. Era tenace în expunerea caracterului nebiblic și a naturii distructive a teologiei moderne.

În 1932 și 1937, „Doctorul” (se pare că toți i se adresau în modul acesta) a slujit în America de Nord. Abilitățile sale de predicator au fost numaidecât apreciate. Unii conducători din Canada l-au îndemnat să revină, având perspectiva de a fi chemat să slujească acolo într-o biserică mare. A refuzat.

Consemnările acestor ani de început scot la iveală multe situații în care şi-a arătat grija pastorală față de persoane individuale nevoiașe, iar uneori față de muribunzi. A fost un păstor personal nu doar la capitolul vizitelor, ci și la capitolul corespondenței. Într-o împrejurare când trebuia să-i fie lăsată corespondența, erau 90 de scrisori care se strânseseră într-o singură săptămână.[2] M.L.-J. nu a fost doar un predicator nativ, ci și un conducător nativ. Curând, în jurul lui s-au adunat o mulțime de păstori. Împreună au încheiat legăminte în modalități practice specifice pentru a promova cauza evanghelică în Țara Galilor.

În mai 1938, Doctorul și-a anunțat demisia din lucrarea pastorală de la Sandfields și în aceeași lună a acceptat invitația dr. Campbell Morgan de a sluji împreună la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, situată la scurtă distanță de Casa Comunelor și Palatul Buckingham. În anii de război, familia Lloyd-Jones a locuit în Haslemere, Surrey. În 1943 dr. Morgan s-a retras, lăsându-l pe Doctor ca singurul păstor al bisericii.

În perioada 1939-1945, congregația s-a împrăștiat, numărul reducându-se la aproximativ un sfert din mărimea avută în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Capela Westminster este formată din galerii circulare. Prima galerie poate adăposti aproximativ 720 de persoane, iar a doua aproximativ 200. Primul nivel poate cuprinde aproximativ 1.000 de locuri.

Congregația nu cunoștea credința de sorginte reformată și era nefamiliarizată cu o serie de predici expozitive. Unii i se opuneau pe față lui M.L.-J. și preferau schițele de predicare aliterate și ușor de urmărit ale lui Campbell Morgan. Stilul Doctorului era unul care-i provoca pe ascultători să mediteze la doctrina biblică, să o priceapă și să o adopte. Această situație a fost surprinsă într-o remarcă făcută de un bărbat indignat care s-a dus într-o duminică dimineață așteptând să-l audă pe Campbell Morgan și plecând dezamăgit. „M-am dus să-l ascult pe Morgan,” s-a plâns el ulterior, „și în schimb l-am auzit pe acel calvinist!” Unii dintre diaconi aveau tendințe de teologie liberală. În general, majoritatea a fost mulțumită atât timp cât slujirea era făcută de amândoi, dar n-au fost bucuroși atunci când Campbell Morgan s-a retras. Nu s-au împăcat cu gândul că M.L.-J. urma să predice la fiecare serviciu.

Într-un asemenea context, Doctorul a manifestat o înțelepciune excepțională. În serile de vineri a organizat un timp de discuții în care congregația avea prilejul de a ridica liber în discuție orice subiect. Trebuie menționat că un păstor va descoperi numaidecât care este gândirea membrilor lui atunci când se creează oportunitatea unei discuții libere.

Unii dintre prietenii lui Lloyd-Jones priveau cu scepticism ideea că simplitatea primitivă a vieții de biserică derulată după un metodism calvinist va avea sorți de izbândă în Londra. În vremea aceea, unul dintre observatori era un anumit dr. Johnson. „Când am văzut că el, deși nu avea cor, divertisment muzical și nici o altă unealtă externă, predica pentru a umple Capela, m-am întrebat dacă va putea duce această povară – având în vedere predicarea sa itinerantă din cursul săptămânii.” La un moment dat, discuția deschisă din timpul săptămânii a vizat ce anume se putea face pentru a umple Capela, așa cum fusese în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Mulți au sugerat că trebuiau făcute adăugiri la program. O minoritate a exprimat părerea că motivul aflat la baza participării era predicarea și nu doreau elemente suplimentare.

Primatul predicării este ilustrat prin forma serviciului de închinare. Un capitol din biografia scrisă de Iain Murray poartă titlul: „Diminețile de duminică ale anilor 1950”.[3] Acesta surprinde cu măiestrie forma și atmosfera acelor vremuri pentru cei care n-au avut niciodată privilegiul de a participa. Nu existau niciun fel de accesorii. Se lectura în mod substanțial din Scriptură, urma un timp de rugăciune de 10-15 minute, iar mai apoi o predică de aproximativ 40 de minute. Duminica după-amiaza, programul era la fel, exceptând faptul că mesajul predicii era de natură evanghelistică și ținea între 40 și 60 de minute. Întotdeauna se cântau patru imnuri în obișnuita manieră a nonconformismului. Nu-mi aduc aminte să fi existat vreo adăugire de vreun fel. În timpul lui Campbell Morgan se remarca prezenţa unui cor, dar acesta a dispărut.

Anii aceștia, din 1939 până în 1968, au fost spectaculoși. În inima Londrei, Doctorul a exercitat o lucrare de predicare a cărei influență s-a răspândit în toată lumea. Pe lângă turiștii care și-au pus ziua de duminică petrecută la Westminster în itinerariul lor, studenți din multe țări și care se pregăteau pentru tot felul de vocații participau în mod regulat la serviciile de la Capela Westminster. De asemenea, numeroși studenți de la London Bible College frecventau serviciile de la Westminster. Pentru ei, Doctorul era un predicator model. Eu și soția mea am ajuns în Londra în 1954 cu scopul explicit de a studia la fără frecvență la Colegiul Biblic din Londra (London Bible College).

Tocmai absolvisem școala de arhitecți și făceam practică în acest domeniu în Londra. Am locuit la Foreign Mission Club. Acolo i-am cunoscut pe Iain Murray și pe David Fountain care au insistat împreună să frecventăm Capela Westminster ca să putem beneficia de pe urma slujirii Doctorului.[4] Din 1954 și până în 1958 am fost inspirați și absorbiți de învățătura de la Westminster. Studiile de la London Bible College (ținute de dr. Ernest Kevan) ne-au împiedicat să participăm la faimoasele „prelegeri pe Romani” ţinute la Capela Westminster în serile de vineri. Seriile de predici care au avut un impact major asupra noastră au fost cele pe Efeseni, o serie pe capitolul 3 din Geneza și o serie scurtă pe Ezechiel, capitolul 36.

Pe lângă predicarea sa itinerantă pe toată întinderea Angliei din timpul săptămânii și al concediului de vară, Doctorul era de asemenea solicitat de Mișcarea Studenților. De pildă, cartea sa care poartă titlul „Autoritate” a fost mai întâi publicată ca o serie de predici la o conferință pentru studenți.

Pe parcursul lucrării sale, de la începutul anilor ’30 și până în anii ’80, Doctorul a predicat unor adunări cu mult mai numeroase decât cele ale predicatorilor de frunte din Marea Britanie de astăzi. Pe lângă congregația sa de la Westminster care avea duminica între 1.200 și 1.400 de ascultători, mai erau mulțimile care se adunau la campaniile sale din timpul săptămânii sau la ocaziile speciale. De pildă, chiar în 1932 a predicat în Toronto undei audienţe de 6.000 de persoane, iar în 1935 a avut 7.000 de ascultători în Llangeitho. Dumnezeu nu i-a dat doar darul predicării, ci și adunări care să beneficieze de pe urma predicării sale. Fără îndoială că el a fost cel mai de seamă predicator din Marea Britanie din secolul al XX-lea.

În 1941 a început o întâlnire trimestrială pentru slujitori. Participarea se făcea pe baza unei invitații personale. Aceasta s-a dezvoltat devenind „Părtășia de la Westminster” care era limitată la păstorii cu normă întreagă. Uneori erau abordate subiecte prezentate de un oaspete sau de un membru al grupului, însă în cea mai mare parte, întâlnirile constau din discuții deschise, conduse de Doctor. În 1967 am început și eu să particip. Trebuie să fi fost undeva la 220 de persoane eligibile. Participarea medie era la aproximativ 120 de persoane. Unii călătoreau tocmai din Țara Galilor pentru a putea participa. Timp de nouă luni pe an, grupul s-a întâlnit în prima zi de luni. Această zi este „cea obositoare” pentru păstori. Participanții se întorceau de la această părtășie profund încurajați. Pentru mai mulți membri ai grupului, Doctorul era un prieten și un sfătuitor, un păstor care-i îndruma și-i consilia în vremurile dificile și-i încuraja când se confruntau cu necazuri familiale și personale.

În 1968, îmbolnăvindu-se deosebit de grav, M.L.-J. și-a dat demisia din slujba de păstor al Capelei Westminster. În felul acesta s-a încheiat o lucrare de 30 de ani. I-a scris prietenului său Philip Hughes despre simțământul că trebuia să pună în formă scrisă materialul pe care-l predicase, mai ales cartea Romani. Scrisorile primite de la prieteni i-au întărit această dorință. Un misionar din Mombasa i-a scris spunându-i că citise predica lunară publicată în Westminster Record începând cu 1948, iar un alt misionar din Maroc i-a scris Doctorului pentru a-l asigura că lucrarea sa în formă tipărită a reprezentat o mare binecuvântare pentru el pe parcursul unei perioade de peste zece ani. Timp de șase luni, pe parcursul anului 1968, Doctorul n-a ţinut nicio predică. Recuperarea sa în urma operației a fost o reușită, iar în 1969 a putut să-și finalizeze substanțiala și ampla lucrare itinerantă.

În 1977 s-a petrecut un eveniment important în slujirea Doctorului atunci când a ținut prelegerea inaugurală cu ocazia întemeierii Seminarului Teologic din Londra (London Theological Seminary). Acest seminar a fost înființat în urma imboldului său.

În 1979, cancerul de care suferise inițial a revenit. A fost constrâns să-și limiteze angajamentele publice, însă a păstrat câteva angajamente de predicare de-a lungul anului 1980 în Scoția, Țara Galilor și Anglia. Doctorul a crezut cu ardoare în perspectiva puritană potrivit căreia este de datoria creștinului să se pregătească temeinic pentru moarte. În etapele finale ale bolii și-a păstrat o mărturie remarcabilă și a fost o sursă de inspirație pentru familia sa și biserica de pretutindeni. A pășit în glorie pe 1 martie 1981, în ziua Sf. David.

Lecții de la Dr. Martyn Lloyd-Jones ca predicator

Viața și exemplul dr. Martyn Lloyd-Jones constituie pentru noi bogate surse de inspiraţie. El a fost cel mai de seamă predicator și conducător evanghelic non-conformist din cadrul mișcării evanghelice a secolului al XX-lea.

Așa cum am observat deja, pe lângă predicile ţinute de trei ori pe săptămână la Capela Westminster în Londra, în timpul săptămânii a predicat pe tot cuprinsul Insulelor Britanice și dincolo de acestea. Predicile erau ţinute în fața unor mari congregații din toate denominațiile. Lucrarea sa amplă ne aduce aminte de profetul Samuel despre care s-a scris: „El se ducea în fiecare an de făcea înconjurul Betelului, Ghilgalului și Mițpei și judeca pe Israel în toate locurile acestea. Apoi se întorcea la Rama, unde era casa lui” (1 Sam. 7:16-17). Galez fiind, e lesne de înţeles că i-a plăcut să slujească în Țara Galilor. Influența lui acolo a fost de o profunzime aparte. „Simțământul chemării lui M.L.-J. spre Țara Galilor a rămas o trăsătură care l-a însoţit toată viaţa.”[5]

Cinci aspecte de o relevanță covârșitoare astăzi ies în evidență:

  1. Întâietatea predicării
  2. Predicarea evanghelistică
  3. Ungerea în predicare
  4. Trezirea spirituală și predicarea
  5. Predicarea sistematică

Întâietatea predicării

De-a lungul anului 1969, M.L.-J. a fost invitat să vorbească la Seminarul Westminster din America. Și-a ales ca temă Predicarea și Predicatorii. Au fost publicate șaisprezece prelegeri de către Hodder & Stoughton într-o carte cu acel titlu.[6] În primul capitol, „Întâietatea predicării”, el analizează motivele pentru care predicarea a decăzut de pe primul loc, acolo unde ar fi trebuit să se afle întotdeauna în cadrul Bisericii lui Dumnezeu.

Încă de la început, trebuie să reținem ce este predicarea. Este adresarea înaintea oamenilor în numele Dumnezeului Trinitar prin intermediul Bibliei și adresarea către ei prin prisma întregii lor ființe: intelect, emoții, conștiință și voință. Predicarea Evangheliei reprezintă demersul înflăcărat de a-i convinge pe oameni și de a-i îmboldi spre pocăința față de păcat și credința în Domnul Isus Cristos. Predicarea Evangheliei este unică doar în măsura în care este eficientă prin puterea Duhului Sfânt. De aici rezultă că locul pe care-l ocupă rugăciunea și sfințenia în viața predicatorului este de maximă importanță.

Doctorul i-a apreciat întotdeauna pe puritanii englezi și, asemenea lor, a crezut că predicarea este modalitatea lui Dumnezeu de a converti păcătoși, de a-i hrăni și a-i edifica pe credincioși. Asemenea puritanilor englezi, și el a susținut că nu există niciun substitut. Nimic altceva nu se adresează întregii persoane, minții, emoțiilor, conștiinței și voinței ca și predicarea. Nimic altceva nu vine cu autoritate de la Dumnezeu Însuși. Nimic altceva nu este sălășluit de Dumnezeu Duhul Sfânt în modul unic în care este predicarea. Fiul Omului Însuși a venit să predice, așa cum a făcut și cel care i-a pregătit calea. Mulțimea nu s-a dus în pustiu ca să audieze o prelegere ținută de Ioan Botezătorul. Amvonul i-a fost o piatră, iar cerurile i-au fost tribuna. A predicat. Și atunci când ascultătorii săi au ajuns, Ioan nu i-a flatat, nici nu a început să-i facă să se simtă bine. Scopul său a fost acela de a-i aduce la pocăință.

Ce face predicarea unică? Ce face predicarea diferită de discursurile politice? Ce face predicarea diferită de prelegerile dintr-o școală ori din universitate? Răspunsul este că predicarea se adresează omului ca întreg: minte, emoții și voință spre a-l întoarce la Dumnezeu, iar atunci când s-a produs asta, să-l îmboldească spre a-L iubi și a-L sluji pe Dumnezeul Trinitar cu întreaga-i ființă. În politică, cel ce ține discursul va încerca să-i determine pe ascultători să voteze pentru partidul său. În predicare, obiectivul este de a-i determina pe oameni să creadă în Cristos și să trăiască pentru El.

Este o greșeală să se confunde predicarea cu prelegerea. Prelegerile pot fi asistate de expuneri power point și videoproiectoare suspendate, menite să răspândească informație și să păstreze atenția, însă ele nu pot fi niciodată substitute pentru predicare. Folosirea unui proiector suspendat tinde să frângă legătura directă dintre predicator și ascultătorii săi. Proiectoarele suspendate sunt folositoare pentru prelegeri. Acestea pot fi informative și chiar surse de inspiraţie. Însă prelegerea nu este predicare.

Predicarea este modalitatea desemnată de Dumnezeu prin care păcătoșii sunt smeriți. Niciun agent uman de pe pământ nu poate produce convingerea de păcat în relația cu Dumnezeu. Aceasta este lucrarea unică a Duhului Sfânt așa cum Isus a promis: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata” (Ioan 16:8). Desigur că Duhul Sfânt folosește o varietate de mijloace precum lectura, prietenia personală, discuțiile, ascultarea de emisiuni radio sau casete audio, însă în Scriptură se afirmă clar: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe păcătoși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Observați că în ochii lumii, predicarea este o nebunie. Satan o urăște pentru că știe că ea reprezintă modalitatea supremă de a-i umili pe păcătoși și de a-i mântui.

M.L.-J. a avertizat cu privire la tendința de a îngădui divertismentului să disloce întâietatea predicării prin intermediul punctelor muzicale, cântărilor, solourilor sau mărturiilor. El a făcut referire la noul slujitor oficial din biserică – „liderul de cântări”, care se presupune că va crea atmosfera potrivită. „Adeseori, acestuia îi trebuie atât de mult timp pentru a crea atmosfera potrivită încât nu mai rămâne timp pentru a predica în acea atmosferă!” Predicarea ca vehicul în care se descoperă puterea lui Dumnezeu intră în declin atunci când distracțiile îi lasă un timp minim de manifestare.

„Ni se spune că în zilele noastre oamenii nu pot gândi și nu pot urmări afirmații elaborate, că sunt atât de obișnuiți cu tipul de perspectivă și mentalitate produse de ziare, televiziune și filme încât sunt incapabili să urmărească o afirmație logică, argumentată. Prin urmare, trebuie să le dăm filme și diafilme, să aducem vedete de fim care să le vorbească, strecurând doar o idee despre Evanghelie. «Creează-ți propria atmosferă» este idealul major, iar apoi, înspre final, adaugă doar un gând foarte scurt despre Evanghelie.”[7]

Astăzi există tot soiul de influențe antagonice întâietăţii predicării. În zilele apostolilor, evreii au cerut semne miraculoase (1 Cor. 1:22). În prezent, mulți dintre adepții carismatismului consideră că puterea lui Dumnezeu este exprimată prin semne și minuni. Chiar dacă nimic nu se întâmplă, decât în imaginația lor, această idee persistă. Însă cei care persistă în chemarea lor de a predica sunt răsplătiți prin mărturia unor vieți schimbate.

Întâietatea predicării este adeseori uzurpată prin „metode”. Se consumă multă energie în domeniul administrării sau în cel al consilierii. Predicarea expozitivă eficientă cere o disciplină enormă a minții și a inimii. Sunt câteva megabiserici în SUA în care predicarea expozitivă este practicată. Don Carson de la Colegiul Trinity, Deerfield, susține că nu cunoaște nici măcar un predicator expozitiv al Bibliei din SUA care să nu fi luat măsuri riguroase de a proteja întâietatea rugăciunii și studiului (Fapte 6:2). Trebuie păstrat un echilibru. Păstorirea și grija față de oameni sunt vitale, însă nu trebuie neglijată exercitarea imperativă a studiului. Scripturile îl compară pe predicator cu un bou care treieră boabele. Lucrarea aceasta este solicitantă (1 Tim. 5:18).

Ben Bailie, un păstor din America, lucrează de asemenea la o disertație doctorală despre predicarea lui Martin Lloyd-Jones. A contribuit cu un capitol strălucit la cartea Interacționarea cu Martyn Lloyd-Jones (Engaging with Martyn Lloyd-Jones).[8] El susține că încă de la începutul lucrării sale, Martyn Lloyd-Jones a fost ostil intelectualismului exclusiv și opus obsesiei victoriene de a distra. Dacă ar fi trăit astăzi, M.L.-J. s-ar fi opus unui nou pericol care constă în dezvoltarea unor servicii de familie în care o banală cuvântare pentru copii înlocuiește predica.

Există modalități de a câștiga familii și copii fără a sacrifica darul nostru principal al predicării. O analogie ar fi trimiterea lui Nelson în bătălia de la Trafalgar, însă ținerea sub cheie a tunurilor din artileria sa și permisiunea de a folosi doar pistoale. Un altul ar fi ca Pavel să-i fi spus lui Felix că va renunța la a predica despre dreptate, înfrânare și judecata viitoare, iar în schimb va discuta despre copii și iepurași. Timp de peste 2.000 de ani, Biserica a fost în stare să facă din copii adulți fără ca în același timp să transforme adulții în copii.

Un predicator plin de Duhul Sfânt va menţine vie atenția tuturor categoriilor de vârstă.

Predicarea evanghelistică

Doamna Lloyd-Jones obișnuia să spună:„Nimeni nu-l va înțelege pe soțul meu dacă nu va descoperi că, întâi de toate, el a fost un evanghelist și un om al rugăciunii.”

Paul Cook a observat că M.L.-J. avea trei stiluri de predicare. „Ele ar putea fi descrise drept stilul de duminică dimineața, stilul de duminică seara și stilul de vineri seara. În diminețile din Ziua Domnului el predica într-o manieră expozitivă, folosind multe aplicații și îndemnuri adresate credincioșilor care trebuiau să-și trăiască viața într-o lume ostilă. Tonalitatea predicilor sale era una gravă, fiind desfășurată fără un consum semnificativ de energie fizică. Cărțile sale despre Predica de pe Munte și Epistola către Efeseni au fost rodul slujirii sale de duminică dimineața. Predicarea sa de după-amiaza era într-un mare contrast cu stilul de dimineață. El predica asemenea unui evanghelist și trimitea săgeți către toți necredincioșii prezenți, numărul acestora fiind considerabil.”[9]

Dr. Cary Kimbrell și-a obținut doctoratul cu o teză intitulată „Predicarea evanghelistică a Dr. M.L.-J”[10].

Dr. Kimbrell scrie: „M.L.-J. a crezut că mesajul îi era descoperit predicatorului. După ce l-a citat pe apostolul Pavel, «Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat», el a adăugat: «Asta este ceea ce stabilește mesajul predicii ca atare: este vorba despre ceea ce predicatorul a primit. Predicatorul este un ambasador, nu unul care dă glas propriei gândiri, ori opinii, ori dorințe, ci unul care rostește mesajul Suveranului său. El este purtătorul unui mesaj pe care a fost mandatat să-l aducă.»”

