Masoneria de Corneliu Vadim Tudor

Masoneria ( de Corneliu Vadim Tudor )

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:
Scapă cât mai iute de masonerie!
Numai neamuri proaste, şmecheri, impostori
Toţi sunt Mari Maeştri (în a trage sfori).
Poartă şorţ, galoane şi-alte tinichele
Plini de semne sacre şi de lanţuri grele.
Ei se trag, cu toţii, din Hiram Abif
Ziditori de temple, scrişi în catastif.
Sunt colegi cu Mozart, Franklin, Casanova
Şi cu manelistul Jean de la Craiova.
Şi cu Fulgerică, zis şi Bragadel
Care face-n spume bere caramel.
Ce solemnitate! Şi ce jurăminte!
Toţi sunt Fraţi de Ordin şi de lucruri sfinte!
Plini de importanţă, nimeni nu-i ca ei
Au ceva din puiul rumen, cu mujdei.
E o stare bună, de suficienţă
Ei au luat caimacul, merg doar la esenţă.
Peste tot au oameni, siguri, la butoane
Ei adoră, zilnic, altfel de icoane.
Dumnezeu le este „Mare Arhitect”
Temple – nu Biserici, ce vreţi mai direct?
Cui jură credinţă, lăcrimînd pios?
Forţelor oculte, nu şi lui Hristos.
Toţi vor să parvină, brusc, pe scurtătură
Ei vor să răstoarne legile-n natură.
Funcţii şi onoruri aprig sunt vânate
Prostul avansează doar pentru că-i Frate.
Eu cunosc prea bine lumea de ocară
A masoneriei de la noi din ţară.
N-are idealuri, ci doar interese
Intrigă, şi bârfă, lupte tot mai dese.
Primitivi sunt unii, n-au nici o valoare
Nu ştiu nici să scrie, hoţi de drumul mare
Interlopi cu ştate vechi în puşcărie
Şi-au găsit refugiul în masonerie
Ocoliţi de Lege, fiindcă ei sunt fraţi
Chiar cu cei mai vajnici dintre magistraţi.
Iar de la o vreme, după cum se ştie
Şi muieri fac parte din masonerie.
Doamne, ce ridicol! Şi ce degradare!
Le priveşte lumea ca pe vrăjitoare.
Sunt femei cu barbă şi cu voce groasă
Nu au altă treabă? N-au copii acasă?
Au schimbat şi şorţul de bucătărie
C-un şorţ geometric, de masonerie.
Ele joacă rolul unor amazoane
N-au feminitate – doar nişte şabloane.
Lume subterană e masoneria
Şubredă ca fumul şi butaforia.
N-au zidit o casă toţi aceşti „zidari”
Ei, de trei milenii, sunt doar panglicari
Ritualuri false, ce s-au perimat
Ca o operetă într-un bâlci uitat.
Noi s-avem în viaţă doar un etalon:
Împăratul Lumii nu a fost mason.
Templul Lui slujiţi-l, nu un zid surpat
Mai e timp să puneţi capăt la păcat…
pamflet de Corneliu Vadim Tudor (13 septembrie 2014)
Dumnezeu să-l odihnească la loc cu Lumină 

 

 

Martirajul islamic și cel creștin – Iosif Țon

După o mie de ani de somnolență, Islamul s-a trezit. Sau, mai exact s-a trezit dorința islamiștilor de a fi stăpâni pe toată omenirea. Trezirea a produs-o Ayatollahul Khomeini, în 1979, când a preluat puterea în Teheran de la Șahul Iranului.În predici înflăcărate, în fiecare vineri, timp de aproape zece ani, Khomeini a vorbit deschis şi pe larg despre cucerirea întregii lumi de către islam. Piedica, spunea el, o formează Statele Unite ale Americii, care este „marele satan,” care trebuie nimicit.De la acesta a preluat Ossama Bin Laden ideea de a nimici America. Şi de la acesta s-a aprins focul în toată lumea islamică. ISIS, care stăpânește astăzi peste jumătate din Siria şi mai bine de o treime din Irak şi are filiale pretutindeni în lumea musulmană, este forma cea mai virulentă, mai nemiloasă, mai brutală şi mai ucigașă dintre toate acțiunile de cucerire a lumii pornite de către islam.Mahomed (Muhammad), întemeietorul islamului (570-632), şi-a luat multe dintre ideile lui din Vechiul Testament, aşa cum l-a înţeles el şi din creştinism, pe care l-a pervertit după ideile lui războinice. Una dintre ideile pe care le-a luat din creştinisma fost cea de martiraj.În creştinism, martiraj însemna că oameni neînarmaţi, sau, mai exact, înarmaţi numai cu dragostea de oameni şi cu vestea bună a iubirii jertfitoare a lui Dumnezeu, se duceau la popoare păgâne să le ducă şi lor bunătatea lui Dumnezeu şi pentru acest singur motiv uneori erau bătuți, torturați şi uciși cu o cruzime zguduitoare.Mohamed a luat acest concept şi l-a pervertit în aşa fel încât să arate toată natura perversă a acestei religii. Mohamed a poruncit ca adepții lui să ia sabia, să meargă în toată lumea şi să impună cu ajutorul sabiei credinţa musulmană.Oricine refuza să o accepte, trebuia ucis cu sabia. Excepție trebuia să facă creștinii şi evreii. Acestora trebuia să li se acorde dreptul de a alege: ori să accepte credinţa musulmană ori să fie făcuți robi, ca să muncească pentru islamiști. Dacă unii din armata islamică erau uciși în luptă, aceștia erau martiri, şi li se promitea că vor merge imediat în cer şi acolo va primi fiecare câte un harem alcătuit din 72 femei tinere.Islamul reprezintă astăzi cea mai mare primejdie pentru întreaga lume şi în special pentru creştinism. În secolul al XX-lea, s-au ridicat alte două primejdii pentru creştinism: nazismul şi comunismul. Dumnezeu ne-a învățat multe lucruri prin ele şi, la timpul găsit de El potrivit, le-a făcut să se prăbușească.Tot aşa se va întâmpla şi cu Islamul. Aveți în vedere faptul că în zonele dominate de islam există cam o mie de limbi la care Evanghelia n-a ajuns încă. Şi Domnul Isus ne-a asigurat că Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu va fi predicată la toate popoarele! El şi-a ținut şi își ține cuvântul! Evanghelia Domnului Isus va triumfa pe tot pământul, nu perversiunea făcută de Mohamed.Iosif Țon Articol preluat: iosifton.ro

 

Despre gulagul romanesc

“Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.

După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comunişti, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziţia. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestaţi, urmând a fi condamnaţi la ani grei de închisoare la sfârşitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a ţării. Acesta a presupus, printre altele, naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ şi de învăţământ, industrializarea forţată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.

Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.

Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.

În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.

Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950 cu scopul oficial „de a reeduca elementele duşmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deţinuţilor politic şi a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deţinuţilor care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.

Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.

Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit şi de dislocări de populaţie şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menţine controlul asupra populaţiei. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinţi şi Banat au fost mutaţi în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Chiar dacă prin decretele de graţiere din perioada 1962-1964 au fost eliberaţi toţi deţinuţii politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 şi 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat şi alte forme, iar autorităţile au înscenat multor opozanţi delicte de drept comun, pentru a masca detenţia pe motive politice.

Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deţinuţi politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.

 Cronologia represiunii  

Martie 30, 1945

Este promulgată Legea pentru purificarea administraţiilor de stat, care elimină din sistem funcţionarii moşteniţi din perioada antonesciană.

Mai 6-17, 1945

46 de demnitari ai regimului Antonescu sunt condamnaţi pentru crime de război.

Mai 30-Iunie 4, 1945

Are loc „procesul ziariştilor”, prin care o serie de jurnalişti cunoscuţi în perioada interbelică pentru viziunile lor de dreapta (Pamfil şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii) sunt condamnaţi la ani grei de închisoare.

Iunie 1, 1946

Sunt executaţi, la penitenciarul Jilava, Ion Antonescu (fost Conducător al Statului), Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu.

Iulie 14, 1947

Are loc înscenarea fugii conducătorilor PNŢ de la Tămădău, în urma căreia aceştia, printre care Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au fost arestaţi şi, ulterior, condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Mai 14/15, 1948

Au loc arestări masive ale legionarilor pe tot cuprinsul ţării.

Iunie 11, 1948

Este adoptată Legea nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care fabricile şi întreprinderile trec în proprietarea statului

Iulie 12, 1948

Sunt arestaţi foştii ofiţeri de poliţie.

August 28, 1948

Este înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), principalul instrument al represiunii.

Decembrie 1, 1948

Biserica Greco-Catolică este desfiinţată. Preoţii care se opun trecerii forţate la ortodoxie sunt arestaţi.

Ianuarie 23, 1949

Este înfiinţată Direcţia Generală a Miliţiei (Miliţia), utilizată cu scop represiv.

Martie 2-3, 1949

2.972 de familii de mari proprietari sunt dislocaţi cu forţa şi li se stabileşte domiciliu forţat, în contextul procesului colectivizării.

Martie, 1949

Începe colectivizarea agriculturii şi, odată cu aceasta, arestarea ţăranilor care se opun înscrierii în colectiv.

Iunie, 1949

Începe construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, la care vor lucra un număr mare de deţinuţi politic. Lucrările au fost sistate în 1955 şi reluate abia în 1976.

Noiembrie, 1949 – Mai, 1951

Se desfăşoară fenomenul Piteşti, torturarea reciprocă a studenţilor din închisoarea Piteşti, sub stricta supraveghere a Securităţii, pentru obţinerea de material informativ de la victime.

Ianuarie 3, 1950

Este creat, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, sistemul internărilor administrative, care presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni pentru persoanele considerate periculoase pentru regim.

Ianuarie 14, 1950

Prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale sunt înfiinţate unităţile (ulterior coloniile) de muncă. Este înfiinţată Direcţia Generală a Serviciului Muncii, prin care erau recrutaţi cei „cu origine sănătoasă nesănătoasă” pentru a munci la construcţia diverselor proiecte ale regimului.

Martie 29, 1950

Direcţia Generală a Securităţii Poporului îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului.

Mai 5/6, 1950

90 de foşti demnitari din perioada interbelică sunt arestaţi. Printre aceştia se numără Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, Constantin C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu.

August 20, 1950

Se stinge din viaţă, la Sighet, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, ultimul preşedinte al PNL din perioada interbelică.

Iunie 17/18, 1951

Peste 40.000 de persoane din Banat şi Mehedinţi sunt mutate cu forţa şi li se stabileşte domiciliu forţat în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Septembrie 10-15, 1951

Are loc „procesul unui grup de spioni în slujba Vaticanului”, format din şase prelaţi greco-catolici şi patru laici, acuzaţi de „trădare şi complot în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian”.

Februarie 5, 1953

Se stinge din viaţă, la Sighet, Iuliu Maniu, ultimul preşedinte al PNţ din perioada interbelică.

Mai 16, 1954

Se stinge din viaţă, la Jilava, monseniorul Vladimir Ghika.

Octombrie 10, 1954

Începe procesul primului lot de la Piteşti, în frunte cu Eugen Ţurcanu, în urma căruia 22 de deţinuţi au fost condamnaţi la moarte.

Februarie 6, 1955

LSe stinge din viaţă, la penitenciarul Sighet, Constantin Argetoianu.

Octombrie 30, 1956

Are loc o mare adunare a studenţilor la Timişoara în contextul Revoluţiei maghiare, soldată cu anchetarea a peste 2.000 de studenţi şi condamnarea organizatorilor.

Octombrie-Noiembrie, 1956

Are loc revoluţia din Ungaria. Trupele sovietice intervin în forţă. În acest context, temându-se de eventuale manifestări populare, regimul din România accentuează represiunea.

Noiembrie 15-16, 1956

La Cluj sunt arestaţi mai mulţi studenţi si universitari în frunte cu Raul Volcinschi.

Aprilie, 1957

Are loc o mare adunare a studenţilor la Timişoara în contextul Revoluţiei maghiare, soldată cu anchetarea a peste 2.000 de studenţi şi condamnarea organizatorilor.

Iunie 14, 1958

Are loc răscoala deţinuţilor politici închişi la Gherla.

Iulie, 1958

Trupele sovietice se retrag din România.

1958-1961

Sunt arestate loturi masive de intelectuali, studenţi sau preoţi pentru ca regimul să se asigure că deţine controlul şi fără trupele sovietice.

Octombrie 28, 1959

Intră în vigoare Decretul privind situaţia mănăstirilor din ţară. Acesta a dus la închiderea unor mănăstiri şi alungarea a mai mult de jumătate dintre călugări.

Februarie, 1960

Are loc procesul Noica-Pillat. Câţiva intelectuali importanţi (Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu, Simina Caracaş-Mezincescu, Barbu Slătineanu, Nicolae Steinhardt) sunt condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Aprilie, 1962

Se încheie oficial colectivizarea agriculturii.

Septembrie 27, 1962

Prin Decretul 772 sunt graţiaţi 1.540 deţinuţi politic. Regimul, deja foarte stabil, începe procesul de eliberare a deţinuţilor politic. Acesta se va încheia în 1964.

Ianuarie 3, 1963

Prin Decretul nr. 5 sunt graţiaţi 2.543 deţinuţi politic.

Februarie 5, 1963

Se stinge din viaţă, la Penitenciarul din Râmnicu Sărat, Ion Mihalache.

Iunie 16, 1964

Sunt graţiaţi 3.467 deţinuţi politic.

Iulie 24, 1964

Sunt graţiaţi 3.244 deţinuţi politic, acesta fiind ultimul decret. România nu mai are, oficial, deţinuţi politic.

Iulie 28, 1969

Disidentul Vasile Paraschiv este arestat pentru prima dată, fiind internat cu forţa la Spitalul de psihiatrie de la Urlaţi.

Februarie, 1978

Vasile Paraschiv susţine, la Paris, o conferinţă de presă în problema folosirii psihiatriei în România ca armă de represiune politică.

Martie 10, 1979

Este creat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Membrii sindicatului în frunte cu Ionel Cană au fost arestaţi şi anchetaţi. Vasile Paraschiv, unul dintre membri, este internat forţat într-un spital psihiatric.p>

Martie 10, 1979

În urma susţinerii mai multor Cuvinte către tineri, în care ataca regimul comunist pentru ateism şi demolarea unor biserici din Bucureşti, dar şi pentru implicarea sa în SLOMR, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa este arestat şi, ulterior, condamnat la 10 ani de închisoare.

Octombrie 14, 1980

Este adoptat Decretul nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi. Acesta a fost instrumentul legislativ pentru utilizarea psihiatriei ca formă a represiunii.

Octombrie 19, 1981

Câteva mii de mineri din Motru se revoltă în urma raţionalizării produselor alimentare.

Ianuarie 27, 1984

Dumitru Iuga, fondatorul „Mişcării pentru libertate şi dreptate socială din România” (MLDSR), este condamnat de Tribunalul Militar la 12 ani închisoare.

Septembrie 21, 1985

Inginerul Gheorghe Ursu este arestat. În urma tratamentelor inumane la care a fost supus în arestul Securităţii de la Rahova, acesta a decedat.

Noiembrie 15, 1987

Pe fondul înrăutăţirii condiţiilor de trai, izbucneşte revolta muncitorilor de la uzinele Tractorul şi Steagul Roşu din Braşov.

Noiembrie 19, 1987

Doina Cornea şi fiul ei, Leontin Iuhas, sunt arestaţi pentru distribuirea de manifeste de solidarizare cu muncitorii braşoveni.

Decembrie 12, 1987

Radu Filipescu este arestat, anchetat şi maltratat pentru difuzarea de manifeste.

Decembrie 24, 1987

Gabriel Andreescu este arestat sub acuzaţia de „trădare”, pentru difuzarea de manifeste cu caracter anticomunist.

Martie 2, 1989

Liviu Babeş îşi dă foc pe pârtia de schi din Braşov, în semn de protest faţă de regimul comunist.

Martie 25, 1989

Ziaristul Petre Mihai Băcanu este arestat, împreună cu alţi colegi, pentru că a înfiinţat un ziar clandestin, România. Avea să fie eliberat pe 22 decembrie.

 

Recenzie: În numele tatălui. Supraviețuire și reintegrare socioprofesională în familiile arhitecților deținuți politici din România comunistă (Vlad Mitric Ciupe) – Volum publicat cu sprijinul IICCMER

Articol recomandat pentru:Public larg
Autorul face un pariu curajos lansând o carte cu un asemenea titlu. Un Daniel Day-Lewis combativ în fața unei false acuzații rămâne în amintirea cinefilului și creează așteptări. Dar cartea de față nu este despre vinovăție, iar eu mi-am văzut așteptările răsplătite. Interviurile realizate de Vlad Mitric Ciupe cu urmașii arhitecților deținuți politici alcătuiesc o carte emoționantă, sensibilă, rămânând substanțială.

Adesea m-am întrebat care ar fi cea mai bună metodă de a te raporta la ce ai trăit și cum îi poți face pe ceilalți să înțeleagă. Mi-am răspuns că mesajul echilibrului și demnității ar trebui trecut mai departe, ce anume este de învățat din cele ce au fost trăite și cum anume s-au traversat cele trăite. Pentru că doar un asemenea mesaj rămâne etern valabil.

Oamenii din carte s-au trezit în mijlocul unor drame pe care nu le înțelegeau, unii nici nu le cunoșteau, căci părinții, bunicii îi fereau pe copii de poveștile de groază. Iar asta mi s-a părut demn de reținut, a proteja, a cosmetiza ceea ce e de neexplicat la 4-5-6 ani ajută la o evoluție firească într-o lume răsturnată.

Compasiune maximă am avut pentru mamele, rămase singure cu unul, doi, trei copii, fără serviciu, aruncate în stradă, ocolite de toți de frică și permanent suspectate. Fiul arhitectului Ion Enescu continuă să fie marcat de refuzul la rugămințile mamei de a putea lua măcar două saltele pe care să-și poată culca copiii după confiscarea locuinței (p. 115). Dar viața merge mai departe și depinde de fiecare cum întâmpină a doua zi și a treia, și următoarele.

Tăria de caracter a acestor soții m-a impresionat în cea mai mare măsură. Să refuzi divorțul când toți ceilalți te presau, să te străduiești supraomenește pentru a te angaja la un șantier aproape de bărbatul închis, sperând că îl vei putea ajuta, că îl vei putea vedea măcar… Să ai curajul de a înfrunta deschis securistul care te urmărea pe stradă, iar acesta, insinuant, să-ți laude copiii, tu înțelegând în substrat amenințările care planau asupra tuturor sunt tot atâtea lecții pentru situații de viață.

Partea emotivă din mine a reținut cu umilință gestul ridicării unei hârtiuțe/gunoi de pe jos, reflex de pușcăriaș politic pentru care hârtia era sfântă, cât și prețuirea pâinii până la sacralizare după foametea îndurată ani în șir.

Admirabil mi s-a părut și că soțiile, devenite brusc mame singure, au înțeles să lupte, să muncească mai mult decât toți ceilalți din jurul lor pentru a depăși piedicile. Ana Pușchilă subliniază că exact asta a văzut în casă, prin sacrificiu personal „mama îi avea pe toți la degetul mic”. Și în această cheie a trăit și tatăl său, refuzând să devină o victimă. Nici familia Cristodulo n-a ales renunțarea, iar fiul a crescut rebel social în umbra unui tată ostil fățiș regimului. Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, deși se raportează dificil la trauma părinților și bunicilor săi, căutând încă un răspuns pentru toată suferința trăită, se refugiază în „măcar ne-am păstrat demnitatea”, pronumele pus la plural denotă o asumare totală a unor destine de dincolo de ea.

Fiecare copil dintre cei intervievați are, ca adult, revelația eforturilor mamelor, taților de a-i proteja și de a-i educa. Sunt de asemenea conștienți de presiunile teribile cărora le-au făcut față zi de zi, economic și emoțional. Ei înșiși le traversează în calitatea lor de copii ai „dușmanilor de clasă” atunci când sunt blocați la admitere sau interogați, dacă nu de-a dreptul presați să colaboreze cu Securitatea. Dar tăria de caracter, deși nu este trăsătură genetică, traversează generațiile. Toți fac față neplăcerilor, toți urmează studii superioare, unii chiar Arhitectura, fiecare încercând să reușească pe măsura potențialului propriu.

Revenirea taților din detenție are un impact maxim în conștiința copilului. Străinul murdar, slab, cu hainele peticite și bocancii legați cu sârmă este TATA. Și apoi urmează o lungă perioadă de acomodare, e nevoie de timp ca sentimente firești să-și facă loc pentru că tatăl adesea este bolnav, dezamăgit, discret. Apollon Cristodulo vorbește despre eventuala „ratare a întâlnirii cu tatăl meu” de care este avertizat de prietenii părintelui său, ceea ce tansmite foarte subtil indicii despre complexitatea și finețea sufletească a deținutului politic și eforturile sale de a depăși trauma trăită, dar, în același timp, de a-și păstra substanța proprie. Iar fiul are revelația dimensiunii paterne atunci când e nevoie să și-o proiecteze pe a sa propriului fiu. Deci adevărata întâlnire are loc după ce tatăl nu mai este, abia când fiul are responsabilitatea educării unui copil și caută răspunsuri la întrebări existențiale.

Revelația moștenirii care trebuie predată, a experiențelor generației de ieri utile generației de mâine, se impune de la sine aproape. Și cum transferul are nevoie de relee, acești urmași ai deținuților politici deși diseminează povești personale, intime, dar ale căror consecințe ne vorbesc tuturor. Și de fapt aici este cheia cărții, ce rămâne după ce noi nu mai suntem? Rămân amintirile, ideile, gesturile noastre, rămân reflexii ale omului care am fost în oglinda memoriei copiilor noștri.

Clara Mareş, istoric IICCMER

 

 

Dintotdeauna, imperiul rus-fie că se numea ţarist, fie sovietic-a însemnat o“închisoare a popoarelor”, o închisoare în care erau mutaţi cu forţa dintr-o celulă în alta, după bunul plac al gardienilor;celulele erau gubernii şi mai târziu republici, iar gardienii deveniseră reprezentanţi ai poporului… prin NKVD.

Mişcările de populaţie aveau ca scop, pe de o parte, smulgerea oamenilor din pământul strămoşesc, pentru a-i slaviza, iar pe de alta, colonizarea unor imense teritorii nelocuite, deşertice, de tundră şi zăpezi, din centrul asiatic până dincolo de Cercul Polar. În locul celor dislocaţi, din localităţi cu un anumit grad de civilizaţie, erau împământeniţi ruşi sau rusofoni;desţăraţii erau meniţi să trăiască în lagăre de bordeie şi sârmă ghimpată-sau să moară de frig, foame, boli şi chiar glonţ!-, în vreme ce noii ocupanţi găseau case sănătoase şi ogoare cultivate. Cine nu rezista regimului din marele Gulag era sortit cimitirelor comune…

Recensământul din 1989
Conform datelor recensământului oficial al URSS, din 1989, acolo trăiau 3.352.352 de moldoveni şi 146.071 de români. Iată repartizarea lor în principalele “Tări” sovietice:Moldova=2.794.749+2.477;Ucraina=324.525+134.825 şi Rusia=172.671+5.996. Pe lângă cele 15 republici unionale, sunt numărate 88 de republici, regiuni, districte, ţinuturi autonome şi oraşe din Federaţia Rusă, care în 1979 aveau 102.137 de moldoveni, pentru ca, după un deceniu, moldo-românii să fie cu aproape 170% mai mulţi. Numai din comparaţia cifrelor dintre cele două recensăminte se poate constata că politica de deznaţionalizare a regimului comunist avea să continue şi după stalinism, sub alte forme, în epocile hrusciovisto-gorbacioviste. Iată câteva exemple, care nu mai pot fi puse pe seama deportărilor staliniste, ci sunt datorate acelei politici imperiale de“împrăştiere”a populaţiilor conlocuitoare, începând cu serviciul militar şi terminând cu industrializarea şi desţelenirea pământurilor virgine.

Prezentând un tabel comparativ 1979/1989 al “moldovenilor”din Federaţia Rusă, scriitorul bucovinean-basarabean Mihai Prepeliţă, cu studii la Moscova, avea să afirme că“românii aşa cum i-a dispersat fostul regim totalitar, într-un spaţiu uriaş, preponderent de dincolo de Moscova, până la Murmansk şi până în Sahalin, Kamciatka sau Ciukotca, toţi sunt ai noştri, pentru toţi şi pentru fiecare ne doare depărtarea şi izolarea la care au fost împinşi, dorind ca această memorare să fie pentru ei un semn de solidaritate, de mângâiere şi de întărire”…Asta arată intensificarea măsurilor luate de autorităţile sovietice pentru“transportarea”românilor din locurile lor de baştină (Basarabia, Bucovina de Nord-Cernăuţi, Transcarpatia Maramureşului istoric, Transnistria, sudul Basarabiei-Odessa) a continuat şi după marea deportare/ expulzare din anii 1940, 1945, 1949. Toţi aceştia sunt, actualmente, peste un milion (din cele 5 milioane aflate dincolo de Prut)!

Trenuri oprite în pustiu
Voi exemplifica cele de mai sus, pentru înţelegerea fenomenului deportării/ desţărării românilor în spaţiul sovietic, prin destinul celor ajunşi în Kazahstan, un imens teritoriu asiatic, o ţară eminamente deşertică, dar cu resurse colosale, de care puterea sovietică începuse să-şi dea seama încă din primele decenii ale instaurării bolşevismului. Numai că acolo trăia o populaţie redusă ca număr şi la nivel medieval. Ruşii nu se prea încumetau să ajungă aici, chiar dacă Stalin şi propaganda sovietică declanşaseră, în anii ă30, lupta pentru cucerirea pământurilor înţelenite! Băştinaşii trăiau în iurte, păşteau turmele până se epuiza hrana dată de Dumnezeu şi plecau zeci şi sute de kilometri, pentru un nou repaus, de câtăva vreme.
Noroc cu războiul şi consecinţele lui. Din lungile trenuri cu bou-vagoane, trimise spre Siberia, în “gări” de nimeni ştiute, erau aruncaţi cei sortiţi pieirii. Era Karaganda, ţinutul nimănui, intrarea într-un deşert al pierzaniei. Mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în acest perimetru inospitalier. Deportările fuseseră făcute după un plan diabolic, însemnând despărţirea familiilor şi condamnarea, din capul locului, a copiilor, bătrânilor şi bolnavilor, care nu puteau munci, la înfometare. Era pusă în practică “marea deportare” din 6 iulie 1949, când 13 mii de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate ale imperiului. În iunie 2000, s-au comemorat 60 de ani de când primii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni fuseseră obligaţi să-şi părăsească pământurile pe care s-au născut şi au trăit strămoşii lor.

Cu acest prilej, a fost amintit că sovieticii au organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000;mai mult în 1965, 380.000 de români au fost constrânşi să părăsească Basarabia, în locul lor fiind aduşi peste o jumătate de milion de colonişti de origine slavă. Astfel, holocaustul românesc se ridică, în teritoriile răpite, la peste două milioane de oameni, adică la aproape 60% din populaţia aflată în stânga Prutului, la începutul războiului. Din zecile de convoaie trimise spre Siberia, aproape jumătate din “călători” ajungeau la destinaţie;transsiberianul făcea escale unde voia el, fie pentru a arunca morţii din vagoane, fie pentru a-i depozita pe cei sortiţi să desţelenească pământurile virgine. Din lună în lună, în imensa Karagandă rămâneau să muncească şi să supravieţuiească sute de români, adică moldoveni şi bucovineni.

Basarabia-pământ românesc-între cer si nisip
La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român;în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români şi 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori, într-o ţară uriaşă, de peste 2, 7 milioane de kilometri pătraţi (de vreo zece ori mai întinsă decât România), cu două capitale, Alma-Ata (cea veche, în sud)şi Astana (cea nouă, în zona central-nordică). Aici trăiesc reprezentate 120 de naţionalităţi şi 45 de confesiuni religioase, într-un amalgam multietnic şi multicultural, pentru care actualul stat suveran a creat un organism al concordiei social-naţionale intitulat Adunarea Popoarelor din Kazahstan (APK).

Despre existenţa unei populaţii de etnie română, nici nu se punea problema înainte de 1990, deşi se ştia că primii moldoveni veniseră, în câteva zone, la cumpăna veacurilor XIX-XX, pe timpul foametei din guberniile ruseşti Basarabia şi Herson, în căutarea hranei. Despre deportaţii deceniului cinci, nici vorbă. Şi totuşi, tânărul ambasador Vasile Soare, numit la Alma-Ata în februarie 2002 (specialist în limbi mongolo-turanice, din care face parte şi kazaha), s-a hotărât să afle ce-i cu cetăţenii întâlniţi într-o zi în piaţa oraşului, mirându-se că se înţeleg, ei vorbind “moldovineşte”, el, româneşte! Aşa a început un lung proces de cunoaştere şi coagulare a celor cărora le era frică să-şi spună români, doar ei între ei glăsuind “moldovineşte”, în relaţiile diurne folosind rusa sau kazaha. Pus pe studiu şi călătorind foarte mult în întinderile asire, el avea să afle că înaintea destrămării Uniunii Sovietice, pe această imensă hartă deşertică trăiau cam 33.000 de moldoveni, prin anii ă60-70, unii basarabeni şi bucovineni întorcându-se ulterior în ţinuturile natale. I-a fost de mare folos studiul unui lingvist, cercetător al spaţiului centr-asiatic, scris în 1990, care relata despre populaţiile din perioada hrusciovistă, de la sfârşitul anilor ă50, când se ducea lupta pentru desţelenirea pământurilor din Kazahstan, pentru dezvoltarea agriculturii socialiste.

Trecuse un deceniu de la marile deportări sovietice şi el ajunsese în nordul Kazahstanului, unde moldovenii îşi creaseră propriile aşezări, în plin deşert, spre deosebire de locurile autohtonilor. La sosirea lui, în satul Basarabca, plin de verdeaţă, cu pomi fructiferi, grădini de zarzavat şi muşcate în ferestre, viţă-de-vie şi fântâni la răspântii, s-a adresat în ruseşte, primului bărbat întâlnit, cerându-i o cană cu apă. Omul de lângă fântână s-a adresat în româneşte, vecinului de peste drum:“Hai, măi, moş Niculaie, că ai vint în ospeţie!”.Şi l-au poftit la masă şi el a înnoptat în “casa mare”, adică odaia de musafiri, cu ştergare, blide şi icoane pe pereţi, cum avea să vadă şi în alte cinci sate din pustietate şi să afle că ei şi părinţii lor fuseseră aruncaţi din bou-vagoane, între cer şi nisip. Mulţi dintre ei n-au rezistat, şi i-au mâncat ciorile, până să-i poată pune într-o groapă fără cruce, cum dispunea NKVD-ul…

Prima “Asociaţie moldo-română” din Kazahstan
Într-un interviu publicat în urmă cu doi ani (Ziua, 2 noiembrie 2004), când E.S. Vasile Soare se afla în concediu, aveam să aflu eforturile pentru înfiinţarea unei organizaţii a etnicilor români, deoarece numai aceştia nu aveau o asociaţie proprie-în cadrul Adunării Popoarelor din Kazahstan-să-şi susţină drepturile, precum celelalte minorităţi (tătari, ucrainieni, polonezi, nemţi, armeni, unguri, coreeni ş.a.). A trebuit, mai întâi să-i descopere, în Karaganda, regiune din extremul nord, cât o ţară, la peste 1000 km Alma-Ata, după o călătorie de-o noapte, cu trenul. A dat de satele moldovenilor, acolo unde fuseseră îngropaţi mii de români, într-unul din lagărele staliniste, în urmă cu o jumătate de secol. Trebuie spus că în acea zonă, de 1000 km/600 km, era o reţea de 24 de lagăre de prizonieri, desfiinţate la sfârşitul anilor ă50, ale căror documente fuseseră arse, rămânând, printr-o minune, cele ale lagărului “Spask 99″, cu 67.000 de prizonieri de război, dintre care o zecime era formată din români, soldaţi şi civili. Ambasadorul a identificat locul detenţiei şi dispariţiei acestora, punându-le o piatră de mormânt creştinesc şi stabilind lista cu numele eroilor din zonă.

Aşa i-a cunoscut şi pe urmaşii acestora, supravieţuitori ai holocaustului bolşevic, câţiva trăind şi în capitală:pe Nicolae Toma, octogenarul care le-a recitat “Peneş Curcanul” şi “Codrule, codruţule”, pe învăţătorul Mihai Groza, un fel de rapsod al etniei noastre, cu ajutorul căruia a fost înfiinţat Ansamblul ROMÂNAŞUL, punând bazele“Asociaţiei româno-moldovene din Kazahstan”(ARMK), înregistrată juridic în 27 mai 2003. Denumirea poate contraria! Realitatea locului a impus-o:dacă cei ce se declaraseră români ştiau ce sunt şi de unde provin, moldovenii cu greu conştientizau că nu sunt slavi! Era urmarea firească a politicii de deznaţionalizare, începută încă de pe vremea deportărilor şi continuată până azi, în Republica Moldova, unde basarabenilor încearcă să li se impună ideea că sunt cu totul altceva decât români! Prin acţiuni susţinute de ambasada noastră (spectacole la televiziune, conferinţe publice şi întruniri particulare la sediu) s-a ajuns să se ştie, pe de o parte, ce au comun românii cu moldovenii, iar pe de alta, s-a vorbit, pentru prima oară, despre faimosul tratat Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui, tinerilor moldoveni-kazahi li se spusese că părinţii lor au venit acolo în căutarea libertăţii şi bunăstării sovietice, după ce fuseseră supuşi regimului burghezo-moşieresc românesc…

Pregătind acest articol-documentar, i-am telefonat tânărului nostru ambasador, pentru a afla noutăţi despre cei pe care cu adevărat îi păstoreşte, el fiind trimisul României şi în republicile Kîrgîstan şi Tadjikistan, din acelaşi spaţiu geografic şi etnolingvistic. Am primit o fişă despre înfiinţarea celei de-a doua asociaţii a românilor din Kazahstan-“Societatea Culturală Română DACIA”, la Karaganda, unde trăieşte o comunitate importantă de români, deschisă la 29 aprilie 2005. Şi, în premieră pentru presa din ţară, relatarea despre o comunitate mică de români din Kîrgîstan, deportaţi şi urmaşii acestora, în 1949 din Basarabia şi Bucovina în Siberia, de unde, în 1965, au fost eliberaţi. Culmea este că acestora nu li s-a comunicat, că după moartea lui Stalin, fuseseră scoşi din captivitate, decât după un deceniu şi ceva, permiţându-le să se stabilească oriunde în URSS, numai în Basarabia şi Bucovina nu!

“Premieră” în Karaganda şi Kîrgîstan
Din miile de români deportaţi în Karaganda, acum mai vieţuiesc acolo peste 3500 de personae. De subliniat că “DACIA”a fost creată în jurul unui grup de tineri originari din Basarabia, cu legături de rudenie în România (bunici care au luptat în Armata Regală Română, în anii ă40, ca urmare a anexării Basarabiei la URSS). Referitor la cifra de 3.500, adevărul este că sunt mult mai mulţi, însă în perioada sovietică numeroşi români s-au declarat bulgari, ruşi, ucrainieni etc, pentru a nu fi persecutaţi că provin din ţara duşmană sovietelor…

Prin constituirea acestei Societăţi în Karaganda s-a realizat eliminarea disjuncţiei români/ moldoveni şi în alte regiuni ale Kazahstanului, unde trăiesc peste 20.000 de etnici români. Prin apariţia sa, promovând limba, cultura şi tradiţiile româneşti autentice, prin amintirea atrocităţilor la care au fost supuşi deportaţii, prin acţiunile iniţiate de ambasadă, etnicii români au posibilitatea să se manifeste ca entitate culturală distinctă, alături de alte naţionalităţi din regiune. Totodată se poate contracara şi elimina, în timp, teoria care persista din perioada sovietică, potrivit căreia “moldovenii sunt de origine rromă”, adică ţigani fără patrie!

Acreditat ca ambasador şi în Kîrgîstan, Vasile Soare a descoperit, în vara anului 2005, existenţa unei comunităţi de circa o mie de persoane de origine “moldovenească” şi 46 de români. Premieră absolută. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportaţi în 1949 şi 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkuţsk ş.a.), până în 1965, deşi fuseseră “eliberaţi” în perioada 1956-1958. La eliberare, majorităţii basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească şi au fost forţaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kîrgîstan, având în vedere climatul blând şi pământul roditor, asemănătoare Moldovei. După destrămarea URSS, mulţi români basarabeni şi bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kîrgîstan, pentru că în Republica Moldova şi nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni şi nici mijloace de a se strămuta. Aşa se explică faptul că în câteva localităţi de aici (Bishkek, Belovodskoe, Sukuluk, Gheorghievka-fostă Moldovanovka-şi altele) trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

Acum un an, ambasadorul nostru s-a deplasat în localitatea Belovodskoe, situată la circa 40 km de capitala Bishkek, căutându-i pe români:“Am fost plăcut surprins, zice el, să găsesc pe o stradă cinci familii Gorciuc – tata (94 ani) şi patru fraţi (între 55 şi 70 de ani). Locuiesc în case mari, impunătoare, care se deosebesc de cele ale kîrgîzilor, au viţă-de-vie şi nuci la poartă, pomi fructiferi pe lângă case, grădini îngrijit lucrate, stupi de albine – semne după care am ştiut că sunt basarabeni. Am constatat că ei vorbesc o frumoasă limbă română în grai moldovenesc, după aproape şase decenii de trai atât de departe de ţinuturile natale. Este impresionant, că se are în vedere că majoritatea celor de vârstă medie (50 ani) s-au născut în Siberia, pe timpul marilor deportări, şi au învăţat româneşte în familie, deşi urmau şcoli ruseşti”.
Scriitorul Vasile Tărâţeanu, din Bucovina de Nord, a amintit, la recenta Conferinţă a comunităţilor româneşti din Europa (13-15 octombrie 2006) din Bucureşti, despre deportaţii din jurul Cercului Polar, unde iarna, morţii erau “îngropaţi” în nămeţii de zăpadă, la minus 50 de grade Celsius. Primăvara, trupurile acestora erau devorate de animalele sălbatice şi păsările de pradă, rămânând acolo o Siberie albă, dar nu de zăpadă, ci de oasele împrăştiate ale românilor desţăraţi…

Acum, când se împlinesc 65 de ani de la primele mari deportări din Basarabia şi Bucovina de Nord, este necesar să ne amintim şi de urmaşii celor rămaşi în viaţă.

 

Încă un caz Caracal: miliția, magistrații cu pensii speciale și politrucii au rămas aceiași

Zece luni după uciderea Alexandrei Măceșanu, avem proba că statul român nu s-a schimbat absolut deloc. Cumplit de tristă indiferența și lipsa de empatie a miniștrilor Predoiu și Vela față de soarta unei fete de 17 ani incendiată de un criminal eliberat înainte de termen.

Fapte: a) Un criminal condamnat acum 25 de ani pentru cinci omoruri este eliberat înainte de termen

b) acum cinci zile, o fată de 17 ani, dintr-o familie destrămată și săracă, depune plângere împotriva fostului deținut, acuzându-l de viol și agresiune

c) în loc să-l rețină pe presupusul făptaș, având în vedere antecendentele, statul român o trimite pe fată în infernul orfelinatelor, la un centru de asistență socială

d) fata este adusă acasă de bunica ei, unde este găsită de criminal, care-i dă foc.

e) deși cu arsuri pe 90% din corp, “în profunzime“, inițial nu se găsește pentru ea un loc la un spital capabil să trateze marii arși. Este plimbată din spital în spital și abia sâmbătă noaptea, după ce un scandal public a izbucnit, ajunge la Grigore Alexandrescu, în București.

48 de ore de la această dramă, nici ministru Justiției, nici cel de Interne, n-au găsit de cuviință să reacționeze.

Eu nu spun că domnii Predoiu și Vela sunt vinovați de cele petrecute la Turnu Severin. Dar, în orice țară civilizată, după o asemenea nenorocire, demnitarii responsabili de justiție și afaceri interne ar fi reacționat imediat. Imediat. Ar fi cerut o anchetă pentru a vedea cum a fost posbilă o asemenea dramă, ar fi developat filmul evenimentelor, ar fi anunțat măsuri pentru a nu se repeta. Domnilor Vela și Predoiu nu le pasă fiindcă au sentimentul că nu-i va afecta electoral. Într-adevăr, modul în care PSD a masacrat legile justiției, legea recursului compensatoriu și politizarea poliției (“mafiotizarea“ e un alt termen la care m-am gândit, dar mi-am spus să nu generalizez…), în cele mai adânci structuri, sunt, probabil, principalele cauze ale acestei drame, rădăcinile ei. Dar asta nu justifică lipsa de reacție și de empatie a domnilor Preda și Vela față de soarta unei fete care, la ora la care scriu, e la limita dintre viață și moarte: medicii de la Grigore Alexandrescu nu-i dau prea multe șanse.

Fapt este că domnii Predoiu și Vela au preluat de la PSD un sistem distrus – cazul de la Caracal l-a expus foarte bine – și, în afară de câteva schimbări formale, luate sub presiunea electoratului anti-PSD, n-au făcut nimic. Au schimbat, ici, colo, oamenii PSD cu cei agreați de PNL. Criminalul Alexandrei Măceșanu n-ar fi fost prins, cred eu, niciodată, dacă fata nu suna la 112: poliția locală ar fi susținut că a fugit în Italia și îngropau cercetările.

Ce se întâmplă azi arată că sistemul format din polițiști cum mentalitate de milițieni ceaușiști, magistrați preocupați doar de pensia lor și politruci de carieră rămâne complet indiferent la soarta unor fete minore, din familii sărace/ destrămate, victime ale abuzurilor sexuale. Nu le pasă!

Și, ca să nu mai sufoc eu inutil și steril de indignare, în loc de concluzie, vă las un citat dintr-o postare pe Facebook a Laurei Ștefan, care fără îndoială înțelege mai bine decât mine situația: “Asta e regula în țara noastră, nu excepția: pedepse cu suspendare la viol transformat în act sexual cu un minor, victime care sunt ucise deși în prealabil se plâng la poliție, hotărâri judecătorești rușinoase în această materie. Fără o asumare publică și politică a acestei chestiuni, fără programe ample și de lungă durată-de educație, în primul rând (a copiilor și a adulților) – fără o evaluare clară care să ne arate unde sunt bubele din poliție, parchet și instanțe de am ajuns în halul asta, fără resurse alocate pentru asta și cheltuite corect tot aici vom fi și peste 10 ani. Nu, problemele astea nu se rezolvă de la sine. Dar îi păsa cuiva de oamenii ăștia? De femeile bătute, violate și omorâte, de copii lor care trec prin calvaruri similare? Sau dacă sunt săraci nu contează? Sau credem că dacă amendăm pentru tulburarea liniștii publice femeile care citesc din decizii rușinoase pronunțate de instanțele românești în fața tribunalelor rezolvăm problema?“.

 

Prețul Catedralei Mântuirii Neamului: tăcerea Patriarhului Daniel în pandemie

În sânul Bisericii Ortodoxe Române s-a acumulat multă tensiune în ultima vreme. O concluzie la care am ajuns în ultimele zile discutând cu multe fețe bisericești, care au luat poziție împotriva restricțiilor dure impuse de guvern în ceea ce privește viața religioasă.

Prelații acuză faptul că, în comparație cu alte țări, în care sunt semnificativ mai multe cazuri de infectări cu noul cornonavirus, în România restricțiile Guvernului blochează, practic, viața religioasă.

Nu este o întâmplare că episcopul Teodosie al Constanței, arhiepiscop al Tomisului, a decis să împartă Lumină în noaptea dintre 26-27 mai, deoarece acest lucru nu a fost posibil de Înviere. Presiunea preoților și credincioșilor este, spun ierarhii cu care am discutat, foarte mare și nu doar în Biserica Ortodoxă, ci și la celelalte culte.

Nemulțumirea unor ierarhi BOR este alimentată și de faptul că Patriarhul Daniel tace. Îl trimite, din când în când, la război pe Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care face din când în când referire la redeschiderea bisericilor. Are, însă mare grijă să nu încalce directivele trasate de superiorul său.

De altfel, Patriarhul Daniel este singurul ierarh care tace în această perioadă. O tăcere considerată de mulți similară cu tăcerea în fața abuzurilor statului din anii comunismului. Pe atunci tăcerea Bisericii era cumpărată cu privilegii pentru ierarhi și camarila lor.

Tăcerea Patriarhului Daniel de astăzi este motivată de banii pentru Catedrala Mântuirii Neamului, spun sursele mele. O sumă mică în comparație cu anii trecuți, când Catedrala înghițea numai de la guvern peste 130 milioane de lei pe an. Suma ar urma să fie virată Patriarhiei abia după ce Guvernul va relaxa restricțiile în privința slujirii în biserici, ca o garanție că Patriarhul va respecta „legământul tăcerii”.

Cel care a negociat tăcerea Bisericii pe timp de pandemie, cu Guvernul sau Ministerul de Interne, a fost Ionuț- Gabriel Corduneanu, secretar al Patriarhului Daniel. Până acum, singurul succes, după multele ore de anticameră pe la instituțiile publice, este faptul că, spre deosebire de alte țări occidentale, cu mult mai multe cazuri de COVID-19, bisericile din România rămân închise publicului pentru un orizont de timp nedefinit, iar banii pentru Catedrală nu au fost încă virați.

Un alt motiv al nemulțumirilor clericilor ortodocși este pesedistul Victor Opaschi (72 de ani), secretar de stat pentru Culte de mai bine de 8 ani. Am scris recent despre acest personaj extrem de nociv din Guvernul României. Longevitatea sa în funcție se datorează tot capacității sale de a tăcea, atât în public, cât și în fața abuzurilor îndreptate împotriva cultelor religioase din România.

Opaschi e șef peste un buget de peste 1 miliard de lei anual, pe care-l distribuie într-o totală netransparență. Pe site-ul instituției nu găsești niciun fel de informație concludentă despre modul în care sunt cheltuiți acești bani. Pe site-ul SSC este, însă, publicat un Certificat de conformitate al Curții de Conturi, document primit de multe alte instituții publice.

O altă cauză a tensiunii din sânul Bisericii Ortodoxe este faptul că zeci de preoți s-au plâns în ultima vreme că nu-și primesc salariile de la guvern din cauza episcopilor. Asta în timp ce, conform directivelor Patriarhului Daniel, preoții n-au voie să se asocieze în sindicate.

În vreme ce Mitropolia Moldovei își face griji pentru faptul că preoții au rămas fără venituri, din cauză că enoriașii n-au mai putut face donații în această perioadă, măsura dictată de Patriarhul Daniel a fost micșorarea salariilor, o decizie pe care nicio altă instituție din România n-a luat-o.

Nu este deloc clar din punct de vedere legal dacă BOR poate reduce salariile preoților pe timpul pandemiei, așa cum a făcut-o, din moment ce salariile pe care aceștia le primesc de la Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) n-au fost reduse prin decizia Guvernului.

Victor Opaschi, personaj din anturajul intim al lui Ion Iliescu, apropiat de Adrian Năstase și Rusia, afișează o tăcere suspectă atunci când vine vorba de drepturile preoților.

Pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte găsim câteva zeci de discursuri favorabile Patriarhului și a altor ierarhi, dar, surpriză, niciun cuvânt despre ce se întâmplă cu Biserica în timpul pandemiei. Și, mai ales, niciun cuvânt despre rolul Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC) în această perioadă.

Există, însă, o singură excepție: ordinul prin care SSC recomandă cultelor să nu practice împărtășania decât dacă utilizează lingurițe de unică folosință etc.

Acest ordin este puternic contestat de unii ai lideri ai Bisericii Ortodoxe, deoarece îl consideră o intruziune nepermisă în ritualul ortodox. Ei îl acuză pe Opaschi de faptul că a lucrat la Departamentul Cultelor și în anii 80, când instituția avea rolul de a prigoni Biserica, de a întocmi rapoarte pentru Securitate și de a săvârși alte abuzuri la adresa cultelor religioase.

Victor Opaschi este menținut la Culte de către Patriarhul Daniel, pentru că i-a fost supus în toți acești ani. Pentru PNL el reprezintă o problemă de imagine, deoarece partidul de guvernământ pare neputincios în fața social-democraților plasați în funcții cheie.

Liberalii își imaginează că acest cost de imagine va fi acoperit de influența BOR în alegeri, un mit demontat atât de episodul Referendumului pentru familie, cât și de cel susținerii lui Victor Ponta în alegerile prezidențiale din 2014. Lucru pe care președintele Klaus Iohannis nu l-a uitat, cu siguranță, nici până astăzi.

ROMÂNIA FURATĂ | Clădirile și terenurile Bancorex, date pe nimic

turnul bancorex

„Bancorexul, ca şi celelalte active din economie, a fost distrus în mod intenţionat. Ce-i interesa pe ei era să pună gheara pe activele băncii fără să fie reevaluate contabil. Tipul ăsta de jaf a fost practicat cu toate activele băncii”, spune Răzvan Temeșan, fostul director Bancorex.

Bancorex era singura instituţie financiară care, înainte de Revoluţie, gestiona rezerva valutară a ţării. 245 de miliarde de dolari au rulat prin conturile băncii timp de 31 de ani, atât cât a funcţionat.

„Banca asta a avut la un moment dat 20 – 30% din portofoliul întregului sistem bancar din România… Asta a fost cea mai importantă bancă a ţării la un moment dat”, subliniază Răzvan Orășanu, fost președinte AVAS.

Fosta Bancă de Comerţ Exterior avea în patrimoniu case de vacanţă, clădiri de birouri, hoteluri, terenuri şi locuinţe de serviciu. După falimentul din 1999, patrimoniul a ajuns pe mâna unor companii acum private, instituţii de stat şi personaje importante. 15 ani mai târziu, bunurile băncii sunt în continuare evaluate de instituţiile de stat la preţuri de zeci de ori mai mici decât valoarea pieţei.

„Reevaluarea activelor nu s-a făcut intenţionat. Ca organele care au intrat în posesia acestor active să poată dispune de ele la aceste valori”, susține Răzvan Temeșan.

Povestea Bancorex

Povestea Bancorex începe în 1968. Conducerea comunistă decide înfiinţarea Băncii Române pentru Comerţ Exterior. Instituţia urma să se ocupe de operaţiunile comerciale externe ale României Socialiste.

În 1989, banca avea un miliard de dolari în conturi. Patrimoniul ei era format din aproape o sută de clădiri situate în zonele cele mai scumpe din marile oraşe ale ţării şi din străinătate.

În anii 90, persoanele fizice şi firmele nou apărute încep să ia credite de la Bancorex.

Nu aveai nevoie de bonitate sau garanţii solide ca să obţii un credit.

„Depunând garanţie un televizor, luai credit o maşină, după aceea puneai garanţie maşina şi luai credit o casă, după aceea puneai în garanţie casa şi luai credit o fabrică. După aceea fabrica respectivă dispărea sau se închidea”, explică bancherul Dan Pascariu.

