Pandemia- a fost creată nu doar să „ajute” pensionarii, ori să mondializeze digitalizarea/telemanipularea, ci să niveleze calea pandaliei (chineziste) care vine călare (Ap.6/8) pe un cal gălbui, să transfere puterea Balaurului către Fiara ieşită din Marea Globalizare (Ap. Cap.13), ca să rostească acuzaţii nedrepte şi hule împotriva Creatorului– în locul căruia se va întrona, ca să ofere” soluţii salvatoare”, prin care să stăpânească pământul şi toată lumea- să i se închine şi pentru… CIP-uire…” Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” (Ap.13/14-17) Să ne pregătim, căci strâmtorările şi alte chinezării vin călare şi mulţi v-or dori să se pocăiască, dar va fi prea târziu, căci vor păţi ca Esau, care a plâns degeaba… OMULE, dacă nu crezi…” vino şi vezi (Ap.6/7b-8), caci până şi moartea se va speria şi va fugi de la voi (Ap.9/6)

7Daca PREOTUL Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la 590-604), a scris despre icoană că reprezintă o “Scriptură pentru analfabeţi,” pentru manipulat oamenii , cit o sa mai UMPLEM mintile oamenilor cu idoli otravitori, mintind poporul cu iconatorul? Cit o sa mai faceti bani murdari din manipularea Oamenilor?Cit mai puneti pe nestiutori sa pupe oase moarte si sa se inchine la pareti pictati !NU VA ESTE rusine? Iata Ce sta scris (in Biblie) despre icoană!Banii negri ai clericilor: peste 500 de milioane de euro…În concluzie, suma banilor negri (evaziunea fiscală) este mai mare decât fondurile primite de la stat! Sfințirea mașinilor și a caselor ascunde anual venituri la negru estimate la 70 de milioane de euro! Vânzarea de lumânări ascunde anual venituri la negru estimate la peste 110 milioane de euro! RRRitualurile bisericești ascund anual venituri la negru estimate la 140 de milioane de euro! Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el,de Gabriel Liiceanu;Moaştele şi cultul icoanelor; Dumnezeu, nu idoli ; Cine sunt cei patru călăreți ai Apocalipsei? Ultima bătălie a stângii-daca dărâma idolii(daca nu=pier in gheena vesnica ); Idolii din inimă (1); Oglindirea sufletului; Judecata; Suflul omului; Mântuirea nu este prin fapte; Controverse – Poligamia; Apocalipsa cap. 6 – Cele sapte peceti: Consideratii generale; Preotii mint poporul de mii de ani si, dupa rastignirea lui Isuss, rastignesc lumea, deci si pe poporul roman-cu pomeni, bani, idoli iconati, muti, surzi, mortali; De aceea fura la vedere, mint, manipuleaza, exploateaza si merg mina in mina cu instrumentele mortii, cu statul si cu guvernantii, neplatind nici taxe, impozite; Asa se fura Romania si se naste DEMON-ia :Trinitatea diabolica din Romania l-a facut boier pe Ioan Nicolae, la fel ca si pe Porumboiu, Musca-oiu, Placinta-oiu si alti Hoto-oi , “MIR-uind “Averea Obsteasca a Tuturor Amarastenilor,pentru a mitui pe alegatori cu un mic si o bere urinabila!zzzO notă de plată de 1,3 milioane de dolari/ Atât a costat viața unui supraviețuitor COVID, după 51 de zile de ventilare artificială: „M-am trezit într-o distopie desprinsă dintr-un roman al lui George Orwell”; Trump: În final, voi avea dreptate, virusul va dispărea ;“Corona ne evidențiază laturile întunecate ale globalizării”; Interviu Robert Kaplan: Intrăm în faza a doua a globalizării – aliniamentul SUA-UE în problema Chinei e o oportunitate care va fi ratată; Viruși, Epidemii și Experimente: Istoria Războiului Biologic; Coronavirusul, ciuma și boala teoriilor conspiraționiste; Coronavirusul, conceput în laborator ca o armă biologică de distrugere în masă; Oraşul Wuhan, unde a apărut coronavirsului ar avea două laboratoare care sunt implicate în dezvoltarea de arme biologice…Topul celor mai frumoase sate din lume
bbbbbEsenţa Babilonului – De la om, prin om şi pentru om-FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ… EVANGHELIA ADEVARATA SI CEA FALSA… Trăind prin Credinţă… Dragostea acoperă o sumedenie de păcate… UN TRUP ÎN HRISTOS- DRAGOSTEA DE LA CALVAR
  1. UN TRUP – BAZA PĂRTĂŞIEI
  2. CRESCÂND ÎN DRAGOSTE
  3. MEMBRII EGALI
  4. AJUTÂNDU-NE UNUL PE ALTUL
  5. SUPUNERE ŞI CONDUCERE
  6. PUTERE PRIN UNITATE- scrise de : Zac Poonen …IV. DESPRE MANTUIRE SI VIATA CRESTINA
Stategia lui Satan
Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual…O părtăşie de creştini straşnic legaţi unul de altul, care cresc în dragoste unii pentru alţii şi care trăiesc în supunere faţă de Hristos şi Cuvântul Lui este cea mai mare ameninţare pentru împărăţia Diavolului pe pământ…De nimic nu se teme mai mult Satan ca de aceasta… Mântuirea nu este prin fapte

zzzz1ttp4666p6777eaponn6fff44332

 

Daca PREOTUL Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la 590-604), a scris despre icoană că reprezintă o “Scriptură pentru analfabeţi,” pentru manipulat oamenii , cit o sa mai UMPLEM mintile oamenilor cu idoli otravitori, mintind poporul cu iconatorul? Cit o sa mai faceti bani murdari din manipularea Oamenilor?Cit mai puneti pe nestiutori sa pupe oase moarte si sa se inchine la pareti pictati !NU VA ESTE rusine? Iata Ce sta scris (in Biblie) despre icoană!

O icoană este o imagine BOLNAVA a omului Pacatos  (de obicei bi-dimensională) reprezentând pe Hristos, sfinţi,sfintisori, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii, dar toate sunt reprezentări iconate ,mincinoase,greșite-icoane eronate, făcute de mintea omului păcătos.

“Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea icoanei prezintă celor neînvăţaţi o falsă arătare, pe care o privesc oameni. În ea şi cei ignoranţi văd si inteleg ca este o falsitate. Icoana este ca o “Scriptură pentru analfabeţi,”a spus fostul PAPA”. Citiți vă rog și alte falsuri despre icoană în Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53.

 

“Un creştin adevărat nu primeşte, şi nu păstrează în inimă nici un idol sau ura, pentru că idolatriile sunt roadele diavolului” (Sf. Ioan de Kronst). Lipsa de putere a ortodoxiei rezulta din ORTODOXIA DE AZI, cea a preoţilor, teologilor, şi a enoriaşilor, pentru că a devenit lumească, iconată”(Părintele Serafim Roşe 1934-1982).

Ce  sta  scris   (in Biblie) despre  icoană!

Din mulţimea pericolelor păcătoase ale idolatriei consemnăm doar câteva: “Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucrare făcută de mâinile oamenilor.Au gură, şi nu vorbesc, au ochi, şi nu văd,Au urechi, şi totuşi n-aud, da, n-au suflare în gură.Ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei.” (Psalmul 135/15-18). (Isaia 41/29) Iată că toţi sunt nimic, lucrările lor sunt zadarnice, idolii lor sunt o suflare goală!” (Isaia 41/29). “Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine.” (Isaia 44/9-11).Ca să vedem pericolul otrăvitor al idolului – icoană vă rog să citiţi din capitolul 1, Romani.

Moaştele şi cultul icoanelor

 

http://www.clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/adunare/istoria-bisericii-timp-de-aproape-20-de-secole/74-moastele-si-cultul-icoanelor/

Două lucruri potrivnice Scripturii mai caracterizează încă biserica din Roma. Mai întâi este cultul moaştelor sfinţilor, Fecioarei şi chiar ale Domnului şi în sfârşit cultul icoanelor.

Moaştele sunt pretinse rămăşiţe, oseminte sau părţi din trupul acelor ce sunt cinstiţi, sau chiar obiecte pe care le-au avut sau le-au atins. Încă de prin secolul al treilea s-a început cinstirea superstiţioasă a rămăşiţelor martirilor. Cu toată împotrivirea câtorva oameni evlavioşi, răul s-a întins repede. Adevărate sau mincinoase, rămăşiţele s-au înmulţit. Li se punea în seamă o putere deosebită de a face minuni şi o putere dumnezeiască ce le însoţea necurmat. Se pretindea că prin ele bolnavii erau vindecaţi, demonii alungaţi, morţii înviaţi, ele păzeau de primejdie, dădeau biruinţe în lupte şi pe ele se depuneau jurămintele cele mai demne de respectat. Spre a li se arăta puterea de a face minuni, se spuneau fel de fel de poveşti, adesea absurde, în orice caz mincinoase, fiind prilej de negustorie scandaloasă. Fiecare biserică, fiecare capelă, fiecare mânăstire voia să aibă moaştele ei, cu atât mai de preţ şi mai vestite cu cât aşa-zisele minuni făcute prin ele erau mai mari. Locurile unde se aflau cele mai vestite moaşte ajungeau locuri de pelerinaj.

Nu pot să pomenesc toate moaştele pe care Roma le consfinţeşte, nici locurile unde se află. Adăugând şi legendele care se leagă de ele, ne-ar trebui un volum foarte gros. Voi pomeni doar trei din cele mai vestite. Cea dintâi este sfânta cruce, aceea pe care a suferit Domnul. Se spune că împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin, vrând să doneze o biserică pe locul mormântului Domnului, lucrătorii, săpând în pământ, au descoperit cele trei cruci pe care fuseseră atârnaţi Domnul şi cei doi tâlhari. Se mai spune că o minune a arătat pe aceea a lui Isus. Cea mai mare parte din ea a rămas la Ierusalim, la biserica sfântului mormânt, unde se păstrează încă, după câte se spune, acoperită cu argint. Cealaltă parte a fost tăiată în bucăţi şi împărţită ca relicve. Multe locaşuri, biserici pretind că au o bucată din adevărata cruce; dar dacă s-ar aduna, s-ar face din ele poveri cât pentru zece oameni. Cum ar putea ele să fie toate adevărate, chiar dacă ar fi numai una din ele, când istoria descoperirii crucii nu se întemeiază decât pe legende? Şi atunci ce se adoră? Nişte bucăţi de lemn, după cum şi sălbaticii adoră fetişurile lor. Nu este trist să auzi cât se abuzează de atâtea suflete, prin atâtea lucruri din sânul unei biserici care îşi zice creştină? Poate Dumnezeu să fie cinstit prin ele, iar Domnul Isus să fie glorificat?

O altă relicvă renumită este cămaşa fără cusătură pe care a purtat-o Domnul. O numesc „roba sfântă” şi pe seama ei se spun poveşti dintre cele mai absurde. A fost găsită abia prin secolul al XII-lea şi dată arhiepiscopului din Treves, oraş unde este arătată şi azi. Dar se mai pretinde că este şi la Argenteuil, în Franţa, şi la Latran, în Roma, fără să mai socotim bucăţile ce se mai află, zice-se, în diferite locuri. Care-i adevărul? Sau mai degrabă toate astea nu sunt decât o minciună întreagă? Iată ce se dă bietelor suflete amăgite spre adorare! Iată un sistem de minciuni inventat de Satan pentru a rătăci sufletele şi a le abate de la Hristos, sub o înfăţişare de evlavie! Şi budiştii au ca relicvă, veşmântul lui Buda închis într-o cutie. Şi nu numai într-asta se asemăna Roma papistaşă cu cultul lui Buda.

A treia relicvă nu mai puţin bogată în poveşti, dar foarte mult cinstită, este giulgiul sfânt. O legendă din evul mediu spune că o femeie din Ierusalim a dus lui Isus pe când era dus spre Calvar, o batistă pentru a-Şi şterge sudoarea şi sângele de pe faţă. Când Domnul i-a înapoiat-o, faţa Lui se imprimase pe pânză. O altă legendă istoriseşte cu totul altfel întâmplarea. Chiar Domnul Şi-ar fi imprimat figura pe o pânză şi ar fi trimis-o regelui Abgar, care i-ar fi dorit chipul. Şi aici se vede absurditatea şi falsitatea legendei. Oricum, ceea ce se numeşte năframa sfântă se află, lucru cuidat, atât la sfântul Petru din Roma, la Milan, în Spania şi în alte locuri. Unde este cel adevărat, socotind că este unul?

Năframa sfântă, o bucată din adevărata cruce şi jumătate din lancea cu care au străpuns coasta Domnului sunt trei rămăşiţe însemnate la care papa şi cu cardinalii se duc să li se închine în chip solemn în săptămâna mare, dând astfel exemplu de idolatrie mulţimii care se prosternă odată cu ei în faţa acestor obiecte neînsufleţite. Unde găsim în Scriptură un text cât de mic care să încuviinţeze o asemenea închinare? Nicăieri. Dimpotrivă, orice închinare adusă unui obiect oarecare este condamnată de ea. Scriptura ne învaţă să adorăm prin Duhul Sfânt pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, pe Tatăl şi pe Fiul din cer şi să ne punem toată încrederea în El. În ce priveşte minunile făcute prin moaşte, acestea sunt nişte minciuni sau înşelătorii sau, dacă sunt reale, ele se datoresc puterii satanice. Omul păcatului care trebuie să vină, va veni. „Pentru că taina fărădelegii a şi început să lucreze prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2;7-9).

Pe lângă cultul moaştelor se mai adaugă şi închinarea la imagini. O mai găsim şi în Biserica greacă, ca şi în cea romană, cu deosebire că cea dintâi nu îngăduie decât chipurile pictate, icoanele. Este vorba de icoanele în faţa cărora, în colibe, în case, în lăcaşuri şi în biserici, oamenii ard lumânări şi se pleacă.

Biserica romană merge mai departe. Lăcaşurile închinate cultului ei sunt pline nu numai de picturi, dar şi de statui ale Fecioarei, împodobite cu veşminte bogate ca şi copilul pe care-L poartă, precum şi statui ale sfinţilor şi îngerilor. Se mai văd acolo şi crucifixe, figuri ale Domnului pe cruce; merg până acolo că înfăţişează în tablouri sub formă omenească pe Dumnezeul cel nevăzut, pe Tatăl. Alte chipuri se mai află şi în casele cuvioşilor catolici, unde sunt cinstite. Apostolul Pavel nu ar fi oare azi şi mai indignat decât la Atena, văzând creştinătatea plină de idoli (Faptele Apostolilor 17.16)? Şi trist este, o spunem în treacăt, că sunt creştini care condamnă idolatria romană şi nu prea au grijă să-i înlăture urmele, fie din inimi, fie din casele lor.

Închinarea adusă chipurilor s-a statornicit mai ales în biserici.

Nu-i una măcar care să nu aibă o capelă închinată Fecioarei; altele mai au, pe deasupra, şi capele cutărui sau cutărui sfânt, în care, pe lângă altarul sfântului patron, au o mulţime de făclii; şi podoabe bogate se află în fiecare capelă, un altar pentru slujba liturghiei, lumânări, tablouri şi alte chipuiri; iar înaintea acestor chipuri se arde tămâie şi preoţii şi laicii se pleacă pentru a li se închina şi a se ruga. Dacă cititorii mei ar avea ocazia să vadă vreo pictură reprezentând lăuntrul unui templu budist, ar fi uimiţi de asemănarea cu biserica romană. Nu s-ar putea spune că locurile acestea unde oamenii pretind că se închină singurului Dumnezeu sunt adevărate temple ale idolilor? Idolatria aceasta este cu atât mai îngrozitoare cu cât s-a făcut din Hristos un chip cioplit care este sărutat şi adorat, iar celelalte chipuri cărora li se aduce aceeaşi închinare sunt ale lui Petru şi Pavel şi ale altora care au fost slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, cărora le era groază de idolatrie. Ba încă este o idolatrie de condamnat din răsputeri, fiindcă se pleacă înaintea făpturilor Aceluia care a spus: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20.4-5). Cei ce fac aceste lucruri cad în acelaşi păcat al lui Israel, când si-a făcut viţelul de aur si s-a închinat lui.

Biserica romană pretinde că nu se adoră chipurile, ci că, aducându-li-se închinare se cinstesc cei înfăţişaţi prin ele. Este un simplu pretext, o înşelătorie; textul pe care l-am amintit este limpede şi, de fapt, adevărul este că bietul popor adoră cu adevărat chipul. La cele de mai sus mai adăugăm că anumitor chipuri li se atribuie o putere făcătoare de minuni, şi că a le săruta, mai ales a săruta crucifixul este socotit ca o faptă bună. Am văzut lucrul acesta când a fost vorba de extrema ungere.

Cultul chipurilor a început în Răsărit şi a trecut apoi şi în Apus. Au fost şi împotriviri. În Răsărit, unii împăraţi au vrut să-l înlăture cu forţa. S-au făcut dintr-asta lupte sângeroase, pentru că poporul neştiutor apăra cu multă habotnicie aceste chipuri atât de scumpe lor, cărora li se atribuiau puteri făcătoare de minuni. În adevăr, adeseori în Răsărit ca şi în Apus, în timpuri de primejdie şi de necaz, în cortegii ca de sărbătoare, se purta cutare sau cutare chip pentru a căpăta scăpare de rele. Dacă vrăjmaşul nu se depărta de zidul cetăţii atacate, dacă era o molimă în cetate, chemau în ajutor puterea acelui chip.

După luptele despre care am vorbit, s-a întrunit un sinod la Niceea în anul 767, care a ordonat ca chipurile Mântuitorului, al Fecioarei şi ale sfinţilor, pictaţi sau în mozaic să fie puse în biserici pentru a fi păstrate[ Şi închinătorii lui Baal sărutau chipul lui (1 împăraţi 19-18; Osea 13.2).] şi cinstite, făcându-se plecăciuni înaintea lor, deosebind totuşi această adorare de aceea care ţine numai de firea dumnezeiască. „Trebuie”, spune sinodul, „a li se aduce tămâie şi lumânări, pentru că acestea, aduse chipului, trec la acela pe care-l preînchipuie.” Şi pentru a se uni fapta cu cuvântul, s-a adus în sinod un chip căruia i-au dat închinare. După aceea a fost declarat anatema acela care nu va cinsti icoanele şi care va spune că sunt idoli.

Biserica romană, ca şi cea greacă, a primit hotărârile sinodului. Mai târziu, sinodul de la Trente din secolul al 16-lea a hotărât: „Trebuie să fie şi să se păstreze în biserici, mai cu seamă chipul lui Isus Hristos, al Fecioarei, mama lui Dumnezeu, şi a altor sfinţi şi a li se aduce cinstea şi închinarea ce li se cuvine, fiindcă cinstea aceasta se leagă de originalele pe care le reprezintă.”

Iată viclenia Satanei, ca să târască sufletele în idolatrie, deşi Cuvântul lui Dumnezeu o opreşte pe faţă. „Slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor (Isaia 42.8), zice Domnul.” Şi când vedem acele statui în faţa cărora omul se pleacă până la pământ şi ştim că ele sunt doar piatră sau lemn, cum să nu ne amintim de puternicile cuvinte ale lui Isaia: „Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune. Cine este acela care să fi făcut un idol (Dumnezeu) sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Un om ia un lemn, o parte din lemnul acela o arde în foc şi fierbe carne… Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui, îngenunche înaintea lui, i se închină şi strigă şi-l cheamă: mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu” (Isaia 44.9-20); şi profetul adaugă: „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am eu oare o minciună în mână?” Cât de bine se potrivesc aceste cuvinte pentru mulţimea de amăgiţi care se aruncă la pământ înaintea zugrăvelilor şi statuilor din lemn sau din piatră, aducându-le şi rugăciuni!

 

Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el

 

Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el. După câte știu, a venit să moară el pentru noi. Și nu cred că Biserica Ortodoxă Română, dacă îl slujește pe Dumnezeul întrupat, le-ar putea propune credincioșilor inocenți să-și riște viața gratuit în numele lui Cristos. Nimeni nu le amenință credința, nimic nu pune la îndoială dogma sau tradiția. Și, dacă e să vorbim în termenii credinței, acum e vorba doar de apărarea celui mai mare dar făcut de Dumnezeu lumii: viața.

Cu atât mai mult ministrul de Interne nu e chemat, semnând un acord cu Patriarhia, să le ceară românilor să-și pună viața în pericol, tocmai de Paște, în numele lui Isus. Nu asta stă scris în mandatul lui. Și nici un politician român nu ne poate cere asta. Paștele e marea sărbătoare creștină – sărbătoare a Învierii din morți, nu a morții prostești! –, nu un prilej de a-i fideliza pe enoriași punându-le viața la mezat și nici unul, pentru politicieni, de a se gândi la voturile viitoare. Sau poate n-am înțeles îndeajuns că pandemia prin care trecem nu e o glumă și nici un test al credinței?

Indiferent cine, în ce formă și cu ce prilej va chema în această perioadă oamenii laolaltă, că-i va chema în biserici sau altunde, îi va trimite de fapt, în pasul următor, să umple spitalele și cimitirele. Nu se cuvine oare să respectăm munca de până acum a medicilor noștri? Și să nu le facem viața și mai grea decât până acum? Încălcând comandamentul civil „nu ieșiți din casă”! vom gripa sistemul sanitar, aruncând în spitale mii de noi contaminați.

Nu cred că aici e vorba de libertatea de alegere a fiecărui credincios sau a oricărui preot. Riscul primejdiei ți-l iei singur, nu-l împărtășești cu cei care nu au vrut să și-l asume. Fiecare nou contaminat poate îmbolnăvi, de dragul libertății lui, alte persoane care au ales altfel decât el. La fel, nu cred că interesul ecleziastic stă mai presus de binele întregii populații. Ierarhii altor confesiuni creștine au ținut slujba de Paște, în deplină modestie, cu catedralele sau bisericile goale. Iar ierarhia altor Biserici Ortodoxe le-a cerut credincioșilor să respecte riguros regulile de izolare totală. Și Dumnezeu nu s-a supărat pe ei. Mi se va spune că „Biserica strămoșească” e aparte, e cea adevărată și e mai bună ca toate. Cu atât mai mult!

Știm prea bine că, fără despărțirea dintre Stat și Biserică, democrația nu funcționează nicăieri. În lumea modernă, celei căreia îi datorăm atâtea vieți salvate prin progresele medicinei (nu așteptăm oare tot de la ea vaccinul salutar, căruia nu-i poate ține locul, din păcate, anafura Învierii?), Biserica nu se mai amestecă în treburile lumești. Or, cuvântul de ordine al puterii statale în perioada stării de urgență, mereu reiterat, a fost și este „stați acasă!”.

Dar unde ne sunt în acest timp de cumpănă intelectualii ortodocși, alții decât cei care au hotărât, cum am citit zilele trecute într-un articol pascal, că cine nu e credincios nu poate fi inteligent? Unul dintre ei, care cândva mi-a fost doctorand și colaborator, a adresat recent o scrisoare deschisă Președintelui, spunându-i că, decretând starea de urgență, a transformat țara, ca pe vremuri comuniștii, într-o închisoare. (Culmea e că, înainte de a veni la Filozofie, fusese medic!) Altul aplaudă efortul Bisericii noastre de a fi, chiar și în aceste vremuri grele, „în comuniune cu infinitul dumnezeiesc”. Dar oare nu putem fi în comuniune cu infinitul, m-am întrebat, decât intrând pe poarta Covidului? Altul spune, în sfârșit, că suntem „cetățeni ai unui Stat chemat să protejeze simultan libertatea religioasă și sănătatea publică”. Dar cum, de vreme ce astăzi se întâmplă, iată, ca sănătatea publică să fie, la o adică, grav avariată de libertatea religioasă prost înțeleasă?

Eu cred că Isus, în bunătatea, mila și iubirea lui infinite, de dragul nostru al tuturor, ne-ar cere acum să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să stăm acasă, mulțumindu-ne cu lumina pe care o avem în aceste zile în sufletul nostru și primind, deopotrivă, lumina rațiunii care salvează vieți.

„Predicator” si „idolatrie” – au ce cauta aceste doua cuvinte unul langa altul?

Apostolul Ioan isi incheie cea dintai epistola cu rugamintea urmatoare: „Copilasilor, paziti-va de idoli” (1 Ioan 5:21) – credinciosii sunt indemnati sa fie vigilenti fata de tentatiile insidioase de orice natura.

 

Tot ceea ce e valabil pentru viata crestina si pentru orice lucrare, in general, se aplica si predicarii, in particular, iar avertismentul lui Ioan trebuie aplicat si predicatorilor care pot cadea lesne prada diverselor forme de idolatrie asociate cu chemarea lor.

 

Cu perspicacitate si intelepciune, Derek Tidball inventariaza o lista de idoli la care predicatorii sunt in mod deosebit vulnerabili, incadrandu-i in patru categorii: idolii sinelui, idolii veacului, idolii slujbei de predicare si idolii lucrarii.

 

„Derek Tidball are iarasi dreptate. Intr-o maniera creativa, el se ocupa de riscul potential ca predicarea sa devina un idol pentru predicator, insistand mai ales pe modul in care amvonul poate fi deturnat pentru a consolida autoritatea si popularitatea predicatorului si dovedeste ca alunecarea in aceasta ispita reprezinta, de fapt, o forma de idolatrie… Cartea merita cantarita cu atentie.”
Kenneth L. Swetland, Gordon-Conwell Theological Seminary

 

Ultima bătălie a stângii-daca dărâma idolii(daca nu=pier in gheena vesnica )

Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă las de politică sau, mai exact, să trec de la acțiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raționamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observație, să înțeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poți să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiție.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta. Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.
La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.
Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.
Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.
Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită. Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă – și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta – o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum,
va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.

Bibliografie
Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

Articol preluat de pe blogul lui Vasile Dancu

 

Idolii din inimă (1)

„Fiul omului, oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă, şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire! Să Mă las Eu să fiu întrebat de ei?” Ezechiel 14:3

Ce este un idol?

Idolul, pe scurt este definit de Dumnezeu ca fiind „lucrarea mâinilor„.
Tot ce poate face mâna omului are în sine riscul de a deveni pentru om un idol, un obiect de închinare.
Nu numai ce a făcut omul, și ce a făcut Dumnezeu, elemente din creația Lui, pot deveni pentru cineva idol, obiect de închinare: „…au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului…” (Romani 1:25)
Idol a devenit mai întâi unealta cu care omul își câștigă pâinea, mai apoi omul a personalizat fecunditatea, ploaia, vinul, tunetul și multe alte elemente din creație.
Porunca lui Dumnezeu este însă interzicerea totală a realizării de obiecte de închinare, de idoli.
Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui nu este însă idolatrie, ci este închinare plăcută, supunere, ascultare, evlavie (angajament).

Locul idolilor?

În vechime idolii au avut mai multe locuri unde au fost așezați sau ascunși:
-pe înălțimi
-sub copaci verzi
-în case (vezi Mica din Judecători)
-în clădiri speciale, în temple (Betel, Dan)
-sub samarul cămilei (vezi Rahela)
-în pământul din cort (vezi Acan)
-în inimă

Fabricarea idolilor: o industrie

„Se ajută unul pe altul, şi fiecare zice fratelui său: «Fii cu inimă!» Lemnarul îmbărbătează pe argintarcel ce lustruieşte cu ciocanul îmbărbătează pe cel ce bate pe nicovală, zicînd despre îmbinare: «Este bună!» şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine.“ Isaia 41:6-7

Iată câți meseriași își câștigă o pâine mârșavă din fabricarea de idoli:
-lemnarul,
-argintarul
-lustruitorul
-forjorul
-cel ce face ansamblul final,
Iată deci cinci meseriași diferiți, fiecare cu specializarea lui, ceea ce dovedește că producția de idoli a depășit faza de prototipuri, idolii se fac în serie mare, în fabrici de idoli.
Specialiștii se încurajează, calitatea se controlează, se verifică, munca se apreciază, este ca un fel de team-building la corporații, este un domeniu la care nimeni nu-și pune probleme de conștiință, ci de productivitate și de calitate.
Deci, vedem cum producția de idoli a devenit o adevărată industrie, în adevărate fabrici, nu doar o activitate sporadică și sezonieră a unor amatori. Asta arată profetul. Comparați vă rog această laborioasă activitate a multor profesioniști calificați, vestiți și aproape sigur bogați, cu un Isaia, sau cu un Elisei, sau cu un Ilie, fără templu, fără statui, fără bani, doar cu un mesaj transmis cu gura, despre un Dumnezeu care a interzis astfel de industrii atractive și veți avea un puternic sprijin moral în această lume, în care numărul de firme și echipe care construiesc biserici crește, mulțimea de pastori care iau salarii în biserici se mărește, veniturile celor ce construiesc mobilier pentru biserici cresc și la fel al celor ce vând instrumnete muzicale sau de bubuială, la fel.
Nu vă descurajați, căci împotriva tuturor acestor făcături există o armă mai puternică decât vicleniile tuturor mercenarilor religioși: Cuvântul lui Dumnezeu.

Slujirea idolilor: o preocupare luată în serios

” Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strîng lemnepărinţii aprind focul, şi femeile frămîntă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mînie.“ Ieremia 7:17-18

Iată cum idolii cumpărați cu bani serioși de la fabricanți, sunt slujiți cu slujbe scrupulos împărțite astfel încât prind pe toată lumea, mai întâi pe copii.
O observație importantă, pentru a învăța cât este de important să ne îndepărtăm de slujirile idolilor de orice fel: copiii, trebuiau „să fie învățați legea Domnului” nu puși să strângă lemne pentru idoli.
Evreii trebuiau să facă altă obiceiuri, de exemplu stropirea sângelui care a fost dată „ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac.” Exod 12:24
Mai mult, vederea acestui obicei (stropirea sângelui) avea un rol educativ primordial, trebuia să fie un semn de întrebare pentru copii în primul rând: „…să ţineţi acest obicei sfînt. Şi cînd vă vor întreba copiii voştri: «Ce însemnează obiceiul acesta?» să răspundeţi:«Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului…” Exod 12:25-27
Era un obicei al casei, (paștele se ținea, nu la templu și nu în colectiv, ci acasă la fiecare evreu) nimeni altcineva nu-l vedea, doar copiii întrebau, pentru ei destinase Dumnezeu acest obicei și pentru noi deasemenea să învățăm despre Hristos paștele Nostru care este „pentru noi și pentru copiii noștri”.
(Să fie o lecție pentru noi: alte obiceiuri înseamnă altă educație.
De exemplu, când s-a renunțat la „obiceiul” cinei Domnului dintr-un singur pahar, s-a trecut nu la tava Domnului, ci la tava pastorului de biserică mare.
Prin renunțarea la modelul biblic de a lua cina Domnului, nu s-a mai vestit moartea Domnului (prin simbolul frângerii, sau al paharului unic) și ceea ce s-a vestit de atunci încolo a fost altceva.)
Slujirea idolilor a devenit a acțiune a întregii familii, copiii, maturi, femei, bărbați, toți erau implicați. Cine se putea opune, când toți făceau la fel? Iar slujirea idolilor a continuat chiar și în pribegirea lor în Egipt: „De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?“ Ieremia 44:19

Ce sunt idolii inimii?

Așa cum seminția lui Dan a furat un idol cu preot cu tot și au stabilit închinarea idolatră de la Dan, așa cum Rahela a furat idolii lui Laban și i-a ascuns sub samarul cămilei, așa cum în consens general, fugarii din Egipt și-au continuat închinarea idolatră (cea care le adusese pedeapsa lui Dumnezeu) chiar după nimicirea Ierusalimului, în timpul  bejeniei din Egipt, tot așa astăzi, eu, tu și fiecare din noi în mod individual, dar mai ales colectiv putem să ne purtăm idolii ascunși în inimă, să-i construim în fabrici de idoli de inimă, să-i vindem sau să-i cumpărăm, să le cotizăm din venitul nostru, să îi slujim în mod individual sau mai ales colectiv.
Idolii inimii sunt absolut tot (în afara Cuvântului lui Dumnezeu), ce ne poate deveni obiect de închinare și de ascultare.
Idolii inimii pot fi poftele noastre cărora le slujim ca să le împlinim, dorințele inimiiaspirațiilemotivele de laudă, pot fi ambițiile de realizare pământească, pot fi pizmele sau răzbunările, geloziile sau iubirile, pot fi anumiți oameni pe care îi iubim sau alții pe care nu-i suferim, să îi câștigăm pe unii sau să îi distrugem pe alții.
Idol al inimii ne poate deveni propriul nostru trupiubirea de sine fiind cel mai puțin acuzat păcat.
Idol al inimii poate fi așezat și slujit un ideal, un vis, o dorință, adesea „de înțeles”, dar dacă devine o obsesie, dacă este așezată în loc central al inimii noastră și mai ales dacă nu este văzută ca venind de la Dumnezeu care dă „orice dar bun și desăvârșit”, ci ca fiind rodul trudei și efortului tău (lucrul mâinilor), acela poate fi idolul inimii tale. Orice lucru pentru care te trudești și nu mulțumești îți poate deveni idol.
Idolii sunt definiți în Psalmul 115 și definiția începe așa: „Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești.” Banii, câștigarea lor și munca pot fi primul idol al inimii, iubirea de bani fiind rădăcina idolatriei.
Celelalte urmează.

Ce nu este idol?

Dumnezeu nu poate fi numit idol și nici darurile Lui, atunci când primirea lor este însoțită de mulțumire, de o stare a inimii care privește spre singurul Dumnezeu de la care vin toate și prin El și noi.
Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi idol.
Ascultarea de Dumnezeu nu poate fi idol.
Suferința crucii (cea care însoțește ascultarea) nu poate fi numită și nu poate fi idol.

Unde putem face confuzii?

În ceea ce numim religie.
Dacă în anumite domenii gen comerț, distracție, politică, filosofie, etc este clară diferența dintre ce este idol și ce nu, în religie există multă amăgire și mulți oameni slujesc idolilor inimii crezând că slujesc lui Dumnezeu.
Putem să ne credem credincioși, dar de fapt să fim idolatri, să slujim idolilor din inima noastră, crezând că îl slujim pe Dumnezeu.
Să dau câteva exemple:
Cineva care și-a dat copilul la muzică, pentru satisfacția de a-l vedea „cântând în biserică”.
Cineva care lucrează ca administrator la o casă de adunare și este liniștit în cugetul lui că „face ceva pentru Domnul”.
Cineva care dă zeciuială la un pastor, sau la un templu.
Idol din inima noastră poate fi o practică religioasă care nu provine din ascultarea de Cuvânt.
Dar înainte de a scrie despre practica religioasă idolatră trebuie scris despre fabricile de idoli religioși, căci mai întâi idolul este făcut, apoi este slujit.
„Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras niciun folos din el?” Isaia 44:10
Cei ce slujesc diverși idoli, se fac că nu văd că de fapt cineva are un interes financiar din fabricarea și slujirea idolului.
Se fac că nu văd, pentru că le place, este un confort al neimplicării, o lene a minții, dar de fapt mai adânc este o răzvrătire împotriva Celui pe care acești idoli Îl copiează, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Există un câștig financiar, câștig care motivează puternic atât pe cei care produc idoli, cât și pe cei care conduc înclinările idolatre. E ban acolo.
Cred că este nevoie să definim mai bine idolii religioși ai inimii, pentru că aici se face cea mai mare confuzie între închinarea adevărată și închinarea idolatră.
În următoarele postări, cu voia lui Dumnezeu, voi scrie despre idolatria templuluiidolatria obiectelor bisericeștiidolatria ceremoniilor bisericești, lucruri de care inima omului este legată.
Sunt idoli ai inimii, poleiți și strălucitoi, idoi  care nu folosesc la nimic, dar care prin antrenarea întregii ființe la slujirea lor, îl țin pe om departe de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu și prin aceasta îl țin departe de credință, chiar dacă omul este profund implicat religios.
Sunt nevoit să definesc bine aceste fabrici și aceste produse ale diavolului pentru că am observat că idolatria inimii este cel mai mare obstacol al ascultării, piedica majoră a credinței, omului degeaba îi spui despre ascultarea de Cuvânt, el e ocupat cu idolul lui și îți arată asta imediat.
Tu îi spui despre  credință, despre Biblie, despre un Dumnezeu nevăzut, despre un Plan Veșnic, despre așteptarea răpirii și semnele ei, iar el îți arată (precum copiii o păpușă) biserica lui, pastorul lui, poate slujba lui religioasă care-l preocupă și credința de care-i vorbești tu nu are deloc atâta strălucire ca idolul lui poleit.
Nici Biblia atâta autoritate.
Ca să le putem zidi pe cele bune, trebuie dărâmate cele rele.

 

https://vesteabuna.wordpress.com/2018/06/30/idolii-din-inima/

 

Cand „daramarea idolilor” tinteste demolarea personalitatilor-simbol

Citind articolul lui Vasile Dancu, intitulat fulminant „Ultima batalie a stangii: daramarea idolilor” (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ultima-batalie-a-stangii-daramarea-idolilor/), m-am intrebat care ar putea fi premisele pentru care autorul a ajuns la o concluzie brutala, ce iese din matca democratiei. Pentru a fi intelese, fie si partial, va propun ca acestea sa fie conexate la conflictul din PSD dintre Victor Ponta si Mircea Geoana, in context preelectoral, urmand ca cele mai convingatoare raspunsuri sa vina, cu siguranta, din viitor.

“Revolutia permanenta” este un concept devastator, care produce instabilitate si criza. S-a vazut in Rusia lui Trotki si in Romania lui Ceausescu, in ultimul caz “continuitatea procesului revolutionar” sau “revolutia continua”, propovaduita de ceausism, fiind de fapt o camuflare abila a cunoscutului concept trotkist. Nocivitatea unei astfel de politici, care in permanenta dinamiteaza temeliile statului, institutiile si relatiile institutionale, sub masca falselor reforme si modernizari (refren pe care-l mai auzim, din pacate, si astazi!), nedand posibilitatea unei asezari a societatii pe niste temelii stabile si trainice, este atat de evidenta incat ne si miram astazi cum de a fost posibil asa ceva. Probabil ca explicatiile ar trebui cautate undeva in abisurile psihologiei politoide si dogmatismului, care merg brat la brat cu totalitarismul.

Dar ceea ce este surprinzator, azi, este ca mai exista actuali sau fosti politicieni care se amagesc cu “revolutia permanenta” sub o alta masca, numind-o seducator cea a “daramarii idolilor”. Mi se pare, sa fiu iertat, pentru ca nu vizez polemica sau atacuri la persoana, o rabufnire a a unui complex freudian, amintind de paricidul si incestul lui Oedip, de o tragedie existentiala, si aici sunt de acord ca daca ar avea loc, o asemenea “batalie” ar fi si “ultima”, cea de dinaintea sfarsitului. De fapt, prin teoretizarea unui asemenea curs extrem al evenimentelor se urmareste ca in locul idolilor daramati sa se puna un altul, un “mic Ceausescu”, mai pe sleau spus.

Mai este posibila, oare, in democratie, confiscarea unui partid de catre un singur om, care sa taie si sa spanzure, ceilalti membrii de partid ramanand o masa inerta si de manevra?! Partial, da, daca privim spre PDL, desi si acolo au inceput sa se miste lucrurile, dar in niciun caz intr-un partid cu vocatie democratica precum PSD, unde exercitiul democratiei este o ratiune de fiintare, si cu siguranta ca orice tentativa dictatoriala ar primi o riposta de masa din partea Cogresului, forul suprem al partidului.

O a doua greseala este de a identifica simbolurile politice cu idolii religiosi. Simbolurile politice unifica, dau coeziune si fortifica un partid, ii dau incredere, il mobilizeaza si il conduc in lupta, mentin treze nazuintele si idealurile pentru care s-a nascut. Aceste simboluri, in forma lor omeneasca, sunt intrupate de catre parintii fondatori ai partidului, de catre liderii si personalitatile acestuia. Ce sunt idolii? Sunt exact ceea ce spune psaltirea citata de domnul Dancu, niste figuri moarte, din aur si argint, care nu vad, nu aud si nu au suflare in nari, care slabesc adevarata credinta in idealuri si in valori, pentru ca nu au nicio legatura cu viata, cu realitatea, nu pot schimba datul sau influenta evolutiile, pentru ca pentru asta trebuie strategii si programe, mobilizare si directionare, pe care le fac liderii si partidele, acestea din urma fiind, ca si oamenii, niste organisme vii, care gandesc si actioneaza. Idolii nu sunt militanti, in schimb personalitatile-simbol, da.

 

Idoli… purtați în inimă.

Referințe

  Una dintre cele mai vechi practice religioase din istoria omenirii a fost închinarea la idoli.

Un păcat pe care Dumnezeu l-a condamnat și chiar pedepsit, dar nu s-a renunțat la el.

Dar ce este un idol?

În călătoria lui Iacov spre Haran, Dumnezeu i se descoperă într-un mod deosebit dar aceasta  nu l-a marcat așa cum era de așteptat. Ajuns la Laban găsește o casă plină de idoli (dumnezei). Oare să-i fi spus Iacov soției de întâlnirea lui cu Dumnezeu și de necesitatea de a renunța la ei? Nu știm.

După 20 de ani Iacov pleacă cu toată familia din casa socrului său. Multe lucruri de preț erau în casa tatălui pe care Rahela putea să și le însușească… Dar ea a furat ceea ce i-a fost mai drag- idolii- pe care Laban i-a numit „dumnezeii” lui. (Gen. 31/30)

Niște păpuși pe care putem să-i numim „dumnezei de buzunar”, dar care i-a produs moartea Rahelei.

Dar ce este totuși un idol și cum îl putem defini?

Un idol este un obiect sau o persoană de care te îndrăgostești în mod nejustificat,   care te captivează devenind robul lui.  

Creștinii care s-au hotărât să-L slujească pe singurul Dumnezeu adevărat, pretind că au renunțat cu desăvârșire la ei. L-am auzit pe cineva predicând: Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, i-am coborât de pe pereți, i-am pus grămadă în curte și le-am dat foc.   Însă m-a surprins că niciunul din ei nu s-a văitat și atunci mi-am dat seama că am slujit atâția ani unor dumnezei fără viață. Dar și în aceste condiții am scăpat noi în totalitate de idoli? Modernismul a ușurat viața oamenilor și în acest domeniu: nu-i mai purtăm după noi și nici nu mai îngreunăm pereții cu ei, ci îi purtăm în inimă.

În Ezechel 14/3 citim: „Fiul omului, oamenii aceștia își poartă idolii în inimă.”

Așadar tema de față tratează câteva categorii de idoli.

1) O primă formă de idolatrie, o găsim în 1Tim 6/10: Iubirea de Bani.

Nu se face referire doar la bani ci la iubirea de bani care este rădăcina tuturor relelor.

Fiecare om are nevoie de bani deoarece viața ar fi imposibilă fără ei, dar să fii „îndrăgostit ” de ei este cu totul altceva. Noaptea îi visezi, iar toată ziua alergi după ei. Inima-i bolnavă și veșnic nemulțumită.

Vorbim în ziua de astăzi mai mult de îngrijorarea celor bogați decât a celor săraci. Cineva se ruga mereu în Biserică:

Doamne, te rog nu-i îngădui pe oameni să facă bani falși. Dar nu-i îngădui nici pe bani să facă oameni falș

Iubirea de bani, rădăcina tuturor relelor.

Oameni bogați stau după gratii deoarece au dorit să fie și mai bogați. Visul lor era să ajungă în topul celor „300” din revista „Capital”, dar au ajuns unde nu și-au dorit.

Despre proorocul Balaam  se spune că a „iubit plata nelegiuirii”(2 Petru 2/15) – nu spune că a primit-o, deoarece Balaam nu a primit nimic, dar când Balac i-a promis averea lui, inima i s-a lipit de aceasta, încât el nu și-a mai găsit liniștea sufletească.

„Banii nu aduc fericirea”- spune un proverb, dar în schimb sigur aduc o stare de nemulțumire.

(Era un om bogat dar foarte supărat. În una din zile s-a întâlnit cu un prieten de-al său, iar acesta îl întrebă: Cei cu tine așa amărât? Acesta răspunse: Îmi mai trebuie 100 lei să devin miliardar. Prietenul a scos 100 lei din sărăcia lui și i-a dat, iar omul a plecat mai mult „zburând” decât mergând plin de bucurie că a devenit miliardar. La câteva zile cel cei oferise banii s-a întâlnit cu miliardarul și parcă l-a văzut și mai amărât decât prima dată și l-a întrebat: Ce s-a întâmplat? Omul s-a destăinuit: Îmi mai trebuie 100 lei să încep alt miliard și nu am… )

Nemulțumitori cu soarta, veșnic nemulțumiți. (Iuda 16)

2) O altă formă de idolatrie o găsim în 1Tim. 3/1: Oamenii vor fi iubitori de sine.  

Fiind îndrăgostiți de noi înșine și obsedați, suntem tentați să ne cheltuim toate resursele pentru „cosmetizarea” personală. Toată dragostea o investim doar în folosul nostru.

Însă este bine să știm că iubirea de sine este sursa mândriei. Mândria favorizează încrederea de sine (Luca 18/9) și niciodată lepădarea de sine.

Încrederea de sine te determină să-i disprețuiești pe ceilalți. Totul ți se pare că se învârte în jurul prea-importantei tale persoane. În procesul de slujire nimic nu-i bun și frumos ce fac alții, ce facem noi ni se pare desăvârșit- aceasta este idolatrie.

Să nu uităm că „iubirea de sine” este în capătul listei din 1Tim. 3/1 deoarece este „rotița ” care pune în mișcare celelalte „rotițe” iar întregul „angrenaj” este portretul omului firesc ce are doar o formă de evlavie.

Iubirea se sine pune în mișcare în primul rând iubirea de bani, urmează lăudăroșenia și cum era de așteptat următoarea este trufia.

Iubirea de sine poate fi eradicată atunci când sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu desparte ce este firesc de ce este duhovnicesc. Atunci lepădarea de sine ia locul iubirii de sine iar noi suntem vindecați și eliberați.

3) O altă formă de idolatrie este atunci când viața noastră este stăpânită de Mamona - dumnezeul bogățiilor pământești. Domnul Isus a spus în acest sens: „Nu puteți sluji la doi stăpâni. Ori veți iubi pe unul ori pe celălalt”. Niciodată pe amândoi.

Cea mai bună ilustrație o găsim în discuția avută de Domnul Isus cu tânărul bogat. A fost un test pentru el care n-a putu să-l treacă cu bine deoarece inima lui era lipită de bogății.

Important de reținut: Dumnezeu nu condamnă bogățiia dacă este agonisită în mod cinstit, ci El condamnă „lipiciul” care se face între bogăței și inimă.

În psalmul 49/6 citim: „Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul”.

De aceea apostolul Pavel avertizează că cei care vor să se îmbogățească cad în ispită, în laț și în pofte nesăbuite și vătămătoare. Iar cei ce-au atins această performanță sunt îndemnați la precauție: „Când cresc bogățiile nu vă lipiți inima de ele” (Ps. 60/2)

Pe seama acestor bogății își face loc un alt dumnezeu…

4) Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3/19) 

Dar nu este nimic rău ca omul să mănânce deoarece mâncarea este pentru pântece iar pântecele este pentru mâncare. Dar să faci din pântece un dumnezeu aceasta este idolatrie.

În Luca 21/34 citim: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și astfel ziua aceea să vină fără veste”…

Iar în Deut. 8/10 citim: „Când vei mânca și te vei sătura să binecuvintezi pe Domnul și ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să uiți pe Domnul Dumnezeul tău”…

Sunt două categorii distincte de oameni: oameni care mănâncă ca să trăiască și oameni care trăiesc doar să mănânce.

Bogatul care i-a rodit țarina a fost înșelat de acest „dumnezeu” deoarece el a crezut că a stat de vorbă cu sufletul său, când el de fapt a stat de vorbă cu pântecele căruia i-a spus: Mănâncă și bea.

Finalul: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va lua sufletul”

Un suflet gol dar un pântece supra-plin.

5) Nu suntem îndrăgostiți de noi înșine dar idolatrizăm pe alții.

Aceasta se întâmplă când omul „se uită la ce izbește ochii”.

Ne-am îndrăgostit de actori, staruri, vedete, cântăreți, sportivi și ei au devenit idolii noștri.

Timpul nostru este alocat în slujba  unor dumnezei pământești.

Iar dacă nu avem un idol din afară avem unul lăuntric.

Pe vremea lui Pavel corintenii erau divizați: unii a lui Apolo, alții a lui Pavel, alții a lui Chifa.

Fiecare cu idolul lui. În acest fel Biserica era una lumească. Tocmai de aceea când scrie corintenilor, Pavel insistă: „Fugiți de închinarea la idoli”

În Fapte 13/22 ni se spune că Irod a ținut o cuvântare. Mulțimea probabil că l-a aplaudat (specific aplauzelor aduse unor slujitori în Biserică) dar alții au mers prea departe și au strigat: „Glas de dumnezeu nu de om”. În secunda următoare „dumnezeul” lor a căzut mort. Atunci abia și-au dat seama că nu era dumnezeu, deoarece dumnezeii adevărați nu mor. Mulțimea a determinat moartea acestui om prin atitudinea ei.

În multe cazuri noi suntem vinovați de căderea și nenorocirea altora deoarece i-am zeificat, venerat și aplaudat la scenă deschisă, iar mândria merge înaintea pieirii (Prov. 16/18)

Este demn de apreciat atitudinea lui Pavel și a lui Barnaba când mulțimea a strigat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc” (Fapte 14/11)

Ei au sărit și au strigat: „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem tot oameni de aceeași fire ca și voi și vă aducem o vesta bună, să vă întoarceți de la acesta lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu care a făcut cerul și pământul, marea și tot ce este în ea”.

Concluzie finală: 1Tim. 17/1: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, a nevăzutului, a singurului Dumnezeu adevărat să fie cinstea și slava în vecii vecilor”

O întrebare pentru fiecare: Cine se face vinovat de moartea Rahelei: Ea pentru că furase idolii, sau Iacov deoarece timp de 20 de ani, n-a convins-o să renunțe la ei (compară cu Gen. 35/2) ea fiind „victima” blestemului rostit în necunoștință de cauză? Genesa 31/32

 

Oglindirea sufletului

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Matei 6.33)

Idolii din inimă

Lucrul la care nu poţi renunţa uşor, orice lucru îl pui mai presus de Dumnezeu, căruia îi dăruieşti mai mult din preocupările tale, care se află mai mult în gândurile tale, care îţi ocupă timpul  şi îţi oferă satisfacţii de moment, dar care nu te zideşte spiritual, poate deveni un idol.

Trăim într-o vreme în care, termenul de „idol” pare ceva ce ţine de domeniul trecutului, al timpului în care exista ritualul închinării pe înalţimi, la chipuri şi statui făcute de om, dar venerate ca şi dumnezei. Astăzi, în creştinătate nu mai există acei idoli. Unii îi compară cu icoanele sau statuile sfinţilor, bazandu-se pe versetul din cea de-a doua poruncă dată lui Moise: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos.”(Exod 20.4-5)

De fapt, subtilitatea idolilor moderni este mult mai profundă. A face semnul crucii înaintea unei icoane, avand sufletul sincer şi credinţa neprefăcută în Dumnezeu, nu este pericolul pe care cei mai mulţi îl consideră „închinare la idoli”. Am găsit că, foarte mulţi, consideră închinarea la idoli ceea ce am menţionat anterior, în timp ce ei îşi ţin idolii ascunşi în inimă, judecă după ceea ce se vede, dar în viaţa lor idolii au diverse forme. Trăim cu impresia că idolii sunt lucruri exterioare precum un chip cioplit sau pictat, dar de fapt, serviciul, copilul, persoana iubita, lucrul la care ţii, o idee, obiceiul de a petrece timpul in fata tv-ului sau internet-ului, pot deveni idoli, în măsura în care exagerăm. Da, orice lucru la care nu poţi renunţa se poate transforma într-un idol. Am înţeles că, de cele mai multe ori, idolii sunt acele lucruri purtate în inimă.

“Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.”(Exod 34.14)

“Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”(Exod 20.3)

“De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.”(1 Corinteni 10.14)

Am auzit adesea întrebarea “Care este idolul tau?”  referindu-se la favoritul în muzică, cinema, sport şi, inconştienţi sau nu, oamenii îşi aleg idolul la propriu.

Am găsit că împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu este la fel de vinovată ca şi închinarea la idoli: “Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii.”(1 Samuel 15.23) Astfel că, atunci când nu poţi accepta voia lui Dumnezeu pentru tine şi te împotriveşti sau nu eşti multumit, atunci acest lucru este la fel de periculos ca şi închinarea la idoli.

Acelaşi lucru pe care eu îl privesc ca pe o necesitate, pentru altul, acelaşi lucru, folosit într-un mod greşit sau abuziv sau care pune stăpânire pe el ajungând sa-l controleze, devine un idol în viaţa lui.

Ca şi exemplu, să luăm banii: dacă pentru unul banii sunt o resursă folosită pentru traiul zilnic, pentru altul poate fi un idol, datorită modului în care se raportează la ei (nu banii sunt problema, ci iubirea de bani). Aşa că, nu obiectul numit pe nedrept „idol” este de vină, ci faptul că te închini lui şi îl venerezi. Am putea spune că linia de delimitare dintre normal şi închinare la idoli este foarte fină, de aceea este nevoie de stăpânire de sine şi de a te împotrivi ispitei.

Judecata lui Dumnezeu în ce priveşte închinarea la idoli este foarte aspră, pentru că “închinătorii la idoli nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”(1 Corinteni 6.9) “Dar cât despre…închinătorii la idoli… partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”(Apocalipsa 21.8)

Aşa că, îndepărtează idolii dacă aceştia au ajuns deja pe înălţimile sufletului tău fără să îţi dai seama. Poate acea iubire ascunsă, acel ţel de neînvins, acea ambiţie pentru care ai da totul, acel obicei nesănătos, acel timp irosit in mod greşit, in defavoarea zidirii în credinţă. Eşti robul lucrului de care eşti biruit.

Să ne cercetăm înaintea lui Dumnezeu, iar daca vreun lucru începe să prindă rădăcini în inima noastră, să luăm seama şi să fugim de închinarea la idoli!

 

Dumnezeu, nu idoli

Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul 26:1)

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti,… (Deut. 5:8-9a)

Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!”… (Deuteronomul 27:15)

Şi acum ei păcătuiesc întruna, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei şi, jertfind oameni, sărută viţei! (Osea 13:2)

Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine. (Isaia 44:9)

Cu toate că au fost date mai multe îndemnuri şi avertizări, oamenii au nesocotit cuvintele lui Dumnezeu, chiar dacă porunca era cât se poate de precisă şi de clară, fiindcă Domnul a mai zis: Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos. (Exodul 34:14) Totuşi, mulţi şi-au făcut dumnezei turnaţi, care sunt idoli. Idolii, sunt născociţi de oameni, chipuri turnate (Osea 13:2), sau cioplite, stâlpi de aducere aminte, înfăţişările lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ, pietre împodobite cu chipuri, ei sunt creaţi de oameni pentru a fi dumnezei. Cu toate că porunca lui Dumnezeu spune: Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. . . (Leviticul 19:4), totuşi oamenii se închină înaintea lor, le slujesc, le vorbesc, le aduc jertfe, pleacă genunchii înaintea lor, şi-i sărută (1 Impăraţi 19:18).

Aceşti idoli sunt vizibili, dar sunt alţii care nu se văd şi totuşi, oamenii în neascultarea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, li se închină şi le aduc laude. Unii au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei (Deuteronom 32:17), alţii se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, şi se închină jurând pe Domnul, dar jură şi pe împăratul lor, Malcam . . . (Tefania 1:5), alţii cinstesc pe dumnezeul cetăţuilor (Daniel 11:38), de aceea: Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului (Tefania 2:11) Oamenii răi vor continua să se închine dracilor şi idolilor chiar şi atunci când vor venii urgiile lui Dumnezeu peste omenire prin cei patru îngeri care vor fi dezlegaţi ca să omoare a treia parte din oameni, ei vor vedea ce se va face şi tot nu se vor pocăii, după cum este scris: Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble… (Apoc. 9:20)

Şi cine sunt aceşti dumnezei? Ar întreba cineva.

R. Ei bine, oricine altcineva în afară de Dumnezeul adevărat, pe care oamenii îi divinizează şi cărora le slujesc. Aceşti oameni nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi nu-L cunosc pentru că nu vor să asculte de Cuvântul Lui. Ei nu cunosc “adevărul” şi deci, nu cred orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). Totuşi, Dumnezeu este singurul Dumnezeu care a făcut cerurile şi care a întocmit pământul (Isaia 45:18), Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exodul 3:15), El este Dumnezeul din Biblie.