Potrivit lui Cary Kimbrell, M.L.-J. „a declarat că mesajul trebuie împărțit în secțiuni principale. Prima, mesajul mântuirii, kerygma (în greacă tradus de regulă prin proclamare), cea care determină predicarea evanghelistică. A doua, dimensiunea didactică, didache, cea care-i zidește pe cei care au crezut deja – edificarea sfinților”.

„Doctorul a crezut că esenţa perfectă a kerygmei este 1 Tesaloniceni 1:9-10: «Ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.»”

„Predicarea evanghelistică începe cu Dumnezeu. Este o declarare a ființei, puterii și gloriei lui Dumnezeu. Aceasta, în schimb, duce la predicarea despre lege. Caracterul lui Dumnezeu conduce spre legea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt menite să-i aducă pe oameni la o convingere de păcat și să-i conducă la pocăință. Aceasta, în schimb, ar trebui să-i conducă la credința în Domnul Isus Cristos ca fiind singurul Mântuitor. În opinia Doctorului, acesta «este mesajul mântuirii, ceea ce numim predicarea evanghelistică… așa ceva ar trebui să se petreacă cel puțin o dată pe săptămână».”

Cât de mulți practică o asemenea slujire evanghelistică? Potrivit lui Gary Benfold, păstor la Moordown Baptist Church, Bournemouth, foarte puțini sunt păstorii care urmează o asemenea practică. Păstorul Benfold însuși a urmat această metodă timp de peste treizeci de ani, așa cum a procedat și Peter Masters de la Metropolitan Tabernacle din Londra.

Păstorul Benfold a descris predicarea evanghelistică drept cea în care textul ori adevărul expus sau explicat este aplicat inimilor, minților și cugetelor oamenilor neconvertiți. Este predicarea în care întrebările și obiecțiile lor sunt anticipate și lămurite, temerile fiindu-le înlăturate, și este predicarea în care aceștia sunt încurajați spre Dumnezeu în pocăință și credință. El schițează cinci beneficii ale unei predicări evanghelistice săptămânale: 1. Îi ajută pe credincioși să-și amintească Evanghelia. 2. Îi ajută pe credincioși să înțeleagă Evanghelia. 3. Vestea bună a Evangheliei entuziasmează inimile și-i ajută să continue alergarea credinței. 4. Îi încurajează pe credincioși să-și aducă prietenii la anumite întâlniri. 5. Îi ajută pe tinerii care cresc în biserică să evite să facă presupoziții false despre ei înșiși. Cunoașterea adevărului nu echivalează cu regenerarea.[11]

Ungerea în predicare

Capitolul final din Predicarea și predicatorii este intitulat „Demonstrarea Duhului și a puterii” și este dedicat subiectului ungerii. Doctorul a fost pasionat de această chestiune care este profund neglijată astăzi. În multe biserici, se obișnuia ca înainte de serviciile bisericii să se înalțe rugăciuni în biroul pastoral (de către prezbiteri și diaconi) având în minte acest factor al puterii Duhului. Iată modul în care Doctorul își începe capitolul de încheiere:

„Am păstrat până la această ultimă prelegere ceea ce este, la urma urmei, cel mai măreț element esențial în legătură cu predicarea, este vorba despre ungerea dată de Duhul Sfânt. Unora li s-ar putea părea ciudat că am lăsat la urmă cel mai important lucru în loc să încep cu el. Am procedat așa deoarece cred că dacă facem, sau încercăm să facem, tot ceea ce am spus anterior, ungerea se va coborî peste lucrarea noastră. Am indicat deja că unii oameni au căzut în greșeala de a se baza doar pe ungere și au neglijat să facă tot ce le stătea în putinţă sub aspectul pregătirii. Modul corect de a privi la ungerea Duhului este de a ne gândi la ea ca la ceva ce se așază peste pregătirea noastră.

În Vechiul Testament se găseşte un incident care ne furnizează o ilustrare potrivită pentru a arăta această relație. Este vorba despre relatarea despre Ilie care se confruntă cu prorocii falși din Israel pe Muntele Carmel. Ni se spune că Ilie a construit un altar, a tăiat un vițel și pus părțile acestuia peste lemne. După ce a făcut asta, s-a rugat să se coboare foc; și focul s-a coborât. Aceasta este ordinea.”

Isus a spus: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (F.A. 1:8). Această promisiune a fost împlinită în ziua de Rusalii când Petru, care fusese reabilitat după eșecul său amar, a predicat deopotrivă cu claritate și putere. Dovada acelei puteri este văzută în cei 3.000 care au fost convertiți în acea zi. Acea putere a Duhului Sfânt nu este limitată la ziua Rusaliilor. De-a lungul istoriei bisericii, au existat şi alţii care au predicat cu mare ungere și au generat numeroase convertiri. De pildă, a citi viața lui George Whitefield înseamnă a citi despre un predicator înzestrat cu puterea Duhului Sfânt. Whitefield a fost plin de viață, elan, putere, forță! Vremurile de trezire sunt vremurile puterii Duhului. Dar nu întotdeauna aceasta este starea de lucruri.

Viața dr. M.L.-J. reprezintă pentru noi toți un exemplu al unui om care a predicat în vremuri când convertirile erau numeroase și care a perseverat în vremuri neroditoare, așa cum au fost anii de început de la Capela Westminster. Perseverența ține de esența lucrării de păstorire și de predicare. Indiferent dacă predicatorul experimentează o măsură mai mică sau mai mare de ungere, el trebuie întotdeauna să-și dea toate silințele, așa cum spune Scriptura: „Caută (spoudazo înseamnă a fi zelos, a fi activ, a fi silitor) să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Doctorul a susținut botezul cu Duhul Sfânt ca o experiență a puterii. Mulți se deosebesc în raportarea la el sub aspectul terminologiei și sub cel al ideii unei a doua experiențe după convertire, însă fără îndoială că vom fi de acord cu el în ce privește accentul pus pe necesitatea puterii spirituale în slujire și în predicare. Fie că folosim sintagma „botezul cu Duhul” ori „umplerea cu Duhul Sfânt”, rezultatul împuternicirii este identic. Închei cu modul în care Doctorul argumentează acest aspect în cartea sa Predicarea și predicatorii.

„Dar priviți din nou la Fapte 4:7. Iată-i pe Petru și pe Ioan anchetați de Sinedriu și se aduc acuzații împotriva lor: «Au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor și i-au întrebat: Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?» Dar observați cum continuă relatarea: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel!»

Cum interpretăm aceste lucruri? De ce spune: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt»? Ați putea afirma «Dar oare n-a fost umplut de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, așa cum au fost ceilalți bărbați?» Desigur că a fost umplut. Atunci care este motivul repetării acestei expresii aici?

Există o singură explicație adecvată. Nu este doar o reamintire a faptului că a fost botezat cu Duhul în ziua de Rusalii. Nu are niciun sens să fie folosită această expresie decât dacă înseamnă că el a primit o măsură proaspătă de putere. El s-a aflat într-o poziție critică. Aici era anchetat alături de Ioan, și cu adevărat Evanghelia și întreaga biserică creștină era anchetată, iar el avea nevoie de o putere nouă, proaspătă pentru a depune o mărturie pozitivă și pentru a ține piept prigonitorilor – o putere nouă, proaspătă, și aceasta îi este dată. Așa că expresia folosită este «Petru, plin de Duhul Sfânt». Aici era vorba despre o altă umplere dată pentru o însărcinare specială.”

„Un alt exemplu în acest sens se găseşte în același capitol 4 din Faptele Apostolilor, versetul 31. Toți membrii bisericii se rugau, cu teamă, sub amenințarea autorităților care încercau să extermine biserica. Iată ce s-a întâmplat apoi: «După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt» – din nou este vorba despre aceleași persoane. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, iar Petru și Ioan la rândul lor în alte împrejurări; însă aici întregul grup este din nou umplut de Duhul Sfânt. Prin urmare, este evident că vorbim despre ceva ce poate fi repetat de mai multe ori.”

În capitolul din care sunt preluate citatele anterioare, Doctorul continuă prin a descrie mai multe exemple de împuternicire, provenite îndeosebi din Marea Trezire din secolul al XVIII-lea, pentru a susține ideea potrivit căreia Duhul Sfânt unge sau umple predicatori cu putere. Asta se întâmplă uneori cu rezultate remarcabile. Dintr-o perioadă timpurie, 1630, el citează cazul lui John Livingstone care a predicat la o întrunire specială la Kirk O’Shotts, între Glasgow și Edinburgh. În respectiva localitate, cinci sute de persoane au fost adăugate bisericii ca rezultat al acelei singure predici! Ce ar trebui să spunem în concluzie despre nevoia de ungere în predicare? Păstorul trebuie să o caute cu sârguință și să aștepte din partea Domnului să împuternicească predicarea. Așa cum Ilie a așezat jertfa pe altar, iar apoi s-a rugat să se coboare foc din cer, tot așa păstorul ar trebui să aștepte să se pogoare foc din cer care să binecuvânteze și să dea propășire lucrării sale de mântuire a sufletelor și de edificare a sfinților.

Subiectul acesta este deosebit de relevant astăzi. Unii slujitori tineri au o temeinică pregătire în plan teologic, însă dacă-i întrebi despre ungere, te vor privi contrariați și abia dacă vor ști la ce te referi. Pentru ei, dacă o predică este biblică, bine structurată și expusă cu claritate, asta e tot ce contează. Dimensiunea împuternicirii Duhului Sfânt le este străină.

Trezirea spirituală și predicarea

În ce fel se raportează trezirea spirituală la predicare? Există o diferență între predicatorul care tânjește și așteaptă ca Duhul Sfânt să Se pogoare din ceruri de fiecare dată când predică (1 Tes. 1:4-5) și cel care nu are o astfel de așteptare.

Ca o comemorare a trezirii spirituale din 1859, M.L.-J. a ţinut o serie de predici despre acest subiect în anul 1959. Cu toate acestea, rezultatele au fost minore. S-a manifestat un interes scăzut pentru acest subiect. El a crezut cu pasiune în realitatea trezirii spirituale, socotind-o ceva ce presupune prospețime și revărsări ample ale harului și puterii Duhului Sfânt. În prezent, puțini evanghelici au acea pasiune și așteptare. Cu trecerea timpului, trezirea spirituală pare a fi considerată ceva ce aparține unui nebulos trecut îndepărtat și improbabil să fie trimis din nou.

Volumul 4 din seria de predici a Doctorului pe Efeseni 4:1-16 poartă titlul „Unitatea creștină”. Chiar dacă legătura cu tematica unității este doar marginală, M.L.-J. întrerupe seria cu o predică întreagă despre trezirea spirituală. În cadrul acestei expuneri, el afirmă: „Nu există subiect de o importanță mai mare, sau de o urgență mai mare, pentru a fi luat în considerare de biserica creștină astăzi decât acest subiect al trezirii spirituale. Dacă înțeleg câtuși de puțin vremurile, dacă înțeleg câtuși de puțin învățătura biblică despre natura bisericii și lucrarea Duhului Sfânt, nu ezit să spun că singura speranță a bisericii în vremurile actuale constă în Trezirea Spirituală. Nu văd nicio speranță în vreo mișcare ori organizație ori în vreun efort special planificat de om. Necesitatea supremă a bisericii este Trezirea Spirituală.”

Mai apoi, el continuă prin a defini trezirea spirituală ca fiind o repetare de o anumită amploare sau măsură a ceea ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii.

Trezirile spirituale din secolul al XX-lea în țări precum Coreea, China, Indonezia, Etiopia, Sudan, România, Nepal și Sarawak demonstrează că aceste convingeri sunt corecte.

Deși el n-a încercat niciodată să organizeze un concert de rugăciune pentru trezire spirituală, Doctorul a fost apropiat de teologia lui Jonathan Edwards pe acest subiect. Edwards a fost de părere (vezi cartea sa, The History of Redemption), că această lume va fi în cele din urmă evanghelizată de la un capăt la altul prin intermediul unor revărsări ale Duhului Sfânt. Doctorul nu a fost la fel de optimist, însă perspectiva sa asupra importanței trezirii spirituale în istoria bisericii este dincolo de orice îndoială.

Accentul pus în lucrarea lui M.L.-J. este confirmat într-un excelent capitol scris de Ian Randall în cartea Interacțiunea cu Martyn Lloyd-Jones. Următoarele trei paragrafe sunt citate din acel capitol.

În 1959, după ce a observat că doar 6% din populație mergea la biserică în mod regulat, Lloyd-Jones a susținut cu tărie următoarea idee: „Ce este necesar e o demonstrare măreață a puterii lui Dumnezeu, o acțiune a Celui Atotputernic care-i va determina pe oameni să-i acorde atenție, să privească și să asculte. Istoria tuturor trezirilor petrecute indică atât de clar că acestea sunt invariabil efectele trezirii, fără nici măcar o singură excepție.” El a adăugat în mod dramatic: „Atunci când Dumnezeu acționează, El poate face mai mult într-un minut decât poate face omul cu toată organizarea lui în cincizeci de ani.”

În 1968 el a afirmat: „Frecvenţa trezirilor spirituale a scăzut numai odată cu declinul calvinismului. Cu cât este mai puternic calvinismul, cu atât e mai probabil că vei avea parte de o trezirile spirituală și de redeșteptări. Ele urmează în mod necesar din această doctrină… știi că ești pe deplin dependent de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care te rogi Lui, pledezi înaintea Lui, insiști și te lupți cu El.”[12]

În predicile sale din 1959 despre trezire, el a abordat următoarea întrebare: De ce să te rogi pentru trezire? Primul său răspuns a fost: dintr-o preocupare pentru gloria lui Dumnezeu.[13]

Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a promova Evanghelia acasă și peste hotare, iar în același timp să ne rugăm cu pasiune pentru trezire. În esență, aceasta a fost perspectiva lui M.L.-J.

Fundamentală pentru viața Doctorului a fost practica de a pune timp deoparte în fiecare zi pentru citirea Bibliei și pentru rugăciune. Rugăciunea cu familia marca finalul fiecărei zile. Mai mult decât oricând, avem nevoie să acordăm o atenție serioasă standardelor vieții noastre devoționale și roadei Duhului.

Predicarea sistematică

Dr. M.L.-J. a folosit cel mai mult metoda expunerii sistematice. Ocazional predica un mesaj tematic, însă aproape întotdeauna urma metoda utilizată de puritanii englezi a seriilor consecutive de predici.

Această metodă are multe avantaje deopotrivă pentru ascultători și pentru predicator. Prin intermediul predicării înlănțuite, care este solicitantă și epuizantă, predicatorul va descoperi că Scripturile sunt inepuizabile. Comorile adevărului sunt nelimitate. Dar trebuie făcută munca de explorare, iar predicatorul are mereu nevoie de cărți. Dimensiunea studiului este ilustrată prin exemplul lui Jonathan Edwards.

Predicatorul nu va trebui să piardă timp în fiecare săptămână căutând ceva diferit. Spurgeon a explicat că în cazul lui era potrivit să aibă un pasaj ori text diferit de fiecare dată când predica, întrucât de trei ori pe săptămână el predica unei congregații de aproximativ 5.500 de ascultători și fiecare prilej era unul evanghelistic. De asemenea, el avea daruri extraordinare pentru asta. S-ar putea ca, în ansamblu, o asemenea abordare să fi avut neajunsuri, întrucât în vremea morții lui Spurgeon, era o lipsă acută de predicatori teologici puternici. Este nevoie de timp pentru a zidi o gândire teologică în ascultătorii noștri și, de departe, cel mai bun mod este de a parcurge cărți întregi. De pildă, prin predicarea sistematică din Epistola către Romani în mod sistematic, doctrina mântuirii prin har este expusă într-o manieră solidă. Tot astfel, printr-o serie pe Efeseni, doctrina bisericii poate fi temeinic așezată în mințile ascultătorilor. Această metodă generează coeziune, nu fragmentare. Este metoda urmată de puritanii englezi. De la ei am primit cel mai strălucit corpus de materiale expozitive din istoria bisericii.

Cu excepția câtorva paragrafe scurte din Predicarea și predicatorii (vezi pagina 66 și urm.), n-am reușit să găsesc un îndemn detaliat și argumentat formulat de M.L.-J. pentru a predica la rând din cărțile Scripturii. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect important să fi fost dezbătut la Părtășia de la Westminster, dar s-ar putea ca cineva să ofere informații despre asta. Exemplul lui M.L.-J. trebuie să ne slujească drept sursă de inspirație pentru a urma această metodă. Cel mai limpede îndemn pentru a predica într-un mod sistematic pe care l-am întâlnit în lecturile mele e conţinut în volumul care poartă titlul Redescoperirea predicării expozitive (Rediscovering Expository Preaching) şi în care se găsește un capitol scris de John MacArthur Jr. El scrie: „Unul dintre motivele pentru care predic verset cu verset este acela că nu voi putea produce niciodată săptămână după săptămână asemenea predici inspiraționale, inteligente, creative și tematice. Spurgeon a avut o extraordinară imaginație creativă. Eu pur și simplu nu dispun de așa ceva, și nici predicatorii mulți pe care-i cunosc.”

„Singurul mod eficient de a vedea semnificația unui pasaj este prin așezarea în contextul său. Parcurgerea unei cărţi întregi aşază pasajul în contextul său la cele mai ample, adânci și bogate dimensiuni. Mai este ceva: nici Vechiul Testament și nici Noul Testament n-au fost scrise ca o colecție de versete aruncate în aer și culese după cum au căzut. Mai degrabă, fiecare carte are o desfășurare ideatică rațională, logică și inspirată, trecând de la punctul A la Z, totul încheindu-se în ceruri.”[14]

David Jussely, profesor asociat de teologie practică la Reformed Theological Seminary, Jackson, Mississippi, afirmă despre predicarea sistematică: „Încurajează deopotrivă profunzimea și comprehensivitatea în predicator. În fiecare an, predicatorul va fi expus configurațiilor vaste și multiple ale literaturii biblice. Va fi constrâns să abordeze texte și să interpreteze subiecte pe care în mod normal le-ar fi evitat (cum ar fi acele texte despre lepră). Un asemenea exercițiu îl provoacă și-l menţine proaspăt, înflăcărat și umil în raportarea la predicare.”[15]

Metoda înlănțuirii are de asemenea avantajul de a descuraja repetarea. E atât de ușor pentru un predicator ocupat să cadă în capcana de a repeta pur și simplu sub o formă diferită materialul din ocazii anterioare. De asemenea, mai e tendința de a se întoarce la subiectele preferate și, în felul acesta, de a fi dezechilibrat, neglijând întregul sfat al Bibliei. Repetarea descurajează adunarea care va gândi: „Iată că iarăşi ajunge acolo!”

În timpul unei conferințe pentru păstorii africani, am pus o întrebare: „Câți dintre voi folosiți metoda sistematică de expunere a cărților și secțiunilor din Scriptură?” Din patruzeci de persoane, doar trei o foloseau. Cum să începi? În Reformation Today au apărut două articole care abordează subiectul predicării expozitive înlănțuite. Primul a fost în numărul 89 din RT. El descrie rezultatele unui chestionar făcut la conferința pentru slujitori, organizată de Banner of Truth în Leicester. Sunt citate multe exemple însoțite de descrieri făcute de păstorii care au avut experiență în folosirea acestei metode. Al doilea articol a apărut în RT, numărul 160, sub titlul „Istoria predicării expozitive”.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1] Iain Murray, D. Martyn Lloyd-Jones. The First Forty Years, 1899-1939. 393 p. Banner of Truth, 1982. P. 166.

[2] Ibid, p. 244-246.

[3] D Martyn Lloyd-Jones – The Fight of Faith, Iain Murray 1939-1981, p. 251.

[4] Iain Murray invited me to become the manager of the Banner of Truth Trust in 1957. That publishing venture was born in that year. David Fountain became pastor of Spring Road Evangelical Church where he ministered to his retirement in about 1996. He was the first to invite me to preach. When I arrived he placed a Geneva gown over my shoulders. This was in imitation of the Doctor who wore a Geneva gown in the pulpit on Sundays. That was the only time I ever wore clerical garb

[5] David Ceri Jones in Engaging with Martyn Lloyd-Jones edited by Andrew Atherstone and David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 pages, p.60.

[6] Preaching and Preachers, Hodder and Stoughton, 325 pages, 1971. These are the chapter headings of addresses given to the students of the Westminster Seminary, Philadelphia. The Primacy of Preaching, no Substitute, The Sermon and the Preaching (in which he rejects the idea that there is much to gain in debating about God on TV,) The Form of the Sermon, The Act of Preaching, the Preacher, The Congregation, the Character of the Message, the Preparation of the Preacher, The Preparation of the Sermon, The Shape of the Sermon, Illustrations Eloquence, Humour, What to Avoid, Calling for Decisions (in which he explains why this practice is seriously flawed), The Pitfalls and the Romance, Demonstration of the Spirit and of Power.

[7] Ibid, p. 123.

[8] Engaging with Martyn Lloyd-Jones, editată de Andrew Atherstone și David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 de pagini.

[9] Paul E. G. Cook în Reformation Today, numărul 174.

[10] Esența tezei sale a fost descrisă într-un articol din Reformation Today, numărul 136.

[11] Revista Banner of Truth, numărul 584, mai 2012.

[12] Engaging with Lloyd-Jones, p. 97.

[13] Ibid, p. 104.

[14] Rediscovering Expository Preaching – Balancing the science and art of biblical exposition, John MacArthur Jr. and the Master’s Seminary Faculty, Word Publishing, 410 pagini, 1992, p. 340 și urm.