Trebuia, însă, ca cineva cu funcţie în stat să intervină pentru tine.

„Domnul Văcăroiu ţin minte că mi-a trimis o adresă semnată de dânsul prin care îmi solicita imperativ să acordăm o garanţie companiei Tractorul. Fără nicio analiză, fără nimic, pur şi simplu: daţi-i acea garanţie”, povestește Dan Pascariu.

Pe lista datornicilor au fost şi firmele fraţilor Viorel şi George Constantin Păunescu.

– A venit cineva şi v-a spus, daţi-i un credit familiei Păunescu?

– Mai multe. Lucrurile astea nu se fac aşa, direct, dă-i un credit lui X. Lucrurile sunt mai subtile. Ţi se sugerează, vine cineva la tine şi-ţi povesteşte şi-ţi transmite mesaje, spune Dan Pascariu.

Bancorex ar fi pierdut şi fiindcă a dat bani cu dobândă foarte mică. Miron Mitrea este unul dintre cei 4.800 de demnitari, poliţişti, sindicalişti şi procurori care ar fi primit bani preferenţial.

Miron Mitrea: „Parcă am luat un credit, a trecut mult de atunci, nu prea mai ţin minte, am luat pentru casă, dar l-am dat înapoi.”

În 1997, Curtea de Conturi descoperă că Bancorex este aproape falimentară din cauza creditelor neperformante, multe dintre ele cu garanţii fictive. Banca are aproape două miliarde de dolari pierdere. După o decizie a Băncii Mondiale, Bancorex este radiată de autorităţile române de la Registrul Comerţului.

Citiți și:

ROMÂNIA FURATĂ. Bancorex, un faliment prin grija statului

„Interesul Băncii Mondiale în Bancorex era că hoţia ajunsese atât de mare, încât ea trebuia cumva stopată pentru că riscul era de contagiune pentru întreg sistemul bancar”, mărturisește Răzvan Temeșan.

Radierea duce la împărţirea băncii. Creditele perdante ajung la Autoritatea de Valorificare a Activelor Bancare.

Zestea imobiliară a Bancorex

Imobilele şi terenurile merg gratuit la Banca Comercială Română, bancă de stat la acea vreme.

„Niciun activ nu a fost reevaluat. De această situaţie au profitat toţi cei care au cumpărat active de la AVAS şi bineînţeles, BCR-ul”, spune Răzvan Temeșan.

În 2000, Guvernul Isărescu divizează din nou zestrea imobiliară a Bancorex.

Aproape 20 de foste sedii ale băncii rămân la BCR, care le transformă în sucursale proprii. Restul de 81 le transferă către 13 ministere şi instituţii publice din ţară. Valoarea la care sunt transferate este cea din 1990, aproape 20 de milioane de dolari. Clădirile sunt evaluate la 17 milioane 800 de dolari, iar terenurile, la peste un milion 200 de dolari. Toate, de zece ori mai ieftine decât orice altă clădire sau teren vândute pe piaţa liberă în anul 2000.

De pildă, un metru pătrat de imobil în centrul Capitalei este evaluat, pe hârtie, la 70 de dolari, în loc de 750 de dolari.

„La începutul anului 2000 … un metru pătrat dintr-un spaţiu comercial tot atunci era pe la 150- 250 de dolari (periferice). În zonele centrale era de circa 2-3 ori mai mult”, susține omul de afaceri Radu Zilișteanu.

„Valorau nimica toată în 93, 94, în 99, 2000, 2001 sigur că au intervenit alte valori. De fapt, acesta a şi fost obiectivul celor care au distrus banca. A fost să pună mâna pe patrimoniul băncii, nereevaluat, astfel încat după aia să-l prăduiască reevaluat”, explică Răzvan Temeșan.

Turnul Bancorex, primul zgârie-nori din Capitală

În 2000, BCR primeşte şi sediul principal al băncii de pe Calea Victoriei, cunoscut sub numele de Turnul Bancorex. Construcţia lui începuse în 1994 şi era un parteneriat între Primărie şi bancă.

Primăria Bucureşti a oferit gratuit terenul de 4.000 de metri pătraţi. Pământul valora la acel moment 40 de milioane de dolari.

Banca ia un credit de 30 de milioane de dolari de la o instituţie financiară din străinătate şi ridică imobilul de 19 nivele. De construcţie se ocupă Bucharest Financial Plazza, o firmă deţinută integral de Bancorex.

O parte din imobil era folosit de bancă, o altă parte urma să fie închiriată altor firme. Profitul rezultat urma să fie împărţit între Primăria Bucureşti şi Bancorex.

„Concepţia care a fost la clădire a fost să nu plătim impozite, am făcut o societate cu capital mic care era proprietara şi restul, banca, închiria: Banca nu era proprietară pe clădire, ci închiria de la această societate”, precizează Răzvan Temeșan.

Turnul de pe Calea Victoriei devine primul zgârie-nori din Capitală, ridicat după Revoluţie. Arhitecţii îi spun „acoperişul Bucureştilor”.

„Este o clădire minunată, cu un atic frumos şi se vede de sus până jos. Are un spaţiu deschis mare la parter şi mezanin”, spune Eduard Uzunov, specialist în imobiliare.

Construcţia are 30.000 de metri pătraţi. Turnul se înalţă pe 83 de metri, cu trei mai mult faţă de Intercontinental, reperul bucureştean de înălţime. Dimensiunile clădirii fac ca, după turnarea fundaţiei, pânza freatică să urce şi să inunde subsolul clădirilor vecine: Palatul CEC, al Poştei şi magazinul Victoria.

Dan Pascariu, fost preşedinte Bancorex, spune că acest sediu ar fi fost un lux inutil: „Mie personal mi s-a părut o extravaganţă în condiţiile anilor 94-95. …A costat foarte mult şi construcţia pe metrul pătrat, dincolo de faptul că s-a construit o suprafaţă foarte mare … Am discutat în Consiliul de Administraţie despre nevoia mutării BRCE dintr-un sediu nesigur şi impropriu într-o clădire nouă, dar noi discutasem de 3, 4 poate 5 etaje, nu de 16. Întelegeţi?”

Clădirea are şi trei etaje subterane, folosite ca parcare. După model american, etajul 13 nu există.

„Pentru piaţa de atunci, într-adevăr era uriaşă, pentru că era cea mai frumoasă clădire de birouri construită în România şi cred, singura după anumite standarde. Dar era ca un fruct oprit, pentru că nu era pe piaţă, ci era utilizată exclusiv de banca respectivă”, spune Eduard Uzunov.

Bancherii Bancorexului apucă să lucreze doar doi ani în sediul de pe Calea Victoriei. După faliment, BCR o preia la pachet cu restul activelor şi se mută aici după ce devine acţionar majoritar al societăţii Bucharest Financial Plazza.

„În momentul când s-a făcut fuziunea, bineînţeles că a fost luat în considerare capitalul social al societăţii, nu valoarea clădirii. BCR-ul, când a intrat în posesia acestei clădiri cu 200 de lei, a reevaluat-o potrivit legii şi a devenit capital al băncii cu 60 de milioane de dolari”, explică Răzvan Temeșan.

În 2013, Primăria şi BCR renunţă la contractul cu Bucharest Financial Plazza. Primăria ştergea şi orice datorie veche a băncii pentru terenul de pe malul Dâmboviţei.

Câteva luni mai târziu, Curtea de Conturi face un control la Primăria Capitalei şi raportează că tranzacţia e nejustificată. Inspectorii susţin că BCR are o datorie de 17 milioane de lei – chirie şi dobânzi – către Primăria Capitalei. Banii reprezentau cota de profit din exploatarea fostului turn Bancorex pe perioada 2001-2013.

„Suma a fost radiată nejustificat, fără a exista o sentinţă definitivă şi irevocabilă”, se spunea în raportul Curții de Conturi.

Curtea de Conturi îi găseşte responsabili pe Sorin Oprescu, primarul Capitalei, Adrian Iordache, director la Direcţia Juridic, Mircea Constantinescu, directorul Direcţiei Economic, Lenuţa Boncotă, directorul Direcţiei Venituri şi Gica Dediu, şef serviciu la Direcţia Venituri.

Reprezentanţii BCR nu au dorit să comenteze.

Alte sedii deţinute de Bancorex sunt astăzi afaceri imobiliare. Tot ale Băncii Comerciale Române.

Camera ascunsă

Angajată BCR: „BCR-ul a avut spaţii multe. Dar le-au restrâns ca să câştige nişte bani din închirierea spaţiilor. … De fapt, să recupereze din creditele neperformante. Că sunt mulţi care nu au mai avut bani să dea băncii şi aşa recuperează o parte din bani din închirierea acestor spaţii”.

Anul trecut, BCR a închiriat unui butic de vinuri 150 de metri pătrați într-o zonă cu vad comercial: pe Calea Victoriei, în apropierea Guvernului. Spaţiul aparţinuse Bancorex până în 2000.

Şi tot acolo, banca intenţionează să mai închirieze peste 1000 de metri pătraţi.

„E locaţia cea mai bună în Piaţa Victoriei într-un colţ. Închipuiţi-vă Champs Elisee sau Arcul de Triumf, comparabilă cu orice altă locaţie a unei metropole europene”, spune Eduard Uzunov, expert imobiliar.

Blocul Rosenthal

Tot pe Calea Victoriei, peste drum de turnul Bancorexului, se mai află un fost sediu al bancii. Blocul Rosenthal, monument istoric vechi de 77 de ani, astăzi ruină.

„Este foarte neplăcut porticul acum pentru că s-a transformat în toaletă publică. Aş încerca să nu inspir foarte profund. Acum văd că se depozitează şi gunoaie”, spune arhitecul Miruna Stroe.

Construcţia de 8.000 de metri pătraţi a fost pasată de la o instituţie la alta. De fiecare dată, valoarea de transfer a fost sub preţul pieţei. Astăzi, monumentul istoric a ajuns adăpost pentru oamenii străzii.

„E goală, a rămas doar cu nişte detalii şi atât, nu mai există deloc mobilier, cresc copacii sus pe terasă. Detaliile astea de iluminat…. Aici se vede că e spart unul dintre ele şi se vede becul dinăuntru”, spune Miruna Stroe.

Clădirea este construită în 1938, ca sediu al Fondului de Pensiuni al Funcţionarilor Băncii Naţionale. Este considerată o bijuterie arhitectonică: faţada are motive Art Deco, porticul are arcade în stil renascentist.

Ghişeele, birourile, sălile de duşuri şi de lectură, bufetul şi sala de gimnastică, toate folosite de funcţionarii BNR, erau dispuse pe cele opt etaje.

Parterul era ocupat de magazine de lux.

„E una dintre primele clădiri cu portic destinată zonei de comerţ. Practic, era gândită zona de contact cu spaţiul urban ca să fie plăcută pentru cei care urmau să viziteze magazinele, să fie ferite de soare şi de ploaie”, explică Miruna Stroe.

În 1990, BNR transferă clădirea Bancorexului.

După prăbuşirea băncii, clădirea începe o lungă călătorie.

În 2000, odată cu întregul transfer de active, Blocul Rosenthal ajunge la BCR. Valoarea contabilă: 190 de mii de dolari. De zece ori mai mică decât preţul zonei la acea vreme.

Un an mai târziu, BCR dăruieşte imobilul Direcţiei Generale a Vămilor. Valoarea rămâne aceeaşi.

În 2005, DGV scapă de cadou, pe care îl pasează RAAPPS. Regia o înscrie în contabilitate cu 285 de mii de euro. Conform preţului pieţei, ar fi valorat 7, 5 milioane de euro. În 2006, clădirea ajunge la Primăria Generală. Preţul contabil este tot 285 de mii de euro.

„În strategia pe termen scurt a Municipalităţii se doreşte încheierea unui partenerat public-privat care, pe de o parte, va pune în valoare clădirea, pe de altă parte îi va conferi funcţiuni comerciale”, se arată într-un răspuns al Primăriei Capitalei pentru Digi24.

Locuințe de serviciu

Bancorexul a mai deţinut şi locuinţe de serviciu. În Bucureşti a cumpărat zece apartamente. În 2000, şi acestea au ajuns la BCR, cu valoarea din 1990. Ulterior, cinci ajung la RAAPPS şi cinci la Ministerul de Interne, pentru a fi închiriate sau vândute unor angajaţi importanţi.

Alexandru Boer, fost director de cabinet al lui Vasile Blaga pe vremea când acesta era ministru al Internelor, şi-a cumpărat un apartament în centrul Capitalei.

Alexandru Boer a refuzat un interviu filmat, dar a stat de vorbă cu reporterul Digi24.

Alexandru Boer„În 2005-2006 toată lumea se bătea să ia case RAAPPS. Eu am fost oarecum norocos. Stăteam undeva în chirie în Banu Manta de trei ani. Voiam să mă întorc la Cluj şi am avut o discuţie cu Blaga cu care întotdeauna m-am înţeles bine şi m-a convins să rămân”.

Locuinţa de patru camere are 200 de metri pătraţi şi este situată chiar lângă Palatul Parlamentului, într-una dintre cele mai scumpe zone ale Bucureştilor.

„Şeful de cabinet al ministrului de Interne a fost împroprietărit cu un apartament de serviciu cu patru camere, deşi nu este poliţist şi ocupă această funcţie doar pe perioada mandatului lui Blaga (…). Boer a confirmat că ocupă funcţia atâta timp cât Blaga este ministru, după care îi încetează contractul şi pleacă din MAI, apartamentul rămânând însă în posesia sa”. (Lucian Cătălin Matei, deputat – Dezbateri parlamentare Şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 martie 2007)

În plin boom imobiliar, Alexandru Boer plăteşte pentru apartament 70.000 de euro. Valoarea lui de piaţă la momentul cumpărării se apropia de jumătate de milion de euro.

Alexandru Boer„Toţi care aveau locuinţă de serviciu au plătit mai puţin decât era preţul pieţei la vremea respectivă. Oricine îşi luase, deşi aveam scrupule în ceea ce mă priveşte, că mă simţeam prost. Eu n-aveam nicio problemă pentru că îndeplineam toate condiţiile. Am făcut lucruri în regulă”.

O casă boierească ajunsă ruine

„Casa este în picioare pe structura care a fost. Dar în rest nu mai este nimic. Suntem într-un şantier abandonat”, spune Sorin Danciu.

Strada Sfântul Nicolae din Călăraşi. La numărul 50 se află resturile unei case de patrimoniu care a aparţinut tot Bancorex. După falimentul băncii, statul nu a mai investit aici niciun leu.

Casa Tache Papatriandafil se află pe lista monumentelor istorice ale Ministerului Culturii. A fost construită în 1905, în stil boieresc, într-o livadă de 800 de metri pătraţi. În 1948, casa este naţionalizată şi ajunge la familia medicului din Călăraşi Eugen Nicolau.

„M-au impresionat două lucruri, le ţin minte şi acum. Soba uriaşă până-n tavan, nu mai văzusem aşa ceva… Şi pianul foarte mare, pian cu coadă, care se găsea în acest spaţiu de intrare. Undeva, în lumea lui Balzac, arătau imaginile”, spune Sorin Danciu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Călărași.

După Revoluţie, familia Nicolau cumpără casa de la stat. În 1996, o vinde Bancorex. Conducerea băncii dărâmă pereţii şi păstrează fundaţia. Vrea să facă aici un sediu de bancă.

„Uite, aicea se vede cum au curăţat, practic, pereţii şi au început să aşeze structura aşa cum o vedem noi. Pe ei îi interesa o clădire care să se apropie de cerinţele lor. Pentru că, vedeţi, au mai făcut garaj subteran, au extins în partea asta şi voiau să facă şi etaj. Numai că a venit dezastrul Bancorex care a coincis exact perioadei în care trebuia să se dezvolte această clădire”, explică Sorin Danciu, uitându-se la niște fotografii.

În 1999, monumentul istoric e reconstruit pe sfert. Ajunge la BCR şi, mai departe, la Ministerul Sănătăţii, care ar fi trebuit să îl transforme în sediu al Direcţiei de Sănătate Publică Călăraşi. Ministerul nu alocă fonduri, aşa că resturile Casei Tache Papatriandafil rămân, până astăzi, ruină.

Angajaţii DSP Călăraşi au găsit un sediu, care nu le este pe plac – într-un bloc de locuinţe: „Deci este un hol cu birouri. Holul ăsta cu birouri, holul următor. La etajul 4 avem laboratoare. Suntem cam înghesuiţi, dar asta este situaţia. Ne trebuie foarte mulţi bani. Nu ştiu cand se vor obţine şi dacă se vor obţine vreodată”.

Oficial, fosta clădire Bancorex se află „în conservare”.

Avantaje RAAPPS

Una dintre instituţiile care câştigă bani de pe urma Bancorexului este Regia Autonomă Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. RAAPPS a primit de la fosta bancă şase clădiri şi un teren. Acum, mai are doar trei, una în Bucureşti şi două în Mamaia. Pe restul le-a vândut.

Pe strada Matei Voievod 21-23 din Capitală are cinci garsoniere, într-un bloc. Le-a transformat în locuinţe de serviciu. Un bucătar, un zidar, un inginer horticol, un muncitor şi un gestionar angajaţi ai RAAPPS plătesc 50 de euro chirie lunar.

„Blocul e proprietate personală în totalitate aproape, cu excepţia celor cinci garsoniere. Ei au construit aceste garsoniere în ideea de a le folosi pentru femeile de serviciu care ar fi lucrat la ei”, explică o locatară.

Vilele Egreta și Cerna din Mamaia

Celelalte două proprietăţi sunt vilele Egreta și Cerna din Mamaia, folosite ca locuinţe de protocol de şefii Partidul Comunist. Fiecare are 350 de metri pătraţi şi conţine câte patru apartamente cu intrare separată, două dormitoare cu baie, living şi bucătărie.

După Revoluţie, casele ajung la Bancorex, care le foloseşte ca vile de vacanţă pentru angajaţi. După picajul băncii, clădirile intră în proprietatea BCR, care le transferă RAAPPS.

În prezent, RAAPPS le închiriază turiştilor, contra cost – 100 de lei pe zi.

Pentru a te caza, trebuie să faci o cerere scrisă şi să aştepţi aprobarea directorului sucursalei Neptun a RAAPPS.

Telefon cu angajată a RAAPPS:

-Aş vrea şi eu weekendul ăsta să vin la Vila Cerna, sâmbătă şi duminică.

- Este ocupată până la începutul lunii septembrie.

- Cu cât timp înainte trebuie să depun cerere?

-Dacă îmi lăsaţi numărul dumneavoastră de telefon, domnul director Andrei o să ia legătura cu dumneavoastră, dumnealui se va uita pe grafic să vadă dacă-i liber şi vă face rezervarea.

Proprietățile de la Izvorani

„Nu prea avem timp să ne uităm la televizor pentru că dormim mult. Foarte mult. Adică dimineaţa ne trezim, dormim până la antrenament, până la 11, facem antrenamentul 2 ore jumate…”, explică sportiva Suzana Șeicariu.

Acesta este programul zilnic al luptătoarei Suzana Şeicariu. A primit o bursă olimpică de pregătire la baza Comitetului Olimpic Sportiv Român de la Izvorani.

În 2000, când COSR a primit complexul de la Bancorex, baza avea două hoteluri cu 54 de camere şi trei săli de conferinţă, o vilă de protocol cu trei apartamente şi debarcader şi două terenuri de tenis. Cu totul, 6.600 de metri pătraţi, construiţi pe un teren de 15.000 de metri pătraţi, între pădure şi lacul Snagov.

După Jocurile Olimpice de Vară de la Sydney, când echipa României a obţinut 26 de medalii şi locul 11 în lume, COSR primeşte centrul de la Izvorani. Baza este concesionată pe 49 de ani, cu condiţia unor investiţii în următorii 10 ani.

Gheorghița Voicu, consilier al președintelui COSR, explică: „Altfel, legea care acorda acest drept de proprietate stipula că proprietatea se întoarce din nou la statul român. Şi rămâneam fără nimic”.

În primii patru ani, Comitetul cumpără 42.000 de metri pătraţi de teren în apropiere şi mai ridică un hotel pentru sportivi. COSR mai face şi o sală polivalentă de 1.200 de metri pătraţi, un bazin olimpic de 1.800 metri pătraţi, două săli de tenis acoperite, fiecare de câte 780 mp, un stadion de 8.000 de metri pătraţi, cu două săli de forţă şi două terenuri de tenis exterioare, cu nocturne. Investiţia totală este de 18 milioane de euro.

„Noi aici am dezvoltat un mic orăşel. Noi ne producem singuri toate utilităţile în regie proprie. Puţuri de apă, staţie de epurare”, spune Dan Pojoreanu, directorul Bazei Izvorani.

Fostele construcţii ale Bancorexului au fost modernizate şi optimizate. Din unirea celor două săli de tenis folosite de angajaţii băncii a rezultat o sală de gimnastică de 900 de metri pătraţi, în care se pregăteşte astăzi lotul naţional de junioare. Şi sălile de conferință din clădirea numită Vapor au fost transformate.

„Era ca un centru de pregătire al cadrelor din interiorul Bancorex. Acum, cursurile sunt făcute de lotul olimpic de gimnastică. În fiecare zi vin profesorii să le predea lecţiile la fiecare sportiv”, explică Dan Pojoreanu.

Sălile de conferinţă de la etaj s-au transformat în 14 camere de cazare.

„Avem aici 28 de sportivi la lupte, lotul naţional de juniori. Aici sunt cazaţi. Aici e casa lor. Deci ca la un hotel”, i se explică reporterului Digi24.

Tot în regim hotelier funcţionează şi complexul Sydney, ridicat tot de Bancorex. Este folosit acum de 54 de sportivi din lotul olimpic de gimnastică şi de atletism.

„Fiecare etaj are câte șapte camere duble. Pe un singur etaj sunt camere matrimoniale. Aceasta era sala de conferinţe. Noi pe lângă conferinţe am făcut-o sală de antrenament pentru scrimă, gimnastică ritmică, ce avem nevoie”, explică Dan Pojoreanu.

Când nu o foloseşte ca locuinţă de protocol, COSR închiriază vila de pe malul lacului.

„Au mai fost mari actori de la Hollywood, Wesley Snipes, Armand Assante, Steven Segal, Van Damme. Cât au stat pentru filmări au stat aici, la vilă, unde au avut toate condiţiile”, spune administratorul.

Câteva concluzii

Pentru cei care şi-au ridicat averi din credite pe care nu le-au mai plătit niciodată, Bancorex a fost o vacă de muls în ultimii şapte ani de viaţă.

Pentru alţii, care au beneficiat de activele băncii gratuit, Bancorex a fost sursă de profit şi după faliment, când 81 dintre fostele sedii preluate de BCR au fost împărţite între nouă ministere şi patru instituţii, prin ordonanţă de guvern.

Cele mai multe sedii, 27 la număr, au ajuns la Ministerul Finanţelor. Este urmat de Ministerul de Interne, cu 14 sedii, de Ministerul Culturii cu 10 sedii şi de RAAPPS cu şase clădiri, un teren şi trei sedii de unde preia mijloace de transport.

Din tot patrimoniul imobiliar lăsat de Bancorex, singura care s-a dezvoltat şi s-a extins este baza de la Izvorani a Comitetului Olimpic Român. În Bucureşti, un monument istoric este în paragină, altul este ras în Călăraşi. Zece locuinţe de serviciu sunt închiriate sau cumpărate sub preţul pieţei, iar restul de 68 au rămas sedii de instituţii.

 

(Plata si rasplata MINERIADEI) România furată | Minerii, jaful și dezastrul

mineri protest

Lupeni, judeţul Hunedoara. Mina este una dintre cele şapte exploataţii de cărbune din România. Aici stratul de cărbune ajunge la 50 de metri. În 2015, mina funcţionează la limită, fără multe materiale necesare fluxului de producţie. Plasa de sârmă e veche şi ruptă. Fără protejarea pereţilor subterani, galeriile s-ar surpa peste mineri.

Afacerile dintre antreprenorii locali, cu legături în lumea politică şi societăţile de stat care au administrat minele din Valea Jiului au început în anii ’90. Şi continuă şi astăzi. Materiale fără de care minele nu pot funcţiona – plasa de sârmă sau lemnul – trec prin firme controlate de lideri politici locali.

Cine sunt cei care au contribuit la dezastrul din Valea Jiului și cine i-a protejat în ultimii 25 de ani, aflați în această seară de la ora 20:00, la Jurnalul de Seară, dintr-un nou episod al campaniei „România furată”.

Jaf de miliarde în Valea Jiului

MINERI VALEA JIULUI -Mediafax Foto-Remus Suciu

 

Lupeni, judeţul Hunedoara. Mina de aici este una dintre cele şapte exploataţii de cărbune din România. Aici, stratul de cărbune ajunge la 50 de metri. În 2015, mina funcţionează la limită, fără multe materiale necesare fluxului de producţie. Plasa de sârmă e veche şi ruptă. Fără protejarea pereţilor subterani, galeriile s-ar surpa peste mineri.

Înainte de 1989, Lupeniul era cel mai mare producător român de cărbune superior pentru termocentrale

„Valea Jiului e zona unde aveam cărbunele zis superior, adică huilă, din care se obţinea cocs pentru siderurgie, semicocs pentru metalurgie şi partea enegetică, în special pentru centrala termică de la Mintia şi pentru centrala de la Paroşeni”, spune Nicolae Dicu, fost ministru al Minelor în 1990.

După criza petrolului de la sfârşitul anilor 70, când Iranul a oprit livrarea de ţiţei către România, Nicolae Ceauşescu a decis să transforme industria cărbunelui în cea mai importantă componentă a industriei energetice. Programul naţional prevedea ca, între 1970 şi 1980, să existe o creştere considerabilă a cantităţii de cărbune pentru termocentrale. Folosirea petrolului şi a gazelor naturale pentru electricitate trebuia să scadă de la 50%, în 1981, la 5%, în 1990.

În 1989, în Valea Jiului, cei peste 60.000 de angajaţi extrăgeau 11 milioane de tone de cărbune din 15 mine. Acum, mai sunt deschise doar şapte. Trei urmează să se închidă până în 2018.

Istoria prăbuşirii mineritului

Istoria prăbuşirii mineritului românesc începe în 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. După căderea comunismului, cele 23 de exploatări miniere din România sunt împarţite în trei structuri independente: Regia Autonoma a Cărbunelui Ploieşti – care administra minele de la Câmpulung Muscel, Căpeni, Voievozi, Comăneşti şi Filipeştii de Pădure; Regia Autonomă a Cărbunelui Oltenia, cu sediul la Târgu Jiu – care supraveghea activitatea de la Motru, Rovinari, Berbeşti, şi Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea majoritatea exploatărillor din Valea Jiului – Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Ţebea, Petroşani şi Anina.

„Valea Jiului are o resursă importantă, dincolo de cea umană, și anume un important zăcământ de cărbune valorizat astăzi la 2,1 miliarde de tone. Un zăcământ de cărbune, care se întinde în toată această depresiune a Petroșaniului pe care ne place generic să o numim Valea Jiului”, spune Mircea Baron, profesor universitar doctor la Universitatea din Petroșani.

În 1990, se înfiinţează primele sindicate libere. Inclusiv în minerit.

„Când au constatat, de la celelalte ramuri industriale, că se pot obţine uşor revendicări. Atunci a început toată ţara cu revendicări. În 1990, în mod practic, în România nu s-a mai lucrat. S-a lucrat sporadic. Producţia a căzut în Valea Jiului cu 49%”, mai spune fostul ministru al Minelor, Nicolae Dicu.

„Condiţiile pentru mineri erau foarte proaste. Primul lucru pe care am vrut – şi cred că era datoria mea – să-l fac ca prim-ministru imediat, în ianuarie-februarie 90, a fost să redau minerilor drepturile pe care Ceauşescu le luase începând cu 1986, 1987. Asta era obligaţie”, îşi aminteşte fostul premier Petre Roman.

Un milion de oameni lucrau, direct sau indirect, pentru sectorul minier în 90. Primul ministru acceptă, în primele luni ale anului, o discuţie cu liderii celui mai puternic sindicat din subteran – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului.

“Au venit la Petrică Roman cu vreo 30 şi ceva de revendicări. Unele din astea trăznite. Prima dintre ele: trecerea la regimul de lucru de cinci zile la şase ore. La care Petre scrie: da, cu condiţia menţinerii producţiei”, spune Nicolae Dicu.

Minerii câştigă bătălia sindicală cu Executivul şi revendicările sunt acceptate. Primul efect: producția scade în 1990 de la 11 la 5.9 milioane de tone de cărbune.

„Eu am luat, de la guvernul Roman, prin hotărâre de guvern (…) staţiunea Straja şi am dat-o la Mina Lupeni. (…) Roman semna pentru mine orice”, spune fostul lider al minerilor, Miron Cozma.

Tot atunci, sectorul minier ajunge să ocupe un loc important pe agenda publică. După manifestația din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele istorice, reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale fac apel la sindicatele din minerit să vină la București pentru „restabilirea ordinii”.

Minerii vin la Bucureşti

Doar în 1990, ortacii vin la Bucureşti de trei ori. Ultima “vizită”, cea din iunie, rămâne în istorie drept cel mai sângeros eveniment de după ’89. 13-15 iunie 1990 lasă în urmă şase morţi, sute de răniţi, sediile partidelor devastate şi o criză socială uriaşă.

„Toate mineriadele au avut o mare componentă de manipulare, de instigare. Minerii au fost folosiţi ca instrument politic”, spune Petre Roman.

„Minerii nu puteau fi dirijaţi de nimeni. Şi nici stopaţi de nimeni. Voiau să se afirme şi lumea să-i ia în seamă pentru că ei erau preocupaţi de pericolul pentru industria minieră, pierderea locurilor de muncă. De aceea au fost atât de activi şi vehemenţi, pentru că erau interesaţi de soarta lor. Nu-i putea chema nimeni şi ei nu puteau fi chemaţi de nimeni şi nici dirijaţi de cineva”, afirmă Ion Iliescu, fost preşedinte al României.

Întrebat cine îi manevra pe mineri, Virgil Măgureanu, fost director al SRI, a răspuns: „Păi cine-i manevra? Se înţelege că-i manevrau, eu ştiu ce răspuns aşteptaţi de la mine… să spun cum şi-a băgat Securitatea coada acolo, ca să organizeze această masă de manevră. Asta vreţi, nu? Unii dintre securişti care stăteau cuminţi şi-şi aşteptau, să zicem aşa, noi ordine, ca să joace vreun rol. Alţii, care au fost aşa, mai fâşneţi, acţionau pe cont propriu, în nume personal”.

Restructurarea Văii Jiului

După mineriadele de la începutul anilor ’90, Valea Jiului intră într-un lung proces de restructurare şi reorganizare. În contextul declinului industrial şi al scăderii consumului de energie, guvernele menţin artificial producţia de cărbune, prin pomparea de subvenţii în Valea Jiului.

Executivul condus de Nicolae Văcăroiu îşi începe mandatul cu o creştere substanţială a ajutoarelor. În 1993, Valea Jiului beneficiază de subvenţii de 130 de milioane dolari. Cu 30 de milioane în plus faţă de anul anterior. Banii urmau să acopere diferenţa dintre preţul pe hârtie al cărbunelui, stabilit de Guvern, şi costul real de producţie. Un alt scop era menţinerea ritmului de producţie. Implicit, a locurilor de muncă.

„După 95, s-a gândit să se facă aşa-zisa restructurare în minerit”, spune Nicolae Dicu.

Din 1996, odată cu instalarea Guvernului Ciorbea, restructurarea Văii Jiului intră în linie dreaptă. România trebuia să elimine pierderile din industrie.

„Preţul cărbunelui adus la Constanţa din Australia era mai mic decât preţul cărbunelui scos de acolo, din Valea Jiului. Vă daţi seama, situaţia era foarte foarte grea. Sectorul acesta trebuia profund restructurat”, îşi aminteşte Petre Roman.

Prima măsură – disponibilizarea. Sindicatele acceptă, în 1997, concedierea a aproape 20.000 de oameni. Fiecare miner care renunţa de bună voie la locul de muncă primea între 12 şi 20 de salarii compensatorii.

„Începând cu 1997, de la primul val de disponibilizări în Valea Jiului, au intrat foarte mulţi bani, de la Guvern, de la centrul ţării, ca să zic aşa. Modul în care banii ăştia au fost investiţi-cheltuiţi-folosiţi de oamenii care i-au primit, evident, nu au adus satisfacţia pe care o aşteptau cu toţii acolo”, spune Octavian Costescu, fost guvernator al Văii Jiului.

„Ordonanţele făcute de-a valma. Erau mine foarte bune, care trebuiau să funcţioneze şi – din contră – să fi adus mineri de la minele cu conţinuturi mai slabe, dar au mers uniform şi au spus 30% la fiecare”, afirmă Nicolae Dicu.

La un an dupa restructurări, în 1998, Valea Jiului este din nou reorganizată. Regia Autonomă a Huilei devine “Compania Naţională a Huilei”. “Centrul de Calcul Electronic Petroșani”, “Unitatea de Administrare a Căminelor şi Cantinelor Valea Jiului” şi “Atelierul de Proiectare Tehnică şi Retehnologizare” sunt transformate în societăţi comerciale. Directorii sunt numiţi pe linie politică.

În tot acest timp, minele se închid rând pe rând. Aproape 150 de milioane de dolari sunt prevăzute de la buget prin programele naţionale, aprobate de guvernul Ciorbea în 1998, pentru închiderea exploatărilor miniere.

Mineriada din 1999

La începutul lui 1999, Guvernul Radu Vasile se confruntă cu o criză socială de proporţii. Peste 15.000 de mineri ai Companiei Naţionale a Huilei declanşează un protest, ca răspuns la restructurarea Văii Jiului. Printre revendicări se numără pensia pe viaţă pentru disponibilizaţi şi creşteri salariale de până la 35% pentru cei care rămân în sistem.

„În condiţiile în care vor într-adevăr să distrugă, să restructureze, noi suntem de acord ca toţi salariaţii Companiei Naţionale a Huilei să primescă, până ies la pensie, un salariu net lunar de 400 de dolari pe lună, plus 100 de dolari pentru facilităţile pe care le avem prin contract, deci 500 de dolari per total”, spunea Miron Cozma în 1999.

La jumătatea lunii ianuarie 1999, 10.000 de mineri pleacă din Valea Jiului, nechemaţi, în marş, către Bucureşti. Pe drum, se bat cu poliţiştii. Pe 21 ianuarie, la Costeşti, în judeţul Vâlcea, are loc cea mai sângeroasă ciocnire. Peste 1.500 de jandarmi sunt luaţi prizonieri. Coloana de mineri îşi continuă drumul spre Capitală.

Premierul Radu Vasile acceptă să discute cu reprezentanţii minerilor, ca urmare a presiunii publice. Întâlnirea are loc la Călimaneşti. Rezultatul negocierilor rămâne în istoria recentă cu numele “Pacea de la Cozia” – un acord în care Guvernul era de acord cu revendicările minerilor. Radu Vasile le-a promis că nu va deschide o acţiune în justiţie împotriva liderilor sindicali şi că nu va închide minele Dâlja și Bărbăteni.

Niciuna dintre promisiuni nu este respectată. O lună mai tarziu, în februarie 1999, Miron Cozma pleacă din nou spre Bucureşti, împreună cu 2.500 de mineri. La Stoeneşti, în Olt, jandarmeria distruge autobuzele minerilor. Miron Cozma este arestat, împreună cu 500 de ortaci, şi trimis în judecată. Este condamnat la 10 ani de închisoare pentru mineriada de la Costeşti şi la 18 pentru cea din 1991. Din pedepsele primite, ispăşeste şapte ani.

Un guvernator pentru Valea Jiului

Evenimentele din 1999 nu rămân fără ecou. Guvernul Radu Vasile începe să lucreze la un plan prin care Valea Jiului să fie declarată zonă specială. „Strategia de Dezvoltare socio-economică a Văii Jiului” este numele documentului finalizat în 2002 de Guvernul Năstase.

După modelul Deltei Dunării, Guvernul Năstase stabileşte un reprezentant permanent în zona minieră. Octavian Costescu este primul şi ultimul guvernator al Văii Jiului. Principala lui misiune este să acorde sprijin proiectelor din turism şi caute, împreună cu primarii din localităţile miniere, soluţii economice alternative pentru dezvoltarea zonei.

„Am trecut două interviuri, bateria de teste uzuală pentru posturi de management, şi al treilea interviu a fost cu prim-ministrul României”, îşi aminteşte el.

Compania Naţională a Huilei rămâne, şi în perioada guvernării Năstase, cel mai mare angajator din Valea Jiului. Dar este şi în topul celor mai mari datornici la bugetul de stat. În primii trei ani, înregistrează pierderi de 350 de milioane de dolari. În paralel, subvenţiile de la stat cresc.

„Nu pompatul de bani este soluţia. Într-o groapă fără fund poţi să arunci oricât de mulţi bani. Nu se va umple niciodată. S-au folosit banii poate cu mai multă atenţie şi s-au măsurat mai bine rezultatele”, spune Octavian Costescu.

Între 2000 şi 2002, peste 70 de milioane de dolari ajung în Valea Jiului sub formă de ajutor de stat. În această perioadă, potrivit unui raport al Curţii de Conturi publicat in 2003, minerii beneficiază de prime de vacanţă, prime de sărbători, decontul transportului până la locul de muncă şi cărbune gratuit pe timpul iernii. Banii vin din subvenţii. Şefii din CNH primesc sporuri şi indemnizaţii chiar şi de cinci ori mai mari decât salariul de bază.

„Exploatările miniere aveau rămase de dinainte de 89 nişte cabane care, la vremea lor, au fost pentru odihnă şi recreerea oamenilor muncii. Unele funcţionau, altele nu. Mai erau folosite sporadic. Ajută foarte mult la extragerea şi vinderea cărbunelui”, îşi mai aminteşte fostul guvernator al Văii Jiului.

Ca să reducă din datorii, Guvernul Năstase scoate la vânzare o parte din bunurile Companiei de Huilă. Printre acestea, cabanele aflate în patrimoniul minelor.

„Chestia asta a durat aproape un an de zile, au fost câteva momente hilare. Azi primeam o listă cu 27 de active, mâine 25, poimâine erau 30, dar erau altele. A fost foarte haios. Ce interese gravitau în jurul lor nu ştiu, dar ştiu că tot apăreau şi dispăreau de pe listă. Drumuri, platforme betonate, transformatoarele electrice. Telescaunul de la Lupeni la Straja era proprietate şi era operat de CNH”, mai spune Costescu.

Aderarea la Uniunea Europeană pune noi condiţii

La începutul lui 2004, Executivul aprobă Strategia Sectorului Minier. Capitolele ei au denumiri pompoase: creşterea profitabilitaţii minelor, sprijinirea creşterii economice în Valea Jiului până în 2010 sau eliminarea subvenţiilor pentru cărbune. Erau cerinţe pentru aderararea la Uniunea Europeană. Dincolo de cuvintele mari, era, de fapt, vorba, despre căutarea unui plan prin care se puteau închide minele. Cele rămase deschise trebuiau eficientizate. Totul, prin reducerea locurilor de muncă. Strategia însemna dezvoltarea unui plan de închidere a minelor, penalizarea exploatarilor ineficiente economic şi reducerea locurilor de muncă.

Tot din 2004, Compania Naţionala a Huilei intră pe lista celor 74 de societaţi cu capital de stat monitorizate de Guvern. În fiecare lună, companiile trimiteau Ministerului Finanţelor informaţii despre situaţia datoriilor, a pierderilor şi cheltuielile salariale.

Un an mai târziu, Guvernul Tăriceanu renunţă la “Strategia de dezvoltare socio-economică a Bazinului carbonifer al Vaii Jiului”. Funcţia de Guvernator este desfiinţată.

„Funcţia de guvernator a fost o soluţie excepţională la o problemă excepţională. Ea nu există în Constituţia României, ea nu există în Legea administraţiei publice şi, la un momennt dat, s-a hotărât că a sunat bine, sună frumos dar nu e nevoie. Cum a fost înfiinţată, a fost desfiinţată, am fost numit consilier al primului ministru şi presedinte al Comisiei Interministeriale pentru Valea Jiului”, spune Octavian Costescu.

Restructurarea continuă în timpului Guvernului Tăriceanu. Dar lefurile minerilor cresc. În 2006, apare un nou contract colectiv de muncă. Cei 12.600 de salariaţi ai Companiei Naţionale a Huilei primesc salarii mai mari cu 14 la sută.

Până în 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, în Valea Jiului sunt închise exploatările miniere Valea de Brazi şi Aninoasa.

Tot în acelaşi an, Guvernul Tăriceanu notifică Bruxelles-ul cu privire la acordarea, în continuare, a ajutoarelor de stat către Valea Jiului. Comisia Europeană stabilise că 2011 este data-limită până la care guvernele din ţările europene puteau acorda ajutoare sectorului minier. România primeşte derogare până în 2018.

Compania Naţională a Huilei, în procedură de lichidare

La cinci ani după intrarea în Uniunea Europeană, Compania Naţională a Huilei intră în procedură de lichidare. Datoriile la bugetul de stat sunt de aproape un miliard de euro. În același an, Guvernul Boc reorganizează Valea Jiului.

„Am separat activitatea viabilă de activitatea neviabilă. Patru mine au fost încadrate, în urma unor analize, verificări, în categoria viabile, şi trei unităţi miniere au fost încadrate în categoria unităţilor neviabile”, spune Lucian Bode, fost ministru al Economiei.

Compania Naţională a Huilei este trasă pe linie moartă. Guvernul Boc înfiinţează o entitate juridică nouă – Societatea Națională a Huilei. SNH preia angajaţii şi activele CNH. Datoriile, care sunt de un miliard de euro, rămân la CNH. La scurt timp, Societatea Naţională a Huilei fuzionează cu Complexul Energetic Hunedoara, care îşi începe activitatea în septembrie 2012. Statul angajează o societate specializată în insolvenţă să lichideze CNH.

„Vreo două-trei terenuri, nişte deşeuri şi nişte creanţe de recuperat. Au creat o altă societate care acumulează aceleaşi datorii ca şi CNH-ul (n.r. – Compania Naţională a Huilei). Nu se mai numeşte CNH, se numeşte Complexul Energetic Hunedoara”, spune Emil Gros, specialist în insovenţă.

Societatea Naţională a Huilei primeşte în componenţă, în 2012, minele considerate viabile de către Uniunea Europeană – Lonea, Livezeni, Lupeni şi Vulcan. Minele Petrila, Uricani și Paroșeni primesc calificativul “neviabil”, sunt reorganizate sub numele de Societatea Națională de Închideri a Minelor, iar Guvernul stabileşte pentru ele un ajutor de stat de peste 35 de milioane de euro anual, până în 2018.

Responsabil de reorganizarea Văii Jiului este Ion Ariton, ministru al Economiei în guvernarea Boc.

„(Planul, n.r.) Eu l-am facut după mintea mea. Nu m-a întrebat nimeni”, a spus Ion Ariton. Întrebat de ce a pus minele la un loc cu termocentralele, acesta a răspuns: „Păi ca să adun plus cu minus. Aveam în plan, în următoarea etapă să bag şi Nuclearul şi Hidro. Să intre şi Nuclear şi Hidro şi în Oltenia, şi în Hunedoara, ca să fie mixul de aşa natură ca să fie pe plus indiferent dacă e secetă, că îi vânt, că îngheaţă, că nu-i apă”.

După trei ani de funcționare, Complexul Energetic Hunedoara, societatea care ar fi trebuit să salveze mineritul din Valea Jiului, se pregăteşte de faliment. Mai multe firme i-au cerut insolvenţa, după ce a intrat în incapacitate de plată.

Un audit Deloitte România arată că, în decembrie 2012, Complexul Energetic Hunedoara avea active de 156 milioane euro. Un an mai târziu, după ce s-a realizat fuziunea cu Societatea Națională a Huilei, activele au crescut la 222 milioane euro. Societatea avea deja pierderi moştenite de 33 milioane euro. În iunie 2014, activele ajung la 814 milioane lei. Datoriile ating 167 milioane euro. La pierderile companiei se mai adaugă şi datoriile către stat şi furnizori. La finalul anului trecut, datoriile erau de peste 185 milioane euro. Acum, depăşesc 202 milioane euro.

În paralel, fosta Companie Naţională a Huilei se află şi în 2015 în lichidare. Are şapte salariaţi, un economist şi şase consilieri juridici. Conform rapoartelor de insolvenţă, deţine, în Petrila şi Brad, o locuinţă, o cantină, o centrală termică industrială şi câteva utilaje casate sau dezmembrate. Cu aceste bunuri, Compania trebuie să acopere datoriile de la bugetul de stat, ajunse, astăzi, la 1 miliard 250 de milioane de euro.

Un calcul simplu arată că, la trei ani de la reorganizare, Valea Jiului, prin compania care ar fi trebuit să fie viabilă – Complexul Energetic Hunedoara – împreună cu cea care a păstrat datoriile istorice – Compania Naţională a Huilei – au de restituit statului 1,5 miliarde de euro, contravaloarea a peste 600 de kilometri de autostradă sau a 16 spitale judeţene.

Afaceri cu legături politice

„Veți vedea acești oameni pe care îi întâlniți pe galerie sau la ieșirea din mină extrem de săraci, care de la plată la avans își drămuiesc banii ca să poată să-și întrețină familia. Și, veți vedea în același timp, copii ai unora care au contracte cu mineritul, respectiv plasă sau alte afaceri, cu mașini de 100.000 de euro. Asta este discrepanța și cred că nu trebuie să dau nume”, a spus Petre Nica, lider se sindicat în Valea Jiului.

„Așa sunt toți, toți de la toate firmele sunt înregimentați într-un partid sau altul”, spune Nicolae Drăgoi, fost director adjunct al Complexului Energetic Hunedoara.

Afacerile dintre antreprenorii locali, cu legături în lumea politică, şi societăţile de stat care au administrat minele din Valea Jiului au început în anii ’90. Şi continuă şi astăzi. Materiale fără de care minele nu pot funcţiona – plasa de sârmă sau lemnul – trec prin firme controlate de lideri politici locali.

„Eu nu cred că printre cei care aduc plasă e vreun politician printre ei. Eu nu știu la momentul actual”, afirmă Nicolae Drăgoi. Nicolae Drăgoi a avut în ultimii șase ani doar funcții de conducere în companiile de stat din Valea Jiului. A fost director de mine şi a fost în consiliile de administraţie ale Companiei Naţionale a Huilei şi Complexului Energetic Hunedoara. Este social-democrat şi coleg de partid cu Marian Colţescu, liderul PSD Vulcan, om de afaceri abonat la contracte cu minele.

Reporter: Vă dau exemplul domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Bine, domnul Colţescu aduce plasă, nu lemn. Discutam de lemn acum.

Reporter: Discutam de toate achizițiile publice.

Nicolae Drăgoi: Bun, da pe achiziția de plasă. Dar pot să vă spun că la ultima licitație au fost firme din Gorj, au fost firme din Valea Jiului, firme de la Alba Iulia…

Reporter: Și firma domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Și firma domnului Colţescu.

Reporter: Care este lider PSD Vulcan.

Nicolae Drăgoi: Este adevărat.

„Am participat la licitații și încă de dinainte de Revoluție, de când eram gestionar la legume și fructe, colaboram cu UACCVJ-ul (n.r.- fostă fermă de stat) pe timpul ăla, care era întreprindere subordonată CNH-ului. După aceea a venit Revoluția și am participat la diferite licitații și am băgat marfă”, spune Marian Colţescu.

În 1991, fostul gestionar Marian Colţescu înfiinţează societatea Agroaliment SRL. Afacerile i-au mers bine. Potrivit contractelor publicate pe site-ul de licitatii publice, firma lui Colţescu a furnizat ani la rând minelor din Valea Jiului plasă de sârmă, panouri sudate și lemn.

„Plasa se folosește la bandajarea galeriilor. Aia e problema. Dacă nu pui plasă, toată piatra îți cade în cap. Uite, aici trebuie bandajat, uite aici trebuie pusă plasă. Nu am. Mai am un sul de plasă și pe ăla trebuie să îl folosesc la tavan. Asta nu-i lipsă numai la noi, asta-i pe tot complexul, asta-i aprovizionarea”, spune un miner.

„Au fost probleme chiar în ultima lună cu livrarea de plasă de sârmă, dar în momentul actual s-a rezolvat această problemă. Noi încercăm să asigurăm strictul necesar în subteran. Nu e pusă viața oamenilor în pericol”, spune Nicolae Drăgoi.

Pentru a-şi asigura contracte cu firmele de stat şi monopol în sectorul minier, Marin Colţescu a înregistrat plasa de sârmă și componente metalice la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Plasa de sârmă este folosită în construcții încă din secolul al XIX-lea.

De la Societatea Naţională de Închideri Mine, Complexul Energetic Hunedoara şi Compania Naţională a Huilei, firma liderului PSD din Vulcan a câştigat contracte de peste patru milioane de euro doar în ultimii cinci ani. Cel mai mare, de 900.000 euro, este pentru plasă de sârmă.

Între 2010 şi 2013, Agroaliment SRL Vulcan a câştigat cinci contracte, împreună cu alte trei companii: Magic Grup, ELCONS şi SC PETROVAD SRL. La fiecare din cele cinci licitaţii erau depuse patru oferte. Contractul era împarţit în trei loturi. Astfel că, la fiecare licitaţie, trei din cele patru firme câştigau câte un contract.

Ultimul contract al firmei lui Colţescu a fost semnat în luna mai a acestui an. Pentru circa 152.000 euro, firma Agroaliment a furnizat din nou plasă de sârmă Societații Naționale de Închidere a Minelor.

„Înainte de divizarea Companiei Naționale a Huilei au rămas cantități impresionante de fier vechi și nu numai fier vechi, ci și neferos. O groză de motoare, de electro-motoare care conțin foarte mult cupru în gestiunea CNH care, intrând în lichidare, a atribuit un contract unei firme care, din întâmplare, face și plasă pentru minele din Valea Jiului. Acea firmă s-a ocupat, nu știu dacă direct sau indirect, prin altcineva, de scoaterea acestui fier vechi și vânzarea lui pe piață”, a spus liderul de sindicat Petre Nica.

„Să ştiţi că şi fierul vechi din mină se vinde cu aprobarea Bucureştiului”, spunea Miron Cozma.

Deși are ca obiect principal de activitate comerțul cu legume și fructe și nu a avut niciodată mai mult de 50 de angajați, pe lângă livrarea de sârmă, firma Agroaliment a făcut tot soiul de lucruri pentru mine: a spălat salopetele minerilor, a făcut curățenie în clădirile administraţiei, a furnizat bolțari de mină și săpun de spălat pe mâini şi a închiriat basculante.

Presa locală spune că, în primii ani de după Revoluție, Marin Colţescu, ar fi primit o condamnare de trei ani de închisoare pentru dare de mită și înșelăciune. Agenția Națională de Integritate l-a găsit în 2008, pe vremea când era consilier local la primaria Vulcan, în incompatibilitate. Firma lui încheiase un contract cu instituția în care lucra.