Din Scriptură aflăm că …nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. (Matei 11:27b) Şi tot astfel trebuie să şi credem, adică numai dacă Fiul ni-L descoperă. Apoi aflăm că Isus este Pâinea vie, iar cuvintele Lui sunt duh şi viaţă: Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii. (Ioan 6:51)

Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă, de aceea trebuiesc crezute căci ele sunt demne de încredere. Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:63) Astfel că, dacă cineva nu rămâne în Cuvânt este lepădat, sigur se va împlinii ceea ce Domnul a zis, căci este scris: Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. (Ioan 15:6)

Dar va zice cineva: – Sunt foarte mulţi care merg frecvent la biserici, sau adunări, ori participă la studii biblice, seminarii, şcoli teologice, sau la diverse conferinţe şi spun că sunt creştini, dar poate că nu cred chiar orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Sunt ei în adevăr?

Realitatea este că dacă cineva nu crede orice cuvânt a-l lui Dumnezeu (adică tot cuvântul lui Dumnezeu), el nu crede în Dumnezeu; şi nu contează ceea ce pretinde că este (ex, pocăit), dar un astfel de om nu este în adevăr. La astfel de oameni, Adevărul le spune: Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. (Ioan 12:48)

Nu este nici-o adunare, biserică, templu sau orice fel de şcoală care va putea să dea adevărul, ci numai Isus Hristos, după cum El însuşi a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) El este singura cale şi El este uşa oilor, o altă cale nu mai este, iar cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci vine pe altă parte, sunt hoţi şi tâlhari. Domnul îi va judeca în ziua de apoi, pentru că-L nesocotesc, El este Cuvântul. Şi, de asemeni, mai este zis: Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. (Ioan 14:24) Deci, cine nu crede aşa cum este spus, nu este mântuit şi mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3:36). Dacă, cei de care vorbim nesocotesc cuvintele Domnului, chiar dacă ar susţine contrariul, totuși, ei nu sunt în adevăr.

- Atunci, ei la cine se închină? Şi pe cine laudă ei? Ar urma alte întrebări.

R. Ei se închină diavolilor, pentru că se închină la ce nu ştiu (Ioan 4:22) şi nesocotesc astfel cuvântul lui Dumnezeu, deci nu Domnului se închină ei, ci se închină şi jertfesc dracilor (1 Corinteni 10:20), cărora le zic dumnezei, căci au creat propriile lor învățături teologice, astfel că ei singuri şi-au făcut fiecare dumnezei (2 Împăraţi 17:29), dar aceștia nu sunt dumnezei, ci sunt idoli. Cine spune că se închină lui Dumnezeu, dar nu crede toate caracteristicile Dumnezeului din Biblie, se închină idolilor; nu contează dacă ei ar pretinde că sunt creştini, deoarece avem scris:

  • Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Matei 7:21).

Alt exemplu, chiar dacă unii ar spune că ei cred în Dumnezeu și că nu au tată pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu, tot nu este adevărat. Deoarece avem exemplul din Ioan capitolul 8, în care ne este făcut cunoscut că mulţi au crezut în Isus (vs. 30), iar Domnul le-a zis iudeilor care crezuseră în El să rămână în Cuvântul Lui (vs. 31), dar pentru că nu pătrundea Cuvântul Domnului în ei (vs. 37), şi pentru că nu puteau asculta Cuvântul Lui (vs. 43), ei nu aveau ca Tată pe Dumnezeu, de aceea Isus le-a zis: Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. . . (Ioan 8:44a) Prin urmare, ei aveau ca tată pe diavolul şi nu pe Dumnezeu, aşa cum pretindeau.

- Dar, dacă sunt credincioşi cu adevărat, însă au o eroare teologică? Nu sunt ei mântuiţi?

R. A fi mântuit, este egal cu a veni la cunoaşterea adevărului (1 Timotei 2:4; Ioan 14:6; Evrei 10:26). Prin urmare, eroarea teologică este mult diminuată în mântuirea adevărată. Oricine ar avea o teologie a căror caracteristici ar contrazice Scriptura, este pierdut (1 Ioan 2:4). De exemplu, crezând într-o altă evanghelie este condamnabil (Galateni 1:8-9). Un alt exemplu în acest sens, este credinţa într-un Hristos fals, Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24:24). Dacă cineva “crede în Isus şi-I face încredere”, dar dacă acest Isus în care crede nu este adevăratul Isus, atunci este vorba de un alt Isus (unul fals), iar această problemă teologică este condamnabilă (2 Corinteni 11:4). Pentru că el nu-L are pe Dumnezeu (2 Ioan 1:9), ci crede într-un dumnezeu imaginar.

Aceasta este exact ceea ce face “falsul creştinism”; nesocoteşte Cuvântul şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 1:9). Cuvântul lui Dumnezeu spune că un idol, este tot una cu nimic (1 Corinteni 8:4) şi Dumnezeu porunceşte oamenilor să nu-şi facă idoli, totuşi ei încalcă CUVÂNTUL, aceasta pentru că nu au frică de Dumnezeu (Romani 3:18), de aceea şi sunt într-adevăr aşa de mulţi „dumnezei”, şi mulţi „domni”… (1 Corinteni 8:5), şi fiecare urmează învățăturile religiilor lor.

În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine! (2 Corinteni 11:4)

Acesta este adevărul, că oamenii îngăduiesc de bine pe cei ce propovăduiesc erezii, şi primesc cu ușurință alte duhuri, şi tocmai acest lucru promovează “falsul creştinism”, un duh fals, un Isus fals, care de fapt este o Evanghelie falsă. Dar, nu există nici o mântuire într-un Hristos fals, iar ca cineva să fie mântuit nu trebuie doar să creadă în moartea şi învierea lui Hristos, nu numai în ceea ce a făcut El, ci trebuie să creadă în Hristos Însuşi (Ioan 3:16), deoarece Isus Hristos este totul din Biblie, El este Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 19:13; Evrei 4:12-13; Iacov 1:21; Matei 4:4). Mai mult; indiferent despre ce eroare teologică este vorba, dar dacă se continuă în ea, chiar şi după ce a fost demonstrat adevărul (ca în 1 Timotei 6:3-5), ei dovedesc că nu cred în Isus (Biblia), pentru că este zis: cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 8:47).

Adevărul spune: Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)

Nu există nici o mântuire pe calea lată. Dacă totuși, cineva ar avea o parte teologică greşită este sigur pe o cale greşită, adică falsă, acesta nu va avea viaţa. Deci, în “falsul creştinism”, modul de a crede în Hristos este greşit.

Este deci clar, că nu pe calea lată va găsii cineva adevărul, ci numai cel ce intră pe poarta strâmtă şi găsește calea îngustă, va avea viața. Dar, mai este zis în Scriptură că sunt puţini cei ce află “această cale”, de aceea noi propovăduim neobosiţi adevărul, făcând binele (2 Tesaloniceni 3:13), şi ne rugăm Domnului pentru voi cei chemaţi, ca El să facă să cunoaşteţi adevărul, să vă întoarceţi de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat (1 Tesaloniceni 1:9).

Ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, căci părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos (1 Ioan 1:3).

De asemeni, ne rugăm ca încrederea să vă fie în Cuvântul lui Dumnezeu, Isus este Cuvântul (Ioan 1:1, 14). De aceea trebuie înţeles că punctul crucial al mântuirii este de a găsii Adevărul şi de a rămâne în El (Ioan 14:6; 15:1-6).

Prin urmare, cel ce este într-o eroare teologică, indiferent de problemă, are potenţialul de a avea sufletul pierdut, după cum este scris:

Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi tîrîţi de rătăcirea (eroarea) acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin. (2 Petru 3:17-18)

Există o diferenţă uriaşă între cineva care este pe o cale cu totul greşită (calea lată, Matei 7:13-14), adică într-o religie falsă, sau “Creştinism fals”, şi cineva care este într-adevăr în Creştinismul adevărat, care este Iudaismul adevărat, Romani 2:28-29). Unul este complet prins în minciună şi înşelăciune, idolatrie (demoni), şi religie falsă, pe când celălalt este în adevăr (Ioan 14:6), şi chiar de cunoaşte în parte (1 Corinteni 13:9), el totuşi creşte în harul şi cunoaşterea Domnului (2 Petru 3:18). Aşa cum este spus în Proverbe 9:9, “Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!” A se vedea, de asemenea, Proverbe 1:5.

Nebunii şi batjocoritorii (ex, Proverbe 9:7; 14:3; 17:21; 21:24; Psalmul 10:4; 14:1), sunt idolatri ca şi cei care sunt prinşi în falsul creştinism care nu vor creşte în înţelepciune (Proverbe 14:6; 17:10, 16; 27:22), pentru că ei de la început nu au înţelepciune. Inima lor este întunecată (Romani 1:21-22; Efeseni 4:18), şi ei nu ştiu nimic (ca în 1 Timotei 6:4), pentru că: începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Prov. 1:7).

Atât cei demascaţi, cât şi toţi cei implicaţi în creştinismul fals, nu se tem de Dumnezeu, ei sunt idolatri, de aceea ei nici nu au început să aibe înţelepciune, pentru că ei, “nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe1:7). Prin urmare, “înţelepciunea”, ce s-ar părea că ei o au, este doar o parte a înşelăciunii satanice (Apocalipsa 12:9), pentru a crea iluzia că ei sunt în adevăr. Dar de fapt, ei răstălmăcesc Scriptura (2 Petru 3:16), şi urăsc Adevărul, deoarece sunt prinşi în cursa diavolului ca să-i facă voia (ex, 2 Timotei 2:26). Aşa că, există o mare diferenţă între cei prinşi în creştinism fals şi cei ce sunt în Adevăr.

  • Învăţătorii falşi sunt mincinoşi şi idolatri, adevărul nu este în ei (1 Ioan 2:4), şi nu sunt pe calea adevărului (2 Petru 2:2) ei pur şi simplu propagă minciunile şi religiile lor false, şi vor merge din rău în mai rău (2 Timotei 3:13).
  • Adevăraţii credincioşi, care vor fi greşit ocazional, își corectează greşelile (Proverbe 9:6), după cum este scris, la vs.9, şi ei cresc în adevăr (2 Petru 3:18), ei merg pe cale, acesta este modul lor de viaţă (Ioan 14:6). Acum trebuie înţeles că numai cei ce sunt din Dumnezeu vor asculta cuvintele Lui, după cum este spus: Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu… (Ioan 8:47)

Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:23)

https://sites.google.com/site/crestinadevarat/crestinul-adevarat/dumnezeu-si-idolii

Vasile Sanda

 

Mântuirea nu este prin fapte

Mântuirea nu este prin fapte (Salvation Is Not By Works)

Cu toate că mântuirea nu este prin fapte (2 Timotei 1:9; Tit 3:5), totuşi hotărârea lui Dumnezeu este să răsplătească fiecăruia, după cum este scris:

Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29)

Desigur aşa se va face cu toţi, căci fiecăruia i se va răsplăti în funcţie de faptele lui: Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. (Romani 2:6-10)

Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12:36-37)

Judecata lui Dumnezeu asupra tuturor, fie ei în Hristos sau nu, este într-adevăr în funcţie de lucrări (citeşte, Matei 25:31-46). Chiar Pavel spune, că “nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.” (Romani 2:13). Dacă acest lucru este adevărat şi fără îndoială că este; cum se face atunci că Dumnezeu, “ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu în funcţie de faptele noastre” (2 Timotei 1:9)?

Cum se poate spune? …”nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, pe care le-am fi făcut, ci pentru îndurarea Lui, El ne-a mântuit” (Tit 3:5).

Altfel spus, noi toţi meritam moartea, pentru că:

1. Toţi au păcătuit

Toţi oamenii “sunt sub păcat” (Romani 3:9; 5:12). Nu contează cine eşti. Nu contează ce ai făcut. Eşti un păcătos; de ce? Fiindcă este scris:

Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea Sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:10-18)

Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. (Psalmi 14:23)

Prin urmare, în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt vinovaţi (Romani 3:19) şi au nevoie să fie mântuiţi (Isaia 64:5). Şi deoarece cu toţii sunt vinovaţi şi păcătoşi, ei sunt incapabili să facă binele (Psalmul 16:2). Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici măcar unul.

Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele bune ale noastre, Sunt ca o haină mânjită. Ca o cârpă murdară aşa sunt considerate faptele noastre. (Isaia 64:6)

Da, suntem necurați, şi desigur toate faptele noastre sunt ca un lucru necurat, iar orice neprihănire a noastră este ca o cârpă murdară, (literalmente în ebraică, o cârpă de perioadă, beged `iddiym, Isaia 64:6; în evreiește Isaia 64:5).

Deci, orice faptă bună fără Dumnezeu, este egal cu zero.

Prin urmare, oamenii au nevoie să fie mântuiţi (salvaţi). Dar, din moment ce ei nu au nici-o neprihănire a lor, mântuirea este imposibilă fără mila şi harul lui Dumnezeu. Ucenicii au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?”, Isus, vorbind de mântuire, a spus:

La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu, căci la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile” (Marcu 10:26-27).

Deci, cei ce caută să fie mântuiţi prin propriile lor fapte, nu sunt mântuiţi. Nimeni nu poate fi salvat în baza faptelor sale bune. Este imposibil; de ce aşa? “Pentru că, orice faptă bună pe care un păcătos ar putea-o face, fără Dumnezeu, este dezgustător în ochii Săi” (Isaia 64:6). Prin urmare, nu există nici o modalitate de mântuire ce s-ar putea baza pe “lucrări de dreptate” (ale neprihănirii) pe care le-ar putea face cineva, deoarece:

2. Toţi sunt morţi spiritual

În Geneza 2:17, vedem că Dumnezeu l-a avertizat pe Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, zicându-i: căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit. Ceva mai departe, în capitolul 3 citim că şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui (şi în 2 Corinteni 11:3), prin urmare ei au murit spiritual.

Fizic, ei au continuat să trăiască (Geneza 4:25; 5:5) dar spiritual au murit, iar din acea zi, moartea spirituală a continuat în urmaşii lor (Romani 5:12). Mai mult decât atât, fiindcă sunt sub păcat, pentru că toţi oamenii sunt (aşa ne spune Cuvântul), aceasta înseamnă că ei au fost şi sunt… morţi spiritual. Pentru că “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Dumnezeu nu a fost mincinos când a spus lui Adam, “în ziua în care vei mânca din el vei muri” (Geneza 2:17; Tit 1:2). Adam şi Eva au murit în acea zi (Geneza 3:1-19) în dorinţele lor carnale şi a minţii lor corupte, aşa că ei au devenit copii ai mâniei (Efeseni 2:1-3). Înainte de mântuire, toți oamenii sunt “copiii ai mâniei” şi sunt “morţi în greşeli şi păcate.” Oamenii morţi sunt incapabili să facă ceva bun spiritual, după cum ilustrează Isaia 64:6. Tot astfel Pavel spune:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. (Efeseni 2:1-3)

Aşa că Domnul Isus a arătat ce trebuie făcut: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi iarăşi:„Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. (Ioan 3:3, 5-6)

Omul trebuie să devină viu spiritual, născut cu scopul de a fi salvat (ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu). Şi cum o să devină născut spiritual? Prin eforturi proprii? Ori prin încercări grele pentru a atinge unele… nirvana spirituale..? Sau poate prin găsirea unui canal prin care să treacă şi care să dea naşterea spirituală? Nu, nu se poate. Amintiţi-vă, că el este mort spiritual. Cum ar putea un om mort să vină el însuşi la viaţă?

Deci, este clar că nu poate. Aceasta este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, deci nicidecum prin efortul omului, deoarece omul este mort în păcatul lui, incapabil să facă ceva bun spiritual (Efeseni 2:1-3; Isaia 64:6). Însă, Dumnezeu ia oamenii morţi şi Îi aduce la viaţă! Acesta este motivul pentru care se poate spune că mântuirea nu este prin fapte.

Pavel continuă scrierea sa către Efeseni astfel:

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). (Efeseni 2:4-5)

Şi deci este clar că nu poate fi vorba de fapte, deoarece nici un om mort în păcatul lui prin orice fel de fapte bune nu ar putea avea ceva de la Dumnezeu. De aceea se numeşte salvare sau mântuire.

Tot astfel, este arătat în Romani 5:6, faptul că oamenii sunt salvaţi de la mizerabila lor stare neajutorată (adică lipsită de putere),

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi”.

Deci, este clar că,

3. Nu există „Neprihănire” fără Dumnezeu.

Deci, ce se întâmplă însă după mântuire? Ce se întâmplă după ce am fost născuţi spiritual, şi am intrat în „viaţa spirituală” (adică după ce suntem născuţi din nou)? Aceasta este acceptarea noastră în cer, dar este oare (această mântuire) pe baza faptelor noastre? Nicidecum, pentru că noi suntem incapabili să facem vreun bine fără Dumnezeu.

Împăratul David, care era un om mântuit (1 Samuel 13:14), a declarat: Eu zic Domnului, „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” de altfel, o altă traducere (mai literală), spune: Eu zic Domnului, “Tu eşti Domnul meu, bunătatea mea nu este nimic fără Tine” (Psalmul 16:2).

Astfel, David a recunoscut că el nu a avut nici-o bunătate în el însuşi şi nu a avut nici o neprihănire a lui. De asemeni mai găsim scris în Psalmul 143:2,

Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta.

Iar în Eccleziastul 9:1 Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, Sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura.

Aceasta se referă şi la David! Chiar dacă David a fost un om drept (1 Samuel 13:14), totuşi, el nu a fost un om drept datorită bunătății sale, ci a fost un om drept datorită dreptăţii sau neprihăniri lui Dumnezeu care a fost peste el, pentru că el însuși spune: Dumnezeul neprihănirii mele (Psalmul 4:1). Şi desigur, această neprihănire este pentru toţi cei care vin la credinţa în Hristos (Psalmul 36:10; 89:16; 103:17; 118:19-20; Romani 3:22).

Pavel a mai spus:

Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, Şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”(Filipeni 3:8-9)

Acum, cei ce cred adevărul, ştiu că sunt în starea de faliment spiritual. Chiar dacă totuși ar mai încerca, ei ştiu că nu au nici-o neprihănire şi desigur nici-o bunătate a lor, fără bunătatea lui Dumnezeu (Psalmul 16:2), iar aceasta chiar şi după ce au venit la Hristos.

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac(Romani 7:18 )

Astfel, Isus a spus: “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5:3; Isaia 66:2).

Cu alte cuvinte, acesta este genul de oameni care merg la cer. Astfel de oameni sunt mântuiţi. Ei ştiu că nu sunt mântuiţi datorită faptelor lor făcute în neprihănire (Tit 3:5), pentru că oricum ar da-o, tot nu au nici-una. Deoarece, chiar dacă omul are naşterea din nou….totuşi,

4. Omul tot păcătos rămâne.

În Romani 3:23 Pavel scrie, Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Aceasta este valabil pentru toţi oamenii, mântuiţi sau nu. Chiar şi cei mântuiţi păcătuiesc şi cad din slava lui Dumnezeu, aşa cum este arătat de Solomon în 1 Regi 8:46 „Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască” şi în 1 Ioan 1:8 este de asemeni scris: Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

Deci păcatul este în continuare în viaţa credinciosului, după cum este arătat şi de apostolul Pavel:

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?.. ( Romani 7:14-24)

Firea pământească, adică trupul acesta de moarte, cu păcatul care locuieşte în mine, continuă să facă răul, vs 19. Pavel mai spune, că nimic bun nu locuieşte în acest trup (versetul 18), astfel că este o luptă continuă (versetul 23). Aşa că acest trup păcătos (parte din Pavel) vs 18, se luptă cu răscumpăratul Pavel (care este o altă parte din Pavel, care ar vrea să facă binele), sau omul dinăuntru (vs 22). Deci, dacă nimic bun nu locuieşte în Pavel, (sau în mine,.. sau în tine), tot el spune că, este imposibil (vs 18) ca să poată să facă binele. Prin urmare trupul păcătos, rămâne păcătos chiar şi după naşterea din nou, astfel că această fire pământească (trupul păcătos) continuă să facă răul până în ziua izbăvirii de acest trup.

Trebuie bine înţeles că este o lege (a păcatului şi a morţii), şi că a lupta împotriva acestei legi, este fără succes, deoarece nici-un om nu poate înfrânge această lege, tocmai de aceea Dumnezeu a pregătit o altă lege, care este legea Duhului de viaţă în Hristos Isus (Romani 8:1-2). Deci, numai cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului şi umblă după lucrurile Duhului sunt plăcuţi lui Dumnezeu, pe când cei ce umblă după lucrurile firii pământeşti, nu sunt (Romani 8:8), ci sunt lepădaţi, fiindcă ei se gândesc la lucrurile oamenilor (Marcu 8:33). Apoi, de asemeni se înţelege că atâta timp cât noi trăim în această fire pământească (trupul acesta de moarte), păcatul este în noi, după cum Ioan zice: Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1:10)

În Eccleziastul 7:20 este scris, Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.

Prin urmare atâta timp cât suntem încă în această stare păcătoasă, acest lucru dictează o nevoie continuă după harul, mila şi iertarea lui Dumnezeu. După cum este arătat:

De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. (Evrei 7:25)

Prin urmare, El este de asemenea în stare să mântuiască pe cei care vin la Dumnezeu prin El, deoarece El trăieşte mereu, pentru a mijloci pentru ei. După cum este zis în 1 Ioan 1:9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Deci, dacă ne mărturisim păcatele El ne iartă şi ne curăţeşte de “orice nelegiuire“. Prin urmare “orice nelegiuire” include chiar şi păcatul pe care nu ni l-am putut aminti ca să-l mărturisim, sau acela de care n-am ştiut.

Aşa cum este spus la 1 Ioan 1:6-7, Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

Cei ce merg în lumină (şi modul lor de viaţă este ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu) obţin curăţire continuă prin sângele lui Hristos. Astfel că păcatele lor sunt în continuă curăţire (îndepărtate) şi mântuirea lor este sigură, atâta timp cât ei continuă în credinţă (Romani 11:20-22). Cei predestinaţi la mântuire vor continua fără îndoială, după cum este arătat în Romani 2:6-7; 8:29-39.

Dar, mulţi învaţă că un credincios ar putea trăi de fapt o viaţă păcătoasă de care să nu se pocăiască, şi totuşi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu … Acest lucru nu este adevărat, ci este o minciună (1 Corinteni 6:9).

Un exemplu în acest sens poate fi găsit în cartea lui David Jeremiah: „God In You” (Dumnezeu în tine; copyright 1998), la pagina 145, el scrie:

  • Astfel, Pavel spune că dacă mergem prin îndemnul Duhului nu vom fi în firea pământească. Noi nu vom trăi ca şi cum Dumnezeu nu ar fi parte din noi. Ştiai că poţi fi creştin şi să acţionezi ca şi cum Dumnezeu chiar nu este în viaţa ta? Pentru toate intenţiile şi scopurile lor, unii creştini sunt ca şi ateii. Ei trăiesc viaţa lor, ca şi cum Dumnezeu nu există. Acum, Sunt ei creştini? Da, dacă s-au încrezut în Hristos. Însă pentru un motiv sau altul, ei oarecum s-au îndepărtat de calea cu Domnul, astfel că au mers cam de la distanţă cu Domnul. Astfel, se poate spune că au mers în natura lor veche, carnală.

În Psalmul 14:1 şi în Psalmul 53:1, scrie: Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”

Tot astfel este şi cu aceşti oameni arătaţi de Dr. David Jeremiah (care este pastor senior la Shadow Mountain Community Church, O biserica în California), programul lui de radio „Turning Point”, este difuzat pe plan internaţional în mai mult de patru sute de staţii; acum, cei ce sunt creştini și care cred aceste minciuni ale lui, sunt nebuni; de fapt, toţi aceştia sunt creştini falşi. Deoarece, imediat după discursul despre, lupta dintre fire şi legea lui Dumnezeu, din capitolul 7, Pavel scrie în capitolul 8: Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:1)

Deci, cum am mai spus, nu mai există nici o condamnare pentru aceia care nu merg în conformitate cu firea. Cu alte cuvinte, nu există condamnare pentru aceia care nu mai merg în natura lor veche, carnală. “După cum Pavel a explicat în, Romani 8″:

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.

Iar în vers 8 spune: Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. (Romani 8:5-8)

Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce Sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu Sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:13)

Copiii lui Dumnezeu trăiesc în dreptate şi evlavie, deoarece ei fac ce este plăcut Domnului (Efeseni 5:8-10; 1 Ioan 2:2-3). Însă cei răi nu fac, ci sunt pe drumul lor spre iad (Apocalipsa 21:8).

În cele din urmă:

5. Dacă ar fi prin fapte, atunci nu este mântuire.

Israeliţii din vechime au căzut din dreptatea (sau neprihănirea) lui Dumnezeu, astfel ca ei au fost excluşi. Au căzut de la mântuirea Domnului, pentru că, au crezut că s-ar putea ajunge la dreptatea lui Dumnezeu prin faptele lor bune. Ei credeau că vor avea mântuirea dacă vor ţine legea.

În Romani 9:30-32 Pavel a scris astfel:

Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire,

Cine, sau ce este piatra de poticnire? Aceasta este Hristos (Fapte 4:10-11; 1 Petru 2:5-8). După cum citim în Ioan 14, unde Isus zice:„Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6)

Prin urmare, numai prin credinţă (încredere) în Domnul Isus Hristos, cineva: este, va fi, sau a fost vreodată mântuit (Romani 4:3). Nu poate avea cineva mântuirea prin ţinerea Legii (adică prin fapte bune ale Legii), pentru că, “prin faptele Legii nimeni nu va fi neprihănit (îndreptăţit) în ochii lui Dumnezeu, deoarece prin Lege, se ajunge la cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Deci, legea dezvăluie păcătoşenia oamenilor și orice efort pe care l-ar depune cineva să ţină legea, pentru ca să ajungă la mântuire, este în zadar. Acesta este motivul pentru care Pavel a fost atât de preocupat de biserica din Galatia. Ei acceptaseră evanghelia adevărată, dar mai târziu oarecum ceva a intervenit și s-au dat după o evanghelie falsă, care le spunea că trebuie să țină legea mozaică (Galateni 3:3-5, 10, 17). Deci, ei au trecut de la Evanghelia harului, adică trăirea prin credinţă (Galateni 1:6), la trăirea prin firea pământească (Galateni 3:3-5), căci au căutat să fie perfecţi, adică neprihăniţi prin ţinerea mai degrabă a Legii, decât să aibă credinţă în Dumnezeu pentru ca neprihănirea Lui să lucreze în ei, prin credinţă (Galateni 6:15-16; Filipeni 3:9).

De aceea există o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9), în care trebuie să ne grăbim să intrăm (Evrei 4:11). Cu alte cuvinte, noi nu trebuie să ne încredem în nici-o dreptate sau neprihănire a noastră, un exemplu îl avem în Luca 18:9-14. Deci această odihnă, este “credinţă în Hristos“. Aceasta este atunci când credinciosul “nu lucrează”, pentru a fi găsit drept în ochii lui Dumnezeu (Romani 4:5). În această odihnă îi este locul, acolo unde omul sfânt “şi-a încetat lucrările lui, după cum Dumnezeu a făcut cu ale Sale” (Evrei 4:10). Ce înseamnă acest lucru?

Aceasta înseamnă că orice speranţă de a trăi după voia lui Dumnezeu, orice nădejde de a trăi o viaţă neprihănită, orice nădejde de a face ceva ca să meargă la cer, este pusă cu totul în harul, mila şi bunătatea măreţului nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.

Petru, a spus-o astfel:

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos (1 Petru 1:13).

Iar la Evrei capitolul 4, găsim îndemnul: Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:14-16)

Traducere Vasile Sanda, din cartea „NOT TAUGHT” By Darwin Fish

Suflul omului,

Suflul omului, care este suflul lui Dumnezeu, este Dumnezeu

Dumnezeu este foarte aproape de noi și extrem de implicat în viața noastră, mult mai mult decât vor să recunoască oamenii răi (Romani 1:28). Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, (Faptele apostolilor 17:28)[1]

Iov 12:9-10 spune:

Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte[2], suflarea[3] oricărui trup omenesc.

Viața noastră și chiar suflul nostru sunt continuu, zi de zi, clipă de clipă în mâna Lui.

Daniel a spus lui Belșațar, același Belșațar care a fost ucis în aceași noapte în care i s-a spus:

… n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! (Daniel 5:23)

Dumnezeu deține toate căile noastre (Psalmul 24:1; Isaia 26:12[4]) nu doar unele dintre ele, ci El deține fiecare suflu. Şi va fi vai de noi dacă noi, ca și Belșațar, nu-L vom slăvii (Isaia 3:11).[5] Căci, după cum El a dat tot astfel El poate să și ia înapoi. După cum Psalmul 104 declară,

Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea[6], ele mor şi se întorc în ţărâna lor.

Elihu a spus: Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu calcă dreptatea. Cine L-a însărcinat să cârmuiască pământul? Cine I-a dat lumea în grija Lui? Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi duhul[7] şi suflarea[8], tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână. (Iov 34:12-15)

Este destul de evident că Duhul lui Dumnezeu și suflarea lui Dumnezeu ține oamenii în viață, iar Elihu spune: “dacă Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată“.Duhul lui este evident fiindcă, “Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24) şi în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Fapte 17:28). Cum este aparentă Suflarea Lui?

Isaia 42:5 spune:

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare[9] celor ce-l locuiesc, şi suflet[10], celor ce merg pe el.

Fapte 17:25, spune:

. . . El, care dă tuturor viaţa, suflarea[11] şi toate lucrurile.

Cum dă El suflare? Rețineți cum a dat suflare primului om.

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat[12] în nări[13] suflare de viaţă[14], şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Geneza 2:7)

Dumnezeu “ia suflat în nări suflare de viață.” Prima respirație sau suflare a omului a venit din suflul lui Dumnezeu și suflarea aceasta a fost “suflare de viață.” “Suflare de viață” este egal cu”suflarea lui Hristos.” Hristos este viața (Ioan 14:6). Astfel, Dumnezeu a suflat în nările omului propria suflare.

Această suflare, adică a lui Dumnezeu, este suflarea ce a făcut ca omul să respire, ea nu se limitează la omenire. Respirația este suflarea a tot ce are viață, după cum Geneza 7:22 evidențiază ulterior.

Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări[15], tot ce era pe pământul uscat, a murit. (Geneza 7:22)

Tot ce răsufla” aici este vorba de o suflare comună. Aceasta este “suflarea duhului de viață.” Asta înseamnă “suflarea Duhului lui Dumnezeu.”[16] Cu alte cuvinte este suflarea lui Dumnezeu. La Psalmul 150:6 este bine spus: “Tot ce are suflare să laude pe Domnul![17] Deși acest lucru este de construcție normală ebraică pentru: „Tot ce are suflare să laude pe Yah” atunci când se înțelege că fiecare ființă vie care răsuflă, deci e clar că răsuflă suflarea lui Dumnezeu, literalmente putem spune că “tot ce răsuflă” este egal cu “tot ce are suflare” (NKJV), cum spune Eclesiastul 3:19, “toți au aceeași suflare.[18] Ca o suflare este respirația lui Dumnezeu. Astfel Elihu a spus, “tot ce este carne ar pieri deodată” (Iov 34:15). Dacă Dumnezeu Şi-ar retrage suflarea Lui, nimeni nu ar avea nici o suflare.

Iov știa că respiră suflarea lui Dumnezeu. El a declarat:

că atâta vreme cât voi avea suflet[19] şi suflarea lui Dumnezeu[20] va fi în nările mele[21], buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat. (Iov 27:3-4)

Elihu spune:

Duhul lui Dumnezeu[22] m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic[23] îmi dă viaţă. (Iov 33:4)

Suflarea lui Dumnezeu este sursa constantă de viață. Fără ea nu avem nici o suflare.

Este de asemenea sursa de pricepere sau înțelegere. Iov 32:8 ne spune:

Dar, de fapt, în om, duhul[24], suflarea Celui Atotputernic[25], dă priceperea[26].

Înțelegerea sau priceperea este Însuși Dumnezeu (Proverbe 8:14).[27] Deci, nu numai că suflarea sau respirația omului este chiar suflarea lui Dumnezeu, dar de asemeni această suflare este ceea ce face pe oameni să înțeleagă (Proverbe 2:6).[28] Dumnezeu Însuși, suflarea Lui este existența totală a omului.

Dumnezeu, prin suflarea[29] Lui, face gheaţa şi micşorează locul apelor mari. (Iov 37:10)[30]

Iarba se usucă, floarea cade, când suflă[31] vântul[32] Domnului peste ea. (Isaia 40:7)

… şi cu suflarea[33] buzelor Lui va omorî pe cel rău. (Isaia 11 :4)

suflarea[34] Lui este ca un şuvoi ieşit din albie, care ajunge până la gât ca să ciuruiască neamurile cu ciurul nimicirii şi să pună o zăbală înşelătoare în fălcile popoarelor. (Isaia 30:28 vezi și versetele 25-33, în special versetul 33 pentru “suflarea[35] lui Dumnezeu”, a se vedea, de asemenea, 2 Tesaloniceni 2:8[36]).

Prin suflarea lui Dumnezeu soarele, luna, planetele și stelele au fost toate făcute (Psalmul 33:6).[37] Dar așteptați. Nu au fost toate făcute de Hristos? Ba, da. Într-adevăr, toate prin El au fost făcute (Ioan 1:3). Hristos, Cuvântul (Ioan 1:1), este suflarea lui Dumnezeu (Coloseni 2:9).[38] Psalmul 33:6 ilustrează acest lucru. Cuvântul lui Dumnezeu (Hristos), și suflarea lui Dumnezeusunt prezentate paralel în gândire.

Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea[39] gurii Lui. (Psalmul 33:6)

Cu alte cuvinte, cuvântul Domnului suflarea gurii Lui a făcut totul.

Astfel, întrucât suflarea lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, deci și noi avem suflarea lui Dumnezeu în nările noastre, avem deci pe Dumnezeu în nările noastre. Aceasta este chiar o intimitate cu Cel Atotputernic, și această intimitate este menționată clar în Plângerile lui Ieremia 4:20.

Suflarea vieţii noastre, unsul[40] Domnului a fost prins în gropile lor, el, despre care ziceam: „Vom trăi sub umbra lui printre neamuri.” (Plangerile lui Ieremia 4:20)

“Suflarea vieții noastre” este “unsul Domnului”, care este „Acela” “despre care ziceam: ’Vom trăi sub umbra lui.” Aici Suflarea vieții noastre numește în mod explicit pe Hristos[41] (unsul Domnului), și El este strâns asociat cu poporul Său căci El “a fost prins în gropile lor”, în contextul judecății Lui pe care ei l-au dat (cartea Plângerile).

În cele din urmă, deoarece suflul lui Dumnezeu este Însuși Dumnezeu, atunci nu este de mirare că Isus (Dumnezeu), a suflat peste ucenicii Lui și prin urmare, le-a dat Duhul Sfânt.

Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt![42] (Ioan 20:21-22)

Note

[1] „în El avem viaţa” (Fapte 17:28) ἐσμεν (esmen), “fiinţa.” Cu alte cuvinte, fiinţa Εν αὐτῷ (en autô), o avem “în El.” Noi, deci, existăm în El. Suntem în Dumnezeu. Noi existăm în Dumnezeu.

[2] “trăieşte” în Iov 12:10 este mai literal “are suflet” נֶ֣פֶשׁ (nephesh).

[3] “Suflare” în Iov 12:10, în ebraică este ר֗וּחַ (ruach), poate fi tradus prin “respiraţie, suflare” sau “duh.”

[4] Isaia 26:12, aici traducerea este foarte bună, “toate faptele noastre, Tu le faci pentru noi” כָּֽל־מַעֲשֵׂ֖ינוּ פָּעַ֥לְתָּ לָּֽנוּ (Col-ma`asêynu pâ`altâ lânu).

[5] Isaia 3:11 în ebraică este א֖וֹי לְרָשָׁ֣ע רָ֑ע כִּֽי־גְמ֥וּל יָדָ֖יו יֵעָ֥שֶׂה לּֽוֹ (‘oy lerâshâ` râ` kiy-gimul yâdâyv yê`âseh lo) literal, «Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui. » Deci, cu adevărat iadul este un loc de dreptate.

[6] “Suflarea” în Psalmul 104:29 în ebraică este ר֭וּחָם (ruchâm), care poate fi tradus fie “respirația” (NKJV, KJV) fie “spiritul” (NAS).

[7] “Duhul Său” în Iov 34:14, în ebraică este רוּח֥וֹ (rucho).

[8] Cuvântul ebraic pentru “suflarea” în Iov 34:15 este נִשְׁמָת֗וֹ (nishmâto). “Suflarea” este din rădăcina cuvântului נְשָׁמָה (neshmanah). Acest substantiv “suflare” este, de asemenea, găsit în Geneza 2:7 (“Suflare”), 7:22 (“Suflare”); Deuteronom 20:16 (“respira” לֹ֥א תְחַיֶּ֖ה כָּל – נְשָׁמָֽה mai literal, “nu lăsa vii fiecare respirație “); Iosua 10:40 (” suflat “כָּל – הַנְּשָׁמָה֙ הֶחֱרִ֔ים mai literal,” a distrus tot ce respira”); 11:11 (“suflat” לֹ֥א נוֹתַ֖ר כָּל – נְשָׁמָ֑ה mai literal, “nu a fost lăsat nici o suflare”), 11:14 (“suflare” לֹ֥א הִשְׁאִ֖ירוּ כָּל – נְשָׁמָֽה mai literal, “ei nu lasă nici o suflare”); 2 Samuel 22:16 (“vuietul suflării” מִנִּשְׁמַ֖ת ר֥וּחַ אַפּֽוֹ , “suflării nărilor Lui”); 1 Kings 15:29 ( “n-a lăsat să scape nimeni cu viaţă” לֹא – הִשְׁאִ֧יר כָּל – נְשָׁמָ֛ה לְיָרָבְעָ֖ם mai literal, “El n-a lăsat să scape nici o suflare a lui Ieroboam”), 17:17 (“suflare”); Iov4:9 (“vântul mâniei Lui” מִנִּשְׁמַ֣ת אֱל֣וֹהַ יֹאבֵ֑דוּ וּמֵר֖וּחַ אַפּ֣וֹ יִכְלֽוּ mai literal, “De la suflarea lui Dumnezeu ei pier, și din suflarea lui nării Lui sunt terminaţi”), 26:4 (“duh”), 27:3 (“suflarea” – כִּֽי – כָל – ע֣וֹד נִשְׁמָתִ֣י בִ֑י וְר֖וּחַ אֱל֣וֹהַּ בְּאַפִּֽי); Iov 32:8 (“suflare”); 33:4 (“suflare”), 37:10 (“suflare”); Psalmul 18:15 (H16 “la vuietul suflării nărilor Tale” מִ֜נִּשְׁמַ֗ת ר֣וּחַ אַפֶּֽךָ 50:6 (“suflare”); Proverbe 20:27 (“duh”); Isaia 2: 22 (“suflare”), 30:33 (“suflare”), 45:2 (“suflare”), 57:16 (“sufletele”, SNC “suflare”; נְשָׁמ֖וֹת mai literal, “respirații”), Daniel 10:17 (“suflare”). Echivalentul în aramaică se găsește numai în Daniel 5:23 נִשְׁמְתָ֥ךְ (nishmetâch) “respirația ta, sau suflarea ta”.

[9] “suflare, sau respiratie” נְשָׁמָה (neshâmâh)

[10] “duh, sau spirit” ר֖וּחַ (ruach)

[11] Cuvântul grecesc pentru “suflare” în Fapte 17:25 este πνοὴν (pnoên) și se găsește doar acolo, și de asemenea, în Fapte 2:2 (“vânt” πνοῆς). În LXX se constată de exemplu în Geneza 2:7 (suflare de viață πνοὴν ζωῆς); 7:22 (καὶ πάντα ὅσα ἔχει πνοὴν ζωῆς καὶ πᾶς ὃς ἦν ἐπὶ τῆς ξηρᾶς ἀπέθανεν “,Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit.”); Psalmul 150:6 (πᾶσα πνοὴ αἰνεσάτω τὸν κύριον “Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!”).

[12] Deși contextul Geneza 2:7 este foarte fizic, în cazul în care cineva va argumenta că Dumnezeu nu a suflat literalmente suflare în om, o privire asupra verbului din Geneza 2:7 ar putea ajuta. Verbul din Geneza 2:7 “a suflat” esteיִּפַּ֥ח (yipach). Acesta este, de asemenea, găsit în Iov 20:26 (“unfanned” לֹֽא – נֻפָּ֑ח); Job 31:39 (“cauzat … să-și piardă” נֶ֖פֶשׁ בְּעָלֶ֣יהָ הִפָּֽחְתִּי mai literal, “dacă am întristat sufletul vechilor lui stăpâni”); 41:21 (H12 “Suflarea lui aprinde” ד֖וּד נָפ֣וּחַ mai literal, “ca dintr-un vas care fierbe”); Isaia 54:16 (“suflă”); Ieremia 1:13 (“clocotind” סִ֤יר נָפ֙וּחַ mai literal, “cazan respirând”), 15:9 (“a suflat” נָפְחָ֥ה נַפְשָׁ֛הּ mai literal, “îşi dă sufletul”); Ezechiel 22:20-21 (“se suflă”), 37:9 (“suflă” [“suflare” 2x și “O suflare” este הָר֑וּחַ și “vânturi” este רוּחוֹת]); Hagai 1:9 (“a suflat” וְנָפַ֣חְתִּי ב֑וֹ “Eu l-am suflat”); Maleahi 1:13 (“o dispreţuiţi” וְהִפַּחְתֶּ֣ם אוֹת֗וֹ mai literal, “o suflaţi acolo”).

[13] “Suflat în nări suflare de viață”, este în ebraică. LXX spune, ἐνεφύσησεν εἰς τὸ πρόσωπον αὐτοῦ πνοὴν ζωῆς “a suflat în fața lui suflare de viață.”

[14] “suflare de viață” în Geneza 2:7 în ebraică este נִשְׁמַ֣ת חַיִּ֑ים (nishmat chayyiym). “Suflare de viață” este, de asemenea, găsit în Geneza 6:17 (ר֣וּחַ חַיִּ֔ים ruach chayyiym); Genesis 7:15 (ר֣וּחַ חַיִּ֔ים ruach chayyiym); si Apocalipsa 11:11(πνεῦμα ζωῆς pneuma Zoes [πνεῦμα este tradus, de asemenea, “suflare” în Apocalipsa 13:15]). Πνεῦμα (pneuma) este tradus în principal “duh” în NT (de exemplu Ioan 4:24 “Dumnezeu este Duh” Πνεῦμα ὁ θεός).

[15] “Suflare de duh de viață” נִשְׁמַת – ר֙וּחַ חַיִּ֜ים (nishmat-ruach chayyiym)

[16] Există un aspect fizic al Duhului lui Dumnezeu descris aici. Duhul are suflare. Pentru alte manifestări fizice ale Duhului lui Dumnezeu, vezi Isaia 40:7; Luca 3:22 (“în chip trupesc”), Matei 3:16 (“a văzut pe Duhul lui Dumnezeu”).

[17] În ebraică – כֹּ֣ל הַ֭נְּשָׁמָה תְּהַלֵּ֥ל יָ֗הּ (Col hanneshâmâh tehallêl Yah) “Tot ce are suflare să laude pe Yah.”

[18]toți au o suflare” în Eclesiastul 3:19, în ebraică este ר֥וּחַ אֶחָ֖ד לַכֹּ֑ל (ruach ‘echad lakol).

[19] “suflare sau răsuflare” נִשְׁמָתִ֣י (nishmâti)

[20] “suflarea lui Dumnezeu” ר֖וּחַ אֱל֣וֹהַּ (ruach ‘Eloah)

[21] “În nările mele” בְּאַפִּֽי (be’apiy) mai literal, “în nara mea” (singular)

[22] “Duhul lui Dumnezeu” רֽוּחַ־אֵ֥ל (ruach ‘êl)

[23] “Suflarea Celui Atotputernic” נִשְׁמַ֖ת שַׁדַּ֣י (nishmat shaday)

[24] “duh” רֽוּחַ (ruach)

[25] “Suflarea Celui Atotputernic” în Iov 32:8, în ebraică este נִשְׁמַ֖ת שַׁדַּ֣י (nishmat shaday).

[26] “dă priceperea” în Iov 32:8 este mai literal, “îi face să înțeleagă” תְּבִינֵֽם (teviyêm). Acest verb ebraic este în formă Hiphil (formă cauzală) și are sufixul pronominal masculin la plural (“îi”).

[27] Hristos este înțelepciunea (1 Corinteni 1:24). Înțelepciunea este priceperea sau înțelegerea (Proverbe 8:14).

[28] Proverbe 2:6 “din gura Lui iese cunoștință și pricepere.”

[29] “Prin suflarea lui Dumnezeu” în Iov 37:10, în ebraică este מִנִּשְׁמַת־אֵ֥ל (minishmat-‘êl) mai literal, “Din suflarea lui Dumnezeu.”

[30] A se vedea, de asemenea, Psalmul 147:15-18. Există în versetul 18 “vântul Lui” în ebraică este ר֜וּח֗וֹ (rucho). Acesta poate fi, de asemenea, tradus “suflarea” sau “duhul”, în funcție de context.

[31] נָ֣שְׁבָה (nâshvâh) “suflă”, găsit, de asemenea, doar în Geneza 15:11 (וַיַּשֵּׁ֥ב אֹתָ֖ם אַבְרָֽם mai literal, “Avram le-a suflat departe”) și Psalmul 147:18 (יַשֵּׁ֥ב ר֜וּח֗וֹ “El pune ca vântul Său să sufle”).

[32] “Suflarea lui Dumnezeu” în Isaia 40:7 este ר֥וּחַ יְהוָ֖ה (ruach Yehvâh).

[33] “Suflarea buzelor Lui” în Isaia 11:4 este ר֥וּחַ שְׂפָתָ֖יו (ruach sephâtâyv).

[34] “Suflarea” în Isaia 30:28 este רוּח֞וֹ (rucho).

[35] “Suflarea lui Dumnezeu” în Isaia 30:33, în ebraică este נִשְׁמַ֤ת יְהוָה (nishmat Yehvâh).

[36] În limba greacă este “cu suflarea gurii Sale”, în 2 Tesaloniceni 2:8 este τῷ πνεύματι τοῦ στόματος αὐτοῦ.

[37] “Oștirea cerurilor” (Psalmul 33:6) include soarele, luna, planetele, stelele (Geneza 2:1; Deuteronom 4:19, 17:3; Isaia 34:4) precum și orice alte ființe cerești create (de exemplu, 1 Regi 22:19; 2 Cronici 18:18; Neemia 9:6, Isaia24:21, Efeseni 3:10, 6:12).

[38] Scriptura, chiar și în altă parte asociază cuvântul rostit cu suflarea. Vezi Psalmul 27:12 “nu suflă decât asuprire.” (וִיפֵ֥חַ חָמָֽס) și Fapte 9:1 “sufla încă ameninţarea” (ἔτι ἐμπνέων ἀπειλῆς).

[39] Psalmul 33:6 “suflarea gurii Lui” în ebraică este (ר֥וּחַ פִּ֜֗יו ruach piyv)

[40] “unsul Domnului” în Plângerile lui Ieremia 4:20 în ebraică este מְשִׁ֣יחַ יְהוָ֔ה (meshiyâch Yehvâh). Substantivul מְשִׁ֣יחַ (meshiyâch) “unsul” nu este utilizat exclusiv în Vechiul Testament pentru a se referi la Mesia (Hristos). Aici estefolosit în principal pentru a se referi pur și simplu la cineva uns de Dumnezeu. De exemplu, acesta este folosit pentru preotul “uns” (Leviticul 4:3, 5, 16; 06:22 [H15]), împăratul “uns” (1 Samuel 12:3, 5; 24:6 [H7], 10 [H11]; 26:9, 11, 16, 23; 2 Samuel 1:14, 16; 19:21 [H22], 22:51, 23:1), “unsul” poporul (adică Israel, 1 Samuel 2:35;? 1 Cronici 16:22; 2 Cronici 6:42, Psalmul 28:8, 84:9 [H10], 38 [H39], 51 [H52]; 105:15; Habacuc 3:13); “unsul” Cir (Isaia 45:1) și Mesia (1 Samuel 2:10;? Psalmul 2:2 [Fapte 4:25-26]; Daniel 9:25-26).

[41] În LXX “unsul Domnului” este χριστὸς κυρίου (christos kuriou) “Hristosul Domnului.”

[42] “Duh Sfânt” πνεῦμα ἅγιον (pneuma hagion)

a true church, P. O. Box 130, Moodys, OK 74444

Traducerea Vasile Sanda

Judecata

Întrebarea se pune astfel, “Este oare bine să judeci”?

R. Da, desigur!

A judeca, înseamnă a crede Biblia, adică ţii credinţa. Dar nu poţi judeca în funcţie de propria înţelegere.

În Biblie este spus: Şi pentru ce nu judecaţi şi voi singuri ce este drept? (Luca 12:57)

Ce este drept?

Orânduirile Domnului Sunt fără prihană, (drepte)…, (Psalmi 19:8) şi Psalmi 119:137.

Dar celor ce judecă drept le merge bine, şi o mare binecuvântare vine peste ei. (Proverbe 24:25)

Creştinii falşi (şi alţii) de multe ori ne spun că nu avem dreptul de a judeca. Ei, ca nebuni şi ipocriţi ne condamnă pe nedrept, pentru că noi judecăm (Luca 6:37), şi astfel în ipocrizie tocmai ei sunt cei ce fac pe nedrept judecată pentru că ne judecă pe noi că judecăm[1]. Atunci când vom identifica predicatori ca fiind învăţători falşi ce conduc oamenii în iad, acolo unde merg atât ei înşişi, cât şi cei care îi urmează, şi când le arătăm că sunt pe drumul spre iad, şi mai ales când îi avertizăm că sunt pierduţi, deseori am auzit aceste cuvinte (sau ceva asemănător), “Nu judeca” (Matei 7:1). Totuşi, aceste cuvinte spun exact motivul pentru care noi judecăm.

Isus a spus:

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. (Matei 7:1-2)

El, a mai spus: Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osîndiţi, şi nu veţi fi osîndiţi;…(Luca 6:37a,b)

Luăm foarte în serios aceste cuvinte. Ele literalmente ne sperie. De fapt, suntem îngroziţi de ele (Psalmul 119:120; Isaia 66:2). Noi nu vrem să fim judecaţi de “măsura noastră,” după cum Hristos avertizează în Matei 7:1-2, deoarece noi ştim că putem cădea (Romani 3:23); şi că măsura noastră garantat nu este bună (Psalmul 16:2). Mai mult chiar, noi nu vrem să fim judecaţi, după cum Domnul ne sfătuieşte în Luca 6:37a. De asemenea, nu vrem nici să fim osândiți precum în Luca 6:37b. Prin urmare, ne străduim în frica de Dumnezeu şi ne asigurăm să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni.

Acesta este motivul pentru care am ales să scriem şi să vorbim numai în conformitate cu judecăţile (hotărârile) lui Dumnezeu[2] şi să facem cunoscute osândirile lui Yahveh, după cum este scris:

    • Cu buzele mele vestesc toate Judecăţile (Hotărârile) gurii Tale. (Psalmi 119:13)

De fapt, toată lumea judecă. Nu contează cine eşti, în fiecare zi tu faci judecăţi. Unii, nu judecă aproape deloc, astfel că se complac să nu judece, deoarece lor le place “să nu fie preocupaţi de nimic“; ei se aseamănă cu cei ce zic în inima lor: “Domnul nu va face nici bine nici rău!” (Tefania 1:12). Alţii, judecă prea mult, iar cel ce judecă cel mai paranoic, crede că sunt probleme peste tot (Proverbe 28:1a).

Dar, toată lumea judecă cu privire la mediul lor şi la cei din jurul lor.

Însă, cei cu gândul în Hristos judecă în conformitate cu Hristos (1 Corinteni 2:15-16)[3]. Iar, cei cu o minte proprie, sunt în voia gândurilor lor (Isaia 65:2) astfel că ei judecă în conformitate cu propriile lor gânduri şi deci, sunt printre cei descrişi în Isaia 5:20-21.

Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune! Vai de cei ce se socot înţelepţi, şi se cred pricepuţi!

Cei care judecă în funcţie de propria înţelegere (Prov. 3:5) sunt „cei ce se socot înţelepţi în proprii lor ochi” şi ei sunt cei ce „numesc răul bine şi binele rău”, deoarece inima omului este deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9) şi de aceea ei nu pot judeca în mod corect. De exemplu, creştinii falşi de obicei cred că cineva este “credincios”, dacă acesta spune despre el însuși că este credincios. Astfel, ei răstălmăcesc Romani 10:9-10, spunând că dacă o persoană zice pur şi simplu, “Doamne Isuse”, şi pretinde că el crede că Dumnezeu L-a înviat din morţi, ei cred că un astfel de om este salvat (mântuit). O astfel de gândire este uşuratică (sau lesne crezătoare), deoarece ei nesocotesc Cuvântul care spune:

Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge. (Proverbe 14:15)

Biblia mai spune de asemeni, că dacă cineva chiar mărturisindu-L pe “Isus ca Domn” şi dacă chiar “crede în inima lui că Dumnezeu L-a înviat din morţi” (Romani 10:9), dar dacă este fără supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (Scriptura, Ioan 1:1, Evrei 4:13-14), aceasta nu ar fi decât o mărturisire inactivă şi fără sens.

De aceea, Domnul Însuşi, a zis:

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege. (Matei 7:21-23)

Aici, Domnul spune clar, că orişicine nu „face voia Tatălui Său”, nu este mântuit. Deoarece este cineva „care practică fărădelegea”, și este ca cel ce practică păcatul, iar Biblia spune că, „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), prin urmare el este pierdut (1 Ioan 3:4-10). Deci, cei care judecă împotriva Cuvântului, sunt acei oameni care cred că cei ce își zic creştini, sunt creştini, când de fapt ei nu sunt. Aşa că ei “spun binelui rău” şi prin urmare aduc asupra lor condamnarea, adică: “Vai-ul, din Isaia 5:20, iar acesta este pedeapsa”.

Judecăţile (hotărârile) lui Dumnezeu sunt tot ceea ce contează, iar dacă noi declarăm numai judecăţile Lui (1 Corinteni 2:2) şi nu pe ale noastre, vom scăpa de condamnarea din Matei 7:1-2 şi Luca 6:37, şi deci, vom evita “vai-ul” din Isaia 5:20-21. Fiindcă nu mai suntem noi cei care judecă ci Domnul, iar noi ştim că judecăţile Lui sunt drepte (Psalm 119:7, 39, 62, 75).

Sunt mulţi cei care vorbesc despre noi, spunând că noi judecăm în mod greşit (de fapt ei înşişi sunt cei ce judecă în mod greşit), de aceea și sunt așa de mulți care chiar cred că Matei 7:1-2 şi Luca 6:37 dictează o tăcere, cu privire la chestiunile despre judecată, fie ele chiar judecăţi drepte (când sunt expuşi învăţătorii mincinoşi şi oamenii dintr-o stare pierdută, etc), dar o astfel de perspectivă nu este decât rebeliune (Proverbe 17:11) şi necredinţă (Iuda 5).

1 – Rebeliune (sau ÎMPOTRIVIRE)

Domnul porunceşte în repetate rânduri să se judece în conformitate cu Cuvântul Său. Astfel, El a spus evreilor:

„Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi[4] după dreptate.” (Ioan 7:24 )

Judecând după înfăţişare, se judecă în funcţie de măsura şi perspectiva proprie (Matei 7:1-2). Judecând însă după dreptate se judecă în conformitate cu hotărârile lui Dumnezeu, aşa cum este scris:

…… judecăţile Domnului Sunt adevărate, toate Sunt drepte. (Psalmi 19:9b)

Judecăţile omului sunt false şi înşelătoare (Ieremia 17:9). Dar, judecăţile lui Dumnezeu sunt drepte (Ps. 119:137). Cei ce nu judecă după cum Hristos a poruncit, se împotrivesc Domnului (şi aceasta este rebeliune), astfel că ei vor primi pedeapsa: mânia şi urgia (Romani 2:8).

În Matei 7:3-5 Domnul porunceşte, cum să se judece.

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi, când colo, tu ai o bârna într-al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:3-5)

“Porunca aici, este de a scoate mai înainte bârna din ochiul tău,” şi numai atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Imediat după această poruncă, Isus a spus:

  • Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă. (Matei 7:6)

Este imposibil să se supună cineva acestei porunci, decât numai după ce se face o judecată prin care se va putea cunoaște cine este câine şi cine nu, şi cine este porc şi cine nu este (vezi de asemenea, Filipeni 3:2).