[15] Revista Banner of Truth, aprilie 2005, p. 14.

Trezirea spirituală (I)

Conceptul de trezire spirituală este unul specific tradiţiei protestante, cu precădere celei evanghelice. Sintagma provine din termenii revival sau awakening, care definesc o lucrare spirituală revitalizantă pe care Duhul Sfânt o înfăptuieşte în viaţa creştinilor dintr-o anumită epocă şi care are ca rezultate vizibile sfinţirea vieţii, intensificarea misiunii şi a evanghelizării, fondarea unor instituţii educaţionale şi filantropice şi, nu în ultimul rând, chiar implementarea unor reforme sociale.[1] Astfel, în sens specific, termenul awakening înseamnă aducerea la mântuire a unui număr mare de persoane neconvertite, in timp ce cuvântul revival, are de-a face mai degrabă cu acţiunea de revitalizare spirituală pe care Duhul lui Dumnezeu o produce in viaţa celor care au fost deja convertiţi.[2]Dar în ciuda acestei delimitări, pe care unii autori o fac între cei doi termeni, este evident că atât awakening, cât şi revival sunt două aspecte, ale aceluiaşi fenomen, aceste manifestări speciale ale divintăţii în viaţa celor convertiţi şi a celor neconverti fiind strâns legate una de cealaltă.

Fiinţa umană este o creatură ciclică, atât în dimensiunea ei emoţională, cât şi în latura ei spirituală, aşa încât nu este nici o surpriză în a descoperi şi a enunţa faptul că perioadele de decadenţă şi de înviorare au alternat mereu de-a lungul istoriei omenirii. Chiar şi în istoria biblică, această succesiune ciclică este evidenţiată într-un mod foarte evident în cartea Judecătorii, care conţine şase asemenea secvenţe caracterizate de păcat, pedeapsă, respectiv salvare. Cuvâtul trezire, în limba ebraică chayah, apare de unsprezece ori pe paginile Vechiului Testament şi înseamnă literalmente „a aduce la viaţă”.[3]În Noul Testament, cuvâtul anazao, care are un înţeles asemănător apare de numai două ori, deşi experienţa pe care el o descrie, apare în mod repetat .[4]

Stephen Olford, binecunoscutul predicator american, este cel care formulează una dintre cele mai competente definiţii ale fenomenului: „Trezirea spirituală este în cele din urmă Hristos Însuşi, văzut, simţit şi auzit în şi prin trupul Său pe pământ”.[5] Marele predicator şi evanghelist Charles Finney definea trezirea spirituală ca fiind „redescoperirea de către creştini a dragostei dintâi, ceea ce conduce la conştientizarea, convertirea şi câştigarea păcătoşilor pentru Dumnezeu”[6], în vreme ce Robert Coleman spunea că ea nu este altceva decât „redescoperirea şi reîntoarcerea la adevărata natură şi la adevărata menire a Bisericii.”[7]Natura corelativă a trezirii în dimensiunea ei evanghelistică, atunci când mase mari de oameni sunt convertite şi a trezirii conştiinţei bisericii, fie pe scară locală, fie chiar pe plan naţional, care conduce la revitalizarea vieţii spirituale a membrilor acesteia, face imposibilă absolutizarea primordialităţii uneia dintre cele două secvenţe. Uneori, cea care debutează prima este una , alteori este cealaltă, dar în ambele ipostaze legătura dintre cele două este inevitabilă. De exemplu, trezirea produsă în Scoţia anului 1742, a survenit pe fondul unei vieţi spirituale aflate în stare de colaps iminent, dar grupurile de rugăciune (Societies of Prayer), create după modelul pietiştilor lui Philip Spenner, predicile puternice rostite de profesorul Henry Scougal, problemele multiple cu care se confruntau parohiile scoţiene, precum şi cataclismele naturale, care s-au abătut în vremea respectivă asupra ţării, „au pregătit calea Domnului”.Într-un asemenea context, pastorul local William McCulloch l-a invitat pe reputatul evanghelist englez George Whitefiel „să treacă în Scoţia şi să ajute”, apel în urma căreia George Whitefield a intreprins nu mai puţin de patrusprezece campanii de evanghelizare în parohia păstorită de McCulloch, iar efectele nu s-au lăsat aşteptate multă vreme. Predicile susţinute iniţial în clădirea bisericii locale erau preponderent evanghelistice şi în ciuda opoziţiei multora, impactul a fost uriaş, locaţia acestora trebuind să fie schimbată datorită numărului crescând de ascultători. Serviciile de predicare se desfăşurau zilnic, începând de la orele 2 P.M., 6 P.M. şi respectiv 9 P.M., uneori numărul celor prezenţi depăşind impresionanta cifră de douăzeci de mii de persoane. Din parohia respectivă, trezirea s-a răspândit ulterior în parohiile învecinate, continuând să aducă roade bogate timp de mulţi ani, pentru că trezirea şi convertirea nu pot fi separate, cele două mergând împreună. Practic, oridecâteori Biserica reeditează un asemenea eveniment, convertirea celor păcătoşi devine o compentă invariabilă a acestei ecuaţii. Dar trebuie precizat aici faptul că o asemenea lucrare, trebuie să includă în mod imperativ, nu creştini nominali, ci creştini veritabili. Este evident că tendinţa vremii este aceea de a genera creştini aniversari, oameni care privesc exclusiv la ceea ce s-a întâmplat în trecut, fără a îndrăzni însă să reediteze experienţele unui trecut glorios, într-un prezent decăzut şi stingher, într-o epocă în care în ciuda avalanşei de informaţii, oamenii citesc mai puţin, cunosc mai puţin şi nu în ultimul rând sunt preocupaţi mai puţin de dimensiunea spirituală şi de componenta morală a vieţii lor. Dar fiecare criză are menirea de a naşte noi soluţii , după cum în fiecare dificultate poate fi descoperită o oprtunitate, astfel că într-un asemenea context desolant, una dintre oportunităţile Bisericii contemporane este aceea de redescoperi dimensiunea evanghelistică a misiunii sale terestre, pe fundamentul căreia „ . . . se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ şi pomătul va fi privit ca o pădure”(Isaia 32:15).

(Va urma).

de Adrian Neiconi

Trezirea spirituală (III) – O perspectivă istorică

Este foarte greu să construieşti un anumit tipar al modului şi al cadenţei în care trezirile spirituale s-au desfăşurat de-a lungul istoriei. Alminteri, vorbind despre marele evanghelist britanic Howell Harris, cel care a condus mişcarea de trezire spirituală din Ţara Galilor, reputatul pastor Martin Loyd-Jones, sublinia faptul că:

Istoria lui Howell Harris este o ilustraţie a faptului că trezirea spirituală nu este precedată întodeauna de o reformă preliminară. Uneori trezirea urmează într-adevăr după o reformă, dar alteori o precede pe aceasta. . . Dar lucrul acesta nu înseamnă nicidecum că o doctrină, cu adevărat ortodoxă nu este eminanmente esenţială în procesul desfăşurării unei treziri veritabile.[1]

Se poate observa faptul că Dumnezeu nu a lucrat întotdeauna în acelaşi fel, dar El a folosit mereu şi mereu trezirile spirituale, ca pe un instrument al Harului Său manifestat în istorie. Fenomenele de trezire spirituală s-au succedat periodic de-a lungul istoriei Bisericii, la Constantinopol, în epoca lui Ioan Gură de Aur, în vremea lui Ambrozie, a lui Augustin, a lui Francisc de Assisi, a lui Bernard de Clairvaux sau în timpul venerabilului Savonarola, la Florenţa. Epoca Reformei, o perioadă de renaştere şi înflorire a vieţii spirituale, a fost precedată de mişcările conduse John Wycliffe, Peter Waldo sau Jan Hus, iar în anii care au urmat dispariţiei marilor reformatori ( Luther, Calvin şi Zwingli), John Knox în Scoţia, Spener şi Franke pe continent au reaprins făclia vitalităţii spirituale, într-o perioadă în care bisericile născute în urma Reformei se găseau deja într-un proces accelerat de fosilizare.

Dar, nu încape îndoială că o pagină de aur din istoria trezilor spirituale, a fost scrisă în timpul Marii Treziri Spirituale, care a afectat Anglia şi coloniile acesteia în secolul al XVIII-lea, fenomen spiritual de o intensitate extraordinară, care va fi relatat pe larg în conţinutul prezentei lucrări. Scriind despre efectele predicării lui George Whitefield în Northampton, Johnatan Edwards, un alt mare corifeu al trezirii spunea: „Nu cred să mai fi rămas nici măcar o singură persoană în oraş, care să nu fi fost atinsă de Cuvântul propovăduit”.[2]

Aproximativ o sută de ani mai târziu, America de Nord şi Anglia sunt zguduite încă o dată de trezirile produse ca urmare a slujirii evanghelistice a lui D.L.Moody, despre care se afirmă că ar fi avut ca rezultat peste un milion de convertiri, dar şi a prestaţiei amvonale formidabile a lui C.H.Spurgeon, care în calitate de pastor al faimosului Tabernacol Metropolitan din Londra a botezat nu mai puţin de patrusprezece mii de persoane. Şi lista, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivă ar putea fi completată de nume şi locaţii precum Robert Murray McCheyene, de George Scott şi C.O.Rosenius în Suedia, de William Carrey în India, de Hudson Taylor în China, de cele cincisprezece treziri spirituale produse în Ţara Galilor între anii 1762-1862, de Marea Trezire produsă aici, în perioada 1904-1906, când ca urmare a lucrării lui Evan Roberts au fost convertite, nu mai puţin de 110.000 de persoane, de mişcarea ce a afectat China şi Coreea în 1906-1907 şi exemplele ar putea continua.

Cu siguranţă că una dintre întrebările care trebuie să se fi născut în mintea celor care au citit această înşiruire uimitoare de nume , locaţii şi cifre, trebuie să fie „cum se poate produce sau care este forţa care generează un fenomen spiritual de o asemenea magnitudine?”Pentru Johnatan Edwards, răspunsul la această întrebare nu poate fi altul decât: „Dumnezeu este cel care pune lucrurile în mişcare”, în vreme ce Charles Finney era ferm convins că „lucrurile depind într-o măsură covârşitoare de noi”.[3]Bineînţeles că între cele două opinii există o evidentă simbioză, întrucât în declanşarea şi desfăşurarea unei treziri spirituale, legile divine, care guvernează fenomenul sunt strâns legate de modul în care oamenii sunt disponibili să se supună şi să pună în aplicare aceste legi. O mişcare de trezire spirituală are de-a face, aşadar atât cu suveranitatea lui Dumnezeu, cât şi cu responsabilitatea umană. Dumnezeu este Cel care în concepţia creştină vede totul şi cunoaşte totul, astfel că speranţa pentru declanşarea unui asemenea mişcări ample este legată primordial de El, însă acesta este doar un aspect al realităţii. Pasajul biblic din 2 Cronici 7:14 afirmă foarte răspicat : „Dacă poporul Meu. . .” Cu alte cuvinte există condiţii foarte ferme pentru declanşarea unei treziri, iar Finney afirma în sensul acesta că „trezirea nu va veni atâta vreme cât cei care se numesc creştini nu vor experimenta o convertire autentică.”[4]Concepţia aceasta constituie chiar inima faimoasei lucrări a lui Leonard Ravenhill,  o carte al cărei titlu este tocmai Why Revival Tarries ( De ce Întârzie Trezirea)[5], iar în sprijinul ei trebuie amintit faptul că până şi cei mai îndârjiţi calvinişti predică şi propagă faptul că trezirea trebuie pregătită prin rugăciune.[6]În aceeaşi ordine de idei, Olford îl citează pe Campbell Morgan, care spunea: „Noi nu putem organiza trezirea, dar putem ridica toate pânzele sus pentru a putea capta vântul din ceruri, atunci când Dumnezeu decide să ni-l trimită încă o dată.”[7]Iar în vremuri în care Biserica nu experimentează o asemenea binecuvântare, este esenţial ca toţi slujitorii ei să nu piardă niciodată din vedere, apelul stăruitor pe care Apostolul Pavel i l-a adresat tânărului Timotei: „Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. . . Dar tu fi treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba.”(2 Timotei 4:2,5).

Adrian Neiconi

Trezire spirituală (I) – aici

Trezire spirituală (II) – aici

 


[1] Martin Loyd-Jones, The Puritans: Their Origins and Succesors , Banner of Truth Trust, Edinburg, 1978, p. 289

[2] Johnatan Edwards, The Narrative, Grand Rapids, Michigan, 1975, p.25

[3] David Larsen, op. cit., p.171

[4] C. Finney, op.cit., p.211

[5] Leonard Ravenhill, Why Revival Tarries, Ed. Bethany, Mineapolis, 1959

[6] Martin Loyd-Jones, Revival, Crossway Books, Wheaton, Illinois, 1987

[7] Stephen Olford, op.cit., p.79

 

 

Mişcarea de trezire spirituală din Anglia şi Ţara Galilor-Jonathan Edwards şi Evan Roberts

Treziri spirituale premergătoare penticostalismului:

Trezirile spirituale între calviniştii olandezi şi prezbiterienii din coloniile centrale au aprins foarte uşor Noua Anglie congregaţionalistă, aici vorbind de implicarea pastorului congregaţionalist Jonathan Edwards (1703-1758), un predicator al trezirii spirituale, teolog şi filosof.[1]

Jonathan Edwards după terminarea studiilor la Yale, devenind pastor în Northampton, a avut prima predică publică cu titlul „Dumnezeu glorificat în lucrarea de răscumpărare”, evidenţiind opunere faţă de raţionalismul arminian. A fost transparent în ceea ce semnifică mântuirea care depinde total de Dumnezeu şi libertatea Lui de a decide acordarea mântuirii faţă de cine vrea, alegerile nefiind imorale. Face distincţia dintre rolul lui Dumnezeu decisiv în mântuire şi rolul pastorului ca unealtă a lui Dumnezeu la această lucrare. Edwards începe să organizeze întâlniri ale taţilor care sunt preocupaţi de educarea copiilor, iar primul semn al trezirii apărând în satul Pascommuck. Aici câţiva oameni au primit mântuirea în diferite moduri: un tânăr care este lovit de pleurezie şi care moare după două zile, o tânără femeie bolnavă care este mântuită înainte de moarte, o altă femeie din Northampton care a avut o imagine proastă îi spune lui Edwards ca Dumnezeu a mântuit-o, această mărturie fiind pentru mulţi oameni pricina convertirii şi trezirii lor spirituale.

Trezirea spirituală a avut ca punct de pornire partea tânără după care şi cea bătrână. S-au format multe grupuri de părtăşie în case, programele de biserică având ca scopul de laudă şi cântare, oraşul Northampton  devenind astfel un centru al trezirii spirituale. Jonathan Edwards vorbeşte despre 32 de comunităţi împrejurul Northampton-ului ce au avut parte de trezire spirituală timp de un an (1734-1735); cel puţin 300 de noi convertiţi într-o jumătate de an, aceste cifre însemnând mult pentru vremea aceea. Trezirea spirituală s-a caracterizat prin manifestări miraculoase şi extatice, vedenii precum şi vindecări. Edwards verifica toate aceste manifestări extatice. El lua în calcul dacă ele duceau închinătorul la o apreciere mai intensă faţă de gloria lui Dumnezeu iar dacă se dovedea contratul, ele nu erau considerate autentice.[2]

Aşadar Jonathan Edwards este recunoscut ca cel mai puternic reprezentant al teologiei şi practicii religioase din Noua Anglie, gloria şi maiestatea lui Dumnezeu au devenit pasiune pentru Edwards. Meditaţiile lui zilnice, studiile care durau cam 13 ore în fiecare zi au aprins în el dorinţa de propovăduire a unui Dumnezeu suveran, nemuritor şi singurul adevărat.[3]

El avea o teologie calvinistă ceea ce a făcut să fie exclus din cadrul bisericii prezbiteriene, predicile lui fiind axate împotriva păcatului. Exclus fiind, a plecat în Stockbridge unde a început lucrarea printre indieni. Aici îşi scrie multe lucrări teologice printre care lucrarea Treatise on Religious Affections, întâlnind apoi un misionar pe nume David Brainerd în care vede o trăire autentică a sfinţeniei.[4]

La începutul sec. XX oamenii din Statele Unite ale Americii nefiind mulţumiţi de starea bisericilor exterioare, au dorit trezirea creştinismului iniţial, punând accentul pe botezul cu Duhul Sfânt şi manifestarea darurilor. Dorinţa de a lupta împotriva formalismului religios, a dus la căutarea repetării evenimentului de la Cincizecime, oamenii adunându-se în aer liber punând accentul pe sfinţenia şi perfecţiunea creştină ca şi condiţii indispensabile în vederea mântuirii şi botezului cu Duhul Sfânt. Despre sfinţire se poate spune că a condus la binecuvântarea dorită iar perfecţiunea lipsită de păcat era învăţătura dată metodiştilor de către John Wesley.

Această doctrină a fost numită Mişcarea sfinţeniei (Holiness Movement), unii creştini considerând-o ca a doua lucrare a harului, lucrare care anula în întregime păcatul adamic. Crezând în botezul cu Duhul Sfânt, acest lucru era necesar persoanei întoarse la Dumnezeu. Persoana botezată cu Duhul Sfânt, aceasta fiind înţeleasă ca o binecuvântare, putea birui orice păcat. De aici nu era departe ideea sfinţirii complete accesibilă oricărei persoane botezată cu Duhul Sfânt. După această binecuvântare, urmează o altă binecuvântare aşteptată de cei botezaţi cu Duhul Sfânt, aceasta fiind cea a vorbirii în limbi. Toţi creştinii trebuiau să experimenteze această vorbire în limbi. Pornind din acest moment putem vorbi de mişcarea penticostală care îşi are rădăcinile în mişcarea sfinţeniei.[5]

Insulele Britanice au fost cuprinse de unul dintre cele mai mari evenimente care au pregătit inimile oamenilor să primească experienţa penticostală, şi anume marea trezire spirituală din 1904 de la Wales. Omul ales de Dumnezeu pentru această trezire spirituală este un tânăr miner pe nume Evan Roberts, prin el Dumnezeu făcând ca timp de aproximativ un an barurile, cârciumile, cinematografele să fie închise şi toată lumea să cânte cântări spirituale oriunde s-ar afla. Cu o aşa schimbare în rândul oamenilor, în acest timp s-au convertit aproximativ 100.000 de oameni.

Acest tânăr dorea de mic copil să fie vizitat de Dumnezeu iar la vârsta de 24 de ani această dorinţă este împlinită. El mărturisea: „Duhul Sfânt S-a manifestat în aşa măsură, încât mi-a umplut întreg sufletul de prezenţa divină. Buzele mele au început să vorbească într-o vorbire ce n-o pot descrie. A fost deosebită bucuria care a venit peste mine”. El a avut o vedenie în care a văzut tot Wales-ul ridicat spre cer, precum s-a şi întâmplat odată cu marea trezire. Roberts a devenit foarte popular iar oamenii având în ei dorinţa fierbinte de a căuta părtăşiile la rugăciune şi la adunare. Deseori se întâmpla ca oamenii să închidă minele sau alte locuri de muncă mai repede pentru a ajunge la programe. Biserică era şi sus însă şi jos, în mine. Peste tot oamenii cântau şi de la serviciile divine se întorceau cântând. Duhul Sfânt a început să lucreze la conştiinţa oamenilor, astfel încât ei nu vroiau să se ştie nimănui datori sau că ar fi păgubit pe cineva. Puterea lui Dumnezeu a lucrat la familiile dezbinate împăcând soţii, împăcând prietenii certaţi. Nimeni nu îi învăţa aşa ceva decât singurul Dumnezeu prin prezenţa Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt nu s-a limitat la atât ci s-au făcut semne şi minuni caracterizate prin vindecări divine şi redresări morale, mulţi oameni dependenţi de alcool şi păcătoşi fiind mântuiţi.

Predicile lui Evan Roberts erau extrem de simple, el vorbind numai prin inspiraţie divină, niciodată folosind vreo notiţă. Când Evan nu simţea prezenţa Duhului Sfânt nu predica. Centrul mesajelor lui era crucea de la Golgota după care făcea chemarea la pocăinţă şi mărturisire urmate de primirea mântuirii.

Trebuie menţionat faptul că în adunările lor toată lumea cânta dar nimeni nu avea caiet de cântări, toţi cântând însă ca un singur grup. Secretul care a stat la baza acestei mari treziri spirituale a fost rugăciunea. Toate capelele şi bisericile din Ţara Galilor erau pline.