Marin Colţescu nu este singurul abonat la contractele cu minele de cărbune.

Societatea Grup Feroviar Român, controlată de Gruia Stoica, a transportat cărbunele pe calea ferată către termocentralele din țară, deși statul avea o societate care să răspundă acestor nevoi – CFR Marfă. Doar contractele încheiate în 2013 și 2014 cu Societatea Națională de Închideri a Minelor depășesc trei milioane de euro Majoritatea licitațiilor pentru transportul cărbunelui au fost facute prin procedura de extremă urgență, care ocoleşte criteriile unei licitaţii clasice. GFR este singura companie care face transport feroviar de marfă pe rutele locale din Valea Jiului. În acest moment, Gruia Stoica este în arest la domiciliu. Este acuzat de dare de mită într-un dosar de corupţie privind livrarea de cărbune pentru Complexul Energetic Oltenia.

AXIS Corporate Security SRL, controlată de Ioan Andrei Rudeanu, ginerele lui Vasile Blaga, a avut şi ea contracte cu statul în Valea Jiului. Firma a încheiat trei convenţii de pază, de aproape 2,9 milioane de euro, cu Societatea Națională de Închidere a Minelor S.A. Doar în 2013, într-un interval de patru luni, statul a acordat, din nou în regim de extremă urgență, două contracte pentru furnizarea serviciilor de pază la minele Petrila, Paroşeni şi Uricani, în valoare de peste 250.000 de euro.

În 8 ianuarie 2014, Societatea de Închideri a Minelor încheie un nou contract cu Axis Corporate Secutiry SRL, în valoare de 1,4 milioane de euro (1.479.311 euro) pentru o perioadă de trei ani. După 20 de zile, valoarea contractului crește cu aproape 500.000 de euro. Pe 30 ianuarie 2015, contractul este modificat din nou și Societatea mai plăteşte încă 600.000 de euro în plus.

Ionuț Rudeanu, proprietarul firmei Axis Corporate Security, a fost arestat preventiv într-un dosar de evaziune fiscală în valoare de jumatate de milion de euro, în aprilie. Nu poate da declaraţii privitoare la aceste afaceri.

O altă societate care a câştigat bani în Valea Jiului este Gerom Internațional. Potrivit site-ului de licitaţii electronice, Gerom Internațional a câștigat, între 2007 și 2015, 123 de contracte cu minele de cărbune. În mai anul acesta, a primit un nou contract, de 300.000 de euro, pentru cumpărarea stâlpilor hidraulici necesari în subteran. A fost singura participantă la licitaţie.

Societatea este controlată de Aurelian Serafinceanu, fost prefect al Hunedoarei la începutul anilor 2000 și fost membru PSD. Ca să-şi asigure eligibilitatea la licitaţii, Aurelian Serafinceanu și-a înregistrat produsele la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM).

„Domnul Seraficeanu produce stâlpi și grinzi (…) pe care nu le mai produce nimeni în țară. Sunt licitații și, datorită prețului scăzut, a câștigat dânsul aceste licitații. Dar poate să vină oricine să aducă sâlpi și grinzi la unitățile miniere, că nu este niciun fel de problemă”, spune fostul director adjunct al Complexului Energetic Hunedoara Nicolae Drăgoi.

„Seraficeanu, şi el. Păi, ştiu, vopsea unele echipamente pe care le cumpăra de la fier vechi şi după aia le vindea la unităţile miniere ca produse finite. Diferenţa între găinarii ăştia din Valea Jiului – că aştia sunt nişte găinari – şi ăia de la Bucureşti e imensă. Ăia de la Bucureşti au luat cam 95% din bani, iar ăştia dacă au luat şi ei 5%. Făceau prin intermediari de doi bani. Alin Simota, Gărdean şi mulţi mulţi alţii”, acuză Miron Cozma.

Alin Simota a fost patronul clubului de fotbal Jiul Petroșani și vicepreședinte al organizației PNL Hunedoara. Anul trecut a fost arestat într-un dosar de evaziune fiscală. Adrian Gârdean a avut şi el afaceri nenumărate în Valea Jiului. La începutul anilor ’90, se ocupa cu furnizarea de combustibili. Apoi a preluat un institut de cercetări miniere. Ulterior, a avut afaceri la Straja. Adrian Gărdean a fost arestat la începutul acestui an în dosarul de corupție Gala Bute, în care este implicata Elena Udrea, fost ministru al Turismului.

Mine care trebuie astupate

Până în 2018, când Uniunea Europeană va interzice României să acorde orice fel de subvenţie în domeniul extractiv, cele trei mine incluse în Societatea Naţională de Închideri de Mine trebuie astupate. Zonele de suprafaţă trebuie ecologizate. Inclusiv mina Paroşeni, deschisă în urmă cu 47 de ani.

„Este mina cea mai tehnologizată din Valea Jiului. În decizia care a stat la baza împărțirii în viabile și neviabile, au stat niște documentări tehnologice, de zăcământ, de ce înseamnă ca și cheltuieli deschiderea unor noi capacități de producție. Nu s-a luat în calcul care este, la momentul respectiv sau în doi trei ani de zile, mina cu rezultatele economice cele mai bune”, spune Petre Nica.

Pe 18 iunie 2015, Ministerul Energiei a cerut întrunirea Adunarii Generale a Acţionarilor şi a Consiliului de administraţie ale Complexul Energetic Hunedoara. În solicitarea oficială se spune că “aprobarea declanșării de divizare totală a CEH prin împărțirea întregului patrimoniu între trei noi persoane juridice care se vor înființa și vor funcționa autonom, dintre care una va prelua separat activitatea minieră din minele Lonea, Livezeni, Vulcan și Lupeni, una va prelua activitatea electorcentralei Paroșeni și una va prelua activitatea electrocentralei Deva”.

Mineritul din Valea Jiului are o istorie de peste 200 de ani, iar industrializarea României nu a putut fi realizată fără zăcământul de acolo. În anii de glorie, Valea avea 48 mine active, patru cariere de suprafaţă şi cinci uzine de preparare. În prezent mai funcţionează şapte mine şi o uzină de preparare, la Vulcan. Deşi statul român nu mai este interesat de carbunele autohton, zăcământul de-acolo este departe de a se fi terminat. Statisticile arată că din Valea Jiului se mai poate extrage cărbune timp de 80 de ani. Adică de două ori mai mult decât s-a extras în perioada de glorie.

 

30 de ani de la Mineriada 13-15 iunie 1990 și încă nu a plătit nimeni pentru ce s-a întâmplat. Dosarul Mineriadei a fost desființat

Mineri Bucuresti 1990_4390443
Mineriada 13-15 iunie 1990. Foto: Agerpres

Se împlinesc 30 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, iar evenimentele sunt învăluite în același fum gros care a acoperit atunci Bucureștiul, după asalturile succesive ale forțelor de ordine și ale minerilor asupra civililor care protestau în Piața Universității. După 30 de ani, avem un bilanț al victimelor, dar niciun vinovat care să răspundă pentru ele.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost precedată de aproape două luni de proteste neîntrerupte împotriva regimului Ion Iliescu, care preluase conducerea după căderea lui Nicolae Ceaușescu. După o serie de mitinguri și marșuri în Capitală, protestatarii s-au strâns pe 22 aprilie la Universitate, locul de comemorare a Revoluției, iar din acel moment piața nu a mai fost goală.

Au fost atacuri ale forțelor de ordine, care au încercat să golească piața, fără succes însă. Acest lucru a înverșunat și mai mult populația civilă. Dacă până atunci în Piața Universității erau sub 200 de oameni, numărul lor a crescut masiv, ajungând la zeci de mii în fiecare zi.

Tot atunci au început să se formeze și liderii mișcării de protest, care au ieșit, pe rând, la celebrul balcon de la Universitate, devenit pupitrul manifestației.

Greviștii s-au organizat din ce în ce mai bine și au construit o adevărată tabără pe spațiul verde din fața Teatrului Național. Atunci au fost numiți „golani”, iar manifestația a căpătat numele de Golaniada. Tot atunci s-a născut cântecul care avea să definească protestul, Imnul golanilor, cu refrenul-manifest “Mai bine golan / Decât activist / Mai bine mort / Decât comunist”.

Entuziasmul lor a fost de nezdruncinat până la alegerile de pe 20 mai 1990, câștigate de Ion Iliescu cu 85% din voturi și de FSN (precursorul PSD) cu 66%. Piața aproape s-a golit, majoritatea manifestanților plecând dezamăgiți. A rămas în piață un nucleu dur, format din reprezentanții câtorva asociații și din greviști ai foamei.

La începutul lunii iunie, pe 10 iunie, Guvernul Petre Roman invitat protestatarii la negocieri, care au avut loc la sediul guvernului, dar au fost eșuate. Intenția puterii, de a goli Piața Universității, devenea din ce în ce mai clară și mai realizabilă.

13 iunie

Miercuri, 13 iunie 1990, înainte zorilor, a avut loc primul atac al forțelor de ordine împotriva protestatarilor rămași în Piața Victoriei. Trupele aduse în piață au distrus corturile manifestanților, iar aceștia au ripostat.

În dimineața aceleiași zile au venit în piață și câteva sute de muncitori de pe platforma IMGB, cu scandările devenite folclor: “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”. Prezența lor în piață a fost scurtă și s-au retras înainte de a avea un conflict serios cu protestatarii.

Ei au fost înlocuiți de forțe de ordine, din care făceau parte inclusiv trupele USLA (antitero), care au atact mulțimea demonstranților.

Toată ziua de 13 iunie a fost dominată de aceste ciocniri cu forțele de ordine, în timpul cărora mai multe autobuze folosite drept paravan de forțele de ordine au fost incendiate.

Confruntările nu au avut loc doar în piața Universității, ci și la sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.

În acea seară a fost apelul lui Ion Iliescu către mineri, sub forma unui comunicat prin care erau chemate „toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

Pe 13 iunie seara, trei trenuri pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București.

14 iunie

Minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au ajuns în Gara de Nord înainte de răsărit. Mineri au venit și din alte părți ale țării, astfel că Bucureștiul a fost “ocupat” de peste 10.000 de ortaci, până la 20.000, după alte estimări. S-au împărțit în grupuri și au plecat spre mai multe puncte din Capitală.

Minerii au fost întâmpinați atunci de la balconul Guvernului de însuși preşedintele Ion Iliescu, care i-a îndemnat să „facă curăţenie”.

Mă adresez dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa în Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”, le-a spus Ion Iliescu, caracterizându-i pe protestatarii din piață drept „elemente de-a dreptul fasciste”, „elemente incitate, multe din ele drogate”.

Cel mai mare grup de mineri a ajuns în Piața Universității, unde minerii au pretins că au venit „să planteze panseluțele” distruse de manifestanții care ocupaseră locul.

De fapt, ei au ocupat piața, au pătruns în sediile facultăților din cadrul Universității București și au bătut pe oricine întâlneau în cale, studenți, profesori, manifestanți. Marian Munteanu, liderul studenților protestatari, a fost la un pas să fie linșat. De asemenea, distrugerile provocate au fost importante.

Alte grupuri de mineri au mers la sediul televiziunii publice și la sediile partidelor de opoziție, unde „au făcut ordine”. Au fost devastate sediile PNȚCD și PNL și nici casele liderilor țărăniști Corneliu Coposu și Ion Rațiu nu au scăpat de furia minerilor, fiind vandalizate. De atunci a rămas celebra vorbă – de asemenea, intrată în folclor – “Am găsit la penețeu droguri, armament, muniție, mașină de scris automată, tipărit bani la peneleu”.

Și redacțiile ziarelor care făceau opoziție puterii FSN-iste au fost pe traseul minerilor. România liberă a suferit distrugeri mari, iar un comitet al minerilor a “decretat” că ziarul nu mai are voie să apară.

15 iunie

Pe 15 iunie la prânz, în București era deja „ordinea” dorită de președintele Ion Iliescu. Ortacii s-au adunat la Romexpo, unde Ion Iliescu le-a adresat un mesaj de mulțumire.

„Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”, le-a spus preşedintele de atunci, Ion Iliescu.

Bilanțul celor trei zile de violențe a fost de 4 morți, peste 1.300 de răniți, peste 1.200 de persoane lipsite de libertate ilegal, iar pagubele materiale imense. Toate acestea au fost inventariate în rechizitoriul procurorilor militari care au instrumentat dosarul Mineriadei 13-15 iunie 1990.

Dosarul Mineriadei

A durat nu mai puțin de 27 de ani de la evenimentele de atunci ca dosarul Mineriadei să fie trimis în judecată, exact pe 13 iunie 2017, când se comemorau zilele negre din 1990. Ion Iliescu, fost preşedinte al României, Petre Roman, fost prim-ministru, Gelu Voican Voiculescu, fost viceprim-ministru, Virgil Măgureanu, fost director SRI, alături de alți reprezentanți ai puterii de atunci, au fost acuzați de acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii.

Procurorii militari susţin că, în zilele de 11 şi 12 iunie 1990, autorităţile statului au hotărât să declanşeze un atac violent împotriva manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii din Bucureşti, care militau în principal pentru adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi îşi exprimau, în mod paşnic, opiniile politice, în contradicţie cu cele ale majorităţii care forma puterea politică la acel moment.

Gestul procurorilor, care s-a vrut simbolic (trimiterea dosarului în instanță exact pe data de 13 iunie), s-a dovedit un fiasco: pe 8 mai 2019, la aproape doi ani de la trimiterea în judecată, dosarul a fost desființat de Înalta Curți de Casație și Justiție și trimis înapoi procurorilor, pentru refacere. Judecătorul de Cameră preliminară care a analizat dosarul în ultimii doi ani a identificat mai multe nereguli în actul de sesizare întocmit și trimis Instaței supreme de procurorii militari. Este o decizie prin care a fost constatată nelegalitatea rechizitoriului, acesta fiind anulat de judecător care a dispus totodată restituirea la Parchet a întregului dosar. Judecătorul a reproșat că rechizitoriul ar fi lipsit de claritate, probele ar fi fost administrate cu încălcarea procedurii, dreptul la apărare al inculpaţilor ar fi fost încălcat.

Decizia nu este definitivă, iar Parchetul General a anunțat că va ataca decizia ÎCCJ. Au trecut 30 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990 și suntem în același punct: știm cine sunt victimele, dar nu știm cine sunt vinovații.

Președintele Klaus Iohannis a cerut, cu prilejul marcării a 30 de ani de la Fenomenul Piața Universității„să se facă lumină” în dosarul Mineriadei. Șeful statului susține că „restanța majoră a societății românești” este „o o jignire profundă față de toți cei care au luptat, cu mâinile goale, pentru câștigarea libertății”.

Ce să citesc?

 C. H. Mackintosh

Observăm cu adâncă îngrijorare o antipatie crescândă pentru cititul temeinic, în special printre tinerii creştini, deşi nu se limitează doar la ei. Ziare, romane religioase, poveşti senzaţionale, tot felul de literatură otrăvitoare şi de duzină sunt devorate cu sete, în timp ce volume ce conţin cele mai preţioase şi cu greutate adevăruri zac neglijate în raft. Putem considera toate acestea deplorabile. Putem socoti ca o indicare dintre cele mai îngrijorătoare a unei condiţii spirituale decăzute. Într-adevăr, este greu de imaginat cum cineva care posedă o singură scânteie din viaţa divină poate găsi plăcere în asemenea gunoaie pângăritoare precum cele care se pot vedea în mâinile multora care ocupă locul înalt al credinţei creştine. Apostolul inspirat îndeamnă toţi creştinii: “Ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi“. Cum putem să creştem dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu şi totuşi devorăm ziare şi cărţi uşoare şi fără valoare? Cum este posibil pentru orice creştin să fie într-o stare sănătoasă a sufletului, dacă de abia găseşte câteva momente în grabă să-şi arunce ochii peste un verset sau două din Scriptură, dar care acordă ore întregi cititului cărţilor uşoare şi fără valoare? Putem să fim siguri: ceea ce citim dovedeşte fără dubii cine suntem şi unde ne aflăm. Dacă ce citim este uşor şi frivol, aşa este şi starea noastră. Dacă creştinismul nostru este solid şi serios, va fi în mod distinct evidenţiat de cititul nostru deprins şi voluntar – cititul la care ne îndreptăm pentru recreerea şi înviorarea noastră.

Unii vor spune: “Nu putem să citim mereu Biblia şi cărţi bune”. Le putem raspunde deschis că natura cea nouă nu şi-ar dori vreodată să citească altceva. Acum întrebarea care se pune este: ce dorim noi să îngrijim, natura cea veche sau cea nouă? Dacă dorim să îngrijim pe ultima, putem să fim siguri că ziarele şi literatura uşoară nu sunt mijloace prin care o putem face. Este imposibil ca un creştin serios, cu adevărat spiritual să îşi găsească plăcere în astfel de lecturi. Se poate întâmpla ca un creştin implicat în afaceri sau în viaţa publică să aibă ocazia, în legătură cu afacerea sau datoria sa oficială, să apeleze la cititul ziarelor, dar acesta este cu totul alt lucru decât a-ţi găsi plăcere şi recreere în astfel de lecturi. El nu va găsi mana ascunsă sau grâul vechi al ţării Canaan în ziar. El nu-L va găsi pe Hristos într-un roman senzaţional. Este un lucru trist să auzi un creştin spunând: “Cum putem citi mereu Biblia?” sau “Ce rău este în a citi un roman?”. Toate aceste întrebări evidenţiază faptul că sufletul s-a îndepărtat de Hristos. Acesta este motivul pentru care situaţia este aşa serioasă. Declinul spiritual trebuie să se fi instalat şi să fi făcut un progres alarmant înainte ca un creştin să ajungă să pună astfel de întrebări. De aceea este inutil să argumentezi despre partea bună sau partea rea a lucrurilor. Nu există putinţa de a raţiona corect, nu există capacitatea de a cântări dovezile. „Este moarte în oală!” (2. Samuel 4:40 ). Este nevoie de o restaurare adevarată a sufletului. Trebuie să „aducem făină”, sau cu alte cuvinte să aplicăm un remediu divin stării bolnave a organismului.

Ne simţim nevoiţi să atragem atenţia cititorului creştin asupra acestei mari chestiuni practice. O considerăm a fi de cea mai mare seriozitate. Caracterul spiritual extrem de scăzut al creştinismului dintre noi se datorează, în multe cazuri, cititului literaturii uşoare şi de nimic. Efectul moral al tuturor celor de felul acesta este foarte dăunator. Cum poate un suflet să prospere, cum poate să existe creştere în viaţa divină dacă nu există dragoste adevărată pentru Biblie sau pentru cărţi care descoperă sufletelor noastre conţinutul preţios al Bibliei? Este posibil ca un creştin, care chiar preferă lectura de nimic unei cărţi destinate unei zidiri spirituale adevărate, să se afle într-o stare de suflet sănătoasă? Nu putem crede asta. Suntem convinşi că toţi creştinii serioşi şi sinceri, toţi cei care doresc cu adevărat să înainteze în lucrurile divine, toţi cei care Îl iubesc cu adevărat pe Hristos şi care îşi doresc cerul şi lucrurile cereşti, toţi aceştia vor citi cu sârguinţă Sfânta Scriptură şi se vor folosi cu recunoştinţă de toate cărţile bune, ajutătoare, care le sunt la îndemână. Nu vor avea nici timp nici dorinţă pentru ziare sau literatură uşoară. La aceştia nu vor exista întrebări despre partea buna sau rea a unor astfel de lecturi: ei pur şi simplu nu simt atracţie pentru ele, nu le doresc. Ei au ceva mult mai bun.

Avem încredere că cititorii noştri vor suporta această scriere aşa de deschisă şi directă. Ne simţim constrânşi să ne adresăm aşa având în vedere scaunul de judecată al lui Hristos. Considerăm acest lucru ca fiind una dintre cele mai însemnate şi practice chestiuni care poate să ne intre în atenţie. Rugăm stăruitor pe cititorul creştin să evite şi să întrerupă toate lecturile lumeşti. Să ne întrebăm fiecare când suntem pe cale de a citi o carte sau un ziar: “Mi-ar plăcea ca Domnul meu să vină şi să mă găsească cu asta în mână? Sau pot lua eu asta în prezenţa lui Dumnezeu şi să-I cer binecuvântare pentru citirea ei? O pot citi spre gloria numelui lui Isus?” Dacă nu putem spune “da” la aceste întrebări, atunci prin harul lui Dumnezeu să aruncăm cartea sau ziarul şi să dedicăm timpul nostru liber Cuvântului binecuvântat al lui Dumnezeu sau unor cărţi spirituale scrise despre acesta. Atunci sufletele noastre vor fi hrănite şi întărite; vom creşte în har şi în cunoştinţa şi dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, şi roadele dreptăţii vor abunda în viaţa noastră practică, spre gloria lui Dumnezeu.

Se poate ca unii dintre prietenii voştrii să respingă în totalitate obiceiul citirii lecturilor omeneşti. Alţii nu citesc nimic altceva decât Biblia. Ei ne spun că găsesc tot ceea ce vor în această carte fără pereche şi că scrierile omeneşti sunt mai degrabă un obstacol decât un ajutor. Ei bine, cu privire la aceasta, fiecare trebuie să judece pentru sine. Nimeni nu poate face o lege pentru celălalt. Dar cu siguranţă nu ne putem considera superiori din acest motiv. Îl binecuvântăm pe Domnul în fiecare zi din ce în ce mai mult pentru tot ajutorul plin de har dăruit prin scrierile slujitorilor Săi dragi. Le privim ca pe cel mai preţios râu de împrospatare şi binecuvântare spirituală, curgând de la Capul nostru slăvit din ceruri, pentru care nu-L putem preamări vreodată îndeajuns. În curând o să refuzăm să auzim un frate vorbind în adunare sau să-i citim scrierile, ceea ce nu este altceva decât un afluent de slujire dat de Dumnezeu pentru zidirea şi folosul nostru? Trebuie să avem grijă să nu dăm prea mare importanţă slujirii , fie verbale fie scrise, dar posibilul abuz de un lucru nu este un argument valid împotriva folosirii acestuia. Există pericol de fiecare parte, şi fără îndoială este un lucru foarte periculos să dispreţuieşti slujirea. Nici unul dintre noi nu este independent. Este scopul divin ca noi să ne fim de folos unii altora. Nu o putem face fără “ceea ce dă fiecare încheietură”.

Cât de mulţi vor lăuda pe Dumnezeu întreaga veşnicie pentru binecuvântări primite prin cărţi şi tractate! Cât de mulţi sunt cei care nu primesc niciodată măcar un strop de slujire spirituală în afară de ceea ce Domnul le dă prin tipărire. Se va spune , “Au Biblia”. Este adevărat, dar nu toţi au abilitatea de a pătrunde în adâncimile vii sau de a înţelege gloriile morale ale Bibliei. Fără îndoială dacă nu putem avea parte de slujire verbala sau scrisă, Duhul lui Dumnezeu ne poate paşte direct în păşunile verzi ale Sfintei Scripturi. Dar cine va nega faptul că scrierile slujitorilor lui Dumnezeu sunt folosite de Duhul Sfânt ca un factor activ puternic în zidirea oamenilor Domnului în credinţa lor cea mai sfântă? Să nu-L slăvim noi pentru asta? Ar trebui să-L preamărim cu inimi pline şi arzătoare. Şi ar trebui să-L rugăm cu seriozitate să ne acorde pe mai departe binecuvântări prin scrierile slujitorilor Săi – să-şi adâncească exprimarea, să le crească puterea şi să-şi lărgească sfera. Scrierile omeneşti, dacă nu sunt îmbrăcate cu puterea Duhului Sfânt sunt cel mult hârtie de aruncat la coş. Tot astfel şi vocea unui vorbitor în public sau a unui învăţător, dacă acesta nu este un mijloc viu al Duhului Sfânt, nu este altceva decât aramă sunătoare sau un chimval răsunător. Dar Duhul Sfânt ne face atât mijloace pentru binecuvântarea sufletelor cât şi pentru răspândirea adevărului şi considerăm greşeală gravă ca cineva să dispreţuiască un mijloc pe care Dumnezeu îl foloseşte cu plăcere. Într-adevăr rar am întâlnit pe cineva care să refuze ajutorul scrierilor omeneşti, care să nu se fi dovedit extrem de îngust, imatur şi limitat. Aşadar, dacă cineva pretinde a fi independent sau încrezator în sine, îşi va vedea mai târziu sau mai devreme greşeala.

acest articol este preluat şi tradus de pe site-ul www.biblecentre.org

Cum să studiezi Biblia

 Samuel Ridout

Gânduri introductive
S-ar putea ca multora să li se pară inutilă o carte despre acest subiect, şi să o considere ca un amestec în chestiuni în care fiecare ar trebui să decidă pentru sine sub îndrumarea Duhului Sfânt. Alţii, care deja sunt activi în acest domeniu s-ar putea să considere că nu le sunt de prea mare ajutor; dar sperăm că un mare număr dintre copii lui Dumnezeu care doresc fierbinte să cunoască tot mai bine conţinului Cuvântului Său vor găsi câteva sugestii folositoare în paginile care urmează.

studiu biblic

Cred că ar fi de folos să menţionez aici câteva gânduri introductive.

1. Nicio metodă de studiu biblic, oricât de folositoare şi de sugestivă ar fi în sine, nu poate elimina necesitatea absolută a pocăinţei şi a naşterii din nou. Mintea naturală este „străină de viaţa lui Dumnezeu”, şi niciun fel de educaţie, nici chiar cunoaşterea cuvântului adevărului nu va putea să schimbe singură caracterul a ceea ce este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Învăţătorul de şcoală duminicală nu trebuie să uite aceasta atunci când stă săptămână după săptămână în faţa unei clase pline cu tineri inteligenţi şi sclipitori. Dacă nu au fost aduşi la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă prin Domnul nostru Isus Hristos, atunci în ei nici măcar nu a început lucrarea măreaţă care va fi apoi temelia întregii lor vieţi. Bine ar fi ca toţi cei care caută să explice Cuvântul lui Dumnezeu să îşi amintească aceasta, şi, cu acelaşi entuziasm cu care se străduiesc să deschidă această comoară minunată înaintea elevilor lor, să lupte în rugăciune stăruitoare pentru mântuirea celor care le-au fost încredinţaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru se aplică desigur şi tuturor celor care vin înaintea Scripturilor înainte de a Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Deşi suntem gata să le fim de ajutor în orice fel am putea acestor persoane, să nu uităm niciodată că „un singur lucru este necesar”. Ne temem că acest principiu este trecut cu vederea în multe din iniţiativele de studiu biblic din zilele noastre, şi fără îndoială că apariţia şi dezvoltarea curentelor precum „critica înaltă” („Higher Criticism” – curent teologic care pune la îndoială autoritatea şi inspiraţia Scripturii, n. tr.) se datorează în mare parte mânuirii Scripturii de către oameni neîntorşi la Dumnezeu, prin intermediul raţiunii. Fără îndoială că o mare parte din amestecul care există în bisericile oficiale se datorează participării fără deosebire a celor credincioşi şi necredincioşi la explicarea unor adevăruri care pot fi învăţate doar spiritual.

2. În acelaşi fel, chiar şi pentru copii lui Dumnezeu, nicio metodă de studiu biblic nu poate înlocui călăuzirea nespus de binecuvântată a Duhului Sfânt care locuieşte în cel credincios. „El vă va călăuzi în tot adevărul” este în primul rând o promisiune făcută apostolilor, o garanţie a inspiraţiei infailibile a tot ceea ce Dumnezeu a dorit să dea adunării Sale în forma Cuvântului scris, dar, într-un sens mai general, Duhul Sfânt este Cel care iluminează minţile sfinţilor, conducându-i în tot ceea ce le este de folos şi necesar pentru zidirea lor pe credinţa preasfântă.

Cele mai complete şi mai logice metode de studiu biblic, urmărite cu cea mai mare perseverenţă, cu ajutoare potrivite de orice fel, sunt inutile dacă nu există călăuzirea dominantă şi clară a Celui care Îşi găseşte plăcerea în a lua din lucrurile lui Hristos şi a ni le descoperi. Cât de necesar şi de preţios este privilegiul de a Îl avea prezent cu noi pe Autorul Cuvântului perfect şi infinit al lui Dumnezeu, nu doar pentru a ne descoperi frumuseţile şi desăvărşirile lui nespus de felurite, pentru a ne oferi cheia pentru înţelegerea lui, pentru a ne conduce pas cu pas în cunoaşterea planului măreţ cuprins în el, dar mai mult, de a avea această Persoană divină locuind în noi! – făcând ca prin har inimile noastre să fie capabile să aprecieze ceea ce El ne descoperă şi să asimileze adevărurile acelor adâncimi pe care doar Duhul le cercetează, şi de a le trăi apoi în vieţi de ascultare. Şi aici, ca şi în orice altă situaţie, „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos” şi „noi am primit nu Duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu”.

Dacă ne-am gândi că măcar un cuvânt din cele ce urmează ar putea să abată mintea copilului lui Dumnezeu de la adevărul glorios al prezenţiei Duhului şi al locuirii Lui în cel credincios, ne-am opri îndată şi am înceta să scriem. El este singurul competent pentru a călăuzi, pentru a îndrepta, a corecta şi a controla prin înţelegerea acelui Cuvânt pe care El Însuşi l-a inspirat.

De aceea să ne amintim aceste lucruri încă de la începutul gândurilor care urmează – lăsaţi-L liber să facă acea activitate de har care Îi este atât de plăcută. Comuniunea Duhului Sfânt este acea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său pe care El o produce, şi în acelaşi timp o părtăşie unii cu alţii, întemeiată pe asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu; pentru că ar fi o gravă eroare să punem iluminarea Duhului Sfânt în contradicţie cu Cuvântul scris. Scripturile sunt instrumentul Duhului Sfânt. Tot adevărul pe care El îl descoperă este adevăr revelat, scris deja în Cuvântul lui Dumnezeu. Putem fi siguri că, aceia care înclină să gândească că ar putea primi descoperiri de la Duhul în afara Scripturii sunt într-un mare pericol.

Chiar şi în imaginile pe care le avem despre Duhul şi lucrarea Sa vedem cum El acţionează în şi prin Cuvânt – dând viaţă şi curăţind inima. Astfel, „dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Acest  verset ne arată că apa Cuvântului (vezi Efeseni 5:26 ) este instrumentul folosit de Duhul lui Dumnezeu. „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Deci naşterea din nou are loc prin lucrarea Duhului Sfânt care se foloseşte de Cuvânt.

Tocmai faptul acesta ne încurajează să continuăm să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu copiilor şi altor necredincioşi. S-ar putea spune că până să se întoarcă la Dumnezeu oamenii nu pot înţelege Scriptura cu adevărat, şi de aceea nu are rost să ne obosim să le-o predicăm. Dar nu ştim niciodată când lucrează Duhul Sfânt, şi într-adevăr, tocmai faptul că avem pe inimă să le împărtăşim Cuvântul lui Dumnezeu şi altora ar trebui să ne încurajeze să credem că Duhul adevărului lucrează deja în inimile lor. Învăţarea copiilor neconvertiţi din Scriptură a fost asemănată cu aşezarea hârtiei şi a lemnelor pentru a aprinde focul. Nici hârtia şi nici lemnele nu au focul în ele însele, şi totuşi sunt necesare: tot aşa şi cunoaşterea Scripturii, cel puţin într-o oarecare măsură, fie prin auzirea evangheliei, fie prin citirea ei, este necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu.

3. În acelaşi gând cu cele ce au fost deja spuse, este bine să ne amintim că tot studiul biblic trebuie să se facă într-un duh de reverenţă, respingând orice fel de autosuficienţă şi dependenţă de înţelepciunea omenească, realizând că nu putem primi cunoştiinţă decât de la Dumnezeu Însuşi. „Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea” ne sunt puse înainte ca fiind puterea sfinţitoare prin care ne putem bucura de orice daruri naturale (1. Timotei 4:5 ). Astfel Scriptura, dacă este primită aşa cum trebuie, ne va arăta întotdeauna ignoranţa şi lipsurile noastre, şi ne va conduce spre rugăciune; şi, în aceeaşi măsură, lipsa noastră de înţelegere în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu ne va îndrepta către El, Cel care este gata să Îşi împlinească promisiunea: „iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da” (Iacov 1:5 ).

Trebuie însă să ne oprim aici. Mai târziu vom reveni asupra locului rugăciunii în cadrul studierii Scripturii. Şi acum să ne întoarcem la subiectul nostru.

Metode de studiu

1. Citirea zilnică a Scripturii
Pe primul loc atât ca importanţă cât şi ca prezenţă în viaţa celor mai mulţi dintre copii lui Dumnezeu, se află citirea zilnică, regulată a Scripturii de la Geneza la Apocalipsa, în mod repetat de-a lungul întregii vieţi. Adesea oameni care cunosc bine diferite pasaje ale Scripturii, care poate stăpânesc într-o oarecare măsură şi limbile originale în care a fost ea scrisă, arată o mare ignoranţă în ceea ce priveşte faptele istorice relatate în Biblie, şi dovedesc că nu sunt obişnuiţi cu textul Scripturii în întregime. Nu putem exprima în cuvinte cât de important este ca mintea şi inima să fie saturate cu cunoaşterea literei Scripturii de la început şi până la sfârşit. Niciun alt fel de cunoştiinţă biblică nu poate înlocui acest lucru. Este temelia largă pe care trebuie să fie zidit; şi dacă această temelie nu este lată şi adâncă, construcţia de deasupra va fi instabilă, oricât de înaltă sau de ingenioasă ar fi.
Ruskin, marele scriitor englez, un om remarcabil în multe privinţe, a declarat că cea mai valoroasă parte a educaţiei sale a fost cunoaşterea textului Scripturii, fiind obligat încă din fragedă copilărie să citească un anumit număr de capitole în fiecare zi, şi să o ia mereu de la capăt atunci când termina întreaga Biblie. Fără a uita ceea ce am spus de la început, şi anume că o cunoaştere spirituală a Scripturii este absolut indispensabilă; şi vorbind acum despre subiectul pe care îl avem în faţă, şi anume metodele de studiu biblic, dorim să accentuăm încă o dată necesitatea şi importanţa citirii zilnice.

Să rămânem la lucruri foarte simple şi clare. În orice cămin creştin ar trebui să existe citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune cel puţin o dată pe zi. Oricât de stresantă şi de ocupată ar fi viaţa, nu lăsaţi nimic să fure familiei voastre acest privilegiu preţios şi atât de simplu. Alegeţi un moment, dimineaţa sau seara, când întreaga familie se poate strânge împreună pentru câteva minute, şi puteţi citi cu grijă şi atenţie un capitol, fie de către unul dintre membrii familiei, fie de către fiecare pe rând. Timpul consumat astfel este întotdeauna folositor şi ne va ajuta să păstrăm proaspete în minte, încă din copilărie, faptele minunate şi adevărurile cuprinse în Cuvântul preţios al lui Dumnezeu. Probabil că este mai bine să începeţi cu Evangheliile şi să treceţi prin Noul Testament, şi apoi să citiţi şi Vechiul Testament. Fiecare poate alege anumite pasaje care poate ar fi mai potrivite pentru membrii mai tineri ai famiiliei, şi altele care pot fi lăsate pentru a fi citite individual; dar în principal credem că ar trebui să onorăm Cuvântul lui Dumnezeu citindu-l în întregime. Puţine sunt pasajele care să nu zidească atunci când sunt astfel citite. Într-adevăr, pasajele mai aride se vor dovedi adesea prilejuri bune pentru a porni discuţii folositoare, şi vor sluji pentru a trezi şi a confirma interesul faţă de Scriptură în ansamblu.

Pe lângă citirea în familie, vorbim apoi despre citirea individuală, de către fiecare, cel puţin a unui capitol pe zi. Şi aici, este bine să urmăm ordinea sugerată mai sus, şi să începem cu Noul Testament, şi apoi, după ce îl vom fi terminat, să continuăm cu Vechiul. Dacă se citeşte câte un capitol pe zi, se poate termina întreaga Scriptură în trei ani; şi, în acelaşi fel, două sau trei capitole pe zi vor însemna parcurgerea Scripturii în timp mult mai scurt. Cu siguranţă că şi în cel mai aglomerat program se pot găsi sau se pot rezerva zece minute pentru o astfel de preocupare.

Este foarte important ca lucrul acesta să se facă regulat şi sistematic. Poţi studia cu atenţie treburile şi responsabilităţile din fiecare zi şi poţi dedica un anumit timp, pe cât posibil, pentru această activitate. Suntem creaturi dependente de obiceiuri, şi o dată ce este un lucru stabilit că trebuie să citim un capitol sau două pe zi, va fi mult mai uşor să ducem la îndeplinire acest lucru. Şi aici, ca şi în cele mai multe lupte spirituale, bătălia se dă şi se câştigă în inimă, atunci când hotărârea de a citi Cuvântul este luată înaintea lui Dumnezeu. Este probabil mai bine, pe cât posibil, să citeşti din două locuri, unul din Vechiul şi unul din Noul Testament. Astfel, dimineaţa poţi începe cu Evanghelia după Matei, iar seara cu Geneza; şi după ce fiecare Testament este parcurs, întoarce-te cu energie sporită la primul capitol.

Într-o viaţă în care există un oarecare timp liber, nu ar trebui să existe nicio piedică pentru a citi întreaga Scriptură cel puţin o dată pe an. O jumătate de oră pe zi va fi destul pentru aceasta; şi dacă se citeşte un capitol zilnic în familie, mai rămân doar două pentru citirea individuală.

Destul de aproape de practica recomandată mai sus, şi într-adevăr o parte a ei, este practica de a citi o carte în întregime la un moment dat. De exemplu, Evanghelia după Marcu poate fi citită la fel de repede ca un articol dintr-o revistă, şi într-un timp scurt. S-a spus că este nevoie de puţin mai mult de o oră pentru aceasta. Tot aşa, puţin mai mult timp va fi de ajuns pentru a citi oricare dintre celelalte Evanghelii sau Faptele Apostolilor. În felul acesta ne facem o idee generală despre conţinutul cărţii, la fel cum o călătorie într-o regiune a unei ţări ne permite să ne formăm o apreciere destul de corectă asupra caracterului zonei.

Această trecere rapidă în revistă, cum am putea să o numim, este de asemenea foarte valoroasă atunci când este vorba de începerea studiului fiecărei epistole. O citim mai întâi în întregime la un moment dat, şi apoi ne aplecăm asupra ei mai în detaliu.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Vechiul Testament. Vieţile lui Avraam, lui Iosif,  sau David ar putea fi citite în felul acesta, şi vom putea descoperi ceva mai mult decât doar o înşiruire de fapte, vom putea privi gândul Duhului în ansamblu, scopul Lui prin prezentarea vieţii respective.

Tot astfel, fiecare dintre Profeţi ar putea fi citit dintr-o dată, sau poate în două etape, pentru a putea prinde tema generală şi gândul pe care îl transmite Duhul Sfânt. O astfel de citire „cantitativă”, dacă o putem numi astfel, nu ar trebui să înlocuiască parcurgerea regulată, zilnică, a unui capitol sau două, cu atenţie şi în detaliu, dar ar putea fi introdusă din când în când, ca o variaţie sau, aşa cum am spus, cu scop de studiu introductiv.

Poate că ar trebui spus un cuvânt şi despre ce fel de Biblie ar fi bine să folosim. În această privinţă trebuie ţinut cont de preferinţele şi specificul gândirii fiecăruia. Unii au o memorie vizuală foarte bună, şi pot localiza un pasaj prin poziţia lui pe pagină. Însă dacă ar fi să vorbesc în numele altora, nu cred că o astfel de capacitate ar trebui încurajată, pentru că, dacă s-ar întâmpla ca o astfel de persoană să nu aibă la dispoziţie Biblia personală la un moment dat, s-ar putea să îi fie foarte greu să se descurce cu o alta. Dacă este posibil, ar fi bine să avem două Biblii, una pentru a fi folosită în exterior, de exemplu la adunare, sau care să poată fi ţinută în buzunar fără să incomodeze; şi o alta pentru acasă. Aceasta din urmă ar putea să fie o ediţie obişnuită, nu foarte scumpă, pe care să nu ezităm să o marcăm. De exemplu, pe ea putem sublinia versete favorite, sau pasaje grele sau care ne-au mişcat, fără să fim foarte atenţi la aspectul estetic, în timp ce, dacă avem o Biblie pe care o păstrăm pentru o folosire îndelungată, în aceasta ar trebui să avem mai multă grijă ce şi cum marcăm sau notăm.

Un predicator a sugerat odată că o Biblie ar putea fi folosită pentru sublinieri şi note şi ar putea fi umplută într-un an. Probabil că nu este o regulă, dar sigur că nu vor trece mulţi ani înainte ca o carte să fie atât de marcată încât să nu mai existe spaţiu pentru notiţe suplimentare.

Nu vrem să pierdem foarte mult timp pentru detalii, dar s-ar putea să fie potrivit să facem câteva remarci şi despre felul cum marcăm Biblia. Stiloul şi cerneala sunt de preferat creionului, care devine în timp neclar. În fond, şi dacă scrii cu creionul pe Biblie, este destul de greu să ştergi apoi, aşa că ai putea la fel de bine să scrii cu cerneală. Să presupunem că, citind un capitol dimineaţa, suntem izbiţi de frumuseţea sau caracterul actual al unei anumite fraze. O putem marca printr-o linie pe margine, sau o putem sublinia. Poate că unele cuvinte mai importante pot fi subliniate în mod special. De exemplu, în Geneza 1:1 : am putea trage o linie neagră sub primele trei cuvinte: „La început, Dumnezeu”. Cât de multe gânduri sunt sugerate de această frază! „Mai înainte de a se fi născut munţii şi ca Tu să fi format pământul şi lumea, din eternitate în eternitate Tu eşti Dumnezeu”. Acolo, la început, înainte ca măcar vreun singur atom din acest vast Univers creat de El să fi fost chemat din nimic, Dumnezeu a fost aşa cum este, din veşnicie Acelaşi. Pe lateral, lângă aceste cuvinte, ar putea fi scrisă o trimitere la Ioan 1:1 La început era Cuvântul”, care ne prezintă faptul minunat, măreţ, binecuvântat, că El, care a devenit carne şi a locuit printre noi în smerenie, pentru a ne sluji în nevoia noastră şi pentru a merge la cruce pentru păcatele noastre, nu era nimeni altul decât Dumnezeu, Cel care era zilnic cu El, găsindu-Şi plăcerea în El, şi a cărui plăcere era în fii oamenilor. Astfel, putem adăuga cu uşurinţă o trimitere la Proverbe 8 ; şi alte pasaje ale Scripturii ne vor veni automat în minte, astfel că nu va trece multă vreme până când vom avea un număr destul de mare de trimiteri pe marginea versetului.

Aşa cum am spus, nu dăm decât câteva indicii legate de felul în care poate fi marcată Biblia. Fiecare îşi va dezvolta propriul său sistem, dar sugerăm ca fiecare să înveţe să îşi facă propriile sale trimiteri spre pasaje paralele ale Scripturii care dau o lumină nouă asupra textului. Lucrul acesta s-a dovedit a fi de mare folos şi ajutor.

Citind capitolul nostru, ne vom opri poate la un moment dat asupra unui pasaj mai dificil; de exemplu, Galateni 3:20 : „Iar Mijlocitorul nu este al unuia singur, însă Dumnezeu este Unul singur”. Privim la această asociere, şi încercăm să îi pătrundem sensul, dar nu ne este foarte clar. Putem să consultăm ajutoare, sau, dacă acestea nu ne stau la îndemână, sau nu ne dau răspunsul, putem să punem un simplu „?” lângă verset, sau un alt fel de semn de întrebare. Poate că ar fi bine să punem astfel de semne de întrebare în Biblie oriunde nu reuşim să înţelegem deplin un gând. Ar fi interesant ca la următoarea parcurgere a Bibliei să vedem câte din aceste semne de întrebare pot fi şterse. Între timp, vom învăţa să ne concentrăm mai bine atenţia asupra a ceea ce citim, întrebându-ne, „Înţeleg eu ce citesc?”. Alte idei de a marca vor veni de la sine. Mai târziu, vom discuta şi despre subiectul diferitelor traduceri şi variante.

Credem că în general notele care au de a face cu textul în sine, despre care am vorbit deja mai sus, ar putea fi făcute cât mai curat şi îngrijit în Biblia pe care o păstrăm pentru o folosire de durată. Pe Biblia pe care o citim în mod curent vom face mult mai frecvent note sau sublinieri, astfel că în curând nu vom mai avea spaţiu.

Cu riscul de a ne repeta, vom mai adăuga un cuvânt despre necesitatea disciplinei şi a unei abordări sistematice în citirea Scripturii. Trebuie să ne hotărâm înaintea lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu în mod legalist, ci în libertatea dragostei adevărate, că dorim să citim, şi că vom citi regulat şi sistematic Biblia. Să îi dăm primul loc – dacă se poate câteva minute dimineaţa, când mintea este odihnită, şi poate că acestea îşi vor lăsa amprenta asupra felului nostru de gândire pe tot parcursul zilei, chair dacă va trebui să ne trezim cu câteva minute mai devreme pentru a putea dedica 5-10 minute pentru o activitate care va deveni o plăcere tot mai mare dacă vom merge înainte cu Dumnezeu.

Este uimitor cât de mult din ceea ce citim în aceste momente ne va însoţi pe parcursul zilei. Fără să ne dăm seama, ne vom întoarce la ceea ce am citit; probabil vom găsi ocazii să vorbim despre aceasta şi altora, şi, în diferite feluri, ceea ce am citit va deveni o parte a echipamentului nostru spiritual şi mental. Nu vă aşteptaţi să vedeţi rezultate măreţe după o singură zi sau săptămână, ci continuaţi cu perseverenţă, fără a cere prea mult de la voi înşivă, încercând să alocaţi prea mult timp din dorinţa de a „recupera” ceea ce aţi pierdut în mod inevitabil. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru, şi slujirea Sa este libertate. Veţi vedea că în curând veţi simţi lipsa hranei zilnice ca pe o mare pierdere.

2. Memorarea Scripturii
Ne vom apropia de acest subiect cu cea mai mare simplitate, şi ne imaginăm deja cum unii dintre cititorii noştri vor zâmbi văzând că alocăm spaţiu unei activităţi copilăreşti precum învăţatul versetelor pe de rost. Chiar şi aşa, sperăm că niciunul dintre cititorii noştri nu va termina aceste paragrafe fără să fie marcat de importanţa şi chiar necesitatea de a continua acest exerciţiu pe parcursul întregii vieţi, alături de citirea Scripturii. Vom presupune că cititorul nostru a fost crescut într-un cămin creştin, şi s-a bucurat de privilegiul de a merge la şcoala duminicală. Proabil că acolo a memorat cel puţin câte un verset în fiecare duminică. Ştim că încă există şcoli duminicale în care se practică acest obicei, deşi poate că pentru vremurile „moderne” pare un pic cam învechit. Astfel că în jurul vârstei de 12-15 ani, tânărul elev va avea în memorie poate o sută sau chiar două sute de versete, care cuprind adevărurile fundamentale legate de păcat, judecată, mântuire, dragostea lui Dumnezeu, Persoana şi lucrarea lui Hristos, necesitatea credinţei şi multe alte astfel de adevăruri binecuvântate. Acestea constituie de fapt un arsenal care îi pune la îndemână arme cu care să facă faţă duşmanului, şi o hrană la timp, şi o înviorare pentru sfinţi descurajaţi sau păcătoşi în nevoie.

Oare nu a simţit niciodată cititorul lipsa de cuvânt potrivit pentru a avertiza vreun batjocoritor nepăsător, sau nu ar fi dorit să găsească un verset care să poată da siguranţă unui suflet tulburat? De ce s-a întâmplat astfel? De ce să nu avem întotdeauna la îndemână, în memorie, o rezervă abundentă de pasaje ale Cuvântului preţios al lui Dumnezeu?

Deja am făcut aluzie la valoarea inestimabilă pe care o are umplerea minţii celor tineri cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, atunci când Duhul Sfânt îi trezeşte pentru a îşi vedea starea reală, să aibă la dispoziţie un bogat material de care să se folosească. Şi aceasta se aplică cu siguranţă şi memorării versetelor.

Trecem mai departe la ceea ce nu va fi atât de uşor acceptat de creştinul obişnuit, trecut de vârsta tinereţii. Ni se va spune că persoanele mai în vârstă nu mai pot reţine atât de uşor. Şi tocmai în această privinţă dorim să fim foarte expliciţi, şi să susţinem că privilegiul acestui exerciţiu de a memora Scriptura este la dispoziţia oricărei vârste, nu doar a tinerilor. Nu credem că memoria noastră, sau, mai exact, puterea de concentrare, a fost atât de slăbită de înaintarea în vârstă încât să nu mai putem învăţa pasaje din Scriptură. Se ştie că cel mai sigur mod de a slăbi o anumită capacitate este neglijarea ei. Dacă anumite membre nu sunt exersate, ele se vor atrofia. Probabil că cel mai ocupat muşchi din organism este inima, care bate fără încetare, 24 de ore pe zi, de 80 de ori pe minut, odihnindu-se doar câteva fracţiuni de secundă, între sistolă şi diastolă. Niciodată să nu ne pierdem interesul pentru lucruri folositoare. Nimic nu este mai patetic decât o persoană în vârstă înconjurată de un nor de indiferenţă, sau poate de proastă dispoziţie şi egoism morbid. Cele mai strălucitoare vieţi sunt acelea care rămân conectate la ceea ce se întâmplă în jur până la sfârşit. În loc să slăbească puterile şi să scurteze viaţa, credem că lucrul acesta va avea tocmai efectul opus. Cât de mulţi oameni de afaceri activi, care după ce au câştigat o anumită poziţie s-au retras pentru a se bucura de bătrâneţea lor nu au ajuns să descopere că timpul liber este o povară atât de grea încât au simţit nevoia de a se implica din nou în vreo activitate care să le ocupe mintea; iar dacă nu au reuşit să facă aceasta, viaţa lor a fost amărâtă şi scurtată de sentimentul deznădăjduit al lipsei de utilitate.

Toate aceste lucruri sunt valabile şi în ceea ce priveşte studiul Cuvântului lui Dumnezeu, care implică în mare parte şi memorarea lui. S-a spus, şi credem că este corect, că dacă în fiecare zi s-ar învăţa câte un verset, întreaga Scriptură ar putea fi memorată pe parcursul a 25 de ani. Imaginează-ţi ce comori bogate ar fi stocate în mintea unuia care a început să facă lucrul acesta de la vârsta de 10 ani, şi a ajuns să cunoască pe de rost toată Scriptura la 35 de ani. Bineînţeles că multe din cele învăţate vor fi uitate cu timpul, dar, aşa cum vom vedea, există şi mijloace de a evita lucrul acesta, şi, în orice caz, textul Scripturii ar fi mult mai familiar pentru o astfel de persoană decât pentru alţii de aceeaşi vârstă. Şi acum, în floarea vârstei, când gândirea devine matură, această persoană ar putea să înceapă să recapituleze sistematic şi cu atenţie, adăugând la memorarea Scripturii în limba sa maternă şi alte citate sau note în limba originală. Şi dacă o astfel de persoană ar trăi până la cincizeci de ani, putem spune fără ezitare că Biblia ar fi practic stocată în mintea sa, şi că un capitol ar putea fi „citit” cu voce tare în întuneric, lângă un pat de suferinţă, în spital sau oriunde s-ar afla. Şi cât timp ar trebui dedicat zilnic acestui scop minunat? Nu mai mult de cinci minute!