Hristos porunceşte: “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi” (Matei 7:15). Singurul mod prin care se poate face ascultarea de această poruncă este prin discernere (judecând), ca să se ştie dacă cineva este prooroc mincinos sau nu. Altminteri, nu am putea să ne păzim de nimeni din moment ce nu se ştie: cine este prooroc mincinos şi cine nu este. Dar, nu este cazul cu cei care cred orice cuvânt, căci Isus a spus celor care țin seama de avertizarea Sa: “…după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:20).

Deci, cunoașterea lor este egal cu a-i judeca. De ce? Ca astfel să putem afla cine sunt prooroci mincinoși, ca apoi în ascultare de Cuvânt să ne păzim de ei.

Isus, a zis de asemenea: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. (Matei 24:4-5)

Singura cale prin care se poate asculta de această poruncă este de a judeca (discerne), astfel că cei mulţi care susţin contrariul, adică cei ce spun “să nu judeci”, tocmai ei dovedesc că sunt mincinoşi, nu Hristos.

Tot astfel, Hristos a mai poruncit:

Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeţi. (Matei 24:23)

Dacă într-adevăr asculţi de acest verset, nu vei judeca tu oare? Bineînțeles că da, pentru că trebuie să judeci ca să verifici dacă cel ce spune un astfel de lucru este un mincinos.

Isus continuă:

Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi. (Matei 24:24-26)

Dacă asculţi de Hristos şi “vei crede, după cum El porunceşte”, atunci vei judeca pe oameni după faptele lor şi după ce spun ei, că de fapt spun minciuni şi astfel vei judeca pe cei ce pretind a fi Hristos, sau care zic că sunt proroci, dar care de fapt sunt mincinoşi şi falşi. Ascultarea deci, cere să judeci pentru că în viitor aceşti Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi vor fi judecaţi în mod corect ca fiind falşi de către credincioşi. Aşa că cei ce mint, sunt prorocii şi învăţătorii falşi din zilele noastre pe bună dreptate, de aceea sunt ei judecaţi de către toţi cei care cred Cuvântul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:15). În 1 Corinteni 5, Pavel mustră pe corinteni pentru că nu judecă pe curvar (în conformitate cu Scriptura), ca fiind un rău care trebuie să fie scos afară din biserică; şi el termină capitolul astfel:

În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela. (1 Cor. 5:12-13)[5]

Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt pur şi simplu în ascultare de porunca lui Hristos de a nu tolera răul. În Matei 18:15-17, Hristos porunceşte credincioşilor să elimine din mijlocul lor orice frate care refuză să recunoască şi să se pocăiască de cel mai simplu păcat comis împotriva unui alt frate.

În Romani 16:17, Pavel spune:

Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Este imposibil ca cineva să se supună acestui îndemn, “să se ferească” şi “să se depărteze“, de acei oameni decât numai dacă se face o judecată a oamenilor şi a comportamentului lor.

În Efeseni 5:11, el mai spune:

Şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le.

Tot astfel, nu se poate ca cineva să asculte de această poruncă decât dacă judecă (sau identifică) “lucrările neroditoare ale întunericului”, şi apoi urmează osîndirea sau expunerea (ce înseamnă că cei falşi sunt demascaţi) acestor lucrări şi modul în care acestea sunt satanice (lucrări ale întunericului). Aceasta impune identificarea celor implicaţi (a se vedea raportul nostru despre Învățătorii mincinoşi), precum şi osândirea lor (judecarea) că sunt apostoli mincinoşi şi lucrători înşelători ai diavolului (ca în 2 Corinteni 11:13-15). În 1 Timotei 6:3-5, Pavel spune lui Timotei “fereşte-te” de cei ce învaţă pe oameni o “învăţătură deosebită şi nu se ţine cuvintele sănătoase”. Este imposibil ca cineva să asculte de acest îndemn fără a judeca cea ce învaţă alţii, dar judecând acţiunile lor (nefiind de acord cu ele) şi judecând-ui el îi descoperă pe cei care sunt: “mândri, neştiutori şi lipsiţi de adevăr”, aşa cum arată Pavel în 1 Timotei 6:4-5.

Fără a judeca, cineva nu poate să aibă credinţă şi supunere la cuvintele Domnului date nouă prin Pavel, şi acestea nu pot fi implementate, iar cei ce aud sau citesc 1 Timotei 6:3-5 și nu judecă, nici nu se feresc, sunt “cei ce nu împlinesc cuvântul”, ei sunt “numai ascultători şi astfel se înşală singuri” (Iacov 1:22).

Acelaşi lucru se aplică la 2 Timotei 3:1-5 unde Pavel, de asemenea porunceşte că “de astfel de oameni trebuie să se depărteze!”

De asemenea, Pavel a poruncit lui Timotei:

“Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22)

Singura modalitate de a împlinii această poruncă este de a discerne (a judeca), ca să ştii cine este acela (aceia) care “cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” şi cine nu. Această poruncă cere judecarea inimii persoanelor fizice, dacă aceştia au o inimă curată sau nu. Fără o astfel de judecare, nu poate exista o ascultare de ceea ce este scris în 2 Timotei 2:22, deoarece porunca este de a urmări aceste lucruri, dar nu se poate cu oricine şi deci nicidecum cu toată lumea, ci doar cu anumite persoane – adică, cu “cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată .”

Cum vreodată ar putea fi făcută o astfel de judecată? Căci Ieremia 17:9 spune: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?

Răspunsul la această întrebare este: Dumnezeu poate s-o cunoască (omul nu poate). El ştie toate lucrurile (Ioan 16:30, 21:17) şi El a revelat în Cuvântul Său mai multe despre inima omului. El, de fapt, a revelat în Scriptură tot ceea ce avem nevoie să ştim (2 Timotei 3:16-17).

De exemplu, Proverbe 14:2 spune:

Cine umblă cu neprihănire, se teme de Domnul, dar cine apucă pe căi strâmbe, Îl nesocoteşte.

Aşa cum arată acest verset, un credincios poate şti (sau judeca) dacă cineva cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată sau nu, fie că umblă cu neprihănire sau că apucă pe căi strâmbe. Neprihănirea dictează (sau cere) frică de Dumnezeu şi o inimă curată. Perversitatea sau apucarea pe căi strâmbe dezvăluie o inimă rea, astfel că acea persoană este cineva care “dispreţuieşte pe Dumnezeu” (a se vedea Proverbe 3:32, 6:12, 11:20, 12:8, 21:8).

În cele din urmă, Biblia îi numeşte nebuni (ex, Psalmul 14:1; Romani 1:22), descriind-ui ca fiind astfel (ex, Proverbe 1:7, 10:18, 5:3 Ecleziastul, etc), şi dă instrucţiuni cu privire la modul de a lucra cu ei (ex: Proverbe 23:9; 26:4-5). Este imposibil ca cineva să se supună acestor porunci decât numai dacă se face o judecare (o discernere), altminteri nu se poate cunoaşte dacă o persoană este un nebun sau nu.

2 – Necredinţă

Împotrivire şi neascultare a Cuvântului Domnului este necredinţă. Cei ce strigă, “nu judeca,” sunt cei ce nu cred, adică ei sunt necredincioşi. Căci, dacă ar crede nu ar mai spune din nebunie acest, “nu judeca”. De exemplu, Galateni 5:19-21 spune în mod clar:

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbiile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Liste similare pot fi găsite în 1 Corinteni 6:9-10; Efeseni 5:5; Apocalipsa 21:8; 22:15; etc. Oricine crede Biblia ştie (pentru că el crede) că toţi cei enumeraţi în aceste liste vor merge în iad, Apocalipsa 21:8 arată în mod expres acest lucru:

Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.

Prin urmare, ori de câte ori un credincios adevărat întâlneşte pe cineva care este fricos, necredincios, laş, ucigaş, sau curvar, etc, el ştie şi desigur judecând (deoarece crede Biblia) că o astfel de persoană se îndreaptă spre chin veşnic. Orice credincios adevărat nu numai că ar şti aceasta (adică judecă astfel), dar prin avertizare cel puţin ar da ocazia acelui fricos sau laş, idolatru, mincinos, beţiv, homosexual,[6] curvar, etc, să afle că se îndreaptă spre chin veşnic. Nu numai credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu dictează acest lucru, dar şi dragostea adevărată! Cei ce ne cer să nu judecăm, de fapt ne cer să nu credem cuvântul lui Dumnezeu şi nici să nu iubim pe oamenii lui Dumnezeu (Psalmul 24:1).

Acum, poate unii ar spune că o astfel de judecată nu se poate face deoarece nu cunoaştem starea finală a acelei persoane. Ar putea chiar să argumenteze spunând: „Poate, se vor pocăi,” dar, ei nu au niciun suport deoarece judecata se face nu cu privire la starea lor finală ci la starea lor actuală de necredinţă şi este faţă de pericolul că vor merge în focul iadului (ca în Matei 5:22). Deşii, starea finală a unora poate fi cunoscută în prezent în anumite cazuri, de exemplu chiar atunci în vremea lui Hristos cei care au comis o hulă împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:22-30) au fost condamnaţi pentru totdeauna, şi asta chiar în acel moment, după cum Hristos a spus. Iar, acest lucru este valabil şi acum.

Isus a vorbit foarte clar spunând că un astfel de păcat nu va fi iertat niciodată (Matei 12:31-32). De asemenea, oricine cade de la credinţă aşa cum este descris în Evrei 6:4-8 şi 10:26-31, soarta lui este pecetluită şi va merge în iad. Evrei 6 declară că un astfel de om nu mai poate fi înnoit şi adus la pocăinţă (Evrei 6:4-6), iar Evrei 10:26 spune despre cei ce păcătuiesc cu voia, deci pentru cine face acest lucru „nu ar mai rămâne nici-o jertfă pentru păcate”. Oricine crede Cuvântul lui Dumnezeu şi vede pe cineva care se potriveşte cu cei descrişi la Evrei capitolul 6, sau 10, ştie bine şi judecă într-adevăr că aceşti oameni sunt pierduţi pe vecie şi sunt fără nici-o speranţă de mântuire.

Tot astfel, Scriptura arată că învăţătorii mincinoşi sunt veşnic sortiţi să fie fără speranţă de mântuire. În 2 Petru 2:12 scrie că aceştia sunt „ca nişte dobitoace, din fire sortite să fie prinse şi nimicite”. Prin urmare, credincioşii din 2 Petru 2:12 judecă pe învăţătorii mincinoşi ca fiind condamnaţi la iad şi fără speranţă, deoarece: ei cunosc, cred, şi judecă ceea ce învăţătorii mincinoşi au făcut şi continuă să facă, iată de ce Scriptura învaţă despre ei că: „vor fi prinşi şi nimiciţi”. Adică aruncaţi în întuneric aşa cum este scris, deoarece, „negura întunericului, lor le este rezervată pentru totdeauna” (2 Petru 2:17).

Iuda spune despre ei că „au pierit deja” (Iuda 11), şi că sunt „de două ori morţi” (Iuda 12) şi „că de mult au fost scrişi pentru această osândă” (Iuda 4). Cei ce cred în Biblie, atunci când descoperă pe învăţătorii mincinoşi, judecă şi cred că aceasta le este soarta. Vorbind despre falşii învăţători, Biblia avertizează că printre credincioşi vor fi învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1), astfel că trebuie să se ţină seama de acest avertisment, arătat în 2 Ioan 9.

Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.

Acest verset nu are absolut nici un sens ori semnificaţie şi nici nu ar avea vreo aplicaţie decât dacă se judecă. Astfel că trebuie făcută judecată, deoarece versetul în sine este judecata lui Dumnezeu şi trebuie să credem în această judecată. Ea spune cine are pe Dumnezeu şi cine nu, adică numai cine „rămâne în învăţătura lui Hristos”. Deoarece Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1, 14; Apocalipsa 19:13), doctrina lui este întreaga Biblie. 2 Ioan 9, pur şi simplu ne spune că cei ce cred şi rămân în limita Scripturii au pe Dumnezeu, iar cei ce învaţă altfel (adică nu rămân în doctrina lui Hristos), nu au pe Dumnezeu deoarece o fac în mod fals. Simpla credinţă în acest verset cere judecată (discernere) ca să se arate clar cine este al lui Dumnezeu şi cine nu. Când este osândită sau dată pe faţă (Efeseni 5:11) învăţătura cuiva care încalcă şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, atunci credinţa din 2 Ioan 9 cere o judecată cum că o astfel de învăţătură, precum şi cel care o învaţă, nu are pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte ei sunt mincinoşi şi pierduţi, aşa cum este şi-n Galateni 5:20; iar cei ce practică ereziile (în romaneşte este tradus certurile de partide) nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

3 – Nu judecaţi nimic

Acum, unii pot fi confuzi atunci când se confruntă cu ceea ce Pavel a spus în 1 Corinteni 4:5.

De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.

Dar cu aceste cuvinte, Pavel nu spune Corintenilor să ignore ceea ce Biblia învaţă. Nici nu le-a spus să se debaraseze de cuvintele scrise mai înainte la 1 Corinteni 2:15, unde zice: “Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni.”

Acum deci, este zis şi: „Judecă toate lucrurile” (1 Corinteni 2:15), dar şi „să nu judecaţi nimic” (1 Corinteni 4:5), care din ele este bun? Este Pavel confuz? Nu, el nu este, cititorul ar putea fi (2 Petru 3:16), dar Pavel nu este. În 1 Corinteni 2:15 este vorba despre omul spiritual (sau duhovnicesc), spre deosebire de omul firesc (1 Corinteni 2:14). Acel om duhovnicesc, primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu şi prin urmare judecă toate lucrurile în lumina „minţii lui Hristos” (1 Corinteni 2:16), care este în conformitate cu Cuvântul (Ioan 1:1, 14)[7]. Cu alte cuvinte, el „nu trece peste ce este scris” (1 Corinteni 4:6), deoarece el se limitează doar la ceea ce Scriptura dezvăluie (Proverbe 4:20-27).

De aceea, în 1 Corinteni 4:5 Pavel spune: „nu judecaţi nimic înainte de vreme”. Judecata despre care el vorbeşte aici, este o judecată prematură ce nu poate fi făcută „înainte de venirea Domnului”, după cum spune Pavel. Pentru aceasta este spus apoi: El „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor”. “Lucrurile ascunse” nu sunt pentru a fi judecate. Cu alte cuvinte, aspecte în care Domnul nu a dat revelaţie (adică nu este arătat în Scriptură) nu pot fi judecate, deoarece nu este revelat (descoperit). Despre o astfel de judecată este vorba în Matei 7:1-2 şi Luca 6:37, deci dacă totuşi cineva ar face acest lucru, ar încălca cuvântul. De asemeni, nici judecata din Iacov 4 nu trebuie făcută.

Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iacov 4:11-12)

Ce este a vorbi de rău? Aceasta, este fie vorbind minciuni despre altcineva (de exemplu calomnie), fie judecând în conformitate cu standardul propriu (care-i interzis, Matei 7:1-2), fie a judeca pe altcineva prematur, care şi aceasta este interzis, ca în 1 Corinteni 4:5. Deci, chiar şi dacă cineva pare a fi corect în judecata lui (ulterior, în ziua judecăţii s-ar dezvălui acest lucru), dar dacă este înainte de vreme, este prematur (1 Corinteni 4:5) şi este vorbire de rău; o astfel de judecată este interzisă şi nu poate fi făcută. Dacă se face o asemenea judecată înainte de vreme ca în 1 Corinteni 4:5, aceasta este nesupunere faţă de Cuvânt şi este vorbire de rău. Mai mult decât atât, cel ce face o astfel de judecată, “vorbeşte de rău legea şi judecă legea“, cum şi Iacov spune. Pentru că atunci când o persoană judecă pe cineva, dar nu este judecata lui Dumnezeu ci a omului; de fapt atunci el judecă legea lui Dumnezeu (Cuvântul lui Dumnezeu) ca fiind insuficientă, defectuoasă, ce are nevoie de standardul omenesc (legea omului). Astfel că cine face aşa, „nu este un împlinitor al legii”, ci un judecător prost ce se crede el “judecător.” Şi, desigur că este foarte rău, deoarece unul singur este “Dătătorul legii“; iar acest Om nu este căzut.

În sfârşit, în Romani 14 Pavel scrie:

Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească ca să stea. (Romani 14:3-4)

Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. (Romani 14:10)

Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. (Romani 14:13)

Judecata despre care Pavel vorbeşte aici are de a face cu chestiuni de conştiinţă personală înaintea lui Dumnezeu (Romani 14:1-6, 22-23). Aici nu este vorba despre doctrina biblică cu privire la mâncare şi respectarea unei zile (Romani 14:2-3, 5-6). Deoarece, atunci când se vorbeşte de doctrina biblică, Pavel judecă aceasta ca fiind ceva foarte serios (vezi 1 Timotei 4:1-3; Galateni 4:10-11). Dar, ca o chestiune de conştiinţă personală în ceea ce o persoană simte sau nu, sau despre a avea dreptul de a face ceva sau a nu-l avea, aceste lucruri trebuiesc să fie lăsate la latitudinea individuală şi nu suntem desemnaţi să ne judecăm unii pe alţii în aceasta. Aşa cum Pavel a spus în 1 Corinteni 4:5 şi aici, în Romani 14:10-12, Hristos va judeca aceste aspecte mai târziu.

4 – Judecata lui Dumnezeu

De judecata lui Dumnezeu, nimeni nu va scăpa (Romani 2:7-10; 14:10-12; 2 Corinteni 5:10). Toţi vor fi judecaţi în funcţie de Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12-13). Noi ştim acest lucru, de aceea judecăm aşa cum o şi facem. Judecata pe care noi o facem este pur şi simplu o declaraţie a hotărârilor lui Dumnezeu, a ceea ce El a făcut deja cunoscut (ex, Ioan 3:18 un astfel de om „a şi fost judecat”). Noi, le declarăm numai. Chiar suntem obligaţi să le facem cunoscute (Psalmul 105:1-6), deşi făcând astfel, noi vom purta ocara Lui pentru că vom face acest lucru (2 Timotei 4:10; Evrei 13:13).

Creştinii falşi (şi ceilalţi) urăsc lumina (Ioan 3:19-20), şi de aceea ei spun din nebunie “nu judeca“. Dar noi refuzăm sfatul lor şi nu ţinem seama de ceea ce zic ei “să nu judecaţi” deoarece este sfatul celor răi (Psalmul 1:1), şi aceasta pentru că nu vrem să fim osândiţi odată cu ei (Luca 6:37). Ei din ipocrizie ne judecă pe noi şi în ipocrizia lor ne condamnă; prin urmare ei îşi vor primi osânda (Ioan 5:29). Ştim acest lucru şi îl proclamăm, pentru că noi credem ceea ce spune Dumnezeu.

Însă fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!” şi noi credem, şi de aceea vorbim. (2 Corinteni 4:13)

Note

[1] Cei care judecă, că noi judecăm, și ne spun că noi nu ar trebui să judecăm, sunt ipocriți, și prin urmare chiar lor li se aplică cuvintele din Romani

Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. (Romani 2:1)

Atunci când ei ne judecă, că noi judecăm și ne spun să nu judecăm, tocmai ei practică același lucru pentru care ne condamnă pe noi și astfel se face că tocmai ei sunt cei vinovați; Pavel continuă, Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul. (Romani 2:2)

Deci, la fel cum Isus avertizează în Matei 7:1-2 și Luca 6:37, Pavel declară,

Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom 2:3)

[2] Ieremia 8:7-9 este paralelul zilelor noastre.

Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! Cum puteţi voi să ziceţi: „Suntem înţelepţi, şi Legea Domnului este cu noi”? Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor. Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi, căci au nesocotit cuvântul Domnului. Şi ce înţelepciune au ei?

[3] În Ezechiel 18:8 un om neprihănit este descris astfel, ca cel:

care nu împrumută cu dobândă şi nu ia camătă, care îşi abate mâna de la nelegiuire şi judecă după adevăr între un om şi altul…

[4] Această poruncă a lui Hristos de a judeca în Ioan 7:24 b este în greacă, κρινετε (krinete, Critical Text, spune că este imperativul activ prezent; Majority and Received Text, spune, aorist imperativ activ, κρινατε [krinate]), care este același cuvânt grecesc pentru porunca nu “judeca” în Matei 7:1 (tot la fel, κρινετε – în Luca 6:37, 12:57, Ioan 8:15, Fapte 13:46; 1 Corinteni 4:5; 5:12; κρινατε – Ioan 18:31; Fapte 4:19, Romani 14:13, 1 Corinteni 10:15, 11:13).

[5] A se vedea, de asemenea, Deuteronom 13:5, la sfârșitul versetului este o declarație similară. În mod evident, în Deuteronom 13:5 „Prorocul sau visătorul” care este dat afară (traducerea în engleză) este pedeapsa cu moartea, în românește este spus clar, … să fie pedepsit cu moartea. În 1 Corinteni 5 persoana este dată afară din biserică.

[6] Cuvântul grecesc tradus “efeminat”, în versiunea King James & NAS (“homosexual” NKJV) în 1 Corinteni 6:9 este μαλακοι (malakoi) și înseamnă literal “molatic”. Acesta este tradus “moale” în NKJV, KJV, NAS și în cele două pasaje rămase în NT, Matei 11:8 și Luca 7:25.

[7] Un exemplu de om spiritual ce judecă după cuvânt poate fi găsit în Romani 2:25-29. Aici, vorbind despre evreul activ (versetul 29), care îndeplineşte legea (versul 27), Pavel pune întrebarea retorică: “Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, cu toate că ai slova Legii şi tăierea împrejur?”

Aşa că, el într-adevăr va trebui să judece. Acesta este modul în care oamenii evlavioşi lucrează. Ei judecă după dreptate (Ioan 7:24).

Traducere Vasile S. din „Judging Is Believing” by Darwin Fish

scris de :   Zac Poonen

În Geneza 11:4 citim că oamenii pământului au hotărât să zidească un turn. Şi-au spus unul altuia „Haideţi să zidim pentru noi un oraş şi un turn al cărui vârf să atingă cerul.” Au vrut ca turnul lor să fie poarta lui Dumnezeu (Babel). Efortul uman de a ajunge la Dumnezeu este o componentă majoră a falsei religii. Falsa religie este întodeauna o religie a faptelor – şi nu una a credinţei şi dependenţei de Dumnezeu. Liderii falsei religii sunt întodeauna personalităţi puternice cu farmecul starurilor de cinema. Ei nu sunt slabi, sau oameni ca Pavel care nu produc o impresie profundă, nici nu sunt oameni fără o reputaţie ca Petru. Liderii falsei creştinătăţi sunt oameni care caută faimă şi onoare pentru ei înşişi. Adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu însă, sunt întodeauna înţeleşi greşit şi numiţi „eretici” şi izgoniţi de către liderii lumii creştine. Aşa au fost Isus şi apostolii.

Poate fi multă unitate în Babilon. Se spune aici că întreg pământul folosea aceeaşi limbă (Geneza 11:1) – nu doar aceeaşi limbă în sensul vorbirii, ci aceeaşi limbă a isteţimei umane, a abilităţii umane şi a cinstei umane. Aceasta este limba vorbită de către lume şi aceasta este din păcate limba vorbită şi de către mulţi lideri „creştini”. Isus Hristos însă, a fost răstignit prin slăbiciune şi nu era nici o frumuseţe în El care să atragă oameni (2 Corinteni 13:4; Isaia 53:2). El a fost un slujitor care a spălat picioarele oamenilor. El nu a fost un Director General sau un Conducător sau un Papa. S-a numit El însuşi un om normal („fiul omului”) şi nu a avut nici un fel de titlu. Acestea sunt semnele de identificare ale unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu.

În Babilon ei spun „Haideţi să zidim.” Nu au nevoie să-L consulte pe Dumnezeu cu privire la aceste lucruri. Puteau zidi această deschidere către cer ei înşişi! Religia falsă nu depinde neajutorată pe Dumnezeu pentru fiecare nevoie. Poate că se roagă. Toate religiile au rugăciune, dar va fi rugăciune fără sens. Proorocii lui Baal s-au rugat ore întregi pe muntele Carmel, însă nimic nu s-a întâmplat. Ilie s-a rugat un minut şi focul Domnului a coborât din cer! Unii dintre noi poate ne mândrim cu orele petrecute în rugăciune. Aceasta poate fi ceva bun. Şi Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune. Însă rugăciunea are valoare doar dacă este o expresie a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu pentru îndrumare şi ajutor. Babilonienii însă nu au nevoie să caute voia lui Dumnezeu pentru că ei se bazează pe inteligenţa umană. Religia falsă începe cu om şi nu cu Dumnezeu. Mottoul ei este: „La început, omul” şi nu „La început, Dumnezeu” (ca în Geneza 1:1). Religia falsă îşi are originea în om, este realizată prin puterea omului şi este răspândită pentru gloria omului.

Biblia vorbeşte despre zidirea cu lemn, fân şi paie sau aur, argint şi pietre preţioase (1 Corinteni 3:12). Ce înseamnă să zideşti cu aur, argint şi pietre preţioase? Răspunsul se găseşte în Romani 11:36 „Din El, prin El şi pentru El”. Aşa este zidit Ierusalimul (adevărata biserică a lui Dumnezeu). Opusul acesteia este “Din om, prin om şi pentru om.” Aşa este zidit Babilonul .

Babilonul este zidit prin ideile omului. Multe organizaţii creştine îşi fac lucrarea astăzi cu ajutorul ideilor umane şi nu ale lui Dumnezeu. Ele urmează principiile companiilor multinaţionale şi ale largilor intrepinderi de afaceri, decât învăţăturile apostolilor. Ei îşi conduc organizaţiile asemeni intreprinderilor de afaceri şi nu asemeni bisericilor pe care le-au zidit apostolii. De ce Isus nu şi-a prezentat Evanghelia Sa unei agenţii de publicitate? Nu ar fi făcut aceasta o treabă mai bună decât acei doisprezece apostoli? Însă aceea ar fi fost metoda omului. Metodele lui Dumnezeu sunt diferite.

Foarte puţini oameni cunosc metodele lui Dumnezeu, pentru că foarte puţini oameni îl cunosc pe Dumnezeu. Omul este o fiinţă religioasă şi ar prefera mai degrabă să aibă religie decât pe Dumnezeu. Este incomod să trăieşti cu Dumnezeu. Este confortabil să trăieşti cu religie. Nu poţi trăi cu Dumnezeu şi să fii un om mare în lume. Dar poţi avea îns㠓religia creştin㔠şi să fii totuşi un om important. Oamenii nu-L vor pe Dumnezeu. Chiar şi majoritatea creştinilor ar prefera să aibă mai degrabă creştinism decât pe Însuşi Dumnezeu. Ei nu vor jugul lui Isus Hristos pe gâtul lor.

Babilon este zidit prin puterea omului. Nu are nevoie de ungerea Duhului Sfânt sau darurile supranaturale pe care le dă Dumnezeu. Cu daruri naturale, muzică bună şi dispozitive electronice, lucrarea poate fi făcută! Nu este de mirare că lucrarea noastră pentru Dumnezeu este de o calitate atât de slabă! Nu cunoaştem puterea pe care au cunoascut-o primii apostolii. Botezul cu Duhul Sfânt pe care mulţi oameni astăzi pretind să-l fi experimentat, sunt convins că este un botez fals al propriei lor simţiri umane – o experienţă psihologică care-i mulţumeşte pe ei, dar departe de ce au primit apostolii în ziua de Rusalii. Puţini astăzi au experimentat acea ungere autentică a Duhului Sfânt care a venit asupra lui Isus şi asupra apostolilor. Te îndemn să cauţi acea autentică ungere cu putere pe care Isus a promis-o ucenicilor Lui înainte de a se înălţa la cer. Doar aşa putem să-L slujim pe Dumnezeu cu adevărat. De ce spun că mult din ce se întâmplă astăzi în numele Duhului Sfânt este contrafăcut? Pentru că Isus a spus că vom putea să identificăm profeţii falşi după roadele lor. Dragostea de bani este atât de evidentă în aceştia care pretind astăzi să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Această roadă, cu siguranţă, nu este de la Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt nu este iubitor de bani. Aceşti oameni iubesc puterea, poziţia şi cinstea din partea oamenilor. Acestea nu sunt roadele Duhului Sfânt. Atunci “puterea” lor trebuie să vină din vreo altă sursă, din vreun alt duh.

Babilon este zidit pentru gloria omului. “Haideţi să ne facem un nume” citim în Geneza 11:4. Ani mai târziu, citim în Daniel 4:30 că Nebucadneţar a privit asupra oraşului Babilon pe care el îl zidise. Am auzit că a fost zidit ca un pătrat, 25 km în lungime şi lăţine, cu ziduri groase de 26.5 metri şi înalte de 106.6 metri. Avea o grădină suspendată care era una dintre minunile lumii. Şi Nebucadneţar a spus “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” A fost zidit din om, prin om şi pentru om. Nebucadneţar a trăit aproape 2000 de ani după zidirea turnului Babel. Însă avea acelaşi duh. 2500 de ani după Nebucadneţar, găsim acelaşi duh la lucru în creştinismul de azi. Acesta este Babilonul – din om, prin om şi pentru om. Şi acesta este exact opusul Ierusalimului.

Citim în Geneza 11:5 c㠄Domnul S-a coborât să vadă ce au zidit oamenii.” Aduţi aminte că Domnul se va coborî să examineze ce zidim. Nu se coboară să examineze mărimea bisericii noastre sau a organizaţiei noastre, ci motivul pentru care au fost zidite. Pentru cinstea cui au fost zidite. Dacă ar fi fost să examineze mărimea turnului Babel, acesta era foarte impresionant. Însă Domnul a coborât căutând altceva la acea vreme. Şi El coboară astăzi căutând altceva de asemenea.

Traducerea în limba română: Rebeca Thomas

EVANGHELIA ADEVARATA SI CEA FALSA

scris de :   Zac Poonen

Crestinii sunt in mod general impratiti in doua categorii, dupa cum urmeaza :

1) “Romano-Catolici” si “Protestanti” – dupa nastere.

2) “Episcopali” ( conformisti) si “Biserica libera” (nonconformisti) – dupa modelul de biserica.

3) “Crestini nascuti din nou” si “Crestini nominali” – dupa o anumita “experienta”.

4) “Evanghelici” si “Liberali” – dupa doctrina.

5) “Carismatici” si “Noncarismatici” – dupa “vorbirea in limbi”.

6) “Slujitori cu norma intreaga” si “slujitori seculari” – dupa profesie.

Pot fi si alte categorii. Dar nici una dintre aceste categorii nu are in vedere radacina problemei pe care Isus a venit sa o rezolve.

Multi stiu ca “Hristos a murit pentru pacatele noastre” (1 Cor. 15:3). Dar sunt multi care nu stiu ca Biblia spune ca Isus a murit si pentru ca “sa nu mai traim pentru noi insine, ci pentru El” (2 Cor. 5:15).

O modalitate mai scripturala de a impratii crestinii ar putea fi dupa cum urmeaza: “Cei care traiesc pentru ei insisi” si “Cei care traiesc pentru Hristos”; sau

“Cei care cauta slava lumii” si ” Cei care il cauta pe Hristos”; sau

“Cei care au prioritati lumesti” si “Cei care il au ca prioritate pe Dumnezeu”; sau

“Cei care iubesc banii” si “Cei care il iubesc pe Dumnezeu” (Isus a spus ca este imposibil sa le iubim pe amandoua (Luca 16:13).

Din pacate nu am auzit pe nimeni vreodata folosind aceste categorii. Modul acesta de categorisire in grupuri priveste la viata intima si umblarea cu Dumnezeu a unui crestin, iar cele mai sus mentionate privesc la detaliile exterioare. Insa cerul foloseste ultima modalitate. Asta inseamna ca singura modalitate de categorisire a crestinilor care conteaza cu adevarat este ultima mentionata. Prin aceasta, cei din jur nu ne pot categorisi. Noi insine trebuie sa vedem carei categorii apartinem

– pentru ca nimeni in afara de noi insine nu ne cunoaste dorintele si motivatiile interioare. Nici macar sotul sau sotia nu poate cunoaste cu adevarat care sunt lucrurile pentru care traim.

Isus nu a venit in mod principal ca sa dea oamenilor o anumita doctrina, sau un model de biserica sau vorbirea in limbi sau chiar sa le dea o anumita traire/experienta!

Isus a venit sa “ne scape din pacat”. El a venit sa dezradacineze pacatul din viata noastra. Radacina pacatului este a place sinelui, a ne urmari propriile interese si a face doar voia noastra.


Daca nu permitem Domnului sa smulga aceasta radacina din viata noastra, vom fi crestini doar intr-un mod superficial. Satan va incerca din toata puterea sa ne insele in a crede ca facem parte dintr-o clasa superioara fata de ceilalti crestini din jur, din cauza doctrine sau a experientei sau a modelului bisericii noastre!

Lui Satan nu-I pasa daca avem o doctrina sanatoasa, experienta si un anumit model de biserica, atata timp cat continuam sa “traim pentru noi insine”. (Acesta este un sinonim pentru “a trai in pacat”!!). Crestinismul din ziua de azi este plin de crestini care traiesc pentru ei insisi si care sunt convinsi ca Dumnezeu ii vede ca fiind superiori celorlati crestini din cauza diferentelor doctrinare sau a modelului de biserica sau a trairilor. Putem vedea aici ca Satan isi indeplineste cu succes scopul in crestinismul din ziua de azi.

In Ioan 6:38, Isus spune ca a venit din Cer pe Pamant

1) Nu pentru ca sa faca voia Lui (pe care a dobandit-o cand s-a coborat pe pamant sub forma omeneasca), ci

2) Ca sa faca voia Tatalui.

Iata deci care trebuie sa fie exemplul nostru.

De-a lungul vietii lui Isus pe pamant – in timpul celor 33 de ani jumatate – El si-a respins voia proprie si a facut voia Tatalui Sau. El le-a spus ucenicilor sai ca oricine doreste sa-L urmeze trebuie sa faca precum El. El a venit ca sa smulga din radacini pacatul din viata noastra – “voia proprie” – si sa ne scape de pacat.

In domeniul stiintei, de mii de ani omul a facut greseala sa creada ca Pamantul este centrul Universului. Soarele, luna si stelele dau impresia ca se invart in jurul Pamantului. A fost nevoie de curajul unui om ca si Copernicus ca sa puna la indoiala aceasta idee cu 450 de ani in urma, si sa arate ca de fapt Pamantul nu este nici macar centrul sistemului nostru solar, cu atat mai putin mai putin al universului. Pamantul a fost creat sa fie centrat pe soare. Atata timp cat centrul a fost gresit, calculele oamenilor au fost gresite. Dar odata ce a fost gasit centrul corect calculele au inceput sa fie corecte.

La fel este si cu noi atunci cand ramanem “centrati pe sine” in loc sa fim “centrati pe Dumnezeu”. Intelegerea noastra a Bibliei si a voii perfecte a lui Dumnezeu (calculelel si premisele noastre) va fi gresita. Dar tot asa cum oamenii au crezut timp de 5000 de ani ca earu corecti in calculele lor (dupa cum am vazut mai devreme) si noi ne inchipuim ca suntem corecti in ceea ce credem! Dar, de fapt, ceea ce credem va fi 100% gresit.

Vedem aceste lucruri chiar si intre “crestinii buni” din ziua de astazi. Exista atat de multe interpretari ale aceleiasi Biblii – si totusi fiecare crede ca interpretarea lor este cea corecta si toti ceilalti gandesc gresit. Ei spun despre ceilalti ca sunt “inselati”. De ce? Fiind ca centrul lor este gresit.


Omul a fost creat ca sa fie centrat in Dumnezeu si nu in el insusi. Cand crestinii au centrul gresit, “evanghelia” lor va fi la fel de gresita. De fapt, in ziua de astazi sunt predicate doua evanghelii – una centrata pe sine, iar cealalta centrata pe Dumnezeu.

Evanghelia centrata pe sine promite omului ca Dumnezeu ii va da tot ceea ce are nevoie ca sa aiba o viata comoda aici pe pamant , iar in Cer ii va va pastra un loc dupa sfarsitul vietii pe pamant. Auzim spus in mod constant ca Isus ne va ierta toate pacatele, ne va vindeca toate bolile, ne va da binecuvantari financiare si ne va rezolva toate problemele aici pe pamant.

Totusi, sinele ramane la centrul unei asemenea vieti si Dumnezeu este cel care se invarte in jului lui – ca un slujitor – sa raspunda tuturor rugaciunilor si sinelui orice ii trebuie! Tot ce trebuie sa faca omul in aceasta ecuatie este sa “creada” si sa “primeasca in numele lui Isus toate binecuvantarile materiale”!

Aceasta este evanghelia falsa, pentru ca nici macar nu este pomenita “pocainta”. Pocainta este ceea ce Ioan Botezatorul, Isus, Pavel si toti ucenicii au predicat mai intai de toate. In ziua de azi, din pacate, pocainta esta cel mai putin predicata!

In schimb, Evanghelia centrata pe Dumnezeu face o chemare la pocainta. Pocainta inseamna:

Intoarcerea DE la Sine ca centrul vietii, de la a trai doar pentru bunastarea proprie, de la a umbla pe calea aleasa de tine, de la a iubi banii, si de la a iubi lumea aceasta si lucrurile ei (poftele trupesti, poftele ochilor si mandria) , si

Intoarcerea LA Dumnezeu, la a-L iubi cu toata inima, astfel incat El sa fie centrul vietii si voia Luis a fie indeplinita in acea viata.

Credinta in moartea lui Isus pe cruce poate ierta pacatele oricui, dar numai atunci cand este acompaniata de pocainta. Apoi acea persoana poate primi puterea Duhului Sfant ca sa poata renunta la sine si sa poata trai din plin o viata centrata pe Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia predicata de Isus si de apostoli.

Evanghelia falsa ne duce spre o poarta MARE si o cale LARGA (foarte usor de parcurs, pentru ca nu este necesara renuntarea la sine sau schimbarea stilului de viata pacatos). Milioane de oameni participa la asemenea adunari unde evanghelia falsa este predicata. Multi intra pe poarta mare si parcurg calea larga crezand ca duce la viata. Dar de fapt ea duce la dezastru. Cei ce predica aceasta evanghelie se lauda cu numere foarte mari de oameni care “au ridicat mana si l-au primit pe Hristos” in adunarile lor. Insa totul este o inselatorie! Desi exista oameni care sunt cu adevarat convertiti in asemenea intalniri, din pricina sinceritatii lor ei ajung sa fie “fii ai gheenei” (Matei 23:15) – inselati despre adevarata lor stare.

Evanghelia adevarata ne duce spre o poarta MICA si o cale INGUSTA – exact asa cum Isus le-a descris, nu duse la extrema – precum fac unele culte “supra-spirituale”. Putini sunt cei ce urmeaza calea descrisa de Isus. Cei ce predica aceasta evanghelie nu au multe lucruri cu care sa se laude fiindca statisticile sunt putin impresionante. Insa aceasta evanghelie este singura care duce la Isus si la cer.


“Ascultati cu mare atentie. Celui ce implineste poruncile primite i se va da mai multa lumina si intelepciune. Dar celui ce nu implineste poruncile, chiar si lumina si intelepciunea pe care crede ca le are ii vor fi luate.” (Parafrazare a Luca 8:18).

Cel ce are urechi de auzit sa auda.

FALSĂ TREZIRE SPIRITUALĂ

scris de :   Zac Poonen

Isus şi apostolii au avertizat în mod repetat că zilele din urmă vor fi caracterizate de deceptie larg răspândită şi o mulţime de prooroci falşi (Matei 24:3-5,1,24; 1Timotei 4:1) – şi am văzut mulţi din aceştia în ultimele decade.

De ce sunt milioane de creştini înşelaţi de aceşti profeţi falşi şi de “trezirile” lor false? Şi de ce sunt aşa de mulţi predicatori căzuţi pradă imoralităţii şi lăcomiei?

Acestea sunt ceea ce consider eu a fi câteva din cauzele principale:

1. Majoritatea creştinilor de azi nu sunt conştienţi de ceea ce Noul Testament învaţă, pentru că nu l-au studiat cu atenţie, şi urmează învăţătura conducătorilor lor şi nu învăţăturile Noului Testament.

2. Minunile (darurile supranaturale) au devenit mai importante pentru ei decât caracterul lor (o viaţă supranaturală).

3. Bogăţia materială a devenit mai importantă decât bogăţia spirituală.

4. Nu sunt în stare să distingă între râvnă sufletească sau manipulare psihologică, şi mişcarea supranaturală a Duhului Sfânt; cauza este, din nou, ignoranţa faţă de Noul Testament.

5. Nu sunt în stare să facă distincţia între vindecare psihosomatică (vindecarea care vine prin atitudini potrivite ale minţii), şi vindecare supranaturală în Numele lui Isus.

6. Entuziasmul emoţional şi manifestările fizice ciudate au devenit mai importante pentru ei decât bucuria interioară care vine de la Dumnezeu.

7. Pentru conducători, slujirea înaintea oamenilor a devenit mai importantă decât umblarea interioară cu Dumnezeu.

8. Acceptul oamenilor a devenit mai imporant pentru acesti conducători, decât acceptul lui Dumnezeu.

9. Numărul persoanelor care participă la întâlniri a devenit mai important pentru aceşti conducători decât dacă aceste persoane sunt în totalitate supuse lui Cristos.

10. Zidirea împărăţiilor personale si a imperiilor financiare a devenit mai imporanta pentru aceşti conducători decât zidirea unei biserici locale şi slujirea in acea biserica (Ieremia 6:13).

Toate acestea sunt EXACT OPUSUL invataturilor lui Hristos. Opusul lui Cristos este numit “anti-Crist” în Noul Testament. Dacă creştinii nu au vederea clara, când Anticristul va aparea pe scena lumii, cu semnele şi minunile lui false (2 Tesaloniceni 2:3-10), şi ei îl vor accepta orbeşte. A fi condus de Duhul lui Cristos este să ai duhul exact opus cu cel menţionat în punctele de mai sus.

Aici este o parafrazare a cuvintelor lui Isus din Matei 7:13-27 (citeşte în contextul lui Matei capitolele 5 până la 7 ):

“Poarta şi calea spre VIAŢA VEŞNICĂ sunt foarte strâmte – aşa cum am descries mai devreme (Matei 5 până la 7). Dar prooroci falşi vor veni şi vă vor spune că poarta şi calea nu sunt strâmte ci uşoară şi lată. Feriţi-vă de ei. Îi veţi putea identifica uşor după roadele caracterului lor: trăiesc ei o viaţă fără mânie, fără a pofti femei, liberi de iubirea de bani şi liberi de a căuta cu nerăbdare binecuvântare materială (aşa cum le caută oamenii din lume)? Predică ei împotriva acestor lucruri aşa cum am făcut şi eu aici? (Matei 5:21-32 şi 6:24-34). Aceşti prooroci falşi pot folosi multe daruri supranaturale şi chiar să vindece oameni în Numele


Meu, dar îi voi trimite pe toţi în iad în ziua judecăţii, pentru că nu M-au cunoscut (ca Cel Sfânt) şi nu au renunţat la păcate în viaţa privată (Matei 7:21-23). Deci dacă vrei să construieşti o biserică pe o piatră care nu se va cutremura sau cădea niciodata, ai grijă să faci tot ceea ce Eu tocmai v-am vorbit (Matei 5 până la 7) şi învaţă poporul tău să facă tot ceea ce ţi-am poruncit şi ţie. Atunci eu voi fi totdeauna cu tine şi autoritatea Mea te va sprijini totdeauna (Matei 28:20,18). Dar dacă doar asculţi ceea ce-ţi zic şi nu împlineşti, atunci tot ce faci poate părea mare şi impresionant in fata oamenilor, dar cu siguranţă va cădea într-o zi (Matei 7:25).”

Cum putem zidi o biserică de neclintit în aceste zile din urmă?

  1. Trebuie să trăim predica de pe munte (Matei 5 până la 7) şi să o predicăm în mod constant.
  1. Trebuie să trăim în noul legământ, nu în vechiul legământ. Pentru aceasta trebuie să ştim clar diferenţa dintre cele 2 legăminte (2 Corintent 3:6). Trebuie de asemenea să predicăm noul legământ.

Când predicatorii de azi cad în păcate serioase, se justifică ( şi se consolează) în exemplele sfinţilor din Vechiul Testament care au căzut şi ei în păcat. Apoi îşi reîncep slujirea după o perioadă de tăcere. Ei citează exemplele lui David care a comis adulter, şi Ilie care a ajuns în depresie, şi spun că “Dumnezeu i-a folosit în continuare”! Dar nu vor cita exemplul lui Pavel care a trăit în biruinţă şi curăţie până la sfârşitul vieţii sale.

Ceea ce aceşti predicatori (şi majoritatea creştinilor) nu au realizat este faptul că sfinţii Vechiului Testament NU sunt exemplele noastre azi. Noi am primit mult mai mult în aceste vremuri de har – “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Isus este Mijlocitorul unui nou legământ şi EL este exemplul şi autorul credinţei noastre azi – nu David şi Ilie. Diferenţa dintre sfinţii Vechiului Testament (după cum vedem în Evrei 11) şi Isus, ne este arătată clar în Evrei 12:1-4; dar foarte puţini trăiesc realitatea acestui verset. Foarte puţini au văzut că “Dumnezeu avea în vedere ceva MAI BUN pentru noi” în noul legământ. (Evrei 11:40)

Oricare dintre noi poate cădea aşa cum au căzut mulţi predicatori dacă nu suntem vegheatori şi alerţi – pentru că Satan este un inamic şiret. Siguranţa noastră stă în ascultarea exactă a învăţăturilor Noului Testament şi in a ne supune autorităţii duhovnice şti(Prin aceasta înţeleg acei oameni care nu au nici măcar una din valorile greşite găsite în cele 10 puncte menţionate mai devreme.) Dacă învăţăm din greşelile altora, putem evita repetarea aceloraşi greşeli în dreptul nostru.

De aceea să stăm totdeauna cu feţele la pământ înaintea Domnului – pentru că acolo primim revelaţie Divină, aşa cum a primit Ioan (Apocalipsa 1:17). Dacă ne smerim, vom primi har ca să fim biruitori (1 Petru 5:5). Şi când Duhul Sfânt ne arată adevărul în Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul despre noi înşine, să fim sinceri şi “să iubim adevărul şi astfel să fim mântuiţi” de tot păcatul. Astfel vom fi protejaţi de Însuşi Dumnezeu de toate amăgirile şi decepţiile (2 Tesaloniceni 2:10-11). Amin.

scris de :   Zac Poonencategorii :   Biserica

Download Formats:

DRAGOSTEA DE LA CALVAR

Trupul lui Hristos se zideşte pe sine prin dragostea de la Calvar.

Ca ajutor pentru a medita pe marginea acestei teme, redau mai jos câteva paragrafe din cartea lui Amy Carmichael „DACĂ (IF)”

Aş sugera să parcurgeţi propoziţiile următoare fără grabă, meditând asupra descrierii dragostei Calvarului.

„Dacă nu am nici o înţelegere faţă de fratele meu rob, aşa cum Domnul a avut milă de mine”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îi dispreţuiesc pe aceia cărora sunt chemat să le slujesc, dacă vorbesc despre slăbiciunile lor în contrast poate cu ceea ce cred a fi calităţile mele; dacă adopt o atitudine superioară, uitând „Cine te-a făcut diferit?” şi „Ce ai fără să fii primit?”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă vorbesc cu uşurinţă despre neajunsurile şi păcatele altuia; dacă vorbesc într-un mod uşuratic chiar şi numai despre ticăloşiile unui copil, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă surprind tratând nepăsător căderile ca fiind normale „Oh, asta este ceea ce fac ei mereu”, „Oh, sigur ca dacă vorbeşte aşa, şi face aşa”, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă pot scrie o scrisoare nepoliticoasă, dacă pot rosti un cuvânt urât, dacă pot gândi rău fără să mă doară şi fără să-mi fie ruşine, atunci nu ştiu numic despre dragostea de la Calvar.

Dacă, în confruntarea cu cineva care nu răspunde, mă istovesc sub tensiune şi alunec sub povară, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sunt deranjat de reproşul şi înţelegerea greşită care poate urma unei acţiuni făcută pentru binele sufletelor faţă de care trebuie să dau socoteală; dacă nu-I pot încredinţa povara lui Dumnezeu şi să merg mai departe împăcat şi liniştit, amintindu-mi de Ghetsimani şi de Cruce, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu privesc cu ochi de speranţă în toţi aceia în care este un început cât de firav, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă trâmbiţez împotriva cuiva un păcat mărturisit, faţă de care s-a cerut iertare şi la care s-a şi primit, dacă permit amintirii acelui păcat să-mi coloreze gândirea şi să-mi hrănească suspiciunile, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.


Dacă nu pot să păstrez tăcerea cu privire la un suflet care dezamăgeşte (numai dacă nu este necesar să vorbesc, pentru binele acelui suflet, sau pentru binele altora), atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă îmi este teamă să spun adevărul, ca nu cumva să pierd afecţiunea, sau cel în cauză să-mi spună „Tu nu înţelegi”, sau pentru că mi-aş pierde reputaţia de amabilitate; dacă-mi pun numele meu bun înaintea binelui suprem al altuia, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă nu pot lua cu bucurie sinceră locul al doilea (sau al douăzecile); dacă nu pot lua primul loc fără să fac vâlvă despre nevrednicia mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă simt rănit când un altul îmi aduce acuzaţii pe care nu le cunosc, uitând că Salvatorul meu fără păcat a mers pe această cale până la sfârşit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă simt amărăciune faţă de cei care mă condamnă, după părerea mea, pe nedrept, uitând că, dacă m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu pe mine însumi, m-ar condamna mult mai mult, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă spun „Da, iert, dar nu pot uita”, ca şi cum Dumnezeu, care spală nisipul tuturor ţărmurilor de două ori pe zi, n-ar putea să spele astfel de amintiri din mintea mea, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă unul de-al cărui ajutor am mare nevoie, pare să fie aşa de mulţumit să construiască în lemn, paie, mirişte, ca şi cum ar lucra în aur, argint, pietre preţioase, şi eu ezit să mă supun luminii mele şi să pornesc la drum fără acel ajutor, pentru că prea puţini m-ar înţelege, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă mă încearcă monotonia şi nu pot rezista muncii grele; dacă oamenii proşti mă agită şi micile zbârcituri mă fac să-mi pierd cumpătul; dacă fac o mare problemă din fleacurile vieţii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă neglijez consolarea altora, dacă sunt neatent cu sentimentele lor sau chiar cu micile lor slăbiciuni; dacă sunt nepăsător de micile lor răni şi pierd ocaziile de la uşura drumul; dacă îngreuiez mersul dulce al roţilor dragi ale familiei, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă întreruperile mă supără . . . atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă sufletele pot suferi lângă mine, şi eu nici măcar nu ştiu, pentru că în mine nu e spiritul discernerii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.


Dacă ceva ce mi se cere să fac pentru altcineva, îl resimt ca o povară; dacă, predându-mă unei împotriviri interioare, evit să fac acel lucru, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă lauda omului mă enuziasmează şi mustrarea lui mă deprimă; dacă nu mă pot linişti când sunt neînţeles, fără să mă apăr; dacă iubesc să fiu iubit mai mult decât eu însumi să iubesc, să fiu slujit mai mult decât eu însumi să slujesc, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar

Dacă tânjesc înfometat să fiu folosit în a arăta calea libertăţii unui suflet în lanţuri, în loc de a-mi păsa mai degrabă ca acel suflet să fie doar eliberat; dacă- mi compătimesc dezamăgirea atunci când eşuez, în loc să cer ca altuia să-i poată fi dat cuvântul eliberării, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă în părtăşia slujirii caut să atrag un prieten alături de mine, prin aceasta făcându-i pe alţii să se simtă nedoriţi, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă refuz să-i permit cuiva care-mi este drag să sufere pentru numele lui Hristos, dacă nu văd o astfel de suferinţă drept cea mai mare onoare care poate fi oferită oricărui ucenic al Celui Răstignit, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă alunec în locul care poate fi umplut numai de către Hristos singur, făcându-mă pe mine prima necesitate a unui suflet, în loc să-l conduc să se prindă strâns de El, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă interesul meu în lucrarea altora este rece; dacă gândesc în termenii lucrării mele speciale; dacă poverile altora nu sunt şi poverile mele, şi bucuriile lor, bucuriile mele, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă ceea ce este extrem, ce este cel mai greu, nu poate fi cerut de la mine; dacă fraţii mei ezită să-mi ceară aceasta şi se duc la altcineva, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Dacă râvnesc după orice alt loc de pe pământ, altul decât praful de la piciorul Crucii, atunci nu ştiu nimic despre dragostea de la Calvar.

Ceea ce nu ştiu, învaţă-mă, O Doamne, Dumnezeul meu.”

„Dragoste prin mine, Dragoste de Dumnezeu Fă-mă ca aerul Tău curat

Prin care neîmpiedicate culorile trec libere Ca şi cum el nu s-ar fi arătat.”

UN TRUP – BAZA PĂRTĂŞIEI

În ciuda progresului omenirii în multe domenii, relaţiile umane continuă să prezinte probleme peste tot în lume.

Concernele şi agenţiile din lumea afacerilor cheltuiesc sume imense de bani pentru angajarea de personal care să promoveze armonia printre angajaţi.

Ei bine, cineva poate gândi că este de înţeles ca oamenilor egocentrici, neîntorşi la Dumnezeu, să le fie greu să se înţeleagă bine unul cu altul, dar cu siguranţă că, atunci când oamenii sunt născuţi din nou şi au devenit creaţii noi în Hristos, astfel de probleme nu pot apărea niciodată. Pentru că, dincolo de toate, când Dumnezeu este centrul vieţii şi slujbei cuiva, ce loc să mai fie pentru problemele meschine care îi asaltează pe alţii?

Cu toate acestea, din nefericire, nu este nevoie de nici o dovadă a faptului că, peste tot în lume, creştinii se luptă şi se ceartă unii cu alţii. Mulţi nici măcar nu mai vorbesc cu unii dintre fraţii lor creştini; alţii nici măcar nu mai suportă să-i vadă pe anumiţi creştini. Numele lui Dumnezeu continuă să fie dezonorat în lume prin comportamentul credincioşilor declaraţi.

Isus a spus că lumea îi va identifica pe ucenicii Lui pe baza dragostei lor profunde unii pentru alţii. Acest lucru – general vorbind – s-a împlinit întocmai în primele două secole ale erei creştine. Atunci lumea se uita la creştini cu uimire şi exclama: „Iată cum se iubesc aceşti creştini unul pe altul!” Astăzi, povestea este diferită iar lumea spune adesea: „Iată cum se urăsc aceşti creştini unul pe celălalt!”

Într-adevăr, relaţiile interumane sunt cele mai importante. Darurile, talentele, metodele, tehnicile, programele şi finanţele sunt toate secundare oamenilor şi raporturilor interpersonale. Biserica îşi poate împlini funcţia predestinată ca lumină a lumii numai când există părtăşie creştină adevărată între membrii ei.

În acelaşi fel, un credincios individual poate să devină un agent al vieţii pentru alţii numai când el însuşi a învăţat să trăiască împreună cu fraţii lui creştini potrivit legii dragostei.

Părtăşie bidirecţională

Biblia învaţă clar şi repetat că nici un creştin nu poate avea părtăşie cu Dumnezeu fără părtăşia cu alţi credincioşi. Nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu umbli în dragoste cu fratele tău de credinţă.

Crucea pe care Isus a murit are două braţe – unul vertical şi unul orizontal: Isus a venit să aducă pace nu numai între om şi Dumnezeu (vertical), dar totodată între om şi om (orizontal). Relaţia verticală şi cea orizontală merg mână în mână. Nu poţi să o ai pe prima dacă o ignori pe ultima.


Ioan, apostolul iubirii, are câteva cuvinte foarte puternice de spus în această privinţă. Una dintre dovezile, spune el, ale unei convertiri adevărate este că omul acela începe să-i iubească pe fraţii lui creştini. Dacă un om nu are această dragoste, este un indiciu sigur că convertirea lui este nesinceră şi că se îndreaptă spre moartea veşnică (1 Ioan 3:14). Corectitudinea doctrinală nu era singurul test pe care apostolii îl aplicau pentru a stabili unde se află un om în relaţie cu Dumnezeu.

Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, Ioan spune că, dacă un om pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, în timp ce-l urăşte pe fratele său, acel om este un mincinos.

Notează aceasta! Numele propriu al unui astfel de om este nu „credincios”, ci mai degrabă „mincinos”! Şi logica lui Ioan este irezistibilă. El spune că un frate este vizibil în timp ce Dumnezeu este invizibil. Dacă nu poţi iubi ceea ce se vede, este imposibil să iubeşti ceea ce nu se vede (1 Ioan 4:20).