Partea tristă, de gen bumerang, este că Evan n-a înţeles faptul că între om şi Dumnezeu trebuie să existe o colaborare strânsă, ajungându-se la concepţia că predicatorul trebuie să vorbească numai când e inspirat de Dumnezeu în mod direct. [6]


[1] Earle E. Cairns, op.cit., p.361-362

[2] Conf. univ. dr. Emil Bartoş, op.cit., p.27

[3] Gene Fedele, Eroi ai credinţei, Oradea, Editura Casa Cărţii, 2004, p.208-209

[4] Ibidem, p.210-211

[5] Rev. C. Harinck, Mişcarea carismatică, Bucureşti, Editura Stephanus, 1994, p.12-13

[6] Prof. dr. Trandafir Sandru, Biserica Creştină, Bucureşti, Editura Institutului Penticostal, 1995, p.223-226

 

ccc

Komunismul, Fesenismul, Globalismul, sunt de sorginte demonică! De aceea au împuşcat pe Mareşalul Adevăr; L-au detronat şi înlocuit pe Regele Isuss cel Viu, cu o foto-pictură aurită, dar moartă, surdă, oarbă, schiloadă; Au îngropat Dreptatea, Bunătatea, Iubirea, Corectitudinea, şi au semănat ura, minciuna, hoţia, strâmbătatea, cearta, precurvia şi celelalte seminţe demonice din Galateni 5/20… Au prigonit tinerimea, şi au compromis Valoarea, ca să poată fura, manipula, martiriza şi pustii Tara, precum satan în Geneză, cap.1,v.2;Prin “lipirea” dintre tatăl nostru, căci oamenii nenăscuţi din nou au ca tată pe diavol (Ioan 8/44) şi ca mamă pe curva Apocaliptică a tuturor hoţiilor idolatre, ei întrupează Fiara, pe Anticrist şi Prorocul mincinos, dar…” o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei.” (Ap 16/2)…

Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. “Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon. Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: “S-a isprăvit!”

 

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.

 

 Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu, din pricina urgiei grindinei, pentru că aceasta urgie era foarte mare.” (Ap.16-21)

 

Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: “Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”

 

Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”

 

 Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătata de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.

 

  Şi îngerul mi-a zis: “De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea ca fiară era, nu mai este, şi va veni. Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.

 

Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.

 

Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărăteasca timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

 

Apoi mi-a zis: “Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curvă, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.

 

Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inima să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărăteasca, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.” (Ap.17/1-18)

lup

 

 Discursul Kalaului de tara:Stimaţi cetăţeni ai României,

Ne apropiem de sfîrşitul unui an care pentru ţara noastră a marcat un moment de cotitură istorică.

Prin voinţa neclintită a maselor şi acţiunea hotărîtă a tineretului a fost răsturnată dictatura personală a lui Ceauşescu care a adus daune enorme ţării şi suferinţe fără seamăn poporului român.

După ani îndelungaţi de acumulare a unor profunde presiuni sociale, o veritabilă explozie a nemulţumirilor şi mîniei populare a obligat dictatorul să fugă. Dar el nu a mai putut scăpa de pedeapsa inevitabilă meritată.

Din păcate, această eliberare s-a obţinut printr-un dureros tribut de sînge. Monstruosul aparat de represiune conceput şi organizat în slujba dictatorului a deschis focul asupra manifestanţilor la Timişoara şi apoi, după fuga dictatorului, formaţiuni de terorişti au acţionat în Capitală şi în alte oraşe din ţară în scopul destabilizării noii puteri – generată spontan de mişcarea de masă – putere care abia s-a înfiripat.

Însă, orice încercări ale rămăşiţelor vechiului regim nu mai sînt în stare să întoarcă roata istoriei. Procesul care a avut loc este ireversibil. Revoluţia populară a învins şi va rămîne invincibilă.

Doresc să mă folosesc de acest prilej pentru a aduce un profund omagiu tuturor celor care s-au sacrificat pentru cauza revoluţiei, tuturor celor ce au participat activ la asaltul şi înlăturarea dictaturii. Încă o dată doresc să repet preţuirea ce se cuvine acordată armatei noastre şi formaţiunilor Ministerului de Interne, care au rămas fidele poporului şi au apărat revoluţia.

Faptul cel mai remarcabil al acestei cotituri revoluţionare este consensul larg al întregului popor, exprimat şi în adeziunea largă la platforma Frontului Salvării Naţionale – expresie a voinţei populare pentru reconstrucţie şi reînoirea României.

Odată cu intrarea în noul an, dorim să păşim într-o nouă etapă a procesului revoluţionar. Menţinînd în continuare vigilenţa împotriva tuturor celor care ar încerca să împiedice procesul de renaştere al ţării – trebuie să ne concentrăm spre obiectivele contructive ale Revoluţiei.

Pentru a sublinia caracterul profund popular şi umanist al noului regim care a luat naştere, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a decisabolirea pedepsei cu moartea – în consens cu propunerile venite din mase şi cu gîndul exprimat de un grup de studenţi că „cei doi dictatori au fost ultimele persoane care meritau această soartă”. Aceasta nu înseamnă slăbirea vigilenţei – toţi cei vinovaţi de crime vor avea parte de o judecată dreaptă.

Una din primele preocupări ale noii puteri – aşa cum s-a putut vedea în aceste zile – a fost anularea legilor antipopulare impuse de vechiul regim, ca un prim set de măsuri în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale oamenilor:

– au fost anulate prevederile care încorsetau activitatea unităţilor economice – ca un prim pas spre înlăturarea centralismului excesiv şi ca un început de descentralizare;

– au fost abrogate legi şi decrete care lezau grav libertăţile individului, drepturile omului;

– au fost luate măsuri concrete pentru îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu alimente, energie, căldură. Cantităţile de energie electrică şi gaze naturale alocate populaţiei, în această perioadă, sînt cu 40-45 la sută mai mari decît în perioada corespunzătoare a anului trecut;

– au fost sistate exporturile de alimente şi se livrează către unităţile comerciale stocurile existente în întreprinderile industriale alimentare, uşoare şi altor ramuri producătoare de bunuri de consum;

– s-a prevăzut realizarea unor importuri de bunuri de consum;

– a fost redus tariful energiei electrice livrată populaţiei şi urmează reducerea celui de gaze naturale (la 1 leu/m cub);

– s-a hotărît sistarea unor lucrări de investiţii costisitoare promovate fără studii de fundamentare economică, la indicaţia fostului dictator – bolnav de magalomanie;

Voi cita doar cîteva dintre ele:popi

AnNou2AnNou3

– amenajarea rîului Argeş pentru navigaţie şi alte folosinţe (aşa numitul canal Dunăre-Bucureşti) – cu o valoare totală de peste 25 miliarde lei – din care s-au executat cca 11 miliarde;

– sistemul hidrotehnic Dunăre – Jiu – Argeş – cu o valoare de peste 4 miliarde;

– construirea zonei libere în Portul Constanţa – 20 miliarde;

– Centrala termoelectrică pe şişturi Anina – 11,3 miliarde (din care s-au executat 7,6 miliarde);

– lucrările de la Casa Republicii au însumat pînă acum peste 6 miliarde lei.

La acestea se adaugă multe alte obiective din minerit, metalurgie, chimie şi alte ramuri – care se vor sista, urmînd să se analizeze minuţios eficienţa lor.

Mijloacele eliberate vor fi îndreptate spre repararea obiectivelor distruse sau deteriorate de contrarevoluţie, în Capitală şi alte oraşe din ţară.

Guvernul a primit sarcina să studieze şi să prezinte măsuri pentru trecerea, în cursul lunii martie, la săptămîna de lucru de 5 zile.

Totodată, conducerea Consiliului Frontulu Salvării Naţionale şi Guvernul au decis o serie de măsuri în sprijinul agriculturii şi al ţărănimii:

– verificînd raportările false cu privire la producţia agricolă a acestui an – pe care le trîmbiţa cu emfază dictatorul – putem informa că producţia de cereale însumează nu 60 milioane tone ci doar 16,9 milioane tone;

Producţiile medii reale pe ţară sînt următoarele:

– grîu, secară 3170 kg/ha faţă de 8180

– orz 4645 kg/ha faţă de 7380

– porumb boabe 1913 kg/ha faţă de 16500 ştiuleţi

– floarea soarelui 1301 kg/ha faţă de 5635

– sfeclă de zahăr 24700 kg/ha faţă de 100000

– cartofi de toamnă 14300 kh/ha faţă de 81296

Este clar pentru toată lumea că euforia minciunii în care era cuprins despotul a dus la nişte cifre aberante, incredibile.

Dorim să curmăm odată pentru totdeauna minciuna în practica economică şi de stat cu sancţionarea severă a tuturor celor ce vor încerca să o mai practice!

Întreaga noastră politică economică şi socială trebuie să se bazeze pe cunoaşterea reală a lucrurilor, pe adevăr.

Pentru a stimula unităţile agricole şi ţărănimea, în anul agricol 1990, Consiliul Frontului şi Guvernul au stabilit încă de pe acum cîteva măsuri practice:

1. Atribuirea de terenuri arabile în folosinţă agricolă îndelungată membrilor cooperativelor agricole din zonele de deal-munte şi preorăşeneşti, slab dezvoltate economic, precum şi altor locuitori din comuna sau satele respective.

– Suprafeţele arabile se vor atribui persoanelor apte de muncă care pot lucra şi obţine producţii bune, fără a angaja forţă de muncă.

– Suprafeţele de păşuni şi fîneţe vor fi folosite ca păşuni comunale.

– Cooperativele agricole din aceste zone pot face acţiuni de cooperare, pe bază de contract, cu membri cooperatori care doresc să preia animale în exploatare, cu condiţia să livreze minim 70 la sută din producţia obţinută unităţilor contractante.

Animalele care nu se vor prelua prin aceste acţiuni de cooperare sau care nu pot fi ţinute de cooperative pot fi vîndute altor unităţi agricole.

2. Adunările generale ale cooperativelor agricole de producţie din celelalte zone ale ţării pot hotărî mărirea loturilor în folosinţă pînă la 5000 metri pătraţi, de fiecare membru cooperator, sau mecanizator sau alţi lucrători din S.M.A. cu obligaţia ca aceştia să efectueze volumul de muncă stabilit. De asemenea, adunările generale pot atribui loturi în folosinţă în condiţiile de mai sus şi celor care doresc să se întoarcă în sat şi să devină membri cooperatori.

Adunările generale pot atribui loturi în folosinţă pînă la 2500 metri pătraţi pe familie şi altor persoane care locuiesc în comună sau în oraşele învecinate şi nu sînt membri cooperatori, dar care se obligă să plătească o taxă şi să cultive bine pămîntul.

– Unităţile agricole de stat pot atribui în folosinţă lucrătorilor terenuri agricole de pînă la 5000 metri pătraţi din suprafaţa proprie sau a unităţilor agricole cooperatiste sau de stat unde aceştia îşi au domiciliul stabil, cu aprobarea acestora.

3. În zonele cooperativizate, terenul aferent casei de locuit, anexelor gospodăreşti şi curtea din jurul acestora, constituie proprietate particulară a deţinătorilor, cu drept de moştenire şi înstrăinare.

La stabilirea suprafeţelor acestor curţi, se va ţine seama de situaţia existentă înainte de apariţia legilor nr. 58 şi nr. 59 din anul 1974.

Această suprafaţă, împreună cu lotul dat în folosinţă, nu va depăşi suprafaţa de 6000 metri pătraţi pentru deţinătorul casei de locuit.

S-au stabilit, deasemenea, cîteva măsuri pentru vînzarea produselor.

4. Deţinătorii de terenuri în folosinţă agricolă sau în proprietatea particulară, pot să-şi vîndă în mod liber fără preţuri de mercurial produsele obţinute de pe aceste suprafeţe, atît pe piaţă cît şi pe bază de contracte încheiate cu unităţi specializate, în condiţii reciproc avantajoase.

De asemenea, deţinătorii de animale şi păsări pot valorifica produşii şi produsele obţinute de la acestea, în mod liber şi fără preţ de mercurial dacă şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.

Tăierea bovinelor se poate face numai în abatoare autorizate.

5. Statul, prin staţiunile de mecanizarea agriculturii şi alte unităţi ale sale, va sprijini pe toţi deţinătorii de terenuri agricole, prin executarea de lucrări mecanizate cu plata în natură şi în bani.

Totodată, producătorii agricoli vor fi sprijiniţi prin unităţi specializate să-şi procure seminţe, material săditor, îngrăşăminte, substanţe de combatere, reproducători, material seminal, furaje, utilaje de uz gospodăresc şi să primească asistenţă tehnică.

Stimaţi compatrioţi,pp

Situaţia moştenită de la vechiul regim – în economie şi în viaţa socială – este grea. În perioada următoare vom avea de escaladat numeroase greutăţi pentru a însănătoşi economia ţării. Va trebui să muncim cu încordare, uniţi pentru a asigura înfrîngerea tuturor greutăţilor, reconstrucţia şi propăşirea economiei naţionale. Doar uniţi vom putea învinge în continuare. Este apelul pe care Frontul Salvării Naţionale îl adresează întregii ţări, cu convingerea că el va avea un larg ecou în toate straturile populaţiei.

Trebuie să fie clar pentru noi toţi, că nu e suficientă înlăturarea tiraniei şi cucerirea libertăţii – cu mult mai grea este consolidarea acestor cuceriri şi activitatea practică pentru propăşirea ţării.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, concomitent cu elaborarea proiectului noii constituţii şi a legii electorale, în vederea organizării alegerilor libere în primăvară, aşa cum s-a angajat, va acţiona în continuare atît pentru rezolvarea unor probleme concrete imediate ale vieţii economice şi sociale, în folosul oamenilor, cît şi pentru elaborarea liniilor directoare ale strategiei economice de perspectivă – pentru a pune economia ţării pe baze sănătoase, în concordanţă cu legile economice şi cu realităţile ţării noastre.

O linie călăuzitoare în mtot ce întreprinde Frontul Salvării Naţionale – trebuie să fie promovarea democraţiei în toate sferele vieţii sociale, o veritabilă participare a maselor la actul decizional şi controlul lor asupra factorilor de conducere.

Vom promova, de asemenea, activ ideile programatice ale frontului privind realizarea unui larg pluralism politic, de natură nouă, nu bazat doar pe existenţa mai multor partide, ci pe o veritabilă afirmare a unui larg cadru democratic, în care să se poată afirma toate tendinţele, toate interesele şi toate valorile, să poată fi atrase la munca constructivă toate forţele creatoare ale ţării.

În promovarea acestor idei nu sîntem sclavii nici unei ideologii, nici unor idei preconcepute, nici unor modele prefabricate. Dorim să purtîm un dialog deschis, continuu cu toate forţele, cu toţi cei interesaţi în propăşirea României, indiferent de culoare politică, de naţionalitate sau de convingeri religioase.

Dorim să creem condiţii optime pentru înlăturarea tuturor îngrădirilor, a tuturor surselor de tensiuni şi neînţelegeri, pentru o conlucrare cu adevărat frăţească între toate naţionalităţile care convieţuiesc pe teritoriul României.

În viaţa internaţională, România se va afirma cu demnitate, ca promotoarea ideilor de pace şi colaborare internaţională. Ne vom respecta toate obligaţiile internaţionale atît faţă de vecini, cît şi faţă de tratatele şi organizaţiile internaţionale din care facem parte. Totodată, vom promova o largă deschidere spre lume, înlăturînd toate îngrădirile impuse de vechiul regim, dezvoltăm activ colaborarea, în primul rînd cu ţările europene, dar şi cu restul statelor lumii.

Cetăţeni şi cetăţene,

Fie ca anul 1990, ultimul an al deceniului al nouălea al acestui secol, să marcheze în viaţa României, a poporului român, un veritabl salt într-o nouă etapă de progres şi bunăstare, o înoire radicală în viaţa economică, socială şi spirituală a ţării.

În numele Consiliului Frontului Salvării Naţionale doresc să exprim, şi pe această cale, tuturor cetăţenilor României – tineri şi vîrstnici, bărbaţi, femei şi copii – La mulţi ani!

 Lingaii lui Iliescu ies ca gunoaiele deasupra -Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului de catre FSN şi o lista turnătorilor şi securiştilor României. Totul despre fostele Structuri ale Securităţii

Fostul „dictator”, Nicolae Ceauşescu, este cel care a dispus, în 1967, înfiinţarea Departamentului Securităţii Statului FOTO Adevărul Securitatea a fost mereu agentul care a suflat în ceafa celor care nu […]

Fostul „dictator”, Nicolae Ceauşescu, este cel care a dispus, în 1967, înfiinţarea Departamentului Securităţii Statului FOTO Adevărul
Securitatea a fost mereu agentul care a suflat în ceafa celor care nu au împărtăşit valorile comuniste. adevarul.ro vă propune o călătorie în lumea serviciului care a terorizat o ţară, dar şi o punere în pagină a celor care nu au ezitat să colaboreze cu el.

Departamentul Securităţii Statului al Ministerului Afacerilor Interne a fost denumirea oficială a serviciului de informaţii din România din perioada comunistă, cunoscut însă unanim sub numele de Securitatea.

Securitatea a început să acţioneze după 23 august 1944, atunci când Ministerul Afacerilor Interne a fost infiltrat puternic de comunişti. Instituţia a fost creată de SMERŞ, o divizie a NKVD (serviciul sovietic de informaţii) şi avea misiunea de a înlocui serviciile secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic.

Unitatea SMERŞ din România se numea Brigada Mobilă şi a fost condusă de colonelul NKVD Boris Grunberg alias Alexandru Nicolski.

Şeful Securităţii avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniştri, fiind secondat de doi directori adjuncţi cu rangul de secretari de stat. Directorul şi cei doi adjuncţi erau toţi trei ofiţeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.

În decretul 221, se subliniază rolul Securităţii, acela de ”a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Până în 1956, Securitatea nu a avut atribuţii legate de deţinuţii politici din închisori şi lagărele de muncă, cu excepţia supravegherii contrainformative a ofiţerilor, subofiţerilor şi trupelor, care îndeplineau serviciul acolo. Acest lucru însă, nu absolvă instituţia de crimele regimului comunist, mai mult decât atât, Securitatea a fost principala sursă de informaţii care au dus la închiderea ”duşmanilor poporului” în puşcării şi lagăre.

Pasiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru strategia stalinistă nu avea să apună nici după anul 1953, când Stalin a murit. Conducătorul român a iniţiat o campanie de epurări după model stalinist, în urma căreia a eliminat pericolul unor duşmani din interiorul partidului.

1958, Securitatea însemna: 5.633 ofiţeri, 4.108 sergenţi reangajaţi, 1.416 angajaţi civil şi 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane

Epurările lui Dej au vizat inclusiv efectivele Securităţii, care, între anii 1960-1965 au fost ”curăţate” de ofiţeri impuşi de Moscova.

Ceauşescu şi noi schimbări

Venirea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român a adus cu sine şi o nouă reformă. Astfel, din 22 iulie 1967 a fost înfiinţat Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de Consiliul Securităţii Statului (CSS), având în frunte un preşedinte cu rang de ministru.

La 4 aprilie 1968, Consiliul Securităţii Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne.

Acesta este momentul istoric prin care Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).

Avea să fie ultima reorganizare a Securităţii de dinainte de 30 decembrie 1989, atunci când Frontul Salvării Naţionale (trădătorii) a hotărât desfiinţarea Departamentului Securităţii statului.

Structura organizatorică a Departamentul Securităţii Statului din cadrul 1989

Direcţia I – Informaţii Interne
Direcţia a-II-a – Contraspionaj
Economic Direcţia a-III-a – Contrainformaţii
Direcţia a-IV-a – Contraspionaj militar
Direcţia a-V-a – Securitate şi Gardă
Direcţia a-VI-a – Anchete Penale

Opt unităţi speciale:

Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.)
Unitatea Specială F – Filaj
Serviciul de Protejare a Secretelor de Stat
Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior
Centrul de Informatică şi Documentare
Serviciul D – Dezinformare
Serviciul Independent Secretariat-Juridic
Serviciul Independent Învăţământ-Mobilizare.

 

 

Iata si o lista turnătorilor de ”primă mână” din România 

Dan Voiculescu – nume de cod „Felix” şi „Mircea”

a094bc7d5c6a1fb738aba3ee2f4b538b

Unul dintre cele mai sonore nume din România care se găsesc pe listele CNSAS-uui este fără doar şi poate cel al lui Dan Voiculescu. Curtea de Apel Bucureşti a respins, pe 13 februarie, cererea de revizuire făcută de acesta în dosarul din care reiese că preşedintele fondator al Partidului Conservator a colaborat cu Securitatea. Fostul senator avea o decizie irevocabilă în acest sens încă din 2011, dată de instanţa supremă. În acest context, el a făcut o cerere de revizuire, dar demersul său a fost respins. Legea spune că Voiculescu nu mai poate recurge la nicio cale de atac.

Potrivit CNSAS, Voiculescu a fost recrutat, prima dată, ca informator de Securitate comunistă, în februarie 1970, primind numele conspirativ „Mircea”. Acesta „a relatat verbal despre contactele şi schimburile de pachete între sportivi români şi cei străini, cu prilejul campionatelor de box din 1969, despre schimburile de valută” şi apoi, în Republica Socialistă Cehoslovacia, unde a însoţit ca translator echipele româneşti de hochei pe gheaţă.

Ducu Bertzi – numele conspirativ „Victoria”

ducu-266x300

Lumea muzicală se cutremura în urmă cu mai puţin de un an, în luna mai, când instituţia care analizează arhivele securităţii comuniste oficializa dosarul din care reiese că artistul de muzică folk a colaborat şi el cu Securitatea.

Curtea de Apel Bucureşti (CAB) îşi motiva atunci verdictul prin faptul că artistul nu s-a opus solicitării de la acea vreme de a-şi pune garsoniera în care locuia la dispoziţia acestora. Astfel, CAB arată că Bertzi a fost recrutat pe 28 aprilie 1988 de Securitatea Municipiului Bucureşti, în calitate de gazdă a unei case de întâlniri având numele conspirativ „Victoria”.