Dar nu vom mai stărui asupra idealurilor, şi într-adevăr dorim să repetăm încă o dată afirmaţia solemnă a Cuvântului lui Dumnezeu: „Duhul dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic”. Niciun fel de cunoaştere a Scripturii, oricât de profundă, nu va putea să îl mântuiască pe păcătos şi nici să îl sfinţească pe copilul lui Dumnezeu, dacă nu este însoţită de o credinţă vie şi de puterea Duhului Sfânt. De asemenea, există pericolul mândriei din cauza succesului în această direcţie. Cu toate acestea, nu trebuie să abandonăm această activitate simplă şi binecuvântată doar din cauza pericolelor care o ameninţă, şi de aceea vom continua cu subiectul nostru.

Poate că unii dintre cititorii noştri vor spune: „Nu credem că este necesar să înveţi întreaga Biblie. Sunt multe cărţi profetice pe care nu trebuie să le memorăm, şi multe texte din Profeţi care nu ar face decât să aglomereze inutil memoria”. Ar fi bine să spunem de la început că ideea de aglomerare a memoriei este doar o invenţie. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu aglomerează memoria, care nu este ca o magazie în care încape o anumită cantitate ce nu poate fi depăşită. Dimpotrivă, ea este dezvoltată tocmai de actul acumulării şi reţinerii, şi, dacă ne conducem după principiile de bază ale medicinei, nu este în pericol de a fi supraîncărcată. Admitem totuşi că probabil că cei mai mulţi dintre noi nu vor reuşi niciodată să memoreze întreaga Scriptură.

Pentru aceştia deci dorim să prezentăm un plan simplu, care sperăm că nu va fi considerat extravagant. Cine nu şi-ar dori să cunoască fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan, şi să poată repeta cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nu a mai vorbit vreodată vreun om, şi să la poată avea înaintea minţii atunci când stă câteva minute treaz înainte de a adormi, sau să se trezească cu ele în gând dimineaţa? „El îmi trezeşte, îmi trezeşte în fiecare dimineaţă urechea ca să ascult ca un ucenic”. În acelaşi fel, epistola către Romani, mai ales primele opt capitole, ne funizează un cadru extrem de important al doctrinei îndreptăţirii creştine; în timp ce epistola către Galateni în întregime dă răspuns la o mie şi una de întrebări care se pot ridica într-o minte care nu a fost eliberată de lege.

Şi Efeseni. Ne putem permite să trăim fără descoperirea minunată pe care o oferă legat de poziţia creştinului în Hristos? şi Coloseni care ne vorbeşte despre perfecţiunea Celui care este Chipul Dumnezeului celui nevăzut; şi Filipeni, care face atât de puternic apel la afecţiunile noastre, şi ne prezintă experienţa creştină ideală? Nu putem să ne descurcăm fără niciuna dintre ele, şi într-adevăr nu putem spune oare că avem nevoie de ele nu doar în buzunar sub forma unei mici Biblii, ci şi în minţile noastre?

Acelaşi lucru ar putea fi cu siguranţă spus şi despre Epistola către Evrei, şi despre 1 Petru şi 1 Ioan, aşa că, fără a exagera, putem spune cu uşurinţă că este de dorit ca cel credincios să cunoască pe de rost cel puţin două treimi din Noul Testament.

Mergând apoi la Vechiul Testament, există capitole cum ar fi Geneza 1 şi 49, Exod 12 şi 20, Levitc 16 şi 23, Numeri 19 Deuteronom 8 şi 26, Iosua 1 Judecători 5 Rut 1 1. Samuel 9 2. Samuel 7 şi 23, rugăciunea lui Solomon din 1 Împăraţi şi 2 Cronici, ultimele capitole din Iov, mulţi psalmi şi câteva capitole din Proverbe, Cântarea Cântărilor, Isaia 1 , 6, 12, 28, 35, 40, 53, 54, 55 şi 60 – şi apoi fiecare dintre noi avem pasaje favorite pe care dorim să le învăţăm, de aceea ne vom opri aici cu enumerarea.

Acum se pune bineînţeles întreabarea: „Este oare posibil pentru un credincios obişnuit, cu o viaţă plină de îndatoriri, să îndeplinească măcar a zecea parte din aceasta?”. Răspundem: „Nu, cel puţin nu dintr-o dată”. Ceea ce este mai important este să începi să înveţi un verset, şi să continui apoi în linişte. Poate că la sfârşitul unei luni vei fi uimit de cât de mult ai reuşit să înveţi. Să spunem că începi aceasta la vârsta de 20 de ani. Presupunem că deja cunoşti destul de bine Noul Testament şi începi să îl cunoşti şi pe Vechiul, citind zilnic aşa cum am spus mai sus. Dacă ai începe să zicem cu Epistola către Galateni. Deja multe versete îţi sunt familiare, şi poate că în câteva minute reuşeşti să înveţi trei sau patru versete. Într-o săptămână poţi învăţa un capitol. Apoi, când ai timp, poate în Ziua Domnului, treci încă o dată prin el. Poate că alţii sunt interesaţi şi ei de lucrul acesta, şi, vorbind unul cu celălalt, se vor încuraja reciproc şi îşi vor antrena memoria împreună. Poate că întotdeauna este mai bine să repetăm cu voce tare ceea ce am învăţat, întâi doar pentru noi, şi apoi, dacă se poate, şi în faţa altora. Vom observa că astfel cuvintele ni se vor întipări mai ferm în minte. Momentul de citire zilnică a Bibliei în familie este un prilej bun pentru aceasta, şi o oră din Ziua Domnului ar putea fi dedicată în mod profitabil recapitulării a ceea ce a fost învăţat pe parcursul unei săptămâni.

Într-o lună, sau şase săptămâni, vei fi învăţat astfel întreaga epistolă. Dacă vi se pare că aşteptările sunt prea mari, să presupunem că o împărţim în patru sau şase părţi şi că în şase luni am învăţat Epistola către Galateni, în încă şase pe cea către Efeseni, şi în încă patru pe cea către Filipeni. La sfârşitul a doi ani, vom cunoaşte deja cea mai mare parte a epistolelor mici, şi vom fi uimiţi de uşurinţa cu care vom continua să memorăm. Recapitulările frecvente ne vor ajuta să păstrăm în minte ceea ce am învăţat.

Trecem apoi la Evanghelia după Ioan, şi probabil că vom vedea că într-un an şi şase luni o vom putea recita în întregime. Celelalte şase luni ale anului vor putea fi dedicate Epistolei către Evrei. Astfel că în patru ani, o persoană cu un intelect obişnuit, dedicând cinci sau zece minute acestui lucru, va învăţa aceste pasaje, şi îşi va forma un obicei care o va însoţi tot restul vieţii, astfel că, probabil că în jurul vârstei de treizeci de ani va păstra deja în inimă şi o listă lungă de pasaje din Vechiul Testament.

Dar poate că vei remarca cu un suspin: „Nu mai sunt tânăr, nu mai am demult douăzeci de ani. Am trecut deja de cincizeci de ani, sau chiar mai mult, şi memoria mea este atât de slabă încât adesea uit numele persoanelor şi evenimente recente. Cu siguranţă că nu merită să încerc ceea ce m-aţi sfătuit mai sus”. Şi totuşi este. Poate că memoria ta este slabă tocmai din cauza nefolosirii îndelungate. La fel ca şi prietenii, memoria se bucură când avem încredere în ea, şi dacă, figurat vorbind, ne arătăm această încredere punând-o la încercare, se va îmbunătăţi. Aşa cum am spus, poate o nefolosire îndelungată o va fi slăbit atât de mult încât să pară inutil să încercăm să o folosim, dar să încercăm măcar un singur verset. De exemplu ia primul verset din Ioan, şi dedică o zi pentru învăţarea lui, şi a doua zi vezi dacă ţi-l mai aduci aminte. Poate că zâmbeşti ca şi cum am încerca să îţi vorbim despre A, B, C. Dar probabil că îţi vor fi de ajuns câteva minute. Tot ceea ce vrem să spunem este, nu te avânta să faci prea mult dintr-o dată, dar ceea ce faci fă cu toată inima şi, pe cât posibil, regulat. Regularitatea şi sistematizarea sunt extrem de importante. Aminteşte-ţi că cinci minute pe zi înseamnă treizeci de ore pe an, ceea ce nu este deloc puţin.

Persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată, care poate se dau înapoi de la a intra în competiţie cu minţi tinere şi strălucitoare, pot merge înainte în ritmul lor, învăţând câteva versete în fiecare săptămână, cu rezultate foarte folositoare şi îmbucurătoare. Deci să începem, dacă nu am făcut-o deja, să învăţăm pe de rost versete, şi cu hotărârea lucrată în inimă de harul lui Dumnezeu, să continuăm cu lucrul acesta la fel cum citim Biblia, pe tot parcursul vieţii. Putem fi siguri că Domnul nostru binecuvântat avea Cuvântul lui Dumnezeu ascuns în inima sa. Avea şi litera şi duhul, şi, atunci când a fost asaltat de cel rău după ce postise, a putut cita – putem fi siguri că din memorie – pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu.

În încheiere deci, am sugera ca cei care sunt mai în vârstă să înceapă cu primul capitol al Epistolei către Efeseni şi să îl înveţe pe de rost. Le va lua destul de mult timp, dar îi va încuraja să continue şi le va oferi o preocupare folositoare şi minunată pentru câteva minute din fiecare zi. Mergând cu trenul sau cu autobuzul, poate că vedem cum trei sferturi dintre călători sunt ocupaţi să citească ziarul, poate timp de o jumătate de oră. Seara, găsim aceeaşi preocupare. Cât de mult din Cuvântul lui Dumnezeu ar putea fi memorat în drumul din fiecare zi dintre casă şi serviciu!

[tradus din cartea „How to study the Bible” ]

Evangheliile sinoptice

 Samuel Ridout

Ajungem acum la o nouă parte a subiectului nostru. Oricine care cunoaşte Biblia ştie că ea cuprinde două mari secţiuni, Noul şi Vechiul Testament. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut, într-o oarecare măsură, prin toate cărţile Vechiului Testament, împărţindu-le în patru mari grupe, care corespund celor patru cărţi ale lui Moise: cărţile Legii, cărţile istorice, cărţile profetice şi, în cele din urmă, cărţile poetice, sau cărţile experienţei. Acestea toate compun Vechiul Testament. Nu vom zăbovi asupra semnificaţiei faptului că în Vechiul Testament sunt patru grupe de cărţi – vorbind despre un popor pământesc – dar înainte de a trece mai departe trebuie să observăm că avem de a face cu un subiect cu totul nou. Este cea de a doua parte a Scripturii; nu este o a cincea grupă de cărţi, care să continue pur şi simplu ceea ce am avut mai înainte; există o pauză, şi aici, în Noul Testament, avem lucruri cu totul diferite în caracter şi conţinut de tot ceea ce a fost mai înainte.

Tot ceea ce a fost mai înainte se adresa omului în fire sau în carne. Există un om de care se leagă totul în Vechiul Testament, şi acesta este Adam, primul Adam. Există un OM de care se leagă totul în Noul Testament, şi acesta este Hristos, ultimul Adam, Domnul venit din ceruri. Aceştia sunt cei doi oameni, ai celor două cărţi. Sigur, nu neg harul şi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu care strălucesc pretutindeni în Vechiul Testament, însă acolo totul gravitează în jurul primului om; fie că este vorba de Adam însuşi, fie de descendenţii săi – Avraam, sau Moise sau David – toţi sunt oameni după carne, legaţi de Adam, şi omul după carne este sub lege şi, de aceea, trebuie dat deoparte. Ce contrast atunci când venim la Noul Testament, contrast vizibil chiar din structura lui! În loc de patru grupuri de cărţi, avem o singură secţiune, ca şi cum înaintea noastră ar fi Dumnezeu Însuşi, o unitate binecuvântată, deşi, după cum vom vedea, şi Noul Testament poate fi împărţit iar şi iar într-un mod deosebit de remarcabil. Unul, în contrast cu patru; ceea ce este divin în contrast cu ceea ce este omenesc; mântuirea în contrast cu falimentul, toate acestea le regăsim în această a doua parte a Bibliei.

Şi ea se împarte în cinci cărţi. Avem cărţile istoriei Evangheliei, care corespund Genezei. Cât de sugestiv este lucrul acesta dragi fraţi! În Geneza avem viaţa a şapte persoane, aşa cum am văzut, fiind în ansamblu o istorie despre viaţa divină în om; aici, avem viaţa în o persoană; este viaţa în Însuşi Fiul lui Dumnezeu. O nouă Geneză, binecuvântat fie Dumnezeu, cu adevărat un nou început, nu cu omul, oricât de credincios, ci cu Hristos Însuşi.

În Fapte avem o a doua parte, un Exod, care prezintă istoria răscumpărării. Nu spun că în Fapte avem lucrarea de răscumpărare; ştim că aceasta este descrisă la sfârşitul Evangheliilor, prin lucrarea lui Hristos. Dar aici avem istoria răscumpărării, la fel cum în Exod avem istoria eliberării fiilor lui Israel din Egipt, scoşi de sub robia lui faraon. Tot aşa în Fapte avem eliberarea lui Israel de sub jugul iudaismului, la libertatea Evangheliei lui Hristos. Un adevărat Exod.

Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în mod minunat învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem un Levitic care, în ce priveşte plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea Levitic, la fel cum realitatea întrece umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată frumuseţea şi varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora suntem aduşi aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.

Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de frumos prezentată în Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda numite de obicei epistole generale sau universale. Acestea ne prezintă, în contrast remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul apropierii de Dumnezeu, cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un adevărat Deuteronom, o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la cele ce urmează să aibă loc după acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi partea poporului preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru totdeauna. Este un Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel, după cum o arată şi numărul său – Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi desfăşurat înaintea noastră un subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece studiindu-l.

Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de care nici restul nu ar fi posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate din Evanghelii care ne vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-a arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru evanghelii este viaţa lui Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece apostoli sau cu istoria poporului evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise, alături de multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste Evanghelii au o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este subordonat Lui, este fundalul, am putea spune că este doar suportul pe care este aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu pentru a orbi ci pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de El.

Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le privim mai îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această temă. Cele mai multe lucruri din natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente. Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec. Hainele pe care le purtăm sunt alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din raze de culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază, prin care putem vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru evanghelii; fără îndoială că ele ne prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos, dar această Persoană ne este prezentată în toate caracterele ei felurite, în aşa fel încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos; avem o perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.

Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut de-a lungul timpului sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar cataloagele de cărţi căutând titluri care ne prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat vorbind, presate împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că acesta este gândul cu care toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura despre care vorbesc eu.

Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi separate. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El a avut un plan, şi anume ca noi să nu vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi astfel El ne-a oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne descriu aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte uşor să realizăm aceasta. Nu sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este prezentată aceeaşi Persoană!

Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii, care ne vorbesc despre persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului, cortul în sine, există patru învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau prima învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit – patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste acestea era o învelitoare din păr de capră; apoi una din piei de berbec vopsite în roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu vreau să speculez sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”, aşa cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos? Sau, pentru a merge şi mai departe în trecut, nu ne sugerează această cifră imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la încercare, şi fiind datoare să asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim la Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care alcătuiau prima învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de patru coţi. Numărul patru, prezent de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi totuşi, patru înmulţit cu şapte, ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce înseamnă douăzeci şi opt de coţi.

Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom putea găsi o corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De exemplu, dacă aş putea doar indica ceea ce pare să se vadă la o privire superficială: avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit. Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu trebuie să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii iudaice. Şi nu avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din nou, răspunsul este Matei, care ne vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o evanghelie care ne prezintă pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a ocupa un loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu cred că Marcu ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte despre caracterul Său uman, însă desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.

Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre culorile primeia dintre ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte despre guvernare, am putea spune că sugerează ceea ce este legat în mod direct cu cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei. Priviţi apoi la părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a devotamentului până la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan; iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu spun neapărat că aşa este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne prezintă aspecte diferite ale caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom vorbi în continuare.

Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe deplin în detaliile acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală, caracterul fiecăreia dintre ele, în comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea era brodată cu heruvimi, ca şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima dată, heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după căderea în păcat. Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel, acolo unde Dumnezeu exercită judecata. De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa, acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu ne oferă şi aceste lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit în Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui Hristos în trup de om aici pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi. Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui Hristos, însă heruvimul ne vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al Omului”. Cu alte cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea de a exercita judecată, El are acel caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul Omului.

Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor făpturi vii, care corespund exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt descrise în Apocalipsa 4:7 şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa cum spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea judecăţii. Aceste creaturi, aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua templului. Ele ne amintesc de un singur lucru, şi anume că Hristos area autoritatea să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi aceasta pentru că este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în Evanghelii observăm exact caracteristicile heruvimilor.

Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al treilea rând o faţă de om şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în capitolul citat din Apocalipsa ni se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu gândul la binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49 : „Iuda este un leu tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea leului ne vorbeşte despre Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după Matei. Cea de a doua făptură vie, boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura, „în mulţimea boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul desăvârşit, cel care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte niciun jug.

Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală, nici măcar pur şi simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi către o inimă de om am putea spune. Este chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi mai sus în înălţimile cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.

Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre aceste patru evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic forţat aici; nu cred că este niciun fel de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi cele mai profunde gânduri şi studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.

În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un scriitor foarte priceput a ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise evangheliile, decât la Persoana minunată care ne este revelată în evanghelii, – cu alte cuvinte înaintea sufletelor nu era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia scrisă pentru iudei, creştini iudei, că este străbătută în întregime de un mod iudaic de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este aceasta de gândul că Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.

În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele sunt relatate foarte scurt şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat într-un anumit sens, însă aceasta nu este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne prezintă un Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul de-a lungul drumului.

Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se potriveşte felului de a gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este marcată de un anumit fel artistic de a prezenta lucrurile folosind anecdote şi ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un sâmbure de adevăr, dar el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.

Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau pe Hristos. Este adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.

După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu diferite imagini, vom privi acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.

Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de aceea, aici Îl vedem pe Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult mai mult, a însemnat pentru El umanitatea.

Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o trăsătură comună, diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca sunt grupate împreună, iar Ioan este separat.

Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru, cum ai face-o? Doi şi doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult privim la numere, cu atât mai mult vom descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare binele. Avem Geneza, Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele două numere pare, „doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului din care poporul a trebuit să fie eliberat, iar în Numeri avem pustiul şi falimentul. Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două, viaţa Domnului nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.

Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost cunoscute dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă „luat împreună”. Luate împreună – trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o Evanghelie aparte. Trei este numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii divine. Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în mod minunat plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ. Toate trei împreună, în armonie, ni-L prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi Împărat, Slujitor şi Om.

Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare în trei aspecte, deşi şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează gândul arătării depline. Dar este o singură Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii. Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a descoperit în Omul Hristos Isus.

Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1 . „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în Cuvântul întrupat, Omul Hristos Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun „Am de a face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om – Omul în poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El manifestarea deplină a gloriei divine – privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu – Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea spune, înscris în însăşi structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris Cuvântul Său în acest fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă dinainte de a ajunge să privim la conţinutul cărţii.

Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât cele patru Evanghelii, şi totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic perfecţiunea pe care o găsim în ele? Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului binecuvântatului nostru Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea inimilor noastre, pentru gloria lui Dumnezeu.

Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă pe Mesia, Împăratul lui Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui Avraam” care Îl leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde dincolo de zid, către neamuri.

Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am fi cerut vreo binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Aceasta înseamna Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar atunci când citesc că El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun, dacă există credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care era în acea sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se bucură Domnul să I se aducă un astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.

Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar patru, şi fiecare dintre ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe care ne este ruşine şi să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce noi numim o societate onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că ele proveneau dintre neamuri.

Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al Iudeilor, pentru ca iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care distrug orice pretenţie legală la tron.

Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia sceptrul nu avea să se îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi, fiind mama lui Solomon.

Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre neamuri, femei păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu al acestor femei dintre neamuri. Nu are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă? Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele lui Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei Evanghelii care Îl prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul următor. El se naşte ca Împărat în Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se închine? Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă Bibliile şi să citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar ei nu fac niciun pas pentru a I se închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând naţiunile de departe, pot sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.

Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după Matei. Caracterul Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în mod atât de minunat în aceste capitole. Doar o privire la pasajele principal ne va fi îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului în primul capitol, şi închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească Scripturile” – o expresie care apare constant în această Evanghelie, caracteristică pentru tema ei.

În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul, uns şi recunoscut din ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El să facă vreo lucrare publică, înainte de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste El pecetea aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani petrecuţi în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.

Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate principiile divine ale Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi totuşi cât de bine se îmbină ea cu o evanghelie care vorbeşte despre pământ.

După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare ale sfinţeniei pe care le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi, vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în capitolele 8 şi 9.

Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el pregăteşte şi trimite ucenici în aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată înainte ca naţiunea să îşi primească adevăratul Împărat.

Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din singurătate, trimite acel cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest contrast – în ce priveşte faptul că Domnul este cu adevărat Împăratul. În acelaşi capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare, unde El făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul întunericului necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim acele cuvinte ale harului care rămân asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor face aceasta dacă El va întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe faţă. Căpeteniile Îl acuză că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după această desconsiderare a puterii Duhului Sfânt, El nu poate decât să vestească pierirea unora atât de împietriţi.

Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde minunate din capitolul 13 – o înşeptită prezentare a felului cum vor decurge lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag atenţia asupra faptului că primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară, unde există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care va avea loc înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din ţarină este Israel şi lumea. Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.

De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să lucreze, cei flămânzi sunt hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El evită orice confruntare cu iudeii, cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de confruntare. Dar, omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat respins. Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini atât de frumoase ale Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi stălucirea deplină a gloriei Sale în schimbarea la faţă.

Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod special caracteristică lui Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele discuţii inegalabile în care El închide gura adversarilor Săi, şi pildele în care El arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie. El include viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.

Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi; judecata şi condamnarea înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un ecou potrivit al cuvintelor îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi batjocurilor lor ca unul care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.

Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai mulţi dintre voi în ce priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului în această evanghelie. Detaliile sunt relatate în altă parte; Matei este evanghelia cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă. Moartea este pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui Dumnezeu. Aşa că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea – părăsirea de către Dumnezeu. Este aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne prezintă plata deplină pentru păcatele comise.

Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este însoţită, în mod corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act de putere.

Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor Săi marea lucrare, şi asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la sfârşitul veacului.

Ce Împărat! Ce Evanghelie!

Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în Matei, ci prezentând trăsăturile caracteristice ale cărţii.

Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un fel de rezumat, sau o nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea criticilor care judecă prin înţelepciune omenească. Dar oricine citeşte şi studiază această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la început şi până la sfârşit.

În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are legătură cu naşterea şi copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în câteva cuvinte. Apoi El este trimis în pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai mult de 10 versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.

Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce binecuvântările lui Dumnezeu sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile peste un lepros, acolo peste un demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de vindecare divină, o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi şi pe cei demonizaţi… şi i-a vindecat pe toţi”.

Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un loc în altul. Nu există niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi direct legat de acel lucru.

Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în mod desăvârşit aici este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului desăvârşit a fost scrisă de unul care s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca un bun ostaş al lui Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi aceasta l-a costat despărţirea de Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ). La fel stau lucrurile şi cu oaia care a rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.

Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt în concordanţă cu această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără îndoială exact cu cuvintele folosite de Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte aramaice, limba folosită pe scară largă atunci în Palestina.

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele arătări ale Domnului nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor sluji”, şi ce privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.

Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus. Evanghelistul pare să zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor sfinte care au legătură cu ea. Putem să vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe Zaharia şi auzim cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de interesante sunt acele momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o privire chiar în cer, în acea minunată noapte a naşterii lui Isus. Cerul este deschis şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se despartă de El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit loc de poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele preaînalte, şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere”.

Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura aluzie despre copilăria Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre Împăratul; nici despre Cel care are autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un Om între oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El este Fiul Omului.

Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului Isaia şi le citeşte din ea. Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19 ). Apoi continuă şi comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele Sale – că Cel care le vorbea era fiul tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le vorbea era un simplu om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât de mulţumitori pentru „Omul Hristos Isus”.

Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi dragoste la picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca Acesta poate merge păcătosul, pentru a auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei Evanghelii, înaintea noastră este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos Isus.

Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei – corespunzând locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu. Cât de familiare, cât de umane sunt imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui Dumnezeu. El vrea să ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini cunoscute, din viaţa de fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra în orice casă şi să înţeleagă imedat cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul pierdut; şi o, cine fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de omenească – vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate atâta dragoste. Binecuvântat fie Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman. Oamenii ar putea spune că sunt imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai aceasta, că sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar vedem inima lui Dumnezeu.

Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă armonie cu tema ei. Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost, la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul marelui preot şi de acolo la scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi batjocorit de Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui – o, cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest „Om al durerilor” care trece singur prin toate.

În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace. El nu aminteşte strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el vorbeşte de harul care se revarsă chiar spre duşmani, atunci când ei bat cuie în mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin mântuirea tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul vinovat care crede, datorită valorii morţii Sale.

În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul cum se arată alor Săi în Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, – toate acestea poartă aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.

Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind multe în comun şi, în acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o imagine a Domnului nostru binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!

Cărţile poetice

 Samuel Ridout

Până acum am văzut mai întâi cărţile legii, care ne oferă fundamentul căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, principiile după care El acţionează în relaţie cu ei. În al doilea rând am văzut cărţile istorice, unde aceste principii sunt dezvoltate în vieţile lor. În al treilea rând am văzut secţiunea locului sfânt, cărţile profetice, unde ne sunt dezvăluite principiile sfinţeniei divine care ne conduc în prezenţa lui Dumnezeu; iar acum intrăm în cea de-a patra şi ultima secţiune din Vechiul Testament, cărţile experienţei, care îşi găsesc cel mai apropiat corespondent în cartea Numeri. Nu trebuie să mai amintesc că experienţa noastră este în această lume, care este locul nostru de încercare, locul care scoate la iveală orice are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, tot ce este în noi: slăbiciunile noastre, încăpăţânarea noastră, necredinţa noastră în mijlocul încercărilor şi în faţa duşmanilor, căderile şi lipsurile noastre. Cum se strâng mănunchi toate aceste lucruri când ne gândim la lume! Şi cum, pe măsură ce ne gândim la noi înşine trăind în lume, suntem nevoiţi să ne aducem aminte de căderile şi lipsurile care, vai, ne marchează ca unii care umblăm în lume.

Există câteva lucruri foarte sugestive în legătură cu aceste cărţi ale experienţei, pe care dorim să le vedem înainte de a intra în detaliile lor. Aceste cărţi au de-a face cu pământul într-un mod foarte particular, diferit chiar şi de cartea Numeri, care prezintă numai istorie. Aici pătrundem mai adânc, vedem experienţele şi gândurile produse în inimă de circumstanţele prin care trec copiii lui Dumnezeu; aceasta este caracteristica principală a acestei secţiuni. Prezintă experienţa inimii poporului lui Dumnezeu, nu numai istoria lor vizibilă. În legătură cu aceasta, vedem aici partea omenească, într-un fel în care aş putea spune că nu mai apare nicăieri în Scriptură. Aici omul dă expresie gândurilor sale. De exemplu, în cartea Iov vedem până şi manifestarea imperfectă, de necredinţă, a oamenilor care nu au gândurile clare cu privire la Dumnezeu. În cartea Eclesiastul vedem mai clar expresia celui care l-a dat la o parte pe Dumnezeu pentru o vreme; de aceea, nu aş putea să spun – însă folosesc cu precauţie această expresie – că despre verset se poate spune: „Acesta este un adevăr divin”; pentru că uneori versetul prezintă exprimarea unui necredincios, alteori a unei credinţe slabe care bâjbâie în întuneric şi Îl percepe pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că aceste versete nu sunt inspirate, ci ele sunt inspirate ca să ne ofere o imagine a vocii inimii.

Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat astfel de cărţi – care ne arată, pe de o parte, propria noastră slăbiciune, propria noastră apăsare în mijlocul încercărilor, dar care merg mai departe şi prezintă suficienţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în acele momente de încercare! În această privinţă sunt nişte cărţi minunate şi deosebit de interesante. În primul rând ele cuprind la început cartea Psalmilor, care este cea mai mare şi acoperă cel mai vast domeniu dintre toate; putem spune că este corespondentul Genezei. Apoi urmează cartea Iov, care prezintă întristarea oamenilor lui Dumnezeu, izbăvirea lor şi lecţia pe care o învaţă din această întristare. Apoi avem cartea minunată Cântarea Cântărilor, care corespunde cu Levitic, locul sfânt, şi care ne introduce chiar în prezenţa Domnului Însuşi. După aceea urmează cartea Eclesiastul, care reprezintă Numeri, adică cartea experienţelor pustiului; iar în final Proverbe, înţelepciunea adunată pentru drum, care reprezintă Deuteronomul.

Pe lângă ceea ce am menţionat deja, faptul că aceste cărţi exprimă vocea inimii, vocea experienţelor noastre, mai există un lucru foarte remarcabil – ele sunt scrise sub formă de poezie. Dumnezeu îi învaţă pe cei din poporul Lui să înalţe o cântare de laudă chiar prin aceste încercări şi să cânte chiar dacă jelesc în întuneric sau îşi deplâng căderile şi lipsurile, sau când zăresc ceva din strălucirea Salvatorului lor minunat şi sunt ridicaţi de El. Fie că privesc la duşman, fiind persecutaţi de acesta, sau privesc înainte la momentul în care picioarele lor vor părăsi nisipul pustiei – vedem toate experienţele lor de încercare, bucurie, eliberare, asuprire, orice ar fi, toate sunt puse pe muzică, ca ei să cânte şi să-L laude pe Cel care preface pustiul într-un iaz de apă şi face ca pustietatea să înflorească ca trandafirul.

Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre.

Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată. Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile.

Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită. Ce carte plină şi minunată – minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta. Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe, pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu.

Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41, adică Geneza Psalmilor. Apoi de la Psalmul 42 la 72 avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 la 89 avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 la 106 avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106 : „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: «Amin! Lăudaţi pe Domnul!»” Restul cărţii, de la Psalmul 107 la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui Dumnezeu.

Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ, ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi … ci plăcerea lui este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată.

Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este omul care este binecuvântat deplin în felul acesta – unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular în Psalmul 2 , care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea naţiunilor împotriva Omului lui Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte: umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor.

Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă. Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne vorbesc, de asemenea, şi nouă – în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa deplină a harului.

În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul 1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?»” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte, în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Isus înaintea noastră ca Omul adevărat – al doilea Om – şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe.

Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? că durerile sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii? Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă, preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 este descris duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem.

În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare.  Şi astfel ajungem la Psalmul 15 . În Psalmii 9 şi 10 ei îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din Psalmul 2 ? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8 ? Nu, ci este Acela care, în Persoana smerită a lui Isus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei de aici: «Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.»”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ.

Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 şi până la Psalmul 24 ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu — le întâmpină în mod desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi 24. În Psalmul 22 , după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate.

Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru sufletele voastre în locul în care S-a dus El.”

Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24 , vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16 , care este modelul pentru umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos. Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel care Îl cunoaşte pe Domnul Isus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne.

Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor, Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei, suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi — până la Psalmul 39 , iar apoi chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în Psalmul 22 , iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10 : „N-ai voit jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu.

Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42 , nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 ne creează sentimentul de distanţă şi  de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate întristările situaţiei lor, Psalmul 45 începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 vedem că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46 aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El, care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi tăria lor. În Psalmul 47 ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48 ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt grupaţi împreună Psalmii.

Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25 , pătrunzând adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe Hristos şi L-au dat să fie ucis de către naţiuni. Şi întocmai ca în cazul lui David, care când a fost pedepsit pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr  pedepsiţi pentru păcat, aceştia vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi binecuvântarea se va revărsa.

Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu binecunoscutul Psalm 72. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72 . În Psalmul 42 vedem că după „cum doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod.

A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73 , un psalm care ne spune despre locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte, zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este sărmanul om din Psalmul 90 , scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din Psalmul 90 . Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate.

Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 şi contiuând până la Psalmul 100 . Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni.

Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 şi până la sfârşit vedem a cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune este Psalmul 119 , care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere. Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel, faptul că opt,  numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie.

Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru vecii vecilor.

„Ascultă! Se aud notele cereşti din nou!

Cântecul de laudă răsună tot mai tare

Pe bolta creaţiei, Amin!

Amin! Răspunsul bucuriei creşte.”

Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în perfecţiunea ei felurită.

Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta  pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică ca ei să reflecte chipul Său.

Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu.

Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei. Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat, când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor? Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn.

Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole, vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate cuprinde.  Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic. Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic, aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti.

Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!

Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire.

Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă. Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor.

Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări  a ceea ce este El pentru mine, sunt suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o.

Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon.

Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii. În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice pentru cale.

Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la cuvintele înţelepte care sunt în ea —  nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei — sute de pericole care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea.

Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor cărţi în acest moment.

Cărţile profetice – Daniel şi profeţii mici

 Samuel Ridout

Daniel, după cum sugerează şi numele, este profetul naţiunilor. În această carte ne aflăm în timpul naţiunilor. Este, după cum vedeţi, al patrulea în listă, corespunzând astfel cărţii Numeri, cartea pustiei sau a lumii. Nu avem de-a face în primul rând cu Israel.

Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca rege, în locul unui urmaş al lui David. Avem de-a face cu naţiunile pământului, dar numai în măsura în care se referă la scopurile lui Dumnezeu.

Există foarte multe trăsături pline de învăţăminte în această carte. Să observăm că exact aşa cum cartea Numeri conţine în primele capitole ceva ce caracterizează, sau ar trebui să caracterizeze oamenii pe care îi vedem în acea carte – având poziţia şi mărturia unui nazireu – aşa vedem şi în primul capitol al cărţii Daniel, poziţia nazireului. Când ne referim la aşezarea copiilor lui Dumnezeu în lume şi la modul în care trebuie să umble în ea, care este primul mare principiu care trebuie să ne ghideze? Cartea Numeri ne spune asta.  În capitolul 6 al acestei cărţi, vedem că pentru ca un om să fie un adevărat pelerin, un martor credincios pentru Dumnezeu în această lume, el trebuie să fie un nazireu; el trebuie să se despartă de tot ceea ce-l înconjoară. Avraam a fost pelerinul-model, el a fost omul care a locuit într-un cort, izolat de ceilalţi. În acelaşi fel, Lot ne este prezentat ca fiindcopilul lui Dumnezeu, pus de obicei în legătură cu lumea, întinat de ea, mărturia lui fiind distrusă, iar el însuşi salvat ca prin foc.

Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea.

Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu – separarea în mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre naţiuni, esenţa tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului. Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim – Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine – mutaţi în curţile împăratului din Babilon, prima naţiune a pămîntului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez succesul – dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt – vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel.

Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni, şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul – cheie al acestei cărţi? „Eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus.” Despărţit de toată gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi.

Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat, adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem apropia şi înţelege profeţia.

Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de naţiuni, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul când Israel va fi restabilit ca naţiune de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri. Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui.

Aşadar, aceasta este explicaţia – punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi – va domni în pace şi va triumfa asupra tuturor naţiunilor.

Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele, distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt – cei şapte ani de foamete şi cei şapte ani de belşug – ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi.

Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune, locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte – acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut.

În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii – istorisirea timpurilor naţiunilor. Timpurile naţiunilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu nicio naţiune de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru, are de-a face cu ceva dincolo de vreo naţiune pământească.

Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început timpurile naţiunilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip, niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman, coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei.

Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui Israel din timpul primei lui captivităţi, e aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut în mod public. E adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau acolo ca servitori ai puterilor naţiunilor.

Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta? Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi e reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile naţiunilor veniseră, iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru n-ar putea, că era timpul naţiunilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în ţară. Nu mai e nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor primi, El nu va fi Împărat. Timpurile naţiunilor continuă.

Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins, şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut cunoştinţă profetică,  ar fi însemnat  că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut.

Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ.

Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă. Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor.

Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o legătură între aceste două capitole din Daniel.

Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului, iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente-  psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare, în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi adunate nu-i poate face să  cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el. Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă de Domnul.

Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El ştie cum să-i smerească.

Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe puternicul împărat, capul de aur- printre fiare- iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă, „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici, atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică, bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e, să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc.

În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între naţiuni, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria naţiunilor este una a apostaziei.

Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut naţiunile; el i-a fost mai credincios lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul corespunzător al culminării puterii naţiunilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă. Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii şi de progres peste tot. Ah, în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.

Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar, dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal, putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara- apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă; şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul împărăţiei lui Hristos pe pământ.

Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Pentru interpretarea acestei profeţii, trebuie să vă recomand alte cărţi, şi să trecem mai departe chiar mai repede.

{* “Scurte explicaţii ale cărţii Daniel” de W. Kelly; „Daniel, profetul”, de E. Dennett; şi alţii}

Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist, împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara.

Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.

Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări scripturistice.

Aici se încheie a patra parte a acestei împărţiri principale, timpul naţiunilor, rămânându-ne cei doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental; iar asta este ceea ce vedem în a cincea parte a cărţilor.

Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi – numărul guvernării înseşi. Nu avem timp de a vedea argumentele pentru aceasta, însă îi datorez altuia gruparea acestor cărţi, care este clar indicată în momentul în care le veţi vedea. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră engleză, nu este ca cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă. De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima.

{*Vezi „Structura numerică a Scripturii”, de F. W. Grant}

Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu vântul de răsărit – Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste – şi totuşi, un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi imploră să se întoarcă.

Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.” Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (i.e. puterile lumii), nu vom călări pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.

Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.

Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El, va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem la acest profet.

Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta.

În întreaga carte Amos  găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra naţiunilor care sunt puse în legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din urmă.

Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos.

Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata naţiunilor. Vedem aici în cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, naţiunile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra naţiunilor ca întreg, apoi vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre naţiuni. Dumnezeu i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este printre naţiuni şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre naţiuni. Asta este situaţia lui Israel astăzi; îngropat printre naţiuni, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici îl vedem pe Israel izgonit dintre naţiuni şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu naţiunilor, simbolizaţi de Ninive, conducătorul lor.

Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, dar şi binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou.

Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul naţiunilor, asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acea naţiune. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult- „dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4 ) În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a tot, încrederea lui e în Domnul.

Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania 3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită. Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei.

Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim, puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm pentru un moment cu aceştia trei.

Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei. El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră. Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare? Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre.

Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată. Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi, iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el.

Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui Dumnezeu printre naţiuni. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc despre planurile lui Dumnezeu toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către naţiuni, va fi scăpat; iar atunci, de asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul lui.

Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au străpuns – profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns – şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare.

El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit, naţiunile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul fiind bucuria întregului pământ; iar apoi naţiunile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor. Este o profeţie minunată.

Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum, aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea.

Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu  anumite părţi din Evanghelia după Matei. Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul e religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan e doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu.

Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care ei  ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo – continuând cu fariseismul lor făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos – ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23 , când vorbeşte despre acelaşi Împărat care va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins.

Singura speranţă pe care profetul o putea avea – pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de gândul lor, nu contează unde arată degetul lor – iar ei  au examinat întreaga lume, au cuprins toate naţiunile şi toate primcipiile divine – totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm, „Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta e tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa. Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată. Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El – să-L privim şi privindu-L să ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi. Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Cărţile profetice – De la Isaia la Ezechiel

 Samuel Ridout

În capitolul 24 din Evanghelia după Luca există un verset, versetul 44, care cred că ne arată că ordinea aceasta nu este străină de Scriptură: „Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi”. Observaţi că aici Vechiul Testament este împărţit în trei părţi: Legea, Profeţii şi Psalmii; şi că ordinea în care sunt enumerate este: întâi Legea, apoi Profeţii, şi, la sfârşit, Psalmii. Fără îndoială că mulţi ştiţi că profeţii sunt împărţiţi în două categorii, profeţii istorici, şi profeţii care au scris în mod direct mesajul lui Dumnezeu către popor.

Aşadar avem aici toţi profeţii în ordine: mai întâi, pe cei istorici, şi apoi pe cei „din urmă”, care transmit profeţii propriu-zise; şi doar apoi versetul aminteşte Psalmii, care includ toate cărţile poetice. Prezint acest gând ca să nu credeţi că am ales în mod arbitrar să discutăm întâi despre profeţi şi să îi prezentăm în cea de a treia parte a studiului noastru. Şi aş putea adăuga şi că în Biblia ebraică, scrierile sfinte, cărţile poetice sunt puse toate după profeţi.

Acum trebuie să ne întrebăm dacă şi în această secţiune poziţia ca număr coincide cu tema, aşa cum am văzut până acum.

Aşa cum am văzut, cărţile legii au fost primele; legea lui Dumnezeu este fundamentală. Apoi, în al doilea rând, cărţile istorice reprezintă cel de al doilea grup de cărţi, şi aceasta nu doar pentru că ne prezintă continuarea cronologică a istoriei poporului Israel, ci ele prezintă şi progresul şi evoluţia adevărului lui Dumnezeu încredinţat poporului Său, şi relatarea feluritelor izbăviri lucrate de El. Venind la cea de a treia secţiune, vedem că trei este numărul trezirii, al învierii; de aceea, ne putem aştepta ca în aceste cărţi ale profeţilor să vedem puterea divină a învierii. Trei este totodată şi numărul sanctuarului, şi unde veţi găsi locul sfânt prezentat mai clar decât în principiile trezirii despre care vorbesc profeţii? Vă amintiţi că în Samuel aveam ridicarea profeţilor pe fondul falimentului preoţiei. Eli, reprezentat al întregului ordin preoţesc, a eşuat; s-a îndepărtat de la sfinţenia care ar trebui să caracterizeze casa lui Dumnezeu şi pe preoţii lui Dumnezeu. Drept urmare vedeţi cum Samuel, cel dintâi dintre profeţi, se ridică pentru a lua locul preoţiei decăzute.

La fel şi aici, în această secţiune, veţi vedea cum lucrarea profetică s-a ridicat pentru a lua locul a ceea este în ruină în poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am spus, suntem puşi în faţa principiilor sfinte ale adevărului lui Dumnezeu, care trebuiau să domnească în sanctuar, şi lucrurile sunt cu atât mai vii şi mai reale cu cât nu se petrec înăuntrul locului sfânt. Prezenţa profetului, aşa cum am spus, înseamnă că preotul a fost dat deoparte şi, o dată cu el, întregul sistem de rânduieli stabilit de Dumnezeu în popor. Printre profeţi nu vedem nimic de felul unei succesiuni din tată în fiu. Profetul este ridicat de Dumnezeu pentru o lucrare specială; el îşi primeşte mesajul direct de la Dumnezeu şi îl transmite poporului; nu există niciun fel de intermediar. Şi atunci când lucrarea sa este împlinită, în loc să transmită slujba sa mai departe, ea încetează până când Dumnezeu începe o lucrare nouă.

[Faptul că Ilie l-a uns pe Elisei ca succesor al său, deşi pare o contradicţie cu ceea ce am spus mai sus, nu este aşa. Mărturia lui Dumnezeu pentru Israel a mers mai departe. Ilie a eşuat în a înţelege deplin gândurile lui Dumnezeu – deşi a fost un slujitor deosebit de onorat – iar Elisei continuă lucrarea profetică.]

Atunci când ne apropiem de profeţi, ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Ce bucurie este că în acest număr al învierii găsim ceea ce ne vorbeşte despre restabilire, care este însă mai mult decât simpla recuperare a ceea ce am pierdut. Pentru că restabilirea lucrată de Dumnezeu este întotdeauna o înviere, ne aduce întotdeauna într-o sferă nouă, în puterea unei stări noi, cu totul superioară celei din care noi înşine am căzut.

Priviţi la cel mai măreţ exemplu dintre toate. Omul a căzut din poziţia sa de creaţie perfectă a Creatorului. Şi harul a intervenit pentru a îl recupera pe sărmanul om pierdut. Îl pune însă înapoi în Eden, în paradisul omului? Cine ar da în schimb paradisul lui Dumnezeu, pe care cei mai nenorociţi păcătoşi iertaţi îl vor împărţi cu El, pentru cel mai desăvârşit paradis al omului?

Dumnezeu ne dă întotdeauna ceva mai bun decât ceea ce noi am distrus. Aşadar vedem în profeţi mai mult decât ordinea lui Dumnezeu, decât adevărul Său pentru restabilirea poporului Său în locul de unde au căzut. De exemplu, scopul lucrării profetice nu este să restabilească poporul împărţit şi să pună pe un fiu al lui David ca împărat peste tot poporul. Ea priveşte dincolo de toate eforturile jalnice şi sărăcăcioase ale omului, dincolo de vremea de acum, spre vremea viitoare când Cel care merită va lua împărăţia. Ea ne ridică spre planul gloriei lui Hristos, al împărăţiei lui Hristos.

Cât de bun este Dumnezeul nostru! Adevărul Său este ca o spirală; se poate răsuci în jurul axei proprii, dar întotdeauna merge în sus, întotdeauna urcă spre înălţimi tot mai mari.

Dacă privim acum la cărţi în sine, vedem aceeaşi împărţire familiară în cinci cărţi. Mai întâi este Isaia, corespunzătoare Genezei, cel puţin prin faptul că este cartea începutului; este cea care Îl prezintă pe Dumnezeu ca izvor al binecuvântării poporului Său, şi al planurilor Sale pentru cei aleşi. Ea începe cu Dumnezeu, la fel cum şi Geneza începe cu El. Este gloria lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu care va aduce binecuvântările Sale. Vedem suveranitatea manifestată în căile Sale. Dumnezeu are un plan, are un scop pentru poporul Său, şi oricât de mare ar fi falimentul lor, aşa cum cântăm uneori: „Planurile Sale se vor îndeplini, fiecare la timpul său”. Şi tot în această primă carte a profeţilor sunt prezentaţi atât de evident aleşii Săi.

În Ieremia avem ceva destul de diferit; Ieremia, la care se adaugă Plângerile, pentru că, aşa cum ştiţi, Plângerile ocupă acelaşi loc ca şi cartea Rut faţă de Judecători. La fel cum acestea două constituie practic o singură carte, tot aşa şi Ieremia şi Plângerile, împreună,  corespund cu Exodul. Ele ne prezintă „durerea divină şi mântuirea divină pentru un popor păcătos”. Cuvintele accentuate aici ar fi durere, mântuire şi păcătos. Nicăieri nu este prezentată mai evident starea grozavă de păcat a poporului; nicăieri nu veţi vedea durerea divină turnată într-un vas de pământ aşa cum o vedem în Ieremia. Şi această carte ne arată în mod minunat şi mântuirea, răscumpărarea.
Apoi, în cel de al treilea rând, Ezechiel corespunde cu Leviticul, şi subiectul său ar putea fi numit „curăţirea sanctuarului pentru un popor întinat”. Nu este în primul rând o chestiune de mântuire, ci de curăţire.

Apoi Daniel ne aduce printre naţiuni, experienţa pustiei, a profetului care trăieşte în lume. Ea vorbeşte în primul rând de puteri dintre neamuri, şi nu de iudei. Scrisă în vremea naţiunilor, ea este cartea Numeri, şi ne vorbeşte despre „vremurile, punerea la încercare şi falimentul naţiunilor”.

Ne mai rămân cei doisprezece profeţi mici, grupaţi ca un întreg, după cum vom vedea mai târziu. Ei sunt un rezumat al căilor lui Dumnezeu – ca şi în Deuteronom – al principiilor şi căilor guvernării divine. Vom atinge câteva puncte principale în fiecare dintre acestea – scoţând puţină apă din fântâni inepuizabile.

Isaia, ca şi Geneza, este prinţul profeţilor, şi în mod minunat vedem că profeţia sa este împărţită în şapte părţi, cartea în sine fiind pecetluită cu numărul perfecţiunii. Prima dintre acestea cuprinde primele doisprezece capitole; şi acestea prezintă întreaga istorie a poporului, a păcatului lor, a milei lui Dumnezeu care îi restabileşte, şi toate acestea sunt centrate, aşa cum vedem în capitolul 11, pe Hristos, vlăstarul lui Isai, şi Mlădiţa care va creşte din rădăcinile sale. În persoana Sa binecuvântată se împlinesc planurile lui Dumnezeu; în El, naţiunea care şi-a pierdut gloria şi dreptul la orice fel de binecuvântări este restabilită. Întregul capitol ne prezintă atât de frumos braţul lui Dumnezeu care strânge poporul Său împrăştiat, aducându-i înapoi şi unindu-i în ţară, iar steagul Său fluturat peste ei este dragostea nepieritoare a lui Hristos, conducătorul şi Domnul lor, Cel pe care ei L-au respins. Tot în această diviziune a cărţii, în capitolul 7, El este prezentat ca fiul fecioarei, profeţie citată apoi în primul capitol din Matei.

Un alt capitol remarcabil din această secţiune a cărţii, capitol pe care toţi îl cunoaşteţi bine, este cel de al şaselea, unde este prezentată în mod izbitor măreţia şi gloria lu Dumnezeu, care pe de o parte dă la iveală păcatul şi, pe de altă parte, mărturiseşte despre binecuvântări şi dreptate. Aici profetul este adus în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce poate rosti este: „vai de mine!”. Am fost uimit de faptul că acest vai este cel de al şaptelea din acest pasaj. Veţi observa că în capitolul 5 se spune de şase ori „vai”. Vai de acesta şi vai de acela, de fiecare categorie de oameni care fac răul, iar apoi, venind la capitolul următor, la cel de al şaptelea vai, nu mai este vorba despre vreun păcat special, sau despre a acuza pe alţii, ci omul adus în prezenţa lui Dumnezeu spune: „vai de mine, pentru că sunt necurat, un om cu buze necurate”. Astfel, capitolul şase ne oferă una dintre cheile acestei secţiuni.

Următoarea parte a profeţiei lui Isaia începe cu capitolul 13, şi continuă până la capitolul 26. Remarcaţi faptul că în această secţiune sunt prezentate judecăţile divine, judecăţi deosebite asupra neamurilor, dar şi asupra lui Israel, da, asupra întregului pământ, executate pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se poată desfăşura neîmpiedicată de nimic.