Compară acum aceasta cu experienţa celor mai mulţi „credincioşi”. Dragostea pentru Dumnezeu este de obicei evaluată în termenii unei activităţi ocupate în lucrarea creştină sau în termenii sentimentelor entuziste de încântare experimentate într-o adunare. Acestea pot fi cele mai înşelătoare.

Am întâlnit credincioşi care sunt în afara oricărei părtăşii cu alţi creştini şi care, cu toate acestea, declară solemn că au „timp de rugăciune minunat” şi

„rezultate uimitoare în slujire”.

Cum ar putea să meargă cu Dumnezeu când ei nu au făcut nici măcar un efort să rezolve problemele pe care le au cu alţi membrii ai familiei lui Dumnezeu împotriva cărora poartă animozitate. Cu siguranţă Satan le-a orbit minţile faţă de adevărul Scripturii!

Preţul părtăşiei întrerupte

Adesea noi nu realizăm de ce ne privăm atunci când părtăşia cu alţi credincioşi este întreruptă. Biblia ne spune că putem descoperi lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos şi că putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu numai împreună „cu toţi sfinţii” (Efeseni 3:17-19). Numai pe măsură ce cunoaştem realitatea părtăşiei cu credincioşii alături de care ne pune Dumnezeu împreună, vom putea să intrăm într-o înţelegere experimentală a dragostei lui Hristos şi a plinătăţii lui Dumnezeu.

Acela care s-a separat de orice părtăşie creştină, se privează singur de experienţa dragostei şi harului lui Hristos care ar fi putut fi ale lui prin acea persoană. Când eşuăm să trăim pe baza legii dragostei, ne jefuim singuri de unele bogăţii ale lui Hristos şi ale plinătăţii lui Dumnezeu.

Trupul lui Hristos

Scrisoarea lui Pavel către creştinii efeseni se axează în jurul adevărului măreţ al credincioşilor care sunt una în trupul lui Hristos.


Hristos este Capul bisericii iar biserica este Trupul Lui (Efeseni 1:22, 23). Fiecare credincios este un membru al acestui Trup.

Acesta nu este doar un fapt de recunoscut la nivel intelectual, ci unul care ar trebui să ne afecteze viaţa zilnică.

Prima jumătate a scrisorii către Efeseni are de-a face cu doctrina Trupului lui Hristos. A doua jumătate are de-a face cu aplicarea în practică a acestui adevăr. Şi iată cum începe a doua jumătate: „Vă îndemn, deci….. să umblaţi într- un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4:1-4).

Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a înţeles şi a „văzut” acest adevăr al bisericii ca Trup al lui Hristos, ea trebuie să tânjească să umble în smerenie, blândeţe, răbdare, stăpânire de sine, dragoste, unitate şi pace cu fraţii în credinţă. Când un creştin nu umblă în acest fel, acest fapt arată că „el n-a văzut Trupul lui Hristos”.

Este nevoie ca o astfel de persoană să se întoarcă la primele trei capitole din Efeseni şi să spună: „Doamne, sunt orb faţă de ceva de aici. Te rog învaţă-mă. Te rog deschide-mi ochii”. Pentru că adevărul „Trupului” nu este unul pe care să-l putem înţelege doar cu intelectele noastre. Aşa cum spune Pavel, dacă e să cunoaştem, ochii inimii noastre au nevoie să fie luminaţi de Duhul Sfânt (Efeseni 1:18,22,23).

Bisericii din Corint, Pavel i-a scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Este adevărat, creştinii din Corint din primul secol erau doar o mică parte a grupului mondial, trecut, prezent şi viitor de credincioşi care constituie Trupul lui Hristos; dar, cu toate acestea, ei erau o expresie locală a acelui Trup în Corint. Aceasta este chemarea fiecărui grup de credincioşi din orice timp şi loc. Este scopul lui Dumnezeu ca fiecare părtăşie creştină, fie ea o biserică, o organizaţie sau grup de lucrători, să fie o expresie vizibilă a Trupului lui Hristos în lume.

Când Isus Hristos a venit pe pământ, El a venit în trup oemenesc. Dumnezeu S-a arătat pe Sine omului prin acel trup fizic al lui Hristos. Fără un trup fizic, Hristos n-ar fi putut să desăvârşească ceea ce a început, iar lumea n-ar fi cunoscut cum este Dumnezeu. Un corp fizic era esenţial.

Să ne gândim acum ce limitare ar fi fost în lucrarea lui Hristos pe pământ, dacă trupul Lui ar fi fost paralizat sau ar fi avut membre care nu s-ar fi coordonat. Dacă, de exemplu, picioarele Lui, braţele şi limba ar fi fost paralizate, El n-ar fi putut merge în casele păcătoşilor, nu Şi-ar fi pus mâinile peste leproşi, nici n-ar fi vorbit cuvintele vieţii. El a putut face toate acestea şi mai mult decât atât, doar pentru că El a avut un trup puternic, sănătos.


Când Hristos S-a înălţat la cer, Dumnezeu I-a dat un alt Trup pe pământ care să continue munca Lui – un Trup de credincioşi răscumpăraţi prin sângele Lui din orice naţiune, trib şi limbă. Acest Trup de credincioşi, locuiţi de acelaşi Duh Dfânt care a locuit în Hristos pe pământ, urma să continue lucrarea pe care Hristos o începuse folosindu-Şi trupul fizic.

Aceasta este chemarea bisericii.

Vezi de ce este Hristos limitat pe pământ acum? Noul lui Trup (biserica) are membre şi organe care sunt ori paralizate de păcat ori necoordonate datorită lipsei de unitate.

Astaăzi, Satan nu poate ataca trupul fizic al lui Hristos, dar poate şi chiar atacă noul Trup al lui Hristos. Satan (spre deosebire de mulţi credincioşi) realizează că lucrarea lui Hristos pe pământ poate fi limitată prin membrii bisericii care nu funcţionează sau nu cooperează.

Ce nevoie disperată avem să ne rugăm pentru viziune spirituală privind Trupul lui Hristos. Este într-adevăr una dintre cele mai mari nevoi ale zilei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L vedem pe Hristos drept Cap peste Trupul Lui şi pe fiecare dintre noi ca membrii în EL. Singură această viziune poate face biserica să triumfe.

CRESCÂND ÎN DRAGOSTE

Trupul lui Hristos se clădeşte şi se dezvoltă prin exersarea darurilor spirituale şi prin dragoste (Efeseni 4:11,12 şi 16). Darurile şi dragostea sunt necesare deopotrivă. De aceea vedem că oriunde se vorbeşte de daruri în Noul Testament, este subliniată simultan şi exersarea dragostei ((1 Corinteni 12 (despre daruri) şi 13 (despre dragoste); Romani 12:4-8 (despre daruri) şi versetele 9 şi 10 (despre dragoste); 1 Petru 4:10,11 (despre daruri) şi versetul 8 (despre dragoste)).

Dragoste asemenea celei a lui Hristos

Isus le-a dat ucenicilor o nouă poruncă chiar înainte să meargă la cruce. Ei trebuiau să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubise El (Ioan 13:34). Este această ultimă expresie care face porunca lui Isus imposibil de împlinit fără harul lui Dumnezeu.

Care este trăsătura distinctivă a dragostei lui Hristos? Cu siguranţă, este crucea pe care El a murit pentru noi. Aşa că atunci când El îmi spune să-mi iubesc fratele aşa cum m-a iubit El pe mine, este o chemare să-I urmez exemplul Lui şi să dau morţii sinele în relaţia cu fratele meu. Lepădarea de sine trebuie să caracterizeze relaţia mea cu alţi membrii în Trupul lui Hristos. Aceasta şi nimic mai puţin este dragostea creştină adevărată. Când ni se spune că „trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16), nu este o referire la moartea fizică, ci la ceva mult mai greu. Este mai uşor să mori o singură dată ca martir decât să dai morţii viaţa sinelui de mai multe ori în fiecare zi în relaţiile cu fraţii tăi credincioşi. Însă la această a doua moarte ne-a chemat Isus.

O asemenea dragoste jertfitoare, neegoistă este legea fundamentală a trupului lui Hristos. Acela care nu-şi ia crucea şi nu alege calea lepădării de sine nu poate îndeplini funcţia sa în Trupul lui Hristos.

De ce suntem ofensaţi şi iritaţi de către alţi creştini? Cu siguranţă pentru că Sinele se află încă pe tron în viaţa noastră. Ne considerăm pe noi înşine aşa de importanţi, încât credem că trebuie să fim respectaţi şi consultaţi de către ceilalţi. Simţim că alţii trebuie să se comporte şi să-şi aranjeze treburile aşa cum vrem noi. Ne aşteptăm ca alţii să fie amabili şi atenţi cu noi, să ne ridice în slăvi şi să ne laude. Astfel de sentimente şi aşteptări sunt dovada clară a faptului că nu ştim nimic despre cruce ca trăire. Vieţile noastre sunt încă dominate de egoism şi orbitează exclusiv în jurul Sinelui şi intereselor lui.

Părtăşia creştină adevărată nu va putea fi niciodată experimentată între creştini dacă iubirea crucii nu devine regula fundamentală în organizarea relaţiilor lor. În afara unei astfel de iubiri, orice trece sub numele de „părtăşie” va fi doar prietenie socială iar nu comuniune adevărată a Trupului lui Hristos. O asemenea prietenie socială există şi în cluburile lumeşti. Din nefericire, multe biserici şi grupuri creştine nu sunt mai bune decât cluburile!


Membrii unei părtăşii creştine ar trebui să fie strâns întreţesuţi unii cu alţii. Dumnezeu nu ne-a chemat să fim o sortare de mădulare dezmembrate aruncate împreună ca într-un laborator de anatomie, ci să fim uniţi unii cu alţii ca părţi ale unui organism viu aşa cum este trupul uman. Dar pentru ca acest lucru să devină realitate e un preţ care trebuie plătit – preţul fiecărui membru lepădându-se de sine de dragul celorlalţi. Cu adevărat binecuvântat este acel grup creştin unde toţi membrii sunt dispuşi să trăiască pe baza acestei reguli.

Care sunt unele din implicaţiile practice ale trăirii pe baza legii dragostei?

Dragostea iertătoare

Să ne gândim mai întâi la zona iertării reciproce. Nimeni care se leapădă de sine nu poate să poarte vreodată amărăciune sau ranchiună împotriva altuia sau să nu ierte o altă fiinţă umană. Resentimentul există numai în inimile unde Sinele este încă pe tron.

Isus a povestit odată pilda unui servitor căruia îi fusese iertat mult de către stăpânul său şi care, cu toate acestea, nu a putut să-i ierte tovarăşului lui o datorie măruntă. Auzind aceasta, stăpânul său l-a dat pe servitorul nemilos pe mâna chinuitorilor ca să fie pedepsit. „Tot aşa”, a spus Isus, „vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Oricum ar interpreta cineva „a fi dat pe mâna chinuitorilor pentru pedepsire”, aceasta este exact ceea ce Isus a spus că se va întâmpla acelora care adoptă o atitudine neiertătoare sau care poartă vreun spirit de neiertare împotriva oricăruia dintre fraţii lui creştini. Observaţi că Isus a accentuat că iertarea trebuie să fie din inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să fie din toată inima şi nu un ritual exterior. A-i spune cuiva că îl ierţi nu are nici o valoare dacă în inima ta încă sălăşuieşte amărăciune.

Când încălcăm legea dragostei lui Dumnezeu, împiedicăm lucrarea Trupului lui Hristos. Dar aceasta nu e tot. Ne rănim în acelaşi timp pe noi înşine. Dr. S.I. McMillen, în None of These Diseases, spune „În momentul în care încep să urăsc un om, devin sclavul lui. Nu pot să mă mai bucur de munca mea pentru că el îmi controlează chiar şi gândurile mele. Resentimentul meu produce prea mulţi hormoni de stress în corpul meu şi obosesc numai după câteva ore de muncă. Munca ce-mi plăcea este acum o corvoadă. Chiar şi vacanţele încetează să-mi ai aducă plăcere. Omul pe care-l urăsc mă vânează oriunde merg. Nu pot să scap de strânsoarea lui tiranică asupra minţii mele”.

Astăzi, amărăciunile şi ranchiuna ascunsă ruinează eficienţa şi chiar sănătatea fizică a multor creştini şi lucrători creştini din toată lumea.

Isus ne-a învăţat că noi suntem cei care să luăm iniţiativa în refacerea părtăşiei, chiar şi atunci când un frate simte (corect sau nu) că noi l-am rănit.

„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar”, a spus Isus, „şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23, 24).


În acelaşi fel, El a zis: „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11:25).

Isus ne cheamă în toate situaţiile să ne lepădăm de sine, să ne înghiţim mândria şi „să mergem a doua milă” în căutarea refacerii părtăşiei, oriunde s-ar fi rupt. Uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de împăcare, un frate poate adopta o atitudine dură, neiertătoare; dar dacă am făcut acest efort, ne-am eliberat de responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus au făcut clar faptul că Dumnezeu nu poate accepta închinarea noastră sau slujirea sau orice altceva ce-I oferim dacă am rănit un alt membru al Trupului Lui, şi n-am făcut nici un efort către împăcare. Câteodată mă întreb oare câţi creştini iau în serios cuvintele lui Isus? Mulţi tratează superficial prouncile lui Dumnezeu şi de aceea aduc moarte spirituală în Trupul lui Hristos

Un alt motiv pentru iertare, ne spune Pavel, este ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi” (2 Corinteni 2:11).

Ce vrea să spună?

Dacă purtarea cuiva faţă de noi este inspirată de Satan, iar noi ripostăm în aceeaşi manieră atunci şi noi îi slujim prin aceasta tot lui Satan. Cât de proşti suntem să-i slujim lui Satan mânaţi de comportamentul rău al altcuiva.

Când oamenii l-au blestemat şi l-au insultat pe Isus pe cruce, ei îi slujeau lui Satan. Dar Isus Îi slujea Tatălui Său şi de aceea s-a putut ruga „Tată, iartă-i”.

Deci întrebarea nu este dacă noi suntem corecţi şi înverşunarea noastră este justificată, ci mai degrabă este aceasta: Pe cine avem de gând să slujim – pe Satan sau pe Dumnezeu?

Adesea ne aflăm în cel mai mare pericol când ştim că noi suntem drepţi şi cealaltă parte este greşită. Pentru că în astfel de situaţii putem deveni farisei autoîndreptăţiţi. Putem fi drepţi în ce priveşte situaţia respectivă, dar greşiţi în atitudine – mai degrabă satanici decât asemenea lui Hristos, mai degrabă mândri decât smeriţi.

Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a fi milos şi toţi copiii Lui ar trebui să aibă această calitate. Iadul este singurul loc din univers unde mila este total absentă. Şi de aceea o atitudine nemiloasă şi un spirit neiertător nu indic decât că avem un pic de Iad în inimile noastre.

De asemenea, ne privăm pe noi înşine de mila lui Dumnezeu când eşuăm în a arăta milă altora în căderile lor. Biblia spune, „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă” (Iacov 2:13). Dumnezeu ne tratează în acelaşi mod în care noi îi tratăm pe ceilalţi.


Pentru acela care acceptă cu bucurie crucea în viaţa lui, smerenia şi iertarea altora este un pas uşor. Numai aceia care perseverează în a-şi ţine Sinele întronat găsesc iertarea a fi un lucru greu.

A arăta milă şi a-i ierta pe alţii este doar un prim pas. Biblia ne cheamă să mergem chiar mai departe şi să acoperim greşeala fratelui nostru (1 Petru 4:8).

„Cine acoperă o greşeală caută dragostea” (Proverbe 17:9), şi deci, când am iertat un frate din toată inima trebuie să îngropăm problema complet. N-ar trebui să le spunem altora de căderea lui şi despre faptul că noi l-am iertat – pentru că aceasta l-ar pune pe el într-o lumină proastă. Strădania noastră ar trebui să fie plasarea fraţilor noştri credincioşi în cea mai bună lumină posibilă.

Printr-o astfel de dragoste este zidit Trupul lui Hristos.

Dragostea loială

„Dragostea… suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.” (1 Corinteni 13:7).

Loialitatea presupune a nu spune în spatele unei persoane lucruri pe care nu eşti pregătit să i le spui în faţă. Lovirea pe la spate este trecutul laşilor.

Aceasta nu înseamnă să nu oferim un raport real fie el şi nefavorabil despre un frate credincios când ni se cere opinia într-o propunere de căsătorie sau de către un angajator potenţial. În astfel de situaţii trebuie să ne amintim că loialitatea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Lui înlocuieşte loialitatea noastră faţă de fraţii credincioşi şi ne obligă la adevăr. Dar acolo unde adevărul permite, trebuie să acoperim greşelile fratelui nostru cât mai mult posibil.

Dragostea răbdătoare

„Dragostea este îndelung răbdătoare… nu se aprinde de mânie” (1 Corinteni 13:4,5).

Este uşor să suportăm greşelile altora şi să fim răbdători cu ei când suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. Dacă murim faţă de sine, nu putem să fim deranjaţi sau ofensaţi de comportamentul altora. Va trebui să fim eliberaţi şi de nerăbdare şi sensibilitate. O dragoste care nu poate suporta răbdătoare greşelile altora este doar sentimentală şi omenească. Dragostea lui Hristos este de o cu totul altă calitate.

Biblia ne porunceşte:

„UMBLAŢI… CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUINDU-VĂ UNII PE ALŢII ÎN DRAGOSTE” (Efeseni 4:2).

Iată un verset care ar trebui să fie scris cu litere mari înaintea fiecăriei biserici şi părtăşii creştine. Răbdarea este una din cele mai clare dovezi ale dragostei faţă de cruce.


Noi toţi suntem fiinţe umane căzute. Când ne vedem greşelile cu sinceritate, este mai uşor să fim toleranţi cu greşelile altora. Nerăbdarea şi iritabilitatea noastră sunt adesea o măsură a auto-îndreptăţirii noastre.

Dragostea dezinteresată

„Dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13:7). Dacă iubeşti pe cineva întotdeauna te vei aştepta la ce e mai bun de la el.

Datorită centrării pe sine a naturii noastre, evaluarea altora se bazează de obicei pe o percepţie selectivă – ceea ce înseamnă că vedem în alţii ceea ce vrem să vedem. Dacă detestăm o persoană, îi vedem numai slăbiciunile şi credem orice rău auzim despre acea persoană; şi la fel, când admirăm un individ, vedem numai ceea ce este bun în el şi credem orice auzim bun despre el. Vedem oamenii prin „ochelari coloraţi”. De aici zicala: „Dragostea este oarbă!”

Ca să dăm doar o ilustrare a percepţiei selective: Mulţi dintre noi avem idei preconcepute despre cum se comportă oamenii din anumite comunităţi şi rase. Şi când auzim un zvon sau un scandal despre unul din ei (care poate fi total fals), prejudecăţile noastre sunt întărite imediat, credem bârfa fără nici o suspiciune şi părtăşia este distrusă.

Pentru a evita astfel de capcane, ar trebui să căutăm să scăpăm de toate prejudecăţile (sau părtinirile) împotriva comunităţilor sau raselor sau împotriva oricărei alte categorii de oameni. De asemenea este o disciplină utilă să ne amintim părţile bune ale acelora pe care în mod natural nu-i agreăm, şi să recunoaştem slăbiciunile acelora pe care îi idolatrizăm. Trebuie să-i judecăm cu milă pe aceia pe care nu-i agreăm, şi cu realism pe aceia pe care-i admirăm.

Niciodată n-ar trebui să-i judecăm pe alţii pe baza celor auzite, nici să sărim la concluzii pe baza a ceea ce vedem. Comportamentul unei persoane poate părea suspect. Dar trebuie să fie o explicaţie bună pentru el. În toate situaţiile, ar trebui să căutăm cele mai bune interpretări posibile ale acţiunilor altora.

S-a spus despre Isus (într-o referinţă profetică) că nu-Şi va forma o judecată din cele auzite, nici chiar după cele văzute, ci va căuta să ajungă la o apreciere dreaptă a oamenilor (Isaia 11:3, 4).

Astfel trebuie să fie în Trupul lui Hristos.

Dragostea care respectă

Dragostea pune o valoare înaltă pe alţii.

Când Sinele este pe tronul vieţii noastre, tindem să-i dispreţuim sau să-i ignorăm pe alţii. Dar când purtăm crucea şi murim faţă de sine, începem să respectăm, să valorizăm şi chiar să ne găsim bucuria în fraţii noştri credincioşi.


Care este atitudinea noastră faţă de credincioşii care sunt, din punct de vedere social, intelectual sau spiritual, inferiori nouă? Răspunsul nostru va depinde de cunoaşterea realităţii dragostei de la Calvar în viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos când El a murit faţă de poziţia Sa şi superioritatea Sa ca Dumnezeu şi a venit jos, identificându-Se complet cu omul căzut. Dragostea Lui nu era una care-i trata de sus pe ceilalţi, sau una compătimitoare, după cum nici a noastră n-ar trebui să fie aşa.

Cât de des se întâmplă însă ca un membru al Trupului să-l privească de sus pe un altul datorită diferenţelor rasiale, sociale, culturale sau de orice altă natură.

Astfel de „creştini” (chiar dacă sunt fundamentalişti în doctrină) nu pot fi niciodată instrumente pentru zidirea Trupului lui Hristos, pentru că nu au înţeles primul principiu al slujirii creştine – principiul „întrupării”. Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre oamenii lumii ca unul din ei. Aşa cum a fost cu Capul, aşa trebuie să fie cu mădularele Trupului Lui, dacă e să fim eficienţi pentru Dumnezeu.

Îţi valorizezi fraţii credincioşi? Îţi recunoşti nevoia ta de a fi cu ei şi cauţi cu sinceritate părtăşia lor? Sau formezi mici clici formate din oameni asemănători de acceaşi rasă, proveniţi din aceeaşi comunitate sau nivel social şi intelectual, te învârţi exclusiv în astfel de clici şi numeşti aceasta „părtăşie?” Dacă-i aşa, marele Înşelător al oamenilor te-a jefuit de bogăţii care ar fi putut fi ale tale dacă ai fi căutat smerit părtăşia pe baze egale, „cu toţi sfinţii”.

Dragostea curtenitoare

„Dragostea este plină de bunătate……nu se poartă necuviincios” (1 Corinteni 13:4,5).

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, spune Biblia (Proverbe 19:22). Suntem curtenitori faţă de străini, dar adesea aspri faţă de aceia cu care ne întâlnim zilnic. Nu ne costă nimic să fim curtenitori sau să spunem câteva cuvinte de bunătate şi astfel să „răspândim puţină miere” oriunde mergem. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi neglijează să fie bun. Cuvintele sau actele de bunătate ar fi putut adânci multe părtăşii care au rămas la un nivel superficial.

Ca uleiul într-o maşinărie, curtoazia ar putea elimina fricţiunea din multe relaţii ale noastre. Dar suntem înceţi la învăţare. Pentru că suntem autocentraţi, trebuie să ne disciplinăm pe noi înşine şi să ne educăm în arta de a fi bun.

Părtăşia nu se dezvoltă natural. Trebuie să fie cultivată cu grijă ca o grădină. Cât de adesea, prin afirmaţii neglijente, credincioşii se rănesc unul pe altul. Cât de mulţi creştini caută să-şi câştige o reputaţie de umorist, făcând glume pe seama altora. Ei sunt mai puţin dispuşi să spună o glumă împotriva lor înşişi! Umorul are cu siguranţă o anumită valoare, dar n-ar trebui să determine pe alţii să se simtă neînsemnaţi şi penibili. Amintiţi-vă: „Un frate jignit este mai greu de câştigat decât o cetate întărită” (Proverbe 18:19).


Dragostea grijulie

Dragostea se îngrijeşte de nevoile altora. Dragostea lui Hristos, am văzut, nu este centrată pe sine. Este neegoistă. Aceasta se aplică la fel de bine şi în zona nevoilor fratelui nostru.

Gândiţi-vă la corpul uman. Când oricare parte a corpului uman este accidentată cauzând o infecţie, imediat numeroase leucocite (globulele albe de sânge) sunt produse în sânge ca să combată viruşii care au generat infecţia. Aceste leucocite gonesc în zona accidentată ca să lupte cu bacteriile care cauzează problema şi mor în acest proces, formând ceea ce e numit drept

„puroi”. Milioane de celule albe de sânge îşi dau viaţa ca să aducă sănătate în partea accidentată.

Ce ilustrare încântătoare a modului în care funcţionează Trupul lui Hristos! Biblia spune: „Dumnezeu a întocmit Trupul în aşa fel ca…. mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:24-26).

Acest ultim verset nu este o poruncă potrivit văreia fiecare parte să sufere când o altă parte suferă, sau să se bucure când o alta se bucură. Este mai degrabă o descriere a modului cum este afectată fiecare parte a Trupului de suferinţa sau bucuria altei părţi. Fiecare membru al Trupului lui Hristos care este în relaţie intimă cu Capul, automat împărtăşeşete suferinţa sau bucuria altor membrii.

Dacă între noi şi Domnul există o relaţie vie şi dacă ochii ne-au fost deschişi de către Duhul Sfânt ca să vedem adevărul Trupului lui Hristos, atunci când un alt membru suferă, noi vom suferi deopotrivă cu el. Problema lui va cauza şi grija noastră. Dacă acest lucru nu se întâmplă, aceasta indică că suntem în afara relaţiei cu Domnul.

Dragostea generoasă

Scriptura spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi- vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele necesare trupului, ce folos este?” (Iacov 2:14-16).

Şi iarăşi spune: „Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:17,18).

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să împrăştiem bani fără discriminare fiecărui creştin care pretinde a fi în nevoie. Nu. Iosua şi conducătorii Israelului au făcut odată o greşeală mare arătând compasiune oamenilor din Gibeon, care i-au păcălit pretinzând că se află în mari lipsuri (Iosua 9). Mulţi creştini bine


intenţionaţi şi cu inima bună au fost păcăliţi în acelaşi fel de înşelători profesionişti.

Nu e nici o virtute în a fi credul.

Însă haideţi să fim în legătură intimă cu Domnul şi vom avea apoi înţelepciune pentru fiecare situaţie. Nu suntem meniţi să fim guvernaţi doar de compasiunea umană. Trebuie să fim în relaţie strânsă cu Capul şi guvernaţi de conducerea Lui.

Dragostea condusă de Hristos

În corpul omenesc există o coordonare între variatele părţi deoarece fiecare parte „se supune” sau este controlată de către cap (sau creier). La fel, în biserică, părtăşia adevărată poate fi o realitate între membrii numai când Hristos (Capul) se află în controlul relaţiilor interpersonale. Este periculos ca doi creştini să formeze o relaţie profundă fără Hristos între ei şi ca figură centrală în relaţia lor.

Am văzut situaţii când adevărul a fost compromis de către creştini de dragul prieteniei. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu suferă în multe locuri pentru că loialitatea umană are întâietate faţă de adevărul lui Dumnezeu. În toate cazurile de acest fel, este evident că părtăşia care există între persoanele respective nu este una prin Hristos, ci una la nivel uman.

Aceasta este adesea confundată cu părtăşia creştină profundă, dar în realitate este o contrafacere a lucrului adevărat.

Dacă trăim în comuniune strânsă şi profundă cu Capul, supunându-ne legilor Lui, vom avea în mod natural atitudinea corectă faţă de alte mădulare în Trup. Părtăşia noastră unul cu altul va fi atunci profundă şi adevărată, nu sentimentală şi spumoasă.

MEMBRII EGALI

Oamenii de ştiinţă ne spun că în nici un loc din lume nu există doi fulgi de zăpadă identici. La fel, nicăieri în lume nu există două fiinţe umane care să fie complet asemănătoare.

Dumnezeu a creat o varietate infinită în univers. Iată de ce creaţia este aşa de minunată şi frumoasă. Cât de plictisitoare ar fi fost viaţa dacă toate fiinţele umane ar fi avut temperamente şi personalităţi identice.

Există varietate în Trupul lui Hristos la fel cum este în corpul uman. În acelaşi timp, există o unitate organică între mădularele diferite. Toate mădularele sunt în mod egal importante şi necesare, deşi funcţiile lor în Trup pot fi complet diferite. Nici un membru nu este mai important decât altul. Lucrarea cuiva nu trebuie s-o excludă pe a altuia. Numai atunci când Trupul va funcţiona cu fiecare mădular îndeplinindu-şi funcţia lui specială, vom avea de-a face cu o reprezentare de grup puternică a lui Hristos în lume.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat adesea prin profeţi individuali care erau reprezentanţii şi purtătorii Lui de cuvânt. Dar acum nu este aşa. Astăzi, Dumnezeu lucrează prin Trupul lui Hristos. Dumnezeu şi Hristos sunt reprezentaţi lumii prin lucrarea împreună, în mod armonios, a credincioşilor într-un singur Trup. Şi pentru realizarea acestui plan, nici un credincios nu este mai important decât altul. Darurile fiecărui membru sunt necesare pentru clădirea Trupului şi pentru lucrarea Lui în lume.

Eşecul de a recunoaşte aceasta drept calea lui Dumnezeu poate cauza sentimente de inferioritate şi superioritate în biserică. Pavel vorbeşte despre acestea în 1 Corinteni 12.

Simţindu-te inferior

Pavel vorbeşte mai întâi acelora care, simţindu-se inferiori, presupun că darul lor nu este necesar pentru clădirea Trupului, aşa cum este al altuia.

„Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” (1 Corinteni 12:15-20)

Întotdeauna este dăunător să ne comparăm cu alţii din Trupul lui Hristos – fie în mod favorabil sau nefavorabil. Astfel de comparaţii pot conduce la mândrie – sau descurajare şi gelozie. Când piciorul începe să se compare cu mâna, poate spune: „Ei bine, nu am o contribuţie aşa de distinsă în corp ca mâna. De obicei sunt acoperit cu şosete şi pantofi, la cel mai de jos capăt al corpului şi de-abia


dacă cineva observă existenţa mea. Totuşi, mâna este observată de alţii în fiecare zi. Întotdeauna este ocupată să facă ceva, în timp ce eu sunt inactiv majoritatea timpului.” Odată ce s-a comparat pe sine aşa, mai este doar un scurt pas până la descurajare şi până la dezvoltarea unui spirit de autocompătimire împotriva lui Dumnezeu pentru că l-a făcut picior şi nu mână. Un astfel de spirit îi determină pe mai mulţi credincioşi să-şi îngroape talentele şi să nu facă nimic pentru concolidarea şi binele Trupului lui Hristos. Biserica lui Isus Hristos suferă astăzi datorită multitudinii de credincioşi care doresc să aibă daruri spectaculoase. Neavând astfel de daruri, ei decid să nu facă nimic.

Purtând ciudă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat darul pe care altcineva îl are, mai ai doar un mic pas până la gelozie, iar gelozia ucide părtăşia. Aşa cum spune Biblia: „Căci acolo unde este invide şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:16).

Dacă am putea vedea Trupul lui Hristos, atunci n-ar mai fi loc pentru gelozie. În corpul uman, piciorul nu are nici o problemă că este doar picior. Niciodată nu-şi doreşte să fie nimic altceva decât un picior şi niciodată nu visează să devină o mână. Este chiar mulţumit să fie picior. Ştie că Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală făcându-l picior. Se bucură să fie picior; se bucură la fel de mult văzând ce poate realiza o mână, chiar dacă conştientizează că el n-ar putea realiza niciodată ceva similar.

La fel va fi cu toţi cei care „au văzut” Trupul lui Hristos. Când eşti invidios pe un altul, când nu te poţi bucura cu toată inima văzând un alt membru folosit foarte mult de Dumnezeu, este evident că nu ai înţeles deloc acest adevăr. Orice membru care trăieşte în relaţie strânsă cu Capul se va bucura şi înveseli când un alt membru al Trupului este onorat (1 Corinteni 12:26).

Nu e nici loc pentru competiţie între membrii Trupului lui Hristos. Cooperarea iar nu competiţia este legea Trupului.

Când îl vezi pe un altul îndeplinind o anumită lucrare cu iscusinţă, şi tu plănuieşti să arăţi altora că poţi face acelaşi lucru la fel de bine (dacă nu chiar mai bine), atunci Sinele este în mod evident încă în centrul vieţii tale. Dacă ai trăi în supunere faţă de Cap, nu ai intra în competiţie cu nimeni din Trup. În schimb, te-ai concentra să-ţi împlineşti lucrarea specifică ţie – şi să o faci bine.

Dacă noi credem în înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, vom recunoaşte că Dumnezeu ştie cel mai bine ce dar să ne dea fiecăruia dintre noi.

Atunci nimeni nu s-ar mai plânge, n-ar mai fi descurajare şi nici o tânjire geloasă după darul altcuiva.

Nu există nici un motiv pentru care cineva din Trupul lui Hristos să se simtă inferior. Poate că nu toţi membrii din Trup sunt egali din punct de vedere al abilităţilor sau talentelor, însă toţi sunt egali în ce priveşte utilitatea lor pentru Dumnezeu în locul rezervat fiecăruia.


Suntem chemaţi să fim noi înşine - radiind slava lui Dumnezeu prin temperamentul nostru propriu, prin darul şi talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Astăzi este mare limitare în biserică deoarece credincioşii nu aduc în ea propria contribuţie specială. Încercând zadarnic să imite pe altcineva, ei îşi sting darul lor special, şi drept urmare nu contribuie cu nimic la lucrarea Trupului.

Simţindu-te superior

Acelora care se simt superiori, Pavel le scrie:

„Ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate să zică picioarelor: „N-am nevoie de voi.” Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă cinste……Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste părţilor lipsite de cinste…..Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1 Corinteni 12:21- 27).

Sunt în biserică unii snobi înfumuraţi care se simt mai importanţi decât fraţii lor credincioşi. Ei consideră propria lucrare ca fiind mai necesară Trupului decât cea a altora. Bineînţeles că niciodată nu-şi exprimă aceste simţăminte ca să nu fie consideraţi mândri, dar acţiunile şi atitudinile lor îi dau de gol. O astfel de mândrie spirituală nu doar îi ruinează spiritual pe ei înşişi, dar bate şi clopotul morţii pentru adevărata părtăşie.

Ochiul este o parte foarte importantă a corpului uman şi are o funcţie semnificativă de îndeplinit. Dar dacă (continuând analogia) el dispreţuieşte mâna spunând: „Nu am nevoie de tine”, atunci el a înţeles cu totul greşit funcţia lui proprie în trup.

La fel se întâmplă cu oricine care îşi apreciază lucrarea proprie ca fiind mai importantă decât a altcuiva. Inimile noastre sunt aşa de înşelătoare încât noi ne putem foarte uşor păcăli singuri crezând că suntem chemaţi să fim lideri spirituali şi profeţi printre oamenii lui Dumnezeu. Aceia care cad în această cursă, râvnesc apoi să fie bătrâni în biserică şi lideri în organizaţii creştine. Se simt superiori altora şi sunt asemenea cancerului în Trupul lui Hristos.

Nici unul nu este indispenasbil în lucrarea lui Dumnezeu. Când Ilie I s-a plâns lui Dumnezeu cum că el ar fi fost singurul profet care apăra adevărul lui Dumnezeu pe teritoriul lui Israel, Domnul i-a spus să meargă şi să-l ungă pe Elisei ca să-l înlocuiască pe el ca profet (1 Împăraţi 19:14-16). Probabil acest fapt avea să-l înveţe pe Ilie că Dumnezeu nu va rămâne niciodată fără oameni pe care să-i poată folosi. Nici chiar marele Ilie nu era de neînlocuit.

Nimeni nu este indispensabil în Trupul lui Hristos. Pe de altă parte, nici nu este cineva de lepădat. Biblia spune că toţi membrii sunt necesari. Dar trebuie să recunoaştem mai întâi că suntemdispensabili, înainte să devenim cu adevărat indispensabili. Numai atunci când am realizat nimicnicia noastră suntem cu adevărat utili în Trupul lui Hristos. Oricând se întâmplă ca cineva să simtă că lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc nu va merge fără el, adevărul este de obicei că acea lucrare ar fi mult mai bună fără el!


Lucrarea lui Dumnezeu este dependentă de slujirea în comun a Trupului lui Hristos – nu de cea a unui singur individ. De fapt, individul care încearcă să facă totul de unul singur este o piedică sigură în faţa lucrării lui Dumnezeu – pentru că el nu lasă loc altora să funcţioneze.

Ochiul este un organ important, dar dacă întreg trupul ar fi fost doar un mare ochi un astfel de trup ar fi chiar inutil. De aceea, când o biserică sau o organizaţie creştină pivotează în jurul unui singur om (oricât de talentat ar fi el), ea încetează să mai fie o expresie a Trupului lui Hristos. În realitate, un astfel de grup devine o piedică pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Oricât de impresionante ar putea fi statisticile, bisericile care se axează în jurul unui lider sau pastor înzestrat nu-şi îndeplinesc funcţia destinată lor de către Dumnezeu. Părtăşia creştină adevărată este imposibilă într-o astfel de situaţie.

Când o celulă din corp creşte într-o măsură mult peste cea menită de Dumnezeu, ea nu poate face aceasta decât strivind viaţa altor celule în acest proces de creştere. Acesta este cancerul şi, netratat, el ucide întotdeauna corpul.

Aceasta este situaţia prezentă în multe organizaţii şi biserici creştine. Credincioşii din ele nu pot creşte spiritual datorită personalităţii copleşitoare a unui singur om din mijlocul lor. Ei sunt ca ciupercile mici care cresc sub umbra unui stejar puternic, şi care rareori văd lumina soarelui.

Cei care au un dar spiritual remarcabil să ia seama: Mai degrabă voi puteţi împiedica creşterea altor credincioşi decât o fac cei cu daruri mediocre. Sunteţi mai în pericol să ucideţi adevărata părtăşie decât alţi fraţi mai puţin talentaţi. Pe lângă acestea, sunteţi în pericolul de a-i face pe membrii Trupului lui Hristos mai dependenţi de voi înşivă decât de Hristos Capul.

Dacă nu le permitem altora să-şi îndeplinească lucrarea, violăm una dintre legile fundamentale ale Trupului. Biblia ne îndeamnă pe fiecare să-i privim pe ceilalţi ca fiind mai importanţi decât noi înşine (Filipeni 2:3). Probabil că nu putem, cu toată sinceritatea, să considerăm pe oricine mai spiritual decât noi înşine, iar Biblia nu ne îndeamnă la o umilinţă falsă. Ceea ce ni se cere să facem este să-i considerăm pe alţii mai importanţi. Cu siguranţă noi toţi putem face aceasta – dacă ne înţelegem propriul loc şi locul altora în acelaşi trup.

Aceasta nu însemană că toate darurile Duhului sunt de valoare egală pentru zidirea Trupului. Biblia însăşi ne spune că unele daruri sunt mai valoroase decât altele (1 Corinteni 14) şi ne îndeamnă „să dorim cu înflăcărare darurile mai bune” (1 Corinteni 12:31). Toţi credincioşii au o contribuţie bine definită de adus în lucrarea Trupului, dar aceia cărora li s-a dat de către Dumnezeu (în suveranitatea Sa) un dar mai folositor, vor fi capabili să aducă o contribuţie mai însemnată în mod natural. Faptul că cineva are un dar mai remarcabil nu contrazice faptul egalităţii tuturor credincioşilor – pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate.


Avem nevoie unii de alţii

Unul din lucrurile minunate despre Domnul nostru, atunci când El a umblat pe pământ, a fost acela că, deşi El era perfect şi superior oricui altcuiva, El S-a mişcat printre oameni ca fiind egalul lor. Acesta este modul în care suntem chemaţi să trăim şi noi. Isus a trăit ca un om care avea nevoie de părtăşia altor oameni. În grădina Ghetsimani, El S-a întors către Petru, Iacov şi Ioan şi le-a spus: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26;38). El, Fiul lui Dumnezeu, a avut nevoie de rugăciunea în părtăşie a ucenicilor Săi imperfecţi.

Cu toate acestea, cât de mulţi sunt cei autosuficienţi! Noi ignorăm membrii mai slabi ai Trupului gândind că nu avem nevoie de ei. Printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să ne trădăm propria sărăcie şi orbire spirituală. Căci, amintiţi-vă, Biblia spune: „Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt necesare” (1 Corinteni 12:22).

Organele interne ale corpului nostru fizic, cum ar fi inima şi ficatul, nu sunt văzute

niciodată de către cineva; cu toate acestea, ele au funcţii vitale de îndeplinit. Aşa este şi în Trupul lui Hristos. Unii care nu au nici o lucrare publică şi care sunt necunoscuţi sunt într-adevăr cei mai necesari.

Biblia spune că nici măcar Capul (Hristos) nu le spune picioarelor (cei mai din urmă şi mai de jos membrii ai trupului), „Nu am nevoie de voi!” (1 Corinteni 12:21). Ne dăm seama astfel cât de puţin putem realiza chiar şi fără cel mai slab şi neînzestrat dintre fraţii noştri.

Ei au ceva de făcut pentru noi din partea lui Hristos. Deci ar trebui să-i ascultăm. Dacă-i ignorăm sau îi dispreţuim, în acea măsură ne vom lipsi pe noi înşine de plinătatea lui Hristos.

Părtăşia este întotdeauna o chestiune cu două sensuri. Există dăruire şi primire. Aceia dintre noi care avem abilitatea predicării Cuvântului simţim adesea că ceilalţi ar trebui întotdeauna să ne asculte, pentru că simţim că noi avem ceva să le oferim. Chiar şi în conversaţii, mulţi dintre noi tind să domine scena, aşa încât fratele nostru de-abia dacă are şansa să spună un cuvânt. Când în cele din urmă prinde ocazia să spună ceva, noi aşteptăm nerăbdători să termine pentru ca noi să putem începe să-i predicăm din nou. Cât de importanţi ne simţim!

Biblia spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie” (Iacov 1:19). Avem nevoie să ne educăm pe noi înşine în arta ascultării altora. Până la urmă, Dumnezeu ne-a dat două urechi şi numai singură gură! Şi aşa cum spunea cineva: Dumnezeu ne-a dat urechi care sunt întotdeauna deschise şi o gură care se închide!” Deci rugăciunea noastră ar trebui să fie:

„Doamne, umple-mi gura cu lucruri valoroase,

Şi înghionteşte-mă când am spus destul.”


Avem nevoie să ne ascultăm unul pe altul. Avem nevoie de ajutorul celuilalt. Nici un membru din Trup nu este auto-suficient.

Nici un loc pentru mândrie

Când vedem Trupul lui Hristos, nu putem decât să recunoaştem egalitatea tuturor credincioşilor – indiferent de rasă, educaţie, inteligenţă sau condiţie socială. Toţi sunt egali şi toţi sunt în mod egal necesari. Nici unul nefiind mai necesar decât altul, şi toţi având ceva cu care să contribuie, nimeni nu are de ce să se simtă inferior, nimeni nu se poate simţi superior; iar mândria, comparaţia şi gelozia sunt excluse cu totul.

Nu va fi loc nici măcar pentru acea formă invertită de mândrie (care îşi asumă înfăţişarea umilinţei) pe care o au unii lucrători creştini care se fălesc cu faptul că, în ciuda spiritualităţii lor înalte (?) şi a calificării lor, ei sunt cu toate acestea dispuşi să lucreze subordonaţi fraţilor lor mai puţini spirituali şi mai puţin calificaţi. Cât de orbi faţă de Trup sunt astfel de oameni!

Cât de multe probleme se rezolvă atunci când avem revelaţia spirituală a Trupului lui Hristos!

Unitate în varietate

Există o varietate în Trupul lui Hristos rânduită de Dumnezeu.

Dumnezeu foloseşte temperamentele şi darurile noastre diferite ca să prezinte lumii o imagine echilibrată a lui Hristos. De unii singuri, fiecare dintre noi poate, în cel mai bun caz, să prezinte doar o imagine distorsionată şi dezechilibrată a lui Hristos.

Orice lucrare a unei singure persoane, prin ea însăşi, poate produce creştini neechilibraţi. Cât de recunoscători trebuie să fim că există alţii în Trup cu temperamente şi nuanţări diferite. De exemplu, dacă doi fraţi predică Cuvântul aceluiaşi grup de credincioşi, iar accentul unuia dintre ei este „Nu fiţi prea siguri ca sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aţi putea să vă înşelaţi singuri”, iar accentul celuilalt frate este: „fiţi siguri că sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt”, în aparenţă par să se contrazică unul cu celălalt. Însă ambele accente sunt necesare – în aşa fel lucrările lor pot fi reciproc complementare.

În Trupul lui Hristos, putem avea adepţi ai teologiei Calviniste şi Arminianiste care să lucreze împreună, fiecare contribuind cu accentele lor distinctive – pentru că ambele puncte de vedere sunt în Biblie. Aşa cum a spus odată Charles Simeon referitor la aceasta, „Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puţin în mijloc. Adevărul este în ambele extreme, ţinute în mod simultan”. Deci, avem nevoie de oameni care prezintă ambele extreme. Şi tot aşa, este loc pentru personalităţile extrovertite ca şi pentru cele mai timide. Temperamentele diferite pot fi reciproc complementare. Unii oameni pot fi foarte prudenţi, nefăcând niciodată un pas înainte fără o dezbatere îndelungată, cântărind toate punctele pro şi contra, şi cumpănind mult timp dacă să facă sau nu o mişcare. Alţii sunt mai lipsiţi de griji şi au tendinţa să alerge înainte entuziaşti, fără să gândească profund asupra consecinţelor. Deoarece


amândouă aceste două tipuri de personalităţi (şi altele) se găsesc în Trupul lui Hristos, există un echilibru. Dacă Trupul ar consta doar din personalităţi ezitante, profund gânditoare, progresul ar putea fi destul de încet. Invers, dacă Trupul ar fi format doar din entuziaşti năvalnici, ar exista prea multe proiecte neterminate.

Fiecare temperament are punctele tari şi slabe. O varietate de oameni cu o varietate de temperamente, lucrând împreună ca şi creştini, poate prezenta lumii o imagine mai completă şi mai corectă a lui Hristos. Deci n-ar trebui să ne pierdem timpul încercând să-i facem pe toţi din Trup ca noi înşine. Ar trebui să permitem fiecăruia să fie el însuşi.

Cum pot susţine punctele noastre tari slăbiciunile altcuiva, este ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi. În schimb, punctele lui tari pot să susţină slăbiciunile noastre.

Lucrând împreună, Petru şi Ioan (oameni cu temperamente diferite) au adus mai multă glorie lui Dumnezeu decât ar fi putut să o facă independent. Pavel şi Timotei – izbitor de diferiţi în constituţia lor temperamentală – au putut, cu toate acestea, să lucreze împreună pentru Evanghelie şi să formeze o echipă puternică.

Există intelectuali străluciţi precum şi oameni cu minţi mediocre în biserică. În mod natural, prezentarea adevărului lui Dumnezeu va varia pentru fiecare. Dar nici o categorie nu poate dispreţui sau critica o alta, pentru că ambele sunt în mod egal necesare în Trup, ca să prezinte evanghelia unei lumi formată atât din intelectuali cât şi din non-intelectuali, filosofi şi casnice, studenţi şi fermieri, etc. Dumnezeu a avut nevoie de un geniu şi de un învăţat ca Pavel pentru lucrarea lui, la fel de bine cum a avut nevoie de un pescar needucat ca Petru. Ei aveau stiluri diferite de predicare a aceleiaşi veşti bune şi fiecare a avut o parte specifică de jucat, şi nici unul n-ar fi putut să realizeze cu aşa dibăcie lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin celălalt.

Întoarcerea la Dumnezeu nu schimbă capacităţile intelectuale ale unui om. Nici nu-l obligă să-şi schimbe statusul social. Evanghelia nu dezrădăcinează natura eterogenă a societăţii aici pe pământ, deşi distincţiile sociale devin irelevante în Hristos. Dumnezeu a avut nevoie de un om înstărit ca Filimon la fel de bine cum a avut nevoie de Onisim care era un servitor în casa lui Filimon. Nivelele şi standardele lor de viaţă au rămas neschimbate, dar fiecare dintre ei a avut de adus o contribuţie specifică în Trupul lui Hristos, pe care celălalt n-ar fi putut să o aducă niciodată; şi astfel au putut lucra împreună pentru evanghelie.

Niciodată Dumnezeu n-a intenţionat ca Trupul lui Hristos să fie plin de oameni care să fie exact la fel în orice aspect – cum sunt maşinile care ies dintr-o fabrică. Nu. Lucrarea adevărată a Trupului este dependentă de varietatea membrilor lui. Am avea de-a face cu o stagnare şicu o moarte spirituală dacă toţi am fi la fel.

Chiar şi neînţelegerile noastre unul cu celălalt pot fi folosite de Dumnezeu ca să adâncească părtăşia noastră şi să ne conducă la maturitate spirituală. Proverbe


27:17 spune: „După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul ascute mânia altui om”. Doi „oameni de fier” se pot ascuţi unul pe altul în loc să se ciocnească unul cu celălalt.

Uneori Dumnezeu îi pune pe doi oameni cu temperamente diferite împreună în lucrarea Lui, şi pe măsură ce muncesc împreună, pot ieşi scântei dintre ei, dar acesta poate fi modul lui Dumnezeu de „ascuţire” a lor. Dacă o persoană este ca fierul şi alta ca argila, nu va fi nici o scânteie şi nici o ascuţire. În schimb va avea loc imprimarea fierului în lut – opinia unei persoane cu o voinţă puternică forţată asupra unei persoane cu o voinţă slabă. Totuşi, intenţia lui Dumnezeu nu este ca o persoană să trebuiască să-şi impună cu forţa punctele de vedere asupra alteia, ci mai degrabă ca amândouă să înveţe una de la celalată. Putem să nu fim de acord, dar încă să fim uniţi şi încă să ne iubim unul pe altul. De fapt, ne putem iubi unul pe celălalt mai profund în astfel de cazuri.

Cred că Dumnezeu îngăduie diferenţe de opinie (asupra chestiunilor neprincipiale) între membrii diferiţi din biserică pentru ca astfel să existe o oportunitate mai mare de exercitare a dragostei creştine. Dragostea unul pentru celălalt ar fi o chestiune uşoară dacă noi toţi am vedea fiecare problemă cu aceiaşi ochi. Dar atunci când nu suntem de acord, dragostea noastră este încercată. Deci trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru neînţelegerile care nu ne dezbină şi nu ne despart.

O părtăşie creştină care proclamă lipsa diferenţelor de opinie este „suspectă”. Membrii unei astfel de părtăşii ori nu pot să gândească pentru ei înşişi ori sunt dominaţi de o persoană cu o voinţă mai puternică.

Părtăşia creştină adevărată este forjată şi ascuţită pe nicovala neînţelegerilor sănătoase, iubitoare.

AJUTÂNDU-NE UNUL PE ALTUL

„…spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:15,16).

Versetele de mai sus precum şi alte versete din Noul Testament fac clar faptul că fiecare credincios are responsabilitatea să propage viaţa în trupul lui Hristos, în propriul lui mod. Acest lucru nu este un privilegiu exclusiv al predicatorilor, ci datoria tuturor membrilor Trupului lui Hristos.

Am văzut deja importanţa purtării crucii şi a morţii faţă de sine. Aceasta este legea de bază a relaţiilor interpersonale în Trupul lui Hristos. Dar este şi mijlocul principal prin care fiecare membru propagă viaţă în Trup.

„Astfel că în noi lucrează moartea, iar (ca rezultat) în voi viaţa”, scria Pavel creştinilor din Corint (2 Corinteni 4:12). Cu cât purtăm mai mult crucea în viaţa noastră, cu atât mai mult vom aduce viaţă în Trup, chiar dacă nu avem darul predicării.

Părtăşia, aşa cum am văzut deja, este o chestiune cu două sensuri. Sunt implicate deopotrivă dăruirea şi primirea. Noi toţi avem nevoie să oferim celor din Trup după cum toţi avem nevoie să primim de la alţii. Am văzut în capitolul trecut cum unii, datorită sentimentelor de inferioritate, pot ezita în a oferi, şi cum alţii, simţindu-se superiori, pot considera că ei nu au nimic de primit. Când toţi membrii Trupului funcţionează aşa cum ar trebui, va exista o dăruire şi o receptare în dragoste care va conduce la zidirea Trupului.

Biblia ne vorbeşte despre o responsabilitată dublă pe care o are fiecare dintre noi în zona dăruirii şi a receptării. Ni se spune să ne încurajăm şi să ne corectăm unul pe altul.

Să luăm următoarele porunci din Biblie:

„Îndemnaţi-vă (mustraţi-vă, îndemnaţi-vă şi încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi…..pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului….

„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu cât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 3:13; 10:25).

Aceste porunci sunt aproape total ignorate de către vasta majoritate a credincioşilor, deşi ele subliniază două dintre responsabilităţile noastre principale ca membrii ai Trupului lui Hristos.

Cuvântul tradus prin „a îndemna/ a încuraja” din pasajul de mai sus este grecescul parakaleo. Forma de substantiv a acestui verb este parakletos, care


(tradus ca „Mângâietor”) este cuvântul folosit de Isus pentru Duhul Sfânt în Ioan, capitolele 14 până la 16.

Aceasta ar părea să indice că încurajarea şi îndemnare sunt două din lucrările principale ale Duhului Sfânt.

Şi dacă Duhul Sfânt locuieşte în noi ca mambrii ai Trupului lui Hristos, El va căuta să se exprime pe Sine prin noi celuilalt într-o lucrare mutuală de încurajare şi îndemnare. De aceea vom stinge Duhul dacă nu ne angajăm într-o astfel de lucrare. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi….Nu stingeţi Duhul.” (1 Tesaloniceni 5:14, 19 ).

Nu însemană că trebuie să ne petrecem timpul încurajând sau mustrând pe alţii tot timpul. Nu. Este un anumit timp şi loc pentru practicarea oricărei lucrări. Totuşi, trebuie să ne recunoaştem responsabilitatea noastră în aceste domenii.

Probabil aceasta era lucrarea la care Isus se referea când le-a spus discipolilor Săi la ultima cină: „…şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14). Spălarea picioarelor duce atât la împrospătarea lor cât şi la curăţarea lor – după ce au cutreierat drumurile prăfuite, purtând numai sandale.

La fel, încurajarea poate împrospăta un frate slab şi descurajat, iar corectarea poate curăţa un frate rătăcit.

Trebuie să fim dispuşi să spălăm picioarele altora şi să ne lăsăm în schimb şi propriile picioare să fie spălate.

Încurajându-i pe ceilalţi

Pavel şi Barnaba au întărit sufletele ucenicilor din bisericile pe care le-au înfiinţat, încurajându-i pe aceştia (Faptele Apostolilor 14:22).

Şi noi putem să-i întărim pe alţii printr-o lucrare de încurajare – nu doar predicând Cuvântul, dar şi oferind apreciere acolo unde se cuvine.

Isus a fost întotdeauna grabnic să ofere un cuvânt de apreciere unde se cuvenea. El a lăudat un centurion roman pentru credinţa sa (Matei 8:10), o femeie pocăită pentru dragostea ei (Luca 7:47) şi pe Maria din Betania pentru devotamentul ei (Luca 10:42; Marcu 4:8,9).

Ucenicilor lui slabi, El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28).

Pavel, scriindu-le bisericilor – chiar celor mai carnale -de obicei găsea ceva de apreciat în ele. Către biserica din Corint, plină de clici, de certuri şi imoralitate, Pavel şi-a început scrisoarea astfel: „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna


cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus; căci în El aţi fost îmbăgăţiţi în toate privinţele, în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă. În felul aceasta, mărturia lui Hristos a fost confirmată în voi, încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:4-9).

De-abia pe urmă le-a spus: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire” (versetul 10).

Pavel a încercat să înceapă cu ceva pozitiv. La fel trebuie să facem şi noi.

Nu tuturor ne vine natural să fim aşa. Cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să vedem mai întâi partea negativă a altora. Dar dacă ne supunem disciplinei Duhului Sfânt, Îl vom descoperi cum ne arată ceva de apreciat în fiecare om.

Odata un profesor a desfăşurat în faţa clasei o coală mare de hârtie cu o pată mică de cerneală într-un colţ şi le-a cerut copiilor să scrie ceea ce văd. Toţi au descris pata mică de cerneală şi nici unul n-a vorbit despre suprafaţa mare de hârtie nepătată. Tot aşa, în relaţiile umane: Adesea avem tendinţa să ne concentrăm la defectele mărunte ale oamenilor şi să nu vedem binele din ei.

Schimbarea perspectivei cuiva necesită hotărâre dar merită efortul. Treptat, se capătă obiceiul de a observa calităţile bune ale oamenilor. Următorul pas este să le spunem cât de mult apreciem acele calităţi bune.

Sinceritatea

Adesea putem să-i încurajăm pe fraţii noştri credincioşi printr-o recunoaştere sinceră a umanităţii şi luptelor noastre.