Paula Iacob – nume de cod „Gabriela” şi „Ioana”

s1.ziareromania.ro

Paradoxal sau nu, nici avocaţii de prim rang de astăzi nu par să fi fost cu mult diferiţi de ”colegii de turnătorie”, de ieri. Un foarte bun exemplu este deja celebra doamnă avocat Paula Iacob. Avocata lui Nicu Ceauşescu, dar şi a multor altor personaje controversate din prezent, Iacob a colaborat cu Securitatea sub numele de cod „Gabriela“ şi „Ioana”.

Decizia definitivă de pe 13 iunie 2012 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) confirmă ce au motivat magistraţii Curţii de Apel Bucureşti, cu un an înainte. Aceştia motivau în 2011 că prin notele informative date, Paula Iacob ar fi îngrădit dreptul la liberă exprimare, dar şi dreptul la viaţa privată al mai multor persoane, printre care şi rude apropiate ale avocatei.

Sorin Roşca Stănescu – nume de cod „H15” şi „Deleanu”

Din-istoria-presei-românești

Fostul director al ziarului Ziua şi unul dintre jurnaliştii români cunoscuţi de marele public, a colaborat şi el cu Securitatea. Cu toate astea însă, ziaristul a recunoscut în mod public acest lucru, dar şi faptul că îi pare rău că a făcut-o. „M-am autopropus pentru a colabora cu Securitatea prin 1973. La sfârşitul facultăţii m-am împrietenit cu un tânăr care era unul dintre liderii organizaţiei palestiniene din România. De la acesta am aflat că urma să pună la cale într-o altă ţară un atentat terorist […] M-am întâlnit cu ofiţerul de la brigada antiteroristă şi aşa mi s-a propus să colaborez şi pe viitor”, declara jurnalistul în cadrul unei emisiuni, în 2006.

Directorul ”Ziua” spunea atunci că crezut că face un lucru bun şi că-şi serveşte ţara. Abia ulterior, după ce a văzut colaborarea Securităţii cu cel mai temut terorist internaţional, Carlos Şacalul, şi-a dat seama că a făcut un lucru rău.

Am acceptat si am semnat un angajament avand doua nume conspirative. Am avut succesiv numele de cod H15 si Deleanu. Am primit si bani, dar ca decont pentru deplasarile facute”, si-a descris Sorin Rosca Stanescu inceputurile colaborarii sale cu Securitatea.

Alex Mihai Stoenescu – nume de cod „Adrian Gavrilescu”

astazi-e-ziua-ta-alex-mihai-stoenescu-18274117

Istoricul Alex Mihai Stoenescu şi fostul prim-vicepreşedinte al Partidului Noua Generaţie al lui George Becali, a fost declarat colaborator al Securităţii de către Curtea de Apel Bucureşti pe 27 septembrie 2012. Decizia poate fi contestată la instanţa supremă. Colegiul CNSAS i-a audiat în 2006 pe Alex Mihai Stoenescu şi pe Doru Braia, în calitate de formatori de opinie. CNSAS deţinea la acea vreme informaţii cum că cei doi ar fi avut legături cu fosta Securitate.

Acesta a depus însă recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, termenul de judecată fiind pe 14 octombrie 2014.

Gheorghe Nichita, primarul Iaşiului – nume de cod „MIhai”

slide_132966_44487

Primarul Iaşului apare în scriptele CNSAS în perioada 1978-1983. Conform unei adeverinţe emise de CNSAS, primarul ieşean a fost recrutat în tinereţe pentru supravegherea studenţilor români de la Facultatea de Hidrotehnică din Bucureşti.Verdictul CNSAS a venit ca urmare a unei sesizări depuse în mai 2008

Vasile Eţcu – nume de cod „Ivănescu“

s604x0_bzi_1265502327

Tot în 2009, CNSAS a confirmat la pachet alte trei personalităţi ale Iaşiului cu dosare de colaborare la fosta Securitate. Este vorba despre fostul director al Muzeului Literaturii Române, scriitorul Lucian Vasiliu, de fostul subprefect al Iaşiului, Vasile Eţcu, şi de fostul director, până de curând, al TVR Iaşi, Vasile Arhire.

Adeverinţele făcute publice în 2009 de CNSAS stabilesc că cei trei au dosare, dar că nu pot fi acuzaţi că au fost colaboratori ai Securităţii.

Vasiliu a afirmat atunci că publicarea documentului este o intoxicare, iar cei care au făcut acest lucru sunt iresponsabili. „Eu l-am solicitat din 2005 să-mi spună dacă am sau nu dosar la Securitate, iar din mai, acelaşi an, nu am mai primit niciun semn de la ei“, a spus Lucian Vasiliu.

Petre Ciubotariu – nume de cod „Spirache“

Magistraţii Curţii de Apel Bucureşti au constatat în 2010 că Petru Ciobtariu, judecător la Curtea de Apel Iaşi, a fost colaborator al Securităţii. CNSAS a susţinut în acţiunea depusă la instanţă că judecătorul a fost în perioada 1982-1984 colaborator, în 1984-1989 informator şi persoană de sprijin în 1989.

Judecătorul Petru Ciubotariu: „Este problema mea ce voi face. Nu mai discutăm acest aspect“, a replicat magistratul ieşean după verdict, întrebat dacă va ataca decizia Curţii de Apel Iaşi la instanţa superioară.

De altfel, Petru Ciubotariu a pierdut procesul cu CNSAS. Magistraţii bucureşteni au constatat că ieşeanul a colaborat cu Securitatea, la capătul unei acţiuni în instanţă începute în 2008.

Cornel Pleşu – nume de cod ”Vasile Raicu”

646x404

Continuă să voteze din poziţia de consilier judeţean, să aducă amendamente sau să aibă opinii despre ce e bine şi e ce rău. Vorbim despre Cornel Pleşu, unul dintre cei mai marcanţi membri ai PDL, „un înţelept în ale politicii“, cum îl alintă cei mai tineri din partid şi al cărui nume conspirativ este „Vasile Raicu“, după cum se poate „lăuda“ cu dosarul gros de la CNSAS.

Constantin Corneliu Pleşu, pe numele său întreg, a fost implicat într-un imens scandal la începutul anului trecut, din cauza dosarului de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), în timpul mandatului său de consilier local al municipiului Bârlad. Consilierii locali bârlădeni din cealaltă tabără politică îi acuzau pe şefii de partid ai lui Pleşu că nu îi retrag sprijinul politic, tocmai pentru a rămâne pe funcţie, deşi pe numele lui politicianului existau note informative întocmite în anii ’80.

Ciprian Nica – nume de cod ”Bratosin“

ciprian-nica-248x300

Anul trecut, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au decis că deputatul PSD Ciprian Nica a fost informator al fostei Securităţi pe vremea când era elev la Ploieşti. Unul dintre cei mai mari apărători ai justiţiei la nivel declarativ din Parlamentul României este deputatul vrâncean Ciprian Nica, aflat la al doilea mandat.

Potrivit Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, social democratul Ciprian Nica a semnat un angajament cu Securitatea în 1976, pe când avea 18 ani şi era elev, sub pseudonimul „Bratosin”, recrutarea acestuia fiind făcută „pentru a asigura o supraveghere cât mai bună a mediului de elevi”. Din documentele de arhivă reiese că Bratosin îşi turna la securitate colegii care ascultau postul de radio Europa Liberă.

Toader Gheţu

thumbnail

Un alt securist vrâncean care a pierdut procesul cu CNSAS este Toader Gheţu, fost maior de securitate, devenit după Revoluţie mâna dreaptă a lui Marian Oprişan la Consiliul Judeţean Vrancea şi mai apoi apărătorul copiilor, ca director la Direcţia pentru Protecţia Copilului Vrancea, funcţie din care a ieşit la pensie.

 

 

 

Mircea Ionescu-Quintus

Mircea Ionescu-Quintus - Interviu de Maria Diana Popescu

După ani petrecuţi sub monarhie, ocupaţia germană din Primul Război Mondial, perioada interbelică, legionari şi în lupta pe front, pentru Armata Română, până aproape de Stalingrad, Mircea Ionescu-Quintus a fost arestat de două ori la începutul perioadei comuniste, iar în 1952 este trimis la Canal ca deţinut politic.

Doi ani mai târziu, la ieşirea din arest, a fost racolat de Securitate, colaborare despre care a spus că nu a putut să o refuze din cauza anchetelor securiştilor, dar că declaraţiile date sub semnătură nu au deranjat pe nimeni.

Avocat, în continuarea tradiţiei din familie (a profesat timp de 56 de ani), dar şi ca fost deţinut politic, Mircea Ionescu-Quintus a dat informaţii ofiţerilor de Securitate, timp de câţiva ani.

Scandalul colaborării a izbucnit în 2000, când CNSAS a anunţat că seniorul liberal a informator al Securităţii. Mircea Ionescu-Quintus a contestat decizia, însă cererea i-a fost respinsă, iar abia după doi ani a obţinut dovada că nu a făcut poliţie politică.

Ioan Ghişe

GhiseIoan

Ioan Ghişe a primit iniţial un verdict favorabil, dar în 2006 cazul său a fost reanalizat. A fost exclus din partid, dar reprimit pe motiv că decizia a fost nestatutară.

Senatorul Partidului Naţional Liberal Ioan Ghişe a dat şapte note informative între 1982 şi 1984, perioadă în care a lucrat la uzina „Tractorul“ din Braşov. În ciuda acestui lucru, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii a decis în 1999 că liberalul nu a făcut poliţie politică, deşi se angajase să ofere informaţii la securitate. Consiliul, care la acea vreme nu intrase în posesia tuturor arhivelor Securităţii deţinute de SRI şi SIE.

Ion Besoiu

ion-besoiu-541390l-214x0-wtm-23471289

În anul 2011, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a cerut Curţii de Apel Bucureşti constatarea calităţii de colaborator al Securităţii în cazul actorului sibian Ion Besoiu.

Acţiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată de către Curtea de Apel Bucureşti, însă CNSAS-ul a declarat recurs. Pe 30 ianuarie anul acesta, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar primul termen al procesului a fost fixat pe 22 ianuarie 2015.

Andrei Marga – nume de cod “Horia”, “Mureşan” şi “M. A.”

646x404Andrei Marga

Fost ministru al Educaţiei, fost ministru de Externe şi rectorul cu cel mai îndelungat mandat în fruntea UBB, Andrei Marga a colaborat cu Securitatea începând din anii 70, când era bursier în RFG.

În primăvara anului trecut, consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu lansa o ipoteză-bombă despre cel care avea să ocupe funcţia de ministru de Externe în noul guvern USL. Lăzăroiu lăsa să se înţeleagă, într-o postare pe Facebbok, că Andrei Marga ar fi colaborat cu Securitatea: „Am auzit că (Marga – n.r.) a avut un prieten imaginar în perioada comunistă, un alter ego, Andrei Mureşan”.

Tiberiu Marc şi Viorel Stanca

tiberiu-marc

Printre numele asociate, de-a lungul timpului, cu activitatea fostei Securităţi, se numără şi cele ale preşedintelui PSD Sălaj şi al Consiliului Judeţean, Tiberiu Marc, precum şi cel al fostului preşedinte PD, omul de afaceri Viorel Stanca.

Tiberiu Marc a lucrat la Securitate cinci ani, între 1986 şi 1991, în domeniul contraspionajului economic, axându-se pe probleme de agricultură şi industrie alimentară (el este absolvent al facultăţii de Zootehnie din Cluj şi al facultăţii de Ştiinţe Economice – n.r.). S-a retras din activitatea de informaţii în 1991, cu gradul de căpitan.

Un alt nume răsunător din Sălaj asociat cu activitatea fostei Securităţi este cel al omului de afaceri Viorel Stanca, cunoscut în media naţională drept „generalul lui Băsescu”, după gradul dat de preşedinte, în 2007, ofiţerului în rezervă. Viorel Stanca a fost căpitan de securitate-contrainformaţii şi fost ofiţer de informaţii până în 1992, iar în 2006 era unicul om de afaceri din Sălaj prezent în topul 300 al celor mai bogaţi români.

Liviu Pongraţiu

Liviu Pongraţiu

De departe, cel mai blamat şi condamnat securist bistriţean este sublocotenentul Liviu Pongraţiu, care, alături de alţi doi plutonieri, au omorât cu sânge rece trei oameni nevinovaţi pe Dealul Crucii, localitatea Nepos. Sublocotenentul s-a stins din viaţă în 2011, la 92 de ani în Cluj-Napoca, unde locuia, înainte de a afla verdictul justiţiei în cazul său.

Liviu Pangraţiu era sublocotenent la raionul de Securitate din Bistriţa, iar în luna iulie a anului 1949 a dus trei membri ai organizaţiei ”Garda Albă”, pe Dealul Crucii, între localităţile Nepos şi Rebra, unde i-a executat împreună cu alţi doi plutonieri.

Ion Manea – nume de cod ”Alin”

Primarul municipiului Orşova-Mehedinţi, liberalul Ion Manea, a fost colaborator al Securităţii, cu numele conspirativ „Alin”. Documentele care atestă „activitatea” acestuia au fost făcute publice în campania electorală din vara anului trecut de către contracandidatul său de la PDL, Doiniţa Chircu.

Potrivit unei Note de Constatare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) din 21.05.2008, Ion Manea a fost recrutat în data de 16.06.1979, semnând un angajament de colaborare cu Serviciul de securitate, deoarece, fiind angajat ca ospătar putea asista la discuţiile purtate de clienţi.

Dan Lupescu

2010_04_18_danlupescupoza

Curtea de Apel Bucureşti a decis pe data de 25 iunie că Dan Lupescu a colaborat cu Securitatea. Directorul Direcţiei Judeţene Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a declarat că este nevinovat.

Dan Lupescu este directorul Direcţiei Judeţene Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional. Magistraţii Curţii de Apel Bucureşti au constatat „existenţa de colaborator al Securităţii” în cazul lui Dan Lupescu. De asemenea, judecătorii i-au solicitat lui Lupescu să depună, la rândul său, înscrisuri olografe din perioada 1980 – 1990. În plus, magistraţii solicită prezenţa la proces a două dintre persoanele vizate de informările făcute de Dan Lupescu la Securitate. Este vorba de Ion Vâlceanu şi Nicolae Bogoslov. ”Constată existenţa calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Lupescu Dan, în sensul dispoziţiilor art. 2 litera b din OUG. nr.nr. 24/2008.”, au stabilit magistraţii Curţii de Apel Bucureşti.

Înalt Preasfinţitul Teodosie

Înalt Preasfinţitul Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului, a recunoscut în vara lui 2006 că a semnat un angajament cu Securitatea, dar a precizat în mod repetat că nu a făcut rău nimănui.

„A fost un gest patriotic, un jurământ de credinţă faţă de ţară, nu ca să urmăresc pe cineva“, s-a dezvinovăţit ÎPS Teodosie, un apropiat al regimului PCR-PSD. El devenise colaborator al Securităţii în 1987, pe când era asistent universitar la Institutul Teologic în Bucureşti.

Dănuţ Culeţu

Culetu_Danut

Un an mai târziu, adică în 2007, apărea dosarul prefectului Dănuţ Culeţu, fost liberal, cea de-a doua notabilitate învinuită de colaborare cu Securitatea şi chiar de Poliţie politică. Culeţu a obţinut însă în cele din urmă disculparea publică prin documentul CNSAS care dovedea că nu a făcut Poliţie politică. El a fost prefect în perioada 2005 – 2009 şi conduce acum filiala Forţa Civică din Constanţa, reuşind să intre în Parlament ca deputat în urma redistribuirii.

 

 

Dumitru Manole

4a0ca62ebec7ad575706d06b7826260d

Fost lider al filialei locale a Partidului Agrar, Dumitru Manole a fost forţat, în urma dezvăluirilor din 2010, să-şi dea demisia din Consiliul Judeţean, unde obţinuse un mandat ca membru PSD. Activitatea lui Manole a fost apreciată de securişti, fiind recompensat la finele anului 1960 cu suma de 100 lei şi cu un bilet la meciul de fotbal România – Spania

 

 

 

 

 

Dezvăluirea HALUCINANTĂ a medicului legist, Alexandra Enache, care a examinat cadavrele revoluționarilor

S-a tras la întâmplare sau a fost o EXECUȚIE publică? Morga Spitalului Județean Timișoara a devenit neîncăpătoare, în timpul evenimentelor dramatice din decembrie 1989. Peste 50 de cadavre au ajuns în morga unității medicale doar după ce s-au tras primele focuri de armă asupra oamenilor care au ieșit în stradă strigând “Libertate!” în data de 17 decembrie. “Experiența de atunci m-a marcat foarte mult, am văzut atât de multe cadavre”, își începe povestea Alexandra Enache, șeful Institutului de Medicină Legală din Timișoara. Medicul legist, care în decembrie 1989 era rezident, a lucrat în morgă în acele zile sângeroase, iar mărturiile Alexandrei Enache sunt de-a dreptul cutremurătoare.

Medicul își aduce aminte că și în acele zile de la Revoluție vremea era ca acum, “în unele zile era soare și frumos, în altele era vreme mohorâtă și era puțină zăpadă”.Alexandra Enache are în minte imaginea unei coloane de manifestanți pe care a întâlnit-o în centrul orașului în 18 decembrie, în drumul ei spre spitalul județean, în care se aflau și foarte mulți tineri și femei care strigau încontinuu “Libertate!”. Ajuns la morga spitalului, medicul legist a fost nevoit să se confrunte cu o situație “dramatică, respectiv cu o mulțime de cadavre care prezentau plăgi împușcate, iar noi, medicii legiști, a trebuit să ne facem datoria”.

director-iml01_resize-640x425

Alexandra Enache, directorul Institutului de Medicină Legală Timișoara

“În fiecare zi, tot apăreau cadavre“

Astfel, în ziua de 18 decembrie, cei patru legiști, plus Alexandra Enache, care era rezident, au examinat peste 50 de cadavre provenite din data de 17 decembrie. Pentru că medicii legiști se confruntau cu o situație de catastrofă, aceștia nu au mai autopsiat cadavrele ajunse la morgă, ci doar au realizat o examinare externă, adică au descris leziunile de violență, așa cum prevedea legea. După o zi întreagă de muncă asiduă, în care s-a realizat acest examen extern al cadavrelor, iar toate detaliile au fost notate în mai multe documente, medicii legiști au plecat acasă.

“Când am venit a doua zi a fost acel șoc pentru că foarte multe dintre cadavre au dispărut. Peste 40 de cadavre au fost luate cu acea dubă și transportate la București. Acelea au fost zilele cele mai groaznice, pentru că era o tensiune foarte mare, ne era teamă și nouă”, își amintește medicul legist. În cadrul Operațiunii Trandafirul, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrațiile din Timișoara au fost furate de la morga spitalului județean și transportate la București, unde au fost incinerate la Crematoriul Cenușa. Totul cu scopul ștergerii urmelor masacrului de la Timișoara. Alexandra Enache ne spune că, după ce au dispărut acele cadavre din morga unității medicale, medicii legiști au început să se teamă pentru ei, mai ales că familiile celor decedați “pe bună dreptate își clamau morții, se întrebau unde sunt. Ne era teamă și pentru documente, așa că le-am păstrat”.

Alexandra Enache ne povestește că “în fiecare zi, tot apăreau cadavre. Nu atât de multe ca în prima zi, dar numărul morților a fost foarte mare. Și când am crezut că se liniștesc puțin lucrurile a urmat acea perioadă a Crăciunului când, din nou, au fost foarte multe împușcături și din nou foarte multe persoane decedate, tineri, copii și enorm de mulți răniți”.

mort-4

De ce nu au putut fi identificate toate persoanele decedate?

Din anul 1990, medicul legist spune că au început să se facă tabele cu persoanele decedate și s-a trecut la identificarea lor. Totuși, șase cadavre din cele 43 incinerate la București au rămas neidentificate. “Noi am făcut acel examen extern al cadavrului, am descris urmele de împușcare, îmbrăcămintea, fizionomia, am realizat un portret vorbit al cadavrului, adică am descris forma feței, culoarea părului, ochilor, semne particulare și pe baza acestor elemente s-au putut face identificările”, povestește medicul legist timișorean. Alexandra Enache ne spune că identificarea acelor cadavre s-ar fi putut realiza mult mai ușor dacă existau și fotografii, care au fost realizate de către lucrători de la Miliție și procurori însă, ulterior, filmele au dispărut.

mort

“S-a tras în cap foarte mult“

Medicul legist are și acum în minte cadavrele pe care le-a examinat în decembrie 1989. Astfel, Alexandra Enache ne dezvăluie faptul că “au fost cadavre și cu multe plăgi, au fost și oameni împușcați în spate, deci probabil că fugeau undeva. Au fost și copii de zece ani împușcați, copii mici de doi ani, femei. Te lupți sau încerci să oprești pe cineva care e pe măsura ta, nu tragi în copii și în femei”. Medicul legist ne mai povestește că mulți din cei decedați în acele zile sângeroase la Timișoara, era împușcați în cap. “Plăgile au fost grave, s-a tras în cap foarte mult, în torace, cu gloanțe de calibru mare care făceau leziuni distructive. Au fost cazuri în care craniul a explodat, leziune tipică produsă prin împușcare. S-a tras cu o intenție clară de a ucide, nu s-a tras la picioare. Tragi la picioare ca să rănești, să faci o plagă mai puțin gravă”, ne spune Alexandra Enache.

revolutie-costi-duma-21-640x428

 Au fost răniți executați în spital, la Timișoara?