Este atât de frumos să vedem că, dacă braţul lui Dumnezeu dă lovitură după lovitură – profeţia împotriva Babilonului – profeţia împotriva Moabului – profeţia împotriva Tirului – profeţia împotriva tuturor naţiunilor mari şi puternice de pe pământ, profeţia împotriva poporului Său ales şi preaiubit, a lui Israel, profeţia împotriva întregii lumi – el face aceasta doar pentru a stabili şi a întemeia gloria Sa pentru totdeauna într-un fel care nu poate fi clătinat; după cum scrie în alt context în epistola către Evrei: „de aceea, primind o împărăţie neclătinată”. Şi este bine să observăm că la sfârşitul acestei secţiuni, după judecăţile profetice prezentate până la capitolul 24, în capitolul 25 vedem cum vede profetul toată această pustiire ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu; Te voi înălţa, voi lăuda Numele Tău, pentru că ai făcut lucrări minunate, planuri de demult, care sunt credincioşie şi adevăr”. Privind la toate judecăţile, el îşi înalţă glasul şi laudă pe Dumnezeu. Atunci când omul este umilit, atunci când puterea sa este prăbuşită în ţărână, atunci doar Dumnezeu este glorificat, Numele Său este preamărit.

Şi apoi, capitolul 26 încheie atât de frumos această secţiune, cu o cântare de mântuire: „În ziua aceea, în ţara lui Iuda se va cânta cântarea aceasta: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Vedeţi cât de frumos este? Nuiaua lui Dumnezeu prăvăleşte totul în ţărână; oraşele sunt nimicite, locurile întărite sunt pustiite, măreţul Babilon şi toate locurile măreţe de pe pământ sunt ca şi nimic. Şi totuşi, în mijlocul acestei ruine, credinţa îşi înalţă cu bucurie cântarea şi spune: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Cine poate clătina ceea ce este întemeiat pe viziunea ruinei tuturor lucrurilor, pe puterea măreaţă a lui Dumnezeu Însuşi? Acum citiţi din nou profeţiile, având în minte gândul acesta ca o cheie a lor, şi veţi simţi dorinţa să vă alăturaţi acestei cântări de laudă care încheie secţiunea. Ce zi va fi pentru Israel atunci când cu bucurie Ierusalimul, cetatea preaiubită, acum călcată în picioare de neamuri, va străluci în toată splendoarea ei, aşa încât se va împlini ceea ce a spus psalmistul care zice: „Lucruri glorioase se spun despre tine, cetate a lui Dumnezeu”.

Trecem mai departe la cea de a treia secţiune a cărţii, care începe cu capitolul 27 şi continuă până la capitolul 35. În aceasta avem aproape în exclusivitate prezentarea sfinţeniei lui Dumnezeu, în contrast cu păcatul lui Israel. În cea de a doua secţiune s-a vorbit şi despre mântuire, dar înainte de a înţelege mântuirea, trebuie ca ei să înţeleagă adâncimile stării lor de păcat. Aşadar, această a treia secţiune vorbeşte despre sfinţenia liu Dumnezeu, şi arată necurăţia şi păcatul lor, şi doar după ce acestea sunt date la iveală, Dumnezeu poate să binecuvânteze. Doar atunci când păcătosul îşi vede nu doar starea pierdută, ci înţelege adâncimea stării sale deznădăjduite, se poate ca el să primească binecuvântarea deplină. Cred că în zilele noastre adesea nu ne bucurăm deplin de binecuvântare pur şi simplu pentru că ne mulţumim cu mântuirea de judecata pe care o meritam; pentru că nu înţelegem bucuria de a fi făcuţi părtaşi naturii divine. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât a dat pe Fiul Său preaiubit nu doar ca să poarte păcatele noastre, ci ca să înlăture păcatul, şi, în moartea Sa, nu văd numai răscumpărarea mea pecetluită pentru veşnicie prin sângele Său, ci mă văd şi pe mine, eliberat prin acea moarte de legea păcatului; deci dacă dorim să avem bucurie adevărată, putere adevărată, eliberare adevărată, trebuie ca într-un anumit fel să trecem prin ceea ce prezintă această secţiune a cărţii, să privim sfinţenia lui Dumnezeu pusă în contrast cu necurăţia noastră.

Şi veţi observa că şi aici avem în încheiere un cântec. De fiecare dată când prezintă un subiect, el încheie cu o cântare de laudă. Tot aşa şi aici, când tema a fost una întunecată – aşa încât ai putea spune că profetul şi-a făcut datoria, şi-a îndeplinit misiunea, şi a făcut cunoscut poporului lui Dumnezeu păcatul lor, şi cu aceasta poate să încheie. Dar nu, după ce a spus toate aceste lucruri, el începe să laude şi să adore. Floarea cântării de biruinţă poate răsări şi în pământul sumbru şi întunecos al convingerii de păcat. Vedeţi capitolul 35: „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, va înflori din belşug”. Şi tot aşa în versetul 8: „şi va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va  încununa capul; veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi”. Căile sfinte ale lui Dumnezeu, şi lumina care mă face să îmi văd păcatele şi natura păcătoasă sunt binevenite, atunci când cercetarea înaintea Sa conduce la o asemenea izbucnire de bucurie şi cântare, ca aceea la care tocmai am privit; pustiul este transformat în pământ roditor, unde cresc toate roadele binecuvântate ale Domnului, pentru gloria Sa!

Trecem mai departe la cea de a patra secţiune, care se întinde de la capitolul 36 până la 39. După cum ştiţi, este partea istorică a acestei cărţi, o bucăţică de istorie aruncată parcă în mijlocul profeţiei. Ea relatează atacul Asiriei împotriva Ierusalimului în vremea lui Ezechia, şi felul în care ei nu sunt învinşi prin putere, ci prin slăbiciune. Ezechia nu conduce o armată, nu poate să le iasă în întâmpinare ca unul care este mai puternic şi-l învinge pe cel slab. El ia poziţia de slăbiciune şi pune înaintea lui Dumnezeu toate ameninţările împăratului Asiriei, iar Dumnezeu intervine, aşa cum face întotdeauna. El dovedeşte că slăbiciunea este doar o ocazie ca El să-Şi arate puterea. Cele patru capitole sunt de fapt patru subdiviziuni, şi corespund exact structurii lor numerice.

Ajungem apoi la cea de a cincea secţiune, care este şi cea mai importantă, de la capitolul 40 până la 48, care se încheie cu cuvintele: „Pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”. Este remarcabil că în primele trei secţiuni ale cărţii judecata este tema principală, şi ele se încheie cu câte o cântare de laudă, în timp ce în ultimele trei secţiuni tema principală este îndurarea, şi ele se încheie cu câte o avertizare solemnă la sfârşit. După cum aici se spune „pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”, tot aşa la sfârşitul următoarei secţiuni, şi apoi la sfârşitul cărţii, vedem cum pieirea celor neevlavioşi vine asupra lor înaintea ochilor tuturor. Lucrul acesta este interesant şi ne arată că Dumnezeu păstrează întotdeauna echilibrul între adevărurile Sale preţioase.

În acest capitol 40 avem ceea ce ne place tuturor. Cine nu s-a întors de atâtea ori spre acel prim verset, „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeeul vostru”. Este un capitol minunat pentru a fi citit în momente de durere, sau în orice alte momente. Dar observaţi construcţia lui: ce credeţi că vine exact înainte de mângâirea pentru profet şi pentru popor, şi de odihna lui Dumnezeu? Este profeţia cu privire la captivitatea în Babilon, cu privire la lepădarea şi judecarea naţiunii. În mijlocul pustirii, în mijlocul judecăţii împotriva necredincioşiei lor, cuvântul lui Dumnezeu priveşte spre vremea restabilirii lor. Oriunde ne-am afla, sau cât de severă a fost nuiaua lui Dumnezeu care a trebuit să ne mustre, El va mângâia pe poporul Său, şi va aduce binecuvântare chiar în mijlocul nebuniei şi falimentului nostru.

Aşadar în acest capitol, ca şi în întreaga secţiune, Îl vedem pe Dumnezeu cu poporul Său, pentru că este a cincea secţiune. El discută cu ei despre idolatrie. De ce au dat gloria Sa unor chipuri cioplite, lucrări ale mâinilor omului? Aceasta este controversa care străbate întreaga secţiune. Începem acum cea de a şasea secţiune, de la capitolul 49. Numărul şase ne spune despre două lucruri, despre puterea deplină a omului, dar şi despre puterea lui Dumnezeu care stăvileşte, sau pune o limită. Omul poate lucra şase zile, dar apoi Dumnezeu Îşi pune mâna peste el şi-l face să se oprească. Legat de fiara care reprezintă chintesenţa puterii şi energiei omului (Apocalipsa 13 ), veţi vedea că numărul ei este şase, repetat de trei ori, ca şi cum ea ar fi făcut un efort întreit pentru a atinge perfecţiunea, dar nu a putut ajunge decât la cea mai înaltă formă de putere omenească. Şi acelaşi număr şase ne spune despre o mână care este pusă asupra acelei fiare, chiar atunci când ea îşi arată măreţia, când se înalţă pe sine, şi când îi obligă pe toţi să i se închine ca Dumnezeu, chiar şi atunci mâna lui Dumnezeu este asupra ei.

Acum, în această a şasea secţiune, de la capitolul 49 până la 59, am fost izbit în mod special e un lucru. Aici există capitolul 53, pe care toţi îl preţuim atât de mult în inimile noastre, pentru că el prezintă adevărul preţios despre Hristos care a fost dus ca un miel la tăiere, şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund. În acel capitol minunat pare că Duhul lui Dumnezeu a rupt perdeaua subţire dintre trecut şi viitor, şi în loc să vorbească despre ceea ce va fi, vorbeşte despre viitor ca şi cum deja ar fi fost. El Îl vede pe Isus înaintea sa; aşa că atunci când Filip se întâlneşte cu famenul care se întorcea de la Ierusalim citind acel capitol, Filip nu trebuie să se întoarcă în altă parte a cărţii pentru a îi spune despre mântuire, ci începând de la acel verset i-L poate vesti pe Isus. Isus este atât de frumos prezentat acolo, ca jertfă ispăşitoare. Dar acel capitol minunat este în secţiunea care vorbeşte despre cea mai înaltă formă a răului, stăvilită totuşi, şi învină prin puterea divină. Cel mai mare păcat dintre toate a fost răstignirea şi respingerea Domnului gloriei. Acolo unde eforturile zadarnice ale omului a atins punctul lor maxim, acolo unde a părut că el a obţinut victoria, când tocmai Domnul gloriei se găsea în mâinile lui necurate, acolo unde vinovăţia sa se arată în toată hidoşenia ei – tot acolo mâna Dumnezeului veşnic este pusă asupra victoriei omului, şi victoria măreaţă a harului aduce cu sine împlinirea tuturor planurilor îndurării Sale. „Acolo unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”.

Aceasta ne aduce la cea din urmă secţiune pe care o mai avem înainte, de la capitolul 60 până la sfârşitul cărţii. Suntem oare surprinşi dacă la începutul capitolului 60 profetul spune: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit”? Ce îi mai rămâne Sionului decât să se scuture de praf şi să se ridice şi să strălucească, nu în lumina sa proprie, ci cu lumina glorioasă a Domnului care a strălucit peste el, şi care nu va mai apune niciodată? În cea de a şaptea secţiune vedem împlinirea planurilor lui Dumnezeu, a scopurilor Sale, da, chiar şi mai departe de gloria împărăţiei de o mie de ani. În capitolul 65 avem o privire spre gloria eternă, spre cerurile noi şi pământul nou, unul dintre puţinele pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre aceasta – despre descoperirea gloriei lui Dumnezeu, pentru veşnicie, iar toţi cei răscumpăraţi ai Săi intră în odihnă veşnică. Vai, vai, judecata celor răi are loc şi ea în final.

Am zăbovit mai mult asupra cărţii Isaia, nu doar pentru că este profeţia cea mai de seamă şi cea mai completă, ci şi pentru că arată că toate celelalte cărţi pot fi analizate în acelaşi fel. Trebuie să trecem mai repede prin Ieremia. Atunci când ajungi la această carte eşti izbit de unul sau două lucruri. Profetul simte fiecare cuvânt pe care îl spune. Fie că le vorbeşte despre judecata care a căzut peste ei, fie că le spune de păcatul lor, toate acestea îl marchează atât de profund încât îşi doreşte să nu se fi născut niciodată, pentru a nu avea de transmis un asemenea mesaj. Atunci când le vorbim păcătoşilor pierduţi despre starea lor, simţim şi noi are grozăvia acestui mesaj? aşa cum spune Pavel: „cunoscând deci frica de Domnul”. Nu ar trebui să lucreze şi în sufletul nostru acea milă divină, care să implore şi să înduplece, da, care să plângă pentru soarta lor? Priviţi în capitolul 9 unde Ieremia priveşte la păcatele poporului, pe care le denunţă cu toată solemnitatea. „De mi-ar fi capul ape şi ochiul meu izvor de lacrimi, ca să-i plâng zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului meu!”. Nu vedem nicio urmă de indiferenţă, ci o durere care, deşi este omenească, şi deşi îl face uneori pe profet să se plângă chiar împotriva lui Dumnezeu, are şi o măsură de milă divină care se manifestă prin ea. Nu este oare durerea Aceluia care, venind lângă cetatea preaiubită şi privind-o aşezată pe dealurile despre care Dumnezeu spusese că vor fi temelia ei pentru veşnicie, plânge pentru ea şi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi”. Ce durere atunci când spune: „Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De cât ori am vrut să adun pe copii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”. Durere, milă, dor pentru poporul Său preaiubit, toate acestea le veţi găsi în Ieremia. Este o carte profund umană.

Celălalt gând proeminent este mântuirea. Este cea de a doua carte, la fel ca şi Exodul, vorbind despre izbăvire, şi am să ilustrez lucrul acesta cu un pasaj din capitolul 31: „Un glas s-a auzit în Rama, jale şi plângeri amare: Rahela, plângându-şi fiii, refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, pentru că nu mai sunt”. Aşa zice Domnul: „Opreşte-ţi glasul de la plâns şi ochii de la lacrimi, pentru că este o răsplată pentru lucrarea ta”, zice Domnul; „şi ei se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Şi este speranţă pentru viitorul tău”, zice Domnul, „şi fiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor”. Vă amintiţi că o parte din această profeţie este citată în evanghelia după Matei, partea care cuprinde cuvintele de jale: Rahela plânge pentru copii ei, care nu mai sunt, şi nu vrea să fie mângâiată. Cât de minunată avem aici prezentată mântuirea care va veni după ceea ce constituie tema profeţiei.

După judecăţile divine asupra poporului, asupra lor va veni mântuirea divină. Citiţi puţin mai departe. Mai jos, în acelaşi capitol, în versetul 23: „Aşa zice Domnul oştirilor: „Din nou vor spune cuvântul acesta în ţara lui Iuda şi în cetăţile lui, când îi voi întoarce pe captivii lor: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!”. Şi Iuda va locui în el şi în toate cetăţile lui împreună, şi cei care lucrează pământul şi cei care merg cu turma. Pentru că am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice suflet întristat”. La aceasta m-am trezit şi m-am uitat; şi somnul îmi fusese dulce”. El a trebuit să le spună veşti triste, a trebuit să verse lacrimi pentru un popor vinovat, dar aici el poate să le aducă un mesaj de mântuire şi eliberare. Vă puteţi imagina bucuria cu care el vesteşte un astfel de mesaj care înviorează inimile obosite cu astfel de cuvinte de dragoste de la Dumnezeu Însuşi.

În acelaşi capitol avem un alt aspect al mântuirii, care ne arată eternitatea ei. Versetul 31 spune: „Iată, vin zile” zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” şi apoi versetul 33: „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea”, zice Domnul, „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. Şi Eu le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor”. Este noul legământ, sigur, şi statornicit în toate privinţele, care nu poate fi înlăturat atât timp cât va dăinui creaţia lui Dumnezeu.

Ar fi bine ca cei care cred că trebuie să spiritualizeze tot ceea ce are de a face cu Israel să privească spre cerurile întinse şi să înţeleagă că, la fel de sigur cum soarele şi luna vor dăinui, tot aşa va dăinui şi Israel ca naţiune înaintea lui Dumnezeu.

Acum trecem mai departe pentru a spune câteva lucruri despre Plângeri. Aşa cum am spus mai înainte, este un fel de apedix al cărţii Ieremia. Ea prezintă plângerile sale, o revărsare deosebit de frumoasă a inimii profetului sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi în ea poţi vedea o structură alfabetică remarcabilă şi deosebit de interesantă. Fiecare capitol este un acrostih alfabetic, mai puţin ultimul; adică, în fiecare capitol sunt cele 22 de litere ale alfabetului în ordine, iar ultimul capitol are 22 de versete. În capitolul 3, numărul învierii, alfabetul este de teri ori; adică, sunt trei versete pentru fiecare literă a alfabetului, pecetluind în felul acesta ordinea numerică a întregii cărţi.

Ezechiel. Aceasta este cartea levitică, cea de a treia, cartea locului sfânt, şi este străbătută de la un capăt la altul de gândul sfinţeniei preoţeşti. În primul capitol, în versetul 3, vedem că profetul aparţine unei familii preoţeşti. El nu este profet doar pentru că este preot, însă preoţia caracterizează întreaga carte. Priviţi de exemplu la două sau trei teme foarte proeminente în ea. Din capitolul 40 şi până spre sfârşitul cărţii avem restabilirea sanctuarului lui Dumnezeu în mijlocul poporului; ordinea preoţească, jertfele, reconstruirea templului; de fapt, întreaga ţară este un loc sfânt pentru Domnul. Întreaga ţară este împărţită între cei din popor, şi vedem cum cetatea este în mijlocul acelei ţări care este gloria tuturor ţărilor; cetatea cu cele doisprezece porţi ale ei, o imagine a celei descrise în ultima parte din Apcalipsa. Şi numele ei atât de frumos, Iehova-Şama, Domnul este acolo.

Acolo unde sfinţenia este tema principală, ea dă la iveală tot ceea ce este contrar ei. Un altul a observat că în numele lui Isaia şi Ieremia găsim numele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israel; Isaia înseamnă Mântuirea Domnului (Iehova) şi la fel şi numele  lui Ieremia vorbeşte despre Domnul („Iah”), în timp ce în numele lui Ezechiel şi Daniel nu avem numele Domnului, ci „El” sau „Dumnezeul Atotputernic”, privit ca Unul care este în afara poporului Său.

Ezechiel nu doar că prezintă sfinţenia despre care am vorbit, dar ne spune şi că Dumnezeu este în afara poporului Său. Ezechiel este printre captivii de la râul Chebar, şi în timp ce era acolo el a văzut gloria Domnului, gloria care era deasupra heruvimilor, acei agenţi măreţi ai puterii divine, adevăraţii heruvimi, nu cei din aur. În afara ţării, lângă îndepărtatul Chebar, un profet al cărui nume nu vorbeşte despre Dumnezeul care a încheiat un legământ cu Israel, vede o viziune a lui Dumnezeu în afara lui Israel. Dacă deschideţi la capitolul 3 al aceleiaşi cărţi, la versetul 23 puteţi citi: „Şi m-am ridicat şi am ieşit în vale; şi, iată, gloria Domnului stătea acolo, ca gloria pe care o văzusem lângă râul Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ”. Este gloria lui Dumnezeu.

Din nou, în capitolul 8, versetele 3 şi 4: „Şi El a întins chipul unei mâini şi m-a apucat de o buclă a capului meu. Şi Duhul m-a ridicat între pământ şi ceruri şi m-a adus în viziunile lui Dumnezeu la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, care priveşte spre nord, unde era scaunul idolului geloziei, care întărâtă la gelozie. Şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel era acolo, ca viziunea pe care o avusesem în vale”. Aici este gloria lui Dumnezeu pusă faţă în faţă cu idolul care Îl provoca la gelozie. El a ieşit deja din ţară, dar acum le arată că a fost drept să facă aşa. El îl aduce pe Ezechiel, îl ridică prin cu mână atotputernică, şi îl aşează din nou în Ierusalim, ca şi cum i-ar spune: „îţi voi arăta motivul absenţei mele din oraşul unde am promis că Numele Meu va locui pentru totdeauna”.

Tocmai aici, în locul sfânt, idolul geloziei şi gloria lui Dumnezeu; aproape că spune: Puneţi gloria Mea lângă ceea ce este urâciune pentru Mine, şi ce pot face eu? Pe tot parcursul capitolului 8, El îl conduce pe profet pentru a îi arăta o urâciune după alta. El îi arată cum bătrânii poporului său se închină soarelui care răsare, cum femeile îl plâng pe Tamuz. Şi astfel întinăciunea groaznică a poporului este pusă alături cu gloria Sa, a unui Dumnezeu gelos. Ce este de făcut? Să privim mai departe. În capitolul 9 şi versetul 3: „Şi gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra căruia era, la pragul casei; şi El a strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe frunţile oamenilor care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui”.

Priviţi aici cum harul minunat lucrează împreună cu sfinţenia divină. Gloria face primul pas pentru a se retrage din templul unde era pus Numele lui Dumnezeu. Onoarea Sa nu poate rămâne acolo unde El este dezonorat; El nu va mai sta acolo unde gloria Sa este dată altora. Dar aici este un om îmbrăcat cu haine albe de in, simbol al sfinţeniei lui Dumnezeu, cu un corn de cerneală pentru a îi însemna pe toţi; şi El îi spune: Înainte de a pecetlui pieirea acestui loc blestemat, caută-i pe cei care constituie rămăşiţa, care Mă iubesc şi mă onorează. Dar cum vor fi cunoscuţi? După bucuria lor strălucitoare? Prin faptul că sunt oameni deosebiţi? În mijlocul apostaziei Dumnezeu are oameni care sunt recunoscuţi prin faptul că suspină şi strigă din cauza urâciunilor.

Priviţi la gloria care se ridică, parcă ezitând. „Cum să te predau”, auzim; „îndurările Mele s-au aprins toate împreună”. El se opreşte, şi îl trimite pe mesagerul Său pentru a vedea câţi sunt în oraş care încă Îl iubesc şi cărora le pasă de El. În capitolul 10, versetul 4, gloria lui Dumnezeu nu mai poate întârzia în acel loc nelegiuit şi corupt.

Şi gloria Domnului a plecat de deasupra pragului casei şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-au întins aripile şi s-au înălţat de pe pământ înaintea ochilor mei, când au ieşit; şi roţile erau lângă ei; şi s-au oprit la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului; şi gloria Dumnezeului lui Israel era peste ei, deasupra”. Ce privelişte solemnă şi îngrozitoare! Gloria lui Dumnezeu care pleacă, din cauza întinării şi a urâciunilor din ţară! Citiţi mai departe, în capitolul 11, la versetul 23: „Şi gloria lui Dumnezeu s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acolo a plecat – a părăsit cetatea.

Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia poporului păcătos.

Dar harul va interveni; şi aceasta o găsim în ultima parte a profeţiei, în capitolul 43, atunci când lucrarea lui Dumnezeu este încheiată şi poporul s-a pocăit de păcatele sale, şi a fost adus din nou în ţară. „Şi m-a dus la poartă, la poarta care priveşte spre răsărit” (tocmai poarta prin care gloria a plecat) „şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel venea pe calea dinspre răsărit; şi glasul Său era ca glasul unor ape mari; şi pământul era luminat de gloria Sa”. Aici, gloria se întoarce, şi ea va acoperi cetatea preaiubită, pentru că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. În acea glorie care se întoarce în templu, şi îl umple din nou – da, îl umple într-un fel în care nu a mai fost umplut niciodată, pentru că este în legătură cu Hristos Însuşi – găsim binecuvântare pentru toate nemurile. Apele care curg din tronul lui Dumnezeu, din locul sfânt al templului Său către Marea Moartă. Şi ele aduc fertilitate şi binecuvântare oriunde ajung. Aceasta ne arată tema profeţiei. Vedeţi, există armonie în descrierea sfinţeniei şi a milei lui Dumnezeu, care, după ce îi pedepseşte, îi aduce înapoi în binecuvântări depline.

Am să mai adaug unul sau două gânduri. În capitolul 37 avem încă o caracteristică a acestei a treia secţiuni, şi anume reînvierea lui Israel ca naţiune. Trei, aşa cum ştiţi, este numărul învierii, aşa cum de exemplu Domnul a înviat a treia zi. În acest capitol, aveţi înainte învierea lui Israel, nu în mod literal a celor care au murit, ci a poporului împrăştiat printre naţiuni. Aceasta se vede în viziunea profetului cu oasele uscate în vale, care sunt aduse la viaţă şi se ridică, alcătuind o armată măreaţă.

În acelaşi capitol, avem adus înaintea noastră atât de frumos şi unirea lui Israel cu Iuda, aduşi din nou împreună pentru a forma un singur popor. El ia două bucăţi ale unui toiag în mână, şi ele se unesc împreună. Cât de minunat este că, în ziua lui Dumnezeu, atunci când Domnul  va lua toiagul lui Israel şi a lui Iuda, în mâna Sa ele vor deveni un singur toiag. Vor fi una, aşa cum nu au mai fost niciodată de la despărţirea lor. Toate eforturile din trecut au fost inutile. Roboam a vrut să se lupte pentru a aduce înapoi triburile răzvrătite, dar în zadar. La fel au fost şi eforturile celorlalţi împăraţi: Ezechia îi poate invita cu bunăvoinţă pe cei din Israel să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor; câţiva se pot întoarce; dar este doar ceva parţial şi temporar. Dar atunci când Fiul măreţ al lui Dumnezeu ia stăpânirea asupra poporului Său, toiagul frânt va fi reunit şi va deveni una, o nuia, un sceptru prin care El va domni asupra întregului pământ. Aşa ni se arată în această carte învierea naţiunii şi reunirea lor ca un singur popor care va arăta înaintea întregului pământ puterea de înviere a lui Dumnezeu.

 

Cum primesc eu un caracter ceresc?
Evrei 2.9

Botschafter

© Soundwords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Verset călăuzitor: Evrei 2.9

Evrei 2.9: Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.

Este foarte binecuvântat, să ai permanent gânduri şi sentimente potrivite, cu privire la lucrurile cereşti, însă întrebarea este: Cum le obţinem şi cum le păstrăm? Aşa cum ştim, în privinţa aceasta duhul legalist nu este capabil; el „naşte spre robie”. Legea nu face pe nimeni fericit, căci chiar şi atunci când noi am împlini-o în chip desăvârşit, ne-am făcut numai datoria; dar dacă o încălcăm câtuşi de puţin, am căzut sub pedeapsă. Un suflet, care este preocupat cu sentimentele sale, se află într-o situaţie şi mai gravă, căci el stă sub stăpânirea sentimentelor lui, şi deseori acestea apucă într-o direcţie inacceptabilă, deoarece ele sunt supuse schimbării.

Dar cât de cu totul altfel este când inima este pusă în libertate în prezenţa lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos! Ea este atunci cu adevărat liberă şi stăpâneşte peste sentimentele ei; ea gustă pentru prima dată dulceaţa unei păci desăvârşite precum şi bucuria care este nespus de mare şi plină de glorie. Dacă recunoaştem pe Hristos ca Cel înviat aflat în cer şi ochii noştri sunt îndreptaţi ţintă spre El, atunci vom avea gânduri şi sentimente care corespund poziţiei Lui acolo sus; şi aceste gânduri şi sentimente vor fi permanente, în măsura în care privirea feţei Sale nu este întreruptă sau neglijată din partea noastră. Atunci vom evalua atât lucrurile cereşti cât şi cele pământeşti aşa cum Hristos Însuşi le evaluează. Dacă ochiul este simplu, atunci totul va fi văzut în lumina Lui adevărată. „Dar acum”, spune apostolul, „încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare” (Evrei 2.8-9).

Aici apostolul pune înaintea ochilor noştri două feluri de lucruri: ceea ce vedem, şi ceea ce nu vedem. Noi privim spre pământ şi vedem că nu toate sunt supuse lui Hristos; noi privim spre cer şi Îl vedem acolo în glorie şi putere. Dar având cunoaşterea şi savurarea lui Hristos, Cel înviat, credinţa priveşte permanent scena de pe pământ în raportul ei cu ceea ce este acolo sus. Dacă suntem în prezenţa directă a Domnului Isus, atunci El ne face ochii ageri. Atunci privim lucrurile şi oamenii ca fiind destinaţi pentru El. Numai în felul acesta evaluăm corect lucrurile de pe pământ. Hristos nu Se află pe locul cel mai strălucitor de pe pământ; ochiul nu-L vede acolo. Eu văd în jurul meu preocuparea sârguincioasă, permanentă a oamenilor, care se laudă cu invenţiile şi descoperirile lor şi se dedau plăcerilor lumii; dar totul este deşertăciune şi fără valoare. Chiar dacă s-ar uni într-un singur punct gloriile tuturor naţiunilor, limbilor şi popoarelor, aşa fel ca ochiul să le poată privi deodată pe toate, dar ce ar fi toate acestea, dacă nu-L vedem pe Isus în ele? Cele mai strălucitoare apariţii pălesc pentru ochiul credinţei, căci gândul referitor la absenţa Domnului reduce strălucirea cea mai mare.

Dar simţim noi totdeauna aşa? Cu regret deseori creştinii s-au îndepărtat în inima lor aşa de mult de Hristos, că sunt smulşi de preocupările vieţii acesteia şi unii din ei iau parte la deşertăciunea sclipitoare, pompoasă, dar jalnică a lumii acesteia. Ce ar putea fi mai de deplâns? Ei au uitat că tot ce se află de partea aceasta a învierii poartă amprenta adânc gravată a morţii. O astfel de comportare tristă dovedeşte desigur că inima s-a îndepărtat deja de mult de Hristos şi probabil este murdărită de păcate. Căci o astfel de stare nu apare deodată, ci acest punct culminant al unei umblări rele se atinge pas cu pas; şi prima lipsă de credincioşie cea mai neînsemnată este primul pas în această direcţie.

Chiar şi omul natural va trebui să recunoască, că toată această strălucire a deşertăciunii omeneşti, după care năzuieşte inima, nu este în stare să-i ofere fericire permanentă şi să potolească neliniştea permanentă a sufletului său. Dar conform sentinţei credinţei, totul, în care nu Se găseşte Hristos, este deşertăciune şi goliciune; şi este totuşi evident, că în toate gloriile lumii acesteia nu se găseşte niciunde mâna Sa. Căci toate acestea nu Îi sunt încă supuse şi de aceea ele nu arată nici cea mai mică reflectare a gloriei Sale. De aceea ar trebui să ne punem întrebarea, cu privire la tot ce vrea să ne atragă: cui îi este supusă şi de la cine este strălucirea? Credinţa va avea atunci totdeauna răspunsul pregătit: tot ce nu este de la Tatăl este din lume, şi ce nu este de la Hristos, este de la satan, şi ce nu este de la Duhul este de la firea pământească (de la carne). „Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse.”

Noi trebuie să mai aşteptăm „puţin” şi „lumea locuită viitoare” va fi supusă Fiului Omului. Prin expresia „lumea viitoare locuită” nu se înţelege, aşa cum se presupune în general, cerul şi iadul, ci mai degrabă perioada viitoare din lumea aceasta sau Împărăţia de o mie de ani. Noi nu putem vorbi de un cer „viitor” şi un iad „viitor”, deoarece ambele există deja astăzi. Însă noi toţi ştim, că Împărăţia de o mie de ani – acel timp în care Hristos va domni peste cer şi pământ, în care toate vor fi unite în El ca şi Cap peste toate – este în viitor. Atunci va fi complet la locul lui faptul că credinciosul se va bucura de lume şi de gloria ei şi cu toată bucuria inimii sale va savura binecuvântările ei. Atunci Numele Domnului va fi minunat pe întreg pământul şi maiestatea Lui va fi mai presus de ceruri (Psalmul 8). Însă până atunci credinciosul va trebui să privească lumea ca pelerin şi străin pe pământ. Cetăţenia noastră este în ceruri; noi nu putem fi cetăţeni ai cerului şi în acelaşi timp cetăţeni ai pământului. Odinioară eram cetăţeni ai lumii acesteia, acum însă suntem cetăţeni ai cerului şi cât timp picioarele noastre vor merge pe pământul acesta, să umblăm ca atare. Noi nu mai aparţinem lumii vechi, din care Domnul ne-a ales, ci suntem cetăţeni ai unei lumi noi, în care El vrea să ne ducă. Ce mărturie ne-a păstrat Duhul Sfânt despre străbunii pelerini, despre care citim: „Dacă ei s-ar fi gândit la ţara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea, însă ei aspirau după o ţară mai bună, adică una cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei” (Evrei 11.15,16). Ce mărturie minunată ne dau aceşti pelerini! Ferice de credinciosul, pentru care Domnul nu Se ruşinează de locul pe care credinciosul îl ocupă în lume – sau mai degrabă în afara ei!

Să ne îndreptăm acum privirea spre al doilea subiect al studiului nostru, şi anume, spre ceea ce vedem. „Dar Îl vedem pe Isus.” Aceasta este mai important decât Împărăţia de o mie de ani viitoare.

El, Cel care a purtat păcatele noastre pe cruce, care din pricina noastră a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, este încununat cu glorie şi onoare pe tron. Ce ar putea fi mai atrăgător pentru inimă, care nu găseşte nimic în lumea aceasta, care să aibă valoare destulă, ca să se preocupe cu ele? Ar putea fi dată o dovadă mai clară pentru adevărul, că păcatele noastre au fost înlăturate pentru veşnicie? Aceasta ar trebui să fie pentru noi răspunsul cel mai complet la orice întrebare, liniştea desăvârşită a inimii şi mobilul viu şi izvorul bucuriei şi adorării noastre. Prima licărire de la Isus, a Domnului şi Mântuitorului încununat cu onoare şi glorie, ar trebui să fie de ajuns ca să despartă pentru totdeauna inima de lumea care L-a lepădat şi răstignit, şi s-o unească intim cu ceea ce este sus în cer. Raza cea mai slabă, care porneşte din această glorie, este capabilă să schimbe gândurile şi sentimentele inimii şi să le îndrepte spre Cel care este acolo sus. Tot ce este demn de iubit, este acolo sus – tot ce ne atrage, este acolo sus. Preocuparea cu lucrurile acestea este singurul mijloc şi singura cale spre un caracter ceresc. Starea noastră spirituală depinde în totul de faptul dacă noi vedem pe „Isus … încununat cu glorie şi onoare”.

Desigur sunt multe, foarte multe pe pământ, pe care noi le iubim şi le preţuim mult, şi probabil sunt multe prietenii şi relaţii pe care le îngrijim şi le întreţinem. Dar să nu uităm, că noi trebuie să le evaluăm pe toate în lumina lui Isus înviat. Orice lucru, care mă atrage, ar trebui să trezească în mine întrebarea: se cuvin aceste simpatii, având în vedere faptul că eu sunt legat cu Isus? Cu regret deseori la noi nu este nimic care să fie mai puţin realizat decât este viaţa noastră de înviere.

Permanent ar trebui să locuiască în inimile noastre conştienţa, că atunci când Hristos a murit, şi noi am murit în El şi prin moartea Sa noi am părăsit lumea veche. „Am fost răstignit cu Hristos”, spune apostolul, „şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Dar la fel ar trebui să ne însoţească gândul, că noi am înviat în Hristos şi în puterea vieţii de înviere am intrat în noua creaţie. „Dar Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” (Efeseni 2.4-6). Noi suntem deci, aşa cum ni se spune, „în Hristos Isus”, şi dacă suntem în El, atunci noi trebuie să fim acolo unde este El. Inima naturală este incapabilă să pătrundă în înţelegerea acestor adevăruri, dar credinţa nu găseşte nici o greutate în ele. Credinţa priveşte totdeauna lucrurile aşa cum le priveşte Dumnezeu.

Ce vedem noi, atunci când ne îndreptăm privirile spre Isus încununat cu onoare şi glorie? Foarte mult! Vedem acolo locul nostru şi imaginea noastră în El. Cât de simplu este aceasta şi totuşi ce dimensiune are. Aici este locul unde credinţa îşi desfăşoară puterea proprie şi activitatea. Hristos este expresia divină, explicaţia desăvârşită a poziţiei fiecărui creştin în prezenţa lui Dumnezeu. Ce adevăr minunat este acesta, şi ce putere exercită el asupra noastră, dacă l-am primit cu o inimă orientată spiritual şi este savurat în părtăşia cu Domnul! Cu cât Îl privim mai mult, cu atât privirea se îndreaptă mai tare şi mai permanent spre El şi cu atât mai mult gândurile şi sentimentele noastre arată o înfăţişare cerească. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin Domnul, Duhul” (2 Corinteni 3.18). Acesta este singurul drum spre o gândire spirituală, singura cărare spre adevărata fericire, singura bază a unui cetăţean ceresc pentru aducerea închinării care se cuvine şi singura sursă a unei bucurii permanente în Domnul.

Aici este locul de odihnă pentru fiecare care este descurajat. De aceea lăsaţi ca în mijlocul răului, care ne înconjoară şi care mărturiseşte că Domnului Isus încă nu Îi sunt supuse toate, să ne îndreptăm privirea ţintă spre Acela care odinioară a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum şade pe tron la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti încununat cu onoare şi glorie. Acolo sus la El totul este în ordine. Şi ce adevăr minunat, că cu noi nu este altfel decât cu El, chiar dacă noi încă nu am ajuns în realitate la locul nostru fericit în patria noastră acolo sus. Dar „aşa cum este El, tot aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Titlul lui este titlul nostru. Dacă ne-am îndreptat privirea ţintă spre El, atunci piciorul merge sigur pe drumul plin de spini al pustiei acesteia. Atunci nu este nici o şovăire, nici o poticnire; pentru credinţă drumul este permanent deschis şi toţi spinii sunt călcaţi în picioare, toate adâncimile sunt umplute, toate obstacolele înlăturate. De aceea, ori de câte ori ochii noştri, prin privirea în jurul nostru, ar putea să ne ademenească inima spre lucruri nedemne, să ne îndreptăm totuşi începând de acum privirea ţintă spre faţa prietenoasă a lui Isus, şi inima noastră va fi umplută cu bucurie, mângâiere şi putere. Rămâne un adevăr de neclintit, că subiectul care captivează ochiul, totdeauna va exercita influenţa lui asupra inimii. Dacă subiectul privirii noastre nu este demn, atunci braţul luptător va slăbi, piciorul călător va paraliza şi mărturia va rămâne fără efect.

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Cât de clar defineşte această expresie poziţia noastră! Şi acest cuvânt rămâne adevăr permanent şi veşnic, căci el este Cuvântul lui Dumnezeu. Ar putea fi exprimată mai clar unirea noastră veşnică şi vie cu Hristos? Cu certitudine, nu. Duhul Sfânt Însuşi ne asigură că aşa cum Hristos este în mijlocul gloriei şi binecuvântărilor cerului, tot aşa suntem şi noi în ochii lui Dumnezeu, cu toate că noi în mare slăbiciune mergem printr-o lume în care păcatul, moartea şi judecata încă nu au fost anulate. Cât de bogat este totuşi harul! Şi totul este lucrarea Aceluia care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum este încununat cu onoare şi glorie. De aceea cât de încurajatoare sunt cuvintele apostolului, când nestingherit de ceea ce îl înconjoară în lumea aceasta a decăderii, exclamă cuvintele: „Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare.” Da, noi Îl vedem pe Isus şi în El vedem locul nostru şi chipul nostru. Să nu permitem să ni se răpească această binecuvântare care se revarsă din cer, oricât de slabi ne-am simţi în noi înşine şi oricât de felurite ar fi ispitele, cărora suntem expuşi!

Fie ca noi să privim totdeauna cu linişte, cu încredere, cu perseverenţă şi cu o inimă fericită la Domnul nostru preaiubit încununat cu onoare şi glorie. Să ne amintim, că noi, când Îl privim în gloria şi frumuseţea Sa, într-un anumit sens ne vedem pe noi înşine! Cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti (1 Corinteni 15.48). Ambele locuri din Scriptură, cu care ne-am ocupat, sunt cu adevărat destinate să întărească sufletele noastre şi să le umple cu mulţumire şi adorare. Hristos este glorie pentru ochi şi Cuvântul lui Hristos este glorie pentru inimă. Dacă Petru în călătoria lui pe mare ar fi avut ochii îndreptaţi spre Persoana lui Hristos şi inima spre cuvântul lui Hristos „Vino!”, el ar fi păşit în furtună peste valuri aşa cum a mers Domnul Isus.


Tradus de la: Wie bekomme ich eine himmlische Gesinnung?

Titlul original: „Wir sehen Jesum“
din Botschafter des Heils in Christo, 1870, pag. 32–38,

Încurajare pentru tinerii creştini
Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964

Paul Wilson

© SoundWords, Online începând de la: 27.02.2019, Actualizat: 27.02.2019

Remarca redacţiei:
Paul Wilson avea un dar de a prezenta mesajele sale într-o formă uşor de înţeles, intuitiv şi în cuvinte simple, aşa că el putea atrage pe copii şi pe tineri. În prelegeri speciale s-a adresat creştinilor tineri, ca să-i încurajeze în viaţa lor de credinţă şi să-i îndrume spre o viaţă temătoare de Dumnezeu. Le-a pus foarte mult pe inimă citirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca ei să aibă un „ghid de călătorie”, care să-i călăuzească pe drumul corect. La toate întrebările referitoare la credinţă şi viaţa zilnică ei ar trebui să caute călăuzirea şi voia lui Dumnezeu. El însuşi a făcut greşeli în tinereţe şi uneori a mers pe căile proprii, aşa cum el a recunoscut într-o prelegere ţinută înaintea tinerilor.

Caută călăuzirea lui Dumnezeu pentru tine

Cred că în viaţa noastră nu este un timp în care să fim mai mult înclinaţi a hotărî singuri viaţa noastră şi să vrem s-o plănuim, aşa cum sunt anii tinereţii. […] Vorbesc ca unul care a făcut unele experienţe; ca unul, care deseori a ales căile proprii – chiar dacă prin aceasta nu vreau să spun, că era un drum rău. Sunt multe lucruri în viaţă, pentru care trebuie să facem o alegere! Constat astăzi, şi anume, mai mult decât atunci, când eram un bărbat tânăr: tinerii sunt înclinaţi să creadă că ei ar şti toate răspunsurile. Ei par să aibă părerea, că ei ar fi mai înţelepţi decât părinţii lor şi decât bătrânii din Adunare. Rareori gândesc să încredinţeze căile lor Domnului şi să caute călăuzirea Lui.

Nu demult am auzit despre un tânăr, care a luat hotărârea să se mute într-un alt oraş. Nu spun că aşa ceva este fals sau că un credincios niciodată nu ar trebui să-şi schimbe domiciliul. Dar eu aveam impresia, că el a căutat foarte puţin să afle gândurile lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în această chestiune. Întotdeauna sunt argumente omeneşti pro şi contra schimbării domiciliului: posibilităţi profesionale bune, multe locuri de muncă, posibilităţi de câştig deosebite. […] Aproape că nu ne dăm seama ce consecinţe mari depind de deciziile luate de noi. […]

Voi, tinerilor, vă rog căutaţi călăuzirea Domnului, dacă vreţi să vă schimbaţi domiciliul. Vorbesc ca unul care a făcut greşeli. Eu mi-am schimbat de mai multe ori domiciliul; unele schimbări de domiciliu au fost iniţiate de Domnul. Îmi amintesc de o schimbare a domiciliului, la care părea aşa, ca şi cum eu trebuia s-o fac. Astăzi mă îndoiesc, că atunci am cunoscut gândurile Domnului. Dar dacă odată v-aţi schimbat domiciliul – gândiţi-vă că nu mai puteţi schimba ce aţi făcut![1]

[Remarca redacţiei: Desigur aceasta este astăzi mult mai uşor de revenit. Paul Wilson vrea aici să prezinte clar un lucru: Noi ar trebui să discutăm realmente cu Domnul hotărârile noastre şi să întrebăm Cuvântul lui Dumnezeu. Unii au spus uneori: „Am adus totul în rugăciune”, fără să fi deschis cu adevărat Biblia şi să aştepte răspunsul Domnului; lăuntric s-a luat deja o hotărâre. Dacă vrem să schimbăm domiciliul, trebuie de exemplu nu numai să ţinem socoteală că aceasta are a face cu timp şi bani; se pune şi întrebarea; schimbarea domiciliului mă va face să progresez spiritual sau mă va frâna în viaţa de credinţă? Sunt acolo fraţi şi surori, care se strâng cu adevărat în Numele Domnului şi unde El este în mijloc? (Vezi în privinţa aceasta seria noastră de articole: „În care Adunare (Biserică) să merg?”) – Chiar dacă un drum fals pare în timpul nostru să fie uşor de corectat, totuşi iau naştere relaţii care leagă pe unii (de locul nou). O nouă schimbare de domiciliu va însemna întrebări referitoare la un loc de muncă, la o nouă locuinţă. Uneori aceasta este foarte greu şi legat cu osteneală şi conduce ca multe să stea ca obstacole în cale, ca să se poată corecta un drum fals. În mod deosebit pentru credincioşii tineri este important ca ei să ceară sfatul părinţilor sau al creştinilor cu experienţă. Aceste sfaturi trebuie aduse apoi în rugăciune înaintea Domnului şi trebuie verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.]

Fă Biblia să fie ghidul tău de călătorie!

Nu uita: Biblia este ghidul de călătorie dumnezeiesc […], şi voi trebuie să urmaţi cu atenţie acest ghid. Dacă nu citiţi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu înţelegeţi gândurile lui Dumnezeu cu privire la drumul vostru, probabil veţi schimba direcţia spre drumul fals şi probabil veţi merge pe drumul acesta o zi, o lună sau chiar toată viaţa. […] Dumnezeu ne-a dat nu numai un ghid de călătorie […], ci o Persoană, pe care puteţi s-o urmaţi: Isus Hristos este modelul desăvârşit şi Ghidul desăvârşit de călătorie.[2]

 

Adnotare

[1]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în mai 1964 în Sierra Madre, California. Prelegerea se poate procura şi astăzi sub forma de broşură cu titlul Choose the Path la Bible truth Publishers.

[2]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în anul 1948 la o conferinţă în Walla Walla, Washington: „We need to Follow a Road Map”.


Tradus de la: Ermutigung für junge Christen

Traducere: Ion Simionescu

Dragul meu tânăr …
Cuvântul unui tată adresat fiului său!

Frank Schönbach

© F. Schönbach, Online începând de la: 21.10.2019, Actualizat: 18.02.2020

În cartea Proverbele, capitolul 7, găsim o învăţătură insistentă a tatălui Solomon dată fiului său aflat în creştere. În ea el doreşte să atenţioneze pe fiul său cu privire la ispitele sexual-erotice, cărora el era evident expus pe unele din străzile Ierusalimului. Astfel de feluri de ispite probabil ni se par astăzi departe de noi, dacă nu locuim în mijlocul unui oraş mare. Sau totuşi sunt reale şi pentru noi?

M-am gândit ce ar trebui să spună Solomon astăzi fiului său, în mediul nostru înconjurător, ca să-l prevină de ademenirile foarte reale cărora sunt expuşi tinerii noştri, şi realmente noi toţi, în fiecare zi, şi aceasta mult mai mult decât era expusă generaţia tânără de atunci din Israel.

Dezamăgitoare şi tragică este pentru mine evoluţia de mai târziu a acestui sfătuitor înţelept, care în cele din urmă el însuşi a căzut pradă femeilor (1. Împăraţi 11) şi prin aceasta împărăţia lui a ajuns la distrugere. Ele toate erau soţiile şi soţiile lui străine oficiale, dar au avut o influenţă absolut negativă asupra lui şi asupra stării lui spirituale.

Proverbele 7.1-3: Fiul meu, păzeşte cuvintele mele şi păstrează cu tine poruncile mele! Păzeşte poruncile mele şi trăieşte; şi învăţătura mea, ca lumina ochiului tău. Leagă-le la degetele tale, scrie-le pe tăbliţa inimii tale! Dragul meu tânăr, trebuie să discut cu tine astăzi ceva foarte important. Şi eu mi-aş dori ca tu să reţii foarte bine aceasta şi toată viaţa ta să nu uiţi, căci este foarte important pentru dezvoltarea ta ca om.
 
Proverbele 7.4: Spune înţelepciunii: „Tu eşti sora mea!“ Şi numeşte inteligenţa ruda ta, Şti tu, mulţi bărbaţi se comportă naiv sau chiar prosteşte cu această temă. Dar eu doresc ca tu să fi înţelept în deciziile tale cu privire la influenţele sexuale care vin asupra ta.
 
Proverbele 7.5: ca ele să te ferească de femeia străină, de străina care linguşeşte prin cuvintele ei. Vreau să te feresc de femeile străine, pentru care tu nu ai nici o legătură personală, dar care îşi prezintă şi etalează corpul în imagini.
 
Proverbele 7.6,7: Pentru că la fereastra casei mele am privit printre zăbrelele mele şi am zărit printre cei neîncercaţi, am observat printre fii un tânăr fără minte, Am privit puţin în jurul meu, şi pretutindeni am întâlnit tineri (dar şi tinere) complet neinformaţi,
 
Proverbele 7.8: trecând pe strada apropiată de colţul ei şi mergea pe cale spre casa ei, Care au surfat în internet, mereu căutând lucruri noi captivante – şi aceasta este foarte normal la vârsta ta. Însă au ajuns repede pe pagini care i-a încătuşat de neimaginat.
 
Proverbele 7.9: în amurg, în seara zilei, în întunecimea nopţii şi în întuneric. Deja la scurt timp, seara, când s-a întunecat şi ei erau singuri, au revenit mereu la acestea.
 
Proverbele 7.10-12: Şi, iată, l-a întâmpinat o femeie având înfăţişarea unei curve şi inima şireată. Era gălăgioasă şi fără astâmpăr; picioarele nu-i stăteau acasă: când afară, când în pieţe; şi pândea la orice colţ. Acolo au văzut mii de femei tinere frumoase, pe jumătate îmbrăcate sau chiar complet goale, şi acestea au făcut să le bată inima. Ele erau deosebit de sexy şi neînfrânate. Şi ele erau disponibile pretutindeni, cu un singur click pe maus, şi aşteptau evident numai după aceşti bărbaţi.
 
Proverbele 7.13: Şi l-a apucat şi l-a sărutat şi cu faţă neruşinată i-a zis: Când cineva a aruncat prima privire asupra ei, femeia l-a primit cu o privire seducătoare şi şi-a întins corpul ei zvelt.
 
Proverbele 7.14,15: „Am jertfe de pace cu mine; astăzi mi-am împlinit promisiunile. De aceea am ieşit să te întâlnesc, să-ţi caut stăruitor faţa şi te-am găsit! Ea i-a zis: Tot ce vezi şi simţi aici este bun şi corect. Eu te-am aşteptat numai pe tine şi sunt singură aici pentru tine.
 