Suntem chemaţi să fim martori ai lui Hristos. Dar dacă, în mărturia noastră le creem altora o impresie falsă despre noi, atunci devenim martori falşi. Vasta majoritate a credincioşilor intră în această categorie. Ei povestesc altora numai despre reuşitele din viaţă, nespunând nimic niciodată despre luptele sau eşecurile lor. Ei mărturisesc despre multele rugăciuni la care Dumnezeu le-a răspuns, dar nu menţionează nimic despre rugăciunile la care răspunsul lui Dumnezeu a fost Nu. Ei îşi descriu toate experienţele de vârf în detaliu, dar niciodată nu spun nici un cuvânt despre văile lungi dintre culmi.

Ei sunt martori mincinoşi, pentru că arată o imagine ireală a vieţii creştine.

Mi-amintesc cum, ca tânăr creştin, luptându-mă să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu, am auzit multe mărturii de acest fel de la alţi creştini. Nici unul nu mi-a spus, fie de la amvon, sau în conversaţii personale, că şi ei aveau temeri şi probleme nerezolvate şi rugăciuni fără răspuns, sau că erau lucruri în Biblie care-i derutau şi pe ei. De aceea am crezut că astfel de probleme şi semne de întrebare erau numai ale mele. Rezultatul a fost că toate mărturiile lor doar m-


au descurajat; iar descurajarea, la rândul ei, m-a condus departe de Dumnezeu.

Apoi am citit în Biblie cum marele apostol Pavel a fost adeseori încurcat, cum a disperat, cum unele din rugăciunile lui au rămas fără răspuns, cum unii dintre oamenii bolnavi pentru care s-a rugat n-au fost vindecaţi, şi cum el a avut chiar şi temeri, şi cum a fost mângâiat în deznădejdea sa de fraţii lui credincioşi (2 Corinteni 4:8; 1:8; 12:8,9; 2 Timotei 4:20; 2 Corinteni 7:5,6). Onestitatea lui Pavel m-a ridicat şi am fost încurajat să merg înainte.

Pavel n-a căutat niciodată să le lase altora o impresie falsă despre el (2 Corinteni 12:6). Şi astfel le-a spus clar că el era o fiinţă umană – nu un înger. El a trăit victorios peste tot păcatul cunoscut, dar el încă era o fiinţă umană care putea face greşeli şi în care carnea încă nu era stârpită. Întotdeauna scopul lui Pavel era să-i ajute pe alţii iar nu să-i impresioneze. Prin sinceritatea sa faţă de omenescul din el, a devenit un instrument de încurajare pentru mulţi.

Este vorba de dorinţa de a-i impresiona pe alţii care, pe mulţi dintre noi, ne determină să nu fim sinceri cu privire la luptele şi temerile noastre. Aceasta arată că nu suntem cu adevărat interesaţi să-i ajutăm către o umblare mai apropiată cu Dumnezeu. Nu ne pasă că ei sunt descurajaţi de standardele nerealiste pe care le-am pus înaintea lor. Părem să fim mulţumiţi atâta timp cât noi suntem menţinuţi la un nivel de apreciere înalt.

Dacă vrem să fim canale prin care Duhul Sfânt să-i încurajeze pe alţii trebuie plătit un preţ – preţul sincerităţii.

Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem merge în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să mergem în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare – evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unul cu altul. Amintiţi-vă, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi povestea lui Ananina şi Safira înregistrată în Faptele Apostolilor).

Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; şi când oamenii se întorc la Dumnezeu ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni – şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.

Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi în părtăşie într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.


În mod cert avem nevoie de înţelepciune ca să fim oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem să fim ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie – şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.

O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.

Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, biserica. Dar, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.

Keith Miller spune în The Taste of New Wine: „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curat şi înlăuntru sunt bolnavi de ei înşişi, sunt plini de slăbiciuni, frustrări şi le lipseşte realitatea din jurul lor şi din biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Această bandă de oameni drăguţi, netulburaţi nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele”, ori, cei mai perceptivi dintre ei, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi”.

Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă că avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal – şi noi toţi putem începe cu o singură persoană.

Totuşi sunt pericole în acest domeniu al părtăşiei sincere de care ar trebui să fim conştienţi astfel încât să le putem evita. Iată câteva linii călăuzitoare ce ne pot ajuta:

Mai întâi de toate , părtăşia intimă trebuie restricţionată pentru indivizi de acelaşi sex. Nu trebuie să uităm că trăim încă într-o lume căzută şi că firea (şi prin urmare potenţialul pentru păcat) este încă în noi toţi. De aceea pentru oricine este cel mai periculos să încerce şi să dezvolte o părtăşie intimă cu cineva de sex opus, în afara relaţiei de căsătorie. Aceia care au încercat să facă aşa, au căzut invariabil într-un păcat sau altul.

În al doilea rând, trebuie să urmăm principiile spirituale stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru părtăşia noastră – şi să refuzăm să fim călăuziţi de tehnici psihologice. Duhul Sfânt trebuie să deţină controlul părtăşiei noastre şi trebuie să-I permitem să ne conducă mai aproape unul de altul în mod spontan. Nu trebuie să forţăm pe nimeni într-o onestitate artificială.

În al treilea rând , amintiţi-vă că scopul părtăşiei nu este să ne mărturisim păcatele unii altora şi să obţinem prin acesta o stranie consolare nescripturală. Niciunde Biblia nu ne încurajează să ne mărturisim păcatele oricui şi tuturor. Trebuie să ne mărturisim păcatul în cercul în care a fost comis. Dacă am păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu avem nevoie să ne mărturisim păcatul numai lui Dumnezeu. Dacă păcatul nostru a fost îndreptat în acelaşi timp şi împotriva


unui individ sau grup, atunci trebuie mărturisit şi acestora. Dar nu trebuie să ne mărturisim păcatele tuturor fraţilor noştri creştini. În realitate, asemenea confesiuni ale păcatelor, pe langă faptul că sunt total nenecesare, pot deveni o poticnire pentru alţii – murdărindu-le minţile şi poate chiar încurajându-i să păcătuiască la fel. Suntem chemaţi să zidim Trupul lui Hristos. Asigură-te că nu-L sfâşii. Scriptura ne îndeamnă să ne încurajăm şi să ne mustrăm unul pe altul, nu să ne mărturisim păcatele unul altuia.

(Singura referire din Noul Testament la mărturisirea greşelilor unul altuia (Iacov 5:16) este în relaţie evidentă, aşa cum arată contextul, cu vindecarea fizică. Boala este uneori cauzată de păcate nemărturisite. Şi de aceea Iacov îndeamnă la o mărturisire completă a păcatului în prezenţa bătrânilor, pentru ca vindecarea să nu poată fi amânată din această cauză. Această poruncă nu ar trebui niciodată să fie scoasă din contextul ei şi să i se acorde o aplicaţie mai mare care nu i-a fost menită. Amintiţi-vă, „un text scos din context este un pretext”).

O sinceritate prostească poate strica mărturia lui Hristos şi poate de asemenea oferi ocazia pentru clevetire inutilă. Îmi amintesc de o poveste pe ccre am auzit- o despre trei diaconi dintr-o biserică, hotărâţi să aibă părtăşie sinceră unul cu altul. Unul a spus că slăbiciunea lui erau banii şi că fura fondurile bisericii. Altul a recunoscut că slăbiciunea lui era sexul şi că el trăia în păcat cu o anumită doamnă din biserică. Al treilea a spus: „Slăbicunea mea este clevetirea; şi de-abia aştept să plec de la această întâlnire!”.

Biblia spune: „Cine umblă cu defăimări dezvăluie secrete; de aceea să nu te amesteci cu cel ce îşi deschide buzele” (Proverbele 20:19).

Există oameni fără scrupule chiar şi în biserică. Asigură-te că nu te pui pe tine sau pe alţii în situaţii jenante printr-o „sinceritate” neînţeleaptă. Când nu ştii cât de sincer ar trebui să fii cu celălalt în părtăşie, este mai bine să greşeşti spunând mai puţin decât mai mult.

Când ne ţinem de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem în siguranţă.

Apoi, în al patrulea rând, ar trebui să ne analizăm motivele. „Sinceritatea” cu alţii, menită doar să ne înalţe reputaţia de sfinţi umili, este dezgustătoare. Am auzit credincioşi mărturisindu-şi public anumite „păcate onorabile” (ca de exemplu „Nu mă rog destul”, „Nu sunt o mărturie aşa de persistentă cât ar trebui”, „Am nevoie să fiu mai milos”, până la a provoca scârbă) care-i fac să pară mai degrabă sfinţi decât păcătoşi. Cu siguranţă aceasta era intenţia lor – să obţină aprobarea fraţilor lor credincioşi pentru sinceritatea lor. Feriţi-vă de o asemenea „mândrie umilă”!

În al cincilea rând, trebuie să reţinem că confidenţele încredinţate nouă de ceilalţi sunt o responsabilitate sfântă, care nu trebuie să fie niciodată trădată.

Astfel de probleme pe care oamenii ni le-au povestit despre ei sau despre alţii n-ar trebui să fie împărtăşite niciodată nici măcar ca „cereri de rugăciune”. Este pur şi simplu şocant să auzi nivelul clevetirilor care se iscă sub umbrela evlavioasă a justificării de genul „Împărtăşesc aceasta doar pentru rugăciune”.


În al şaselea rând, trebuie să evităm curiozitatea carnală şi nesănătoasă, atunci când cineva îşi descarcă inima faţă de noi. Suntem avertizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu să nu fim persoane sâcâitoare preocupate de problemele altor oameni (1 Petru 4:15). Nu trebuie să ne amestecăm în treburile oamenilor. Scopul nostru în părtăşie este să ne ajutăm unul pe altul, nu să descoperim toate greşelile sau păcatele celuilalt.

În final , haideţi să-i cerem lui Dumnezeu să fie între noi în toate relaţiile de părtăşie şi mărturisire. Numai prezenţa Lui ne poate apăra în mărturisirea noastră. Dacă Hristos Capul nu se află între noi, părtăşia noastră poate degenera într-un exerciţiu carnal care nu este suficient pentru scopul lui Dumnezeu.

Părtăşia creştină adevărată presupune ca fiecare membru să-l încurajeze pe altul. Unde se practică aceasta, legăturile părtăşiei sunt înmiresmate şi întărite.

Mustrându-i pe ceilalţi

Credincioşia faţă de fraţii credincioşi din Trup ne cere să-i mustrăm şi să-i corectăm cu dragoste când îi vedem rătăcind. Dragostea adevărată nu poate sta niciodată într-o mulţumire de sine tăcută în timp ce vede un frate gata să cadă de pe o stâncă.

Biblia spune: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din cauza lui” (Leviticul 19:17).

Biblia nu ne cere să mergem încoace şi-ncolo arătându-i fiecăruia greşelile. Putem să-i corectă numai pe aceia cu care am stabilit deja o legătură de părtăşie; altfel, mustrarea noastră poate să fie înţeleasă greşit şi să facă mai mult rău decât bine.

Trebuie să evităm în mod categoric a corecta greşelile unei persoane, dacă niciodată nu am lăudat-o pentru virtuţile ei. Aprecierea exprimată este cel mai bun fundal pe care poţi arăta greşelile unei persoane.

Am văzut deja cum Pavel a urmat această structură scriindu-le creştinilor din Corint.

La fel şi noi, trebuie să ne abţinem de la a oferi îndreptare cuiva care ştim clar că o va respinge. Biblia spune: „Cel ce mustră pe un batjocoritor îşi atrage dispreţ şi cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu o pată. Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept şi el te va iubi” (Proverbe 9:7,8).

E de prisos să mai spunem că nu trebuie să căutăm să îndreptăm nimeni dacă noi înşine nu suntem dispuşi să primim îndreptare de la alţii.

Cu toate acestea, sunt situaţii când trebuie să-i corectăm pe fraţii noştri. Isus a spus: „…Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi,


iartă-l ” (Luca 17:3). Mustrarea fratelui nostru este o responsabilitate la fel de sfântă cum este iertarea lui. Nu trebuie s-o neglijăm nici pe una, nici pe cealaltă.

În Matei 18:15-34, Isus vorbeşte pe larg despre ambele subiecte – mustrare şi iertare. Despre mustrare, El spune: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-17).

„Mai bine o mustrare pe faţă decât o dragoste ascunsă”. Şi, în final, vei vedea că

„cine mustră pe altul găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare”, căci „limba mincinoasă urăşte pe cei zdrobiţi de ea şi gura linguşitoare pregăteşte ruina” (Proverbe 27:5; 28:23; 26:28).

Totuşi, trebuie să fim prudenţi în ce priveşte spiritul în care încercăm să-i îndreptăm pe fraţii noştri. Nu suntem chemaţi să fim „cenzori auto-constituiţi ai altora”, ca nu cumva să fim mai aspru judecaţi de Dumnezeu (Iacov 3:1) Nu suntem aici să le spunem oamenilor cum ar trebui să-şi organizeze casele, sau ce standard de viaţă ar trebui să urmeze. Datorită firii noastre păcătoase, mulţi suntem iscoditori. Unii sunt îndepărtaţi de Dumnezeu datorită „profeţilor” auto- intitulaţi care cred că sunt chemaţi să-i îndrepte pe alţii!

Chemarea noastră este să zidim Trupul lui Hristos. Orice corectare pe care o oferim cuiva trebuie să fie doar cu acest scop. Dacă nu, facem mult mai bine tăcând.

Trebuie să ne asigurăm că faptele noastre sunt corecte, dându-le celorlalţi posibilitatea punerii noastre la îndoială în orice mod posibil. Făcând aceasta, avem responsabilitatea să ne supunem îndemnului care spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur”(Galateni 6:1-3).

Această poruncă nu se adresează tuturor credincioşilor, ci doar celor care sunt

„evlavioşi” sau „duhovniceşti” (versetul 1). Omul duhovnicesc este acela care şi- a îndepărtat mai întâi bârnele din proprii ochi înainte de a face un pas pentru scoaterea paiului pe care-l vede în ochiul fratelui său (Matei 7:1-5). Omul duhovnicesc este de asemenea unul suficient de smerit să se recunoască pe sine capabil de căderea în acelaşi păcat în care a căzut fratele său (Galateni 6:1; 1 Corinteni 10:12).

În plus, un viitor „ştergător de paie” trebuie să fie pe cât de duhovnicesc, pe atât de delicat. Căci, dincolo de toate, scoaterea unui pai din ochiul cuiva este o treabă delicată: un tratament dur, grosolan putând împinge şi mai adânc paiul în ochi, fâcând astfel mai mult rău decât bine!


Omul duhovnicesc este totodată unul care vorbeşte celuilalt în mod respectuos, numai după ce rugăciunea i-a creat atitudinea corectă, aşa încât se simte el însuşi mai afectat de căderea fratelui său decât va fi fratele său ca urmare a mustrării lui.

Iată ce însemană „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2).

Omul duhovnicesc este omul condus de Duhul Sfânt – pentru că acesta este înţelesul cuvântului „duhovnicesc”. Acest lucru presupune că el acordă corectare numai când primeşte mărturia interioară a Duhului care-l îndeamnă să facă astfel. Căci, aşa cum spune Biblia: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…..tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea îşi are timpul ei” (Eclesiastul 3:1,7). Avem nevoie să fim intim legaţi de Cap, dacă vrem să ştim care este cel mai bun moment de abordare a altui membru din Trup cu un cuvânt de îndreptare. Numai aceia care sunt în strânsă legătură cu Capul ar trebui să-şi asume o astfel de lucrare.

Corectarea este o responsabilitate sfântă pe care o avem unii faţă de alţii, ca membrii în Trupul lui Hristos. Isus a spus (în Matei 7:5) că după ce ne scoatem bârna din propriul ochi, avem datoria de a merge la fratele nostru să-i îndepărtăm paiul din ochiul său. După ce ne-am curăţat ochiul, nu trebuie să stăm pur şi simplu nefăcând nimic. Nici nu trebuie să mergem la fratele nostru doar ca să-i arătăm paiul din ochi. Responsabilitatea noastră este să-l ajutăm să scape de el. Aceasta presupune să ne alăturăm lui şi să-l ajutăm să îndepărteze paiul.

Primind încurajare

Părtăşia, aşa cum am văzut în repetate rânduri, este o chestiune bidirecţională. Fiecare parte a corpului uman are nevoiesă primească ajutor, la fel de bine cum trebuie să şi ofere celorlalte părţi ale corpului. La fel este şi în Trupul lui Hristos.

Trebuie să fim suficient de smeriţi ca să ne recunoaştem nevoia de încurajare din partea altora. Este doar un spirit de mândrie acela care pretinde să fii capabili să mergi înainte fără nici o încurajare din partea cuiva. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că putem trăi şi munci mult mai bine când suntem încurajaţi. Fiecare dintre noi are nevoie de încurajare.

Să ne gândim la atitudinea apostolului Pavel, când le-a scris tinerilor creştini din Roma: „Căci doresc mult să vă văd”, spune el, „ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră; adică să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră cât şi a mea” (Romani 1:11,12).

Iată că avem un exemplu clar de cum trebuie să funcţioneze împreună membrii Trupului, unul cu altul. Chiar şi marele apostol, în ciuda experienţei şi a maturităţii, a recunoscut nevoia sa de a primi ajutor şi încurajare de la creştinii tineri din Roma.


Şi noi avem nevoie de ajutorul şi încurajarea celuilalt.

Primind mustrarea

De asemenea, trebuie să fim suficient de smeriţi ca să primim mustrarea de la alţii. Noi toţi avem greşeli. Ceea ce este mai rău, toţi avem „pete oarbe” aşa încât nu suntem capabili să ne vedem unele greşeli aşa de clar cum ni le văd alţii.

Aici este un alt loc unde membrii Trupului ne pot ajuta – dacă suntem dispuşi să primim ajutorul lor. Dacă însă ei găsesc în noi un spirit de mândrie, de aroganţă atunci se poate întâmpla ca niciodată să nu mai vină să ne spună ce văd, şi numai noi vom fi singurii păgubaşi

Pavel a fost credincios în a-l mustra pe Petru când l-a văzut pe Petru compromiţându-se. Iar Petru, la tândul lui, a fost suficient de smerit să accepte mustrarea lui Pavel, pentru că a văzut că Pavel avea dreptate. Rezultatul a fost că şi alţii au fost binecuvântaţi, şi Trupul lui Hristos a fost zidit (Galateni 2:11- 16). Ce înfrângeri s-ar fi stârnit dacă Pavel ar fi păstrat tăcerea sau dacă Petru ar fi fost prea mândru (în poziţia lui de apostol senior) ca să primească cuvântul de corectare!

Suntem noi accesibili şi deschişi acelora care pot avea un cuvânt de reproş la adresa noastră? Sau arătăm altora prin atitudinea noastră, că noi nu dorim nici un fel de critică? Dacă alţi membri ai Trupului ne găsesc dificili de abordat cu un sfat, este mai mult decât probabil că Hristos Capul ne poate găsi greu de şlefuit.

Unul din cele mai clare teste ale condiţiei noastre spirituale este atitudinea faţă de critică.

Iată ce spune Biblia pe marginea acestei teme:

„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celor fără minte…..Cine îşi aduce aminte de disciplină apucă pe calea vieţii….Cine iubeşte disciplina, iubeşte cunoaşterea; dar cine urăşte mustrarea este prost……Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă învăţătura, dar cel ce ia seama la mustrare va fi pus în cinste….Urechea care ia aminte la mustrarea care duce la viaţă va rămâne printre înţelepţi. Cel care leapădă învăţătura îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel care ascultă mustrarea capătă pricepere….. Când se dă învăţătură celui înţelept, el primeşte cunoştinţă….Deschide-ţi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei…. Ca un cercel de aur şi ca un ornament de aur curat, aşa este pentru o ureche atentă cel ce mustră cu înţelepciune….Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt înşelătoare” (Eclesiastul 7:5; Proverbele 10:17; 12:1; 13:18; 15:31,32; 21:11; 23:12; 25:12; 27:6).

Trupul lui Hristos va fi zidit pe măsură ce fiecare membru îşi îndeplineşte propria responsabilitate în a da şi a primi.

SUPUNERE ŞI CONDUCERE

Legile împărăţiei lui Dumnezeu sunt tocmai opusul legilor împărăţiilor pământeşti – cum este cerul faţă de pământ (Isaia 55:8,9).

Pe pământ, lideri care exercită autoritate asupra altora sunt consideraţi a fi superiori, iar aceia care trebuie să se supună, inferiori. Dar în Trupul lui Hristos se întâmplă exact invers. Legile Trupului ne cheamă: „supunându-ne unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21-TLB) să ne slujim unii pe alţii în smerenie (1 Petru 5:5) şi în dragoste (Galateni 5:6).

Fiecare membru este chemat să se supună şi să-i slujească altuia. „Cum este posibil?”, cineva ar putea întreba, „Nu cei tineri sunt chemaţi să le slujească bătrânilor?”

O astfel de întrebare apare pentru că supunerea este adeseori greşit înţeleasă doar ca obedienţă. Dar ne putem supune altora şi lepădându-ne de noi înşine. Isus tocmai aşa a trăit. Tot timpul pe pământ, El S-a dezis de drepturile Lui în relaţiile cu ceilalţi. Acesta este sensul principal al supunerii. Şi aceasta este ceea ce fiecare membru al Trupului este chemat să facă.

Isus ne-a arătat slava supunerii, astfel că noi ar trebui să fim fericiţi umblând pe această cale toată viaţa noastră.

Supunere faţă de autoritatea numită de Dumnezeu

Dumnezeu este autoritatea fundamentală în univers. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu deleagă autoritatea Sa.

Conducători de guverne, părinţi şi lideri de biserici au autoritate în societate, în cămin şi în biserici.

Biserica nu este, aşa cum cred unii, o democraţie unde fiecare este responsabil numai faţă de Dumnezeu. Nu. Există lideri în Trup numiţi de Domnul, cărora noi trebuie să ne supunem şi de care trebuie să ascultăm în ce priveşte chestiunile legate de biserică. Aceasta este voia lui Dumnezeu şi este clar învăţată de Scriptură.

La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu le porunceşte popoarelor să se supună conducătorilor, soţiilor să se supună soţilor, copiilor să se supună părinţilor şi servitorilor, stăpânilor lor, la fel el porunceşte supunerea faţă de bătrânii dintr- o biserică.

De exemplu, Biblia ne învaţă că bărbatul este autoritatea delegată de Dumnezeu asupra femeii. Chiar dacă bărbaţii răscumpăraţi şi femeile răscumpărate sunt membrii egali în Trupul lui Hristos, Dumnezeu porunceşte cu toate acestea ca femeia să fie supusă bărbatului în biserică (1 Corinteni 11:3; 14:33-35; 1 Timotei 2:11-13).


Similar, Dumnezeu a stabilit ca bătrânii să fie cei care conduc bisericile locale. Unde bătrânii sunt cu adevăraţi numiţi de Dumnezeu într-o biserică, ei sunt delegaţii Domnului şi manifestă ceva din autoritatea Lui. Domnul a spus ucenicilor pe care i-a trimis: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge” (Luca 10:16).

Cuvântul lui Dumnezeu are porunci de genul:

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5:12,13).

„Vă îndemn, fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucrare şi care munceşte” (1 Corinteni 16:15,16).

„Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură” (1 Timotei 5:17).

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (1 Petru 5:5).

Dumnezeu ne plasează ca membrii în Trupul lui Hristos în grupuri de părtăşie (biserici sau echipe de lucrători creştini). Aici, suntem chemaţi să ne supunem liderilor spirituali pe care Dumnezeu i-a numit peste noi, şi să acţionăm împreună cu ei ca o echipă. În chestiuni personale, călăuzirea lui Dumnezeu ne vine în mod direct; dar în chestiuni privitoare la echipă, călăuzirea vine la noi prin liderii spirituali.

În Faptele Apostolilor 16:9,10, citim că Pavel a primit singur călăuzire de la Dumnezeu cu privire la destinaţia următoare a lucrării lui şi a echipei. Echipa lui, compusă din Sila, Timotei şi Luca, l-a urmat, crezând pe deplin că, lucrând sub conducerea lui Pavel Dumnezeu era de fapt Acela care-i conducea. Pentru ei nu a fost necesar să mai obţină călăuzire separată de la Dumnezeu pentru următoarea deplasare, deoarece era o chestiune de echipă şi Dumnezeu îi vorbise deja liderului lor.

De asemenea, în trupul uman, anumite membre sunt astfel rânduite că ele trebuie să se mişte atunci când alte membre se deplasează. De exemplu, degetul mic de la mâna mea dreaptă este un membru independent care se poate mişca de unul singur, în supunere directă faţă de semnalele care vin de la cap. În acelaşi timp, fiind un membru al mâinii mele drepte, el trebuie să se mişte împreună cu braţul, când braţul face vreo mişcare. Nu se poate detaşa singur de braţul meu şi să refuze să se mişte, fiindcă Dumnezeu l-a menit a fi parte a „echipei” de membrii care formează braţul meu drept. Nu trebuie să se mişte când braţul meu stâng se mişcă, însă trebuie să se mişte cu propria lui echipă.


Dacă Dumnezeu ne-a pus într-o biserică sau într-o echipă de lucrători creştini, suntem obligaţi să ne supunem conducerii pe care Dumnezeu a plasat-o deasupra noastră şi să-i urmăm în chestiunile care privesc echipa. Singurul lucru de care trebuie să fim siguri este că Dumnezeu e Acela care ne-a plasat în acea echipă. Odată ce acest aspect este stabilit, nu mai e nici o suspiciune, ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi fiind să ne supunem şi să ascultăm de liderii noştri. Multe probleme în lucrarea creştină sunt rezolvate odată ce acest principiu Scriptural este înţeles.

Să ne gândim la exemplul Fiului lui Dumnezeu. Ca tânăr, citim că El a trăit în supunere faţă de Iosif şi Maria (Luca2:51). Isus a fost perfect. Iosif şi Maria nu erau perfecţi. Cu toate acestea, Cel Perfect a trăit în supunere faţă de fiinţe umane imperfecte, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru El. Pentru Isus, voia lui Dumnezeu stabilea caracterul definitiv al tuturor chestiunilor. Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să trăiască în supunere faţă de Iosif şi Maria, El a făcut exact acest lucru – şi de asemenea, atâta timp cât a dorit Tatăl Lui de la El.

A venit un timp, mai târziu în viaţa lui Isus (după botezul Lui), când El a încetat să mai fie supus lor – când Tatăl Lui L-a chemat să-Şi părăsească familia şi să se intre în lucrarea Lui ca Fiu de Dumnezeu.

După aceea, răspunsul Lui faţă de mama Sa a fost: „Femeie, ce am Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Dar atâta timp cât Tatăl Lui L-a ţinut în supunere faţă de Iosif şi Maria, El S-a supus cu bucurie.

Vedem deci, şi din exemplul Fiului Perfect al lui Dumnezeu, că singura întrebare importantă care se pune este dacă „e voia lui Dumnezeu să fiu în această părtăşie?” Dacă răspunsul este „Da”, atunci e datoria noastră să ne supunem conducerii numite de Dumnezeu asupra noastră.

Revolta împotriva autorităţii a fost primul păcat comis în univers, când Lucifer, conducătorul îngerilor, s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi, există două spirite care conduc – Spiritul lui Hristos, care-i conduce pe oameni spre supunerea faţă de autoritatea divin constituită, şi spiritul lui Satan care-i conduce pe oameni la revolta împotriva unei asemenea autorităţi.

Spiritul de revoltă este în floare în societatea noastră, acasă şi în biserică deopotrivă. Este un indiciu clar al îndepărtării rapide a oamenilor de Dumnezeu, ajungând să fie controlaţi din ce în ce mai mult de către Satan. Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, suntem chemaţi să stăm împotriva acestui principiu demonic şi să urmăm exemplul lui Hristos de supunere.

Niciodată nu putem pierde supunându-ne conducerii numite de Dumnezeu. Pe de altă parte, prin revoltă pierdem foarte mult.


Supunerea faţă de conducerea divin constituită este metoda lui Dumnezeu de conducere către maturitatea spirituală. Ne vom opri din creştere spirituală dacă nu ne supunem acolo unde ne cheamă Dumnezeu s-o facem.

Mulţi credincioşi nu au învăţat în experienţa lor realitatea suveranităţii lui Dumnezeu, deoarece nu au cunoscut niciodată ce înseamnă să fii cercetat şi contrazis în planurile tale ca rezultat al supunerii smerite faţă de liderii spirituali. Nimeni nu poate să-i slujească în mod eficient lui Dumnezeu sau să fie el însuşi un lider spiritual dacă nu a cunoscut niciodată în viaţă supunerea faţă de alţii.

Supunerea nu este ceva degradant şi apăsător, aşa cum ne şopteşte Diavolul la ureche. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care Dumnezeu ne protejează din punct de vedere spiritual. În primii ani ai vieţii noastre creştine, când suntem încă neştiutori cu privire la căile lui Dumnezeu, putem fi salvaţi de la multe capcane şi de la riscul de a-i rătăci pe alţii prin zelul noastru tineresc, dacă ne supunem liderilor noştri spirituali. Acei ani petrecuţi în supunere pot fi de asemenea timpul când Dumnezeu ne învaţă legile împărăţiei Lui, contribuind la îmbăgăţirea noastră spirituală, astfel încât să putem sluji şi noi altora.

Cât de mult pierdem când evităm calea supunerii!

Conducere

Însuşi Dumnezeu îi cheamă pe unii membrii ai Trupului lui Hristos să exercite asupra altora conducere spirituală.

Unul din primele lucruri pe care toţi liderii de acest fel trebuie să-l recunoască este acela că Hristos este singurul Cap al Trupului. Conducerea nu a fost niciodată delegată de către Hristos altcuiva. Dominaţia individuală dintr-o biserică locală (sau grup de biserici) sau într-o părtăşie a lucrătorilor creştini este, prin urmare, o violare sigură a Suveranităţii Conducerii lui Hristos.

Acesta este motivul pentru care conducerea prescrisă pentru biserica Noului Testament este printr-un corp de bătrâni (plural şi nu singular).

Bătrânii lalolaltă unii cu alţii trebuie să exercite autoritate spirituală (Vezi Faptele Apostolilor 14:23; 20:17; 1 Timotei 5:17; Tit. 1:5; Iacov 5:14; 1Petru

5:1).

În Matei 18:18-20, Isus a spus că unde se adună doi sau trei împreună în Numele Lui, El va fi prezent în mijlocul lor dându-le autoritate să lege şi să elibereze. Contextul imediat al pasajului (vezi versetul 17) pare să indice că Hristos se referea în primul rând (deşi nu exclusiv) la bătrânii bisericii (numărând cel puţin doi sau trei) exercitând această autoritate. Aparent, o persoană prin sine însăşi, nu poate exercita o astfel de autoritate. (Altminteri n- ar avea sens ca Hristos să specifice „doi sau trei”.)

Astăzi nu mai trăim sub vechiul legământ. În acele zile, Dumnezeu numea adeseori un om care să-i conducă oamenii Săi – cum a fost cazul lui Moise,


Iosua, David, etc.. Acei lideri erau toţi „tipare” ale lui Hristos. Acum că Hristos Însuşi a venit, El singur este Căpetenia poporului lui Dumnezeu. Şi El lucrează printr-o breaslă de conducere în Trup.

În anii de început ai erei creştine, Domnul a dat autoritate specială celor unsprezece apostoli şi apostolului Pavel asupra bisericilor, dar aceasta s-a datorat faptului că apostolii erau pietrele de fundaţie ale bisericii (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14) şi erau canale prin care Dumnezeu a dat Cuvântul Său bisericii. O astfel de situaţie nu există astăzi, aşa că ar fi nu doar prostesc, dar şi îndrăzneţ pentru oricine să-şi justifice acţiunile autoritare prin referire la acţiunea lui Pavel ca apostol. O astfel de persoană este mai degrabă ca Diotref decât ca Pavel (3 Ioan 9).

Diotref a fost un „apostol” auto-intitulat care a vrut să preia conducerea în biserică de unul singur. El nu este denunţat în vreun termen incert de către Ioan.

Oriunde astăzi oamenii caută să lase conducerea poporului lui Dumnezeu pe mâna unuia singur, ei sunt în pericolul de a-l conduce, din punct de vedere spiritual, înapoi la vremurile vechiului legământ. Acest lucru trebuie ţinut minte mai ales de către aceia care au capacităţi de conducere deosebite

Fără îndoială că Dumnezeu formează chiar şi în zilele noastre echipe de lucrători creştini, în care un Timotei sau un Tit lucrează sub călăuzirea unui Pavel.

Dar această stare de lucruri trebuie să dureze doar în fazele iniţiale ale formării unei echipe. Pe măsura trecerii timpului, chiar şi Timotei şi Tit au fost consideraţi de către Pavel drept lucrători deopotrivă cu el, iar nu ajutoare novici.

Planul pentru conducerea în Trupul lui Hristos rânduită în mod divin prevede exercitarea autorităţii printr-un grup de bătrâni (fie pentru o biserică sau pentru o echipă de lucrători). Aceasta este o dispoziţie pe care a dat-o Dumnezeu pentru siguranţa bisericii – ca să prevină ca punctul cuiva de vedere să devină prea dominant.

Este uşor pentru aceia care au viziune înaltă şi abilităţi deosebite să devină nerăbdători faţă de încetineala altora cu care ei sunt nevoiţi să împartă sarcina conducerii în lucrarea creştină. Ei pot fi tentaţi să se afirme pe ei înşişi, să-i calce pe ceilalţi în picioare, susţinând că procedează astfel pentru continuarea lucrării lui Dumnezeu. Însă o astfel de violare a ordinii lui Dumnezeu va conduce în final la blocarea creşterii spirituale a altor membrii din Trupul lui Hristos

Uitaţi-vă în jur să vedeţi starea bisericilor şi organizaţiilor unde există un lider autoritar puternic, şi veţi descoperi totdeauna că creştinii din interiorul lor sunt pitici spirituali. O astfel de conducere a unui singur om poate părea dinamică, având o multitudine de programe, dar creştinii care sunt conduşi nu cresc. Nu aceasta este intenţia lui Dumnezeu pentru Trupul lui Hristos. El mai degrabă


ar avea mai puţine programe şi proiecte dar o creştere spirituală mai mare printre membrii.

Calificările pentru lideri

Numai Dumnezeu poate numi un om să fie lider spiritual. Dacă numirea noastră este făcută numai de oameni, niciodată nu vom putea exercita autoritatea lui Hristos. În aceasta constă ignoranţa acelora care caută să fie votaţi în poziţii de conducere creştină – şi nu caută să fie numiţi de Dumnezeu.

Un lider spiritual trebuie să-şi conducă oamenii pe calea crucii. Aceasta presupune că el trebuie să fie unul care merge cu credincioşie pe calea lepădării de sine.

Apoi, din nou, nimeni nu poate fi lider în Trupul lui Hristos dacă nu tânjeşte să fie un slujitor al altora, aşa cum Hristos Însuşi era. Isus a spus: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:42-45). Pavel, marele apostol, care a avut o autoritate care a întrecut-o pe a oricui altcuiva, a fost un slujiror al altora (2 Corinteni 4:5; 1 Corinteni 9:19). Aceasta este o altă calificare principală pentru conducerea spirituală.

Un lider spiritual este chemat să exercite autoritate asupra acelora pe care Dumnezeu îi plasează sub el, şi în acleaşi timp să fie un frate pentru ei şi un membru în acelaşi Trup. Este vorba despre această relaţie foarte fin echilibrată de lider-frate care este adeseori aşa de greu de menţinut. Tindem să fim neechilibraţi într-un fel sau altul. Ca să menţinem acest echilibru vom avea constant nevoie de mult har de la Domnul. De aici decurge necesitatea absolută pentru un lider de a trăi aproape de Dumnezeu într-o relaţie „faţă-în-faţă”. Acesta a fost secretul conducerii eficiente de către Moise a 3 milioane de oameni ai lui Dumnezeu în cele mai adverse circumstanţe, timp de 40 de ani (Deuteronomul 34:10; Numeri 12:8).

Autoritatea spirituală, fiind dată de Dumnezeu, nu este ceva ce avem de revendicat de la alţii şi nu înseamnă să-i forţăm pe alţii să ne asculte sau să ni se supună. Dumnezeu Însuşi se va ocupa de aceia care se împotrivesc reprezentanţilor Lui. Robul Domnului nu trebuie să se lupte niciodată cu oamenii (2 Timotei 2:24,25) – căci dacă Dumnezeu este în spatele autorităţii noastre, de ce am mai căuta să ne apărăm poziţia. Dumnezeu Însuşi ne va apăra şi ne va institui autoritatea. Dacă noi căutăm singuri să ne impunem autoritatea, aceasta denotă că autoritatea noastră nu ne este dată de Dumnezeu.

Un lider spiritual nu ar trebui să se apere singur sau să caute să se justifice sau să se răzbune singur când este atacat sau denigrat. Biblia spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a


găsit viclenie. Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept” (1 Petru 2:21,23).

Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare autoritate, a refuzat să se lupte cu oamenii şi să-şi impună domnia Sa asupra lor. L-a lăsat pe Dumnezeu să-L apere şi să-L răzbune. Aceasta este calea pe care toţi păstorii din biserică trebuie să păşească. Ca lider spiritual, dacă trăieşti tu însuţi sub autoritatea lui Dumnezeu, poţi lăsa în siguranţă totul în Mâinile Lui. Îţi poţi permite să ignori defărimarea şi critica şi lovirile pe la spate îndreptate împotriva ta, căci promisiunea lui Dumnezeu este că El Însuşi Îşi va apăra slujitorii împotriva unor asemenea atacuri (Isaia 54:17). Oswald Chambers a spus că atunci când cineva aruncă cu noroi în noi, dacă încercăm să-l ştergem, ne vom păta hainele. Dar dacă-l lăsăm, se va usca în timp şi va cădea singur; şi nu va mai fi nici o pată. Aceasta este cea mai înţeleaptă cale de a trata defăimarea.

Watchman Nee, ca urmare a multor ani de experienţă pe care Dumnezeu i-a dat în exercitarea conducerii spirituale în China, ne oferă câteva sfaturi înţelepte în cartea sa Autoritate spirituală. El spune „Nu este omul violent sau cel puternic, ci un om ca Pavel a cărui apariţie fizică este slabă şi a cărui vorbire nu e luată în considerare (2 Cor. 10:10) – acela pe care Dumnezeu îl va aşeza cu autoritate….. De obicei oamenii admit ca cerinţe necesare pentru autoritate următoarele: splendoare şi lux, puterea personalităţii, ţinută sau apariţie fizică şi putere. Ca să fie o autoritate, gândesc ei, omul trebuie să fie hotărât, să aibă idei clare şi vorbire elocventă. Dar nu acestea reprezintă autoritatea; în schimb ele reprezintă firea pământească. Nimeni din Vechiul Testament nu l-a depăşit pe Moise ca autoritate stabilită de Dumnezeu, deşi el era cel mai umil dintre toţi oamenii. În timp ce era în Egipt, el era foarte înverşunat, atât în situaţia uciderii egipeanului cât şi în cea a mustrării evreilor. El trata cu oamenii prin propria mână de carne. De aceea, în acel timp, Dumnezeu nu l-a numit pe el să fie o autoritate. Numai după ce devenise foarte umil – mai umil decât toţi oamenii de pe pământ (Numeri 12:3) – Dumnezeu l-a folosit ca o autoritate. Persoana cel mai puţin probabil a i se acorda autoritate este adesea aceea care se consideră pe sine drept o autoritate. La fel, cu cât crede o persoană că ar avea mai multă autoritate, cu atât mai puţin are în realitate….

„Autoritatea este instituită pentru a executa poruncile lui Dumnezeu, şi nu pentru a se înălţa pe sine. Înseamnă să dai copiilor lui Dumnezeu o direcţie către Dumnezeu, nu să le dai o direcţie către sine însuşi. Lucrul important este să ajuţi oamenii să fie subiect al autorităţii lui Dumnezeu…..A fi o autoritate delegată nu este deloc un lucru uşor, pentru că presupune să te goleşti de sine…..

„Autoritatea nu este o chestiune de poziţie. Unde lipseşte lucrarea spirituală, nu poate fi nici o autoritate poziţională. Oricine are o slujbă spirituală înaintea lui Dumnezeu are autoritate înaintea oamenilor. Cine atunci poate lupta pentru această autoritate, căci nu e nici o cale de îndârjire după lucrare? Aşa cum lucrarea este distribuită de către Domnul, la fel şi autoritatea este hotărâtă de El…..Nu trebuie să depăşim autoritatea lucrării noastre….Mulţi fraţi îşi imaginează în mod eronat că pot să apuce autoritatea la întâmplare, neştiind că……autorictatea cuiva înaintea oamenilor este egală cu lucrarea lui înaintea


lui Dumnezeu. Dacă autoritatea depăşeşete lucarrea, ea devine poziţională şi de aceea nu mai este deloc spirituală ……

„Acelora care caută să-şi exercite autoritatea n-ar trebui să li se dea autoritate, căci Dumnezeu nu dă niciodată autoritate unor astfel de persoane. Dar neobişnuit a spune, acela care-şi simte incompetenţa lui este cel căruia Dumnezeu îi dă autoritate….. Um om are nevoie să cadă înaintea lui Dumnezeu înainte ca el să poată fi folosit; oricând se ridică pe sine însuşi, el este respins de Dumnezeu…..

„Cât de serioasă va fi judecata pentru aceia care apucă autoritatea lui Dumnezeu cu mâinile lor carnale. Fie să ne temem de autoritate aşa cum ne temem de focul Iadului. A-L reprezenta pe Dumnezeu nu este un lucru uşor; este prea măreţ şi prea minunat pentru noi de atins. Avem nevoie să mergem strict pe calea ascultării. Calea destinată nouă este supunerea iar nu autoritatea; este să fim slujitori, nu conducători; să fim robi, nu domnitori.

Amândoi, atât Moise cât şi David au fost cele mai mari autorităţi, deşi ei n-au fost oameni care au încercat să-şi instituie propria autoritate. În zilele noastre, aceia care doresc să fie în poziţie de autoritate trebuie să le calce pe urme. Întotdeauna ei trebuie să se teamă şi să tremure faţă de această chestiune de a fi o autoritate”.

Biserica de astăzi suferă datorită unei lipse cumplite de lideri spirituali. Sunt mulţi care deţin titluri şi-şi exercită autoritatea în mod oficial. Dar conducerea spirituală este foarte greu de găsit. Odată Isus S-a uitat la mulţimile care veneau către El şi l-a cuprins o mare milă de ele, „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Situaţia este exact aceeaşi astăzi.

Noi avem nevoie disperată de lideri în biserică, care au inima unui păstor şi spiritul unui slujitor, oameni care se tem de Dumnezeu şi care tremură la Cuvântul Lui.

.

PUTERE PRIN UNITATE

„Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!…..Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, cei doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).

Vă amintiţi povestea din fabulele lui Esop, unde un fermier bătrân i-a învăţat pe cei trei copii ai săi care se certau mereu între ei o lecţie despre unitate. Luând mai multe beţe subţiri, el l-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar când le-a legat împreună într-un mănunchi, erau aproape imposibil de rupt.

Chiar şi copiii acestei lumi realizează că este putere în unitate şi părtăşie.

„Lăcustele”, spune Biblia, „n-au împărat şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30:27). În aceasta constă siguranţa şi puterea lor.

În biserica lui Isus Hristos, avem nevoie să reînvăţăm această lecţie.

Încă de la început, trebuie să clarific faptul că nu mă refer la o unitate organizaţională de creştini sau de biserici, formate de om, cu costul compromiterii şi al sacrificării adevărului lui Dumnezeu – cum a fost cazul mişcării ecumenice în timpurile moderne. Acel tip de unitate este o păcăleală şi o contrafacere a unităţii pentru care S-a rugat Hristos în rugăciunea Înaltei- Preoţii (redată în Ioan 17).

Unitatea despre care vorbeşte Noul Testament este unitatea membrilor Trupului lui Hristos unul cu altul, sub Conducerea lui Hristos – o unitate organică iar nu una organizaţională. Ea îi exclude pe aceia care sunt în afara Trupului lui Hristos, chiar dacă au eticheta de „creştin”. Nu poate fi nici o unitate între vii şi morţi. Cei înviaţi în Hristos prin naşterea din nou îşi pot găsi unitatea spirituală numai cu alţii care au fost în mod similar regeneraţi de Dumnezeu. Unitatea creştină este plăsmuită de Duhul Sfânt Care singur ne face membri ai Trupului lui Hristos. Biblia ne îndeamnă „să căutăm să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii”. (Efeseni 4:3).

Orice unitate formată de către om nu e bună de nimic.

Stategia lui Satan

Satan este un duşman viclean şi el realizează că nu poate învinge o părtăşie creştină unită care trăieşte sub autoritatea lui Hristos şi a Cuvântului Lui. De aceea, stategia lui de război este să înceapă prin a semăna discordie, suspiciune şi neînţelegere între membrii unei părtăşii, aşa încât să-i poată paraliza în mod individual.


Isus a spus că puterile Iadului nu vor putea să biruiască biserica Sa (Matei. 16:18). Biserica, adică Trupul lui Hristos, este cea căreia i s-a promis victoria în lupta împotriva lui Satan. Un credincios care stă izolat de alţi credincioşi se poate trezi înfrânt.

Satan L-a atacat pe Hristos în mod constant în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, dar nu a fost capabil să domine. În cele din urmă, la cruce, puterea lui Satan asupra omului a fost luată de la el de către Hristos (Evrei 2:14; Coloseni 2:15).

Astăzi, Satan nu-L poate ataca pe Hristos Cel Înălţat. De aceea atacurile Lui sunt îndreptate către Trupul lui Hristos, biserica. Victoria asupra lui Satan este posibilă numai dacă stăm uniţi împotriva lui, ca un Trup sub Căpetenia Domnului nostru.

Într-o părtăşie a creştinilor, chiar dacă numai un singur membru nu-şi îndeplineşte funcţia, puterea Trupului este, în acea măsură, slăbită. Cunoscând aceasta, Satan caută în mod continuu să-i izoleze pe membrii individuali ai unui grup sau să divizeze grupul (sau biserica) în clici. În oricare din moduri, el are succes în scopul lui.

De aceea, constant, trebuie să fim în gardă împotriva vicleniilor lui Satan, ca nu cumva el să slăbească legăturile dintre noi şi alţi membri ai Trupului lui Hristos.

Autoritatea Trupului

Capitolele de început ale scrisorii lui Pavel către creştinii Efeseni dezvăluie „misterul” Trupului lui Hristos. Către sfârşitul scrisorii, este o descriere a războiului spiritual în care este angajat şi a armurii lui Dumnezeu necesară pentru a învinge.

Având în vedere că tema generală a Efesenilor este biserica văzută ca Trupul lui Hristos, s-ar putea ca războiul descris la sfârşitul scrisorii să fie ceva în care este angajat Trupul ca un tot – şi nu doar membrii individuali, fiecare în parte. În acest război avem nevoie unul de celălalt.

La început, în aceeaşi scrisoare, ni se spune că Hristos a fost înălţat mai presus de toate, să fie Cap al bisericii (Efeseni 1:20-23). Una este să ştii că Hristos a fost înălţat, şi cu totul altceva să ştii că El a fost astfel înălţat drept Cap al Trupului Său, biserica. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii Efeseni a fost ca ei să poată avea revelaţie spirituală asupra acestui adevăr.

Acest adevăr are implicaţii cu bătaie mare pentru biserică aici pe pământ. Căci dacă Hristos a fost înălţat mai presus de toate, drept Cap al bisericii, aceasta presupune că biserica are o contribuţie proprie în exercitarea autorităţii lui Hristos. Să ilustrăm aceasta cu trupul omenesc. Pentru capul meu, nu ar fi posibil să stea pe un tron, fără ca trupul meu să stea de asemenea pe acelaşi tron. La fel şi cu Hristos şi Trupul Lui.


Autoritatea pe care Hristos o are este ceva ce El doreşte să dea bisericii Lui. De ce atunci biserica este aşa de lipsită de putere în zilele noastre? Cu siguranţă trebuie să fie aşa pentru că ea nu şi-a recunoscut şi asumat poziţia ca Trup sub Căpetenia lui Hristos.

Autoritatea lui Hristos este exercitată prin Trupul Lui, nu doar prin indivizi izolaţi. Corpul uman funcţionează în supunere faţă de cap, deoarece este un organism coordonat, şi nu doar o adunare de mădulare şi organe amestecate. La fel funcţionează şi Trupul lui Hristos.

Unde există o echipă creştină coordonată, acolo autoritatea lui Hristos poate fi exercitată în mod eficient.

Vedeţi acum de ce Satan urăşte adevărul „Trupului” şi de ce va face tot ce-i stă în putere să ne menţină orbi cu privire la el? Şi dacă apucăm să înţelegem adevărul cognitiv al acestui aspect, Satan va încerca să ne orbească cu privire la aplicarea lui practică.

Armonie în Trup

Isus a făcut multe promisiuni legate de credincioşii individuali care se roagă lui Dumnezeu. Dar în Matei 18:18,19, avem o promisiune făcută unei categorii a Trupului lui Hristos care se roagă la unison:

„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, a spus Isus, „va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.

Cuvântul tradus prin „se învoiesc” în versetul 19, este cuvântul grecesc

sumphoneo”, din care derivă cuvântul englezesc „simfonie”. În aceste versete Isus s-a referit la unitatea, chiar şi numai a dintre doi din copiii Lui, care ar fi ca o simfonie muzicală. Aceasta implică mai mult decât a spune doar „Amin” la sfârşitul rugăciunii altcuiva. Simfonia presupune o armonie profundă a spiritului celor care se roagă împreună. Când părtăşia unui grup cât de mic de creştini este ca simfonia produsă de o orchestră bine condusă, atunci (spune Isus) rugăciunile lor vor avea o aşa autoritate încât orice vor cere li se va dărui. Un astfel de grup de creştini ar avea autoritate să lege puterea lui Satan şi să-i elibereze pe captivii lui Satan.

Cauza datorită căreia o astfel de părtăşie ar putea exercita o astfel de autoritate a fost explicată de Isus: „Căci”, a spus El, „acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (versetul 20). Hristos Capul este prezent cu toată autoritatea Sa în mijlocul unei astfel de părtăşii, şi de aceea puterile Iadului nu pot sta niciodată împotriva ei.

Unul din motivele pentru care biserica descrisă în „Faptele Apostolilor” cunoştea realitatea acestei autorităţi a fost pentru că ei aveau această unitate în părtăşia lor.

„Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune…. „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun……toţi împreună erau nelipsiţi de la templu


în fiecare zi….”Ei (spostolii şi alţi credincioşi) ….şi-au ridicat glasul într-un gând către Dumnezeu……(Faptele Apostolilor 1:14; 2:44,46; 4:24).

Pentru că erau integraţi într-un Trup sub autoritatea lui Hristos, ei puteau să exercite autoritatea Domnului în rugăciune. Ei nu erau foarte învăţaţi, nu aveau influenţă socială şi nici susţinere financiară, deşi ei au întors lumea cunoscută atunci cu susul în jos pentru Hristos.

Când Petru a fost închis în închisoare, toate forţele lui Irod nu au putut sta împotriva puterii acelei biserici timpurii aşezată pe genunchi înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 12:5-11). Împărăţia lui Satan a fost zdruncinată din temelii de acea biserică pe măsură ce înainta ca un singur Trup, înregistrând victoria şi autoritatea lui Hristos în vieţile omeneşti pe tot cuprinsul Imperiului Roman (Vezi Faptele Apostolilor 19:11 ca un exemplu la această afirmaţie).

Astăzi, Satan ia în râs eforturile unei biserici dezbinate care încearcă să-l alunge din cetăţile lui prin scamatorii, procedee, conferinţe, cunoaştere teologică, coruri elocvente şi bine pregătite.

Nici una dintre acestea nu sunt de nici un folos împotriva lui Satan. Biserica are nevoie din nou să cunoască realitatea de a fi un Trup unit sub Capul lui Hristos.

O părtăşie de creştini straşnic legaţi unul de altul, care cresc în dragoste unii pentru alţii şi care trăiesc în supunere faţă de Hristos şi Cuvântul Lui este cea mai mare ameninţare pentru împărăţia Diavolului pe pământ.

De nimic nu se teme mai mult Satan ca de aceasta.

Haideţi să fie aceasta rugăciunea noastră ca Domnul să ne ajute să trăim în fiecare zi în lumina adevărului glorios că noi suntem una în Trupul lui Hristos. Cu cât creştinii din lumea întreagă vor începe să înţeleagă acest adevăr şi să trăiască potrivit lui din ce în ce mai mult, cu siguranţă noi vom vedea biserica, deşi mică în număr, repusă în gloria ei primară, un instrument în Mâinile lui Dumnezeu pentru biruirea forţelor întunericului şi un canal de binecuvântări pentru o lume aflată în nevoie.

scris de :   Zac Poonen

Iosif:

În Matei 1:19, citim că atunci când Iosif a auzit că Maria era însărcinată, și neștiind că aceasta era o lucrare supranaturală a lui Dumnezeu în pântecele ei, fiindcă era un om neprihănit, n-a vrut s-o facă de rușine, ci a vrut să acopere ceea ce el credea că este păcatul ei (Matei 1:19).

Există un lucru pe care-l putem învăța cu toții aici despre neprihănire. Mesajul Evangheliei este, în esență, modul în care un om nedrept poate deveni neprihănit. Prima persoană care a fost numită neprihănită în Noul Testament este Iosif. Și, neprihănirea lui este menționată în legătură cu dorința de a acoperi păcatul altei persoane și de a nu face de rușine acea persoană. Acesta este duhul unui om cu adevărat neprihănit.

Când auzi că cineva a păcătuit, care este reacția ta imediată? Dacă ești un om neprihănit, vei dori să acoperi asta. Dacă nu ești un om neprihănit, vei vorbi despre acest lucru altora. Acolo vedem că Iosif, care nu avea Duhul Sfânt și nu era sub noul legământ, a fost cu mult mai neprihănit decât milioane de credincioși care pretind că sunt născuți din nou. Având standardele vechiului legământ, Iosif s-a hotărât să acopere ceea ce el credea că este păcat. Slavă Domnului că n-a scandalizat-o pe Maria. Căci dacă ar fi făcut asta, vă puteți imagina regretul și remușcările pe care le-ar fi avut când avea să descopere adevărul – că ea era 100% curată și nevinovată!

Aceste lucruri sunt scrise pentru învățătura noastră. Cum poți retrage povești pe care le-ai împrăștiat despre alții, dacă descoperi ulterior că erau neadevărate? Căci cel căruia i le-ai spus se poate să le fi împraștiat mai departe la alte zece persoane, care, la rândul lor, poate au răspândit și mai departe. Deci, iată un avertisment și un exemplu pentru noi încă din primul capitol al Noului Testament. Acoperă păcatele altora. Învață din exemplul lui Iosif.

Sem și Iafet:

În Geneza 9:20-27 citim că Noe s-a îmbătat într-o zi și stătea dezbrăcat în cortul său. Fiul său Ham l-a văzut și a raportat acest lucru fraților săi. Fiindcă Ham și-a dezonorat astfel tatăl, a venit un blestem asupra lui. Sem și Iafet, însă, au mers cu spatele întors către tatăl lor și i-au acoperit goliciunea. Prin urmare, ei au fost binecuvântați. Există un mesaj important pentru noi aici. Acesta este primul loc în Scriptură unde citim că Dumnezeu pedepsește un fiu și sămânța acestuia pentru că și-a dezonorat tatăl.

Este un lucru grav înaintea lui Dumnezeu când nu respectăm autoritatea. Când vezi o slăbiciune la tatăl tău sau la vreun om al lui Dumnezeu, nu-i expune goliciunea în fața altora, așa cum a făcut Ham, dacă vrei să nu primești un blestem asupra ta. Fii ca Sem și Iafet și acoperă această slăbiciune. “Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8; Proverbe 10:12).

Noe i-a binecuvântat pe Sem și pe Iafet cu binecuvântarea părtășiei, spunând: “Fie ca Dumnezeu să mărească teritoriul lui Iafet; el să locuiască în corturile lui Sem” (Geneza 9:27 – NTLR). Noi de asemenea trebuie să zidim părtășie cu cei cu care trăim împreună și să ne acoperim păcatele unii altora. Doar astfel de credincioși pot zidi biserica Domnului Isus Hristos.

Trăind prin Credinţă

scris de :   Zac Poonen

Vor umbla ncoace şi ncolo ca să caute cuvntul Domnului şi tot nu-l vor găsi (Amos 8:11,12)

De-a lungul timpului, numeroşi creştini au căutat n mod sincer sfinţenia şi biruinţa asupra păcatului, lundu-şi crucea şi lepădndu-se de sine. Dar, adesea, ei au descoperit că viaţa creştină este o trudire aspră n loc de viaţa glorioasă pe care o descrie Biblia. Eşecul lor a fost acela că n-au nţeles niciodată viaţa de credinţă sub noul legămnt. Ei au căutat să fie sfinţi pe baza principiilor vechiului legămnt şi astfel au pierdut ceea ce Dumnezeu avea pentru ei.