Se spune că printre cele 43 de cadavre furate din morga Spitalului Județean Timișoara și incinerate la București s-au numărat și cele ale unor răniți care au fost executați în unitatea medicală. Totuși, medicul legist Alexandra Enache nu crede că acest lucru s-a întâmplat, mai ales că a reușit să examineze cadavrele înainte de a fi furate. “Noi n-am avut dovezi că s-a întâmplat acest lucru, e adevărat, zvonuri au fost, dar mi se pare puțin credibil. Nu au fost persoane care să fi ajuns la morgă cu leziuni diferite, nici în ceea ce privește calibrul glonțului, pentru că măsurând orificiul de intrare, putem să ne dăm seama de calibrul glonțului. Nu erau orificii de intrare de calibre diferite”, explică medicul timișorean

În final, Alexandra Enache ne-a declarat că noi le suntem datori celor care și-au dat viața pentru libertatea noastră, dar și celor care au fost răniți în timpul Revoluției din decembrie 1989. “Experiența de atunci m-a marcat foarte mult, am văzut atât de multe cadavre. Apoi, răniții pe care i-am văzut atunci au venit pentru reexaminări și constați că unii nu pot să meargă bine sau au alte probleme de sănătate și te impresionează. De aceea, le suntem datori și nu trebuie să-i uităm”, a conchis Alexandra Enache.

 

“Creatorul” teroristilor care invadeaza planeta,dezvaluie  minciuna globala=Ion Iliescu Despre Terorişti: Indivizi Fanatizaţi, Care Acţionează Cu O Cruzime Fără Precedent. O Perfidie Fără Seamăn, O Cruzime Pentru Care Nu Se Găsesc Calificative Potrivite. Împuşcă Din Orice Poziţie 

 

 

În 23 decembrie 1989 Ion Iliescu a ţinut o cuvîntare la Televiziunea Română, care a fost publicată în ziarele de a 2-a zi. Reproduc cele spuse de Ion Iliescu despre terorişti după ziarul „Luptătorul Bănăţean” nr. 3 din 24 decembrie 1989. „Luptătorul Bănăţean” era numele care îl luase în 22 decembrie 1989 „Drapelul Roşu”, fostul ziar PCR din Timişoara. În fapt, era o întoarcere la numele purtat de ziar în perioada stalinistă. Începînd cu ianuarie 1990 ziarul şi-a schimbat iar numele în „Renaşterea”, iar apoi „Renaşterea Bănăţeană”, sub acest nume apărînd pînă azi.
De remarcat menţionarea de către Ion Iliescu, în această cuvîntare, a existenţei unui „comandament militar” al Frontului Salvării Naţionale. Anume acest comandament militar a dus lupta cu teroriştii, căci CFSN-ul propriu-zis s-a întrunit prima dată doar în 27 decembrie 1989.

img_0005
img_0005

Dragi cetăţeni,
Am avut o zi plină şi grea. Venim chiar de la comandamentul militar al Frontului Salvării Naţionale. Datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgînd în locuinţe, în cetăţeni, provocînd victime în rîndul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu, care a făcut enorm de mult rău poporului şi care nu a economisit mijloace enorme şi acţiuni gîndite, ordonate pentru constituirea unor asemenea unităţi de represiune.
Vrem să vă spunem că toate unităţile militare şi marea majoritate a unităţilor de miliţie şi de interne acţionează unitar împotriva teroriştilor. De fapt există un consens naţional împotriva dictaturii.
Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de terorişti, care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră este o ultimă zvîrcolire a acestei creaţii monstruoase a dictaturii antipopulare. De fapt, trebuie să vă spunem că [nu] este vorba de un număr mare de elemente teroriste, dar acestea sînt special instruite şi dotate pentru acţiuni de acest gen. În cele mai multe cazuri ei reuşesc să îngreuneze activitatea unităţilor militare pentru că, aşa cum aţi văzut, foarte mulţi terorişti acţionează din clădiri locuite, chiar din apartamente, ceea ce face dificilă folosirea tehnicii militare, intervenţia armatei, care trebuie să evite cît mai mult pierderile în rîndul cetăţenilor. Este o perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. De aici dificultăţile pentru lichidarea acestor acte de cruzime. De aceea, facem apel la cetăţeni să înţeleagă situaţia în care ne aflăm şi să înlesnească pe toate căile activitatea militarilor.
Cetăţenii din blocurile în care teroriştii acţionează – este vorba de zonele fierbinţi, în jurul televiziunii, radiodifuziunii, în jurul sediului Comitetului Central, al Ministerului Apărării Naţionale, alte cîteva puncte – îi sfătuim să evacueze pe cît posibil clădirile şi să se cazeze la cunoscuţi, în alte locuri, pentru a înlesni activitatea unităţilor noastre militare.
Ne aflăm, stimaţi cetăţeni, într-un moment revoluţionar, din păcate marcat de sacrificii. Noi am circulat mult pe străzile capitalei în cursul acestei zile şi am văzut scene emoţionante de conştiinţă cetăţenească, de iniţiativă şi autoorganizare, de pază obştească, de control al circulaţiei pe drumuri. Am vrea însă, în legătură cu aceste lucruri, să informăm că numai armata dispune de tancuri şi unităţi blindate. Teroriştii sînt organizaţi ca puşcaşi, dotaţi însă bine cu armament şi instruiţi în mod deosebit. De aceea, pe drumurile publice unde s-au organizat baraje şi puncte de control este bine să nu fie împiedicate unităţile militare, respectiv blindatele, camioanele cu militari, tancurile să poată circula cît mai liber spre punctele în care trebuie să acţioneze. Venind aici de la Ministerul Apărării Naţionale a trebuit să ne oprim, să parlamentăm şi să discutăm; oamenii sînt de bună credinţă pentru că nu vor să lase pe oricine să treacă. De aceea, vrem să ştiţi: tancurile sînt numai ale lor. Maşinile blindate de asemenea.
De asemenea, am ruga să se gîndească şi alte forme de lărgire a conlucrării şi participării maselor populare în sprijinul acţiunii unităţilor militare, inclusiv în constituirea de cît mai multe gărzi patriotice pentru apărarea unităţilor proprii, unităţilor economice, a unor puncte de activitate generală pentru nevoile cetăţenilor, ca şi în sprijinul unităţilor care acţionează în jurul punctelor fierbinţi. Aici trebuie să se acţioneze neapărat în strînsă coordonare cu armata şi numai în subordinea armatei, pentru că sînt reguli militare de activitate. De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sînt în uniforme. Ei sînt civili. De multe ori încearcă să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oamenii din formaţiunile de apărare organizate de cetăţeni şi creează astfel confuzie. Împuşcă din orice poziţie. De aceea este important ca cetăţenii din formaţiunile noastre – individual înarmaţi – să nu acţioneze pentru că pot să fie confundaţi cu teroriştii şi să cadă victime confruntărilor cu unităţile militare, ci să se constituie în unităţi ordonate, organizate, subordonate unităţilor militare. Să fie o unitate de acţiune, dar să nu creăm panică, confuzie şi victime în plus.
La comandamentul militar pe care l-am avut am stabilit cîteva măsuri imediate în vederea acţiunii din această noapte, de mîine dimineaţă, precum şi în orele imediat următoare pentru o mai mare eficienţă în lichidarea bandelor teroriste.
În funcţia de ministru al apărării naţionale a fost numit domnul general colonel Nicolae Militaru, care este ajutat de cei doi prim-adjuncţi – generalii Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, şi Victor Stănculescu.
În fine, stimaţi cetăţeni, vrem să vă informăm că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost arestaţi şi se află sub pază militară. Sînt, de asemenea, arestaţi Ilie şi Nicu Ceauşescu şi cîteva slugi ale clanului Ceauşescu – Dincă, Postelnicu, Bobu şi alţi cîţiva. Va veni momentul judecăţii drepte, severe a poporului, a celor care s-au făcut vinovaţi de această tragedie naţională.
Sperăm însă că prin acţiunea conjugată a unităţilor forţelor populare să lichidăm şi această ultimă zvîrcolire a hidrei înveninate a clanului Ceauşescu. Este nevoie de unitate, este nevoie de colaborare strînsă. Ei vor provoca încă multe necazuri, dar procesul este ireversibil. Nimic nu mai poate întoarce roata procesului de înnoire a României!
Să ne urăm succes!

 

 

Documentul ILEGAL  Prin Care Iliescu l-a  Destituit  pe Ceauşescu 

În 22 decembrie 1989, de la balconul Operei din Timişoara a fost citită „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara”, document care, chiar din primul punct hotărăşte demiterea din toate funcţiile a lui Nicolae Ceauşescu şi a membrilor familiei sale.

Ulterior s-a pretins că destituirea lui Ceauşescu s-a făcut ca urmare a comunicatului FSN citit de Ion Iliescu la TVR (linc), însă rezoluţia adunării populare de la Timişoara a apărut, cronologic, înaintea comunicatului FSN. Aşadar, Ion Iliescu nu mai putea să-l destituie pe Nicolae Ceauşescu fiindcă acesta fusese deja destituit prin rezoluţia adunării populare de la Timişoara. Respectiva rezoluţie, redactată, din cîte am auzit, de Radu Motica, a fost răspîndită sub formă de manifest dactilografiat împrăştiat printre oamenii din Piaţa Operei şi a fost publicată în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989 (numele care, după fuga lui Ceauşescu, îl luase vechiul ziar „Drapelul Roşu” al Comitetului Judeţean PCR Timiş).

La Bucureşti nu a băgat însă nimeni în seamă acest document, luptele cu teroriştii începute în seara aceleiaşi zile au acaparat atenţia opiniei publice.

Subordonarea Frontului Democratic Român faţă de CFSN (linc), hotărîtă mai apoi de Lorin Fortuna, a făcut ca întreaga activitate a FDR să devină un lucru secundar.

Reproduc mai jos „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara” ca un document istoric important, care arată năzuinţele oamenilor, aşa cum au fost ele exprimate în 22 decembrie 1989, nu cum au fost interpretate ulterior (din 1989 încoace mereu se găsesc cîte unii ca să reinterpreteze „idealurile revoluţiei” conform intereselor de moment).

Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara

I. Adunarea Populară a tuturor locuitorilor din Banat şi din alte părţi ale ţării, adunaţi între 15 şi 22 decembrie 1989 la Timişoara, declară instaurarea adevăratei democraţii şi libertăţi pe întreg cuprinsul ţării şi

Hotărăşte:

1. Demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia precum şi a tuturor membrilor din familie şi tragerea lor la răspundere în cadrul unui proces judecat de o instanţă competentă, conform procedurii prevăzute de lege;

2. Pedeapsa în cadrul unor procese publice, judecarea de către instanţele competente conform procedurii prevăzute de lege, a persoanelor care au dat dispoziţie şi au aplicat ordinele de a se trage în populaţia civilă ca şi a celor care se fac vinovaţi de uciderea militarilor care au refuzat odioasele ordine.

3. Identificarea cadavrelor celor ucişi în mod criminal în timpul demonstraţiilor din perioada clanului Ceauşescu şi înmormîntarea martirilor eroi; ridicarea unor monumente în cinstea lor în oraşele în care aceştia au căzut, pentru a se păstra mereu vie memoria lor.

4: Eliberarea şi reabilitarea tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici care riscîndu-şi viaţa, şi-au exprimat dezacordul faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu.

5. Instituirea unui guvern şi preluarea conducerilor locale de stat de către cei mai competenţi fii ai patriei.

6. Organizarea de alegeri libere şi democratice la toate nivelele şi desemnarea organelor de conducere pe criteriul competenţei şi integrităţii morale.

7. Înfăptuirea desăvîrşită a unui regim cu adevărat democratic în toate domeniile vieţii publice şi alegerea liberă de către popor a sistemului şi liniei politice şi economice a ţării, care să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti consfinţite de Constituţie şi legile ţării, ca şi în convenţiile şi actele internaţionale, în scopul creşterii bunăstării materiale şi spirituale a poporului nostru şi a întăririi puterii economice a patriei.

8. Separarea activităţii politice de activitatea de stat.

9. Abrogarea tuturor legilor şi a celorlalte acte normative cu conţinut antidemocratic care nu sînt în interesul maselor populare, precum şi revizuirea întregului sistem legislativ în scopul democratizării şi liberalizării ţării.

10. Restabilirea legăturilor diplomatice cu toate statele care au suspendat sau întrerupt aceste relaţii cu ţara noastră datorită dictatorului Nicolae Ceauşescu şi dezvoltarea în continuare a relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate statele lumii, cu respectarea normelor şi principiilor dreptului internaţional.

II. Adunarea Populară din Timişoara salută cu entuziasm patriotic întreaga populaţie a ţării care participă la desăvîrşireea democratizării şi liberalizării ţării prin demonstraţii paşnice cu caracter patriotic şi în acelaşi timp pe cetăţenii patriei care pînă în acest moment au contribuit prin faptele lor de curaj la înlăturarea dictaturii şi îndeamnă întregul popor la continuarea demonstraţiilor paşnice pînă la îndeplinirea tuturor obiectivelor şi hotărîrilor adoptate cu această rezoluţie.

III: Adunarea Populară din Timişoara salută ostaşii bravei noastre armate care s-au împotrivit ordinelor criminale de a trage în populaţie şi o cheamă, ca alături de întregul popor, să participe în continuare la desăvîrşirea democratizării şi liberalizării ţării în sensul celor prevăzute în rezoluţie.

IV. Adunarea Populară din Timişoara se închină cu smerenie în faţa memoriei eroilor care şi-au vărsat sîngele pentru înfăptuirea idealurilor noastre şi au murit pentru răsturnarea dictaturii şi instaurarea democraţiei, libertăţii şi unităţii naţionale şi înfierăm hotărîrea dictatorilor de a da ordinul criminal de a se trage în populaţia ţării.

V. Adunarea Populară din Timişoara aduce mulţumiri tuturor popoarelor lumii ca şi fiilor ei cinstiţi, aflaţi în exil datorită regimului dictatorial, care prin hotărîrile şi îndemnurile lor au ridicat moralul poporului român, fiind alături de noi pe tot parcursul luptei pentru libertate, dreptate şi democraţie.

VI. Pentru conducerea activităţii de stat pe întreg cuprinsul ţării, Adunarea Populară din Timişoara cere instituirea unui Parlament al ţării în care să fie reprezentată toată naţiunea română şi care să fie împuternicit cu depline puteri să ia toate măsurile necesare în interesul întregii naţiuni.

Timişoara, 22 dec. 1989

 

Procuror Romeo Bălan: Teroriștii Din Timișoara, După 22 Decembrie 1989 (1). Piaţa Operei Aprilie 25, 2014

cartiMemorial_0001În cartea „Victimele revoluţiei. Timişoara 1989” editată de asociaţia „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara în 2011, procurorul militar Romeo Bălan prezintă şi cercetările făcute de parchetul militar din Timişoara cu privire la „teroriştii” de după 22 decembrie 1989 care se spune că au acţionat în oraş. Voi prezenta în serial capitolul „Victimele de după 22 decembrie” din această carte. Primul episod se referă la zona Piaţa Operei.Recomand să citiţi şi capitolul „Identificarea victimelor incinerate” (linc) din aceeaşi carte a procurorului Bălan, capitol deja prezentat pe acest blog.
VICTIME DUPĂ 22 DECEMBRIEDupă 22 decembrie au fost din nou victime la Timișoara. 20 de morți din care 7 militari și 79 de răniți, din care 25 de militari, sunt rezultatul uzului de armă la Timișoara.Mai era justificată dechiderea focului după căderea lui Ceaușescu?Înainte de a încerca unele considerații cu privire la această perioadă am să prezint principalele zone din oraș unde au fost împușcate victimele.PIAŢA OPEREIDupă căderea lui Ceauşescu, în seara zilei de 22 decembrie 1989 s-a deschis focul în Piaţa Operei din Timişoara. A fost primul loc în care a început să se tragă din nou. În clădirea Operei se afla un grup de revoluţionari încă din 20.12.1989, care au constituit ulterior Frontul Democrat Român. Până la fuga lui Ceauşescu cei din Operă au fost păziţi de forţe proprii, constituiţi în două filtre de pază, exterior şi interior, la un moment dat cei din pază având chiar arme în dotare din cele recuperate de la fostul Consiliul Judeţean Timiş şi de la câţiva lucrători de poliţie T.F. Cu toate acestea nu au fost evenimente, cei din interior nu au fost atacaţi şi nici nu au făcut uz de armă. Trebuie însă precizat că în 21 decembrie 1989, forţele armate ale fostului regim au încercat să întocmească un plan de capturare a liderilor revoluţionarilor din Operă. În acest scop la sediul Diviziei mecanizate Timişoara s-au prezentat mai mulţi ofiţeri de la Securitatea Timiş care cunoşteau obiectivul. Din fericire planul nu s-a concretizat. Despre acest episod intitulat Operaţiunea Tunetul şi Fulgerul a scris regretatul ziarist Iosif Costinaş. Acest moment trebuie reamintit pentru a înlătura susţinerile privind fraternizarea armatei cu revoluţionarii în cursul zilei de 20 decembrie 1989. Comandamentul politico-militar de la fosta judeţeană de partid condus de fostul secretar C.C. Ion Coman şi comandamentele militare de la Divizia mecanizată şi de la Inspectoratul M.I. au renunţat la soluţia militară doar pentru că nu mai era viabilă. În Piaţa Operei şi în centrul oraşului erau sute de mii de timişoreni care în mod paşnic îşi cereau drepturile şi împotriva acestora nu se mai putea interveni cu tancul.După ce s-a anunţat căderea dictaturii, în dupăamiaza zilei de 22 decembrie 1989, cel care asigura comanda Diviziei mecanizate Timişoara, lt.col. Zeca Constantin, s-a prezentat la liderii Frontului Democrat Român pe care i-a recunoscut ca noua forţă politică din oraş. Ofiţerul arată că a ţinut permanent legătura cu cei aflaţi la comanda Armatei a III-a de la Craiova, respectiv general Roşu, lt.col. Ilie Marin şi lt.col. Dumitru Cioflină şi a executat ordinele primite:„Am primit ordine pe linie militară să colaborez cu noile organe ale puterii noi instalate.În 22.12.1989, în jurul orelor 14,00, după plecarea generalului Guşă au venit mai mulţi revoluţionari care m-au chemat la Opera din Timişoara ca să vorbesc din balcon mulţimii adunate în piaţă. Dintre revoluţionari îl reţin pe liderul acesta Furtuna Lorin, Iordache Claudiu, Savu Ioan, Alămureanu şi alţii de care nu-mi mai amintesc.Am luat cuvântul şi am anunţat populaţia că Armata este alături de populaţie. Posed video-caseta cu cuvântul de atunci. Am mai vorbit o dată din balconul Operei în aceeaşi zi, în jurul orelor 18,30, cu acelaşi mesaj. În balcon erau circa 100 de revoluţionari şi deşi nu i-am văzut am aflat ulterior că unii ar fi fost înarmaţi, cu arme luate de la I.P.J. Timiş.După orele 19,00 au început să se audă focuri de armă în Piaţa Operei din Timişoara şi apoi şi în alte zone. Îndeosebi s-au auzit focuri de armă în zona centrală a oraşului. Până la focurile de armă nu am auzit să se vorbească de terorişti. După aceea revoluţionarii susţineau că au deschis focul teroriştii şi securiştii. Mi-au şi solicitat să le asigurăm pază militară”.[1]Cei din incinta Operei confirmă sosirea militarilor şi faptul că a fost asigurată paza clădirii. Susţin însă că militarii i-au anunţat despre un iminent atac asupra Operei şi despre terorişti.Kos Alexandru, care asigura paza celor din Operă a declarat:„După câte mi-am dat seama, grupul de militari condus de lt.col. Zeca a venit la dialog cu noi, eu fiind primul care i-am primit şi i-am condus la uşă. După câte ştiu lt.col. Zeca şi ceilalţi ofiţeri au discutat timp de circa 30 de minute cu cei din conducerea Frontului Democrat Român şi după aceste discuţii nu s-a ajuns la o înţelegere cu toţi revoluţionarii.Tot lt.col. Zeca a adus vestea că în zonă se va deschide focul dar nu a spus de către cine, însă s-a trecut la întărirea pazei şi înarmarea oamenilor din pază care aveau livret militar”.[2]Unul din liderii revoluţionarilor, Curuţiu Ioan, cel care coordona paza celor din Operă, a precizat relativ la o întâlnire cu comandantul Diviziei mecanizate avută în dupăamiaza zilei de 22 decembrie 1989:„În biroul lui Zeca când i-am predat declaraţiile luate de la directorul Groza şi alte documente, mai erau prezenţi generalul Popescu – adus din rezervă, secretarul de partid Bălan, maior Paul Vasile şi alţii. Cu acea ocazie col. Zeca şi cei din anturajul lui ne-au cerut să părăsim clădirea operei şi să anunţăm să facă acelaşi lucru şi populaţia din piaţă, că va urma un atac terorist, fapt care s-a şi întâmplat mai târziu când s-a deschis focul în direcţia clădirii Operei şi a pieţii. Eu şi oamenii mei am rămas în continuare în clădirea Operei de data aceasta constatând că a mai apărut şi o echipă de militari înarmaţi…În seara de 22.12.1989, în jurul orelor 19,30, a început să se tragă în zona Operei. Anterior, noi am fost avertizaţi de col. Zeca că vom fi atacaţi de un desant terorist şi să trimitem oamenii acasă”.[3]Scutelnicu Dorin, revoluţionar aflat în pază la Operă, a declarat:

Îmi amintesc că în dupăamiaza zilei de 22.12.1989 au venit în clădirea Operei mai mulţi ofiţeri conduşi de col. Zeca şi Predonescu care au discutat cu conducătorii revoluţionarilor însă eu nu cunosc amănunte în legătură cu aceste discuţii. Cert este că după plecarea acestora din clădirea Operei am văzut că doi ofiţeri inferiori, locotenenţi au rămas undeva în faţa clădirii Operei şi la un moment dat l-am văzut pe unul din ei că a tras în sus înspre direcţia muzeului cartuşe trasoare, respectiv două cartuşe trasoare şi imediat după aceasta în zonă a început să se tragă”.[4]

Un alt lider al revoluţionarilor, Ciura Vasile-Alexandru a relatat următoarele cu privire la deschiderea focului în seara de 22 decembrie 1989:

Nu îmi amintesc exact dat, dar poate fi 22.12.1989 seara, am văzut din balconul Operei că pe o fereastră elicoidală de la mansarda clădirii care avea la parter un lacto-bar (actualmente Mc’Donalds) se trăgea cu o armă automată spre balconul operei. Soldaţii comandaţi de plt. Subţire au ieşit în balcon, au luat poziţie de tragere după coloanele din balcon şi au tras o ripostă spre locul amintit mai sus. Militarii au tras mai multe încărcătoare, folosind şi încărcătoarele de rezervă, iar pe cele goale ni le aruncau nouă în interiorul clădirii. Militarii aduseseră o ladă cu cartuşe şi noi umpleam încărcătoarele goale aruncate de ei cu cartuşele din acea ladă. În ladă erau amestecate cartuşele normale cu cele trasoare şi noi le băgam în încărcătoare amestecate şi le aruncam pe jos militarilor pentru a le folosi. Nu ştiu cine trăgea din clădirea susamintită, însă după 2 luni de zile, am verificat balconul Operei şi am constata că acolo nu era nici o urmă de glonţ, mă gândesc că, în clădirea respectivă să fi fost un simulator, cu toate că eu nu am văzut niciodată un simulator. Este o părere personală a mea şi m-am gândit atunci că, acţiunea armată a fost premeditată şi pregătită minuţios”.[5]

Nici organele de procuratură militară nu au identificat urme de gloanţe în balconul Operei sau pe faţada clădirii deşi toate persoanele martore la evenimente au declarat că s-a deschis focul spre Operă. Nici unul dintre cei aflaţi în clădirea Operei, revoluţionari sau militari nu a fost rănit în schimbul de focuri.