Proverbele 7.16,17: Mi-am împodobit patul cu cuverturi tapisate, de in colorat, din Egipt; mi-am stropit aşternutul cu mir, aloe şi scorţişoară. Am pregătit totul pentru tine, tot ce vrei să vezi şi să trăieşti şi ceea ce te provocă tot mai mult. Şi sunt încă multe alte imaginii palpitante în video-ul următor. Ştiu că tu ai nevoie acum de aceasta.
 
Proverbele 7.18: Vino să ne îmbătăm de iubire până dimineaţa, să ne desfătăm cu dezmierdări. Vino, rămâi toată noaptea pe această pagină sau priveşte alte mii de pagini, care te provocă şi mai mult. Tu trebuie să explodezi cu adevărat de plăceri.
 
Proverbele 7.19: Pentru că soţul nu este acasă; a plecat într-o călătorie lungă, Şi crede-mă, este complet anonim – nimeni nu va afla şi tu nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre aceasta.
 
Proverbele 7.20: a luat punga de bani cu el, va veni acasă în ziua de lună plină“. Şi în afară de aceasta, totul este gratis.
 
Proverbele 7.21: Cu ispitirea ei multă, ea l-a ademenit; cu linguşirea buzelor ei, l-a convins. Ea i-a arătat aşa de multă piele şi corp şi pasiune, că el a fost imediat înflăcărat prin ceea ce a văzut.
 
Proverbele 7.22,23: El a mers deodată după ea, cum merge un bou la înjunghiere şi ca un cerb care aleargă spre cursă, până când o săgeată îi străpunge ficatul: cum se grăbeşte o pasăre spre laţ şi nu ştie că îşi pierde viaţa. Curios şi lipsit de voinţă a privit una după alta plin de patimă scenele irezistibile şi nici măcar nu a observat cum aceste imagini au pus stăpânire pe el şi cu timpul au schimbat gândirea şi simţirea lui.
 
Proverbele 7.24,25: Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ţi se abată inima pe căile ei, să nu rătăceşti pe cărările ei. De aceea, tinerilor, ascultaţi de mine şi de bărbaţii mulţi, care au avut deja parte de experienţele rele ale dependenţei şi de multe alte urmări negative, dar care au reuşit să iese din ea. Voi nu trebuie să trăiţi personal această spirală care duce în jos!
 
Proverbele 7.26,27: Pentru că ea a doborât pe mulţi, rănindu-i, şi toţi cei ucişi de ea au fost puternici. Casa ei este calea spre Locuinţa morţilor, coborând la cămările morţii. Mulţi au căzut deja într-o patimă în urma privirii la aceste imagini pornografice, şi sentimentele lor veritabile au ajuns aproape atrofiate. Ei au folosit femeile spre propria satisfacere, dar dorinţele lor profunde nu au fost satisfăcute. Căci niciodată nu vei putea găsi în aceste imagini anonime adevărata viaţă, dragoste şi intimitate

 


Tradus de la: Mein lieber Junge …

Traducere: Ion Simionescu

Cum primesc eu pace cu Dumnezeu?
Născut din nou şi totuşi fără pace?

Hendrik Leendert Heijkoop

© EPV, Online începând de la: 26.04.2019, Actualizat: 26.04.2019

Verset călăuzitor: Romani 5.1

Romani 5.1: Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Dragă prietene!

M-am bucurat foarte mult, când am auzit despre tine că te-ai recunoscut ca păcătos pierdut, care s-ar fi pierdut veşnic, dacă acum ar trebui să apari înaintea lui Dumnezeu. Tu ţi-ai recunoscut păcatele înaintea lui Dumnezeu dar nu şti dacă ele au fost iertate. Şi acum întrebi, dacă nu cumva simţi prea puţină căinţă, dacă convertirea ta este suficient de adâncă. Sunt zile în care tu nu te gândeşti deloc sau gândeşti foarte puţin la acestea.

Pot înţelege bine gândurile tale, căci şi eu am trăit toate aceste lucruri. Mulţi ani (eram încă foarte tânăr) am ştiut că eram pierdut. Ziua nu mă gândeam aşa de des la aceasta; însă seara în pat mă cuprindea frica: dacă voi muri în noaptea aceasta, voi fi pierdut pentru totdeauna. Apoi am recunoscut din nou păcatele înaintea lui Dumnezeu şi L-am rugat să mă ierte. Însă niciodată nu am fost sigur că ele mi-au fost iertate. Odată mi-a povestit sora mea mai mare, că ea a găsit pace. Am întrebat-o cum a făcut şi seara am făcut şi eu la fel, desigur fără rezultat.

Când eram de şaptesprezece ani, şedeam într-o seară în patul meu. Eram descurajat şi gândeam: toate rugăciunile nu ajută la nimic. M-am rugat deja aşa de mulţi ani lui Dumnezeu ca să mă salveze, şi nimic nu s-a schimbat. În momentul acela Dumnezeu a lucrat în mine gândul: dar stă scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9). Nu este aceasta adevărat? Desigur este adevărat, căci Dumnezeu nu minte, m-am gândit eu. Însă după aceea Domnul mi-a arătat clar şi ce însemna aceasta pentru mine. Atunci deci păcatele mele erau deja iertate, atunci când pentru prima dată le-am mărturisit sincer înaintea lui Dumnezeu. În momentul acesta a venit liniştea în inima mea, sau mai bine spus, atunci conştiinţa mea a găsit liniştea. Începând din seara aceea ştiu că păcatele mele au fost iertate. Niciodată nu m-am mai îndoit de aceasta; căci Dumnezeu a spus-o!

Câtă căinţă trebuie să simtă omul?

Care a fost deci cauza că au trecut atâţia ani până am găsit pace? Fără îndoială una din cauze era că eu aveam un simţământ al păcatului foarte redus şi o prea mică conştienţă a păcatului. Nu ca şi cum Dumnezeu ar pune un etalon şi El nu iartă până când conştienţa de păcatele noastre şi căinţa noastră nu sunt suficient de adânci. Niciodată încă vreun om la întoarcerea lui la Dumnezeu nu a avut o căinţă suficientă şi o suficientă conştienţă de păcat. Abia după convertire vom învăţa cât de răi suntem în noi înşine.

Însă Dumnezeu vrea totuşi ca noi să avem o cunoştinţă clară despre starea noastră pierdută. Cu cât această cunoaştere este mai profundă, cu atât convertirea noastră este mai temeinică, cu atât mai clar recunoaştem şi sentinţa pe care am meritat-o, şi cu atât mai sinceră este şi mărturisirea vinei noastre. Însă şi cu atât mai profundă va fi liniştea şi pacea, pe care le vom simţi după aceea. De aceea Duhul Sfânt lucrează la inima unui păcătos şi încearcă să aducă conştiinţa lui în lumina lui Dumnezeu, pentru ca el să vadă starea lui pierdută, mulţimea păcatelor sale şi să înţeleagă ceva din judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept, pe care El trebuie s-o rostească asupra lui.

Însă nu acesta este esenţialul. Decisiv la mine era, că eu priveam la mine şi nu la Dumnezeu. Cuvântul Lui nu era destul pentru mine. Când am văzut păcatele mele şi ştiam că am stricat totul, ar fi trebuit să ascult de glasul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este neclar: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele.” Eu aşteptam ceva în inima mea şi în viaţa mea, care trebuia să-mi dea siguranţă cu privire la iertarea păcatelor mele; însă ar fi trebuit să cred Cuvântul lui Dumnezeu, care îl asigură pe fiecare, care îşi mărturiseşte păcatele, că păcatele lui sunt iertate.

Dreptatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu este un judecător pământesc cu o inimă moale, la care este posibil să pedepsească mai blând pe cineva care Îi provocă milă, decât pe altul, care nu înţelege aceasta aşa; căci dragostea şi harul lui Dumnezeu niciodată nu pot acţiona în contradicţie cu dreptatea Sa. Aceasta este caracteristica minunată a Evangheliei, că acelaşi Dumnezeu, care odată va arăta dreptatea Sa în judecarea fiecărui păcătos, arată acum dreptatea Sa în aceea, că El iartă pe fiecare păcătos, care cu credinţă în Domnul Isus vine la El, şi îi şterge orice vină. „Pentru că dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea [în Evanghelie] din credinţă spre credinţă” (Romani 1.17). „… spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus” (Romani 3.26).

Îndreptăţirea

Realmente Dumnezeu poate acţiona numai drept, numai în concordanţă cu dreptatea Sa. De aceea omul ar fi pierdut fără să aibă o posibilitate de salvare, dacă Domnul Isus nu ar fi înfăptuit lucrarea de răscumpărare pe Golgota. Dragostea lui Dumnezeu voia să salveze pe păcătos de la pierzarea veşnică; însă aceasta nu era posibil, deoarece dreptatea cerea pedepsirea păcătosului. Şi dragostea lui Dumnezeu niciodată nu poate acţiona în contradicţie cu dreptatea Sa.

Acolo a avut loc lucrul minunat, despre care citim în Evrei 10Psalmul 40, şi aşa mai departe. Voia lui Dumnezeu era să salveze pe toţi păcătoşii (1 Timotei 2.4). Domnul Isus a devenit Om şi a zis: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule!” El a mers la cruce, pentru ca acolo să rezolve problema păcatului. Acolo El a fost făcut păcat, şi judecata lui Dumnezeu în privinţa păcatului a fost pusă asupra Lui, aşa că dreptatea lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută în această judecată.

Însă Domnul a purtat judecata nu din pricina Lui. Căci El era Cel sfânt, Cel curat, Cel care n-a cunoscut păcat. El a purtat păcatul ca locţiitor pentru fiecare care prin credinţă Îl va primi ca Mântuitor al lui. Acum Dumnezeu poate spune oricui păcătos: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5.20). Şi nu numai dragostea Lui, ci şi dreptatea Lui cere ca fiecare, care vine la El având credinţa în Isus, să primească iertarea.

Învierea – dovada dreptăţii lui Dumnezeu

Punctul acesta vreau să-l analizez mai profund. Domnul Isus a mers la cruce şi acolo a purtat în trupul Său toate păcatele acelora care L-au primit şi al celor care Îl vor primi (1 Petru 2.24). De asemenea, El a fost făcut păcat şi judecat ca atare (2 Corinteni 5.21Romani 8.3). „Plata păcatului este moartea” (Romani 6.23), depărtarea de Dumnezeu (Apocalipsa 20.14,15). Aceasta a trebuit Domnul Isus să sufere pe cruce. În orele îngrozitoare El a fost părăsit de Dumnezeu, şi la urmă a murit. Dar El a putut spune la cruce: „S-a sfârşit!”

Putea Domnul Isus să rămână în mormânt, după ce El a sfârşit lucrarea de mântuire? Dreptatea lui Dumnezeu, care în primul rând a adus asupra Lui judecata, cerea acum ca El să nu rămână în moarte. Lucrarea era terminată, judecata lui Dumnezeu desăvârşit exercitată şi dreptatea lui Dumnezeu deplin satisfăcută. De aceea Dumnezeu L-a înviat dintre morţi (Efeseni 1.20). Aceasta este dovada pentru lume şi pentru noi, că Dumnezeu a primit lucrarea suplinitoare a Domnului Isus şi prin aceasta a fost satisfăcut (Ioan 16.8,10). Dacă Domnul nu ar fi înviat, aceasta ar fi dovada că lucrarea nu ar fi terminată. Însă atunci nu ar fi nici mântuire pentru noi (1 Corinteni 15.17,18). Aceasta ne lasă să vedem că centrul Evangheliei este învierea, şi orice atac asupra învierii strică Evanghelia. De aceea Romani 4.25 spune: „… care a fost dat din cauza greşelilor noastre şi a fost înviat din cauza îndreptăţirii noastre.”

În timpul de har, în care noi trăim, este deci aşa, că Dumnezeu spune despre orice om: „… căci toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu.” Însă El mai spune şi: „… sunt îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire [scaun al îndurării], prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3.23-25).

Mesajul este „către” toţi (oamenii), este însă numai „peste” toţi care cred (Romani 8.22). Numai aceia care primesc sentinţa divină, că ei sunt pierduţi, şi totodată primesc prin credinţă pe Domnul Isus, au parte de aceasta.

Deci Duhul Sfânt a lucrat în inima ta şi tu ai văzut păcatele tale şi starea ta pierdută. Ai mers la Dumnezeu cu acestea şi ai mărturisit înaintea Lui ceea ce eşti şi ce ai făcut. Dumnezeu te-a îndrumat spre Domnul Isus şi a spus: „El a murit pentru păcătoşi; dacă Îl primeşti, Eu îţi socotesc lucrarea Lui ca fiind făcută pentru tine.” Tu L-ai primit pe Domnul Isus. Acum tu trebuie să crezi şi că este adevărat ceea ce spune Dumnezeu, şi deci că păcatele tale sunt iertate. Nu este vorba dacă simţul tău îţi spune că totul este în ordine, ci este vorba de ceea ce spune Dumnezeu, şi numai aceasta contează. Când în noaptea de paşte (Exodul 12) îngerul nimicitor a trecut prin Egipt, el a trecut pe lângă casele unde a văzut sângele. Era tot una dacă întâiul născut sau aparţinătorii însăşi vedeau sângele. Dacă ei au făcut numai ceea ce Dumnezeu a spus, atunci totul era în ordine; dar pentru a avea pace, ei trebuiau să creadă, că ei erau siguri, pentru că Dumnezeu a spus-o.

Ceea ce este minunat în toate acestea este faptul că Dumnezeu este glorificat în toate privinţele, dacă El primeşte pe un păcătos. Este foarte clar că îndurarea Sa, harul Său şi dragostea Sa se văd în aceasta; dar aceasta nu este totul. Dacă un păcătos vine la Dumnezeu având credinţa în Domnul Isus, Dumnezeu îi socoteşte lucrarea Domnului Isus. Dar pentru că Domnul Isus a purtat în chip desăvârşit judecata asupra păcatului, aceasta înseamnă pentru el: Dumnezeu mă vede ca neavând nici măcar un singur păcat, care ar trebui să mai fie judecat. Deci Dumnezeu este drept, când El declară liber de orice judecată pe un astfel de om şi îl îndreptăţeşte. În felul acesta dreptatea lui Dumnezeu este glorificată, dar şi adevărul Său; căci El a spus în Cuvântul Său, că El vrea să facă aceasta. Atunci ne devine clar înţelesul exprimării din 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”

Dumnezeu ştia cine eram noi

Acum tu spui: „Dar eu nu pot constata nici o schimbare. Fac mult mai multe lucruri greşite decât am făcut înainte.” Eu te cred, că tu vezi acum mult mai multe păcate la tine decât înainte. Nici nu poate fi altfel; căci Duhul Sfânt ţi-a luminat ochii. Însă Dumnezeu te-a cunoscut deja, atunci când ai venit la El. El cunoştea inima ta, viaţa ta, toate păcatele, pe care le-ai făcut şi pe care le vei mai face. El cunoaşte şi a cunoscut mult mai mult decât tu îţi vei da seama vreodată pe pământ. „Bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu s-a arătat” pe când şi noi eram aceia despre care se spune: „Şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de diferite pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în invidie, vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3.3,4). „Pe când eram noi fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi. Dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5.6-102 Corinteni 5.20). Ca vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu!

Noi avem pace cu Dumnezeu

Deci cu toate că Dumnezeu ştia în chip desăvârşit cine eşti tu, El a dat pe Domnul Isus la moarte, pentru ca tu, dacă crezi în El, să ai viaţa veşnică. El a spus, că tu trebuie să fi îndreptăţit gratis, dacă vii la Dumnezeu având credinţa în sângele Domnului Isus (Romani 3.23-25). El a spus, că El te va declara liber de toată vina ta, dacă te apropii de El în felul acesta, El fiind îndreptăţit să facă aceasta. Aceasta dovedeşte deci, că El nu mai are nimic împotriva ta, începând din momentul în care tu ai venit la El cu mărturisirea vinei tale. Deci din partea Lui totul este în ordine. Mai ai tu atunci ceva împotriva lui Dumnezeu? Desigur, nu. Tu ai venit la Dumnezeu, deoarece ai recunoscut că ai nevoie de iertare.

Dar de ce nu ai pace? Pace cu Dumnezeu înseamnă desigur, că nu mai este nimic care trebuie pus în ordine între Dumnezeu şi mine, totul este în ordine. Deci Dumnezeu nu mai are nimic împotriva ta; căci El te-a îndreptăţit, pentru că tu ai crezut în Domnul Isus şi de aceea ai parte de răscumpărarea veşnică, pe care Domnul a dobândit-o (Evrei 9.12Romani 5.1). Şi tu nu mai ai nimic împotriva Lui; tu eşti împăcat cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20). Deci tu ai pace cu Dumnezeu! Romani 5.1 spune după aceea şi: „Deci, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu!”

Dar eu nu am pace!

Însă tu spui acum: Dar eu nu am pace! – Aceasta este adevărat, căci tu nu ai luat încă pentru tine faptul că pacea este deja demult prezentă. Domnul Isus a făcut pacea. El este pacea noastră. Şi El ne vesteşte această pace (Efeseni 2.14-17). „… făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.20). Începând din momentul în care tu L-ai primit, tu ai parte de această pace. Dar pentru a savura această pace, tu trebuie să crezi că este aşa. Tu vei avea pace de îndată ce crezi că Dumnezeu vorbeşte adevărul, atunci când spune că Domnul Isus a făcut pace pe cruce. Tu faci asemenea soldaţilor japonezi de pe o insulă din Oceanul Pacific: la cinci ani după terminarea războiului ei trăiau încă în stare de război. Ei aşteptau atacuri din partea duşmanului, şi aşa mai departe, cum este în război, şi de ce? Deoarece ei gândeau că mai este încă război, căci ei nu au crezut mesajul de pace. Faptul că tu nu ai încă pace îşi are motivul adânc în aceea că tu nu crezi fără rezerve Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă pentru tine o pagubă mare. În primul rând dezonorezi pe Dumnezeu, dacă nu crezi Cuvântul Lui. „Dumnezeu nu este un om, care să mintă” (Numeri 23.19)!

De îndată ce tu crezi pe Dumnezeu şi în punctul acesta, Îi poţi mulţumi pentru tot ce El a făcut pentru tine, pentru harul Său minunat. Şi atunci vei simţi pacea în inima ta, nu însă înainte de aceasta. Omul spune: „Mai întâi să văd, după aceea cred!” Dumnezeu spune: „Mai întâi crede, după aceea vei vedea!”

Cu salutări cordiale,

Al tău prieten H.L.H.


Din Briefe an junge Menschen, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1985, pag. 16–22.

 

Pace cu Dumnezeu şi pecetluirea cu Duhul

Întrebare

Nu pot înţelege, cum poate fi o distanţă în timp între naşterea din nou şi pecetluirea cu Duhul Sfânt.

Răspuns

Aşa cum sună întrebarea, răspunsul este foarte simplu. La Rusalii ucenicii au primit Duhul Sfânt, dar nu erau ei născuţi din nou înainte de momentul acesta? Şi acelaşi lucru pot întreba în cazul lui Corneliu şi al celor doisprezece ucenici din Faptele apostolilor 19.

Cartea Faptele apostolilor dovedeşte că poate fi şi aşa la persoane care se convertesc după ce Duhul Sfânt locuieşte pe pământ. Conform cu Faptele apostolilor 9.3-7, apostolul Pavel era întors la Dumnezeu şi născut din nou. Conform cu Faptele apostolilor 22.10 el întreabă pe Domnul, ce trebuie să facă el, şi aceasta o face numai unul care a fost născut din nou.

Trebuie ţinut seama, că naşterea din nou este o cu totul altă chestiune decât pecetluirea şi ungerea cu Duhul Sfânt şi locuirea Duhului Sfânt în cel credincios. (Aceste trei lucruri sunt trei aspecte ale aceleiaşi realităţi.)

Ordinea în care un păcătos devine creştin, conform Cuvântului lui Dumnezeu este următoarea: Duhul Sfânt întrebuinţează Cuvântul lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima lui. El vede că el este un păcătos pierdut şi mărturiseşte păcatele sale înaintea lui Dumnezeu – şi în acelaşi moment Duhul Sfânt lucrează în el o viaţă nouă: naşterea din nou. După aceea Dumnezeu îi spune: Tu mărturiseşti, că eşti un păcătos pierdut? Pentru aceştia Eu am dat pe Fiul Meu. Crede în El şi în lucrarea Lui la cruce. Abia după aceea păcătosul poate crede Evanghelia. Şi dacă el înţelege aceasta în însemnătatea ei deplină pentru păcatele lui şi pentru natura lui rea şi crede Cuvântul lui Dumnezeu, că Dumnezeu a fost deplin satisfăcut prin aceasta, atunci el are pace cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt vine ca să locuiască în el, şi prin aceasta el este pecetluit şi uns.

El nu poate primi Evanghelia înainte ca el să se convertească şi să fie născut din nou. Şi el este pecetluit abia după ce el a crezut Evanghelia mântuirii sale (Efeseni 1.13). Şi Evanghelia mântuirii noastre o găsim în 1 Corinteni 15.3,4: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că El a fost înmormântat şi că El a fost înviat. Primul aspect are a face cu păcatele noastre (faptele rele); al doilea cu natura noastră rea (noi am fost îngropaţi împreună cu El); al treilea aspect are a face cu faptul că Dumnezeu a fost deplin satisfăcut (Romani 4.23-25). Şi dacă el crede aceasta, are pace cu Dumnezeu şi este pecetluit.


Titlul original: „Fragen und Antworten“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1970, pag. 33.


Tradus de la: Wie bekomme ich Frieden mit Gott?

Traducere: Ion Simionescu

 

Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer

Rudolf Ebertshäuser

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

Carismatica americană Joyce Meyer face parte dintre predicatorii la televiziune cu cel mai mare succes. Ea răspândeşte mesajele ei video şi TV pe plan mondial şi prin aceasta încasează milioane. Secretul succesului ei este simplu: ea predică un mesaj pozitiv al succesului, al realizării de sine, al dragostei de sine, al bunăstării şi prosperităţii. Ea vorbeşte cu mult umor şi foarte personal; cuvintele Bibliei joacă numai un rol secundar, mesajele ei sunt însă pline de anecdote şi glume.

 Şi oamenii iubesc aceasta! Ei ascultă şi privesc mesajele ei cu plăcere şi regulat. În Germania ele sunt transmise de televiziunea „creştină” dominată catolic „Bibel-TV”. Ceea ce este îngrozitor este faptul că un număr mare de creştini din cercurile conservative, fidele Bibliei sunt spectatori regulaţi sau chiar adepţi fideli ai Joyce Meyer.

Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu

„De ce este îngrozitor?”, s-ar putea pune întrebarea. Ce se poate reproşa, dacă această femeie zideşte sufleteşte mulţi oameni prin mesajele ei? Deci, este îngrozitor, că sunt aşa de mulţi creştini care nu-şi fac nici un fel de gânduri, ca să evalueze activitatea acestei femei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu stă scris foarte clar:

1 Timotei 2.12: Nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.

Aceasta înseamnă că slujba de vestire publică făcută de o femeie, în mod deosebit înaintea ascultătorilor de genuri diferite, nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. O femeie, care totuşi face aceasta, încalcă limitele. Ea acţionează în neascultare faţă de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi peste o astfel de slujire. Aceasta este total independent de faptul că femeile ar putea avea aptitudini deosebite pentru vorbire şi înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu este misiunea ei, şi de aceea Dumnezeu nu Se va declara de partea acestei activităţi, chiar dacă aceasta ar putea apărea altfel.

Deseori creştinii justifică manifestarea femeilor ca predicatoare publice cu „binecuvântarea” pe care ei o primesc prin aceste servicii. Însă această apreciere este înşelătoare şi conduce în rătăcire. Dacă eu recunosc Biblia ca fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu perfect, atunci trebuie totdeauna să accept că Cuvântul lui Dumnezeu are dreptate, chiar dacă experienţa mea vrea să-mi inspire altceva.

Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul şi totdeauna Îl va împlini, chiar dacă se crede că ar fi altfel. Dacă Dumnezeu interzice slujba de predicare şi dare de învăţătură din partea femeii, atunci El nu va binecuvânta neascultarea. Adevărata credincioşie faţă de Biblie înseamnă că noi aşezăm Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de părerea noastră, de experienţa noastră şi de simţămintele noastre.

De aceea dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios şi Îl onorăm, atunci noi nici măcar nu vom asculta predica unei femei, indiferent cât de atrăgător şi plăcut ar suna ceea ce spune ea. Aici este vorba de un pragmatism îngrozitor, de o desconsiderare a ordinii lui Dumnezeu, din partea multor credincioşi. „Important este, că mie îmi face bine!” Dar ce fel de mesaje sunt acestea, pe care mulţi ascultători le simt a fi aşa de plăcute şi „ziditoare”?

Mesajul seducător al lui Joyce Meyer

O carte de analiză critică s-a preocupat detaliat cu mesajele lui Joyce Meyer (Thorsten Brenscheidt, Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014). Vrem să redăm ceva din această carte (paginile citatelor se referă la această carte; scoaterea în evidenţă aparţine lui RE).

Deja numele lucrării ei mondiale este program: „Enjoy Life – Savurează viaţa”. Conţinutul mesajelor ei este preponderent ajutor de viaţă. Interesant este, că ea înţelege totuşi că aceasta ar fi misiunea ei dată de Dumnezeu, de a învăţa pe alţii Biblia – în contradicţie obraznică cu Cuvântul lui Dumnezeu (200). Dacă se cercetează mai exact mesajele ei se constată că potrivit etalonului Bibliei Joyce Meyer este o învăţătoare falsă, care răspândeşte în principal învăţătura greşită a „gândirii pozitive”, a doctrinei carismatice şi a falsei evanghelii a bunăstării.

Ca şi ceilalţi învăţători carismatici greşiţi şi profeţi falşi, ea afirmă mereu că ar fi inspirată direct de Dumnezeu. Însă aceasta nu și-o mai poate revendica nimeni după încetarea existenţei apostolilor şi profeţilor în secolul întâi. Însă ea gândeşte: „… vă spun: aici nu este o predică de la Joyce Meyer, ci este un cuvânt de la Dumnezeu! Acesta este un cuvânt de la Dumnezeu!” – „Nu ştiu ce voi spune în curând. Dar orice aş spune: va fi corect, deoarece eu am fost unsă cu Duhul Sfânt!” (202). Ea afirmă, că ea ar putea chiar simţi această „inspirare”: „Simt astăzi stimulentul Duhului Sfânt” (203). „Uneori doresc să pot deschide un fermoar la oameni şi să-i îndop [sic!] cu înţelegerile mele. Simt în seara aceasta focul Duhului Sfânt în oasele mele!” (203).

Însă mesajul ei contrazice total mesajul adevăratului Duh Sfânt, pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem să arătăm clar aceasta în câteva puncte pe baza citatelor. Unii cititori ar putea reproşa că Meyer spune mereu lucruri corecte. Desigur, ea face aşa, căci vrăjmaşul ştie exact, că orice creştin adevărat veghează şi se îndepărtează când mesagerii lui povestesc rătăciri clare.

O predică seducătoare bine alcătuită conţine 70-80% adevăr şi 20-30% rătăcire – atunci cu regret mulţi creştini cad în cursă. Însă noi vrem să ascultăm predici care în totalitate sunt sănătoase; sunt foarte puţini cei care au capacitatea să filtreze amănunţit rătăcirea din mesajele amestecate ale înşelătorilor, şi de aceea ajung vătămaţi şi înşelaţi.

Care sunt deci conţinuturile, care dau de gândit, ale lui Joyce Meyer?

Dezvoltarea capacităţilor proprii şi dragostea de sine în loc de altruism

În timp ce Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi să renunţăm la viaţa noastră păcătoasă, Meyer predică fără scrupule şi fără jenă exact contrariul: „Savuraţi  viaţa voastră! Savuraţi-vă pe voi înşivă!” – „Vă permit să vă fiţi plăcuţi vouă înşivă! Aţi auzit? Vă permit să vă plăceţi vouă înşivă!” (203). „În al doilea rând trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Cine nu se iubeşte pe sine însuşi, nu poate iubi nici pe alţii” (204). „Tu eşti deosebit de important pentru Dumnezeu, şi El vrea ca tu să savurezi viaţa ta (…) Dezvoltă-te pe tine însuţi pentru respectul sănătos şi iubeşte-te pe tine însuţi într-un mod stimabil. (…) Dumnezeule, voi sunteţi aşa de minunaţi! Ar trebui să vă serbaţi în fiecare zi!” (205). „Acum câţiva ani m-am hotărât să-mi savurez viaţa, să savurez slujba mea şi să mă savurez pe mine însumi. Îmi place de mine! Şi diavolul devine zăpăcit, când spun aceasta” (209).

Meyer nu se jenează să se refere la inspiraţie personală de la Domnul pentru învăţăturile ei false: „Domnul spune foarte des: ‚Fă ce este în inima ta. Eu sunt cu tine în tot ce faci. Savurează timpul. Ai o zi frumoasă. Lucrul va fi mereu la locul lui, când te vei întoarce’” (236).

„Gândirea pozitivă” în loc de credinţa biblică

Meyer predică erezia „gândirii pozitive”, aşa cum ea a fost predicată mai înainte de alţi înşelători cum ar fi Norman Vincent Peale şi Robert Schuller. „Gândirea pozitivă şi acţionarea pozitivă devine obişnuinţă la oamenii încrezători. De aceea savuraţi viaţa şi obţineţi mult.” – „Dacă avem o gândire pozitivă, devenim oameni pozitivi, care savurează o viaţă de succes” (254). „Da, este bine! Tu primeşti ceea ce gândeşti. Deci gândeşte pozitiv. Ai gânduri de putere. 12 strategii pentru biruinţă pe câmpul de luptă al gândurilor” (201).

Succes, bunăstare şi savurarea vieţii

Meyer predică o evanghelie a succesului şi bunăstării, chiar dacă ea este atentă să nu accentueze prea mult bunăstarea materială şi banii. Ea însăşi mărturiseşte: „Sunt mereu întrebată: ‚Sunteţi o predicatoare a bunăstării?’ Şi eu răspuns: ‚Desigur, în nici un caz nu sunt o predicatoare a sărăciei. Atunci sunt o predicatoare a bunăstării” (206). Ea mărturiseşte: „De aceea vreau neapărat să ajut pe oameni să savureze viaţa, căci pentru aceasta a murit Isus” (207). „Isus a murit deja pentru voi, pentru ca voi să puteţi avea ce este cel mai bun: dreptatea stă gata, pacea stă gata, bucuria, bunăstarea, favoarea” (207). Ea afirmă: „Biblia este manualul nostru pentru o viaţă de succes” (242).

În opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care pune înaintea ochilor noştri o speranţă cerească, ea amestecă pământescul cu cerescul: „Eu cred în aceasta; ştiu că am în cer un automobil, dar eu doresc să conduc şi aici pe pământ un autoturism luxos. Nu vreau să aştept după toate până voi ajunge în cer şi eu cred că aceasta este biblic” (216). Ea practică consecvent aceasta ; conform relatărilor ziarelor americane averea ei cuprinde printre altele o limuzină Mercedes în valoare de 100.000 de dolari, un avion pentru călătoriile de afaceri, care a costat 10 milioane de dolari, o casă, a cărei valoare este de 2 milioane de dolari, şi venituri anuale în jur de 100 milioane de dolari. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre un astfel de stil de viaţă?

  • Filipeni 3.18-20: Pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti. Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
  • 1 Timotei 6.5-11: …oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.

Meyer predică şi o evanghelie a mântuirii falsă a penticostalilor, conform căreia vindecarea trupească şi sănătatea au fost dobândite pentru fiecare creştin deja în jertfa de ispăşire adusă de Hristos şi care acum ar putea fi cerute de la Dumnezeu: „Se poate definitiv avea ce a promis Dumnezeu cuiva, şi acestea nu sunt posesiuni simple. Unul din lucrurile, pe care El le doreşte pentru voi, este sănătatea. Voi aveţi un drept plătit prin sânge, să vă simţiţi bine” (223).

Rătăciri carismatice extreme

Joyce Meyer se declară ofensiv pentru convingerile ei carismatice; ea vesteşte ca aproape toţi carismaticii şi penticostalii: „Eu cred că noi vom putea duce o viaţă de biruinţă numai atunci când înţelegem şi primim botezul în Duhul Sfânt” (226). În zelul ei carismatic ea merge mult prea departe. Jurnalistul evanghelical Karsten Huhn relatează despre spectacolul ei la conferinţa din Basel 2009:

„Indiferent dacă voi vreţi sau nu această rugăciune , eu mă voi ruga totuşi pentru voi”. – „Mă simt călăuzită de Duhul Sfânt, să fac aceasta”. Mulţimea chiuie. Apoi Joyce Meyer strigă focul Duhului Sfânt să vină peste mulţime. „Fiţi plini! În Numele lui Isus! Din cap şi până la picioare! Din înăuntru spre afară! Umpleţi-vă cu Duhul Sfânt (…)” Meyer stă cu braţele întinse la marginea scenei şi strigă: „Minunat! Minunat! Minunat!” – „Am primit o doză mare de Duh Sfânt! Voi aţi avut multă distracţie aici! Dumnezeul meu! Voi sunteţi cu adevărat deosebiţi aici!” (222).

Meyer merge aşa de departe, să răspândească erezia blasfematoare a lui Kenneth Hagin şi a altora, că Isus Hristos ar fi murit după câte se parte spiritual şi ar fi mers în iad. Ea îndrăzneşte să afirme: „Tu nu poţi merge în cer, numai dacă crezi că Isus a ocupat locul tău în iad.” (212). Aceasta este o inducere în eroare întunecată; Domnul Isus a ocupat locul nostru în judecata lui Dumnezeu pe cruce şi după aceea S-a înălţat la Dumnezeu şi Tatăl Său. Apostolul Petru vorbeşte într-un loc că la un anumit moment El a vestit „în închisoare” (aceasta este Împărăţia morţii şi nu iadul) duhurilor păcătoşilor morţi biruinţa Sa (compară cu 1 Petru 3.19).[1]

Afirmaţii defăimătoare la adresa diavolului

Caracterul carismatic extrem al lui Meyer se arată şi în atitudinea obraznică, curajoasă faţă de împotrivitor, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează în privinţa aceasta şi denumeşte această atitudine ca fiind o caracteristică a ereziei:

  • Iuda 8,9: Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!”

Unele citate de la Joyce Meyer ar trebui să fie suficiente în această privinţă: „La arme! Împuşcaţi-l pe satan! Sugrumaţi-l! Legaţi-l! Băgaţi-l în temniţă! Noi putem să-l biruim.” – „O, vai! Veniţi odată! Astăzi dăm un şut diavolului!” – „Aceasta înseamnă să stai tare pe poziţie şi să spui cu putere: ascultă, diavole: eu voi savura viaţa mea!” (213).

Neruşinarea obraznică, la care aţâţă duhul seducător carismatic al acestei femei, este îngrozitoare. Ea se adresează deseori direct lui satan şi îl batjocoreşte cu vorbiri obraznice, exact aşa cum epistola lui Iuda a prorocit despre învăţătorii eretici: „Tu nu mă prinzi, diavole! (…) Şi eu cred în fiecare zi din viaţa mea că diavolului îi pare rău că m-a supărat vreodată. În fiecare zi. Eu cred că în iad el spune în fiecare zi: ‚Aş dori s-o fi lăsat în pace.’ Şi acelaşi lucru se poate petrece şi cu tine. (…) Cere răsplata ta: ‚Dumnezeule, aştept o despăgubire dublă pentru dificultăţile mele!’” (211).

Veghetori faţă de ademeniri

Trăim în ultimul timp înainte de revenirea lui Isus Hristos. Biblia ne atenţionează, că în acest timp vor apărea mulţi înşelători şi profeţi falşi, care vor să ne abată de pe calea îngustă a urmării lui Hristos şi să ne ducă pe calea largă nimicitoare. Cuvântul mărturiseşte despre ei:

  • Romani 16.18: Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate [naivi].

Să fim veghetori şi să verificăm ce citim şi ce auzim! Ar trebui ca tocmai în astfel de timpuri provocatoare să nu ne umplem inimile cu mesaje banale şi derutante, ci cu vestirea clară, serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu!

  • 2 Petru 3.17,18: Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.
  • 2 Timotei 4.1-4: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme.

Sursa: Thorsten Brenscheidt: Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014.

http://jesus-is-savior.com/Wolves/joyce_meyers-you_decide.htm

 

 

Adnotare

[1]Remarca redacţiei: Noi nu credem că Hristos a vestit ceva în Împărăţia morţii, ci că El a predicat cândva prin Noe acelora care acum sunt în Împărăţia morţii.


Tradus de la: Kitzel in den Ohren: Joyce Meyers angenehme Verfuehrungsbotschaft

Sursa: http://www.das-wort-der-wahrheit.de
ESRA Aktuelle Information Nr. 11
ESRA-Schriftendienst, Ostertagstr. 13, D-71229 Leonberg

„Daniel a hotărât în inima lui”
Daniel 1.8

Algernon James Pollock

© SoundWords, Online începând de la: 13.12.2018, Actualizat: 13.12.2018

Verset călăuzitor: Daniel 1.8

Daniel este un exemplu deosebit de încurajator pentru credincioşii tineri. Ca şi captiv la curtea împăratului din Babilon, ca tânăr, care nu avea încă douăzeci de ani, a făcut un început bun al carierei lui, a cărui binecuvântare l-a însoţit toată viaţa prin casele diferiţilor domnitori şi în mijlocul multor schimbări. El a slujit lui Dumnezeu aproximativ şaptezeci de ani, uneori în poziţii cu mare renume, alteori mulţi ani în ascuns.

Ce a caracterizat începutul lui Daniel? El a fost pus la probă foarte de timpuriu. El şi trei prieteni ai lui au fost aleşi să înveţe scrierea şi limba caledeenilor, pentru ca în felul acesta să devină capabili să ocupe poziţii de onoare şi de încredere în împărăţie. În timpul celor trei ani de studiu le-a fost rânduită o parte anumită din mâncarea şi băutura împăratului.

După aceea citim:

Daniel 1.8,11,12: Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze. … Daniel i-a zis îngrijitorului: … să ni se dea să mâncăm legume şi să bem apă.

Partea împăratului a fost fără îndoială mai întâi jertfită idolilor, şi de aceea Daniel nu voia să ia ceva din ea. Era o atitudine curajoasă, aceea pe care a luat-o. Un monarh tiranic putea uşor ajunge la gândul să lase să fie omorât tânărul curajos, care a îndrăznit să jignească idolii lui şi să dispreţuiască mâncarea, pe care împăratul însuşi o mânca.

Care era deci secretul acestui curaj? Daniel a hotărât în inima lui. Inima lui era câştigată pentru Domnul. Sufletul lui s-a revoltat împotriva superstiţiei oarbe a idolatriei, şi cu orice preţ nu voia să părăsească punctul lui de vedere. Nimeni nu poate spune în ce fel a fost câştigată inima lui pentru aşa ceva. Noi nu ne putem aduce pe noi înşine într-o stare de devotament. Desigur este bine dacă un credincios tânăr se plânge de lipsa de hotărâre a inimii lui pentru Domnul şi în rugăciune se adresează Lui, ca să se schimbe. Zilele noastre sunt zile de mare indiferenţă. Laodiceea – indiferenţă producătoare de dezgust – este ultima treaptă în istoria Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, rezultatul definitiv al primei abateri în Efes: părăsirea dragostei dintâi.

Numai preţuirea dragostei Domnului pentru noi produce în noi dragostea potrivită pentru El. „Noi iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4.19). Dragostea lui Hristos este singura care ne poate constrânge să trăim pentru El, şi să nu mai trăim pentru noi înşine.

Dumnezeu a venit şi l-a sprijinit pe Daniel. Dumnezeu era capabil să menţină în picioare pe tânărul Daniel în prezenţa unui împărat mândru. Citim că El „a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi îndurare înaintea căpeteniei famenilor” (Daniel 1.9). Când Daniel a rugat ca el şi prietenii lui să fie puşi la probă hrănindu-se zece zile cu legume şi apă, mai marele funcţionar al curţii le-a acordat aceasta. Zece zile nu era un timp lung, ca să se obţină un rezultat în cazul unei încercări de hrănire. Însă la sfârşitul acestor zile înfăţişarea lui Daniel şi a tovarăşilor lui era „mai frumoasă şi mai grasă la carne” (Daniel 1.15) decât a acelora care mâncau din mâncărurile alese ale împăratului.

Însă cel mai bun dintre toate era, că după împlinirea celor trei ani de studii aceşti patru erau în toate lucrurile de zece ori mai superiori în înţelepciune decât aceia care au mâncat din mâncarea împăratului. În felul acesta Daniel a fost îndreptăţit.

Însă toate acestea şi-au avut începutul în inimă. Nu este nici o îndoială că inima stăpâneşte pe om. Duhul ar putea să-ţi spună, că una sau alta nu este corectă, însă inima este cea care face pe om să înainteze.

Era Barnaba, cel care a îndemnat pe cei de curând întorşi la Dumnezeu „să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul” (Faptele apostolilor 11.23). Omul înţelept îndeamnă pe fiul său cu cuvintele remarcabile: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbele 4.23). Este îngrozitor, dacă un credincios tânăr permite inimii lui să meargă după lucrurile lumii acesteia. Cât de înşelătoare sunt aceste lucruri! Ce bine este dacă inima credinciosului tânăr, ca a noastră a tuturor, este îndreptată spre Domnul.

Să ne dea Dumnezeu fiecăruia dintre noi adevărata „hotărâre de inimă”.


Tradus de la: Daniel nahm sich in seinem Herzen vor

Titlul original: „,Daniel nahm sich in seinem Herzen vor‘“
Din Der Dienst des Wortes, Anul 7, 1929, pag. 157–159.

 

Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră?
Luca 23

Walter Thomas Prideaux Wolston

© SoundWords, Online începând de la: 01.04.2019, Actualizat: 01.04.2019

Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?

Să citim ce spune Biblia în privinţa aceasta. Fără cruţare ea descopere starea omului şi relatează ce a devenit omul, atunci când a tratat pe Fiul lui Dumnezeu în felul în care L-a tratat: „Şi toată mulţimea lor, ridicându-se, L-au dus la Pilat” (Luca 23.1). Oamenii Îl acuză, ei Îl desconsideră, Îl batjocoresc, Îl îmbracă cu o haină strălucitoare, Îl calomniază, Îl răstignesc. Pilat nu poate găsi nici o vină în El, însă ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23.21), şi Îl duc la Golgota, unde Îl răstignesc (Luca 23.33). Pe cine? Pe Fiul lui Dumnezeu. Lumea gândea, că singurul tratament, pe care Isus l-ar fi meritat, era să fie răstignit într-un cimitir între doi făcători de rele! Aceasta ne arată ce este omul, în ce stare se află omul. Și ne arată de asemenea ce este Dumnezeu.

S-ar fi putut Isus elibera? Da, desigur. Se va elibera El? Nu. Ce face El? Acuză pe oameni? Nu! Din gura Lui nu se aude nici un reproş, nici un cuvânt de acuzare: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Această cruce, care arată ura înverşunată şi vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu, este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate salva pe oameni. Da, era nevoie de acest Miel sacrificat, de această jertfă fără cusur pe cruce, pentru ca Dumnezeu să poată salva pe oameni în dreptate.

Dar să revenim la textul nostru biblic şi să citim ce a făcut omul Aceluia care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41). Doresc să spun foarte clar: începând din ziua aceea lumea stă înaintea lui Dumnezeu împovărată cu crima crudă făcută Fiului Său. În inima Fiului era dragoste, însă aceasta nu scuză pe om. Biblia descoperă clar ce este omul, căci ea ne face cunoscut gândurile lui, şi ea descoperă cum s-a comportat omul cu Fiul lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui, nu se poate ocoli, nu se poate scăpa de aceasta. Dacă omul ar putea, el ar arde Biblia, căci ea relatează ce a făcut el. Probabil spuneţi: ah, aceasta nu se referă la noinoi nu am trăit în timpul acela; noi nu am strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Vă ruşinaţi dumneavoastră de înaintaşii dumneavoastră? Nu, ruşinaţi-vă mai degrabă de dumneavoastră înşivă, dacă nu aparţineţi lui Hristos; căci cei care nu sunt pentru El sunt împotriva Lui [Matei 12.30]. Dacă nu aparţineţi lui Hristos, atunci staţi de partea acelora care strigă „Răstigneşte-L!” Ce pată ruşinoasă în istoria lumii, că oamenii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu!

Care este părerea dumneavoastră despre starea morală şi spirituală a unei lumi care este capabilă să respingă mărturia întreită despre Isus, „Omul durerii” [Isaia 53.3]?

  1. Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” [Luca 23.4,14,22].
  2. Unul din făcătorii de rele spune: „Acesta n-a făcut nimic rău” [Luca 23.41].
  3. Centurionul spune: „În adevăr, Omul acesta era drept” [Luca 23.47].

Cu toată această mărturie întreită despre nevinovăţia Lui, despre dreptatea Lui, oamenii L-au răstignit pe Isus!

Când citiţi ce au făcut oamenii cu Isus – ce produce aceasta în dumneavoastră? Nu sunteţi şi dumneavoastră convinşi că lumea a tratat în mod ruşinos pe Hristos? Vă întreb: Staţi de partea lumii, sau nu staţi? Sunteţi încă în lume şi din lume? Sau sunteţi între aceia care aparţin lui Isus? Sunt numai două grupe de oameni: aceia, care şi-au găsit scăparea la Isus, şi aceia, care nu au fugit la Isus. Sunteţi pentru Isus, sau sunteţi împotriva Lui? Staţi de partea Lui, sau staţi de partea acelora care strigă: „Răstigneşte-L!”? Aparţineţi lui Hristos? Recunoaşte lumea în dumneavoastră că Îi aparţineţi? L-aţi mărturisit înaintea lumii? Ştie colegul tău de clasă, ştie colegul de serviciu că tu, că dumneavoastră aparţineţi lui Hristos?

Dumneavoastră întrebaţi: Dar ce înseamnă să fi creştin? Un creştin este cineva care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Hristos, care Îl urmează şi Îl recunoaşte ca Domn. Dumneavoastră spuneţi: „Eu mărturisesc, că sunt creştin.” Însă aceasta nu este de ajuns. Nu este nimic mai sărăcăcios decât simpla mărturisire cu buzele. Dragă cititorule, veşnicia va aduce totul la lumină, şi dacă este ceva care garantează condamnarea veşnică, atunci este mărturisirea cu buzele fără conţinut, fără să posezi pe Hristos.

Vă întreb: V-aţi convertit? Prin „convertire” vreau să spun, să te întorci de la ceva şi te îndrepţi spre cineva: că v-aţi convertit la Hristos şi că v-aţi îndepărtat de lume. Cine s-a convertit, schimbă baza, schimbă poziţia: el nu mai stă pe fundamentul condamnării, nu mai este într-o stare de condamnare. Sunteţi creştin? Ziua Domnului va arăta cine stă de partea Domnului şi cine nu stă de partea Lui. Perdeaua va fi dată la o parte, şi mărturisitorii de formă vor fi daţi pe faţă. […] Mergeţi la Dumnezeu şi mărturisiţi-vă păcatele, lipsa de demnitate, slăbiciunea, şi El vă va salva în aceeaşi clipă.

Dumneavoastră sunteţi ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Sunteţi pentru El? Un lucru este sigur: dacă sunteţi pentru El, atunci trebuie să interveniţi pentru Salvatorul dispreţuit, lepădat, legat, pe care lumea Îl urăşte. Sunteţi pentru El sau staţi de partea lumii? Unde staţi dumneavoastră? Puteţi spune: Hristos este pentru mine? Puteţi spune: L-am văzut în toată frumuseţea Lui, în desăvârşirea Lui, în harul Lui smerit, în bunătatea şi dragostea Lui? Puteţi spune că Betleem, Golgota şi Betania sunt locuri sfinte pentru dumneavoastră? Betleem, locul unde El a fost născut; Golgota, unde El a suferit pentru mine şi în locul meu; Betania, de unde El S-a urcat în cer? Sunt locurile acestea plăcute şi preţioase pentru dumneavoastră, sau Hristos Însuşi vă este mai drag? Ce gândiţi despre Hristos? Îl iubiţi? Este El Salvatorul dumneavoastră? Doreşte inima dumneavoastră după El şi Îl iubiţi?

Oamenii L-au răstignit pe Hristos! Probabil plângeţi când auziţi despre suferinţele şi durerile Lui; dar ar trebui mai bine să plângeţi din cauza păcatelor, care au pricinuit suferinţele Lui. […] Când [marele evanghelist britanic] Whitefield voia să trezească sufletul unui om, de cele mai multe ori a pus întrebarea următoare: „Dacă Dumnezeu te-ar arunca pentru totdeauna în iad – ar fi El drept, dacă ar proceda astfel?” Dacă oamenii răspundeau cu Da, el era mulţumit, căci atunci aveau o înţelegere clară despre ce înseamnă păcatul, şi atunci au înţeles că Dumnezeu trebuie să judece păcatul.

Desăvârşirea lui Hristos s-a văzut în suferinţele Lui: aşa cum trestia de zahăr trebuie zdrobită, înainte să poată fi savurată dulceaţa ei, şi aşa cum o plantă mirositoare trebuie stoarsă, înainte să lase parfumul ei să curgă – aşa este cu Hristos: cu cât Îl vedem mai mult supus suferinţei, cu atât mai mult devine vizibilă desăvârşirea Lui. Cu cât a îndurat mai mult, cu atât mai mult s-a arătat valoarea Lui lăuntrică, valoarea Fiinţei Sale. El este legat, ochii îi sunt legaţi, este dispreţuit şi batjocorit. Când este întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”, El răspunde: „Tu zici” (Luca 23.3). Pilat doreşte să-L lase liber; el a auzit tot ce a făcut Isus: cum El a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a dat vederea orbilor, a făcut pe cei paralizaţi să meargă şi pe cei muţi să vorbească. Pilat nu doreşte să fie răspunzător de moartea Omului acesta. Deci el Îl trimite la Irod.

Cu strigătul „El este un Împărat” (Luca 23.2), Persoana aceasta deosebită este dusă la Irod. Irod se bucură să vadă pe Isus: „Şi Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult dorea să-L vadă, fiindcă auzise despre El; şi spera să vadă vreun semn făcut de El” (Luca 23.8). El vrea să vadă pe Unul care putea să învieze morţii, să cureţe pe leproşi şi să facă pe orbi să vadă. Însă în sufletul lui Irod nu avea nici un sentiment că el însuşi ar avea vreo nevoie; el nu ştie că este mult mai bine să vadă pe Salvatorul Însuşi decât o minune, pe care Isus o face. Irod Îl vede pe Isus, Îl interoghează – dar să observăm demnitatea Domnului: El nu răspunde uzurpatorului, care ilegal şi-a însuşit puterea de stat. Lui Pilat dimpotrivă Isus i-a răspuns, deoarece El a văzut în el puterea delegată a lui Dumnezeu, chiar dacă Pilat a abuzat de această putere.