2 Corinteni 3:6 ne spune că noul legămnt este o slujire a Duhului care dă viaţă, spre deosebire de vechiul legămnt care era o slujire a literei, care aducea moartea! Şi dacă umblăm potrivit literei poruncilor lui Dumnezeu chiar şi n noul legămnt ea ne va aduce tot moartea. Numai dacă trăim prin credinţă şi i permitem Duhului Sfnt să ne conducă, vom intra n viaţa lui Hristos.

Din momentul n care Isus S-a nălţat la cer şi a trimis Duhul Sfnt pe acest pămnt, viaţa noastră poate fi mult mai glorioasă dect a oricărui sfnt din Vechiul Testament. Deci, dacă astăzi ne surprindem trăind sub condmanare, depresie şi ntuneric, trebuie să fie pentru că noi ncă trăim pe baza principiilor vechiului legămnt (2 Corinteni 3:9).

Erau două lucruri pe care Isus le accentua frecvent n lucrarea Sa credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului Sfnt.

Adam a pierdut această viaţă de credinţă prin puterea Duhului Sfnt atunci cnd a ales pomul cunoştinţei binelui şi răului n locul pomului vieţii (Geneza 2:9). El a ales ca n el nsuşi să locuiască cunoaşterea binelui şi răului, n loc să fie dependent de Dumnezeu pentru aceasta.

Pomul vieţii reprezintă viaţa de credinţă sub noul legămnt, n timp ce pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă o viaţă a efortului propriu (de strădanie proprie) sub vechiul legămnt.

Dacă Adam ar fi ales pomul vieţii, el ar fi trăit prin credinţă – n dependenţă constantă de Dumnezeu. Atunci Duhul Sfnt i-ar fi dat viaţa Divină. n schimb, nsă, el a ales să trăiască n dependenţă de el nsuşi, independent de Dumnezeu. Şi aşa a murit. Toţi necredincioşii trăiesc aşa fără dependenţă constantă de Dumnezeu. Din nefericire, sunt şi mulţi credincioşi care trăiesc tot n acest mod.

Toate religiile i nvaţă pe adepţi să facă binele şi să evite răul. Creştinii care caută sfinţenia fac de asemenea binele şi evită răul. Şi, n căutarea sfinţeniei lor, ei sfrşesc de obicei făcnd distincţii din ce n ce mai fine ntre bine şi rău, pe baza unor reguli şi practici variate!! Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu ajung niciodată la o viaţă sfntă autentică. De ce? Pentru că ei o caută prin fapte şi nu prin credinţă.

Timp de 1500 de ani, Dumnezeu i-a nvăţat pe israeliţi prin intermediul Legii, ce era bine şi ce era rău. Dar ascultarea de faptele bune prouncite de Lege nu a condus nici măcar pe un singur israelit la părtăşia vieţii veşnice. Trăirea pe baza oricărui set de legi şi reguli orict de nalt ar fi standardul – nu va conduce niciodată pe nimeni la evlavia autentică, nici măcar astăzi.

Adevărata sfinţenie este viaţa lui Dumnezeu n sufletul omului şi Dumnezeu are să ne dea această viaţă ca pe un dar. Noi nu putem niciodată ajunge la ea. Trebuie să o primim prin credinţă.

Pavel spunea că, n zilele cnd nu era conştient de cerinţele Legii, se simţea viu. Dar cnd a nţeles cerinţele Legii lui Dumnezeu, a devenit att de conştient de greşelile din viaţa lui, nct se simţea mort (Romani 7:9)!! Aceasta este şi experienţa multora care sunt născuţi din nou. Ei par să fie fericiţi şi vii atta timp ct aud numai de iertarea păcatelor lor. Dar imediat ce aud despre biruinţa asupra păcatului şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, se simt condamnaţi şi nenorociţi şi morţi.

Dar Pavel nu s-a oprit la legea vechiului legămnt şi nici noi n-ar trebui să ne oprim. Dumnezeu i-a arătat lui Pavel o altă lege – legea Duhului de viaţă n Hristos Isus. Aceasta a fost legea care l-a eliberat n final din păcat (Romani 8:2).

Mulţi caută să fie sfinţi făcnd binele. Amintiţi-vă că Eva a mncat din copac pentru că arăta bine!! Ea nu căuta să facă ceva rău!! Ea a mncat fructul, nu pentru că dorea să devină ca diavolul, ci pentru că dorea să devină ca Dumnezeu pentru că aceasta a fost ceea ce diavolul i promisese (Geneza 3:5). Oamenii care trăiesc potrivit Legii fac aceeaşi greşeală şi astăzi gndind că ei pot fi ca Dumnezeu prin lucrările bune exterioare.

Mare parte din binele pe care l vedem n vieţile multor creştini vine nu dintr-o sfinţenie autentică, ci dintr-o educaţie bună. Mulţi dintre aceşti creştini sunt onorabili, dar ei nu au o foame pasionată după Dumnezeu. şi petrec viaţa asimilnd cunoştinţe din Biblie, dar fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Drept urmare, viaţa lor nu este cu mult diferită de viaţa unor necredincioşi buni din jurul lor. Tuturor credincioşilor de acest fel le-a scăpat ceva esenţial din ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să aibă – natura Divină.

Dumnezeu nu ncearcă n primul rnd să ne facă să facem bine, ci să ne facă să ne ncredem n El, aşa nct să ne poată da natura Lui. n ochii Lui, neprihăniţi nu sunt cei care fac bine, ci aceia care trăiesc prin credinţă (Vezi Romani 4:5 şi Habacuc 2:4).

n Habacuc 2:4, Dumnezeu pune n contrast două grupuri de oameni cei care cred n Domnul şi cei care sunt mndri. Cei care sunt mndri nu pot trăi prin credinţă. Motivul pentru care mulţi nu acceptă n mod gratuit darurile lui Dumnezeu, prin simpla credinţă, este pentru că ei sunt prea mndri să accepte orice n mod gratuit. Mai degrabă ei şi-ar cştiga iertarea şi sfinţenia făcnd ei nşişi ceva.

Satan le spune creştinilor chiar şi astăzi (aşa cum i-a spus Evei) că nu e nevoie ca ei să depindă de Dumnezeu ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. El le spune că ei pot cunoaşte diferenţa prin conştiinţa lor, sau citind Biblia. Dar mulţi necredincioşi trăiesc de asemenea pe baza conştiinţei lor şi au vieţi destul de cuviincioase. Şi un creştin poate trăi aşa dar el nu va fi drept n ochii lui Dumnezeu.

Mulţi credincioşi şi ncep n mod corect viaţa creştină ncrezndu-se doar n Dumnezeu pentru ndreptăţirea lor. Dar apoi, asemenea creştinilor galateni, ei caută să devină perfecţi prin propriile lor eforturi (Galateni 3:3). Ei şi evaluează valoarea spirituală prin ct de mult au făcut pentru Dumnezeu sau prin rezultateale pe care le-au văzut n lucrarea lor. Şi se simt satisfăcuţi. Dar cnd oamenii L-au ntrebat pe Isus cum puteau să ndeplinească lucrările lui Dumnezeu, El nu le-a spus să facă fapte bune. Le-a spus să creadă n El (Ioan 6:28,29)! Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Sunt multe paradoxuri n viaţa creştină şi iată-l pe primul pe care-l ntlnim cnd suntem salvaţi: Ştim că Isus ne ndreptăţeşte att de complet nct noi stăm acum naintea lui Dumnezeu ca şi cnd n-am fi păcătuit niciodată pentru că Dumnezeu ne promite să nu-şi mai aducă aminte niciodată de păcatele noastre trecute mpotriva noastră (Evrei 8:12). n acelaşi timp, ni se spune, de asemenea, să nu uităm niciodată păcatele noastre trecute, ca nu cumva să ajungem orbi şi neprevăzători (2 Petru 1:9)!!

Deci, pe de o parte, vedem că Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre trecute iar, pe de altă parte, nouă ni se spune să nu le uităm niciodată!! Cum să trăim cu această contradicţie aparentă?

Numai fiind DIN CE N CE MAI conştienţi de faptul că sngele lui Isus ne-a curăţit păcatele noastre trecute, suntem conştienţi de acele păcate n ele nsele.

Citeşte această ultimă propoziţie ncă o dată, pentru că acesta este unul dintre cele mai importante principii ale vieţii creştine. Dacă l crezi, acest adevăr te poate elibera.

Nu e nicio smerenie n a ne simţi vinovaţi de păcatele noastre trecute. Este necredinţă, nu smerenie, şi este o insultă la adresa sngelui lui Hristos. O astfel de necredinţă nu-L glorifică n niciun fel pe Dumnezeu.

Pavel şi spunea cel dinti păcătos după 30 de ani n care fusese creştin (1 Timotei 1:15). Totuşi, mai spunea n acelaşi timp că: Nu sunt conştient de nimic mpotriva mea (1 Corinteni 4:4). Ambele afirmaţii sunt adevărate.

Această asigurare este ceea ce ne dă nouă mare ncredere naintea lui Dumnezeu şi mare ndrăzneală mpotriva acuzaţiilor lui Satan şi mpotriva fricilor cu care Satan ncearcă să ne nspăimnte.

n zilele noastre, cele mai populare cărţi din librăriile creştine sunt acelea care tratează credinţa şi Duhul Sfnt. Dar majoritatea acestor cărţi i conduc pe creştini ntr-o credinţă falsă şi n experienţe false. Credinţa pe care aceste cărţi o nvaţă este credinţa de a deveni prosper şi sănătos şi nu de a deveni sfnt şi spiritual. Creştinilor li se spune că pot obţine orice doresc de la Dumnezeu, doar dacă ei cred suficient de mult. O astfel de nvăţătură este n mod fundamental opusă nvăţăturii şi practicii primilor apostoli şi celei a misionarilor evlavioşi (din secolul al 19-lea şi nceputul secolului 20), care şi-au sacrificat viaţa pentru naintarea mpărăţiei lui Dumnezeu.

Credinţa autentică este aceea care te ajută să biruieşti lumea (1 Ioan 5:4) lumea fiind pofta ochilor, pofta cărnii şi mndria vieţii (1 Ioan 2:16). După cum Isus a biruit această lume, şi noi putem s-o biruim (Vezi Ioan 16:33 şi Apocalipsa 3:21). Cnd biruim lumea, nu vom mai fi nşelaţi niciun moment de Satan care ne spune că plăcerile care vin prin sănătate şi prosperitate sunt superioare plăcerii care vine din părtăşia cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca noi să gustăm desfătarea pură a părtăşiei cu El. Numai aceasta ne va alunga dorinţa pentru alte plăceri (Psalmul 16:11). Dar numai atunci cnd gustăm părtăşia cu Dumenzeu putem fi eliberaţi cu adevărat.

Credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului Sfnt te poate elibera din orice robie pe care Satan a pus-o vreodată peste tine.

Te vezi nedoritor să renunţi la vreo anume plăcere lumească ce te atrage? Strigă atunci la Domnul, cum a făcut Petru cnd se scufunda n mare, spunnd Doamne, salvează-mă. Vei vedea că Dumnezeu ţi dă nu numai dorinţa să te eliberezi de păcat, dar de asemenea o ură pentru el!! n noul legămnt, Dumnezeu este Acela care lucrează n noi att să dorim ct şi să facem voia Lui (Filipeni 2:13). Ce evanghelie minunată este noul legămnt!!

Viaţa lui Isus nu este ceva ce noi putem imita. Trebuie să ne mpărtăşim din ea prin Duhul Sfnt. Majoritatea creştinilor nu experimentează aceasta pentru că ei nu sunt săraci n duh. Aceasta nseamnă că ei nu-şi trăiesc viaţa cu o conştiinţă constantă a nevoii lor de Dumnezeu. Ei sunt ncrezători n ei nşişi şi independenţi.

Isus i-a invitat numai pe cei nsetaţi să vină la El să bea. Ca să mergem prin credinţă, noi trebuie să fim mereu nsetaţi (săraci n duh), ntotdeauna conştienţi de nevoia noastră de puterea Duhului Sfnt. Trebuie să fie un strigăt constant n inimile noastre (chiar dacă nespus) ca să fim umpluţi cu Duhul şi să experimentăm puterea Lui. Aceia care vin la Isus şi beau, vor găsi ruri de apă vie curgndu-le din adncul fiinţei lor (o viaţă n plinătatea Duhului Sfnt Ioan 7:37,38).

Astfel, cel mai slab credincios poate experimenta gloria acestei vieţi de credinţă n noul legămnt şi poate deveni la fel de tare ca cel mai tare.

Cine are urechi de auzit, să audă.

 

Mântuirea nu este prin fapte

Mântuirea nu este prin fapte (Salvation Is Not By Works)

Cu toate că mântuirea nu este prin fapte (2 Timotei 1:9; Tit 3:5), totuşi hotărârea lui Dumnezeu este să răsplătească fiecăruia, după cum este scris:

Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29)

Desigur aşa se va face cu toţi, căci fiecăruia i se va răsplăti în funcţie de faptele lui: Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. (Romani 2:6-10)

Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12:36-37)

Judecata lui Dumnezeu asupra tuturor, fie ei în Hristos sau nu, este într-adevăr în funcţie de lucrări (citeşte, Matei 25:31-46). Chiar Pavel spune, că “nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.” (Romani 2:13). Dacă acest lucru este adevărat şi fără îndoială că este; cum se face atunci că Dumnezeu, “ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu în funcţie de faptele noastre” (2 Timotei 1:9)?

Cum se poate spune? …”nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, pe care le-am fi făcut, ci pentru îndurarea Lui, El ne-a mântuit” (Tit 3:5).

Altfel spus, noi toţi meritam moartea, pentru că:

1. Toţi au păcătuit

Toţi oamenii “sunt sub păcat” (Romani 3:9; 5:12). Nu contează cine eşti. Nu contează ce ai făcut. Eşti un păcătos; de ce? Fiindcă este scris:

Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea Sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:10-18)

Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. (Psalmi 14:23)

Prin urmare, în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt vinovaţi (Romani 3:19) şi au nevoie să fie mântuiţi (Isaia 64:5). Şi deoarece cu toţii sunt vinovaţi şi păcătoşi, ei sunt incapabili să facă binele (Psalmul 16:2). Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici măcar unul.

Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele bune ale noastre, Sunt ca o haină mânjită. Ca o cârpă murdară aşa sunt considerate faptele noastre. (Isaia 64:6)

Da, suntem necurați, şi desigur toate faptele noastre sunt ca un lucru necurat, iar orice neprihănire a noastră este ca o cârpă murdară, (literalmente în ebraică, o cârpă de perioadă, beged `iddiym, Isaia 64:6; în evreiește Isaia 64:5).

Deci, orice faptă bună fără Dumnezeu, este egal cu zero.

Prin urmare, oamenii au nevoie să fie mântuiţi (salvaţi). Dar, din moment ce ei nu au nici-o neprihănire a lor, mântuirea este imposibilă fără mila şi harul lui Dumnezeu. Ucenicii au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?”, Isus, vorbind de mântuire, a spus:

La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu, căci la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile” (Marcu 10:26-27).

Deci, cei ce caută să fie mântuiţi prin propriile lor fapte, nu sunt mântuiţi. Nimeni nu poate fi salvat în baza faptelor sale bune. Este imposibil; de ce aşa? “Pentru că, orice faptă bună pe care un păcătos ar putea-o face, fără Dumnezeu, este dezgustător în ochii Săi” (Isaia 64:6). Prin urmare, nu există nici o modalitate de mântuire ce s-ar putea baza pe “lucrări de dreptate” (ale neprihănirii) pe care le-ar putea face cineva, deoarece:

2. Toţi sunt morţi spiritual

În Geneza 2:17, vedem că Dumnezeu l-a avertizat pe Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, zicându-i: căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit. Ceva mai departe, în capitolul 3 citim că şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui (şi în 2 Corinteni 11:3), prin urmare ei au murit spiritual.

Fizic, ei au continuat să trăiască (Geneza 4:25; 5:5) dar spiritual au murit, iar din acea zi, moartea spirituală a continuat în urmaşii lor (Romani 5:12). Mai mult decât atât, fiindcă sunt sub păcat, pentru că toţi oamenii sunt (aşa ne spune Cuvântul), aceasta înseamnă că ei au fost şi sunt… morţi spiritual. Pentru că “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Dumnezeu nu a fost mincinos când a spus lui Adam, “în ziua în care vei mânca din el vei muri” (Geneza 2:17; Tit 1:2). Adam şi Eva au murit în acea zi (Geneza 3:1-19) în dorinţele lor carnale şi a minţii lor corupte, aşa că ei au devenit copii ai mâniei (Efeseni 2:1-3). Înainte de mântuire, toți oamenii sunt “copiii ai mâniei” şi sunt “morţi în greşeli şi păcate.” Oamenii morţi sunt incapabili să facă ceva bun spiritual, după cum ilustrează Isaia 64:6. Tot astfel Pavel spune:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. (Efeseni 2:1-3)

Aşa că Domnul Isus a arătat ce trebuie făcut: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi iarăşi:„Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. (Ioan 3:3, 5-6)

Omul trebuie să devină viu spiritual, născut cu scopul de a fi salvat (ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu). Şi cum o să devină născut spiritual? Prin eforturi proprii? Ori prin încercări grele pentru a atinge unele… nirvana spirituale..? Sau poate prin găsirea unui canal prin care să treacă şi care să dea naşterea spirituală? Nu, nu se poate. Amintiţi-vă, că el este mort spiritual. Cum ar putea un om mort să vină el însuşi la viaţă?

Deci, este clar că nu poate. Aceasta este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, deci nicidecum prin efortul omului, deoarece omul este mort în păcatul lui, incapabil să facă ceva bun spiritual (Efeseni 2:1-3; Isaia 64:6). Însă, Dumnezeu ia oamenii morţi şi Îi aduce la viaţă! Acesta este motivul pentru care se poate spune că mântuirea nu este prin fapte.

Pavel continuă scrierea sa către Efeseni astfel:

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). (Efeseni 2:4-5)

Şi deci este clar că nu poate fi vorba de fapte, deoarece nici un om mort în păcatul lui prin orice fel de fapte bune nu ar putea avea ceva de la Dumnezeu. De aceea se numeşte salvare sau mântuire.

Tot astfel, este arătat în Romani 5:6, faptul că oamenii sunt salvaţi de la mizerabila lor stare neajutorată (adică lipsită de putere),

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi”.

Deci, este clar că,

3. Nu există „Neprihănire” fără Dumnezeu.

Deci, ce se întâmplă însă după mântuire? Ce se întâmplă după ce am fost născuţi spiritual, şi am intrat în „viaţa spirituală” (adică după ce suntem născuţi din nou)? Aceasta este acceptarea noastră în cer, dar este oare (această mântuire) pe baza faptelor noastre? Nicidecum, pentru că noi suntem incapabili să facem vreun bine fără Dumnezeu.

Împăratul David, care era un om mântuit (1 Samuel 13:14), a declarat: Eu zic Domnului, „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” de altfel, o altă traducere (mai literală), spune: Eu zic Domnului, “Tu eşti Domnul meu, bunătatea mea nu este nimic fără Tine” (Psalmul 16:2).

Astfel, David a recunoscut că el nu a avut nici-o bunătate în el însuşi şi nu a avut nici o neprihănire a lui. De asemeni mai găsim scris în Psalmul 143:2,

Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta.

Iar în Eccleziastul 9:1 Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, Sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura.

Aceasta se referă şi la David! Chiar dacă David a fost un om drept (1 Samuel 13:14), totuşi, el nu a fost un om drept datorită bunătății sale, ci a fost un om drept datorită dreptăţii sau neprihăniri lui Dumnezeu care a fost peste el, pentru că el însuși spune: Dumnezeul neprihănirii mele (Psalmul 4:1). Şi desigur, această neprihănire este pentru toţi cei care vin la credinţa în Hristos (Psalmul 36:10; 89:16; 103:17; 118:19-20; Romani 3:22).

Pavel a mai spus:

Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, Şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”(Filipeni 3:8-9)

Acum, cei ce cred adevărul, ştiu că sunt în starea de faliment spiritual. Chiar dacă totuși ar mai încerca, ei ştiu că nu au nici-o neprihănire şi desigur nici-o bunătate a lor, fără bunătatea lui Dumnezeu (Psalmul 16:2), iar aceasta chiar şi după ce au venit la Hristos.

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac(Romani 7:18 )

Astfel, Isus a spus: “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5:3; Isaia 66:2).

Cu alte cuvinte, acesta este genul de oameni care merg la cer. Astfel de oameni sunt mântuiţi. Ei ştiu că nu sunt mântuiţi datorită faptelor lor făcute în neprihănire (Tit 3:5), pentru că oricum ar da-o, tot nu au nici-una. Deoarece, chiar dacă omul are naşterea din nou….totuşi,

4. Omul tot păcătos rămâne.

În Romani 3:23 Pavel scrie, Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Aceasta este valabil pentru toţi oamenii, mântuiţi sau nu. Chiar şi cei mântuiţi păcătuiesc şi cad din slava lui Dumnezeu, aşa cum este arătat de Solomon în 1 Regi 8:46 „Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască” şi în 1 Ioan 1:8 este de asemeni scris: Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

Deci păcatul este în continuare în viaţa credinciosului, după cum este arătat şi de apostolul Pavel:

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?.. ( Romani 7:14-24)

Firea pământească, adică trupul acesta de moarte, cu păcatul care locuieşte în mine, continuă să facă răul, vs 19. Pavel mai spune, că nimic bun nu locuieşte în acest trup (versetul 18), astfel că este o luptă continuă (versetul 23). Aşa că acest trup păcătos (parte din Pavel) vs 18, se luptă cu răscumpăratul Pavel (care este o altă parte din Pavel, care ar vrea să facă binele), sau omul dinăuntru (vs 22). Deci, dacă nimic bun nu locuieşte în Pavel, (sau în mine,.. sau în tine), tot el spune că, este imposibil (vs 18) ca să poată să facă binele. Prin urmare trupul păcătos, rămâne păcătos chiar şi după naşterea din nou, astfel că această fire pământească (trupul păcătos) continuă să facă răul până în ziua izbăvirii de acest trup.

Trebuie bine înţeles că este o lege (a păcatului şi a morţii), şi că a lupta împotriva acestei legi, este fără succes, deoarece nici-un om nu poate înfrânge această lege, tocmai de aceea Dumnezeu a pregătit o altă lege, care este legea Duhului de viaţă în Hristos Isus (Romani 8:1-2). Deci, numai cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului şi umblă după lucrurile Duhului sunt plăcuţi lui Dumnezeu, pe când cei ce umblă după lucrurile firii pământeşti, nu sunt (Romani 8:8), ci sunt lepădaţi, fiindcă ei se gândesc la lucrurile oamenilor (Marcu 8:33). Apoi, de asemeni se înţelege că atâta timp cât noi trăim în această fire pământească (trupul acesta de moarte), păcatul este în noi, după cum Ioan zice: Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1:10)

În Eccleziastul 7:20 este scris, Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.

Prin urmare atâta timp cât suntem încă în această stare păcătoasă, acest lucru dictează o nevoie continuă după harul, mila şi iertarea lui Dumnezeu. După cum este arătat:

De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. (Evrei 7:25)

Prin urmare, El este de asemenea în stare să mântuiască pe cei care vin la Dumnezeu prin El, deoarece El trăieşte mereu, pentru a mijloci pentru ei. După cum este zis în 1 Ioan 1:9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Deci, dacă ne mărturisim păcatele El ne iartă şi ne curăţeşte de “orice nelegiuire“. Prin urmare “orice nelegiuire” include chiar şi păcatul pe care nu ni l-am putut aminti ca să-l mărturisim, sau acela de care n-am ştiut.

Aşa cum este spus la 1 Ioan 1:6-7, Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

Cei ce merg în lumină (şi modul lor de viaţă este ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu) obţin curăţire continuă prin sângele lui Hristos. Astfel că păcatele lor sunt în continuă curăţire (îndepărtate) şi mântuirea lor este sigură, atâta timp cât ei continuă în credinţă (Romani 11:20-22). Cei predestinaţi la mântuire vor continua fără îndoială, după cum este arătat în Romani 2:6-7; 8:29-39.

Dar, mulţi învaţă că un credincios ar putea trăi de fapt o viaţă păcătoasă de care să nu se pocăiască, şi totuşi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu … Acest lucru nu este adevărat, ci este o minciună (1 Corinteni 6:9).

Un exemplu în acest sens poate fi găsit în cartea lui David Jeremiah: „God In You” (Dumnezeu în tine; copyright 1998), la pagina 145, el scrie:

  • Astfel, Pavel spune că dacă mergem prin îndemnul Duhului nu vom fi în firea pământească. Noi nu vom trăi ca şi cum Dumnezeu nu ar fi parte din noi. Ştiai că poţi fi creştin şi să acţionezi ca şi cum Dumnezeu chiar nu este în viaţa ta? Pentru toate intenţiile şi scopurile lor, unii creştini sunt ca şi ateii. Ei trăiesc viaţa lor, ca şi cum Dumnezeu nu există. Acum, Sunt ei creştini? Da, dacă s-au încrezut în Hristos. Însă pentru un motiv sau altul, ei oarecum s-au îndepărtat de calea cu Domnul, astfel că au mers cam de la distanţă cu Domnul. Astfel, se poate spune că au mers în natura lor veche, carnală.

În Psalmul 14:1 şi în Psalmul 53:1, scrie: Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”

Tot astfel este şi cu aceşti oameni arătaţi de Dr. David Jeremiah (care este pastor senior la Shadow Mountain Community Church, O biserica în California), programul lui de radio „Turning Point”, este difuzat pe plan internaţional în mai mult de patru sute de staţii; acum, cei ce sunt creştini și care cred aceste minciuni ale lui, sunt nebuni; de fapt, toţi aceştia sunt creştini falşi. Deoarece, imediat după discursul despre, lupta dintre fire şi legea lui Dumnezeu, din capitolul 7, Pavel scrie în capitolul 8: Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:1)

Deci, cum am mai spus, nu mai există nici o condamnare pentru aceia care nu merg în conformitate cu firea. Cu alte cuvinte, nu există condamnare pentru aceia care nu mai merg în natura lor veche, carnală. “După cum Pavel a explicat în, Romani 8″:

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.

Iar în vers 8 spune: Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. (Romani 8:5-8)

Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce Sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu Sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:13)

Copiii lui Dumnezeu trăiesc în dreptate şi evlavie, deoarece ei fac ce este plăcut Domnului (Efeseni 5:8-10; 1 Ioan 2:2-3). Însă cei răi nu fac, ci sunt pe drumul lor spre iad (Apocalipsa 21:8).

În cele din urmă:

5. Dacă ar fi prin fapte, atunci nu este mântuire.

Israeliţii din vechime au căzut din dreptatea (sau neprihănirea) lui Dumnezeu, astfel ca ei au fost excluşi. Au căzut de la mântuirea Domnului, pentru că, au crezut că s-ar putea ajunge la dreptatea lui Dumnezeu prin faptele lor bune. Ei credeau că vor avea mântuirea dacă vor ţine legea.

În Romani 9:30-32 Pavel a scris astfel:

Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire,

Cine, sau ce este piatra de poticnire? Aceasta este Hristos (Fapte 4:10-11; 1 Petru 2:5-8). După cum citim în Ioan 14, unde Isus zice:„Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6)

Prin urmare, numai prin credinţă (încredere) în Domnul Isus Hristos, cineva: este, va fi, sau a fost vreodată mântuit (Romani 4:3). Nu poate avea cineva mântuirea prin ţinerea Legii (adică prin fapte bune ale Legii), pentru că, “prin faptele Legii nimeni nu va fi neprihănit (îndreptăţit) în ochii lui Dumnezeu, deoarece prin Lege, se ajunge la cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Deci, legea dezvăluie păcătoşenia oamenilor și orice efort pe care l-ar depune cineva să ţină legea, pentru ca să ajungă la mântuire, este în zadar. Acesta este motivul pentru care Pavel a fost atât de preocupat de biserica din Galatia. Ei acceptaseră evanghelia adevărată, dar mai târziu oarecum ceva a intervenit și s-au dat după o evanghelie falsă, care le spunea că trebuie să țină legea mozaică (Galateni 3:3-5, 10, 17). Deci, ei au trecut de la Evanghelia harului, adică trăirea prin credinţă (Galateni 1:6), la trăirea prin firea pământească (Galateni 3:3-5), căci au căutat să fie perfecţi, adică neprihăniţi prin ţinerea mai degrabă a Legii, decât să aibă credinţă în Dumnezeu pentru ca neprihănirea Lui să lucreze în ei, prin credinţă (Galateni 6:15-16; Filipeni 3:9).

De aceea există o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9), în care trebuie să ne grăbim să intrăm (Evrei 4:11). Cu alte cuvinte, noi nu trebuie să ne încredem în nici-o dreptate sau neprihănire a noastră, un exemplu îl avem în Luca 18:9-14. Deci această odihnă, este “credinţă în Hristos“. Aceasta este atunci când credinciosul “nu lucrează”, pentru a fi găsit drept în ochii lui Dumnezeu (Romani 4:5). În această odihnă îi este locul, acolo unde omul sfânt “şi-a încetat lucrările lui, după cum Dumnezeu a făcut cu ale Sale” (Evrei 4:10). Ce înseamnă acest lucru?

Aceasta înseamnă că orice speranţă de a trăi după voia lui Dumnezeu, orice nădejde de a trăi o viaţă neprihănită, orice nădejde de a face ceva ca să meargă la cer, este pusă cu totul în harul, mila şi bunătatea măreţului nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.

Petru, a spus-o astfel:

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos (1 Petru 1:13).

Iar la Evrei capitolul 4, găsim îndemnul: Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:14-16)

Traducere Vasile Sanda, din cartea „NOT TAUGHT” By Darwin Fish

 

IV. DESPRE MANTUIRE SI VIATA CRESTINA

https://sperantaresita.org/2018/index.php/10-mesaje/studii?start=16

 

  1. DESPRE MANTUIRE SI VIATA CRESTINA
07.07.2013 Predestinarea si liberul arbitru Rom.9:6-23; Ef.1:4-6(2Tim.1:9)
14.07.2013 Natura mantuirii Ef.2:1-9(Ef.2:8)
21.07.2013 Mijlocul si conditiile mantuirii Rom.5:1-11(Rom.10:9)
28.07.2013 Siguranta mantuirii Rom.6:6-22;8:33-39(Rom.6:8)
04.08.2013 Nasterea din nou Ioan 3:1-8(Rom.8:15)
11.08.2013 Sfintirea 1Pet.1:13-23(1Pet.1:15)
18.08.2013 Unirea cu Cristos Rom.6:1-14(Rom.6:5)
25.08.2013 Pastrarea sfintilor in har Rom.6:3-9;Evr.6:4-8(Filip.2:12-13)
01.09.2013 Mijloacele harului (I):Rugaciunea Luca 11:1-13;Iac.5:13-18(Col.4:2)
08.09.2013 Mijloacele harului (II):Studiul Scripturii Neem.8:1-8,13-18;Iac.1:22-25(Ioan 5:39)
15.09.2013 Mijloacele harului(III):Postul si disciplinele Isa.58:1-14;Luca 5:33-39(Isa.58:6-7)
22.09.2013 Legea si harul Mat.5:17-20;Rom.3:21-28(Gal.3:24)
29.09.2013 Ziua Domnului Ioan 20:1;Fap.2:1-4;Evr.4:1-11(Ps.118:24)
06.10.2013 Casatoria 1Cor.7:1-16(Gen.2:24)
13.10.2013 Darnicia crestina 1Cor.8:1-15(1Cor.9:7)

ALEGEREA, SAU PREDESTINAREA ȘI LIBERUL ARBITRU
Romani 8:28-39; Efeseni 1:4-6;(2Tim.1:9)

Predestinarea este una dintre cele mai enigmatice, mai puţin înţelese şi mai dezbătute doctrine. Predestinarea se referă la faptul că Dumnezeu pe baza atotștiinței Sale, alege în avans, ca anumite lucruri să aibă loc.

  1. Definirea alegerii

Scripturile ne vorbesc despre alegerea unei națiuni – Israel(Rom.9:4;11:28), despre alegerea unor persoane pentru anumite slujbe-Moise și Aron(Ps.105:26),David și Solomon(1Sam.16:12;1Cr.28:5), profeții (Ier.1:5), apostolii(Lc.6:13-16;Fp.9:15;22:14).În această lecție vom aborda alegerea,sau predestinarea pentru mântuire.

Alegerea și predestinarea deși sunt similare ca înțeles, pot fi distinse în felul următor: în alegere Dumnezeu a hotărât pe baza preștiinței Sale, să-i mântuiască pe aceia care Îl acceptă pe Fiul Său, prin credință, iar în actul predestinării, El a hotărât să împlinească efectiv acel plan (Rom.8:29;Ef.1:5,11).

Alegerea este un act suveran al lui Dumnezeu. El nu are nici o obligație de a alege pe cineva, deoarece toți oamenii sunt păcătoși și nu au nici un merit în fața Lui. Deci mântuirea este un act suveran al lui Dumnezeu deoarece El nu a fost constrâns de nimeni și de nimic în nici un fel să o facă. Dar mântuirea este și un act al harului, deoarece El i-a ales pe aceia care erau fără nici un merit, fiind chiar sub osânda dreptății divine.

Biblia spune două lucruri importante legat de această alegere: a. Întrucât Dumnezeu nu putea să-i aleagă în ei înșiși, pentru că ei meritau pedeapsa, El i-a ales „în Cristos”, adică în baza meritelor Fiului Său(Ef.1:4-6).

  1. Dumnezeu i-a ales „înainte de întemeierea lumii”, pe aceia pe care „I-a cunoscut mai dinainte”(Rom.8:29).

Această dezbatere cu privire la alegere(predestinare) și liberul arbitru, a generat 2 concepte teologice diferite.

    • Primul concept susține că alegerea pentru mântuire este bazată doar pe actul suveran al lui

Dumnezeu, fără nici o implicare a omului. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, din veșnicia care a trecut, i-a favorizat pe unii oameni și i-a predestinat pentru mântuire, iar ceilalți care nu sunt aleși, sunt sortiți pierzării.

    • Cel de-al doilea concept susține că alegerea este actul suveran al lui Dumnezeu, dar această

alegere nu este arbitrară, ci este bazată pe preștiința lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu știind mai dinainte care va fi răspunsul omului la chemarea Sa alege pentru mântuire pe cei ce răspund chemării Sale, prin credință.

Aici intervine liberul arbitru, care se referă la faptul că omul are libertatea de a răspunde, sau nu la chemarea divină,fapt care nu este determinat de preștiința lui Dumnezeu,de aceea omul este responsabil de alegerile lui.

În textul din Rom.8:29-30, ap.Pavel descrie toate etapele procesului mântuirii noastre prin har, începând cu preștiința lui Dumnezeu și continuând cu alegerea(predestinarea), chemarea, mântuirea și glorificarea.

Respectând opțiunea celor care acceptă primul concept menționat mai sus, cel al predestinației(Calvinismul), în această lecție vom prezenta câteva argumente pentru al doilea concept, cel al alegerii bazată pe preștiința lui Dumnezeu(arminianismul), așa cum sunt prezentate de H.C.Thiessen în cartea sa „Prelegeri de Teologie Sistematică”, cap.„Doctrina alegerii”, p.296-301.

  1. Alegerea bazată pe preștiința lui Dumnezeu – argumente:
  1. Scriptura învață că „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat”

(Tit 2:11). Deci Dumnezeu a pregătit mântuirea prin Domnul Isus pentru toți oamenii, nu doar pentru unii.

Deși oamenii sunt păcătoși și nu pot face nimic pentru mântuirea lor, Dumnezeu le-a dat capacitatea să poată face o alegere acceptând oferta harului divin, atunci când sunt cercetați de Dumnezeu. Nu există nici un merit al omului în această tranzacție; întregul merit este al lui Dumnezeu.

  1. Biblia învață clar și fără echivoc că Domnul Isus a murit pentru toți oamenii(Io.3:16;1Tim.2:3-6;

1Io.2:2).Dumnezeu dorește „ca nici unul să nu piară,ci toți să vină la pocăință”(1Pet.3:9).Invitația la mântuire

este pentru toți. Este greu de conceput o invitație universală la care doar puțini au capacitatea să răspundă.

  1. Există numeroase îndemnuri și chemări adresate omului:

de a ne întoarce la Dumnezeu(Mat.11:28;Fp.3:19),de a ne pocăi(Fp.2:38; 17:30),de a crede(Io.6:29;Fp.16:31)

  1. Scriptura arată că alegerea lui Dumnezeu este bazată pe preștiința Sa(Rom.8:28-30;1Pet.1:1-2).
  2. Scriptura arată că Dumnezeu este drept în toate hotărârile Lui. Este dificil să concepem că Dumnezeu

îi allege pe unii din masa de oameni vinovați și condamnați, le oferă mântuire și nu face nimic pentru ceilalți.

  1. Acceptarea acestei concepții,motivează biserica la un mai mare efort misionar(Mat.28:19;Lc.24:45-47

Pericole asociate cu interpretarea unilaterală şi cu dogmatismul

În abordarea acestui subiect controversat al alegerii(predestinării) sunt pericole care trebuiesc evitate.Astfel:

– în loc să pornească analiza de la alegerea lui Dumnezeu „în Cristos”, se porneşte de la alegerea omului

– în loc să se pornească de la Scriptură, se porneşte de la teologi şi de la cărţile lor

– se ignoră necesitatea stabilirii unui echilibru între lucrarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului,

– se studiază doctrina din curiozitate şi nu cu dorinţa de a fi supus lui Dumnezeu.

NATURA MÂNTUIRII
Efeseni 2:1-22(v.8)

Definiţie:Mântuirea este scăparea omului de păcat și de consecințele lui veșnice și punerea lui într-o stare de har după voia lui Dumnezeu. Este actul suveran al lui Dumnezeu prin care păcătosul care crede în Isus și se pocăiește de păcatele sale este declarat drept, în faţa Lui, în baza jertfei ispășitoare a Domnului Isus Cristos.

Textul lecției, descrie în termeni clari condiția spirituală a omului păcătos și starea de har în care Dumnezeu îl aduce prin credință. Din această descriere înțelegem și natura mântuirii, ce înseamnă de fapt mântuirea?

Mântuirea înseamnă o transformare radicală a omului păcătos, realizată de harul lui Dumnezeu prin credință.

  1. DE LA MOARTE LA VIAȚĂ – O NOUĂ CONDIȚIE SPIRITUALĂ – V.1-7

Pavel le aduce aminte fraților din Efes, de starea în care erau înainte de a fi mântuiți:„Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară”. Moartea la care se referă Pavel aici este moartea spirituală, adică o viață trăită separat, despărțit de Dumnezeu. Avem în aceste versete radiografia vieții celor păcătoși, care trăiesc în moarte spirituală: ei trăiesc în anturajul lumii păcatului „după mersul lumii acesteia”; ei sunt sub autoritatea lui Satan, „după domnul puterii văzduhului”; ei sunt însuflețiți de duhul de neascultare; sunt robi ai poftelor firii pământești; împlinesc voile firii pământești și sunt copiii ai mâniei.

De la v.4, Pavel schimbă pagina și după ce a arătat starea în care erau, acum le amintește condiția spirituală nouă în care sunt prin învierea lui Cristos, datorită dragostei și îndurării lui Dumnezeu.

Deși „eram morți în greșelile noastre, spune Pavel, Dumnezeu ne-a adus la viață împreună cu Cristos(prin har sunteți mântuiți, nu prin meritele voastre). El ne-a înviat împreună…..”.

Aceasta este condiția spirituală a celui mântuit – o nouă viață, prin unirea cu Cristos cel viu, prin credință.

  1. DE LA FAPTE RELE LA FAPTE BUNE –O NOUĂ POZȚIE – ÎN CRISTOS- V.8-10

Acest lucru este posibil pentru că cel mântuit este „o făptură nouă” – „noi suntem lucrarea Lui”, în original sensul este și acesta:. „ noi suntem poemul lui Dumnezeu”. Dar mai este ceva – „am fost zidiți în Cristos Isus”, adică avem și o nouă poziție. Dacă până acum eram doar în Adam, în firea adamică a păcatului, acum suntem „ în Cristos”. Ce privilegiu ! De aici vine și acest transfer pe care-l realizează mântuirea – de la faptele rele ale firii vechi, adamice, la faptele bune, „ pregătite pentru noi, mai înainte de a umbla în ele”. Aceste fapte bune vin ca urmare a faptului că suntem zidiți în Cristos și ele confirmă mântuirea(2Cor.5:17).

Versetul 8 ne precizează că mântuirea este prin har, e darul lui Dumnezeu, care se primește prin credință, iar v.9 accentuează ideea „nu prin fapte…”. Faptele bune sunt un rezultat al mântuirii, care confirmă mântuirea.

  1. DE LA VRĂJMĂȘIE LA PACE – O NOUĂ RELAȚIE CU DUMNEZEU-V.11-18

Aceste versete sunt bogate în conținut și ele continuă să descrie starea neajutorată a omului păcătos, care este nu numai înstrăinat de Dumnezeu (vezi termenul „fără” din v.12), dar se află într-o stare de vrăjmășie pe două planuri. Pe deoparte, există o vrăjmășie între evrei și neamuri, care era întreținută din ambele direcții. Evreii fiind un popor privilegiat, ales de Dumnezeu, beneficiar al revelației Sale (vezi legea poruncilor), a privit spre neamuri cu un oarecare dispreț și desconsiderare, datorită păcătoșeniei în care acestea trăiau. Dar și neamurile au privit cu invidie și răutate spre poporul ales, mai ales că acesta în loc să-și împlinească misiunea de a fi „lumina neamurilor”, a fost foarte reticent și animat de un spirit naționalist(vezi cartea Iona).

Pe de altă parte era și vrăjmășia cu Dumnezeu, atât a evreilor, care nu o dată au fost disciplinați și pedepsiți de Dumnezeu pentru păcatele lor, cât și a neamurilor, care prin păcatele lor erau în vrăjmășie cu Dumnezeu.

Ambele aceste aspecte ale vrăjmășiei au fost rezolvate prin Domnul Isus. V.14 spune „căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-I despărțea; și în trupul Lui a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor”, iar în v.16 continuă „și a împăcat pe cei doi (evrei și neamuri) cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia”(vezi și v.17,18, Col.1:21-22).

Mântuirea deci înseamnă înlăturarea vrăjmășiei datorată păcatului între oameni și Dumnezeu prin Cristos.

  1. DIN ÎNSTRĂINARE,ACASĂ ÎN FAMILIA LUI DUMNEZEU-UN NOU STATUT-V.11,12,19-22

În versetele 11 și 12, Pavel descrie statutul celor credincioși din Efes, înainte de convertire. Astfel ei erau „neamuri din naștere”, etichetați ca „netăiați împrejur”, de către poporul ales, care era circumcis ca semn că aparținea lui Dumnezeu; erau „fără Cristos”; „fără drept de cetățenie în Israel”; „străini de legămintele făgăduinței”; „fără nădejde” și „ fără Dumnezeu în lume”. Aceasta înseamnă înstrăinare de Dumnezeu.

Din această stare însă, prin harul lui Dumnezeu în Cristos, cei ce erau „străini și oaspeți ai casei”, au devenit, „cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu”, având un nou statut, acela de copii al lui Dumnezeu.

Deci când vorbim de natura mântuirii, ne gândim la această transformare pe care o realizează harul lui Dumnezeu în viața omului păcătos, prin credință, care înseamnă o viață nouăumblarea în faptele bune, pregătite de Dumnezeu, o nouă relație – pace cu Dumnezeu și un nou statut, acela de copil al lui Dumnezeu.

MIJLOCUL ȘI CONDIȚIILE MÂNTUIRII
Romani 5: 1-11 (Rom. 10:9)

  1. MIJLOCUL MÂNTUIRII

Mântuirea nu își are originea în om, ci în Dumnezeu (1Tim. 2:4).

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea noastră (Efes 1:4,5).

Bogăția Harului Lui (Efes. 1:7,8).

Dragostea Lui (Rom. 5:8)

Omul nu se poate mântui prin propiile lui puteri și nici prin faptele lui.

Mântuirea numai prin Isus Cristos (1Tim. 2:5,6; Rom. 5:1; Fapte 4:12).

Mântuirea numai prin Harul lui Dumnezeu (Rom.3:24).

Mântuirea numai prin credința in Domnul Isus (Rom. 5:1; Efes. 2:8,9).

Socotiți neprihăniți prin jertfa Domnului Isus (Rom. 5:1-9).

  1. CONDIȚIILE MÂNTUIRII

Mântuirea este un concept foarte complex și de aceea nu putem spune că există o ordine cronologică a etapelor în care ea se realizează. Totuși, Biblia ne arată că pentru a ne bucura de mântuirea oferită de Dumnezeu în dar, trebuiesc respectate anumite condiții. Convertirea reprezintă răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim de păcatele noastre în mod sincer și ne punem încrederea în Cristos pentru mântuire.

  • POCĂINȚA

Definiție: Pocăința este o profundă părere de rău pentru păcat, o renunțare la păcat și un sincer angajament de a-l părăsi și de a umbla în ascultare de Cristos.

Pocăința implică următoarele:

Convingerea în ce privește păcatul făptuit (Psalm 51:4; Ioan 16:8).

Ură împotriva păcatului (Ezechiel 36:31,32).

Întristare pentru păcat (Mat. 26:75; 2Cor. 7:10).

Renunțarea la păcat (Luca 15:18).

Mărturisirea păcatului (Prov. 28:13; Luca 15:21).

Dorința de iertare (Psalm 32:5).

Dorința de a face voia lui Dumnezeu și de a-I fi plăcut (Fapte 9:6; 2:37-38).

Voința de a repara răul făcut (Luca 19:8).

  • CREDINȚA

Credința mântuitoare este punerea încrederii în Cristos pentru iertarea păcatelor și primirea vieții veșnice.

Credința implică:

O încredere neclintită (Evrei 11:1).

O predare, dăruire sau lăsare în mâna lui Dumnezeu (Mat. 9:27-30).

Acceptarea planului și voiei lui Dumnezeu, prin ascultare și supunere (Lc.7:30; Mc 1:16-20:Evr.11:8).

Convingeri biblice cu privire la Persoana și lucrarea lui Cristos (Ioan 3:16; 1Ioan 5:9-13).

lll. IMPORTANȚA BOTEZULUI ÎN CONTEXTUL MÂNTUIRII

Deși problema botezului va fi tratată la subiectul despre simbolurile bisericii în cap. V „Despre Biserică”, considerăm că este necesar a fi amintite câteva lucruri despre importanța botezului în contextul mântuirii.

Deși botezul nu mântuiește, constatăm din Cuvântul lui Dumnezeu că această practică a botezului prin scufundare în apă(baptizo în greacă înseamnă scufundat), este strâns legat de condițiile mântuirii, fiind poruncită de Domnul Isus(Mat.28:19; Marcu 16:15-16) și practicată de biserica primară, fie că a fost vorba de convertiri în masă(la Cincizecime – Fp.2:38,41), sau de convertiri individuale(Fp.8:36-38;9:18;10:47,48).

Botezul însoțește pocăința și credința, pentru că el este expresia simbolică a unirii cu Cristos în moarte și viață prin credință, sau cum spune Petru „este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu (1Pet.3:21).

Întrebări pentru reflecție

Care este relația biblică dintre credință și fapte în ce privește mântuirea (Efes. 2:8,9; Iacov 2:14-26)?

Au rămas credința și pocăința o parte continuă a vieții tale de creștin? În ce măsură pocăința ta a devenit mai profundă și credința in Cristos mai mare?

SIGURANȚA MÂNTUIRII
Rom. 6:6-22; 8:33-39 (Rom. 6:8)

  1. Criteriile unei siguranţe sănătoase

Dacă este adevărat că cei necredin­cioşi pot manifesta semne exterioare de convertire, care sunt dovezile unei adevărate convertiri? Ce poate da o asigurare reală unui credincios? Putem enumera trei categorii de întrebări pe care ni le putem pune:

I.În prezent, mă încred eu în Cristos pentru mântuire? Pavel le spune colosenilor că dacă rămân şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să se abată de la nădejdea Evangheliei, vor fi mântuiţi în ziua de pe urmă (Col. 1:23).

De aceea, omul trebuie să-şi pună întrebarea: „Mă încred eu astăzi în Cristos ca să mi se ierte păcatele şi să fiu dus în cer? Cred din toată inima că am primit iertarea? Dacă ar fi să mor în această seară şi să stau înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi dacă aş fi întrebat de ce să mi se permită intrarea în cer, aş începe să mă gândesc la faptele mele bune şi să mă bizui pe ele, sau aş zice fără ezitare că mă bazez pe meritele lui Cristos şi pe faptul că El este singurul Mântuitor?”

Importanţa acordată credinţei prezente în Cristos stă în contrast cu practicile „mărturiilor” unor biserici în care oamenii repetă detalii ale unei experienţe de convertire care ar fi putut avea loc cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Dacă mărturia credinţei mântuitoare este adevărată, ar trebui să fie mărturia unei credinţe care este activă si astăzi.

lI. Există dovada lucrării de regenerare a Duhului Sfânt în viaţa meaCu toate că n-ar trebui să ne punem încrederea în anumite lucrări miraculoase (Mat. 7:22) sau în ani de lucru într-o biserică locală, există anumite dovezi ale lucrării reale a Duhului Sfanţ în inima noastră: (1) mărturia Duhului Sfânt în inimile noastre că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:15-16; 1 loan 4:13); (2) trăsăturile de caracter pe care Pavel le numeşte „roada Duhului” (Gal. 5:22; Mat. 7:16-20); (3) influenţa pozitivă asupra altora şi asupra bisericii; (4) acceptarea învăţăturii sănătoase a bisericii (1 Ioan 2:23-24); (5) păstrarea relaţiei cu Isus Hristos printr-o încredere permanentă în El şi o părtăşie regulată cu El în rugăciune şi închinare(Ioan 15:4, 7); (6) ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. (1 Ioan 2:4-6).

III. Văd eu o continuitate în creşterea mea spirituală? Petru spune că există anumite trăsături de caracter care, dacă le aprofundăm cu consecvenţă, vor garanta că nu vom aluneca niciodată (2Pet.1:5-10).

Modalitatea de a ne confirma chemarea şi alegerea este continuarea creşterii în „aceste lucruri”. Astfel, cu toate că cei veniţi de curând la credinţă sunt absolut siguri de mântuirea lor, siguranţa aceasta se poate adânci de-a lungul anilor în care cresc spre o maturitate creştină.

  1. Relevanţa practică a acestei doctrine

Intenţia întrebărilor de mai sus este să dea o siguranţă tot mai puternică adevăraţilor credincioşi. Pe de altă parte, doctrina despre siguranţa mântuirii, dacă este corect înţeleasă, ar trebui să producă o îngrijorare reală şi chiar teamă, în inima tuturor acelora care „alunecă” sau se îndepărtează de Cristos, astfel încât să se întoarcă la Cristos cu pocăinţă cerându-I să le ierte păcatele.

Atât arminienii (care cred că unii credincioşi îşi pot pierde mântuirea) cât şi calviniştii (care cred în perseverenţa sfinţilor) îl vor sfătui pe cel ce alunecă de la credinţă în acelaşi fel. Conform arminianului, persoana aceea a fost creştină o vreme, dar nu mai este. Conform calvinistului, acel om n-a fost niciodată creştin. În ambele cazuri, sfatul biblic oferit este acelaşi: „Tu nu pari a fi un creştin în prezent – trebuie să te pocăieşti de păcatele tale şi să te încrezi în Cristos pentru a fi mântuit!” Cu toate că arminianul şi calvinistul se deosebesc în interpretarea dată trecutului, ei sunt în acord cu privire la cele ce trebuie făcute în prezent.

Doctrina despre siguranţa mântuirii poate fi însă derutantă în unele biserici, unde a fost oferită o versiune simplificată a mântuirii, care le spune oamenilor că toţi cei care şi-au mărturisit o dată credinţa şi au fost botezaţi au „siguranţa eternă”. Rezultatul este că unii care nu sunt convertiţi cu adevărat „pot ridica mâna” la sfârşitul unei predici de evanghelizare, apoi sunt botezaţi şi la scurt timp părăsesc părtăşia cu biserica şi trăiesc în păcat. În felul acesta, oamenilor li se oferă o siguranţă falsă.

  1. Întrebări şi aplicaţii practice

1) De ce este importantă siguranţa mântuirii pentru un credincios şi ce indicii găsim în textele lecţiei că un creştin trebuie să fie sigur de mântuirea sa?

2) Care sunt riscurile unei siguranţe false şi în ce fel descurajează textul o astfel de siguranţă?

3) Ce înseamnă tensiunea dintre „deja” şi „nu încă” în mântuire şi în ce fel ne ajută ea să înţelegem siguranţa mântuirii?

NAȘTEREA DIN NOU
Ioan 3:1-8 (Rom. 8:15)

Definiție: Nașterea din nou este un act divin, tainic al lui Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Duhul Sfânt, în urma acceptării lucrării de mântuire a Fiului. Ca rezultat al acestui act obținem o nouă viață spirituală.

Nașterea din nou este aspectul fundamental al mântuirii, de care sunt legate și de care depind toate celelalte aspecte cum ar fi: justificarea, înfierea, răscumpărarea, împăcarea, iertarea păcatelor. De aceea în discuția cu Nicodim,Domnul Isus a accentuat imperativul nașterii din nou spunând: „Trebuie să vă nașteți din nou”.

  1. CE ÎNSEAMNĂ NAȘTEREA DIN NOU ?

Termenii prin care este definită nașterea din nou în Noul testament ne ajută să-I înțelegem sensul și valoarea.

Astfel, nașterea din nou este definită ca „înviere spirituală împreună cu Cristos”(Ef.2:4-6;1Pet.1:3), „naștere din Dumnezeu”(Io.1:12-13), „spălare și înoire prin Duhul Sfânt”(Tit 3:5), a fi „ o făptură nouă”(2Cor.5:17).

Având în vedere aceste referințe biblice, putem spune că nașterea din nou înseamnă:

 Email

 Tipărire

III. DESPRE OM SI PACAT

SA NE CUMOSTEM CREZUL

III. DESPRE OM SI PACAT

09.06.2013 Crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu Gen. 1:26-28; 2:4-7 (Gen. 1:26)
16.06.2013 Crearea omului ca barbat si femeie Gen. 1:18-24; 5:1-2 (Gen. 5:2)
23.06.2013 Caderea omului Gen. 3:1-24 (Rom. 6:23)
30.06.2013 Pacatul de neiertat Evr. 6:4-10; 10:26-29 (Mat. 12:31)

Crearea omului după chipul lui Dumnezeu
Gen.1:26-28;2:4-7(Gen.1:26)

Sfânta Scriptură ne învață că omul la origine, a fost rezultatul actului creator al lui Dumnezeu, care a încununat întreaga creație. Fiind capodopera creației, omul a fost creat ,, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și este constituit din două elemente: partea materială (trupul fizic) și partea spirituală (duhul și sufletul). Asemănarea cu Dumnezeu este în aspectul spiritual, nu în cel fizic, căci ,,Dumnezeu este Duh”.

Cu privire la elementele constitutive ale ființei umane sunt două concepte importante:

  1. conceptul trihotomist, potrivit căruia omul este constituit din trei elemente: trup fizic, suflet și duh.

(1Tes.5:23;Evrei 4:12). Atât în ebraică, cât și în greacă, sunt folosiți termeni specifici pentru fiecare din aceste elemente. Astfel în ebraică avem pentru duh(spirit) – „ruach”, pentru suflet – „nephesh”, pentru trup – „bețen”, iar în greacă avem pentru duh – „pneuma”, pentru suflet – „psuche”, iar pentru trup – „soma”.

  1. conceptul dihotomist, care susține că omul este constituit din două elemente, unul material – trupul și

unul spiritual – sufletul și duhul. Marele teolog baptist Strong explică această parte spirituală a omului astfel:

„Pneuma este natura spirituală din om, orientată spre Dumnezeu, capabilă a comunica cu El și a I se închina. Psuche este natura spirituală a omului, orientată spre pământ, în contact cu lumea simțurilor”.

Deci duhul, reprezintă partea din etajul superior al elementului spiritual din om, capabilă să aibă părtășie cu Dumnezeu, să comunice cu El și să I se închine. Facultățile spiritului sunt: intuiția, conștiința și capacitatea de comuniune.Când omul a păcătuit duhul lui a pierdut contactul cu Dumnezeu, a murit spiritual(Gen.2:17).