Subofiţerul Fiertu Marian, transmisionist la U.M. 01197 Timişoara, a asigurat legătura radio telefonică între cei din Operă şi Divizia mecanizată şi a precizat într-o declaraţie:

„În noaptea de 22/23 decembrie 1989 eram în Operă şi uneori se trăgea din podul clădirii lacto-barului dar nu se intenţiona omorârea noastră din Operă, era mai mult diversiune.”[6]

Fiertu Marian a mai relatat că în podurile blocurilor de pe Bulevardul Republicii au fost militari care au deschis focul înspre Piaţa Operei. După schimbul de focuri s-a stabilit că erau militari de la Batalionul de transmisiuni al celeilalte divizii din Timişoara. Personal l-a identificat pe colegul său de promoţie subofiţer Ilie Relu de la U.M. 01926 Timişoara.

Din cercetările efectuate ulterior s-a stabilit că în acea noapte au acţionat două plutoane de la U.M. 01926 Timişoara pe Bulevardul Republicii şi pe străzile alăturate.

Comandanţii celor două plutoane cpt. Cioacă Valerică şi cpt. Cora Aurel au relatat că au primit ordin de la cel care asigura comanda unităţii, cpt. Petruş, să execute misiuni de luptă împotriva teroriştilor, care atacau din podurile clădirilor situate în partea dreaptă a Operei din Timişoara. Acest lucru rezultă şi din Raportul unităţii nr. R.D./310/13456/20.10.1942.[7] Locul de executare al misiunii se afla la peste 5 km de unitate dar la circa 100 de metri de sediul Diviziei mecanizate Timişoara, cu care însă nu s-a luat legătura. Ofiţerii au precizat că au desfăşurat acţiunile armate singuri fără a lua legătura sau a-şi coordona activitatea cu celelalte forţe militare din zonă.

În zonă, independent de forţele militare ale celor două divizii din Timişoara, a acţionat şi un detaşament de paraşutişti de la U.M. 01841 Caracal sosit în Timişoara încă din 19.12.1989 şi încartiruit la sediul Diviziei de apărare a teritoriului de pe Calea Lipovei din Timişoara. Acest detaşament s-a deplasat în centrul oraşului pentru a asigura paza poştei şi a clădirii telefoanelor de lângă Muzeul Banatului. Cel care i-a transportat cu o autospecială, subofiţerul Dubleş Adrian din U.M. 01926 Timişoara, a relatat:

„În data de 22 decembrie 1989 orele 20,00 am primit ordin de la comandantul de companie, cpt. Cora Aurel să mă deplasez cu detaşamentul de paraşutişti la Telefoane pentru paza obiectivului. Ajungând în zonă, detaşamentul s-a împărţit în două, o parte instalându-se în parcul din spatele muzeului iar ceilalţi în faţa intrării de la telefoane.

În jurul orelor 22,00 s-a deschis focul dinspre clădirea Modexului înspre Hotelul Central.”[8]

Nici paraşutiştii nu au luat legătura cu celelalte forţe militare din zonă deşi Divizia mecanizată avea sediul la câteva sute de metri în Piaţa Libertăţii.

Comandantul Diviziei mecanizate a menţionat:

Ştiam că la Divizia col. Rotariu erau cazaţi paraşutişti de la Caracal. Nu ştiu când au plecat aceştia şi nici ce misiune au avut în Timişoara. În prima noapte 22/23 decembrie 1989 nu am fost informat de col. Rotariu despre prezenţa paraşutiştilor de la Caracal în zona centrală a oraşului şi nici despre forţele proprii ale Diviziei C.A.T. pe Bulevardul Republicii din Timişoara … În prima noapte reţin că nu a existat nici o colaborare pe linie militară între cele două divizii din Timişoara. Pe linie militară coordonarea în garnizoana Timişoara ar fi trebuit să fie făcută de comandantul garnizoanei, la acea dată col. Rotariu.”[9] Acesta din urmă susţine însă că a fost înlocuit cu lt.col. Zeca la conducerea garnizoanei Timişoara din 22.12.1989 din ordinul generalului Guşă Ştefan.[10]

Din coroborarea documentelor şi a mărturiilor rezultă că în noaptea de 22/23.12.1989 nu a existat un atac efectiv asupra Operei din Timişoara. Aşa se explică de ce nu există urme de gloanţe pe clădire şi nici o persoană din interior nu a fost rănită.

În Piaţa Operei şi în zona apropiată s-au înregistrat însă victime:

Din ordin, lt. Dinu Daniel, din U.M. 01125 Timişoara, împreună cu o grupă de militari, a executat misiunea de pază a Operei din exterior pe latura dinspre Muzeul Banatului. Ofiţerul a intrat în dispozitiv în jurul orelor 21,30. După circa o oră militarii din subordine i-au raportat că două persoane civile însoţite de un paraşutist au refuzat să se legitimeze.

Lt. Dinu Daniel s-a deplasat spre spaţiul dintre muzeu şi clădirea cu lacto-barul şi i-a somat pe acei civili să stea, ulterior trăgând şi foc de avertisment în plan vertical. În acel moment s-a deschis focul din mai multe direcţii iar ofiţerul a fost împuşcat în piciorul stâng, suferind plagă împuşcată cu fractură de platou tibial şi cap peronier stâng, leziune ce a necesitat 65 de zile de îngrijiri medicale.[11] Într-o primă declaraţie victima susţine că nu poate preciza cine l-a împuşcat, apoi îi indică pe civilii care nu s-au supus somaţiei, pentru ca în final să admită că s-a deschis focul din mai multe direcţii, inclusiv de pe un transportor blindat.[12] Unul din militarii care l-au însoţit, sold. Felie Marian precizează că s-a tras spre ei dinspre Muzeul Banatului.[13]

Tot dinspre muzeu a fost împuşcat Kos Alexandru, civil înarmat de militari şi aflat în pază în exteriorul Operei, după colţul din dreapta al faţadei. Rănirea lui Kos Alexandru s-a produs în aceeaşi noapte în jurul orelor 0,15. Victima a fost rănită grav suferind fractură deschisă prin împuşcare femur drept, leziune ce a necesitat 3-4 luni de îngrijiri medicale. Actul medico-legal precizează că victima a fost împuşcată de la distanţă, ca şi în cazul lt. Dinu Daniel.[14] Kos Alexandru a susţinut constant că împotriva lui s-a deschis focul din spaţiul situat între Muzeul Banatului şi clădirea cu lacto-barul.[15] În momentul în care a fost rănit, Kos Alexandru avea asupra sa un pistol mitralieră şi 3 încărcătoare pline pe care le primise de la Comenduirea de garnizoană Timişoara:

„Înainte de a mi se da arma s-a discutat despre tactica pe care trebuia să o avem în dispozitivele de pază, şi eu am propus să mergem pe o tactică de apărare. Mai rețin că atunci când mi s-a dat arma, în registru mi-au trecut datele din buletin şi mi-a fost reţinut talonul din livretul militar pentru mobilizare. Nouă nu ni s-a spus cine este efectiv inamicul, astfel că nu am avut o reprezentare a acestuia, însă circulau zvonuri despre existenţa teroriştilor.”[16]

Dacă lt. Dinu Daniel şi Kos Alexandru au indicat direcţia din care s-a tras, respectiv Muzeul Banatului, loc în care se afla detaşamentul de paraşutişti, victima Vezendan Gheorghe a precizat că cei care l-au împuşcat au fost militarii paraşutişti:

În seara şi dupăamiaza zilei de 22 decembrie 1989, Vezendan Gheorghe a participat la manifestaţiile din Piaţa Operei. A rămas şi în cursul nopţii, deşi cei din piaţă au fost anunţaţi să plece acasă deoarece se va deschide focul. Pe lângă militarii şi civilii înarmaţi care păzeau clădirea Operei, victima i-a văzut şi pe paraşutiştii din spatele Muzeului Banatului. În jurul orelor 0,15, victima şi alte 4 persoane s-au speriat de mai mulţi militari, care se deplasau în salturi dinspre Catedrală spre Operă, şi s-au refugiat în imobilul cu numărul 1, la parterul căruia se afla lacto-barul. S-a deschis focul spre ei, pe casa scărilor şi Vezendan Gheorghe a fost împuşcat din spate în piciorul drept, şi a suferit plagă împuşcată gamba dreaptă suprainfectată, ce a necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale.[17] Constant, în declaraţiile din 1990, 1994 şi 2000, victima a relatat că a fost împuşcată de un paraşutist:

„În timp ce eu urcam pe trepte, am auzit în spatele meu o voce care spunea, aicea sunt. Când m-am uitat în urmă, pe unde am intrat, am văzut un tip în vârstă de 40-45 de ani, îmbrăcat în uniformă kaki, cu cască metalică pe cap şi pe cască erau frunze de camuflaj, care a deschis foc asupra mea şi a tras foc cu foc, şi m-a împuşcat în glezna dreaptă.”[18]

Victima împreună cu ceilalţi s-a refugiat la un locatar până în dimineaţa zilei următoare. A auzit când militarii care l-au împuşcat îl căutau şi când cu deschis focul din podul clădirii:

„Am auzit după aceea, cum acea grupă de militari, a urcat în podul clădirii, de unde au deschis focul spre magazinul de Modă şi spre Muzeu. De la ora respectivă când i-am auzit urcând în pod şi până dimineaţa în jurul orelor 5,00, am auzit la diferite intervale de timp că se trăgea din pod.”[19]

În noaptea de 22/23 decembrie 1989 în zona Operei au fost împuşcaţi şi cetățeni străini. Ziaristul francez Langevien Jacques a fost împuşcat lângă Kos Alexandru în timp ce s-a deschi focul dinspre Muzeu.[20] A suferit o plagă împuşcată tranfixiantă în gamba stângă, ce a necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale.[21] Acesta a părăsit România înainte de a fi audiat. A mai fost împuşcat un cetăţean iugoslav în zona Hotelului Timişoara, aşa cum rezultă din declaraţiile lui Curuţiu Ioan şi Bâlc Liviu:

„S-a tras toată noaptea de 22/23 decembrie 1989. Îmi amintesc că în acea noapte lângă hotel au fost împuşcaţi nişte sârbi care au fost băgaţi în hotel şi personal i-am văzut şi reţin că unul din sârbi prezenta plăgi împuşcate în mai multe locuri.”[22] Nici acest cetăţean nu a fost audiat deoarece a părăsit România în acele zile după o scurtă internare în spital.

Şi militarii paraşutişti aflaţi în zona Muzeului Banatului şi în paza clădirii Telefoanelor au fost ajutaţi de civili. Unul din aceşti civili a fost victima Dunăvete Marin. Acesta a fost împuşcat în aceeaşi noapte pe casa scărilor în imobilul situat pe str. Lenau nr.10, imobil situat în spatele Muzeului Banatului şi a declarat:

„Când am ajuns în Piaţa Operei am observat că se trăgea, însă nu ştiu cine trăgea. Eu singur am luat-o pe strada care trece prin faţa muzeului şi lacto-bar şi când am ajuns în dreptul Hotelului Central am fost somat de un militar în termen. Eu m-am apropiat cu mâinile ridicate de grupul de soldaţi şi când am ajuns acolo am observat că erau 4 militari, între care un maior, un militar cu o staţie în spate, un alt soldat care mă somase pe mine şi un al patrulea, care nu mai reţin dacă era cadru militar sau militar în termen. Cei patru mi-au spus că eram paraşutişti de la o unitate din Caracal … Eu îi auzeam pe militari cum vorbeau cu colegii lor din zona Hotel Continental şi a Fântânii cu peşti, toţi având indicativul Solar. Eu am rămas în continuare lângă grupul de militari până când a venit un T.A.B. în zonă. Eu am şi auzit cum prin staţia radio s-a raportat că vor veni în zonă T.A.B.-uri şi tancuri cu revoluţionari pe ele. Între timp a sosit un civil care a adus un bilet de la militarii de la Continental, prin care li se cerea militarilor să nu tragă în transportoare. Am auzit la un moment dat zgomot de maşină mare. Maiorul ne-a cerut să ne ascundem gândind că s-ar putea să fie o capcană. Militarii s-au pus pe burtă însă au am rămas în picioare ca să nu murdăresc hainele şi am intrat în casa scării unei clădiri. Am văzut cum s-a aprins reflectorul de pe T.A.B. după care s-a tras în zona în care eram cu mitraliera sau altă armă automată şi un glonţ m-a lovit în spate, lângă coloană.”[23]

Victima a suferit leziuni grave ce au necesitat 1 an şi 3 luni îngrijiri medicale. Leziunile au pus viaţa victimei în primejdie, au fost urmate de pierdere de organe (rinichi stâng, splină) şi de încadrarea în gradul II de invaliditate, potrivit raportului medico-legal.[24]

Au existat schimburi de focuri şi victime şi în zilele de 23 şi 24 decembrie 1989. În dimineaţa zilei de 23.12.1989 a fost împuşcat Bâlc Liviu ce se oferise să-i ajute pe militarii aflaţi în pază la Hotelul Timişoara. Acesta a relatat împrejurările în care a fost împuşcat:

„Când am ajuns pe hotel, am observat pe terasă militari şi mulţi civili, printre care şi o fată Adriana (acum plecată în Austria) şi un ofiţer de armată. Practic soldaţii de pe hotel au tras toată noaptea şi eu le-am dat sandviciuri şi alimente. Acolo pe terasa hotelului am stat de vorbă cu un ofiţer de armată căruia i-am arătat o persoană ce se găsea pe acoperişul unei clădiri, respectiv un institut de lângă Spitalul Militar, de pe care un cetăţean trăgea cu arma, însă ofiţerul nu m-a băgat în seamă. Ofiţerul respectiv avea o puşcă cu lunetă. Am observat că soldaţii de pe terasă trăgeau însă nu ştiu în cine trăgeau şi am luat şi eu o armă de la un soldat însă nu am apucat să trag cu ea întrucât în momentul următor am fost împuşcat în mâna stângă şi în cap. Eu am căzut pe spate rănit.”[25]

Potrivit raportului medico-legal victima a suferit leziuni ce au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale.[26]

În dupăamiaza de 24 decembrie 1989, sergent major Popa Lucian de la U.M. 01185 Timişoara, însoţit de 2 militari în termen, se afla în misiune în zona Primăriei din Timişoara. Împotriva lor s-a deschis focul iar subofiţerul a fost rănit. Victima a declarat că a auzit o singură rafală de foc automat dar nu a putut preciza precis direcţia din care s-a tras. Militarii care l-au însoţit au indicat parcul din apropiere ca loc de unde s-a deschis focul.[27] Popa Lucian a suferit plăgi prin împuşcare transfixiante gamba dreaptă cu fractură cominutăvă a oaselor gambei, leziuni ce au necesitat 4 luni de îngrijiri medicale.[28]

În 24 decembrie în zona centrală a oraşului au fost împuşcaţi doi ziarişti străini. Aceştia nu au fost audiaţi pentru a putea indica exact împrejurările în care au fost împuşcaţi, părăsind la scurt timp România dar au rămas în evidenţele medicale. Pasquale Modica, ziarist italian, a fost împuşcat în torace şi a suferit leziuni grave (plagă împuşcată pulmonară, distrucţie perete toracic, hemopneumotorax, şoc hemoragic), leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi au necesitat 50-60 zile îngrijiri medicale.[29]

Tagliarue John Victor, ziarist american, a fost împuşcat în zona lombară şi a suferit plagă împuşcată cu fractură cominutivă cu caracter exploziv a crestelor iliace, leziuni ce au necesitat 70 zile de îngrijiri medicale.[30]

–––

[1] Dosar nr.308/P/2000 al Parchetului Militar Teritorial Bucureşti, vol. XVIII, fila 245

[2] Dosar nr.308/P/2000 al Parchetului Militar Teritorial Bucureşti, vol. XIX, fila 116

[3] Ibidem, vol. XIX, fila 130

[4] Ibidem, vol. XIX, fila 113

[5] Ibidem, vol. XIX, fila 127

[6] Dosar nr.308/P/2000 al Parchetului Militar Teritorial Bucureşti, vol. XVII, fila 17

[7] Ibidem, vol. XVII, filele 2-3

[8] Ibidem, vol. XIX, fila 22

[9]Ibidem, vol. XVIII, fila 245

[10] Ibidem, filele 1-12

[11] Raport medico-legal colectiv nr.55/11.01.1990 al Laboratorului Extern de Medicină Legală Timişoara, poziţia 81, Dosar nr.97/P/1990 al Secţiei Parcheelor Militare, volumul Timişoara – Rapoarte medico-legale

[12] Dosar nr.308/P/2000, vol.XIX, filele 82-85

[13] Ibidem, fila 86

[14] Raport medico-legal colectiv, poziţia 128

[15] Dosar nr.308/P/2000, vol.XIX, filele 69-74

[16] Ibidem, fila 72

[17] Raport medico-legal colectiv, poziţia 239

[18] Dosar nr.308/P/2000, vol.XIX, filele 14-18

[19] Ibidem, fila 17

[20] Ibidem, filele 73,74

[21] Raport medico-legal colectiv, poziţia 130

[22] Dosar nr.308/P/2000, vol.XIX, fila 30

[23] Ibidem, filele 65-75

[24] Ibidem, filele 69,70

[25] Ibidem,filele 29-30

[26] Raport nr.284/07.02.1990, Laboratorul Exterior de Medicină Legală Timişoara

[27] Dosar nr.308/P/2000, vol.XIX, filele 43-45

[28] Raport medico-legal colectiv, poziţia 190

[29] Raport medico-legal colectiv, poziţia 197

[30] Ibidem, poziţia 250

Mai citeşte:
Fostul procuror Romeo Bălan: “Armata era prea puternică în primii ani după revoluţie pentru ca generalii să poată să fie anchetaţi”
Procuror militar general (r) Romeo Balan: Identificarea victimelor incinerate ale revoluţiei timişorene
Revoluţia din Reşiţa: Rechizitoriul pentru uciderea lui Norbert Pongracz şi Ioan Smaranda şi rănirea lui Liviu Pădurean
4 cărţi noi despre revoluţie

 

Dialog CADA, Petre Roman Şi Victor Stănculescu (10). Domnul General Chiţac A Avut La Timişoara Cel Puţin O Activitate Echivocă (Video) Iunie 16, 2010