Să observăm ce se spune în versetul 11: „Şi Irod, împreună cu ostaşii lui, purtându-se cu El cu dispreţ şi batjocorindu-L, …” (Luca 23.11). Irod L-a dispreţuit. Ce atitudine aveţi dumneavoastră? Şi dumneavoastră L-aţi dispreţuit pe Isus? Dacă niciodată nu aţi venit la El şi niciodată nu aţi crezut în El, atunci staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod; atunci dumneavoastră, ca şi Irod, „L-aţi dispreţuit” pe Hristos. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” [Ioan 3.36]. A crezut Irod în Fiul lui Dumnezeu? Nu. Credeţi dumneavoastră în Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu credeţi, staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod.

În versetul 12 citim: „Şi, în aceeaşi zi, Pilat şi Irod au devenit prieteni” (Luca 23.12). Ei au devenit prieteni în ziua în care au hotărât să sacrifice pe Fiul lui Dumnezeu! Un gând îngrozitor! Pilat este bucuros să devină un prieten al împăratului; dar ce pact păcătos a fost acesta! Cei doi prieteni se vor regăsi unul lângă altul – într-o veşnicie fără sfârşit. Şi dumneavoastră? Dragă cititor, nu petreceţi veşnicia împreună cu aceia care au omorât pe Fiul lui Dumnezeu! Însă exact aceasta veţi face, dacă nu credeţi în Fiul lui Dumnezeu: dacă nu veniţi la El, atunci veţi petrece veşnicia la vrăjmaşii Lui. O veşnicie lungă, întunecată fără Domnul – este aceasta alegerea dumneavoastră?

„Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23.4). De ce Pilat nu acţionează conform cuvintelor sale? El încearcă să-L elibereze pe Isus, însă mulţimea poporului strigă: Nu! Pilat vrea să-L lase liber, dar el nu vrea să piardă favoarea lumii? Vă este frică şi dumneavoastră să pierdeţi favoarea din partea lumii? Luaţi mai bine seama să nu vă pierdeţi sufletul. Pilat vrea să-L elibereze pe Isus, el le vorbeşte din nou, dar ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Baraba sau Isus? – aceasta este întrebarea. Însă ei strigă încă o dată: „Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18). Pilat este învins; ei aleg pe Baraba: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit.” Observă ce urmează acum: „Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă [= marilor preoţi] au învins” (Luca 23.23).

Isus sau Baraba? Această întrebare i-a împărţit. Cu siguranţă a fost unul, care era pentru Isus!?

Nu, nici măcar unul nu a fost! Vă aud spunând: „Eu aş fi fost pentru Isus, dacă aş fi fost acolo”. Nu, dacă este aşa, arătaţi acum că sunteţi de partea Lui. Staţi de partea lui Isus, şi faceţi cunoscut lumii, că staţi de partea Lui.

Crucea, care a fost rânduită pentru Baraba, a fost folosită pentru Isus! Era lemn suficient, ca să facă o cruce pentru Isus; dar El, care nu a făcut nimic rău, a fost prins în cuie pe crucea prevăzută pentru Baraba, ucigaşul! Lemn suficient, ca să facă o cruce! Teama de cruce l-a determinat pe Petru cel slab să tăgăduiască pe Domnul său. Şi nu vă determină şi pe dumneavoastră frica de cruce, de batjocură şi dispreţ din partea lumii ca să tăgăduiţi pe Isus? Prietenii lui Baraba trebuie să fie de partea lui Baraba, şi prietenii lui Isus trebuie să fie de partea lui Isus; însă acolo nu era nici măcar unul pentru Isus, nici măcar unul nu era pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ei strigau: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba!” Toţi erau pentru Baraba, ucigaşul; nici măcar unul nu era pentru Omul la care nu se găsea nici o vină.

Sunteţi de acord cu mine? Dacă nu, atunci începând de astăzi să nu mai mărturisiţi că sunteţi creştin şi că staţi de partea Domnului.

Lumea poate face ce vrea cu Isus; El a fost predat în voia lor (Luca 23.25). Oamenii fac ce vor cu Fiul lui Dumnezeu; Hristos le permite ca ei să facă cu El cele mai îngrozitoare lucruri: ei Îl biciuiesc şi Îl încununează cu o cunună de spini. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Fă ce este extrem pentru tine, fă ce este cel mai grav cu Mine, Eu nu Mă voi plânge; şi dacă tu Mi-ai făcut ce este cel mai grav, atunci Eu voi face ce este cel mai bine pentru tine.” Când L-au prin în cuie pe cruce, El a murit pentru oameni. El a murit în locul lor; El a murit ca jertfă, ca să împlinească cerinţele unui Dumnezeu drept. El poartă judecata, care ar trebui să fie judecata dumneavoastrăEl bea paharul amar al mâniei, pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să-l beţi. El spune: „Tată, iartă-i.” Ce dragoste! Nici o dragoste nu este ca dragostea Sa. Îmi doresc să cunoaşteţi pe Isus. Încredinţaţi-vă Lui, aveţi încredere în El, iubiţi-L!

În versetele 27 până la 31 citim: „Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: ‚Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat’. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’ Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?»“ (Luca 23.27-31).

Plângeţi pentru El? Plângeţi pentru dumneavoastră înşivă. Ce vrea Isus să spună cu aceste cuvinte? El vrea să spună că va veni o zi în care va avea loc o întâlnire a lumii pentru rugăciune! „Atunci vor începe să spună munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»” (Luca 23.30). Oamenii sunt în mare necaz, dar ce vor ei? Ei vor un loc care le dă siguranţă, ei vor un loc de refugiu. „A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6.15-17). Oamenilor le este frică şi îşi caută refugiul la rugăciune, dar este prea târziu. Dragă cititorule, dumneavoastră puteţi găsi un loc de refugiu dinaintea acestei mânii: la Isus, nu la munţi şi la dealuri, ci la Isus – la Isus, Cel care a murit pe Golgota. Ultimul lucru, pe care lumea l-a văzut despre Isus, era, că El a fost încununat cu o cunună de spini; data viitoare lumea Îl va vedea în gloria Sa cu multe cununi pe Capul Său.

Dar: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ (Luca 23.31). Hristos era copacul verde; sufletul nemântuite este frunza lipsită de viaţă – mult mai puţin decât copacul neroditor, uscat. Nu demult am văzut un om, care a pus securea la rădăcina unui copac. Era iarnă, şi copacul arăta la fel ca ceilalţi copaci din jur: toţi nu aveau frunze. În exterior nu se vedea nici o diferenţă de ceilalţi copaci, şi trecătorii nu s-ar fi îndoit că primăvara şi în acest copac vor creşte frunze ca la toţi ceilalţi copaci. Dar dacă se ciocănea tulpina copacului se putea observa că înăuntru era găunos. Acum acest copac găunos, mort, nefolositor a fost tăiat şi ars! Sunteţi dumneavoastră acest copac?

Hristos în dependenţa Lui de Dumnezeu, în toată frumuseţea şi desăvârşirea Lui era Copacul verde. El era Copacul verde, care a mers în judecată, ca să fie tăiat când era la jumătatea frumuseţii şi puterii Lui. Ce se va petrece cu dumneavoastră, dacă sunteţi nemântuit şi un copac uscat? „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ Nu ştiţi ce se va petrece cu dumneavoastră? Dumneavoastră nu aveţi iertarea păcatelor, nu aţi fost graţiat; copacul uscat va fi aruncat în foc. Să ne gândim la omul bogat, despre care citim în Luca 16. El a fost tăiat: „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui. Şi, strigând, a spus: «Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16.23,24). Un copac uscat, pregătit pentru ardere! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deoarece Copacul verde a suferit, mulţi copaci uscaţi vor scăpa de la ardere.

Dacă omul a făcut astfel de lucruri Fiului lui Dumnezeu, dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit un astfel de tratament din mâinile omului – ce gândiţi dumneavoastră, ce tratament va primi omul din mâna lui Dumnezeu în ziua răsplătirii drepte? Dacă faceţi parte dintre cei condamnaţi, în ziua aceea vă veţi aminti că aţi auzit de un mijloc de refugiu, de un mijloc de salvare, dar nu aţi vrut să-l apucaţi. Dacă încă nu sunteţi salvat, veniţi atunci acum la Hristos!

Noi mergem la cruce şi vedem pe Isus părăsit şi în întuneric, însă întunericul durează numai de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea [Luca 23.44]; el trece pentru El. Dar dacă dumneavoastră sunteţi nemântuit, dacă sunteţi pierdut, pentru dumneavoastră va fi un ceas nou; întunericul nu va trece pentru dumneavoastră, el va fi pentru totdeauna.

„La o parte cu El!” este rugămintea lumii. Rugăciunea Lui este: „Tată, iartă-i.” Ei Îl batjocoresc şi spun: „Coboară de pe cruce, dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi.” El spune: „Nu, Eu nu Mă voi salva pe Mine Însumi, Eu voi muri pentru tine.” Ce dragoste este aceasta! El moare; dar El face mai mult: după ce El a înviat, El spune ucenicilor Săi, ca ei să înceapă în Ierusalim, în locul unde L-au omorât, la oamenii care au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” El porunceşte ucenicilor Lui să predice iertarea păcatelor prin El – Isus.

Şi eu scriu acum ca un mesager al Său, ca să vă ofer iertarea păcatelor dumneavoastră şi salvarea prin lucrarea pe care Isus a făcut-o la cruce. Vreţi să credeţi în El? Vreţi să primiţi salvarea?

Staţi de partea lumii sau de partea lui Hristos? Pe cine alegeţi: pe Baraba sau pe Isus?


Tradus de la: Barabbas oder Jesus – wie entscheiden sie sich?

Titlul original: „Barabbas or Jesus? Luke 23“
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/wolston/BARABBAS.html

Traducere: Ion Simionescu

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2)
Jertfitorul şi preoţii

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

F. Jertfitorul

1. Persoana jertfitorului

Acum se pune întrebarea: Cine este jertfitorul? Dacă ne gândim la caracterul model, atunci trebuie să spunem, că aici putem vedea mai multe aspecte:

  1. Pe de o parte noi nici nu putem jertfi lui Dumnezeu, căci noi nu avem nimic, pe care I le-am putea aduce. Singurul, care putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu, era Domnul Isus. Şi aşa se spune despre Hristos în epistola către Evrei 9.14, că El „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” Prin aceasta vrea să se spună: El S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu ca jertfă. Hristos este în sensul acesta atât Jertfitorul cât şi jertfa.
  2. Dar pe de altă parte şi noi suntem chemaţi, să aducem trupurile noastre ca jertfă. Astfel în Efeseni 5.2 suntem îndemnaţi: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!” Aceasta înseamnă deci: ceea ce Hristos a făcut, aceea să facem şi noi. Aşa cum El S-a adus lui Dumnezeu ca jertfă, aşa să facem şi noi, dacă umblăm în dragoste.
  3. Apoi noi putem desigur să privim poporul lui Dumnezeu din zilele noastre şi să vedem pe fiecare din acest popor, care a fost salvat, care a fost eliberat, care vrea să aducă ceva lui Dumnezeu. Acestuia Dumnezeu îi spune, cum şi cu ce poate veni şi ce Îi este plăcut Lui. Aceasta este valabil de fapt în general pentru toate jertfele. Deci când noi venim la Dumnezeu şi dorim să-I dăm ceva, atunci Dumnezeu ne spune şi ce putem să-I aducem, şi anume, ceva care se înalţă spre El. Această jertfă este desigur iarăşi Hristos – ceea ce noi am văzut de la El ca glorii în jertfa pe care El a adus-o conform cu Evrei 9.14. Această parte subiectivă o avem aici în primul rând înaintea noastră. Aceasta dovedeşte de exemplu faptul că la jertfirea porumbelului ceva trebuia aruncat. Însă aceasta nu putea fi la Domnul Isus.

2. Activităţile jertfitorului

Aducerea darului său de jertfă

Jertfitorul nu putea aduce orice jertfă – el trebuia să aducă un animal de parte bărbătească fără greşeli. Faptul că aceste două însuşiri trebuiau să existe, înseamnă: jertfitorul trebuia să se preocupe cu ceea ce el voia să aducă. El trebuia să aleagă acasă, abia după aceea putea veni la intrarea cortului şi să ofere lui Dumnezeu jertfa sa.

În Leviticul 1.5 este vorba de viţel. În ebraică se spune de fapt „fiul turmei de viţei” în loc de „viţelul tânăr”, aşa cum este în anumite traduceri. Aceasta lasă să se înţeleagă, că trebuia să fie cel mai bun bou al cirezii. Aceasta are pentru noi două înţelesuri. Înţelesul obiectiv: Domnul Isus era cel mai bun dintre toţi. Ceva mai înalt, ceva mai bun decât El nu era şi nu este. Pe de altă parte înseamnă că cel care aducea jertfa trebuia să accepte să-l coste ceva, ca să aducă această jertfă de ardere de tot. La fel este şi la noi astăzi în sens subiectiv: noi trebuie să petrecem timp în rugăciune. Noi trebuie să investim timp şi oboseală, ca să ne preocupăm cu El şi să cunoaştem scumpătatea lucrării Sale, şi apoi să aducem adorare. Astfel noi în fiecare săptămână trebuie să ne preocupăm din nou cu Domnul Isus, ca să descoperim mereu glorii noi în El, pe care le putem aduce Tatălui în adorare.

La intrarea cortului

Aceste jertfe trebuiau aduse la intrarea cortului întâlnirii. Aceasta arată că jertfele au fost aduse la locul unde se strângeau laolaltă şi se întâlneau cu Domnul. Acolo se puneau jertfele la dispoziţia Domnului, aşa cum şi Domnul Isus S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată. El S-a adus lui Dumnezeu; El S-a pus la dispoziţia Lui. – Adorarea are loc şi astăzi în măsura cea mai înaltă la masa Domnului (în imaginea altarului; vezi 1 Corinteni 10), când noi ne strângem acolo împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, pentru ca împreună să aducem adorare lui Dumnezeu în prezenţa Domnului.

Să-şi pună mâna pe capul jertfei

Prin faptul că cel care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul animalului de jertfă, el se făcea una cu jertfa care urma să fie de un parfum plăcut pentru Dumnezeu. Această jertfă va transmite asupra lui această mireasmă plăcută dinaintea lui Dumnezeu: „va fi plăcut pentru el” (n. tr.: traducerile în limba română redau ideea aceasta prin: „îi va fi primit”).

Deoarece Domnul Isus S-a oferit (S-a adus) ca jertfă, Dumnezeu putea spune: „Acesta este Acela în care Mi-am găsit plăcerea”. Această dăruire era o mare bucurie pentru Dumnezeu. De aceea Domnul spune şi: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” (Ioan 10.17). Dar când noi Îl aducem pe Hristos înaintea lui Dumnezeu, atunci putem şti că aceasta este şi pentru noi o plăcere. Simbolic noi putem pune mâna pe capul acestei jertfe, ne putem face una cu jertfa aceasta. Căci punerea mâinilor înseamnă – aşa cum de exemplu aceasta ne este arătat clar în 1 Timotei 5.22 –, că noi avem parte la o chestiune şi ne facem una cu ea. Astfel noi suntem văzuţi pe deplin una cu această jertfă, când noi simbolic punem mâna pe capul acestei jertfe. Atunci Dumnezeu ne vede una cu această jertfă; El găseşte bucuria, pe care o are în această jertfă, şi cu privire la noi; El vede gloria, pe care o vede în această jertfă, şi la noi; şi valoarea acestei jertfe este valoarea pe care Dumnezeu o vede şi în noi. Deci prin faptul că ne punem mâna pe capul jertfei arderii de tot, toată graţia acestei jertfe trece asupra noastră. Dacă în Leviticul 1.4 se spune: „Să-şi pună mâna pe capul arderii de tot, şi va fi plăcută pentru el”, atunci Dumnezeu are plăcere în aceeaşi măsură de cel care aduce jertfa ca de jertfa însăşi. Putem înţelege aceasta numai dacă cunoaştem învăţătura Noului Testament cu privire la noi despre „a fi în Hristos”.

Cu toate că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, se spune totuşi, că jertfa face ispăşire. Ispăşirea în acest caz nu înseamnă în primul rând ispăşirea pentru păcate, ca în cazul jertfei pentru păcat. Aici nu este vorba de căderi sau de păcatele noastre, ci este vorba mai degrabă de gloria a ceea ce a fost făcut faţă de noi. Nu numai că tot ceea ce vorbea despre păcat a fost acoperit – în limba ebraică „ispăşire” vine de la „a acoperi” –, ci cu noi s-a petrecut ceva. Noi suntem acoperiţi cu graţie, cu gloria acestei jertfe. Nu numai că Dumnezeu nu mai vede la noi nici un păcat, nici o slăbiciune, nici o nedesăvârşire, ci El vede numai supunerea şi aptitudinea lui Hristos de a împlini voia lui Dumnezeu, şi că El a făcut aceasta. Epistola către Efeseni capitolul 1 esprimă aceasta în felul următor: noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Aşa cum El este plăcut înaintea lui Dumnezeu, la fel suntem şi noi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut El cu noi, cei care eram păcătoşi. Întreaga valoare a jertfei Sale trece asupra noastră.

Ispăşire înseamnă două lucruri:

  • Îndepărtarea mâniei:

Găsim aceasta de exemplu în Numeri 17, când Aaron face ispăşire pentru popor cu lucrarea de tămâiere, sau în 1 Cronici 21, când David sacrifică boii pe aria lui Ornan. Găsim aceasta şi în Geneza 32, când Iacov potoleşte mânia lui Esau printr-un dar. În contextul acestei întâmplări se întâlneşte pentru prima dată în Biblie cuvântul acesta.

  • Satisfacere:

În întâmplarea cu Iacov şi Esau vedem că este vorba şi de a da ceva cuiva, prin care îi faci o bucurie, îl satisfaci, îi faci un serviciu. (Desigur aici era vorba şi de faptul că Iacov s-a făcut vinovat faţă de Esau.) Deci ispăşire înseamnă şi a satisface.

Înjunghierea

Apoi se spune: „Să înjunghie viţelul înaintea Domnului” (Levitic 1.5). Aici ni se aminteşte că Domnul Şi-a dat viaţa de bună voie. El a lăsat viaţa Sa – aceasta este o altă activitate a celui care aducea jertfa. Niciodată preotul nu avea a face ceva cu înjunghierea. Chiar şi atunci când noi aducem „jertfa de ardere de tot” ne gândim că Domnul Isus Şi-a dat viaţa, că El Însuşi a trebuit să moară. Am văzut că cuvântul „viţelul” înseamnă de fapt „fiul cirezii”. Aceasta ne aminteşte şi de faptul, că era un Fiu, care S-a dat pe Sine la moarte, era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care stătea în această relaţie şi atunci când era Om şi I S-a adresat Lui cu cuvintele „Ava, Tată”. Singurul Fiu de la sânul Tatălui trebuia să devină această jertfă.

Viţelul este înjunghiat înaintea Domnului. Aceasta înseamnă că trebuia să aibă loc cu privire la Dumnezeu.

Păsărea nu putea fi despicată. În cazul acesta nu se vedeau alte detalii lăuntrice. În imagine vedem aici că sunt din aceia care aduc jertfă şi care din păcate nu sunt în stare să vadă motivele lăuntrice ale lui Hristos, dragostea Sa pentru Tatăl şi faţă de noi oamenii, dăruirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa şi energia Sa în împlinirea planului lui Dumnezeu, şi nu preţuiesc desăvârşirea acestor însuşiri.

Jupuirea pielii

Jupuirea pielii vorbeşte despre faptul că noi recunoaştem cum Domnul a revelat deplin la cruce pentru ochiul credinţei toate motivele Lui lăuntrice.

Dacă se priveşte în afară jertfa de ardere de tot, atunci desăvârşirea şi gloria jertfei nu se văd încă clar; se vede numai că era desăvârşită în exterior şi era un animal de parte bărbătească, un viţel. Dar când se jupoaie pielea şi tot ce este lăuntric este descoperit, toate părţile jertfei sunt despărţite, atunci devine vizibil că fiecare parte a jertfei este desăvârşită.

Tăierea în bucăţi

Măruntaiele vorbesc despre sentimente, pieptul vorbeşte despre dragostea Sa şi coapsele despre puterea şi energia cu care El a înaintat până la extrem, ca să glorifice pe Dumnezeu la cruce. Grăsimea vorbeşte despre energia deplină a voinţei – în sens pozitiv despre ceea ce este cel mai bun, în sens negativ despre ce este cel mai rău. Ce energie L-a mânat pe Domnul – aşa cum ne arată evangheliile, şi în mod deosebit evanghelia după Ioan –, să împlinească voia lui Dumnezeu. Aici sunt văzute gloriile în particularităţile lor.

Spălarea

După aceea citim că măruntaiele şi picioarele trebuiau spălate cu apă. Aceasta trebuia să se facă, nu pentru că aceste părţi erau murdare, ci spălarea trebuia să arate că măruntaiele erau curate. Spălarea cu apă este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare. Aplicat la noi înseamnă că întotdeauna este ceva care trebuie înlăturat. Însă la Domnul Isus nu se putea găsi ceva, care să nu fie curat.

Un animal curat se caracteriza prin aceea, că avea copita despicată şi rumega. Copita stă în legătură cu piciorul şi rumegarea (care se face cu stomacul) stă în legătură cu măruntaiele. Picioarele vorbesc despre umblare, măruntaiele despre motivaţiile lăuntrice. Era deci important ca aceste două aspecte – picioarele şi măruntaiele – să fie în ordine. Umblarea fariseică corectă având o inimă rece este la fel de neplăcută lui Dumnezeu ca atunci când ai o inimă pentru El şi Cuvântul Său, dar cu toate acestea eşti indiferent în umblare. De aceea aici sunt spălate picioarele şi măruntaiele; nu pentru a îndepărta vreo murdărie, ci ca să se arate, că în ceea ce priveşte această curăţie, totul era desăvârşit. Domnul Isus putea spune: „[Sunt] întocmai ceea ce vă şi spun” (Ioan 8.25).

Capul este locul unde se află mintea. Domnul ştia în chip desăvârşit toate gândurile lui Dumnezeu. „Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, …” (Ioan 18.4). Ştiind pe deplin totul, El a mers pe drumul ascultării până la cruce în deplină concordanţă cu Tatăl Său. Despre cap şi despre grăsime nu se spune că ele trebuiau spălate cu apă. Hotărârea Lui şi energia dăruirii Lui faţă de Dumnezeu mergeau în urmă până în veşnicia trecută. Acolo El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

G. Preoţii

1. Persoana preotului

Acum urmează slujba preoţilor. Preoţii aveau aptitudinea să facă slujbe pentru Dumnezeu în Locul Preasfânt, şi ştiau cum trebuiau făcute aceste lucruri pentru Dumnezeu. Dacă noi aducem slujba adorării ca aceia care sunt preoţi, atunci depinde de aptitudinea noastră să ştim cum doreşte Dumnezeu să I se aducă ceva. Este însă remarcabil, că preoţii nu ar fi avut nimic de făcut, dacă mai înainte cel care aducea jertfa nu era pregătit să aducă o jertfă. Astfel pentru o adevărată slujbă de adorare este nevoie atât de solicitudinea inimii, cât şi de aptitudinea de a face slujba aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu. Aici nu este vorba de marele preot Aaron – o imagine a Domnului Isus –, ci este vorba de preoţi (familia preoţească), care atunci erau într-adevăr puţini din popor, însă astăzi sunt toţi credincioşii. Însă aici nu este vorba de această realitate obiectivă, că noi toţi în ceea ce priveşte poziţia suntem preoţi. Aici este vorba – ca pretutindeni în imaginile Vechiului Testament – de partea subiectivă, de realizarea practică a poziţiei noastre. Prin aceasta preoţii sunt o imagine a acelora care sunt experimentaţi practic să facă slujba înaintea lui Dumnezeu. La fel este şi astăzi la noi. Nu toţi au aptitudinea în mod practic să facă slujba preoţească a adorării. Ei nu sunt în stare să propună cântarea potrivită, să spună o rugăciune potrivită, să citească un text potrivit sau în rugăciune liniştită să formuleze gânduri potrivite. Cu toate că ei sunt preoţi, mulţi nu pot exercita această slujbă. Şi despre această practică ne relatează Vechiul Testament.

În cazul preoţilor nu citim nimic despre punerea mâinilor. Despre preotul, care aici aduce jertfa, nu se spune nici că jertfa este plăcută pentru el. Căci pentru preot aceasta nu joacă nici un rol. Un preot, care este obişnuit să slujească în Locul Sfânt, este el însuşi plăcut. El a devenit plăcut în momentul când a fost sfinţit ca preot prin jertfele care erau aduse la sfinţirea lui. Preotul se ocupă exclusiv cu jertfa însăţi. Preoţii sunt obişnuiţi să exercite slujbe spirituale, sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, pot exprima în cuvinte gândurile adânci, pe care le găsim în jertfa de ardere de tot, unde noi, ca cei care aduc jertfa, uneori trebuie să căutăm cuvinte. Între noi sunt şi fiice ale lui Aaron, care aparţin familiei preoţeşti, Adunării, dar care nu sunt obişnuite ca fiii lui Aaron, să intre în Locul Sfânt în putere spirituală. Însă prin aceasta nu este vorba de surorile, care trebuie să tacă în adunări. Ele pot, dacă s-au preocupat mult cu Domnul şi lucrarea Sa, desigur să fie în stare să exercite slujbă preoţească şi în mod practic. Însă ele aduc cuvintele lor în linişte înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta sunt şi fii ai preoţilor, care sunt prea tineri pentru a putea exercita slujbe preoţeşti, şi sunt şi din aceia care au un handicap. Nici aceştia nu pot exercita slujbă preoţească.

Dacă vedem pe fiii lui Aaron ca „preoţi”, atunci îi vedem în aptitudinea lor personală de a face slujba; dacă îi vedem ca fii „ai preotului”, atunci îi vedem mai mult în dependenţa lor de marele preot. La fel şi noi putem numai prin El – adică prin Marele Preot Isus Hristos – să aducem lui Dumnezeu jertfe de laudă

2. Activităţile preoţilor

Preotul avea alte sarcini decât cel care aducea jertfa. El era în mod normal preocupat cu toate acele activităţi care stau în legătură cu altarul; stropirea sângelui pe altar, să pregătească focul pe altar cu lemne, să pună pe altar bucăţile şi să tămâieze totul pe altar. Aceste activităţi stau în legătură cu faptul că în mod obişnuit ei lucrează în Locul sfânt şi au cunoştinţă despre ceea ce este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi cu ceea ce are valoare pentru Dumnezeu. Aşa cum am spus: în ceea ce priveşte poziţia, noi toţi suntem astăzi preoţi, dar realizarea practică a slujirii noastre preoţeşti depinde de practica noastră spirituală în apropierea Domnului. Cel care aduce jertfa este un credincios, care într-adevăr aduce adorare lui Dumnezeu – adică (ca să rămânem în cadrul jertfei arderii de tot), el exprimă faţă de Dumnezeu bucuria lui că Hristos L-a onorat şi glorificat pe Dumnezeu aşa de mult la cruce –, dar care încă nu înţelege destul de bine diferite lucruri din această slujbă. În practică astăzi „aducători de jertfă” şi „preoţii” sunt credincioşii cu înţelegere diferită şi/sau probabil apropiere diferită de Domnul.

Despicarea capului

În cazul porumbelului preotul trebuia să facă în locul celui care aducea jertfa chiar şi activitatea de omorâre. Sunt unii aducători de jertfă care nu văd gloria morţii Domnului Isus.

Să aducă sângele şi să-l stropească

Potrivit cu Levitic 17.11 sufletul este în sânge. Sufletul este viaţa. Însă sângele este principiul vieţii numai atâta timp cât este în trup. Dacă este vărsat, sângele este o imagine a pătrunderii morţii.

Preoţii trebuiau să aducă sângele şi să-l stropească în jurul altarului. Faptul că aici se vorbeşte despre ispăşire şi moarte, arată că a trebuit să se acţioneze cu privire la păcat. Chiar dacă aici nu este gândul referitor la jertfa pentru păcat, totuşi ni se aminteşte că păcatul era prezent. La fel şi Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot pe locul păcatului – pe pământul acesta, unde a pătruns păcatul – şi pe cruce, unde păcatul a atins punctul lui culminant. Acolo la cruce a curs şi sângele Lui. Acest sânge este semnul pentru faptul că moartea a avut loc, că a avut loc ispăşirea şi Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat. Sângele trebuia stropit de jur împrejur, ca să se poată vedea din toate părţile că totul a fost pus în ordine cu privire la păcat. Învăţăm astfel cum acest cort poate fi şi un cort al întâlnirii, unde se poate veni laolaltă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi.

Aşezarea lemnelor şi focului

Preoţii se preocupă apoi cu lemnul şi cu focul. În vorbirea simbolică a Vechiului Testament focul vorbeşte întotdeauna despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu în judecată sau în curăţire sau prin foc se dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a permis să treacă multe peste El, prin care a dovedit curăţia Sa şi dăruirea Sa, şi El a mers în judecata lui Dumnezeu. Astfel preoţii văd toate etapele şi conţinutul întreg al încercărilor din partea lui Dumnezeu prin care a trecut Domnul Isus.

Aşezarea bucăţilor pe altar

Preoţii prezintă deci fiecare bucată a jertfei pe altar. Ei pot aşeza totul înaintea lui Dumnezeu într-un fel în care totul este plăcut Lui. Preoţii aflaţi în exercitarea funcţiei pot vedea astăzi cum Domnul Isus S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu cu toate aptitudinile şi însuşirile Lui, şi pot de asemenea să le facă cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt fraţi şi surori care au simţul deosebit să arate cum unele versete biblice, care vorbesc despre Domnul Isus, scot în mod deosebit în evidenţă aptitudinile şi însuşirile Domnului? Aceştia au probabil şi aptitudinea să exprime aceste lucruri în cuvinte în rugăciune, ceea ce de la alţii acestea se înalţă spre Dumnezeu numai ca simţăminte neclare.

Separarea guşii

Guşa porumbelului trebuia aruncată. S-ar putea ca noi să avem gânduri greşite referitoare la Persoana Domnului Isus sau la lucrarea Sa. Atunci slujba preotului este să îndepărteze acestea, ca ele să nu ajungă pe altar. Totodată este posibil ca noi înşine să ne murdărim. Şi în privinţa aceasta preoţii trebuie să fie un ajutor eficace. Această mijlocire nu are nimic a face cu poziţia noastră. Principial noi toţi suntem în aceeaşi apropiere de Dumnezeu şi nu mai avem nevoie de un mijlocitor. Însă în practică este aşa, că sunt fraţi şi surori, care cu privire la închinare/adorare au gânduri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura. Arunci este important ca acestea să fie corectate. Dar probabil sunt fraţi şi surori care sunt mai aproape de Domnul şi pot corecta aceasta. „Preoţii” din Vechiul Testament sunt o imagine a acestora. În practică aceasta se arată de exemplu probabil în aceea că gândurile cu rătăcirile lor, pe care şi le face fratele A, sunt aduse deodată corectate înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu glas tare de către fratele B.

Smulgerea penelor

Aceasta este semnul vizibil că porumbelul nu mai are posibilitatea să zboare. Probabil aceasta face aluzie la faptul că Domnul Isus a renunţat să Se reîntoarcă în cer, fără să înfăptuiască lucrarea.

Tămâierea

Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot exact pe locul dinaintea lui Dumnezeu unde Dumnezeu a lăsat să vină asupra Lui sentinţa cu privire la păcat. Şi aici la jertfa arderii de tot ni se aminteşte de problema păcatului. Animalul pentru jertfa de ardere de tot trebuia să moară. Hristos a luat păcatul ca prilej să glorifice pe Dumnezeu. Glorificarea lui Dumnezeu înseamnă: să prezinţi gloriile minunate şi frumuseţea însuşirilor lui Dumnezeu, respectiv să le exprimi:

  • Căci El a glorificat sfinţenia lui Dumnezeu, prin aceea că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului.
  • La fel, El a glorificat dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trebuit să ia asupra Lui toată pedeapsa păcatului şi El a luat-o, cu toate că era Fiu.
  • El a glorificat şi dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a arătat că Dumnezeu a adus sentinţa nu asupra noastră, care de fapt noi o meritam, ci că El a adus-o asupra Fiului Său curat şi nevinovat şi nu L-a cruţat.
  • Vedem aici şi că harul lui Dumnezeu a fost glorificat, prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la păcătoşii vinovaţi, care erau total dependenţi de favoarea Sa;
  • şi îndurarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu S-a plecat spre făpturi aşa de sărmane şi nenorocite, cum eram noi.

Prin faptul că Domnul Isus a luat păcatul ca prilej pentru glorificarea lui Dumnezeu, acum este posibil ca Dumnezeu să ne socotească nouă buna Sa plăcere, pe care El a găsit-o în jertfă.

Jertfa era o jertfă de mireasmă plăcută Domnului. De altfel aceasta este valabil pentru toate treptele acestei jertfe. Chiar şi cea mai slabă jertfă era o jertfă de o mireasmă plăcută Domnului. Preţuirea din partea lui Dumnezeu este aceeaşi, chiar dacă preţuirea din partea celui care aduce jertfa nu este aceeaşi. Ce mângâiere!

Jertfa pentru păcat a fost de asemenea complet mistuită de foc. Însă ea nu era tămâiată ci arsă complet. Ea nu era o jertfă de o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Ea era arsă în afara taberei şi nu pe altar ca jertfa arderii de tot.

Totul din jertfa arderii de tot trebuia să se înalţe ca mireasmă, totul trebuia mistuit. Nu rămânea nimic, toate valorile mari se transformau în mireasmă; totul era mistuit prin foc. Focul vorbeşte, aşa cum am spus mai înainte, despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu, despre judecată sau curăţire, sau dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a avut parte pe Golgota de judecata lui Dumnezeu. Însă tocmai aceste cele mai grele ceasuri au slujit la revelarea desăvârşirii Sale. Aceasta era mireasma plăcută care s-a înălţat de pe cruce spre Dumnezeu. Devotamentul Lui, ascultarea Lui, dragostea Lui, sfinţenia Lui – toate au fost aduse la lumină în cel mai înalt grad. Dacă noi admirăm fiecare parte a jertfei arderii de tot şi le spălăm, ca să vedem curăţia, cu toate acestea din aceasta nu rezultă nici o mireasmă plăcută. Mireasma plăcută o vedem în momentul când Domnul Isus a mers în moarte şi a oferit totul spre glorificarea lui Dumnezeu. Toate însuşirile lui Dumnezeu au fost aduse la lumină în chip desăvârşit în toată frumuseţea lor prin El. Căci acum a devenit vizibilă şi dragostea, dreptatea, îndurarea şi maiestatea lui Dumnezeu. Ca să repetăm:

  • Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, că El L-a dat pe singurul Său Fiu şi nu L-a cruţat.
  • Dumnezeu era aşa de drept, că El, când era vorba de păcat, nu a făcut nici o excepţie, chiar şi atunci când era vorba de Fiul Său, după ce acesta S-a încărcat cu păcatele noastre şi S-a lăsat făcut păcat pentru noi.
  • Îndurarea lui Dumnezeu a venit la lumină: căci El Însuşi S-a îndurat de aceia care erau vrăjmaşii Lui, şi le-a adus mântuirea.
  • Maiestatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă prin aceea că judecata a fost exercitată în toată puterea ei.

Jertfa de ardere de tot era o jertfă de foc, nimic din ea nu trebuia fiert. La fierbere apa nu poate fi încălzită mai mult de 100 de grade. Domnul Isus a trebuit să aibă parte de cea mai mare încercare şi nimic nu a fost diminuat. Important este şi faptul că aici se spune: „Preotul să le ardă [cuvânt folosit şi pentru arderea tămâiei; de aceea şi exprimarea „tămâiere”] pe toate pe altar.” Este o jertfă totală a lui Hristos pentru Dumnezeu. Hristos nu a reţinut nimic. Ca rezultat al acestei jertfe, păcatele sunt îndepărtate prin această jertfă pentru totdeauna (veşnic) dinaintea ochilor lui Dumnezeu (Ioan 1.29Evrei 6.26).

N. Darby scrie în privinţa aceasta în scrierea lui Synopsis:

Atunci când El era pe locul păcatului ascultarea Lui era desăvârşită şi Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în tot ce este El. Hristos, care Se dedică pe deplin lui Dumnezeu pentru exprimarea deplină a gloriei Sale, suferă deci aici încercarea totală a judecăţii. Focul verifică ce este El. El a fost sărat cu foc. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu verifică totul până la extrem în puterea judecăţii Sale, ce este în El. Sudoarea ca sângele, implorarea impresionantă din Ghetsimani, suferinţa profundă de pe cruce, în conştienţa mişcătoare a dreptăţii {personale}: Pentru ce M-ai părăsit? Un strigăt ne luat în seamă, cu privire la o oarecare uşurare a încercării. Toate valurile şi toate talazurile Domnului Dumnezeu au trecut peste El. Dar deoarece S-a dedicat în chip desăvârşit încercării temeinice, acest foc mistuitor şi încercarea gândurilor Sale lăuntrice nu au putut produce altceva – şi nici nu au produs – decât numai o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Nu era nici un gând, nici o vrere, care să nu fi fost pusă la încercare. Viaţa Lui a fost mistuită în această privinţă. Totul a fost dat lui Dumnezeu. Moartea era însă primul element al jertfei arderii de tot, însă moartea a venit prin păcat. Acolo unde era omul, unde era păcatul, unde puterea lui satan era prezentă ca moarte, unde era judecata de neclintit a lui Dumnezeu, acolo Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi era o glorie care nu putea fi prezentată altfel. Dragostea, dreptatea şi maiestatea pe locul păcatului şi morţii. Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Şi în ascultare desăvârşită şi dragoste desăvârşită pentru Tatăl Său El a mers în moarte. Acolo Dumnezeu a fost glorificat, puterea de moarte a lui satan a fost nimicită. Dumnezeu a fost glorificat în Om potrivit cu tot ceea ce El Însuşi este, în timp ce păcatul era intrat în ascultare şi în dragoste. El era la locul unde era păcatul, şi Dumnezeu a fost glorificat aşa cum nici o altă făptură şi nici o fiinţă lipsită de păcat nu putea s-o facă. Încercarea ascultării şi glorificarea lui Dumnezeu a constat tocmai în aceea că cu El s-a procedat aşa cum se procedează cu păcatul (J. N. Darby, Synopsis).

 

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1)
Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

În articolul acesta şi cel următor va fi vorba despre jertfa de ardere de tot descrisă în cartea Leviticul capitolul 1. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot (şi în contrast cu jertfa pentru păcat şi vină) şi totodată vom studia ce însemnătate au aceste lucruri pentru noi astăzi. După aceea în partea a doua ne vom preocupa mai detaliat cu cel care aduce jertfa şi cu preoţii.

A. Fundalul

1. Chemarea făcută de Domnul din cortul întâlnirii

Cartea Leviticul începe cu relatarea cum Domnul cheamă pe Moise, ca să-i vorbească. Prima dată când Dumnezeu cheamă un om a avut loc în grădina Eden, când omul s-a ascuns acolo de El. Atunci Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Aceasta a avut loc după căderea în păcat, prin care omul a fost despărţit de Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu era mort spiritual. A doua oară a fost când de pe Muntele Sinai Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi i-a spus cum poporul ar putea să-I slujească pe baza Legii: „Dacă … veţi asculta de glasul Meu …” (Exodul 19.3-6). Acum, când citim pentru a treia oară, Dumnezeu a chemat iarăşi, şi El a făcut aceasta ca să facă cunoscut oamenilor cum ei se pot apropia de El.

Dumnezeu nu a vorbit de pe Sinai, aşa cum a făcut mai înainte. Poporul a încălcat Legea, şi astfel Dumnezeu, dacă ar fi vorbit iarăşi de pe Sinai, putea numai să judece. Acum El S-a retras înapoia perdelei cortului din pustie – cu aceasta se încheie cartea Exod – şi astfel prin intermediul preoţiei putea în har să vină împreună cu poporul. Cartea Levitic începe prin aceea, că Dumnezeu Se adresează poporului prin Moise. Acum exista jertfa de ardere de tot (Exod 29), ceea ce pentru Dumnezeu era o mireasmă plăcută şi principial Îi dădea posibilitatea să recunoască poporul acesta ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul acestui popor. Înainte de a fi „Cortul întâlnirii” era un cort de întâlnire pe care Moise l-a ridicat în afara taberei şi unde se ducea oricine vrea să caute pe Domnul şi să se apropie de El. Însă odată cu finalul cărţii Exod exista, cum am spus, Cortul întâlnirii. Când un om vine la acest cort, ca să se apropie de Domnul şi să-I aducă ceva, lui i se spune din acest cort ce trebuie să facă.

2. Un om dintre copiii lui Israel

Se spune: „Când vreun om dintre voi …”. Deci nu este un om deosebit – un preot, un levit, o căpetenie sau altcineva dintr-o clasă deosebită – ci oricine. Fiecare – chiar şi cel mai sărac, cel mai mic, cel mai neînsemnat din popor – este apelat aici. Căci şi un astfel de om aparţinea acelora care au fost salvaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie, au cântat cântarea eliberării, care prin Lege au fost aduşi în legătură cu Dumnezeu, care aveau pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor. Într-un astfel de om se poate aprinde dorinţa să aducă ceva acestui Dumnezeu, care l-a salvat. Dumnezeu este acum aşa de amabil şi îi spune ce este plăcut Lui, ce vrea să aibă cu plăcere şi cum să I se aducă. Căci un dar are valoare numai atunci dacă place celui căruia i se face.

Expresia „Când vreun om dintre voi” arată de asemenea că este o chestiune cu totul personală. Desigur această expresie ar putea să însemne şi că Dumnezeu nu Se aşteaptă să fie mulţi cei care vor veni. Însă El Se bucură de fiecare.

3. A aduce un dar de jertfă

Ceea ce omul vrea să facă aici este în cele din urmă expresia dorinţei lui de a se apropia de Domnul. Cuvântul „a aduce” are la rădăcina lui expresia „a se apropia”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul „dar de jertfă”. Prima dată, când această formă de bază karab se întâlneşte în Scriptură este în Geneza 20.4: „Dar Abimelec nu se apropiase de ea [Sara]”. Prin aceasta devine clar că prin această apropiere este vorba de o apropiere cu scopul unei părtăşii intime. Deci dacă cineva voia să aibă părtăşie cu Dumnezeu, atunci el trebuia să aducă ceva care era în stare să realizeze părtăşia.

B. Însuşirile deosebite ale jertfei de ardere de tot

1. O jertfă prin foc de mireasmă plăcută

Jertfa de ardere de tot era o jertfă mistuită de foc de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Această jertfă mistuită de foc trebuie înainte de toate să fie diferenţiată de jertfa pentru păcat şi pentru vină. Despre jertfa pentru păcat şi pentru vină nu citim – cu o singură excepţie specială, când grăsimea este pusă pe altar –, că era ceva de o mireasmă plăcută. De aceea vedem foarte clar, că în cazul jertfei arderii de tot nu este vorba de o jertfă în care să se arate în vreun fel grozăvia păcatului. În jertfa arderii de tot vedem cum spre Dumnezeu se înalţă numai desăvârşiri, glorii şi frumuseţi. Căci tămâierea [afumarea, parfumarea] ca jertfă de foc înseamnă „înălţare în fum”, aşa cum şi expresia „jertfă de ardere de tot” (ebraică: olah) înseamnă de fapt „înălţare”. Această afumare stă în contrast clar cu arderea ca jertfă pentru păcat, unde se foloseşte un alt cuvânt. O astfel de jertfă de foc o găsim pentru prima dată la Noe în Geneza 8. Acolo citim şi că ea era o mireasmă plăcută pentru Domnul sau – altfel tradus – mireasmă de liniştire. Această jertfă a satisfăcut deplin pe Dumnezeu. Citim aceasta şi în Efeseni 5.2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.” Jertfa pentru păcat dimpotrivă era arsă ca jertfă în afara taberei ca ceva detestabil.

2. O jertfă de bună mireasmă

Şi această însuşire stă în contrast deosebit cu jertfele pentru păcat şi pentru vină. Când un jertfitor aducea o jertfă de ardere de tot, atunci de fiecare dată devenea din nou conştient că el era plăcut înaintea lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi închinătorul nou-testamental este conştient că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă el vine la Dumnezeu cu ceea ce înfăţişează jertfa arderii de tot (vezi Efeseni 5.2). Pentru preot dimpotrivă aceasta nu are nici o însemnătate; la el nu este amintită. Noi nu citim că ea este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru preot. Preotul a fost făcut o dată plăcut, atunci când a fost uns ca preot. Acum el este preocupat permanent în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece el ştie că el a fost făcut plăcut odată pentru totdeauna, el nu are nevoie să i se amintească printr-o astfel de jertfă.

3. Era o jertfă din animale vii

Ceea ce aici a fost jertfit lui Dumnezeu era viaţă; era ultimul lucru care putea fi adus într-adevăr lui Dumnezeu (Ioan 10.17). În privinţa aceasta această jertfă se deosebeşte de jertfa de mâncare, unde nu este vorba că are loc moartea. Dumnezeu Îşi revendică viaţa pentru Sine. Din acest motiv şi sângele trebuia să fie pentru Dumnezeu şi nu trebuia mâncat.

Prima tablă a Legii cuprinde obligaţiile omului faţă de Dumnezeu. Rezumând s-ar putea spune că omul trebuie să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Şi aici vedem simbolic pe cineva care îşi dă viaţa deplin lui Dumnezeu. Când Domnul Isus citează prima poruncă, El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul [sau: mintea, gândirea, înţelegerea] tău.”

4. Era o jertfă în totalitate

Dacă la Domnul Isus ar fi fost un singur gând, un singur pas în umblarea Lui, un singur sentiment, care să nu fi fost în totul pentru Dumnezeu, atunci El nu ar fi putut să fie o jertfă de ardere de tot pentru Dumnezeu. Însă Domnul Isus a dat totul, El nu a reţinut nimic. În acelaşi fel totul a fost ars pe altar pentru Dumnezeu. El nu a folosit nimic pentru Sine Însuşi, pentru propria plăcere sau pentru propria comoditate sau spre folosul Lui. Şi Dumnezeu a preţuit toate acestea. Aici ni se spune foarte clar, că lucrarea de la cruce era pentru Dumnezeu.

C. Poziţia jertfei arderii de tot şi a jertfelor

Erau mai multe posibilităţi pentru a aduce un dar de jertfă. Prima jertfă, pe care Dumnezeu o numeşte aici, este jertfa arderii de tot. Ne-am putea întreba, de ce Dumnezeu începe aici cu jertfa arderii de tot. Căci ţinând seama de păcatele, pe care un om le-a făcut, şi de vina, pe care el a luat-o asupra lui, ar fi trebuit ca omul, care voia să se apropie de Dumnezeu, să vină mai întâi cu jertfa pentru păcat. Problema păcatului şi a vinei trebuie mai întâi rezolvată. Şi cu toate acestea Dumnezeu începe cu jertfa arderii de tot. El începe cu ceea ce pentru El era cel mai important şi mai preţios, şi nu ceea ce era cel mai important pentru om.

Cel mai important pentru Dumnezeu este jertfa arderii de tot şi nu jertfa pentru păcat. În afară de aceasta, aici nu este vorba de felul cum un păcătos vine la Dumnezeu, ci cum un răscumpărat din poporul lui Dumnezeu se poate apropia de Dumnezeu. Omul devine aici plăcut înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că el aduce o jertfă de ardere de tot.

D. Jertfa

1. Anumite animale

Jertfa arderii de tot trebuia să fie un animal – ceva, care trebuia să moară ca suplinitor. Vedem aceasta deja comparativ la Abel şi Cain. Abel a adus o jertfă dintre cele mai bune animale ale turmei lui, Cain dimpotrivă, numai cereale.

Însă nu orice animal era potrivit pentru jertfă. Este de la sine înţeles, că numai animale curate puteau fi jertfite. Într-adevăr şi gazelele şi cerbii erau animale curate, dar cu toate acestea nu trebuiau aduse ca jertfă, deoarece ele erau animale sălbatice. Ca jertfă de ardere de tot trebuiau aduse animale. Aceasta arată spre faptul, că trebuiau să fie animale, care erau blânde. Şi porumbeii erau potriviţi, deoarece ei erau foarte răspândiţi şi pretutindeni ei puteau fi prinşi uşor, respectiv ţinuţi. Pentru jertfa de ardere de tot nu se puteau folosi animale neîmblânzite, nestăpânite, sălbatice. Acestea nu erau un model potrivit al Domnului nostru, care chiar S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie.

2. Animale de jertfă diferite

Când este descrisă jertfa arderii de tot, sunt numite trei grupe de animale, care puteau fi jertfite, şi sunt date trei pasaje, în care sunt descrise aceste trei grupe, care ne prezintă trăsături de caracter diferite ale Domnului Isus ca jertfă de ardere de tot. Viţeii, animalele mici (oi şi capre) şi a treia grupă o constituie turturelele şi puii de porumbel.

Viţelul

În viţel vedem în mod deosebit activitatea, puterea, dar şi perseverenţa, energia şi supunerea de a sluji, care înaintează prin toate greutăţile. Boii au fost folosiţi înainte de toate ca animale de tracţiune. Prin toate greutăţile ei au tras plugul la arat. Nu au dat înapoi dinaintea oricărei greutăţi sau denivelări. Pe de altă parte boul este folosit în Scriptură şi ca model al animalului care slujeşte. Şi el este o imagine a puterii: „Unde nu sunt boi, ieslea este goală; dar mult câştig este în puterea boului”, se spune în Proverbe 14.4.

Caracterul boului îl găsim prezentat foarte clar în evanghelia după Ioan:

  • Domnul spune ucenicilor în Ioan 11.7-9: „Să mergem din nou în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo? Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică.” Ucenicii L-au atenţionat cu privire la pericolul care Îl ameninţa în Ierusalim. Şi cu toate acestea Domnul S-a dus acolo, aşa cum un bou atunci ca animal de tracţiune mergea prin toate obstacolele.
  • În Ioan 14.31 El spune: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!”
  • În Ioan 18.1,8 se spune: „După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. … V-am spus că Eu Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”
  • În Ioan 19.5,17 se spune: „Isus deci a ieşit afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit la locul numit ‚al Căpăţânii’, care în evreieşte se numeşte Golgota, unde L-au răstignit.”

Totdeauna El ia iniţiativa. El este Cel care merge statornic pe drumul acesta până la sfârşit. „El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”, se spune în Luca 9.51. Acesta este caracterul viţelului. El era binevoitor să facă ceea ce Tatăl I-a poruncit, chiar şi să treacă prin toate greutăţile şi obstacolele de pe cale. Acesta este şi caracterul principal al jertfei arderii de tot, şi de aceea viţelul se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza jertfa arderii de tot.