Această relație este restaurată pentru cel mântuit, prin regenerare, sau nașterea din nou(Ioan 3:6; Ef.2:4-6).

Sufletul este latura spirituală din om, responsabilă cu cunoașterea de sine. Ea face legătura între duhul și trupul omului și definește personalitatea acestuia prin cele trei facultăți: intelectul, sentimentele și voința.

Duhul și sufletul constituie partea spirituală din structura omului, care i-a fost insuflată de Dumnezeu când a fost creat (Gen.2:7) și din această perspectivă omul este o ființă nemuritoare și se aseamănă cu Creatorul lui.

În Biblie, noțiunea de suflet se referă uneori la persoane, alteori la partea spirituală din om, inclusiv duhul.

Trupul reprezintă partea materială a omului, fiind făcut din țărâna pământului și prin trup omul intră în contact cu lumea materială din jurul lui, prin cele cinci simțuri: auz, văz, miros, gust și simțul tactil. Biblia ne arată că deși trupul nostru material, este efemer, coruptibil, supus stricăciunii și morții, el va fi răscumpărat și transformat în trup ceresc,asemenea trupului Domnului Isus cu care a înviat-Filip.3:21;1Tes.4:15-18;1Cor.15.

Revenind la subiect, putem observa în lumina Scripturii câteva aspecte ale asemănării omului cu Dumnezeu.

  1. Omul are o natură morală. El are capacitatea de a cunoaște binele și răul. Legea morală, idealurile și

sistemele etice se bazează toate pe natura morală a lui Dumnezeu, care este imprimată în conștiința fiecărui om. Conștiința este în sens real vocea lui Dumnezeu în om, care-i dă omului simțul moral ca să deosebească binele de rău. Pentru a putea face aceasta evaluare corectă și obiectivă, conștiința trebuie să aibă drept reper, sau standard de raportare, Cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Scriptură. În cazul în care standardele sunt imperfecte(lucru care s-a întâmplat după căderea omului în păcat), conștiința va face judecăți imperfecte, care vin în contradicție cu voia lui Dumnezeu. Iată de ce omul păcătos are nevoie de iluminarea Duhului Sfânt, pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și a putea astfel să ia decizii corecte potrivit cu voia Lui.

  1. Omul posedă o natură rațională. Fiind o ființă inteligentă, omul are capacitatea de cunoaștere și de

investigare a realității din jurul lui, are imaginație, spirit creativ și își poate exprima logic gândurile și ideile.

  1. Omul are și o natură emotivă. El are sentimente și aceste sentimente îl fac capabil să relaționeze atât

cu Dumnezeu, cât și cu aproapele său. Sentimentul cel mai înalt așezat de Dumnezeu în om este iubirea.

  1. Omul posedă de asemenea voință liberă. Aceasta înseamnă că omul a fost creat o ființă liberă, nu ca

un robot, având capacitatea să decidă asupra acțiunilor și faptelor sale. Libertatea presupune autodeterminare, iar aceasta înseamnă că omul nu se află sub nici o constrângere exterioară. Acțiunile sale sunt determinate în ultimă instanță din interiorul lui.Actele unei ființe libere sunt propriile ei acte,care implică și responsabilitate.

În grădina Eden, omul creat de Dumnezeu inocent, a avut libertatea să rămână în această stare, dacă ar fi ascultat de porunca divină, dar el a ales să asculte de îndemnul șarpelui, fapt ce a dus la căderea lui în păcat. Deși căzut, omul păcătos posedă totuși voința liberă și poate alege să creadă Evanghelia și să fie mântuit.

  1. Omul a fost creat fără păcat. Câtă vreme și-a folosit libertatea spre a trăi în sfințenie, omul a avut

părtășie cu Dumnezeul sfânt în grădina Eden. Păcatul neascultării însă l-a adus în starea de moarte spirituală.

Statutul inocenței,al neprihănirii, poate fi redobândit în baza jertfei de ispășire a Domnului Isus, prin credință.

  1. Omul posedă darul vorbirii articulate. Dumnezeu l-a înzestrat cu acest limbaj al vorbirii articulate,

ca să poată comunica cu El și cu semenii săi. La temelia unei relații stă și comunicarea prin vorbire.

Omul este o ființă nemuritoare.Și aceasta pentru că Cel ce i-a insuflat suflare de viață este nemuritor.

Crearea omului ca bărbat şi femeie
Gen. 1:18-24; 5:1-2 (Gen. 5:2)

Unul din aspectele plăsmuirii omului după chipul lui Dumnezeu este crearea lui ca bărbat şi femeie (Geneza 1:27; 5:1-2) Crearea omului ca bărbat şi femeie arată chipul lui Dumnezeu prin (1) relaţii interpersonale armonioase, (2) egalitate între persoane şi egalitate ca importanţă, şi (3) diferenţe în rol si autoritate.

  1. Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de relaționare.Dumnezeu nu a creat fiinţele umane pentru a trăi ca persoane izolate, ci, făcându-ne după chipul Lui, ne-a creat în aşa fel încât să putem stabili relații personale atât cu Dumnezeu, cât și unii cu alții. În cadrul relațiilor interumane, unitatea interpersonală dintre un bărbat şi o femeie îşi găseşte exprimarea deplină în căsătorie, unde cele două persoane, soţul şi soţia devin ”un singur trup”(Geneza 2:24). Unitatea aceasta nu este doar una de natură fizică; ea este în primul rând de natură spirituală şi emoţională. Faptul că Dumnezeu a creat două persoane distincte, respectiv bărbatul și femeia, reflectă într-o anumită măsură pluralitatea Persoanelor Sfintei Treimi,care sunt una (Gen.1:26).
  2. Dumnezeu ne-a creat egali ca persoane şi ca valoare.După cum Persoanele Trinităţii sunt egale în importanţa şi existenţa lor ca Persoane distincte, tot aşa bărbaţii şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie egali ca persoane și ca valoare(Geneza 1:27; 5:1-2).Deși există unele diferențe între un bărbat și o femeie, în ce privește sexul, sau structura interioară emoțională, sau puterea fizică, totuși ei sunt făcuţi în egală măsură după chipul lui Dumnezeu şi au o importantă şi o valoare egală înaintea lui Dumnezeu.

Este adevărat că după căderea omului în păcat, diferențele dintre bărbați și femei s-au accentuat și în anumite perioade istorice, în anumite culturi umane, femeia era considerată inferioară bărbatului. Cel care a restaurat statutul femeii și i-a redat valoarea și cinstea, așa cum a intenționat Creatorul, a fost Domnul Isus Cristos.

Astfel egalitatea valorică dintre bărbați și femei rezidă nu doar din actul creației (ambii fiind făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu), ci și din actul răscumpărării prin jertfa Domnului Isus.

Dumnezeu oferă mântuirea Sa atât bărbaților, cât și femeilor în aceleași condiții și în baza aceleiași jertfe a Domnului Isus. Egalitatea în biserică este subliniată de modul în care Duhul Sfânt este revărsat peste primii creștini, oferind diferite daruri pentru slujire, atât bărbaților cât și femeilor(Fp.2:17-18; 1Cor.12:7), de ceremonia botezului (Fapte 2:41;16:14-15, 33), precum și de statutul de copii ai lui Dumnezeu, pe care-l dobândesc toți cei ce L-au primit pe Domnul Isus prin credință, fie bărbați, fie femei (Gal.3:27-28;1Pet.3:7).

  1. Dumnezeu ne-a creat cu roluri diferite în familie şi biserică.De-a lungul veşniciei, între persoanele Trinităţii a existat egalitate în importanţă, personalitate şi divinitate. Dar între persoanele Trinităţii au existat şi diferenţe, ca urmare a rolurilor asumate. Cu toate că cele trei persoane ale Trinităţii sunt egale în putere şi în toate celelalte atribute, Tatăl are o autoritate mai mare. Pavel realizează foarte clar paralela aceasta (1 Corinteni 11:3). După cum Dumnezeu Tatăl are autoritate peste Fiul, cu toate că cei doi sunt egali în divinitate, tot aşa, în căsătorie, soţul are autoritate asupra soţiei, cu toate că cei doi sunt egali ca persoane.
  2. Implicaţii practice

1) Niciodată în biserică nu avem voie să facem diferențe între credincioși, pe criterii de natură socială, de rasă, de pregătire intelectuală, de frumusețe fizică, de sex, sau de orice altceva.

Toţi sunt egali ca valoare înaintea lui Dumnezeu si ar trebui să aibă aceeaşi valoare unii în fata altora.

2) Când soţii încep să se comporte în mod egoist, dominator sau chiar abuziv, trebuie să-şi dea seama că acesta este un comportament distructiv şi contrar rolului de cap al familiei stability de Dumnezeu pentru ei. Soţii trebuie să împlinească poruncile Noului Testament de a-şi iubi soţiile, a le cinsti, a le trata cu delicateţe.

3) Când soţiile se răzvrătesc şi manifestă resentimente fată de rolul de conducere în familie atribuit soţilor sau când se întrec cu soţii lor pentru a prelua conducerea în familie, atitudinea aceasta este un rezultat al păcatului şi va avea consecinţe distructive în căsătoria lor. O soţie care doreşte să se poarte după modelul biblic trebuie să fie supusă soţului și să accepte rolul acestuia de cap al familiei,dat de Dumnezeu(1Pet.3:1-6)

4) Dacă tirania din partea soţului şi uzurparea autorităţii de către soţie sunt erori de agresivitate, există şi alte două erori, numite erori de pasivitate. Privitor la soţ, eroarea este să nu iei iniţiativa în familie, să fii absent, fie fizic, fie emoțional și să-ți umpli timpul cu lucruri străine familiei. Din partea soţiei, greşeala este să nu se implice în procesul de luare a deciziilor si să nu dorească să-şi îndrepte soţul,chiar dacă acesta ia decizii rele.

5) Soţul trebuie să ţintească spre un rol de conducător iubitor, delicat şi responsabil în familia lui. Soţia trebuie să ţintească spre un rol de supunere activă, inteligentă şi bucuroasă faţă de autoritatea soţului ei. E. Întrebări pentru reflecţie

1)        Ce ne împiedică  de la a ne accepta sau împlini rolurile biblice în familie sau biserică?

2)       În ce fel ne-ar putea ajuta modelul Sfintei Treimi să ne împlinim mai bine aceste roluri?

3)       În ce măsură distincţia de roluri din familie sau biserică se aplică şi rolurilor din societate?

4)      În ce măsură poate fi de acord un creştin cu mişcarea feministă (ca mişcare de „emancipare” a femeii)?

CĂDEREA OMULUI

Geneza 3:1- 24  (Rom. 6:23)

Lecția actuală abordează căderea omului, dar aceasta presupune să reflectăm mai întâi la statutul privilegiat pe care l-a avut omul, apoi să vedem care sunt cauzele căderii și în final, care sunt consecințele căderii.

  1. STATUTUL PRIVILEGIAT AL OMULUI ÎN EDEN
  2. stare spirituală inocentă, fără păcat

Fiind creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul era innocent, fără păcat, având toate condițiile create ca să rămână în această stare de neprihănire pentru totdeauna.

  1. Părtășie nemijlocită cu Dumnezeu

Pentru că omul era inocent, fără păcat, relația lui cu Dumnezeu era directă, nemijlocită. Condiția lui spirituală era compatibilă cu caracterul sfânt și desăvârșit al lui Dumnezeu. Așa se face că Dumnezeu venea la întâlnire cu omul zilnic, în răcoarea zilei, așa cum rezultă din Gen.3:8/a.

  1. Un loc binecuvântat în care l-a așezat – grădina Eden – Gen.2:8, 15-17

Acest loc sugerează frumusețe, viață, reconfortare, un loc al liniștii, al păcii și al bucuriei, culminând cu privilegiul părtășiei cu Dumnezeu, în grădină, așa cum s-a afirmat mai sus.

  1. Stăpân peste creația lui Dumnezeu.

Acest adevăr rezultă din porunca dată de Dumnezeu omului, de a se înmulți, a umple pământul și a-l stăpâni

(Gen.1:28;Ps.8:3-7). Această calitate de stăpân peste creație, cât și locul unde a fost așezat omul și nevasta lui, însemnau de fapt nu doar un mare privilegiu, ci și mari responsabilități. Astfel el trebuia să vegheze și să păzească grădina, s-o lucreze și să stea sub autoritatea lui Dumnezeu, în ascultare de El.

  1. Binecuvântat cu o familie sfântă.

Așa cum am văzut în lecția anterioară. Dumnezeu a creat și femeia,a adus-o la om și i-a binecuvântat.

În Gen.2:25, citim că „omul și nevasta lui erau amândoi goi și nu le era rușine”. Aceasta descriere arată starea de fericire, armonie și unitate deplină între cei doi, fiind fără păcat și îmbrăcați cu slava lui Dumnezeu.

  1. CAUZELE CĂDERII OMULUI

Biblia ne arată în Gen.2:16-17, că Dumnezeu i-a dat o singură interdicție omului și anume să nu mânânce din pomul cunoștinței binelui și răului, pentru că în ziua în care va mânca din el va muri negreșit. Pomul era bun în sine și fructul său era bun deoarece Dumnezeu le făcuse; nu fructul, ci neascultarea avea în sine moartea.

Putem spune deci că păcatul își are originea în actul de neascultare voită a omului de Dumnezeu. Scripturile ne învață că prin neascultarea unui singur om a intrat păcatul în lume cu toate consecințele lui(Rom.5:12-19)

În textul lecției avem prezentate câteva etape care au dus la acest act de neascultare și implicit la cădere

  • Acceptarea dialogului cu șarpele. Acest dialog era cu privire la ceea ce a spus Dumnezeu.

Șarpele, care era instrumental lui Satan a insinuat că Dumnezeu nu a spus adevărul și că vrea să le ascundă celor doi ceva ce le-ar fi folositor. Este foarte periculos să accepți un dialog cu ispititorul, pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că întotdeauna acest vrăjmaș va răstălmăci Scriptura în folosul său și spre paguba ta, încurajând neascultarea de porunca lui Dumnezeu.(Domnul Isus a respins negocierea cu Satan).

  • Îndoială cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu

De la îndoială la cădere nu este decât un pas, întrucât îndoiala duce la necredință, iar aceasta la neascultare.

„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat….”? Aici este sămânța îndoielii, aruncată spre inima femeii și pentru că aceasta a continuat dialogul, îndoiala s-a transformat în necredință. Astfel femeia a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, și dreptatea lui Dumnezeu, dând crezare promisiunilor șarpelui.

  • Călcarea poruncii divine, prin neascultare deliberată. Necredința duce întotdeauna la neascultare.
  1. CONSECINȚELE CĂDERII OMULUI
  2. Asupra relației cu Dumnezeu. Această relație s-a rupt în urma neascultării, cei doi au murit spiritual.

Având conștiința vinovată ei au încercat să fugă și să se ascundă de fața lui Dumnezeu și când au fost confruntați cu păcatul au încercat să arunce responsabilitatea asupra altcuiva(v.12,13).

  1. Asupra naturii lor. Natura firii lor devenise coruptă și incapabilă să răspundă la cerințele sfințeniei lui Dumnezeu. Acum aveau sentimente de rușine,de degradare,de pângărire(v.7). Faptul că păcatul a intrat în lume prin Adam(Rom.5:12) înseamnă că natura umană a devenit coruptă, omul a devenit păcătos și vinovat.
  2. Asupra trupurilor lor. În urma căderii,omul a experimentat nu numai moartea spirituală, ci și cea fizică. În v.19,Dumnezeu spune:„țărână ești și în țărână te vei întoarce”,iar Pavel afirmă„toți mor în Adam”1Cor.15:22

Bolile trupului, suferința în toate formele ei, truda și sudoarea, sunt tot consecințe ale păcatului din Eden.

  1. asupra mediului înconjurător. Șarpele a fost blestemat, lumea animală a avut de suferit, pământul a fost blestemat și Biblia spune că întreaga creație „a fost supusă deșertăciunii”(Gen.3:17-19;Rom.8:20-22)

 

PĂCATUL DE NEIERTAT
Matei 12:31-33, Evr. 6:4-10, 10:26-29 (Mat. 12:31)

Pentru a înțelege semnificația acestei expresii„păcatul de neiertat”, trebuie să ne oprim atent asupra textelor din lecția noastră, unde este sugerată această idée cu privire la un anumit păcat care nu se iartă.

  1. Păcatul împotriva Duhului Sfânt – Matei 12:31-32

Cel care atrage atenția asupra acestui păcat împotriva Duhului Sfânt este Domnul Isus și o face într-un anume context, când El tocmai vindecase un îndrăcit mut și orb.

Fariseii au contestat faptul că această minune a fost făcută de Domnul prin puterea Duhului lui Dumnezeu și au atribuit-o lui „Beelzebul, domnul dracilor”. După o explicație dată de Domnul Isus, că afirmația fariseilor este fără logică, pentru că Satana nu se scoate afară pe el însuși, Domnul le dă acest avertisment cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt, de care ei se făceau vinovați întrucât au respins evidența clară a unei lucrări făcută de Domnul prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Problema nu era că ei nu credeau în Isus, ci în faptul că o lucrare a Duhului realizată de către Isus Cristos, era atribuită celui rău.

Dar de acest păcat împotriva Duhului Sfânt, se pot face vinovați nu doar cei de pe vremea Domnului Isus, ci toți cei ce resping lucrarea Duhului și mijloacele prin care El caută să-i convingă pe oameni de starea de păcat și nevoia de mântuire prin credința în Domnul Isus, Mântuitorul lumii.

Observăm lucrul acesta în Faptele Apostolilor, când același complet de judecată, care a decis condamnarea la moarte a Domnului Isus, acum s-a reunit din nou pentru a-i trage la răspundere pe apostolii Domnului, pentru că au vindecat un olog la poarta „Frumoasă” a Templului în Numele lui Isus Cristos cel înviat(Fp.3:1-11).

Astfel în cap.4 din cartea Fapte Ap. Petru și Ioan, sunt arestați și trași la răspundere pentru minunea făcută cu vindecarea ologului și care era cunoscută în tot Ierusalimul. De fapt acei membri din Sinedriu, contestau lucrarea Duhului lui Dumnezeu, care a lucrat prin Petru și Ioan, care erau plini de Duhul Sfânt(v.8). La fel în Fp.Ap.7:51-55, Ștefan demască același păcat în fața Soborului și a marelui preot afirmând în v.51 „oameni tari la cerbice…..Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi”.

În Vechiul Testament, oamenii au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, Tatăl, dar au fost iertați în baza jertfelor levitice rânduite de Dumnezeu. În vremea Domnului Isus, au păcătuit împotriva Fiului și au fost iertați, căci Însuși Domnul se roagă pe cruce pentru vrăjmașii Săi. După înălțarea Domnului la cer, a coborât Duhul Sfânt

care însoțește mărturia Evangheliei, pentru ca oamenii să se pocăiască și să creadă în Isus. Cei ce resping prin necredință lucrarea Duhului făcută prin Biserică, păcătuiesc împotriva Lui și acest păcat, nu se iartă. Credincioșii trebuie să fie atenți, să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt(Ef.4:30), să nu stingă Duhul(1Tes.5:19), ci din contră să fie plini de Duh, așa cum îndeamnă Pavel credincioșii din Efes(Ef.5:18).

  1. Păcatul apostazieiEvr. 6:4-10, 10:26-29

Contextul Epistolei către Evrei (Fp.Ap. cap.2-7), din cauza persecuțiilor mulți evrei creștini se întorceau înapoi la iudaism. Epistola este adresată acestor creștini proveniți din iudaism și sunt cinci atenționări în acest sens pe parcursul epistolei, dar cele mai grave sunt cele din cap.6:4-10 și cap.10:26-29

  1. Explicația la Evrei 6:4-10.

Cine sunt oamenii descriși în acest pasaj? Deși sunt diferite, considerăm că cea mai plauzibilă și biblică, este că aici este vorba de personae care au fost cu adevărat mântuite(v.4-5), dar care își pot pierde mântuirea. Căderea despre care se vorbește aici înseamnă o împietrire a inimii, la care se poate ajunge când cel mântuit continuă să păcătuiască, fără a lua seama la avertismentele lui Dumnezeu, la mustrarea, sau pedeapsa Lui. Este o cădere de unde nu mai există întoarcere,omul nu mai poate fi adus la pocăință, ca să fie iertat. Pentru o astfel de situație, ar fi nevoie de încă o jertfire a lui Cristos, ceea ce nu se poate(Vezi și metafora din v.7-8).

Când un credincios a căzut, dar după un timp, mai scurt, sau mai lung, el se întoarce cu pocăință și este evidentă schimbarea din viața lui, înseamnă că nu s-a ajuns la acel punct critic de unde nu există întoarcere.

  1. Explicația la Evrei 10:26-29.

Este tot o avertizare gravă care îi are în atenție pe creștinii evrei, care voiau să se întoarcă din nou la iudaism, ceea ce implica întoarcere la sistemul jertfelor animale(care a fost abrogat prin jertfa Domnului Isus). Acele jertfe erau umbra realității, erau simboluri care arătau spre jertfa Domnului Isus.De aceea în v.26, se spune că dacă „păcătuim cu voia…”,fapt ce însemna pentru frații evrei renunțarea la Cristos, „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”, adică jertfele sistemului levitic nu mai au valoare. Dar renunțarea la Cristos însemna a-L călca în picioare, a-l disprețui, a pângări sângele legământului nou și a batjocori pe Duhul harului, prin care au fost înoiți, fapt care atrage pedeapsa justificată a lui Dumnezeu. Este păcatul care nu se iartă(v.28-29).

Concluzie. Păcatul care nu se iartă, putem spune că este păcatul de care cineva nu se pocăiește, fie că este necreștin, fie că este credincios.Unde există pocăință la oameni, este și iertare la Dumnezeu(1Ioan1:9;2:1-2).

 Email

 Tipărire

II. DESPRE DUMNEZEU

SA NE CUMOSTEM CREZUL

  1. DESPRE DUMNEZEU
10.02.2013 Posibilitatea raportarii la Dumnezeu 1 Imp. 8:28-30; Iov 42:1-8 (Ioan 1:18)
17.02.2013 Rolul mijlocirii in raportarea la Dumnezeu 1 Tim. 2:1-5; Evr. 5:1-10 (1 Tim. 2:5)
24.02.2013 Unitatea si Trinitatea lui Dumnezeu Ioan 14:15-31 (1 Ioan 5:5)
03.03.2013 Atributele naturale ale lui Dumnezeu Ps. 93:1-5; 97:1-9 (Ex. 3:14)
10.03.2013 Atributele morale ale lui Dumnezeu Ps. 86:4-15 (Ex. 34:6-7)
17.03.2013 Dumnezeu Tatal Efs. 3:14-21 (Luca 11:2)
24.03.2013 Divinitatea lui Hristos Ioan 10:30-39 (Col. 2:9)
31.03.2013 Umanitatea lui Hristos Gal. 4:1-5 (1 Ioan 4:2)
07.04.2013 Ispasirea prin Hristos Rom. 3:21-28 (1 Ioan 2:2)
14.04.2013 Etapele lucrarii lui Hristos (I): umilirea Sa Filip. 2:5-8; 1 Pet. 3:18-20 (Filip. 2:6-7)
21.04.2013 Etapele lucrarii lui Hristos (II): glorificarea Sa Fap. 2:32-36 (Filip. 2:9-11)
28.04.2013 Oficiile lui Hristos: preot, rege, profet Evr. 1:1-3; 7:11-17 (Mat. 2:11)
05.05.2013 Invierea Domnului Isus 1 Cor. 15:1-26 (Fapte. 17:30-31)
12.05.2013 Persoana Duhului Sfant Ioan 14:15-26; 16:5-15 (Rom. 8:26)
19.05.2013 Roada Duhului Sfant Rom. 8:1-11 (Gal. 5:22-23)
26.05.2013 Darurile Duhului Sfant 1 Cor. 12:12-31 (1 Cor. 12:4-6)
02.06.2013 Dumnezeu si lumea spiritelor Ef. 6:12-17; Evr. 1:3-14 (Ps. 34:7)

POSIBILITATEA RAPORTĂRII LA DUMNEZEU
1Împ. 8:28-30; Iov 42:1-8 (Ioan 1:18)

  1. POSIBILITATEA ŞI LIMITELE CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

Străduințele religioase ale omenirii mărturisesc despre dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu.(Ecl.3:11).

Dar este oare posibilă această cunoaștere? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi cum Îl putem defini. Termenul “Dumnezeu” a fost folosit adesea cu sensuri greşite şi contradictorii, de aceea este necesar să-I restaurăm sensul originar, biblic. Există mai multe definiţii teologice ale lui Dumnezeu, bazate pe Sfânta Scriptură şi vom reda două din ele: “Dumnezeu este spirit infinit, etern şi imuabil(neschimbător) în fiinţa, înţelepciunea, puterea, sfinţenia, dreptatea, bunătatea şi adevărul Lui” (Răspunsul la întrebarea a 4-a din Catehismul Westminster Prescurtat). A doua definiţie a fost formualată de teologul baptist Strong : “Dumnezeu este Spiritul infinit şi perfect în care îşi au izvorul suportul şi scopul toate lucrurile”. Înţelegem deci din aceste definiţii, că Dumnezeu este Spirit(nu materie), infinit şi perfect în atributele Sale şi nu poate fi confundat cu creaţia Sa. Dumnezeu se implică în creaţie, dar este deasupra ei.

Omul pe de altă parte este o fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa şi în această condiţie spirituală iniţială, omul L-a cunoscut pe Dumnezeu(în grădina Eden), fiind îmbrăcat în slava Lui şi având părtăşie şi comuniune cu El, fără nici un impediment. Problemele au apărut după căderea omului prin păcatul neascultării din Eden. Păcatul a afectat fiinţa umană cu toate facultăţile ei sufleteşti şi spirituale cu care l-a înzestrat Dumnezeu la creaţie. Astfel părtăşia cu Dumnezeu s-a rupt şi omul a ajuns în moarte şi întunecime spirituală, străin de viaţa lui Dumnezeu şi neputincios în a-şi restaura această relaţie(Ef.4:17-18;Col.1:21).

  1. ACCESIBILITATEA(imanența)și INACCESIBILITATEA(transcendența) LUI DUMNEZEU

Imanența și transcendența se referă la relația lui Dumnezeu cu lumea creată. Cele două concepte evidențiază statutul pe care Dumnezeu il are in raport cu Universul, adică gradul în care El este prezent și activ in Univers (imanența) în contrast cu absența și distanțarea Lui de el (transcendența). Aceste două idei biblice trebuiesc păstrate în echilibru şi tratate împreună Accentuarea prea mare a imanenței duce la pierderea ideii unui Dumnezeu personal, iar accentuarea prea mare a transcendenței duce la pierderea ideii de Dumnezeu activ.

  1. 1.       Imanența lui Dumnezeu- prin aceasta se întelege prezențași activitatea lui Dumnezeu în natură, în natura umană și în istorie. Baze biblice:1Imp.8:28-30;Ier.23:24; Fp.ap.17:27-28;Ps.8:4;104:29-30;Matei 5:45

Implicații ale imanenței:

  1. Dumnezeu nu este limitat în a lucra direct pentru a-și realiza scopurile
  2. Dumnezeu poate să folosească persoane și instituţii omeneşti care nu sunt în mod declarat creștine.
  3. Trebuie să învățăm să apreciem tot ce a creat Dumnezeu.
  4. Transcendența lui Dumnezeu - prin aceasta se înțelege că Dumnezeu este separat de creaţia Sa, este independent de ea şi superior ei. Baze biblice: Is.55:8-9; Iov 42:1-8; Isaia 57:15; Psalmul 113:5-6; Ioan 8:23. Implicații ale transcendenței:

–        Există ceva superior omului. Omul nu este binele suprem din univers, sau măsura absolută a adevărului –       Dumnezeu nu poate fi niciodată cuprins complet in conceptele omenesti.

–       Mântuirea noastră nu este realizarea noastră, ci iniţiativa lui Dumnezeu, desăvârşită prin Domnul Isus.

–       Reverența este o cerință de la sine în relația noastră cu Dumnezeu.

–      Ne vom aștepta la lucruri cu adevărat transcendente din partea lui Dumnezeu.

III.  PREMISELE CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

Aceste premise sunt asigurate de două componente importante în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu:

  1. Revelaţia (descoperirea)lui Dumnezeu

Dumnezeu ştie condiţia spirituală neputincioasă a omului păcătos, precum şi aspiraţiile lui lăuntrice către Dumnezeu şi răspunde la aceste aspiraţii prin revelaţia Sa, prin care Dumnezeu se lasă să fie cunoscut de om.

  • Revelaţia lui Dumnezeu în natură – Gen.1:1;Ps.19:1-6;Rom.1:19-20;Fp.17:24-29;Is.40:12-14.
  • Revelaţia lui Dumnezeu în conştiinţă – Rom.2:14-16.
  • Revelaţia lui Dumnezeu în istorie(Ps.75:6-7;Fp.17:26-27)-Vezi istoria naţiunilor mai ales a lui Israel.
  • Revelaţia lui Dumnezeu prin Scripturi-Cuvântul scris(tocmai am încheiat capitolul despre Biblie).
  • Revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul Său-Io.1:14,18;Evr.1:1-2;Col.1:15. Aceasta este revelaţia finală.
  1. Înzestrările omului

– Înzestrări mintale. Omul e înzestrat cu raţiune, având capacitatea de a cunoaşte, de a analiza, de a înţelege.

– Înzestrări spirituale. Acestea se referă la acea intuiţie a duhului omului care însetează după Dumnezeu,

– Capacitatea de a crede. Ceea ce Dumnezeu îi descoperă omului, prin revelaţiile Sale îl conduc la credinţă.

– Darul Duhului Sfânt. Acesta este dat prin făgăduinţă celor credincioşi şi ajută la adâncirea în cunoaştere.

ROLUL MIJLOCIRII   ÎN RAPORTAREA  LA  DUMNEZEU
1 Tim. 2:1-5; Evr. 5:1-10 (1Tim. 2:5)

Am văzut în lecţia anterioară că omul are posibilitatea să se raporteze corect la Dumnezeu, întrucât Dumnezeu deşi este transcendent(deasupra creaţiei), este şi imanent(se implică activ în creaţie) şi se descoperă prin mai multe căi omului, iar omul este înzestrat cu capacitatea de a răspunde la revelaţia divină, prin credinţă.

În lecţia prezentă vom privi la rolul mijlocirii în relaţia cu Dumnezeu, subiect care se leagă de cel anterior.

Studiind Cuvântul lui Dumnezeu, putem observa că după căderea omului în păcat, mijlocirea între Dumnezeul sfânt şi drept şi omul păcătos, a devenit o necesitate vitală, pentru ca relaţia ruptă prin păcat, să fie restabilită.

  1. ACCESUL LA DUMNEZEU ÎN VECHIUL TESTAMENT.
  1. Principiul jertfelor. Acest principiu este demonstrat de Însuşi Dumnezeu, care “a făcut lui Adam şi

nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele”(Gen.3:21) şi apoi i-a scos din Eden din cauza neascultării lor. Principiul jertfelor însă, a fost imprimat de Dumnezeu în mintea omului căzut. Aşa se face că după cădere, Cain şi Abel, s-au hotărât să se apropie de Dumnezeu, dar au ştiut că nu o pot face fără jertfă. Cain a adus jertfa în termenii lui şi a fost respins, dar Abel a adus-o în termenii lui Dumnezeu, prin credinţă şi jertfă de sânge, fiind primit(Gen.4:3-5;Evr.11:4). Acelaşi lucru îl vedem şi la Noe, Avraam, Iov şi alţi, credincioşi din V.T.

  1. Principiul preoţiei levitice Acesta principiu este instaurat de Dumnezeu pentru poporul Său Israel,

după eliberarea din robia Egiptului, când prin Moise, Dumnezeu a dat poporului Său Legea pe muntele Sinai.

Putem vorbi aici de două aspecte ale mijlocirii. Unul se referă la mijlocirea lui Moise, care a scos pe Israel din Egipt şi l-a condus în timpul celor 40 de ani de călătorie prin pustiu, spre Canaan(Ex.19:1-8;20:18-19…).

Al doilea aspect se referă la legământul levitic, în baza căruia preoţii au fost puşi deoparte pentru slujba de la cortul întâlnirii, pentru a aduce jertfele poporului înaintea lui Dumnezeu, iar marele preot o dată pe an, în ziua ispăşirii(Lev.16), intra în Sfânta Sfintelor în prezenţa lui Dumnezeu pentru a face ispăşire pentru popor.

Atât principiul jertfelor directe, cât şi cel al preoţiei levitice, au fost abrogate prin venirea în lume a Domnului Isus, care a pus bazele noului legământ între Dumnezeu şi oameni prin jertfa Sa ispăşitoare de la Golgota.

  1. ACCESUL LA DUMNEZEU ÎN NOUL TESTAMENT.
  1. Mijlocirea Domnului Isus. Mijlocirea Domnului Isus are un caracter unic, din mai multe considerente:

-Este făcută în cortul ceresc pe baza jertfei Sale ispăşitoare, adusă odată pentru totdeauna – Evr.9:11-12,24.

-Domnul Isus este Marele nostru Preot care şade la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru sfinţi. Slujba Lui de mare Preot este unică, având un caracter permanent, întrucât trăieşte pururea – Evr.7:24-27

-El S-a învrednicit pentru această slujbă de mijlocire şi a pus bazele Noului legământ prin jertfa Sa-Evr.8:1,2,6

-Apropierea de Dumnezeu este posibilă doar prin Isus Cristos. El este Marele nostru Preot şi singura cale prin care omul se poate apropia de Dumnezeu – Io.14:6; Evr.4:14-16;10:19-22; 1Tim.2:5-6; 1Io.2:1-2.

Când era pe pământ,Domnul Isus ne-a lăsat un exemplu minunat de mijlocire prin rugăciune (Ioan 17:1-26).

Acum El este în cer la dreapta lui Dumnezeu unde mijloceşte permanent pentru cei credincioşi şi de asemenea îi reprezintă  înaintea Tatălui. Acest fapt are consecinţe importante şi benefice pentru viaţa lor.

  1. Mijlocirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt mijloceşte împreună cu credinciosul (nu în locul acestuia), în

timp ce se roagă. Atunci când nu ştim ce şi cum să ne rugăm, Duhul Sfânt ia suspinele noastre negrăite şi le transformă într-o rugăciune eficientă înaintea lui Dumnezeu (Rom.8:26-27). Biblia ne motivează să ne rugăm prin Duhul (Ef.6:18) ceea ce înseamnă să ne rugăm după voia lui Dumnezeu fiind conştienţi de prezenţa  Lui.

  1. Mijlocirea celor credincioşi. Atât în V.T. cât şi în N. T. avem situaţii în care credincioşii pledează

înaintea lui Dumnezeu pentru alţi oameni.(1Sam.12:23,1Tim.2:1).Aici trebuie făcute câteva precizări biblice:

Credincioşii născuţi din nou sunt o preoţie sfântă, împărătească. Ei au dreptul,oportunitatea şi responsabilitatea de a se apropia de Dumnezeu, de a se ruga înaintea Lui pentru ei şi pentru alţi oameni-1Pet.2:5,9 .

Mărturisirea de credinţă baptistă promovează învăţătura biblică cu privire la preoţia tuturor credincioşilor Următoarele versete evidenţiază câteva dintre jertfele pe care credincioşii, ca preoţi, trebuie să le aducă înaintea lui Dumnezeu: Rom.12:1; Evr.13:15-16; Filip.4:18; Ps.50:23; Ps.141:2; Ps 51:17 şi 1Sam. 15:22.

Mijlocirea Preoţilor în sensul V. T.s-a sfârşit odată cu  jertfa Domnului Isus.

Mijlocirea Sfinţilor canonizaţi, este un atac asupra caracterului unic de mijlocitor al Domnului Isus şi se bazează pe conceptul că unii oameni au merite înaintea lui Dumnezeu, constituind o clasă superioară de sfinţi.

Rugăciunea de mijlocire este unul dintre marile privilegii de a participa la lucrarea de zidire a Bisericii (Col.1:9-12)  şi de extindere a Împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 10:2). Este un mod de a ne asemăna cu Domnul Isus prin compasiunea faţă de oameni, prin mijlocirea în rugăciune pentru ei şi prin încrederea în Dumnezeu.

Aplicaţii : 1. În ce constă caracterul unic al lucrării de mijlocire a Domnului Isus?

  1. Ca preoţi ai Noului legământ, ce jertfe trebuie să aducem? 3.De ce nu ne rugăm la sfinţii canonizaţi ?

4.Care ar trebui să fie atitudinea faţă de sfinţii din istoria bisericii? 5.Pentru câte persoane te rogi constant ?

UNITATEA ŞI TRINITATEA LUI DUMNEZEU
Ioan 14:15-31 (1 Ioan 5:7)

Doctrina Trinității poate fi definită astfel: Din veșnicie în veșnicie există  un singur Dumnezeu ca o comuniune perfectă a trei persoane, Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt, fiecare din aceste persoane fiind pe deplin Dumnezeu.

Cu toate că și celelalte religii monoteiste cred în existența unui Dumnezeu personal, numai creștinismul afirmă că Dumnezeu este unul și totuși existând ca o comuniune de trei Persoane divine distincte. Fără Sfânta Treime nu am avea Creștinism. Credința noastră in lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și în prezența Duhului Sfânt în noi, pretinde ca inchinarea noastra sa fie în fața unui singur Dumnezeu care există ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. Cuvântul Trinitate sau Treime are înțelesul de trei în unul și rezumă învățătura biblică care adeverește că Dumnezeu Se manifestă în trei Persoane ŞI totuși, El este Unul.

  1. Revelarea progresivă a Trinității în Scriptură

Cuvântul treime sau trinitate nu este in Biblie, dar ideea reprezentată de acest concept apare în multe pasaje.

  1. Vechiul Testament

Cu toate că doctrina Trinității nu este explicit menționată în V.T., există multe texte care sugerează că Dumnezeu este mai mult de o persoană.

- Folosirea pluralului. Dumnezeu vorbește despre Sine folosind pronumele personal la plural (Gen. 1:20, 3:22, 11:7; Is. 6:8) și verbe la plural (Gen. 1:26, 11:7). Implicația logică: pluralitatea.

- Îngerul lui Dumnezeu desemnat ca fiind Dumnezeu și totuși distinct de El (Gen.16:7-13;18:1-21;19:1-28). – Distincții între Persoanele divine. a) Domnul este deosebit de Domnul (Gen. 19:24); b) Răscumpărătorul (divin) este deosebit de Domnul (Is. 59:20); c) Duhul este deosebit de Domnul (Isaia 48:16, 59:21, 63:9-10)

  1.  Noul Testament– o revelare mai explicită a Trinității

– Botezul Domnului Isus (Matei 3:16,17)

– Marea Trimitere (Matei 28:19)

– Benedicția (2 Cor. 13:14)

– Alte pasaje: Efeseni 4:4-6; 1 Petru 1:2; Iuda 20-21

  1. Trei afirmații care rezumă învățătura biblică privind Sfânta Treime

– Există un singur Dumnezeu (Exod 3:13-15; Deut. 6:4; Iacov 2:19; 1 Tim 2:5-6)

– Dumnezeu Se manifestă în trei Persoane ( Mat. 28 :18-20; 2 Cor. 1 :21-22, 13 :14 ; Ioan 14: 15-31)

– Fiecare Persoană este pe deplin Dumnezeu: Domnul Isus ( Fil 2:5-11;Marc2:8-10;Mat.25:31;24:30; Io.1:1) ; Duhul Sfânt ( Ioan 16:8-11; Ioan 3:8; 1Cor 3:16-17; 3:16-17)

III. Rolurile specifice al Persoanelor Sfintei Treimi în mântuire

- Tatăl concepe planul de mântuire, pregăteşte contextul religios, cultural şi istoric pentru realizarea acestui plan şi-L trimite pe Fiul să-l împlinească (Ioan 3:16; Gal. 4:4; Efes. 1:9-10).

- Fiul ascultă de Tatăl si aduce planul de mântuire la îndeplinire prin jertfa Sa pentru noi (Io.6:38; Evr.9:28)

- Duhul este trimis de Tatăl în Numele Domnului Isus pentru a aplica răscumpărarea în viețile noastre:

(Ioan 14:26; Ioan 3:5-8; Rom. 8:13; Fp. 1:8; 2:1-4, 39; Ef.1:13).

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt egale între ele dar diferă în ce privește funcţiile-Unitate în diversitate

  1. Aplicații practice

1) Care este modul de adresare corect atunci când ne rugăm? (Mt. 6:9; Ioan 14:14; Ef. 6:18)

2) Cum se aplică bisericii conceptul trinitar de unitate în diversitate ? (Ef. 4:1-16; 1 Cor. 12:4-11)

3) Care sunt modalitățile prin care membrii unei familii reflectă unitatea și diversitatea existentă în Sf.Treime?

 Email

 Tipărire

I. DESPRE BIBLIE

SA NE CUMOSTEM CREZUL

  1. DESPRE BIBLIE
06.01.2013 Structura Bibliei Ps. 119:1-18 (Ps.119:105)
13.01.2013 Formarea Bibliei Ps. 119:144-152 (Ps. 119:160)
20.01.2013 Inspiratia si autoritatea Bibliei Gal. 1:11-12; 2Tim. 3:14-17 (2Petru 1:21)
27.01.2013 Suficienta Bibliei Marcu 7:1-13; 1 Cor. 15:1-5 (Apoc. 22:18)
03.02.2013 Intelegerea si aplicarea Bibliei Luca 24:25-27, 44-46 (Ps. 119:18)

STRUCTURA BIBLIEI
Psalm 119:1-18(Ps.119:105)

Contextul lecţiei:

Biblia sau Sfânta Scriptură este cea mai citită carte din lume. Pentru unii ea este o carte de poveşti, pentru alţii este un îndrumar în viaţă, iar pentru alţii e o scrisoare din partea lui Dumnezeu, având autoritate absolută în materie de credinţă.

Ce este Biblia sau Sfânta Scriptură, cine şi când a scris-o?

Biblia este o colecţie de cărţi, împărţite în două secţiuni principale: Vechiul Testament şi Noul Testament.

Prima secţiune a Bibliei este Vechiul Testament care cuprinde 39 de cărţi scrise, de cca 40 de autori diferiţi, într-un interval de aproximativ 1500 de ani înainte de Domnul Isus Hristos. Unele sunt cărţi istorice, altele sunt profetice, iar altele sunt poetice. Este important de menţionat că aceste cărţi, îndeosebi cele profetice, conţin numeroase profeţii despre venirea, viaţa, lucrarea, moartea şi învierea Domnului.

A doua secţiune a Bibliei este Noul Testament, care este o colecţie de 27 de cărţi specifice credinţei creştine: cele patru Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, o serie de epistole scrise şi adresate de apostolii Domnului unor biserici locale din primul secol după Hristos, şi cartea Apocalipsei.

Cuvântul “testament” din denumirea celor două secţiuni ale Scripturii are înţelesul de “legământ”, în sensul că, în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Israel, poporul ales pentru a reprezenta gloria divină în lume şi prin care să vină Mesia, sau Hristosul, Mântuitorul lumii, iar după venirea Lui, Dumnezeu a făcut un noul legământ, de data aceasta cu toţi cei ce cred în Isus Hristos, pentru primirea binecuvântărilor dumnezeieşti şi a vieţii veşnice.

Împărţirea pe capitole aşa cum o avem astăzi s-a făcut la începutul secolului al XIII-lea.

Cea  mai veche împărţire pe capitole datează de prin anul 350 d.Cr. marcate pe marginile manuscrisului Codex Vaticanus. Împărţirea, asa cum este ea astăzi, a fost făcută de Stephen Langton (profesor  la Universitatea din Paris şi mai târziu Arhiepiscop de Canterbury) pe la începutul sec 13. Împărţirea a avut un asemenea succes încât a fost adoptată cu mici modificări pentru scrierile V.Testament şi de cărturarii evrei.

Împărtirea pe versete: prima Biblie împărţită pe versete apare în 1551

Un tipograf din Paris pe nume Robert Estienne tipăreşte prima Biblie împărţită pe versete  şi capitole în 1551 (Latina Vulgata)

Titluri la capitole. Acestea apar în sec XVI.

Întrebări exegetice:

– Care este sensul faptului că Scriptura este numită Legea Domnului? (v.1)

– Care este modul fericit de raportare a oamenilor faţă de Legea Domnului? (v.2-18)

– Ce aşteptări are Dumnezeu din partea noastră cu privire la poruncile Sale? (v.4)

– Care sunt binecuvântările cunoaşterii şi însuşirii adevărului Scripturii? (v.1,2,6,9)

– Ce ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune pentru a avea o atitudine corectă faţă de Biblie (v.8, 12)

Întrebări aplicative:

Cât de familiarizat eşti cu Sfânta Scriptură? Poţi răspunde altora cu pasaje din Biblie?

FORMAREA BIBLIEI
Psalm 119:144-152(Ps.119:160)

Dacă dorim să ne punem încrederea şi să ascultăm de Dumnezeu în mod absolut, avem nevoie de o colecţie de scrieri şi de cuvinte de care să fim siguri că sunt însăşi cuvintele lui Dumnezeu date nouă. Lista tuturor cărţilor recunoscute oficial ca aparţinând Scripturii constituie Canonul Bibliei.

  1. Importanţa canonului biblic(Ps 119:144-152; Deut. 4:2)

– Ce scrieri aparţin Scripturii? Este o întrebare foarte importantă pentru că noi trebuie să ştim că  ascultarea şi credinţa noastră sunt bazate pe ceva ce reprezintă cu siguranţă Cuvântul lui Dumnezeu.

“Determinarea precisă a dimensiunii Canonului Scripturilor este, prin urmare, de cea mai mare importanţă. Dacă dorim să ne punem încrederea şi să ascultăm de Dumnezeu în mod absolut, avem nevoie de o colecţie de cuvinte de care să fim siguri că sunt insăşi cuvintele lui Dumnezeu date nouă”. (Grudem, p. 54)

  1. Semnificaţia termenului “canon”
  2. qaneh în ebraică şi kanon în greacă (Ezech 40:3,5) = “trestie” sau „prăjină”, ca instrument de măsură, etalon,standard. Când vorbim de canonul biblic înţelegem etalonul, sau standardul la care ne raportăm crezul.
  3. Canonul Vechiului Testament
  4. Canonul creştin protestant: identic cu canonul evreiesc
  5. Canonul bisericilor tradiţionale: includerea cărţilor apocrife

– La Conciliul din Trent (1546)  Biserica  Romano Catolică declara o parte a Apocrifelor ca parte a canonului Romano Catolic, iar Sinodul de la Ierusalim (1672) al Bisericii Ortodoxe decide şi el includerea în Biblie a cărţilor Apocrife pentru a fi citite în vederea edificării personale dar nu ca autoritate doctrinară.

De ce cărtile apocrife nu pot fi incluse în canon?

–          Abundă în inexactităţi geografice şi istorice

–          Învaţă doctrine false şi încurajează practici care vin în contradicţie cu Scriptura inspirată

–          Sunt lipsite de elementele distinctive unei scrieri inspirate: caracterul divin şi autoritate profetică

–          În Noul Testament există peste 250 citate din Vechiul Testament, dar nici una din cărţile apocrife

  1. Domnul Isus şi scriitorii N.Testament recunosc canonicitatea V.Testament(Lc.11:51;24:44;Rom 1:2).
  2. Canonul Noului Testament.
  3. Criteriile de includere a unei scrieri în Canon

– Să fie scrisă sau autentificată de un profet, respectiv un apostol.

În cazul Noului Testament, cartea trebuia să posede autoritatea conferită de un apostol: fie că a scris-o sau a susţinut-o. Ex.:Petru este în spatele scrierilor lui Marcu, iar Pavel în spatele scrierilor lui Luca. Petru vorbeşte despre scrierile Ap.Pavel ca fiind Scriptură  (2 Petru 3:16)

– Conţinut doctrinar în acord cu scrierile cunoscute ale unor profeţi, sau apostoli, care au scris inspiraţi.

- O continuă recunoaştere şi folosire a cărţii de către Biserică din perioada apostolică până astăzi

  1. Rolul Duhului Sfânt în recunoaşterea “canonului”.

Diferenţe confesionale:

–          Bisericile Protestante şi Evanghelice: Nu Biserica a hotărât canonicitatea cărţilor; Biserica doar a recunoscut caracterul lor divin şi scrierea lor sub inspiraţia Duhului Sfânt.

–          Bisericile tradiţionale: Biserica hotărăşte care sunt scrierile inspirate bazată pe interpretarea Tradiţiei. Numai autoritatea bisericească are dreptul să tâlcuiască Scriptura, iar Tradiţia şi Scriptura au aceeaşi valoare..

  1.             Autenticitatea scrierilor biblice
  2. Mărturia manuscriselor

Testul bibliografic: este o examinare a transmiterii textuale, prin intermediul căreia documentele ajung la noi. Deoarece nu avem documentele originale, scrise pe materiale ca papyrus, pergament, sau velum (piei de viţei), se pune întrebarea: Cât de autentice sunt copiile de care dispunem? Un document este cu atât mai autentic cu cât există un număr mai mare de copii scrise la intervale relativ reduse în timp.

  1. Mărturia arheologiei.Descoperirile arheologice din sec.al 19-lea dovedesc autenticitatea  scrierilor biblice

Întrebări exegetice:

Ce importanţă are faptul că Învăţăturile Scriptură au o valoare eternă (“sunt drepte pe vecie”, “sunt adevărul”)?

Cum poate deveni normativă Biblia pentru viaţa noastră? (v.145-148)

Ce acţiuni zilnice pot demonstra faptul că Biblia este practic un îndreptar al vieţii noastre? (v.148)

Întrebări aplicative:

De ce crezi că Biblia este autentică?

Cum reflectă viaţa ta adevărul Scripturii?

INSPIRAŢIA ŞI AUTORITATEA BIBLIEI
Gal. 1:11-12; 2Tim. 3:14-17(2 Petru 1:21)

În cele două texte ale lecţiei noastre, Pavel vorbeşte în termeni foarte clari despre inspiraţia divină a Bibliei. Astfel în textul din Galateni el face o mărturisire personală afirmând:„că Evanghelia propovăduită de mine …., n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vre-un om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos”, iar la 2Tim.3:16, ideea inspiraţiei divine a Scripturii este subliniată din nou: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu …”

Aceasta înseamnă cum spune Petru că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt”(2Pet.1:21).

Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu revelat nouă oamenilor, care reprezintă singura autoritate spirituală şi singura normă în materie de credinţă, pentru orice om.

Inspiraţia Scripturii nu implică o dictare mecanică din partea lui Dumnezeu ci o comunicare prin care se ţine cont şi de factorul uman. „Când afirmăm că toate cuvintele din Biblie sunt cuvintele lui Dumnezeu, vorbim despre rezultatul acelui proces prin care a luat fiinţă Scriptura… De fapt, se indică o largă varietate de procese pe care Dumnezeu le-a folosit ca să obţină rezultatul dorit” (Grudem, p. 80-81).

Vom analiza în această lecţie două feluri de dovezi cu privire la inspiraţia Sfintelor Scripturi:

  1. DOVEZILE INTERNE. Aceste dovezi interne emană din însăşi conţinutul Scripturii. Astfel :
  • Expresia „Aşa vorbeşte Domnul” (folosită frecvent în V.T. arată că lucrurile spuse au origine divină
  • Afirmaţiile apostolilor cu privire la Vechiul T.susţin inspiraţia divină a Scripturii-2Tim.3:16;2Pet.1:21
  • Afirmaţiile şi atitudinea Domnului Isus cu privire la scrierile V.T.arată acelaşi lucru-Mc.7:9,13;Lc 4:4.
  • Scrierile Noului Testament sunt privite de asemenea ca fiind „Scriptură” insuflată de Dumnezeu.

Astfel, „în 2 Pet. 3:16 Petru demonstrează nu numai că ştie de existenţa unor epistole scrise de Pavel, dar îşi manifestă dorinţa clară de a clasifica „toate epistolele lui” împreună cu „celelalte Scripturi”. Aceasta este o indicaţie clară că, foarte devreme în istoria bisericii, toate epistolele lui Pavel au fost considerate a fi cuvintele scrise ale lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi textele Vechiului Testament. În mod asemănător, în 1 Tim. 5:18, Pavel citează cuvintele lui Isus aşa cum sunt ele în Luca 10:7 şi le numeşte Scriptură” (Grudem, p. 76).

  1. DOVEZILE EXTERNE. Aceste dovezi se bazează pe observaţii şi o analiză obiectivă făcută din

exterior. Putem identifica din această perspectivă câteva dovezi care confirmă inspiraţia divină a Bibliei:

  1. Unitatea cărţilor Sfintei Scripturi

Inspiraţia Sfintei Scripturi este confirmată de unitatea cărţilor ei. Cu toate că au fost scrise de cca 40 de autori care au trăit în perioade istorice diferite(cca 1500 de ani), care au fost diferiţi în ce priveşte starea socială, sau nivelul intelectual(unii au fost păstori,alţii fermieri,alţii regi,alţii pescari,alţii teologi), iar cărţile au fost scrise în trei limbi diferite (ebraica, aramaică şi greacă), cărţile Sfintei Scripturi formează un tot unitar. În toate aceste cărţi întâlnim acelaşi Dumnezeu unic, suveran, atotputernic şi atotînţelept,Creator al întregului univers.

De asemenea învăţătura Bibliei este aceeaşi pe toate paginile ei, iar cărţile nu se contrazic, ci se completează. Toate aceastea confirmă că Biblia are un singur autor, pe Dumnezeu, care i-a inspirat pe servii Săi să o scrie.

  1. Păstrarea nealterată în timp a Sfintei Scripturi

În ciuda faptului că această carte a fost supusă multor critici vehemente şi a fost supusă multor interdicţii şi prigoane de-a lungul istoriei din partea celor necredincioşi, care au urmărit nu doar să o combată, ci chiar să o distrugă, Biblia a rezistat şi a trumfat. Ea a rămas nealterată în conţinutul şi autenticitatea ei, fapt care nu are altă explicaţie logică decât că Cel ce este Autorul ei care a inspirat-o, a vegheat să fie păstrată intactă în timp.

  1. Profeţiile din conţinutul Sfintei Scripturi, care s-au împlinit întocmai.

Aceste profeţii cu privire la anumite persoane, popoare, sau evenimente istorice, au fost făcute de Dumnezeu prin profeţii sfinţi şi ele s-au împlinit întocmai în cea mai mare parte, iar altele urmează să fie împlinite.

Cele mai multe profeţii împlinite sunt cu privire la Domnul Isus şi se referă la naşterea Sa din fecioară, la lucrarea sa mesianică, la respingerea Sa de poporul evreu, la moartea Sa, la învierea Sa şi la înălţarea sa.

Altele se referă la Israel, la cananiţi, la marile imperii antice-Asirian, Babilonian, Medo-Persan şi altele.

  1. Puterea de transformare a Sfintei Scripturi şi impactul ei benefic asupra oamenilor.

Această putere transformatoare se datorează faptului că Biblia este inspirată de Dumnezeu-Rom.1:16;Lc.1:37

Este o constatare general recunoscută că acolo unde a pătruns învăţătura Sfintelor Scrispturi, a pătruns cultura, civilizaţia, progresul iar vieţile oamenilor au fost transformate de puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Din cele de mai sus putem desprinde concluzia că Biblia este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, în care Dumnezeu se descoperă pe Sine, precum şi planul Său de mântuire a omenirii, în Isus Cristos, Fiul Său şi aceste adevăruri îi dau autoritate Sfintei Scripturi şi o fac credibilă pentru oricine vrea să cunoască adevărul.

Întrebări exegetice: – Care este izvorul de inspiraţie al Bibliei?(Gal.1:11-12);

– Care este rolul Domnului Isus în procesul inspiraţiei?(Gal.1:12);

– Cum a inspirat Dumnezeu Sfânta Scriptură?(2Pet.1:21);Care sunt foloasele Scripturii pentru noi?-2Tim.3:16

SUFICIENŢA BIBLIEI
Marcu 7:1-13;1Cor.15:1-5(Ap.22:18)

DefinițiaSuficiența Scripturii se referă la faptul că Scriptura conține toate cuvintele pe care Dumnezeu a vrut ca poporul Lui să le aibă în fiecare stadiu al istoriei răscumpărării, iar in prezent Scriptura conține tot ce este necesar ca Dumnezeu să ne spună pentru a fi mântuiți, pentru a ne putea încrede în El în mod desăvârșit și pentru a putea asculta de El în mod desăvârșit.(Grudem, p.130)

O definiție mai scurtă: Biblia conține tot ceea ce Dumnezeu a considerat că ne este necesar să ne comunice pentru mântuire, credință și trăire în ascultare de El.