Continuarea discuţiei din 1 martie 1990 dintre ofiţerii Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) şi reprezentanţii guvernului, primministrul Petre Roman şi nou numitul ministru al apărării naţionale Victor Atanasie Stănculescu. Comentariile mele sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Vezi şi primele nouă părţi ale acestui dialog:
Armata a dus greul luptei împotriva terorismului. A vorbi despre rolul armatei în represiune este nepotrivit
Roman: „Meritele generalului Militaru nu pot fi neglijate şi anulate”
Foarte puţini comandanţi militari s-au schimbat după revoluţie
Trebuie să lăsăm să limpezim lucrurile, şi asta nu se face decît în timp
Trebuie să pornim de la premiza că armata este un element de stabilitate în societate
Pe comandanţii militari i-a testat tocmai revoluţia, domnule primministru
Ar trebui o supercomisie care n-ar încăpea într-o sală de sute de oameni
În timpul revoluţiei am suferit groaznic din cauza problemei dotării tehnice a armatei
Niciodată n-am să părăsesc colegii din guvern la un impuls exterior
Transcriere înregistrare:
00:00 Maior Octavian Chiriac: Au apărut însă două aspecte. La convorbirile cu domnul Voican, cînd s-a pus problema succesiunii la comanda armatei, s-a amintit de persoana domnului general Guşă. Dînsul, care ne-a sprijinit totuşi foarte mult în acţiunea noastră aicea, cu toate că a apărut altfel poate, în alte ipostaze, trebuie să fim cinstiţi şi să recunoaştem, dînsul a spus, cînd s-a pus problema primului adjunct al ministrului, a spus: „domnul general Guşă”, citez, „a avut în acele momente o atitudine cel puţin echivocă”. Noi apreciem că domnul general Chiţac a avut la Timişoara în acele momente cel puţin o activitate echivocă. În această lumină vă rugăm, apreciaţi…
00:48 Petre Roman: Faceţi parte din comisia guvernamentală?
00:50 Octavian Chiriac: Da. Şi vizavi de acest lucru astăzi a apărut în presă un comunicat în totală contradicţie cu realitatea. [E vorba de comunicatul prin care chipurile comisia guvernamentală îl declara pe generalul Chiţac nevinovat pentru evenimentele de la Timişoara. După spusele Rodicăi Marina Giura, acel comunicat a fost falsificat de viceprimministrul Gelu Voican Voiculescu]
00:56 Petre Roman: Eu am primit însă, la cererea mea, aţi dat un, o informare completă. Nu? Sau nu eraţi acolo?
01:03 Octavian Chiriac: Nu. Nici n-am fost consultaţi.
01:04 Petre Roman: Păi nu, astăzi, astăzi am avut o discuţie cu această comisie, probabil că nu eraţi de faţă…
01:09 Octavian Chiriac: Sîntem trei membri.
01:11 Petre Roman: Unde era procurorul… Vlad? Sau nu ştiu cum se numeşte.
01:15 Octavian Chiriac: Bălan. [În comisia guvernamentală exista un procuror civil Vlad Speriuşi şi un procuror militar Romeo Bălan]
01:16 Petre Roman: În fine, era comisia pe care o coordonează, am înţeles, doamna Giura sau Giurea, sau ceva în genul acesta. [Relatarea doamnei Giura despre această comisie o puteţi citi pe acest blog, în articolul Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac (linc)]
01:25 Victor Atanasie Stănculescu: Locotenent-colonel Şurcu, maior Chiriac, căpitan Taşcău, procuror militar….
01:31 Petre Roman: Uitaţi ce se întîmplă. Ă, lucrurile sînt destul de, destul de simple. Ă, activitatea sau acţiunile pe care le-a desfăşurat generalul Chiţac la Timişoara fără îndoială că se lămuresc. Prin depoziţiile, prin ancheta care trebuie făcută pe, într-un cadru legal, pentru că dumneavoastră ştiţi foarte bine ce înseamnă o instruire juridică. Trebuie probe coroborate, trebuie acţiuni care să fie lămurite şi aşa mai departe. Ă, şi în consecinţă, problema aceasta a trecerii în rezervă este o chestiune cît se poate de evidentă în raport cu aceste acţiuni. Fără nici un fel de dubii. Ceea ce nu pot să accept ca principiu, şi repet, şi vă rog să fie clar că nu-l accept niciodată, pentru că şi dumneavoastră personal puteţi fi incriminat la un moment dat.
02:28 Octavian Chiriac: Bineînţeles.
02:29 Petre Roman: Şi vă rog să fiţi de acord cu mine să nu acceptăm niciodată acest lucru, este ca să incriminăm pe cineva fără ca să putem stabili adevărul mai înainte. Asta-i chestiunea. Asta-i tot. Aceasta este principala atitudine pe care trebuie s-o avem. Asta-i tot. În rest nu există nici un fel de prejudecată, nici un fel de dorinţă de a… [La sfîrşitul lui martie 1990 Petre Roman avea să primească de la comisia guvernamentală pe care o instituise, la presiunea manifestanţilor din Timişoara, dosarele care-i priveau pe generalii Chiţac, Stănculescu şi Guşă, cu propunerea de trimitere a acestora în judecată. În ciuda afirmaţiilor sale de la această discuţie, nu a luat atunci nici măcar măsura destituirii acestora din funcţiile importante pe care le deţineau, şi din care puteau influenţa mersul anchetelor şi ascunde dovezi. Abia după pierderea puterii de către Ion Iliescu, în 1997, dosarul respectiv, pregătit de comisia guvernamentală, şi-a găsit calea către instanţă]

(va urma)

Medicul român care figurează alături de Einstein în TOP 500 de genii ale secolului 21: Leon Dănăilă | Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri, vagabonzi şi boschetari. Pentru mine toţi bolnavii sunt REGI

A scăzut rata mortalităţii în operaţiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator şi a fost primul în România care a făcut operaţii pe creier cu laser, relatează activenews.ro

Este membru al Academiei Române, al Academiei de Ştiinţe Medicale şi a altor 21 de academii şi societăţi ştiinţifice din lume. Clinica de neurochirurgie din Bucureşti există astăzi datorită lui.

Se culcă la ora 21, se trezeşte la 4, citeşte cărţi de specialitate două ore apoi pleacă la spital. De la 7 la 8 oferă consultaţii gratuite, continuă cu vizita zilnică prin saloane şi pe la 9-10 intră în operaţii, unde îl aşteaptă cele mai dificile cazuri din România. Are o faţă senină şi oferă cu inimă largă un zâmbet sincer. Este un geniu cu viaţă de ascet, care atinge nemurirea prin faptele sale.

Prof. Dr Leon Dănăilă are peste 50 de ani de neurochirurgie, ani în care a făcut aproximativ 40.000 de operaţii. La cele din perioada de început doar a ajutat, dar ulterior, când a devenit şeful secţiei de neurochirurgie vasculară pe care a înfiinţat-o în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Dr Bagdasar-Arseni, a făcut aproximativ 1.000 de operaţii pe an.

„Se spune că cel mai bun neurochirurg trebuie să aibă ochi de vultur, mâini de femeie şi inimă de leu. Neurochirurgia vasculară este cea mai grea specialitate din neurochirurgie, şi împreună cu cea cardiacă este cea mai grea din cadrul chirurgiei. Neurochirurgia e un domeniu în care trebuie să citeşti foarte mult, altfel nu ai cum să faci performanţă. Încă de mic citeam pe rupte. În facultate îmi spuneau „şoarece de bibliotecă”, îşi aminteşte doctorul Dănăilă.

Întrebat într-un interviu redat de suntsănătos.ro, ce îl motivează şi care este crezul ce l-a susţinut în toti acesti ani, profesorul raspunde:

„Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. Pentru bolnavi, pentru ei fac totul.

Dacă te dedici acestei meserii, trebuie să renunţi la foarte multe lucruri. Să ajuţi un bolnav, să vezi că a reînviat după ce l-ai operat, înseamnă una dintre cele mai frumoase satisfacţii posibile. Să redai viaţa cuiva cred că este cel mai important lucru de pe lumea asta. Să salvezi un om, de exemplu să-l operezi la coloana vertebrală, să fie paralizat, să-i scoţi tumora şi el să înceapă să meargă, e una dintre minunile care îţi încântă sufletul”.

„Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri şi miniştri din România şi străinătate, oameni din clasa medie, vagabonzi, boschetari, chiar şi criminali. Pentru mine nu contează ce statut social sau meserie au, caut doar să le salvez viaţa. Zicala mea favorită este „pentru mine toţi bolnavii sunt regi”, mai spune doctorul Dănăilă.

 

Este Coronavirusul de la Dumnezeu? Ce urmează mai departe? Ne aflăm la timpul sfârșitului?

Evenimentele curente din lume ne aduc aminte de profeția Domnului nostru, din Luca 21.26: „Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Biblia ne spune că, înainte ca Împărăția lui Dumnezeu să fie stabilită, întreaga omenire va trece printr-un timp de mare necaz. Matei 24:21: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.”

Scopul lui Dumnezeu este ca până la urmă să mântuiască întreaga omenire și să o aducă în armonie cu El. 1 Timotei 2:4: „…care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”.(Acest verset nu învață că toți vor primi viață veșnică. Cei care se vor împotrivi dreptății vor muri în moartea a doua; vor înceta să mai existe.)

În înțelepciunea Sa, El a știut că oamenii, pentru a fi dispuşi şi bucuroşi să se bazeze pe El, vor trebui să simtă consecințele păcatului și ale răului.

De la prima venire a Domnului Isus, omenirea a trecut prin multe rele, dar, cum citim, „sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Matei 24:6-8.

Biblia ne învață că sfârșitul acestei societăți corupte va culmina în anarhie la nivel mondial. Deşi împărații pământului sunt rugați să ”dea cinste Fiului” (Psalmul 2:10-12), ceea ce însemnă să primească instrucțiuni de la Isus, ei nu vor face așa. Cristos în prezent conduce evenimentele care vor culmina cu stabilirea deplină a Împărăției lui Dumnezeu. Însuşi Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Dar când vine timpul ca împărățiile să-L recunoască pe Cristos, „neamurile se mânie”. Apocalipsa 11:19.

Ca o consecință inevitabilă a domniei păcatului în lume, omenirea suferă. Aceasta nu înseamnă că nu există niciun bine în lume, ci înseamnă că predomină răul. Legea lui Dumnezeu este că „fiecare seceră ceea ce seamană” (Galateni 6:7). Necazul se va intensifica fiindcă păcatul se intensifică. „În zilele din urmă vor veni vremuri grele. Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” 2 Timotei 3:1-5.

Lăcomia și egoismul omenirii provoacă în cele din urmă anarhie.

Toate aceste necazuri sunt descrise de Apostolul Pavel ca „durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tesaloniceni 5:3). Durerile vor avea ca rezultat nașterea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ.

Suferințele actuale afectează atât poporul Domnului, cât și lumea. Toți au parte de suferință și greutăți. Dar dacă noi căutăm să învățăm care este voia lui Dumnezeu şi să ascultăm de ea, vom fi întotdeauna în grija Sa. Psalmul 91:1-6: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui atotputernic, zice despre Domnul: ‘El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!’…El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui; căci scut şi pavăză este credincioşia Lui”.

Dacă stăm aproape de Dumnezeu, El nu ne va lăsa să suferim peste puterile noastre. 1 Corinteni 10:13: „Nu v-a ajuns nicio încercare care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu încercarea, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

În zilele noastre ispita este să căutăm comfort în plăcerile lumești, să fim creștini „căldicei”, să participăm la adunare o dată pe săptămână, și apoi să fim iarăşi prinși în muncă și plăceri.

Să ținem minte, încrederea noastră este în Dumnezeu, nu în cât de mult deţinem sau cunoaștem. Dumnezeu dorește tot devotamentul inimii noastre, nu doar parțial.

Proverbe 3:5: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta; și nu te bizui pe înțelepciunea ta.”

Roma a mers împotriva Ierusalimului și i-a pedepsit pe evrei, în anul 69 d. Cr. Apoi armata romană a plecat. Evreii care și-au amintit de avertizarea Domnului nostru, din Matei 24, au fugit la munți. Aceştia au fost cruțați de mari suferințe în timpul distrugerii finale a Ierusalimului în anul 70 d. Cr.

Aceste evenimente ne dau ocazia să reflectăm asupra vieții noastre, a relațiilor noastre cu Dumnezeu, și unde se află speranța noastră.

Adevărul este că există speranță dincolo de orizont:

Țefania 2:3: „Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”

Psalmul 46:1, 2: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.”

 Cu toții așteptăm cu nerăbdare ziua când Apocalipsa 21:4 va deveni realitate:

Apocalipsa 21:4, ”El va şterge orice lacrimă din ochii lorŞi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durerepentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Pentru cei care cu sinceritate și-au dat Domnului viaţa ca să-L servească, Isus le-a spus:

Luca 21:28: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.

 

 

Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?

“Aşa vorbeşte Domnul: “Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!”” … “Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele”. Isaia 66:1; 60:13

Comentându-se despre un presupus sfârşit al lumii, unii creştini sunt de acord că lumea nu va mai fi nimicită prin potop de apă, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu Noe după potop: “Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului … Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Genesa 9:11,13).

Da, spun aceştia, lumea nu va mai fi nimicită prin apă, dar va fi nimicită prin foc. Textul pe care se bazează este 2 Petru 3:10: “… pământul cu tot ce este pe el va arde”.

Domnul Isus vorbind despre sfârşitul veacului spune: “… atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată … Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:21).

Dacă totul ar arde literal, atunci de ce să se scurteze zilele de necaz?

O altă declaraţie profetică este cea a apostolului Pavel: “Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul … pentru ca să rămână ce nu se clatină” (Evrei 12:26,27).

Ce să mai rămână dacă totul trebuie să ardă?

Profetul Ţefania (3:8,9) spune: “… tot pământul va fi misuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca         să-I slujească într-un gând”.

Căror popoare le va da buze curate, dacă este foc literal?

Revenind la ceea ce apostolul Petru vrea să ne spună în textul “… pământul cu tot ce este pe el va arde”, constatăm că dacă pământul ar arde cu un foc real, acest fapt ar contrazice multe afirmaţii biblice care arată că va fi transformat treptat spre starea de grădină a Edenului. Iată unele din promisiunile lui Dumnezeu privitoare la pământ: “Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic” (Eclesiastul 1:4), “Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit (Isaia 45:18), “… El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3).

În mod special se promite poporului Israel reaşezare şi rămânere veşnică în “ţara sfântă”, după cum este scris: “… se va zice: “Viu este Domnul care a scos pe copiii lui Israel … din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor” (Ieremia 16:15) şi “Iuda va fi veşnic locuit şi Ierusalimul din neam în neam” (Ioel 3:20).

Din mediile de informare, precum şi din relatările vizitatorilor “ţării sfinte”, aflăm cu admiraţie şi bucurie despre “miracolul” acestei ţări. Avem convingerea că profeţiile legate de acest pământ sunt în curs de îndeplinire şi viitorul va dovedi din plin că declaraţia profetică: “Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului” (Ezechiel 36:35), devine o realitate.

Cum să înţelegem, deci, cuvintele apostolului Petru?

Toţi creştinii sunt de acord că Biblia nu se înţelege numai literal, ci şi simbolic. Iată un exemplu de netăgăduit: “Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”” (Ioan 6:53), ceea ce înseamnă a crede în meritul jertfei Domnului Isus.

Cuvintele “pământ”, “foc”, “cer” au şi un sens figurativ pe lângă cel literal. Nu putem pune la îndoială sensul simbolic al acestor cuvinte din expresiile următoare: “Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor; pământul s-a îngrozit şi a tăcut” (Psalmul 76:8), “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul …” (Psalmul 96:11).

Considerăm, deci, că apostolul Petru, vorbeşte despre un pământ, un cer şi o ardere simbolică. “Pământul” reprezintă întocmirile din prezent bazate pe nedreptate, egoism şi minciună şi care vor fi înlocuite cu întocmiri noi, bazate pe iubire, dreptate şi respect de aproapele, adică “un pământ nou în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:13).

Cerurile de acum, care se vor topi, reprezintă pe Satan, “dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi sutele de căi religioase ale căror crezuri se contrazic între ele. Satan va fi legat (Apocalipsa 20:1,2) şi aceste căi religioase vor fi înlocuite cu o singură cale, “calea sfântă” pe care vor merge toţi cei răscumpăraţi (Isaia 35:8,9), sub conducerea Domnului şi a Bisericii, “noul cer” (Apocalipsa 21:1). Astfel, pe pământ va fi o singură cale şi atunci se va îndeplini profeţia din Isaia 2:3 “Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: “Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui”. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” şi din Ieremia 3:17 “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele”.

Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei “necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?

In acest text, ni se spune ca „cei lasi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua. Existenta unei morti inainte de a doua este clar implicata in acest verset. Pentru a intelege mai bine ce este „moartea a doua”, sa incercam sa identificam mai intai prima moarte.

Asa dupa cum aflam scris in Biblie, Adam a fost creat perfect, dar prin faptul ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit cu moartea: „caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce” (Geneza 3:19). De la el, sentinta mortii a trecut la intreaga rasa umana. „Asa cum in Adam toti mor, la fel, in Christos, toti vor fi inviati” citim in 1 Corinteni 15:22. Niciunul nu este scutit de ea. Aceasta este prima moarte, care vine peste orice om nascut in lume.

Dar, dupa cum tot acest verset ne spune mai departe, „in Christos, toti vor fi inviati”. Daca prima parte a versetului vedem ca se indeplineste, atunci si a doua se va indeplini negresit. In mare parte din misiunea sa pe pamint, Isus a vorbit si a invatat pe oameni despre Imparatia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, cand discipolii i-au cerut sa ii invete cum sa se roage, El incepe aceasta rugaciune cu urmatoarele randuri pline de miez: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Aici vedem ca el ne invata sa ne rugam pentru venirea Imparatiei, timpul de restaurare al tuturor lucrurilor. Acest timp va veni ca rezultat al sacrificiului lui Isus. Isus da tuturor oamenilor o sansa la viata vesnica prin faptul ca a murit pentru Adam, si implicit pentru noi, el fiind un echivalent exact pentru Adam in starea acestuia perfecta initiala. Isus murind ca rascumparator, a satisfacut dreptatea perfecta a lui Dumnezeu.

Imparatia aceasta, in care „in Christos, toti vor fi inviati” si in care Satan va fi legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:2), va servi pentru restaurarea omenirii la starea inainte de caderea lui Adam, si la o relatie de impacare cu Dumnezeu. Aceasta Imparatie de o mie de ani va fi o scoala a dreptatii pentru toti oamenii veniti in lume, o scoala in care legea lui Dumnezeu va domni pe tot pamintul.

Referitor la aceasta, in Isaia 2:3 si Mica 4:2 citim: ‚Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Este clar ca aceast verset nu si-a avut inca indeplinirea. Nu vedem inca popoarele pamintului sa fie doritoare sa ia cuvantul Domnului ca indrumator si nici nu vedem inca legea Domnului iesind din Ierusalim.

Cand aceasta frumoasa perspectiva va lua fiinta, cunostinta despre Dumnezeu va umplea tot pamintul. Nimeni nu va mai putea zice ca nu a auzit despre El.  Ieremia descrie acest timp in termeni lipsiti de ambiguitate: “Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul” (Ieremia 31:34).

Ieremia 31:29-30 face urmatoarea declaratie referitor la acest timp: „În zilele acelea nu se va mai zice: ‚Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii’, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii!” Deci, acesta va fi timpul in care fiecare va trebuie sa aleaga pentru el insusi, in deplina cunostinta si ghidat de o lumina deplina, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, viata sau moartea.

Dumnezeu, in marea lui mila si condus de dreptate si iubire, nu da nimanui o sentinta inainte ca persoana primind sentinta sa inteleaga perfect ce alege. Azi, omenirea este orbita de minciuna si inselaciunea lui Satan. In viitor cand influenta lui Satan va fi indepartata, fiecare va alege in deplina cunostinta de cauza.

Mai departea, aflam scris in Apocalipsa 20:7 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui sa insele neamurile …” Aceasta va fi cu scopul de a incerca credinta tuturor. Cei care vor urma pe Isus dintr-o inima sincera, vor trai pe veci, dar cei care il vor fi urmat doar formal, nu din convingere, vor cadea la acest test. Acestia vor fi pedepsiti cu „moartea a doua”, aceasta fiind moartea din care nu mai este intoarcere. Aceasta este de fapt anihilare, opusul vietii, lipsa de viata.

Tot in Apocalipsa vedem ca moartea a doua este si destinul ingerilor cazuti si chiar si a lui Satan. Aceasta o citim in Apocalipsa 20:10: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.” Mai departe, 4 versete mai jos, aflam ce este acest iaz: “ Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14).

Acum, in mod logic, ar putea urma intrebarea: „Exista un avantaj in a urma pe Isus astazi, in aceasta lume rea, inainte de stabilirea Imparatiei si inaine ca Satan sa fie „legat” si influenta lui asupra indivizilor oprita?” Da, desigur, raspunsul la aceasta intrebare este unul puternic afirmativ. Adevaratii credinciosi, care cu sinceritate cauta si urmeaza legea Domnului in ziua de azi, vor avea o inviere la viata si rasplata, si nu la judecata. Ei sunt cei carora li se promite ca a doua moartea nu va avea nici o putere asupra lor. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” Apocalipsa 20:6.

Ce minunata perspectiva! Ce promisiune frumoasa astepta pe cei care de bunavoie isi predau viata Lui! Sa domneasca impreuna cu Christos, si sa stea pe tronul Lui!  Dumnezeu doreste ascultare mai mult decat sacrificiu si el astepta de la noi sa il slujim manati de iubire si nu de frica mortii!

Ca intarire la acest subiect, mai putem observa in Biblie ca moartea adamica, sau cea dintai, este numita de multe ori „somn”, dar cu privire la moartea a doua aceasta comparatie nu se foloseste niciodata. De ce? Pentru ca tot asa precum va exista o ridicare din somn, tot asa va exista o sculare la viata din prima moarte. Dar nu din a doua. Moartea a doua nu este un somn pentru ca nu exista niciunde o speranta a ridicarii din aceasta moarte.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*