Oaia

În oaie vedem mai mult caracterul liber consimţit şi dăruirea pasivă, în blândeţe să lase să vină asupra Sa ceea ce a fost hotărât, fără să cârtească sau să reproşeze ceva. Aceasta o citim mai ales în Isaia 53.7: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura”, sau în Ieremia 11.19: „Dar Eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie.” Această supunere de bună voie şi dăruire de bună voie pentru ceea ce a fost hotărât, o găsim în mod foarte deosebit la Domnul Isus, şi de asemenea şi aceasta este prezentat în evanghelia după Ioan: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” (Ioan 18.11), şi: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.18).

Capra

Dimpotrivă găsim aici în capră, care aici este numită după oaie, cu toate că ea este amintită în aceeaşi grupă a animalelor mici, mai mult caracterul jertfei pentru păcat. Găsim confirmat aceasta în Leviticul 4.27-31. Acolo ea este numită în prima alegere ca jertfă pentru păcat pentru oricine din popor; la fel şi Leviticul 16, unde găsim ţapii jertfei pentru păcat adusă pentru popor. Cu toate acestea aici nu este jertfă pentru păcat, ci jertfă de ardere de tot. Însă faptul că este o capră, arată că Domnul Isus avea aptitudinea de a deveni jertfă pentru păcat. El avea aptitudinea de tratare a problemei păcatului. În Ioan 1.29 citim: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care îndepărtează păcatul lumii”. Era numai Unul singur, care era capabil să rezolve problema păcatului, şi acesta era Domnul Isus. Erau câţiva care aveau bunăvoinţă; Pavel voia să moară pentru poporul lui, şi la fel şi Moise. Însă cu toate că ei aveau buna voinţă pentru aceasta – caracterul oii –, ei nu aveau capacitatea de a face aceasta. Aceasta o avea numai Domnul Isus. Capra, spre deosebire de oaie, este un animal solitar. Şi aceasta o găsim la Domnul Isus. Şi El era Cel singuratic şi drumul lui a devenit tot mai singuratic până la cruce. „Iată, vine ceasul, şi acum a venit, ca să fiţi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”, spune El în Ioan 16.32.

Păsările

Pasărea zburătoare pe cer arată că Domnul Isus era Omul din cer – un Străin singuratic aici pe pământ, care venise din cer, pentru ca aici pe pământ ca Străin să facă lucrarea pentru Dumnezeu. Tot caracterul Lui era ceresc. Şi aceasta o găsim în evanghelia după Ioan, de exemplu în capitolul 3, unde se vorbeşte despre „Cel care a coborât din cer” (Ioan 3.13). Într-un alt capitol El se denumeşte „Pâinea care a coborât din cer” (Ioan 6.41). În mod special sunt numite aici turturelele şi puii de porumbel.

Porumbelul este numit prima dată în Scriptură când Noe după potop l-a lăsat să zboare din corabie. El se reîntoarce cu o frunză de măslin în cioc, ceea ce arată că după judecată a venit pacea. Porumbelul este folosit şi ca model al inocenţei. „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Domnul Isus (Matei 10.16). Şi ochii, care deseori sunt comparaţi cu porumbeii – mai ales în Cântarea Cântărilor –, mărturisesc despre această inocenţă, de devotamentul curat. Privirea este îndreptată numai spre un singur lucru, şi acesta este urmărit: voia Tatălui. Drept urmare şi porumbeii erau potriviţi să reprezinte jertfa arderii de tot.

3. Însuşirile deosebite ale animalelor

De parte bărbătească

Trebuia să fie un animal de parte bărbătească; aceasta înseamnă că animalul de jertfă trebuia să fie tare, să aibă putere. Bărbatul este capul creaţiei, şi de aceea genul masculin mărturiseşte despre responsabilitate, dar şi despre energia cu care se realizează poziţia în care Dumnezeu ne-a adus. Poziţia noastră (despre aceasta vorbeşte genul feminin în Scriptură) este fără cusur, dacă Dumnezeu ne-a aşezat într-o astfel de poziţie, dar dacă noi nu mergem pe drumul nostru conform acestei poziţii, mărturia noastră este stricată şi Domnul Isus este dezonorat.

Fără cusur

Cel care jertfea nu putea aduce orice animal. El trebuia să ştie ce animal aduce şi trebuia să fie animalul cel mai bun. În cartea Maleahi Domnul trebuia să acuze, că ei I-au adus animale care aveau cusur. El le arată că era o lipsă de politeţe, o atitudine de nerecunoştinţă, o dezonorare faptul că ei nu I-au dat ce este cel mai bun.

Animalul trebuia înainte de toate să fie şi fără cusur, deci să fie desăvârşit. Aceasta arată foarte clar că aici este vorba de o imagine a Domnului Isus, aşa cum El era desăvârşit în toate. În El nu era nici un păcat, El nu a făcut nici un păcat, El nu a cunoscut nici un păcat, toate acţiunile Lui erau desăvârşite. În epistola 1 Petru 1.19 se spune, că noi am fost răscumpăraţi prin sângele „preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată”. Aceasta este mai mult decât prevedeau cerinţele. Şi acest caracter al lipsei de păcat, al desăvârşirii îl găsim clar arătat în evanghelia după Ioan, evanghelia jertfei arderii de tot. Domnul întreabă în evanghelia după Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?”, şi în Ioan 14.30: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine.”

E. Trepte în formele diferite de aducere a jertfelor

1. Valoarea şi mărimea animalului

Prima grupă este viţelul. Aceasta este jertfa cea mai mare, căci oile şi caprele sunt mai mici, şi porumbeii şi turturelele sunt şi mai mici. Este o diferenţă foarte mare între viţel şi porumbel. Prin aceasta trebuia să se vadă clar preţuirea pe care o face jertfitorul care aducea această jertfă de ardere de tot şi înţelegerile diferite ale valorii jertfei arderii de tot. Probabil jertfitorul nu era aşa de bogat, ca să poată aduce un viţel, sau poate pentru el nu avea multă valoare. Însă Dumnezeu este mulţumit şi cu un porumbel ca jertfă de ardere de tot, dacă este ceva care vorbeşte despre Fiul Său şi despre ceea ce El era pentru Dumnezeu. Şi un credincios poate avea o preţuire foarte diferită a jertfei Domnului. S-ar putea ca el să nu aibă aşa multă înţelegere a valorii jertfei arderii de tot a Domnului; că el Îl recunoaşte numai ca Acela care – asemenea unui porumbel – a coborât din cer pe pământ. Această preţuire diferită poate avea mai multe motive. În primul rând ar putea să fie că el a venit de curând la credinţă, aşa că el nu a avut timp destul să se preocupe cu aceste lucruri. Sau el este constrâns să se preocupe cu alte lucruri, aşa că el nu are timp. În cel mai trist caz el este prea comod şi trândav să se preocupe cu ea, sau are interese mai mari pentru alte lucruri. Însă cu siguranţă Dumnezeu ştie ce jertfă putem noi aduce.

2. Aptitudinea de a fi o jertfă de ardere de tot

În aceste animale de jertfă găsim şi o linie coborâtoare cu privire la faptul că animalul de jertfă este potrivit să prezinte gândurile lui Dumnezeu referitoare la jertfa arderii de tot. La viţel se spune: „este o jertfă de ardere de tot”, la animalele mici se spune „este ca jertfă de ardere de tot”, şi la porumbei găsim numai „darul lui de jertfă”. (n. tr.: în versiunea în limba română nu se recunoaşte clar această graduare).

3. Cantitatea de sânge

O altă diferenţă mare între aceste grupe (viţel, animale mici, porumbei) constă şi în sânge. La primele două grupe, sângele a fost stropit în jurul altarului. În cazul viţelului se menţionează categoric, că acest altar stătea la intrarea cortului întâlnirii, adică acolo unde se venea prima dată, când se intra în cortul întâlnirii. Deci când se venea la locul unde se putea fi împreună cu Dumnezeu, la intrare se vedea altarul pe care era stropit sângele de jur împrejur. Sângele dădea mărturie despre faptul că tot ce avea a face cu păcatul a fost rezolvat în chip divin şi ispăşirea a fost făcută. La grupa a doua – animalele mici – acest lucru nu mai este scos în evidenţă în mod deosebit; cu toate acestea sângele era stropit de jur împrejurul altarului. La grupa a treia – grupa păsărilor – nu mai este aşa mult sânge, ca să fie posibilă o stropire. El este stropit numai pe peretele altarului.

4. Despicarea în bucăţi

Şi în privinţa despicării în bucăţi a animalelor de jertfă sunt diferenţe. Despre viţel citim, că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să aşeze bucăţile. La animalele mici aceasta nu mai este prezentat cu toate detaliile. Şi la porumbei nu mai este nici măcar posibil; acolo se spune chiar foarte categoric să fie despicat între aripi, dar să nu îl despartă în două. Aici nu se văd bucăţi şi de aceea porumbelul nu trebuia despărţit în bucăţi. Gloriile Domnului se diferenţiază tot mai puţin.

5. Asemănări în caracterul jertfei arderii de tot

În cazul caprei ne gândim deja la jertfa pentru păcat, căci ea era animalul caracteristic pentru jertfa pentru păcat (vezi Leviticul 16). Şi dacă comparăm darul ca ardere de tot adus printr-un porumbel cu porumbelul adus ca jertfă pentru păcat (Leviticul 5.7-10), atunci găsim foarte multe asemănări. De aceea aici ne putem gândi că un credincios, care nu înţelege în măsură deplină însemnătatea jertfei arderii de tot, aduce o jertfă care poartă în ea foarte mult din caracterul jertfei pentru păcat. Aceasta o putem vedea deseori în orele de strângere laolaltă ca Adunare, care sunt marcate de ceea ce Hristos a făcut pentru noi, cum El a fost făcut păcat pentru noi şi că El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre.

Animalul mic trebuia sacrificat în partea de nord a altarului. Nordul are înţelesul de „ascuns, întunecat”, şi oferă o impresie negativă. „De la nord va fi vărsat răul” (Ieremia 1.14). În privinţa aceasta ne putem gândi la judecată. Duşmanii lui Israel au venit întotdeauna din partea de nord. În partea de nord nu străluceşte soarele. Asirianul este împăratul nordului. Şi aceasta este o aluzie la judecata asupra păcatului.

6. Punerea mâinilor

Punerea mâinilor o găsim numai la animalul cel mai mare de jertfă, viţelul. Punerea mâinilor o găsim la jertfa de ardere de tot, jertfa pentru pace şi jertfa pentru păcat. În toate cazurile ea vorbeşte despre o identificare a jertfitorului cu jertfa, chiar dacă este sub forme total diferite. La jertfa pentru păcat prin mărturisirea păcatelor şi punerea mâinilor, păcatele jertfitorului trec asupra jertfei. La jertfa pentru arderea de tot şi la jertfa de pace caracterul de bună plăcere al jertfei trece dimpotrivă asupra jertfitorului. Numai atunci când credinciosul vine cu această cea mai înaltă formă a jertfei arderii de tot, el înţelege acest caracter minunat al identificării cu jertfa desăvârşită.

7. Activitatea jertfitorului

Activităţile jertfitorului se reduc cu mărimea animalului de jertfă. La porumbel toate activităţile trebuie exercitate de preot. Chiar şi omorârea porumbelului trebuie s-o facă preotul, cu toate că în mod normal el nu are nimic a face cu aceasta: preotul nu sacrifică. La fel se poate întâmpla şi în orele de strângere laolaltă, că un frate exprimă un gând – de exemplu printr-o cântare, o rugăciune sau un verset biblic –, însă abia alţi fraţi (care stau în apropiere preoţească practică de Dumnezeu) dezvoltă gândul acesta în frumuseţea lui.

8. Desăvârşirea jertfei

La jertfele cele mai slabe – porumbel – este vorba, că este prezent ceva care nu corespunde caracterului jertfei arderii de tot. În cadrul jertfei arderii de tot ar trebui să se ardă totul pe altar; nu ar trebui să fie nimic nepotrivit în vreun fel. Acest gând nu mai este în cazul jertfirii porumbelului, căci aici guşa cu resturile ei trebuia aruncată  pe locul unde se aruncă cenuşa, ceea ce vorbeşte de judecata exercitată. Această parte nu era potrivită să fie o jertfă de ardere de tot sau să fie arsă împreună cu celelalte ca jertfă de ardere de tot. La fel este şi la adorarea adusă de noi deseori este ceva care nu este demn, care trebuie aruncat.

Partea următoare 


Tradus de la: Das Brandopfer – eine Anleitung für unsere Anbetung (1)

Traducere: Ion Simionescu

Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1

Charles Henry Mackintosh

© CSV, Online începând de la: 05.04.2019, Actualizat: 05.04.2019

Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”

Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).

Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).

Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).

Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).

Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12Luca 1.32Efeseni 4.9Ioan 1.18Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!

Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!

Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?


Tradus de la: Das Kreuz gewinnt unser Herz

Titlul original: „Das Kreuz gewinnt unser Herz“
din Ermunterung und Ermahnung, 1991, pag. 226–229.

Crucea Domnului Isus
Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu

James Boyd

© SoundWords, Online începând de la: 06.04.2019, Actualizat: 06.04.2019

Verset călăuzitor: Galateni 6.14

Galateni 6.14: Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.

Introducere

Cineva a spus odată: „Nu există nimic care s-ar putea compara cu crucea.” Ea este şi va rămâne pentru totdeauna în toată măreţia ei în centru cercului veşniciei; minunea pentru fiecare creatură inteligentă şi monument pe care sunt gravate de neşters atât răul şi ura fiinţei decăzute, cât şi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Din umbrele nesfârşite ale trecutului ea se conturează în toată sfinţenia şi fapta ordinară a ei, cu adevăr şi trădare, cu soare şi umbre, credincioşie şi falsitate, dreptate şi păcat, judecată şi îndurare, compasiune şi cruzime, dragoste şi ură. Prin lumina ei se revelează inima cerului şi sunt date pe faţă adâncimile cele mai adânci ale abisului răului. Binecuvântarea şi blestemul îşi înalţă împreună glasul.

Aici fierbe cu miros urât, de culoare negru închis, marea vinei omeneşti, şi acolo oceanul curat al harului dumnezeiesc înghite totul cu talazurile lui înspumegate. Nimic din trecut nu se poate compara cu locul acesta şi nimic din viitor nu va păşi în concurenţă cu el.

Acolo se arată păcatul cel mai mare, pe care creatura l-a făcut vreodată, şi acolo se găseşte desfăşurarea cea mai puternică a îndurării fără sfârşit din partea lui Dumnezeu, care a ieşit vreodată la lumină. Ea este locul unde omul a fost pus la probă în toate sursele existenţei lui morale, şi acolo este locul unde sentimentele lui Dumnezeu au fost cercetate până în adâncimea lor. Ea este locul unde creatura vrăjmaşă, decăzută şi-a ridicat mâna ei lipsită de respect şi cu intenţii de moarte a lovit pe Creatorul ei, şi ea este locul unde a fost dat răspunsul Creatorului în dragostea Lui nespus de mare şi nesfârşită. Ea este o mărturie despre răutatea pe care omul o dă cum nu poate mai mult s-o dea, şi este o dovadă de har, pe care Dumnezeu Însuşi niciodată nu ar mai putea-o repeta. Plinătatea de mânie, blestem, judecată şi suferinţă, care înconjoară Golgota nu poate fi înţeleasă de pe domeniile celor pierduţi; şi cerul însuşi nu va fi suficient de mare să transcrie dragostea, harul şi îndurarea care au fost exprimate acolo.

Întrebarea referitoare la bine şi rău a fost tratată toată acolo, a fost ştearsă şi rezolvată pentru totdeauna. Acolo erau adunate toate forţele binelui şi răului. Acolo s-a ridicat păcatul cu toată puterea lui împotriva lui Dumnezeu, şi acolo Dumnezeu a intrat la judecată împotriva păcatului. Niciodată înainte creatura rebelă nu a cutezat aşa de mult. Niciodată înainte păcatul nu s-a comportat aşa în universul lui Dumnezeu. Sosise ocazia lui: Fiul lui Dumnezeu era în mâinile păcătoşilor. Iadul întreg era în mişcare. Sosise momentul potrivit să se arunce hăţurile cerului. Furia naţiunilor, complotul iudeilor, răutatea lumii, toate erau îndreptate împotriva lui Hristos. Ei nu voiau ca Omul acesta să domnească peste ei. Puterile infernului s-au adunat. Căpeteniile şi autorităţile şi-au adunat oştirea pentru bătălia decisivă. Infernul a trimis ultimii lui războinici, şi întreg frontul unit al răutăţii s-a pregătit pentru această bătălie foarte temerară, la care nu trebuia să fie acordată şi nici primită vreo cruţare şi prin care trebuia să se decidă definitiv biruinţa pentru Dumnezeu sau pentru rău.

Ceasul omului

Isus vorbeşte despre el ca „ceas” al omului (Luca 22.53). Începând de la căderea în păcat şi până în ceasul acesta omul a fost ţinut în şah prin mâna prevăzătoare a lui Dumnezeu. El a fost reţinut până acum din îndurare, să nu împlinească toate gândurile inimii lui. El a stricat pământul, l-a umplut cu violenţă, a vărsat sânge nevinovat, a încălcat legea, s-a închinat demonilor, au bătut pe slujitorii lui Dumnezeu şi au urât pe Hristos, care a venit în lume în har şi dragoste. Însă vrăjmăşia lui a fost sub controlul lui Dumnezeu, şi el a fost împiedicat să facă tot ce simţea el că poate face. Mânat de ura neîntemeiată a inimii lui împietrite şi păcătoasă deseori a fost gata să omoare cu pietre pe Isus, însă oarecum el s-a simţit incapabil să împlinească intenţiile lui ucigaşe. Însă acum sosise „ceasul” lui, bariera pusă înaintea mâniei lui a fost ridicată; porţile, prin care trebuia să se reverse natura lui rea, au fost dărâmate, căpăstrul şi hăţurile, care într-o oarecare măsură au ţinut în şah acţiunile lui lipsite de respect, au fost aruncate. Pentru prima dată în istoria lui începând de la căderea în păcat a simţit ce este libertatea, în măsura în care libertatea este dependentă de intervenţia lui Dumnezeu. El este liber şi dezlegat de controlul divin, şi universul priveşte cum el se foloseşte acum de libertatea lui. Vai, sărmanul om! Libertatea lui este ruina lui; cum ar putea fi altfel? Ca şi turma de porci a gadarenilor se prăbuşeşte în prăpastie, fără minte, aleargă tot mai repede în pierzare. Era aceeaşi putere care i-a trimis pe amândoi spre nimicire.

Ceea ce caracteriza „ceasul omului” era „puterea întunericului”. El trebuia ori să fie păzit prin puterea lui Dumnezeu, ori să fie mânat prin diavolul în pierzare. La ce i-a folosit libertatea lui? În libertatea lui era unealta diavolului. Mândru, ambiţios, rebel şi fără nici o încredere în Acela care a trimis pe singurul Lui Fiu, a vrut să poarte el însuşi de grijă pentru fericirea lui. Că Dumnezeu voia să îngrijească de el, aceasta nu i-a plăcut. El voia să meargă pe drumul propriu şi să poarte grijă de sine însuşi. Îngrozitoare lipsă de judecată! Într-un anumit sens era adevărat că el niciodată înainte nu a fost aşa de liber, însă în alt sens era la fel de adevărat, că el niciodată nu a fost un aşa sclav ca acum. Libertatea lui l-a aruncat total în mâinile lui satan.

Răutatea iudeilor a uimit pe deţinătorul puterii păgân, şi şovăirea şi laşitatea lui Pilat a uimit lumea. La trădător se vede lipsa de credincioşie a inimii omeneşti într-un mod aşa de îngrozitor, că însuşi respectul de sine natural detestă fapta, şi fapta era aşa de vrednică de dispreţuit chiar şi de omul care a făcut-o, căci, după ce el a făcut această faptă, existenţa lui însuşi i-a devenit insuportabilă şi în desperare iese şi se spânzură.

Înainte să înceapă ceasul omului, felinarele, făcliile şi armele purtate de oamenii puternici şi hotărâţi erau pentru Petru nu mai mult decât un lemn putred. Dar când a venit efectiv ceasul, întrebarea nevinovată a unei slujnice de la palatul marelui preot l-a umplut cu groază de nedescris, cu toate că era o întrebare care l-ar fi putut pune într-o legătură corectă cu Isus. Şi acest fiu al lui Iona, care în rest era aşa de curajos şi care iubea cu adevărat pe Domnul lui, a tăgăduit că L-a cunoscut vreodată, şi aceasta chiar cu jurământ şi blestem. Ceilalţi ucenici, care pe Muntele Măslinilor erau la fel de lăudăroşi, acum nici măcar nu sunt de văzut. Ucenicul, pe care Isus îl iubea, este alături de Stăpânul lui la audiere, dar el este acolo sub protecţia marelui preot (Ioan 18.15). Era ceasul omului şi puterea întunericului şi niciunul nu putea sta în afara puterii lui Dumnezeu. Ce ceas era acesta!

Acolo erau prezenţi tot felul de oameni, şi toţi şi-au pierdut mintea în vrăjmăşia lor faţă de Acela care suferea aşa de smerit. Vedem cum Pilat L-a hotărât să ia asupra Sa ocara biciuirii, cu toate că Pilat a trebuit să mărturisească, că el n-a găsit nici o vină la El. Irod şi soldaţii lui L-au batjocorit, L-au încununat cu o cunună de spini, în chip batjocoritor şi-au plecat genunchii înaintea Lui. Preoţii, a căror misiune era de fapt să apere pe Cel acuzat, L-au condamnat şi L-au acuzat. Legea, pe care El a onorat-o şi a împlinit-o, a fost folosită împotriva Lui cu scopul să-L nimicească. Un tâlhar este preferat în locul Aceluia care cu bunătate îmbelşugată a copleşit poporul cu binefaceri, şi un ucigaş este mai bine preferat decât Prinţul vieţii. Pentru pâinea, cu care El i-a hrănit, ei Îi plătesc cu lovituri. Pentru vindecarea bolnavilor lor ei Îl răsplătesc cu o moarte chinuitoare pe cruce; pentru cuvintele de har, care au ieşit de pe buzele Lui, ei au îngrămădit anatema pe capul Lui încununat cu spini. Ce sunt toate acestea? Niciunul din ei nu ar fi putut da un răspuns înţelept la această întrebare. În ceasul acesta palatul marelui preot era cu adevărat un infern, căci aici s-a adunat conciliul demonilor.

Omul a fost controlat de o putere, de care el nu ştia nimic. El a alungat înapoia lui pe Dumnezeu, care până aici l-a reţinut pentru binele lui, însă acum el este sub controlul aceluia care îl mână la pierzare cu capul în jos, însă pe un drum pe care, cu toate acestea, el merge cu plăcere. Chinuit de temerile lui, ars de poftele lui, orbit prin ura lui, dus în rătăcire prin mândria lui, cu conştiinţa împietrită prin relaţia strânsă cu păcatul, lipsit de milă în acţiunile lui faţă de tot ce este dumnezeiesc şi cu privire la toate patimile şi plăcerile lui decăzute, neplăcute şi stricate, prelucrat şi biciuit prin influenţele iadului – nimic nu-l va satisface decât numai înjosirea, suferinţa îngrozitoare şi moartea Aceluia care mergea din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei biruiţi de diavolul. Era realmente ceasul omului, şi era un ceas de răutate nestingherită.

Puterea întunericului

Lumea spirituală vine la lumină în lumea materială. Nu auzim nici o trompetă, sunată de căpetenia întunericului, nici un foc de artilerie nu trezeşte ecoul în Sion, nici un tunet al carelor de război conduse de demoni nu zguduie cerul în miezul nopţii; nici un tropot de soldaţi mărşăluind ai trupelor înarmate nu vuieşte în urechi: şi cu toate acestea nu a fost nici un moment începând de la crearea lumii, în care puterile spirituale să fie aşa de preocupate. Abisul răului şi-a revărsat miriadele lui, pe Golgota mişunau puteri nenumărat de multe; însă nu s-a mai făcut gălăgie, aşa ca planetele pe orbita lor în jurul centrului lor de foc. Vuietul tunetului lor, dacă este totuşi auzit, este audibil în acuzaţiile false şi neîntemeiate, pe care le aduc conducătorii lui Israel, şi în strigătul celor neştiutori şi al mulţimii adunăturii brutale, care înconjoară palatul marelui preot şi strigă: „Ia-L pe Acesta! Ia-L pe Acesta! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, şi în glumele lor obscene şi în comportarea grosolană, pe când Îl duceau la locul de execuţie.

S-a spus, că iadul ar fi râs, însă aceasta nu este corect. În evaluarea făcută de puterile răului era fără îndoială un triumf să orbească pe om aşa de total faţă de realitatea că el comite sinuciderea sufletului său, însă în momentul acesta râsul era departe de inima aceluia care dirija lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Niciodată iadul nu a fost capabil să râdă, şi nici nu va fi vreodată. Iadul a fost până acum prea preocupat, ca să aibă timp să râdă, şi niciodată el nu a fost aşa de sigur de biruinţă, ca să poată dispreţui în felul acesta pe vrăjmaş. Dumnezeu râde de neputinţa omului unit cu iadul, căci El este atotputernic şi niciodată nu cunoaşte vreo înfrângere. Însă satan a avut foarte des parte, ca planurile lui să fie date peste cap, ca înţelepciunea lui să fie decuplată şi puterea lui să fie făcută inactivă, ca să poată râde de Dumnezeu. Nimeni nu a râs la cruce, numai omul, unealta vinovată, nechibzuită a diavolului, şi bucuriile lui au fost satisfăcute cu preţul suferinţelor nespus de mari ale Fiului lui Dumnezeu, ale Mântuitorului lui, ale Prietenului lui.

Suferinţele lui Isus

Şi ce mari erau suferinţele Lui! Se spune: cu cât mergi mai sus pe treptele creaţiei, cu atât simţământul durerii devine mai mare, şi cu cât mergi mai jos cu atât mai puţin este simţită durerea. Dar ce trebuie să fi fost pentru Cel întâi născut din toată creaţia, pentru El, Cel care simţea totul în chip desăvârşit! Nu exista nimic dur sau fără simţământ în natura binecuvântată, sensibilă a lui Isus. El a simţit până la extrem orice ocară adusă asupra Lui. El era pus în cântecul beţivilor, dispreţuit şi părăsit de oameni, şi-au bătut joc de El, L-au insultat, a fost luat în derâdere de aceia pentru ale căror nevoi compasiunea Lui nu cunoştea limite. Trădarea Lui de către Iuda, tăgăduirea Lui prin Petru, părăsirea Lui de către ucenicii Săi L-au rănit până în adâncul sufletului. Deseori oamenii aflaţi în astfel de necazuri sunt ţinuţi în picioare prin mândria lor. Nerecunoştinţa, injuriile şi loviturile sunt deseori suportate cu un calm aparent, care uimeşte. S-ar putea ca înlăuntru inima să fie ca o sobă de foc, dar simţul mândriei şi voinţa de nesupus înving revărsările agitaţiei lăuntrice a sufletului, aşa că nu este nici o manifestare a mâniei care clocoteşte lăuntric. Însă în Isus Cel bând şi smerit nu era loc pentru mândrie. Nu trebuiau sufocate nici un fel de sentimente de răzbunare; nici un duh agitat nu trebuia ţinut sub control.

El „a fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). El spune: „Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare” (Isaia 50.6). În Psalmul 22 Îl auzim enumerând pe toţi vrăjmaşii Lui şi vărsând povara durerii Lui înaintea urechii Tatălui. Acolo erau „tauri din Basan”; „câinii” Îl înconjurau; o „ceată de răufăcători” L-a împresurat: acolo era „gura leului” şi erau „coarnele  bivolilor”.

Aşa cum am amintit, tot răul universului s-a adunat împotriva Lui. Satan era acolo cu toată puterea Lui, omul era acolo ca instrument de bună voie al răutăţii, Dumnezeu era acolo cu judecata împotriva păcatului, şi Martirul sfânt era acolo, ca să fie făcut păcat şi să fie tratat de Dumnezeu aşa cum merită păcatul să fie tratat. Izvoarele adâncului cel mare al judecăţii lui Dumnezeu s-au rupt şi ferestrele cerului erau deschise şi furtuna puternică a mâniei şi a blestemului şi a răzbunării faţă de păcat lovea asupra Capului Său supus. El S-a scufundat în noroi adânc şi nu era nici un loc tare sub picioare. Asemenea lui Iona, însă în sens spiritual, El a coborât la temeliile munţilor, pământul cu zăvoarele lui era înapoia Lui pentru totdeauna. Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderilor de apă ale lui Dumnezeu, toate valurile şi toate talazurile au trecut peste El, apele au ajuns până la sufletul Său. Însă toate durerile nesfârşite şi nespus de mari sunt incluse în acel strigăt, care s-a revărsat din inima Lui în cele trei ceasuri de întuneric: „Eli, Eli, lama sabactani?”

Însă acolo şi în momentul acela a fost judecat orice principiu rău. Satan a fost demascat ca şi căpetenie şi dumnezeu al lumii acesteia, şi puterea lui a fost pentru totdeauna frântă. A devenit vizibil că înţelepciunea lumii era nebunie la Dumnezeu; ea nu a ajuns niciodată la cunoaşterea Persoanei Sale, şi când El a fost revelat înainte ochilor lor, ea nu L-a cunoscut. S-a revelat că omul era de neîmbunătăţit de rău şi în adâncul inimii lui era unul care ura pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost revelat în bunătate şi dragoste desăvârşite faţă de om, cu toată vrăjmăşia pe care ele le-au întâmpinat din partea acelora pe care ele i-au luat ca subiect al lor. Isus era acolo, Cel ascultător, glorificând pe Dumnezeu, chiar şi atunci când Dumnezeu L-a părăsit. El venise să facă voia lui Dumnezeu, şi – oricât ar costa de mult – El nu voia să se abată de la ea. Nu se cuvine creaturii să se lupte cu Creatorul, şi nu se cuvine unui sclav să conteste înţelepciunea voii stăpânului său, şi de asemenea nu se cuvine omului să pună la îndoială căile lui Dumnezeu: şi Isus a luat locul creaturii, sclavului şi omului, şi El a fost desăvârşit în toate. Veşnic glorificat să fie El!

Gloria Domnului Isus

Fiul Omului a fost glorificat la această cruce (Ioan 13.31). Acolo jertfa a fost tăiată în bucăţi, izvoarele naturii sale morale au fost prezentate şi la lumină nu a ieşit nimic altceva, decât desăvârşire fără sfârşit. Nu era nici o bătaie a pulsului fiinţei Sale morale care să nu fi bătut pentru Acela care L-a trimis. În El nu a fost găsită nici o gândire egoistă sau o preţuire a lucrurilor în felul în care ele L-au atins. La El totul a fost privit în legătură cu Dumnezeu. Lucrarea, care I-a fost dată s-o facă, a făcut-o fără murmur. La El nu era nici o întrebare sau discuţie: „dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac” (Ioan 14.31). Stăpân şi Domn desăvârşit demn de adorare!

Înainte ca El să ocupe locul unui sclav, înainte să fie pregătit un trup pentru El, El ştia tot ce stă în legătură cu acestea. El a înţeles deplin greutatea îngrozitoare a judecăţii, pe care El Însuşi Şi-a asumat-o înainte să fie trimis în asemănare cu omul. El era deplin conştient, că dacă El va lua chip de rob, aceasta va însemna ca fiecare poruncă, pe care El ar primi-o, va trebui s-o împlinească fără să întrebe. Dar oricât de mare ar fi preţul, voia lui Dumnezeu trebuia împlinită, şi El S-a pus la dispoziţie pentru aceasta, „fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.6-8). Cât de strălucitoare luminează gloria morală şi frumuseţea Domnului Isus în mijlocul întunericului de pe Golgota. Vreau să amintesc cititorului că El, Cel care atârna acolo, trădat, tăgăduit, părăsit, înconjurat de o lume păcătoasă influenţată de puterea întunericului, batjocorit, insultat şi înainte de toate părăsit de Dumnezeu, este aici absolut singur. Şi în ceasul acesta, când era absolut singur, a ridicat stâlpii universului moral cu putere divină şi a pus o temelie, pe care aceştia puteau fi aşezaţi în aşa fel că niciodată vreun vrăjmaş al lui Dumnezeu va avea posibilitatea să-i zguduie.

Şi Dumnezeu a fost glorificat în El

Dreptatea Lui a fost restabilită, sfinţenia Lui păstrată, autoritatea Lui respectată, adevărul Lui apărat şi dragostea Lui revelată. Această luptă îngrozitoare între puterile binelui şi răului a fost dusă pe cruce de acel Mântuitor smerit, care S-a dat pe Sine Însuşi, pentru ca totul să fie tratat şi rezolvat spre gloria şi lauda lui Dumnezeu, aşa că niciodată nu mai trebuie să se preocupe cu acestea. Lupta s-a terminat, puterile răului au fost zdrobite. Dumnezeu a biruit.

Fiecare vrăjmaş a fost bătut. Dumnezeu a lucrat dreptatea şi câmpul Îi aparţine. Diavolul a fost nimicit, moartea distrusă, păcatul judecat, păcatele noastre înlăturate, omul nostru vechi a fost judecat cu El. Terenul a fost curăţit aşa de desăvârşit de orice vrăjmaş, ca şi cum niciodată nu at fi existat vreunul. Curăţirea cerurilor şi pământului de prezenţa răului este acum numai o chestiune de detaliu. Ca să se facă aceasta este suficientă puterea îngerilor (Apocalipsa 12.7-9Matei 13.49,50). Întrebarea morală a fost complet clarificată la crucea lui Isus, şi credinciosul este în viaţă şi natură, în relaţii şi favoare făcut una cu Acela care în ceasul acela îngrozitor a fost credincios faţă de Dumnezeu.

Natura şi caracterul lui Dumnezeu cu privire la rău au fost îndreptăţite şi clarificate. Faptul că creatura este urzitorul răului şi că răul se găseşte la ea, este acum foarte clar. Acum este clar, că binele este numai la Dumnezeu, că El este bun: faptul că El a acţionat întotdeauna cu omul în bunătate, har şi dragoste a fost dovedit acum peste măsură de mult. Însă la fel s-a arătat că omul în carne, după rânduiala lui Adam, capul decăzut, nu voia să aibă pe Dumnezeu în nici un caracter în care El S-ar arăta întotdeauna. Însă crucea este sfârşitul judecătoresc al omului înaintea lui Dumnezeu. Punerea la probă a omului s-a terminat acolo. S-a dovedit că în ceea ce priveşte natura lui el este împotriva lui Dumnezeu, şi omul conform acestei rânduieli şi acestei poziţii nu mai este în vreo legătură cu Dumnezeu; el a fost deja judecat şi înlăturat judecătoresc.

Însă crucea a fost şi creuzetul în care valoarea morală şi desăvârşirea Omului al doilea şi ultimul Adam a fost încercat până la extrem şi unde incontestabil a ieşit la lumină că în El nu era nici un fel de zgură şi nimic care să fi fost împotriva lui Dumnezeu, ci totul era plăcut în cea mai înaltă măsură. De pe această cruce s-a înălţat spre Dumnezeu o mireasmă aşa de plăcută, că prin efectul ei a înlocuit mirosul urât, care s-a înălţat din lumea aceasta rea. Dumnezeu a fost glorificat pe locul unde El a fost dezonorat şi câştigul prin crucea Fiului Său este nespus mai mare decât pierderea, pe care El a suferit-o atât prin primul cap rătăcitor cât şi prin răutatea tuturor urmaşilor lui.

Şi locul nostru, partea noastră şi relaţiile noastre sunt toate în Hristos şi cu acest Hristos înălţat, înviat dintre morţi. El este viaţa noastră. Noi suntem destinaţi să fim asemenea chipului Său. Tatăl Lui este Tatăl nostru; Dumnezeul Lui este Dumnezeul nostru. Noi stăm în aceeaşi dragoste, har şi favoare ca El, căci noi am fost făcuţi „plăcuţi în El” [Efeseni 1.6]. „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Fie ca noi să călcăm pe urmele acelui apostol şi ucenic, care putea spune foarte sincer: „Dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt o pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El” (Filipeni 3.7-10a). Şi de asemenea: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6.14). Persoana lui Hristos şi crucea lui Hristos erau totul pentru el: fie ca ele să fie totul şi pentru noi!


Tradus de la: Das Kreuz

Titlul original: „The Cross“
Tradus din Scripture Truth, vol. 1, 1909, pag. 290–295.

Când s-a rupt perdeaua …
Matei 27.51,52

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 27.51,52.

Matei 27.51,52: Şi iată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis; şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.

Aceste versete ne relatează ce s-a petrecut atunci când Domnul Isus Şi-a dat duhul. Domnul Isus a murit, El Însuşi Şi-a dat viaţa, şi nimeni nu avea dreptul şi puterea să-I ia viaţa: „Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10.18). Acestea sunt cuvintele Lui. În momentul când a avut loc aceasta, au avut loc evenimente care prin nimic altceva nu ar fi putut fi provocate. Nici viaţa Lui desăvârşită, El era Dumnezeu în carne, nu a putut da naştere la aşa ceva. Dar atunci când El Şi-a dat viaţa, când sufletul Lui S-a dat ca jertfă pentru vină, atunci când El a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcat – atunci perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au fost înviate, şi ei au ieşit din morminte după învierea Sa. Cerul, pământul şi hadesul au simţit o putere, pe care n-au cunoscut-o înainte (Matei 27.51,52).

„Locul preasfânt” era despărţit de „Locul sfânt” printr-o perdea, care era făcută din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit. Această despărţire prin perdea indica depărtarea omului ca păcătos de Dumnezeu şi exprima, că din partea lui Dumnezeu era imposibil să aibă relaţii cu omul care era încă în păcatele lui. Epistola către Evrei ne învaţă că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis: Dumnezeu nu putea ieşi şi omul nu putea intra. Însă acum prin moartea lui Hristos s-a schimbat totul: perdeaua a fost ruptă, acea perdea din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit, care reprezenta natura umană fără pată a Domnului Isus. Perdeaua trebuia ruptă, pentru ca toată gloria morală a lui Dumnezeu să poată străluci şi noi să putem intra. Calea nouă şi vie a fost inaugurată „prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.20). [Remarca redacţiei: Perdeaua din Evrei 10 este perdeaua din cort. Această perdea nu a fost ruptă.]

Şi felul cum a fost ruptă perdeaua are o însemnătate mare: „de sus până jos”. Din aceasta rezultă că nici o altă mână, decât numai mâna lui Dumnezeu a rupt-o. Prin aceasta Dumnezeu explică, că El nu a vrut să mai existe depărtarea care a fost până în momentul acela. Şi nu numai aceasta: Dumnezeu Însuşi a înlăturat această depărtare, şi anume într-un fel care a făcut cunoscut toată dreptatea, toată sfinţenia, tot adevărul şi toată dragostea naturii Sale. Viaţa lui Isus nu a putut niciodată să rupă perdeaua sau să deschidă morminte – oricât de frumoasă, de desăvârşită şi de binecuvântată era viaţa Lui, slujba Lui pentru oameni, ascultarea Lui faţă de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un Mântuitor, care să fi murit, care să-Şi dea trupul la moarte şi al cărui sânge să fie vărsat, Dumnezeu ar fi rămas ascuns înapoia acelei perdele. Omul – chiar şi omul cel mai bun – s-ar afla încă în depărtare, hadesul nu ar fi încă biruit, şi cel care are puterea morţii, nu ar fi încă supus. Însă, preamărit fie Dumnezeu, toate acestea au avut loc, deoarece Hristos a murit. Dumnezeu S-a arătat pe deplin, păcatul a fost judecat în rădăcina lui, drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Hristos, care a murit, a înviat şi a fost glorificat, şi pe faţa Lui luminează strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu [2 Corinteni 4.6].

Cu moartea Domnului Isus Hristos sunt legate două lucruri de importanţă capitală. Întâi: a fost revelat şi făcut cunoscut totul din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând: din partea omului a fost dat totul pe faţă şi judecat. Prin ruperea perdelei Dumnezeu nu numai a fost pus în situaţia să acţioneze în dragoste legitimă faţă de răzvrătiţii vinovaţi, cum suntem noi, ci sentimentele naturii Sale, ale inimii Sale, au fost dezvelite într-o aşa măsură minunată, că nouă nu ne mai rămâne nimic altceva decât să adorăm uimiţi în prezenţa unei astfel de favori. Este copleşitor să gândeşti că acum nu mai sunt nici un fel de taine în inima lui Dumnezeu; suferinţele Fiului preaiubit au revelat tot ce era în inima Tatălui. Isus, singurul Fiu, care tot timpul era la sânul Tatălui, a făcut cunoscut pe Tatăl, şi niciodată mai real ca atunci când Dumnezeu L-a părăsit, când inima Lui S-a frânt din cauza batjocuri, atunci când El aştepta compătimire, dar degeaba, când aştepta mângâietori şi nu era niciunul (Psalmul 69). Ce copleşitor este să vezi că din partea lui Dumnezeu, inima Sa şi locul nou, în care El voia să ne aducă în Hristos corespunzător inimii Sale, a fost descoperită în acelaşi moment când din partea noastră totul a fost dat pe faţă şi judecat. Ce mesaj ar fi ultimul fără primul? Cum ar putea cineva să-şi îndrepte faţa spre o astfel de scenă, dacă inima nu ar avea cunoştinţa despre un cămin în El, Cel care este „strălucirea slavei Sale” (compară cu Evrei 1.2,3).

Sunt sigur că noi ne putem da seama numai vag despre judecată, despre judecata divină, aşa cum s-a văzut ea în crucea lui Hristos. Noi putem să înţelegem foarte puţin frumuseţea acelui orizont divin, care acum este larg deschis pentru noi, frumuseţea acelui loc, a acelei regiuni de partea lui Dumnezeu, unde nu numai sunt descoperite toate tainele Sale, ci unde şi inima Lui Îşi găseşte satisfacţia în a ne arăta bogăţiile Sale. În momentul cel mai timpuriu, în care Dumnezeu a putut să facă aceasta, El a făcut-o, şi acesta a fost atunci când Fiul Său, care venise să facă voia Sa, a îndeplinit-o corespunzător desăvârşirii naturii lui Dumnezeu. În momentul acesta perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos; liniştea, care a domnit timp îndelungat înapoia acestei perdele plină de taine, a fost întreruptă, şi acolo unde numai într-o singură zi din an avea voie să intre un singur om din tot poporul, marele preot, acolo sunt inimi sărmane, ca ale noastre, îndreptăţite să aibă în chip desăvârşit şi pentru totdeauna locuinţa lor.

O, ce cămin! Cine poate înţelege dragostea
Care locuieşte în acele locuri sfinte,
Unde El va duce pe toţi preaiubiţii Lui,
Şi unde pacea veşnică domneşte.

Apoi, în al doilea rând, în acelaşi timp, când totul din partea lui Dumnezeu a fost descoperit şi din partea omului totul a fost dat pe faţă şi judecat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi momentul acesta, a fost momentul când stricăciunea şi moartea au simţit puterea Aceluia despre care ele până acum au auzit numai un zvon. Dacă inimile noastre ar pătrunde puţin mai mult în aceste împrejurări minunate ale acestei judecăţi, niciodată nu vom mai vrea să ne întoarcem la ceva care a stat sub această judecată; eliberarea ar fi minunată pentru noi. Dacă am înţelege mai bine crucea, atunci cina Domnului ar fi starea permanentă a sufletului nostru, înduioşarea adevărată ne-ar lega cu El în moartea Sa, atunci când ne vom gândi la El, deoarece prin acea moarte ni s-a deschis orizontul, unde noi avem festivităţi cu El, şi pentru că moartea Sa a exprimat dragostea lui Isus şi a Tatălui. În afară de aceasta inimile noastre ar fi păzite de înşelăciune, căci cum am putea noi aştepta altceva aici pe pământ decât moartea, dacă inimile noastre ar trăi în permanentă amintire de moartea Sa pentru noi?

Părerea cititorilor la acest articol

Ruperea perdelei include, aşa cum am auzit odată, probabil şi un alt gând: începând de la captivitatea babiloniană nu a mai existat chivotul! Perdeaua ruptă a arătat tuturor adepţilor „iudaismului oficial”, că Sfânta sfintelor era goală. Dumnezeu nu mai locuia pe pământ, ci numai în Fiul Său. Aceasta era pentru iudeii, care voiau să vadă, o demonstrare vizibilă a faptului că sistemul lor vechi era „în retragere”.

Salutări cordiale, Frank.


Tradus de la: Als der Vorhang zerriss

Titlul original: „Der Vorhang zerriss, die Felsen erbebten, die Gräber taten sich auf“
din Der Dienst des Wortes, Seria 8, 1930, pag. 136–140
Titlul original în engleză: „The Veil Rent, the Rocks Riven, the Graves Opened“
apărut mai întâi în Occasional Helps, Vol. 1, 1875, pag. 257–262

Traducere: Ion Simionescu

Dragostea (Duhovniceasca) pentru Dumnezeu: O putere motoare pentru creștinism activ

Dragostea lui Dumnezeu trebuie să determine dragostea noastră pentru ceilalți.

Scris de Jürg Davatz
Dragostea pentru Dumnezeu: O putere motoare pentru creștinism activ

Dacă facem o căutare în biblie pentru cuvântul „dragoste” sau „a iubi” găsim de multe ori menționată dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste a lui Dumnezeu este nemăsurabilă în conținut și depășește orice cunoștință. Totuși, pentru a trăi o viață în dragoste nu am nevoie de cunoștință, ci de o dragoste dintr-o inimă neîmpărțită pentru Isus și o voință fermă de a învăța de la El. Atunci Isus îmi descoperă ce înseamnă pentru mine personal să rămân în dragoste, dar și cum să-mi iubesc aproapele la fel de mult ca pe mine în viața zilnică.

Noi iubim pentru că Hristos ne-a iubit

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Ioan 3:16.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.” 1 Ioan 4:9-11.

Prin Fiul Său, Dumnezeu vrea să conducă pe toți cei cred în El spre ispășire pentru păcatele lor și să obțină viață veșnică. Pentru a face asta, noi trebuie să ne iertăm greșelile unii altora, exact cum Hristos ne-a iertat. Putem spune că ne iubim unii pe alții atunci când iertăm ca Isus, iar atunci împlinim și porunca Lui. „…Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Coloseni 3:13-14.

Isus ne spune clar și neechivoc ce înseamnă să Îl iubim: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. … Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu … Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele …” Ioan 14:21-24. De aceea, dacă socotesc că-L iubesc pe Isus, dar nu țin poruncile Lui, mă înșel singur. Doar prin credință și ascultare dintr-o inimă întreagă pot să scap de această auto-decepție. Un viață adevărată de creștin poate și trebuie să fie trăită într-o ascultare de legile și poruncile eterne ale lui Dumnezeu.

Citește mai mult despre ce înseamnă acest lucru în practică: Cum este dragostea lui Dumnezeu desăvârșită în noi?

Dragostea pentru Dumnezeu = Dragostea pentru aproapele meu

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” Matei 22:36-40. Dragostea pentru Dumnezeu și credința în El – care are toată puterea în cer și pe pământ – trebuie să provină dintr-o inimă curată, neîmpărțită, nu amestecată cu ceva dragoste pentru lucrurile de pe pământ. (1 Ioan 2:15-17.) Doar atunci vom avea puterea să îi iubim pe oameni exact așa cum sunt, indiferent de răul pe care ei ni l-au cauzat.

Dacă dragostea noastră se răcește din cauza nedreptății sau păcatului celorlalți, atunci acea dragoste este umană. Și alunecăm imediat din dragoste în ură. „Dacă zice cineva: “Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? 1 Ioan 4:20.

„Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Ioan 13:35.

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Ioan 15:12-13.

Cu alte cuvinte, putem învăța să ne iubim unii pe alții așa cum Isus ne iubește. „Viața” pe care trebuie s-o lepădăm pentru cei din jurul nostru este doar egoism, pofte și plăceri. Prin Duhul lui Dumnezeu noi putem nega și omorî dragostea de sine și dreptatea proprie. Așa suntem păziți în dragostea pentru Dumnezeu și în părtășia cu ceilalți credincioși.

Cât de importante sunt aceste lucruri pentru o viață de familie bună. Relația soț-soție și părinți-copii ar trebui să fie plină de dragoste și grijă adevărate. Atunci acel cămin devine o părtășie fericită și viabilă care le dă copiilor și tinerilor siguranță și călăuzire pentru o dezvoltare sănătoasă a trupului, sufletului și spiritului.

Dragostea dreaptă

Noi „credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. Efeseni 4:15-16. Noi trebuie să rămânem mereu în această dragoste și în această creștere spre Hristos. Dragostea noastră este dreaptă când tot ceea ce facem – cuvinte și fapte – este în numele lui Dumnezeu și pentru El. Căci știm că de la El vom primi răsplata moștenirii cerești. (Coloseni 3:23-24).

Isus, exemplul nostru, nu a primit nicio cinste d ela oameni pentru slujba Lui, dar El a căutat doar cinstea lui Dumnezeu. (Ioan 5:41, 44). Dacă-L urmăm pe Isus, nici noi nu căutăm slava oamenilor, atunci când îi iubim sau le facem bine. Această dragoste provenită dintr-o inimă întreagă este forța motoare pentru un creștinism activ în „ ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Romani 14:17-18.

Dumnezeu fie lăudat și înălțat pentru dragostea cu care ne-a chemat, la o viață eternă, prin Isus Hristos! Dragostea Lui întrece orice alt lucru.

David Wilkerson (1931-2011)

Încă de la creația pământului, Dumnezeu a prevăzut un trup de credincioși uniți cu Fiul Său. Isus mărturisește: „Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.” (vezi aceste cuvinte profetice ale lui Hristos, în Proverbe 8:30-31)

Cum ne arătăm dragostea noastră pentru Isus? Ioan răspunde: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3)

Și care sunt poruncile Lui? Isus spune, în esență, că există două: „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” (Matei 22:40)

Prima poruncă și cea mai importantă este să-L iubim pe Domnul cu toată inima, sufletul și mintea noastră. Nu trebuie să ne oprim din niciunul din aceste lucruri. Și al doilea este să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Aceste două simple porunci rezumă întreaga lege a lui Dumnezeu.

Isus spune, de fapt, aici că nu putem să umblăm în slava lui Dumnezeu dacă vom purta vreo ranchiună împotriva cuiva. Prin urmare, iubirea lui Dumnezeu înseamnă iubirea fiecărui frate și soră în același fel în care am fost iubiți de Tatăl.

„Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său.” (1 Ioan 4:20-21) „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.” (versetul 8)

Putem să-L lăudăm pe Dumnezeu cu brațele ridicate, să ne rugăm Lui în fiecare zi și să petrecem ore studiind Cuvântul Său, dar dacă suntem asprii și neiertători față de ceilalți, totul este zadarnic.

Dacă ești într-o astfel de stare, spune-i lui Dumnezeu că îți pare rău! Faceți însă un pas suplimentar și împăcați-vă cu acea persoană pentru a vă bucura de intimitatea adevărată cu Tatăl.