Suficienţa Bibliei este o doctrină esențială a Protestantismului, potrivit principiului “Sola Scriptura”.

Biblia deci rămâne autoritatea finală şi norma după care orice doctrină și tradiție a bisericii trebuie testată.

  1. ARGUMENTE CARE DEMONSTREAZĂ SUFICIENŢA BIBLIEI
    • Inspiraţia ei divină.

Tocmai am arătat în lecţia precedentă prin câteva dovezi evidente că Biblia este inspirată de Dumnezeu. Dacă acceptăm acest adevăr atunci trebuie să acceptăm suficienţa Bibliei în care Dumnezeu ne-a descoperit tot ce ne era necesar să cunoaştem pentru a trăi o viaţă plăcută Lui potrivit cu planul Său pentru vieţile noastre..

  • Revelaţia ei completă.

Deşi revelaţia oferită de Dumnezeu în Scripturile Vechiului Testament este progresivă, în final ea devine completă şi suficientă, prin faptul că Isus Cristos, Cuvântul întrupat, a desăvârşit această revelaţie scrisă, dar incompletă a V.T. şi a împlinit-o în toate aspectele ei profetice şi tipologice(Evrei1:1-2 şi restul cărţii).

La Col. 2:10, Pavel Spune: “Voi aveţi totul deplin în El(în Isus Cristos)”, iar Petru completează ideea în 2Pet.1:3, afirmând: “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Sa”. Iată de ce bisericile evanghelice consideră că nu mai trebuie adăugat nimic la ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin Cuvântul Lui, nici sfânta tradiţie, nici tradiţia bisericească, sau alte obiceiuri şi datini. Aceasta a fost greşala evreilor pe vremea Domnului Isus(Mc.7:8-9).

  1. DOMENII ÎN CARE ESTE EXPERIMENTATĂ SUFICIENŢA BIBLIEI

Când vorbim de suficienţa Bibliei, înţelegem faptul că ea are răspunsuri la problemele şi nevoile omului şi ea poate fi experimentată în câteva domenii fundamentale pentru orice om:

    • În cunoaşterea lui Dumnezeu.

Ea ni-L descoperă pe Dumnezeul adevărat, Creatorul şi susţinătorul Universului, un Dumnezeu personal, cu care putem comunica şi care ni s-a descoperit în Fiul Său Isus Cristos. El este “oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui”(Evr.1:2),cum afirmă şi Domnul:“Cine M-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl”-Io.14:9

    • În procesul mântuirii(Efes.2:8-9;Io.1:11-13).

Biblia ne prezintă o concepţie adevărată cu privire la originea şi destinul omului, cu privire la condiţia lui spirituală (starea de păcat şi moarte spirituală), precum şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Soluţia lui Dumnezeu la această nevoie de mântuire, este în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Cristos prin care orice păcătos care crede în Domnul Isus şi se pocăieşte de păcatele lui, primeşte mântuirea în dar.

    • În trăirea vieţii creştine (Efes.2:10;Tit 2:11-12).

Suficienţa Bibliei este experimentată şi în trăirea vieţii creştine. Astfel ea ne descoperă resursele harului lui Dumnezeu cum ar fi: prezenţa Duhului Sfânt, Cuvântul, rugăciunea, părtăşia cu ceilalţi credincioşi şi altele. Toate aceste resurse sunt puse la dispoziţia celor credincioşi, ca aceştia să poată trăi o viaţă nouă în Cristos.

    • În prespectiva unui viitor fericit şi sigur în glorie (1Io.3:1-2)

Biblia este o carte a speranţei, dar această speranţă este legată de lucrurile de jos, ci de Isus Cristos, Cel ce a biruit moartea prin învierea Sa glorioasă şi a deschis astfel perspectiva unui viitor fericit tuturor urmaşilor Lui.

  1. IMPLICAȚIILE PRACTICE ALE SUFICIENȚEI SCRIPTURII
  1. Nici o altă scriere nu  poate fi pusă pe același nivel de autoritate cu Scriptura.
    B. Nu avem dreptul să adăugăm sau să  scoatem ceva din Scriptura (Apoc. 22 :18, 19)
    C. Experiența și trăirile noastre nu pot fi puse deasupra revelației Scripturii sau puse pe același nivel cu ea.
    D. Descoperirile personale nu au aceeași valoare (generală și normativă) ca și Scriptura.
    E. Dumnezeu nu cere nimic de la noi care să nu fie poruncit în Scriptură fie explicit, fie implicit.
    F. Duhul Sfânt nu are un mesaj separat/diferit de Cuvântul revelat în Scriptură. În căutarea voii lui Dumnezeu nu putem separa rugăciunea și călăuzirea directă prin Duhul Sfânt de Scriptură.
    G. Lecțiile noastre de doctrină și etică trebuie să reflecte cu acuratețe învăţăturile teologice ale Bibliei.

ÎNŢELEGEREA ŞI APLICAREA BIBLIEI
Lc.24:25-27, 44-46(Ps.119:18)

Am văzut până acum, patru subiecte importante cu privire la Biblie: structura bibliei; formarea Bibliei; inspiraţia şi autoritatea Bibliei şi suficienţa Bibliei. Toate cele patru subiecte ne conduc la concluzia logică că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu şi reprezintă singura autoritate în materie de credinţă.

În această ultimă lecţie despre Biblie vom analiza modul în care trebuie să ne raportăm la revelaţia scrisă a lui Dumnezeu, pentru ca ea să fie înţeleasă şi apoi aplicată de fiecare dintre noi.

Întrebarea firească este : „cine poate înţelege Biblia ? Desigur că există mai multe răspunsuri posibile, dar răspunsul corect şi adevărat este că Biblia poate fi înţeleasă de orice om, dar în anumite condiţii.

Dumnezeu nu a oferit omenirii o scrisoare enigmatică,sau accesibilă doar unei categorii de oameni. Din contră, această revelaţie scrisă – Biblia – e destinată să fie accesibilă fiecărui om, chiar şi celui „neştiutor”(Ps.19:7).

Să privim deci la câţiva paşi care ne conduc la o înţelegere corectă a Bibliei, ca apoi ea să poată fi şi aplicată.

  1. O ABORDARE OBIECTIVĂ ŞI DESCHISĂ A SFINTEI SCRIPTURI.

Această abordare ţine de factorul uman, de atitudinea cu care ne apropiem de Scriptură şi ea implică:

  • O atitudine smerită şi deschisă faţă de Biblie – Mat.11:25-26

Acest lucru presupune o atitudine de copii, fiind deschişi şi sinceri pentru tot ce doreşte Dumnezeu să ne transmită prin Cuvântul Lui. Este o atitudine înţeleaptă care ne protejează de aroganţa pe care o afişează unii, considerând că ei au o „iluminare” specială şi ştiu chiar mai mult decât spune Biblia, sau de teama altora, care evită confruntarea cu adevărul Scripturii, pentru ca să nu li se descopere faptele făcute la întunerec(Io.3:18-21)

  • Interes şi preocupare pentru înţelegerea Scripturii – Io.5:39; 7.17.

Acest interes se manifestă prin citire, prin memorare, prin studiu, cercetare, sau informare şi el ne fereşte de greşala unora care cred că Biblia are înţelesuri mistice, care nu pot fi pătrunse, sau înţelese de omul simplu.

  • Acceptarea adevărului Scripturii prin credinţă, în întregul lui – Lc.24:21.

Acest lucru ne va feri de greşala în care cad unii care iau din Scriptură doar ceea ce le convine şi sună frumos, sau consideră că unele adevăruri care au fost relevante cândva, acum în epoca modernă, nu mai sunt valabile!

Aceasta a fost şi problema celor doi ucenici din text pe care Domnul îi mustră atât pentru necredinţa lor, cât şi pentru faptul că nu au crezut ”tot ce au spus proorocii”. Ei n-au acceptat ideea că Mesia trebuia şi să sufere…

  • Acceptarea explicaţiilor oferite de persoane competente în cunoaşterea Scripturii-Fp.8:30-35

Famenul etiopian care citea din Isaia, dar nu înţelegea, a acceptat explicaţiile date de Filip şi a fost mântuit. La fel cei doi ucenici, au acceptat tâlcuirea Scripturilor oferită de Însuşi Domnul Isus şi au ajuns să-L cunoască.

Predicarea şi explicarea Scripturii îi pot ajuta pe oamenii sinceri să înţeleagă adevărul şi să fie mântuiţi.

  1. ILUMINAREA DIN PARTEA LUI DUMNEZEU – Lc.24:45;Fp.16:14

Este aspectul care-L implică pe Dumnezeu, care atunci când o persoană caută să cunoască în mod sincer adevărul, intervine prin Duhul Sfânt şi luminează mintea ca omul să înţeleagă şi apoi să aplice Cuvântul.

Dumnezeu este interesat ca aceste cuvinte ale Lui să fie înţelese de către toţi oamenii. De aceea prin Duhul Sfânt El luminează mintea să înţeleagă, convinge inima să creadă şi atinge voinţa să accepte să împlinească.

Iluminarea din partea lui Dumnezeu poate fi experimentată atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, dar care se apropie de Dumnezeu cu o inimă smerită şi dispuşi să asculte de voia Lui(Io.7:17;Fp.2:37;8:36-38).

  1. RESPECTAREA UNOR PRINCIPII CORECTE DE INTERPRETARE

Această formulare înseamnă că sunt şi principii greşite de interpretare a Scripturii de care trebuie să ne ferim. Iată câteva din ele: interpretarea alegoricădogmatică;mistică; raţionalistă; mitică; naturalistă; morală.

Sugestii pentru o interpretare corectă, care te pot ajuta să înţelegi Biblia, cum a intenţiont Dumnezeu:

– Interpretează gramatical. Aceasta înseamnă studierea cuvintelor şi a relaţiei dintre ele în propoziţii şi fraze.

– Interpretează contextual. Deoarece cuvintele şi propoziţiile nu sunt izolate, trebuie să fim atenţi la context – atât la contextul imediat (ceea ce precede şi ceea ce urmează) cât şi la contextul mai larg (cartea respectivă).

- Interpretează Scriptura prin Scriptură(Luca 24:27). Aceasta înseamnă că un text trebuie studiat în raport cu învăţătura generală a Scripturii şi în lumina întregii revelaţii. Biblia este consecventă şi în perfectă armonie.

Ţine seama de contextul istoric şi geografic. Întrebări necesare: cine scrie? Cui scrie? Cu ce scop scrie?etc.

Ţine seama de progresul revelaţiei. Revelaţia Scripturii a fost dată treptat, ceea ce înseamnă că Dumnezeu poate amplifica sau chiar schimba într-o anumită epocă ceea ce a revelat în alta. Noul Testament adaugă mult la ceea ce fusese revelat în cel Vechi şi ceea ce a fost obligatoriu la un moment dat poate fi abrogat mai târziu.

Întrebări şi aplicaţii personale

1)      De ce nu au reuşit ucenicii să înţeleagă corect anumite părţi ale Scripturii (Luca 24:25-26)?

2)      Ce ne spune textul din Luca 24:28, 44-46 despre modul în care Dumnezeu iluminează direct sau prin intermediul învăţăturii? 3) Ce moduri greşite de interpretare a Bibliei cunoaştem şi cum ar putea fi ele evitate?

Controverse – Poligamia

  • Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria … (1 Timotei 4:1-3)

“Duhuri înşelătoare şi învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1-3) interzice ceea ce Dumnezeu nu interzice.

Intoducere

Deşi Scriptura condamnă în mod clar poliandria (o femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp, Romani 7:2-3), totuşi nu condamnă poligamia (un bărbat căsătorit cu mai multe neveste). Cu toate acestea, astăzi în cultura creştină falsă (2 Timotei 3:1-5; 4:3; 2 Petru 2:1-3) poligamia este de obicei privită ca ceva rău, chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă nicidecum un astfel de lucru (Proverbe 4:27). Popularul învăţător biblic, John MacArthur, exemplifică această prezumţie. În al său studiu biblic MacArthur scrie:

    • 8:30,31 multe neveste. Gideon a căzut în păcat grav de poligamie, o nelegiuire tolerată de mulţi, dar care nu a fost planul lui Dumnezeu pentru căsătorie (Gen. 2:24). Abimelec, un fiu dintr-o altă relaţie ilicită, a crescut pentru a fi împărat nefericit în Judecători 9. Poligamia întotdeauna a dus la probleme. (The MacArthur Study Bible, p.348, copyright 1997, Word Publishing)

MacArthur numeşte poligamia o “nelegiuire,” astfel că Ghedeon a căzut în “păcatul de poligamie,” şi numeşte poligamia şi concubinajul (Abimelec, a fost fiul concubinei / ţiitoarei lui Ghedeon, Judecători 8:31) relaţie “ilicită”. La pagina 37 al aceluiaşi studiu biblic, MacArthur numeşte bigamia (având două neveste), “rebeliune deschisă împotriva lui Dumnezeu” şi o “încălcare a legii căsătoriei” (a se vedea nota de subsol MacArthur pentru Geneza 4:19). Problema cu aceasta este că, Scriptura nu spune nicăieri un astfel de lucru (Proverbe 30:5-6). Atunci când MacArthur susţine o astfel de erezie, el huleşte (2 Timotei 3:2) oamenii evlavioşi (ca: Avraam, Caleb, Ghedeon, David, chiar Iosia, a se vedea nota de subsol MacArthur pentru 2 Regi 23:25), şi învaţă ca învăţături nişte porunci omeneşti (Matei 15:8-9).

I. Poligamia nu era ceva neobişnuit

Poligamia este foarte des menţionată în Scriptură, este destul de uimitor cum Domnul nu condamnă niciodată această practică. Atât oamenii drepţi, cât şi răi erau poligami, iar Domnul nu le-a poruncit nicidecum să se pocăiască de aceasta.

Lameh a practicat poligamia (Geneza 4:19). Avraam a avut de asemenea mai mult decât o soţie, dar şi mai multe ţiitoare (Geneza 16:3-4; 25:6 “concubine”). Nahor, fratele lui Avraam a avut o nevastă, dar şi o concubină (Geneza 11:29, 22:20-24). Iacov a fost păcălit şi atras în poligamie (Geneza 29:20-30), iar mai târziu el a primit încă două neveste, în total a avut patru neveste (Geneza 30:4, 9). Esau a luat o a treia nevastă pe Mahalat, fata lui Ismael, fiul lui Avraam, sperând că poate acest lucru va place tatălui său Isaac, (Geneza 28:6-9) el mai avea deja doua neveste dintre fetele lui Canaan, dar înţelesese că ele nu plăceau părinţilor lui şi că ele erau “o pricină de mare amărăciune” pentru ei (Geneza 26:35).

Aşhur, tatăl lui Tecoa a avut două neveste (1 Cronici 4:5). Micael, Obadia, Ioil, Işia, şi cei cu ei “aveau multe neveste” (1 Cronici 7:3-4). Şaharaim a avut cel puţin patru neveste, dintre care două le-a ” îndepărtat ” (1 Cronici 8:8-11). Caleb a avut două neveste (1 Cronici 2:18) şi două concubine (1 Cronici 2:46, 48). Ghedeon a avut multe neveste (Judecători 8:30). Despre Elcana este spus că avea două neveste, dintre care una era o femeie evlavioasă, Ana (1 Samuel 1:1-2, 8-2:10). David, un om după inima lui Dumnezeu (1 Samuel 13:14; Faptele Apostolilor 13:22), au avut cel puţin 8 soţii şi 10 concubine (1 Cronici 1:1-9; 2 Samuel 6:23, 20:3). Solomon, care a încălcat atât Deuteronom 7:1-4, dar şi 17:14-17, a avut 700 soţii şi 300 de concubine (1 Regi 11:1-6). Roboam a avut optsprezece neveste şi șaizeci concubine (2 Cronici 11:21), şi a căutat multe neveste pentru fiii săi (1 Cronici 11:23). Abia a avut paisprezece femei (2 Cronici 13:21). Ahab a avut mai mult de o nevastă (1 Regi 20:7). Ioram a avut neveste care au fost luate captive (2 Cronici 21:17). Iehoiada preotul, a dat regelui Ioas, două neveste (2 Cronici 24:1-3), şi Ioiachin a avut mai multe neveste (2 Regi 24:15). Poligamia este menţionată de mai multe ori în Biblie şi nici-o dată n-a fost condamnată.

II. Poligamia chiar era reglementată

Nu numai că poligamia nu este interzisă, dar Dumnezeu a dat de fapt, legi cu privire la practicarea ei. De exemplu, în Deuteronom 21 Domnul a dat lui Moise porunci cu privire la un om care ar avea două neveste.

Dacă un om, care are două neveste, iubeşte pe una şi nu iubeşte pe cealaltă, şi dacă are copii cu ele, din care întâiul născut este de la nevasta pe care n-o iubeşte, când îşi va împărţi averile între fiii lui, nu va putea face întâi născut pe fiul aceleia pe care o iubeşte, în locul fiului aceleia pe care n-o iubeşte, şi care este întâiul născut. Ci să recunoască de întâi născut pe fiul aceleia pe care n-o iubeşte şi să-i dea o parte îndoită din averea lui; căci fiul acesta este cel dintâi rod al puterii lui, şi lui i se cuvine dreptul de întâi născut. (Deuteronom 21:15-17)

Această lege nu condamnă omul care are două neveste. Ci pur şi simplu reglementează modul în care el “îşi va împărţi averile între fiii lui”.

Imediat înainte de acest pasaj, vom găsi la Deuteronom 21:10-14:

Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi, dacă Domnul îi dă în mâinile tale, şi vei lua prinşi din ei, poate că printre cei prinşi vei vedea o femeie frumoasă şi vei dori s-o iei de nevastă. Atunci s-o aduci înăuntrul casei tale. Ea să-şi radă capul şi să-şi taie unghiile, să-şi lepede hainele pe care le purta când a fost prinsă, să locuiască în casa ta şi să plângă pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile. După aceea, să te duci la ea, să-i fii bărbat, şi ea să-ţi fie nevastă. Dacă nu-ţi va mai plăcea, s-o laşi să plece unde va voi, dar nu vei putea s-o vinzi pe argint, nici să te porţi cu ea ca cu o roabă, pentru că ai înjosit-o. (Deuteronomul 21:10-14)

Aici, Domnul nu face nici o menţiune dacă “ești“deja căsătorit sau nu. El pur şi simplu dă lui Israel permisiunea să se căsătorească cu o fată captivă şi cum să facă cu ea. Prezenta lege se aplică fie unui om singur, fie unuia căsătorit, şi această lege se aplică chiar dacă un bărbat este căsătorit. Iar aici, Domnul dă permisiunea pentru poligamie. De fapt, acest pasaj rămâne în acest context deoarece situaţia imediat următoare după versetul 14 este, “Dacă un om, care are două neveste,…” (Deuteronom 21:15).

O altă lege interesantă, având în vedere poligamia se găseşte în Deuteronom 25:5-10.

Când fraţii vor locui împreună, şi unul din ei va muri fără să lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea ca cumnat. Întâiul născut, pe care-l va naşte, să moştenească pe fratele cel mort şi să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie şters din Israel. Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnata sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.” Bătrânii cetăţii să-l cheme şi să-i vorbească. Dacă el stăruie şi zice: „Nu vreau s-o iau,” atunci cumnata sa să se apropie de el în faţa bătrânilor, să-i scoată încălţămintea din picior şi să-l scuipe în faţă. Şi, luând cuvântul, să zică: „Aşa să se facă omului care nu voieşte să ridice casa fratelui său.” Şi casa lui se va numi în Israel „casa celui descălţat.”

Acest pasaj spune că fratele viu trebuie să se căsătorească cu soţia fratelui său, şi nu există absolut nici un fel de referinţe în ceea ce priveşte statutul marital al fratelui în viaţă. El ar putea fi singur sau ar putea fi deja căsătorit. Pasajul nu spune nimic în nici un fel. Tot ceea ce se spune este:

Când fraţii vor locui împreună, şi unul din ei va muri fără să lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea ca cumnat.

Dacă fratele în viaţă era deja căsătorit, atunci avem aici o poruncă de la Dumnezeu ca acest om să aibă o relaţie de poligame. Acum dacă fratele viu era deja căsătorit şi ca să asculte de Domnul, desigur acel om era obligat să aibă mai mult de o singură nevastă. Dacă ar refuza să facă acest lucru, el ar fi trebuit să fie scuipat în faţă şi trebuia să poarte ocara (Deuteronom 25:9-10).

În mod similar, dacă un bărbat căsătorit ar fi avut sex cu o virgină care nu a fost logodită, el ar fi fost obligat să se căsătorească cu ea şi astfel el ar fi trebuit să aibă o altă soţie.

Dacă un om înşală pe o fată nelogodită şi se culcă cu ea, îi va plăti zestrea şi o va lua de nevastă. Dacă tatăl nu vrea să i-o dea, el va plăti în argint preţul zestrei cuvenite fetelor. (Exodul 22:16-17; dar şi Deuteronom 22:28-29)

Aici din nou, nu există nici o specificaţie dacă omul este căsătorit sau nu. Prin urmare, această lege s-ar aplica desigur unui om singur, sau unuia căsătorit.

O altă lege cu privire la poligamie poate fi găsită în Leviticul 18:18. Dar, nici aici, Domnul, nu interzice poligamia, ci mai degrabă a lua pe sora nevestei lui ca rivală, în timp ce celălaltă nevastă este încă în viaţă.

Să nu iei pe sora nevestei tale, ca să-i faci în necaz, descoperindu-i goliciunea alături de nevasta ta, cât timp ea este încă în viaţă.

Cu alte cuvinte, Domnul interzice unui om să ia de nevastă chiar pe sora nevestei lui.

Domnul, de asemenea nu permite unui bărbat să se căsătorească cu o femeie şi cu mama ei.

Dacă un om ia de nevastă pe fată şi pe mama ei, este o nelegiuire: să-i ardă în foc, pe el şi pe ele, ca nelegiuirea aceasta să nu fie în mijlocul vostru. (Leviticul 20:14)

Aceste legi, (Leviticul 18:18 şi 20:14) nu interzic poligamia, ci mai degrabă interzic anumite acte de poligamie.

În cele din urmă, există un pasaj în Deuteronom despre care unii ar putea crede că este condamnată poligamia, dar adevărul este că de fapt ea permite acest lucru. Pentru rege, Deuteronom 17:14-17 pune o limită generală, la practica poligamiei.

După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău şi o vei stăpâni, după ce-ţi vei aşeza locuinţa, şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară,” să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău, şi anume, să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.” Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur. (Deuteronom 17:14-17)

Această lege este pentru împărat. Nu există nici-o astfel de lege cu privire la israelitul (omul) de rând. Cu alte cuvinte, dacă un israelit bogat ar vrea să-şi ia mai multe neveste pentru el însuşi, el nu ar fi încălcat legea prezentă sau orice altă poruncă de la Dumnezeu, pentru că nu există o astfel de poruncă. Această lege nu se aplică la toată lumea, ci se aplică numai împăratului.

Acum, spune oare legea că împăratul nu poate avea mai mult de o nevastă? Nu, desigur că nu. De fapt, vă rugăm să reţineţi că mai există alte trei lucruri de care împăratul trebuia să asculte, anume: să nu “strângă pentru el însuşi,” cai, argint şi aur. Acum, ar putea el avea câţiva cai? Desigur, David a avut cel puţin 100 de cai (2 Samuel 8:4), şi prin aceasta el nu era în neascultare de Dumnezeu (1 Regi 15:5). Un împărat ar putea avea ceva argint şi aur? David a avut desigur, argint şi aur (2 Samuel 12:30, 24:24), şi el nu era în neascultare de Dumnezeu (1 Regi 15:5). De asemenea, ar putea avea un împărat (rege) câteva neveste? Da, el ar putea să aibă. David a avut cel puţin 8 neveste şi 10 concubine (2 Samuel 3:14, 15:16, 1 Cronici 3:1-9), şi nu a fost neascultător de Domnul, în 1 Regi 15:5, în acest sens este zis:

Căci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul. (1 Împăraţi 15:5)

Cât despre un împărat care a încălcat Deuteronom 17:17, Solomon este un exemplu clasic. El a avut 700 neveste şi 300 de concubine (1 Regi 11:3). Cu toate acestea, chiar dacă Solomon şi-a înmulţit în mod evident nevestele, Domnul condamnă pe Solomon, în special, pentru căsătoria lui cu femeile străine, (1 Regi 11:1-2; Deuteronom 7:1-4) fiindcă acestea l-au dus la idolatrie (1 Regi 11: 4). Dumnezeu menţionează marele număr de neveste pe care Solomon le-a avut (1 Regi 11:3), dar accentul mâniei lui Dumnezeu vis-a-vis de Solomon este că el s-a lăsat sedus de nevestele lui (1 Regi 11:9-10).

Accentul nu este pe: cât de multe neveste avea el, ci mai degrabă pe faptul că s-a căsătorit cu femei străine şi că acestea i-au abătut inima de la Domnul (spre idolatrie).

Interesant de remarcat în acest context legat de poligamie, este declaraţia despre David în 1 Regi 11:6.

Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. (1 Împăraţi 11:6)

Chiar dacă David a avut cel puţin 8 neveste şi 10 concubine, David a urmat în totul pe Domnul.

Poligamia a fost modelul vieţii lui David. El a practicat-o fără să se pocăiască. Cei care pretind că David a păcătuit prin practicarea poligamiei (de exemplu, MacArthur şi alţii ca el), indirect, proclamă că David a fost de la diavolul, căci 1 Ioan 3:8 spune: “Cine păcătuieşte, este de la diavolul.

III. Poligamia include concubinajul

Unii ar putea crede astăzi că în Biblie concubinajul a fost o formă de relaţie sexuală imorală similar cu a avea personal o amantă. Webster’s Third New International Dicţionar oferă acest tip de definiţie pentru “concubină”, ca un posibil sens.

concubina. . . b: o femeie care coabitează cu un bărbat fără a fi soţia lui: CONCUBINA (p. 472, drepturile de autor 1986, neprescurtat)

Cuvântul ebraic pentru concubină este pilegesh, şi este folosit pentru o relaţie sexuală ilicită (ilegală), dar numai o dată.

Ea s-a aprins după nişte necuraţi a căror carne era ca a măgarilor şi a căror apropiere era ca a armăsarilor. (Ezechiel 23:20)

Aici, în Ezechiel 23:20, cuvântul ebraic pentru concubin (amant), în româneşte este tradus “necuraţi”, dar ar fi fost mai bine tradus concubini (amanţi). Un concubin este un iubit (sexual), ilicit într-adevăr, şi contextul acestui pasaj susţine această traducere. Este vorba deci, de o femeie cu partenerii ei de sex masculin imorali (amanţi). “Concubinii”, ca să spunem aşa, aici, sunt de sex masculin, nu de sex feminin, iar aceasta este singura dată când acest cuvânt este folosit pentru bărbaţi.

În rest cuvântul pilegesh (concubina) este folosit numai pentru o femeie, este deci folosit pentru o femeie care ţine un bărbat. Chetura este numită ţiitoarea (concubina) lui Avraam în 1 Cronici 1:32 (piylegesh), dar în Geneza 25:1 ea este numită nevasta lui Avraam (“ishâh). Cele zece concubine (ţiitoare) ale lui David, sunt numite într-adevăr concubine, dar ele mai sunt numite de asemenea, nevestele lui, de către Domnul Însuşi (2 Samuel 12:11, 16:21-22). În Judecători 19 & 20, avem o relatare despre un Levit care şi-a luat o ţiitoare “necredincioasă” (Judecători 19:2), dar care şi-a părăsit “bărbatul” (Judecători 19:3). Ea se numeşte ţiitoare în Judecători 19:1, 2, 9, 24, 25, 29; 20:4 şi 5, dar în acelaşi timp partenerul ei de sex masculin, Levitul este numit “soţul” (sau bărbatul), în Judecători 19: 3 şi 20:4. Mai mult decât atât, tatăl ţiitoarei este numit “socrul” (Judecători 19:4, 7, 9), şi Levitul este deasemenea numit “ginerele” (Judecători 19:5). În mod evident, concubinajul este afişat ca un angajament marital.

Deci, care este diferenţa dintre o “soţie” şi o “concubină”? Soţiile sunt slobode, dar concubinele nu sunt. Scriptura vorbeşte despre concubinaj ca şi căsătoria cu o roabă / sclavă. Vezi, Leviticul 19:20.

Când un om se va culca cu o femeie, roabă logodită cu un alt bărbat, şi ea n-a fost răscumpărată de tot sau slobozită, să fie pedepsiţi amândoi, dar nu pedepsiţi cu moartea, pentru că ea nu era slobodă.

Logodna descrie căsătoria (Deuteronom 28:30), şi aici, în Leviticul 19:20 avem căsătorie (logodnica), o roabă logodită cu un alt om. Fiind roabă, ea se numeşte ţiitoare, şi pentru acest act imoral ea nu este pedepsită cu moartea, căci nu este ca o femeie slobodă (Deuteronom 22:23-24), “pentru că ea nu era slobodă.”

În Judecători, bărbatul ţiitoarei este de două ori numit “stăpânul ei“, în româneşte este tradus “bărbatul ei” (Judecători 19:26, 27). Alte concubine sunt identificate, de asemenea. Bilha, ţiitoarea lui Iacov (Geneza 35:22), pe care Rahela i-a dat-o de nevastă (Geneza 30:3-4), a fost o sclavă (Geneza 35:25 “roabă”). De asemenea, Zilpa a fost o nevastă-roabă (Geneza 35:26; 30:9). Căsătoria cu o femeie roabă nu a fost numai practicată, dar, a fost de asemeni legiferată în Legea lui Dumnezeu.

Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii. Dacă nu va plăcea stăpânului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea; dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, dacă nu-şi va ţine cuvântul. Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintâi din hrană, din îmbrăcăminte şi din dreptul ei de soţie. Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi, fără nicio despăgubire, fără să dea bani. (Exodul 21:7-11; a se vedea, de asemenea, Deuteronom 21:10-14)

Observaţi că nu spune, “El nu poate lua o altă nevastă.” Ba, chiar este spus: “Dacă-i va lua o altă nevastă…” Aici avem o altă lege cu privire la poligamie şi vedem că nu este nicidecum interzisă.

Deşi unii astăzi pot privi concubinajul ca pe o faptă rea, totuşi Lea, în Scriptură a fost descrisă ca cineva care este primită de Domnul şi a fost ascultată.

Dumnezeu a ascultat pe Lea, care a rămas însărcinată şi a născut lui Iacov al cincilea fiu. Lea a zis: „M-a răsplătit Dumnezeu, pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea.” De aceea i-a pus numele Isahar. (Geneza 30:17-18)

Lea, a dat lui Iacov de nevastă pe Zilpa, roaba ei, deoarece ea a văzut că nu mai naşte (Geneza 30:9). Cu toate acestea, ea a continuat să se roage pentru mai mulţi copii. Dumnezeu a auzit rugăciunea ei (“Dumnezeu a ascultat pe Lea“), şi Lea a înţeles că acest lucru este o răsplată de la Domnul pentru că a dat lui Iacov o concubină.

IV. Poligamia Astăzi

Unii ar putea argumenta, cum că Hristos are o singură soţie, biserica; prin urmare nu se poate ca cineva să aibă mai mult de o soţie. Problema cu acest raţionament este că Hristos nu are doar o soţie. El are două. Într-adevăr, biserica este înfăţişată ca şi soţia lui (Efeseni 5:25-32; Apocalipsa 19:7-8), dar tot la fel este şi Noul Ierusalim care coboară din cer (Apocalipsa 21:9-27).

Acum, dacă legea ţării unde anumiţi credincioşi trăiesc dictează că poligamia nu este legală ei trebuie să se supună şi să asculte de acea lege, fiindcă este zis: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul” (1 Petru 2:13; a se vedea, de asemenea, Romani 13:1-5). În aceste circumstanţe, poligamia, nu ar trebui să fie practicată. Dar, dacă un credincios ar trăi sub un guvern care ar permite poligamia, din punct de vedere biblic nimeni nu ar putea să condamne acel om că ar avea mai multe neveste. Scriptura nu-l condamnă şi nici noi nu ar trebui să-l condamnăm (Matei 7:1-2). Cu toate acestea, chiar dacă nu am putea judeca pe fratele nostru creştin de poligamie ca unul care face păcat, totuşi am putea şi ar trebui să-l judecăm dacă acesta ar vrea să fie diacon sau episcop, fiindcă el nu este calificat pentru a supraveghea biserica.

Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.” Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat…. Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste … (1 Timotei 3:1-2, 12; a se vedea, de asemenea, Tit 1:6)

Una din calificările pentru a fi episcop (literal “supraveghetor”) şi a unui diacon (literal “servitor”) este ca el să fie bărbatul unei singure neveste. Dacă el ar avea două sau mai multe neveste acest lucru l-ar descalifica, prin urmare acest om nu ar putea fi episcop sau diacon.

La început Domnul a creat într-adevăr, un bărbat şi o femeie şi cei doi au devenit un singur trup (Geneza 2:24; Geneza 1:31, Marcu 10:6-8). Fie că este într-o căsătorie monogamă sau o căsătorie poligamă cei doi devin totuşi un singur trup. Omul devine un singur trup cu fiecare dintre soţiile lui. Ştim acest lucru din Scriptură, prin faptul că chiar dacă un om are sex cu o prostituată, el devine totuşi un singur trup cu ea (1 Corinteni 6:16). Prin urmare, cei doi devin unul, deci se aplică la fiecare uniune într-o căsătorie poligamă.

Proverbe 18:22 spune, “Cine găseşte o nevastă bună găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul.” O altă traducere ar spune: “Cel care găseşte o nevastă găseşte un lucru bun, şi obţine favoare de la Domnul.” Cuvântul spune că este un lucru bun cine găseşte o nevastă şi cine poate spune că este un lucru rău dacă găseşte mai multe? Dumnezeu nu spune aşa ceva, prin urmare nici noi.

Original: Polygamy, by Darwin Fish

Traducerea Vasile Sanda (19/03/2011)

O notă de plată de 1,3 milioane de dolari/ Atât a costat viața unui supraviețuitor COVID, după 51 de zile de ventilare artificială: „M-am trezit într-o distopie desprinsă dintr-un roman al lui George Orwell”

Redactor:

Gilda Popa

Familia lui Larry, din New York, a primit o notă de plată de la spital de 1,3 milioane de dolari, după luni de luptă cu COVID-19, dintre care 51 de zile Larry a fost conectat la un ventilator artificial. ”Te aduc înapoi la viață, apoi te omoară cu factura”, spune Larry Kelly, în vârstă de 64 de ani, probabil unul dintre primii bolnavi de COVID din New York. Și unul dintre cei care au stat cel mai mult în spital. ”Pare ceva desprins dintr-un roman al lui George Orwell. M-am trezit într-o distopie”, a spus bărbatul când, în sfârșit, a pășit spre casă.

Pe 28 martie, Dawn Kelly, o profesoară din New York, a primit un telefon în care era invitată să vină la spital și să își ia adio de la soțul ei, Larry, care mai era ținut în viață doar de ventilatorul mecanic, scrie cotidianul New York Times. Medicii aveau nevoie de permisiunea ei pentru a-l deconecta de la aparate.

Medicii au întrebat-o: ”Cum ar dori soțul dv. să procedeze?” Dawn a găsit în mintea răvășită doar un răspuns: ”Soțul meu și-ar dori să trăiască”.

Dawn îl văzuse pe Larry ultima oară cu 11 zile mai devreme, când acesta a fost preluat de o ambulanță și dus de urgență la spital, infectat cu coronavirus. Înainte de a fi conectat la ventilator, la Terapie Intensivă, bărbatul i-a mai trimis soției un ultim mesaj: ”Îți promit că nu o să renunț la luptă”.  Prin urmare, soția sa a decis că Larry va rămâne conectat la aparate.

Larry Kelly, în vârstă de 64 de ani, a fost probabil unul dintre primii bolnavi de COVID din New York În săptămâna în care el s-a îmbolnăvit a fost raportat și primul deces din oraș, amintește New York Times.

Estimp, cu Westchester și Bergen, N.J., apărând ca epicentre ale bolii de pe coasta de est, primarul Bill de Blasio organiza procesul de închidere a școlilor. Guvernatorul Andrew M. Cuomo a anulat parada de Ziua Sfântului Patrick. Organizația Mondială a Sănătății declara coronavirusul ca o pandemie globală. Spitalele din New York se pregăteau pentru atac.

Larry nu se simțea bine de vreo săptămână și Dawn se enervase.

„Du-te testare”, l-a îndemnat ea. „Probabil ai virusul.” Dawn a fost profesoară de educație specială la P.S. 131 din Brooklyn, o școală pentru artele spectacolului, iar ea era ocupată cu elevii ei.

Larry, 64 de ani, s-a retras cu câțiva ani mai devreme din cariera sa în sistemul școlar public din New York. Fiica sa Jackie, în vârstă de 28 de ani, cea mai mică dintre cele două fiice ale sale, s-a mutat temporar acasă, iar ea se simțea și ea bolnavă. Cei doi s-au dus la teste de coronavirus la o clinică de îngrijire urgentă pe 12 martie, în timp ce Dawn era la școala ei din Brooklyn, antrenându-se pentru a preda de la distanță.

Atât Jackie, cât și Larry s-au simțit epuizați, dar simptomele lui Larry – tuse, frisoane, febră, respirație obosită – au fost mult mai grave, suficient de grave încât medicul de îngrijire urgentă l-a trimis direct la camera de urgență.

Larry devenise atât de bolnav și slab, încât era îngrozit și a sunat la 911

Medicii l-au ținut peste noapte, apoi l-au trimis acasă cu o rețetă pentru antibiotice. Fratele lui Larry, Danny, care locuiește la câteva blocuri distanță, a umplut rețeta și a trimis-o pe Gatorade în apartamentul, unde Larry se mutase pe canapeaua plină din sufragerie pentru a încerca să se ferească de Dawn. Până în dimineața zilei de 17, Larry și Jackie încă nu au fost anunțați despre rezultatele testelor lor. Jackie părea să facă față, dar Larry devenise atât de bolnav și slab, încât era îngrozit și a sunat la 911.

Bărbatul și-a pregătit polițele de asigurare de viață: „Veți avea nevoie de 12 copii de certificate de deces”, a spus familiei

În timp ce așteptau ambulanța, Larry a pregătit multe sfaturi pentru Dawn, ca de obicei. Era obsedat în legătură cu parcarea alternativă; găsise un loc perfect pe care nu voia să-l piardă  El i-a spus să verifice poșta. I-a arătat unde erau polițele de asigurare de viață. „Veți avea nevoie de 12 copii de certificate de deces”, a indicat el.

Paramedicii au sosit și, într-un fel, au știut rezultatele testului coronavirus Larry. „Are virusul”, au spus ei pentru Dawn. În timp ce îl duceau pe Larry, cu masca de oxigen, la ambulanță, el ridică mâna pentru a-și lua rămas bun.

Jessica Montanaro era asistenta de gardă la spitalul Muntele Sinai Morningside, când Larry a ajuns. Împreună cu restul personalului se pregătea din februarie pentru sosirea pacienților infectați cu coronavirus.

În acea clipă însăși asistenta, Jessica, simți frică. „Am fost brusc conștient de faptul că, în ciuda echipamentului de protecție, acesta era un virus mortal transmis prin aer, despre care nu știam prea multe, și stăteam într-o cameră cu un pacient foarte bolnav. Nu am putut să las să se vadă cât de stresată eram, dar am fost. Acum, boala este înfricoșătoare ”, a spus ea. „Atunci, a fost îngrozitor.”, scrie New York Times.

Inițial, Larry a primit asistență respiratorie neinvazivă. Două zile mai târziu, el a fost însă intubat și plasat în comă artificială.

Criza debuta în forță în New York

În zilele în care Larry era internat în spital, criza debuta în forță în New York.

”Știi în ce te-ai băgat dacă ești asistentă într-un spital COVID. Știi ce trebuie să faci. Dar a fost șocant”, mărturisește Jessica Montarano.

Asistenta a fost în mod deosebit îngrijorată pentru Larry.

”L-am simpatizat. Eram șocată de rapiditatea cu care starea sa de sănătate s-a deteriorat. Arăta sănătos, în formă”, spune asistenta.

Cel mai trist lucru este că acești pacienți trebuie să moară singuri. De aceea vorbesc cu ei, chiar dacă sunt în comă. Stau cu ei și le spun că nu sunt singuri. Jessica Montanaro mai spune că înainte de pandemie, un ventilator mecanic era folosit pe termen scurt. Sedarea totală este necesară, deoarece reflexul pacientului este de a scăpa de tubul respirator.

Oamenii sunt deconectați de la ventilator destul de repede, în mod obișnuit, într-un fel sau altul: capabili să respire singuri sau morți. Larry a stat însă conectat la ventilator 51 de zile

A avut crize, infecții, febră, pneumonie, hemoragii cerebrale. Pe 28 martie, fiica și fratele lui Larry l-au putut vizita totuși, de dincolo de un geam de sticlă, pentru a-și lua adio.

”Starea creierului lui Larry este principala îngrijorare”, a scris fratele său pe 31 martie. ”Are încă crize intermitente și medicii ne-au spus că pacienții care au astfel de traume riscă sechele permanente”, a avertizat Danny.

În două luni, bărbatul pierduse aproape 14 kilograme

Încet-încet, el a început să își revină, iar la jumătatea lunii mai putea deja să respire singur. Nu a fost simplu. Hrănit printr-un tub timp de aproape două luni, bărbatul pierduse aproape 14 kilograme. Când a reînceput să mănânce a primit doar mâncare pasată – cartofi, măr. ”Nu înțeleg de ce nu pot să facă niște piure din ravioli”, se plângea el. Avea poftă de McDonalds. Pe măsură ce Larry își revenea, New York-ul ieșea și el din cea mai neagră criză. Numărul deceselor scăzuse la câteva zeci pe zi, iar autoritățile începeau să ridice restricțiile. “Nu sunt mort” Larry Kelly, scrie New York Times, a fost unul dintre cei norocoși. Nu a avut afecțiuni cronice, a fost tratat într-un spital privat, avea o asigurare de sănătate bună. Zeci de mii de oameni din oraș nu beneficiază de aceleași avantaje, de același acces la tratament.

Despre timpul petrecut în comă nu a putut spune foarte multe. „Aveam senzația că cineva încearcă să mă omoare. Eram într-un loc foarte întunecat. Tot încercam să țip: ”Nu sunt mort”.

Larry Kelly a fost bulversat de poveștile pe care le-a aflat despre criza COVID din New York, în momentul în care a revenit la viață

”Pare ceva desprins dintr-un roman al lui George Orwell. M-am trezit într-o distopie”, spune el.

Familia lui Larry a primit și o notă de plată de la spital: 1,3 milioane de dolari. ”Te aduc înapoi la viață, apoi te omoară cu factura”, spune Larry. Dar asigurarea sa de sănătate a acoperit suma aproape integral. Pe 9 iulie, numărul deceselor din New York a scăzut sub 10 pe zi pentru prima oară în patru luni. Probleme au apărut însă în alte colțuri ale SUA, în statele din sud și vest. Iar urmările se simt încă. Fratele său și-a pierdut locul de muncă, de director de resurse umane la Yankee Stadium, alături de aproape 2.000 de angajați sezonieri. De fapt, unul din cinci locuitori ai orașului a rămas fără job, cel puțin temporar. Larry a primit și el propriile vești. A aflat că va ajunge acasă pe 22 iulie. La 128 de zile de la începerea chinului. ”Nu îi doresc nimănui această boală”, spune el.

Interviu Robert Kaplan: Intrăm în faza a doua a globalizării – aliniamentul SUA-UE în problema Chinei e o oportunitate care va fi ratată

de Octavian Manea

Robert Kaplan e unul dintre cei mai importanţi analişti ai tendintelor geopolitice globale. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi ganditori ai lumii de după Razboiul Rece, alături de Francis Fukuyama şi Samuel P. Huntington.

Interviul de mai jos e un fragment preluat din revista (exclusiv print)  CRONICILE Curs de Guvernare, numărul 94 (UN_LINK_AICI)

(Redacția)

***

CRONICILE:
Care sunt posibilele schimbări geopolitice, șocurile de după marele șoc pe care le-am putea vedea într-o lume post-COVID? Cum se va reaseza globalizarea?

Robert Kaplan:
Relațiile între marile puteri se vor înrăutăți. Relațiile SUA-China se aflau deja pe o traiectorie descendentă, dar acum urmează să meargă și mai mult în jos, într-o manieră accelerată.

O parte are legătură cu suspiciunea care a cuprins Statele Unite față de modul în care China a contribuit la răspândirea virusului. Adevărat sau fals, nu contează. Suspiciunea are rădăcini adânci. În același timp însă, așa cum am văzut în ultimele zile, situația a devenit și mai tensionată în Marea Chinei de Sud. Chinezii nu dau înapoi, iar SUA trimit mai multe nave militare.

În general, relațiile de mare putere se vor deteriora, intrăm într-o lume globalizată care este mai fracturată, cu lanțuri de aprovizionare care nu mai sunt preponderent internaționale, pe măsură ce companiile americane își vor muta  producțiile din China în țări mai prietenoase precum Vietnam.

Lumea în curs de dezvoltare se află sub o presiune încă și mai mare. Crizele, asemeni războaielor, pun istoria pe repede înainte. Ceea ce în mod normal ar lua cinci ani pentru maturizarea tendințelor care pun sub semnul întrebării stabilitatea internă a Iranului, va dura doar doi-trei ani acum.

(………………………………………………..)

În fapt, Globalizarea 1.0, de la sfârșitul Războiului Rece și până acum câțiva ani, a fost o poveste optimistă – era vorba despre dezvoltarea unei clase de mijloc globale, despre eradicarea sărăciei extreme, de mai multă unitate globală.

 Acum intrăm într-o a doua fază a globalizării care va fi o poveste mai degraba pesimistă. Corona nu a generat aceasta secvență, dar acționează ca un moment de ruptură (un fel de chapter-breaking) între cele două tipuri de globalizare.

(……………………………………………….)

CRONICILE:
Criza COVID care a început în China a lovit Occidentul dramatic. Simbolic a produs un 9/11 pe steroizi. Poate deveni o oportunitate – o schimbare de mentalitate în direcția unui Vest mai unit și a unei Europe dispuse să îmbrățișeze competiția geopolitică împotriva Chinei?

Robert Kaplan:
Este posibil, dar nu cu președintele Trump la Casa Albă.

Președintele Trump nu este interesat în mod special de alianțe. Iar dacă nu ești interesat de alianțe, de fapt nu te interesează întreaga moștenire a Războiului Rece și a celui de-al Doilea Război Mondial, cu alte cuvinte  fundamentele care au determinat ca astfel de alianțe să existe.

Prin urmare, nu există un leadership coerent venit de la Washington, așa că, în timp ce există perspectiva unui aliniament mai coerent SUA-Europa pe chestiunea chineză, este o oportunitate care probabil va fi ratată.

CRONICILE:
Este Europa pregătită din punct de vedere structural pentru această a doua fază a globalizării, o lume în care competiția între marile puteri este noua normalitate?

Robert Kaplan:
De câteva decenii, mai ales de la sfârșitul Războiului Rece, în special în anii ‘90, am auzit tot acest tip de declarații politice anoste si insipide venite din Europa despre unitate, despre modul în care Europa este centrul moral al lumii, care oferea un nivel de integrare pan-național, deasupra perspectivei morale naționale – toate acestea au fost expuse ca fiind false.

Când virusul a lovit prima dată, a fost fiecare pentru el, și nimeni nu era dispus să-i ajute pe italieni inițial. Italienii s-au simțit separați de Europa, în același timp în care chinezii se mutau în Italia.

Și nu mă refer doar la ajutorul recent, ci la Inițiativa Belt & Road (BRI) care ajunge până la Trieste.

Îi vedem pe chinezi care se extind în Mediterana în Grecia, Italia și Portugalia în special, îi vedem pe ruși care exercită mai multă presiune în Europa de Est și avem o Europă care va fi din ce în ce mai divizată între Nord și Sud, cu atât mai mult cu cât Sudul nu-și mai  poate plăti facturile.

Va fi o presiune din partea publicului german și a altora – cât timp trebuie să susținem Sudul, mai ales că Germania iese din COVID-19 într-o formă relativ bună.

(Citiți și: ””La bal, sau la spital?” – Nu mai există cale de mijloc. CRONICILE Curs de guvernare nr. 94 – Sumarul”)

Singurul lucru care ține Europa împreună este grupul de tehnocrați de la vârf, la nivelul Bruxelles-ului și al Frankfurt-ului, reuniți în jurul centriștilor moderați pro-europeni precum Ursula von der Leyen și Christine Lagarde. Este posibil să nu fie suficient. Această criză a expus clivaje naționaliste profunde în Europa.

(……………………………………………….)

Când Occidentul își va da seama că, de fapt, este în război cu Rusia și cu China va fi prea târziu

CRONICILE:
Toată lumea a început să cerceteze într-un mod mai microscopic comportamentul chinezesc (inclusiv penetrarea chineză nu doar în sudul Europei dar și în spațiul Europei Centrale și de Est). A venit timpul să ne updatam definițiile despre ce înseamnă război/ purtarea războiului/conflictul și să schimbăm modul în care gândim despre securitatea națională?

Robert Kaplan:
Războiul înseamnă mai mult decât activitate militară. Războiul poate fi economic, poate fi diplomatic, poate implica dimensiuni comerciale și tehnologice.

Chinezii și rușii au o concepție mult mai extinsă decât Occidentul despre război și purtarea războiului. Vestul consideră în mod esențial războiul ca fiind despre trupe și bătălii. Or interpretat în acest sens, nu avem de a face cu o strategie, ci doar cu un concept de luptă. Chinezii și rușii văd războiul printr-o lentilă mult mai largă, implicând orice, de la modul în care vând gaz natural până la economie, cyberwar, propagandă și culegerea de informații.

(Citiți și: ””Îți cer un singur lucru: dă Europa Rusiei.” Atunci s-a tranșat și soarta României”)

De exemplu, acapararea Germaniei și Franței pentru a deveni încă și mai dependente de gazul național rusesc prin Nord Stream 2 sau presiunile coercitive difuze exercitate asupra asupra statelor pentru a se alătura Inițiativei Belt & Road sau de a accepta rețeaua sa 5G este o formă de război. În definitiv este coordonat cu o mulțime de alte lucruri.

Când Occidentul își va da seama că este în război cu Rusia și China, va fi prea târziu.

(………………………………………………)

CRONICILE:
Vă așteptați la mișcări bruște ale puterilor cu instincte revizioniste în imediata lor apropiere – fie în Orientul Îndepărtat, fie în Europa de Est?

Robert Kaplan:
Nu mă aștept la nimic brusc.

Chinezii vor dori probabil să aștepte să vadă dacă Trump pierde sau nu alegerile.
Rușii sunt mai ambivalenți în ceea ce-l privește pe Trump, dar rușii s-ar putea descurca foarte bine cu un tip generic de administrație americană foarte previzibilă.

În timp ce chinezii nu vor căuta să provoace un război sau o criză, totuși ei nu sunt dispuși să renunțe și să facă un pas înapoi. De cealaltă parte, nici Trump nu pare să fie dispus să dea înapoi în Marea Chinei de Sud. Astfel, acum în Asia îi vedem pe americani învinovățind tot mai mult China pentru pandemia COVID, în timp ce numărul navelor militare ale ambelor părți crește în Marea Chinei de Sud.

(Citiți și: ”Dan Bucșa / Reshoring – mutarea lanțurilor de producție din China: Poate fi România un beneficiar?”)

În plus nu știm ce se întâmplă la Phenian.

Dacă Coreea de Nord s-ar prăbuși, ne-am putea trezi peste noapte în fața unui stat nuclear eșuat și cu un vid major de putere, situație care va necesita cooperarea SUA-China pentru menținerea păcii. Acest lucru era foarte ușor de imaginat înaintea lui Trump. Dar nu și acum.

(………………………………………………..)

CRONICILE:
Vorbeați recent despre accentuarea a două tendințe pe termen lung – un Vest dispersat cuplat cu reafirmarea moștenirilor imperiale eurasiatice. Cum vedeți soarta Intermariumului est-european (inclusiv a României) într-o lume post-COVID?

Robert Kaplan:
Intermariumul se află într-adevăr sub o amenințare pe termen mediu și lung.

România o poate atenua evitând o politică radicală, promovând reforma internă continuă și legându-se cât mai mult de Germania, Franța, Marea Britanie și Statele Unite.

(………………………………………………..)

***
Citiți interviul-analiză integralîn nr. 94 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare.

“Corona ne evidențiază laturile întunecate ale globalizării”

Politologul bulgar Ivan Krastev își prezintă în noua sa carte lecțiile pe care Europa ar trebui să le învețe din criza Covid-19. Virusul ar putea să-i învețe pe europeni că naționalismul nu e economic sustenabil.

    
Ivan Krastev

DW: Domnule Krastev, noua dumneavoastră carte, “E deja mâine?” va apărea în curând în 19 limbi. Descrieți în acest volum șapte paradoxuri ale pandemiei de coronavirus, dar în cele din urmă subiectul cărții este viitorul globalizării. Primul paradox s-ar putea descrie în felul următor: virusul e un produs al globalizării și, totodată, o impulsionează. Cum se poate explica acest lucru?

Ivan Krastev: Cea mai mare descoperire personală a fost pentru mine să realizez că urmărim o criză foarte mare, cu foarte multe fețe și ale cărei mișcări au loc în direcții foarte diferite. Spre exemplu, corona scoate la iveală foarte pregnant laturile întunecate ale globalizării. Interdependența, interdependența economică nu mai sunt văzute doar ca o sursă de securitate, ci și ca un izvor al nesiguranței. Constatăm, astfel, de pildă, că suntem complet dependenți de produse medicale provenind din cealaltă parte a lumii. Și că în clipa crizei nu ne putem bizui că vor ajunge la noi. Concomitent, descoperim că virusul, care s-a ivit în cealaltă parte a lumii, ne poate schimba viața oricăruia dintre noi. Acestea sunt părțile întunecate ale globalizării. Totodată suntem însă și martorii globalizării spiritului oricărui individ. Începem brusc să trăim într-o lume comună. Imaginați-vă o persoană care nu vorbește nicio limbă străină și locuiește într-un mic oraș sau într-un mic sat. Omul poate zapa stând la televizor și auzi pe diverse canale diverse limbi fără să înțeleagă vreun cuvânt, dar știind totuși exact despre ce e vorba la principalele știri, pentru că lumea nu vorbește decât despre o singură chestiune. Am început să trăim într-o lume a comparațiilor globale. Până acum, oamenii au comparat ce se întâmplă în țara lor, ce face guvernul lor și ce se întâmplă în alte țări. Această deschidere a spiritului în chiar momentul în care ne-am închis ușile și ne-am distanțat social e unul din paradoxurile care mă atrag.

În noua dvs. carte constatați că, într-o epocă a temerilor economice, europenii ar putea descoperi că naționalismul nu e economic sustenabil. Suedia a ales propriul ei drum în pandemie, dar e confruntată acum cu aceleași dificultăți economice ca restul Europei. Va juca UE în criza financiară viitoare, iscată de Covid-19, un rol mai puternic decât în lupta împotriva virusului? 

Cu siguranță! Ceea ce vedem în principiu încă de pe acum, propunerea Merkel-Macron fiind un bun indiciu în acest sens. Iar Suedia e un exemplu clasic, ilustrând că orice ar decide un guvern, ceea ce se întâmplă cu economia unei țări depinde întotdeauna și de hotărârile altor guverne. Suedia a hotărât să nu-și închidă economia, în speranța de a îngrădi, astfel, puternic costurile economice ale crizei. Ei nu închid, dar închid alții. Motiv pentru care camioanele Volvo, fabricate în Suedia, nu mai pot fi fabricate, pentru că piesele, care provin din alte părți ale Europei sau ale lumii, nu mai reușesc să ajungă la fabrică. În final ne vom regăsi într-o situație în care declinul economic al Suediei îl va depăși pe al unor țări ca Austria sau Polonia, ale căror economii au fost complet puse pe butuci (prin shutdown).

Dacă lumea se îndreaptă realmente spre protecționism, dacă globalizării îi urmează regionalizarea și o oarecare deglobalizare: majoritatea statelor europene, chiar și cele mari, ca Germania și Franța, sunt prea mici pentru a putea practica protecționismul economic.

Dvs. puneți la îndoială afirmația potrivit căreia regimurile autoritare pot gestiona lupta contra Covid-19 mai bine decât guvernele democratice și identificați doi factori principali pentru combaterea eficientă a pandemiei. Care? 

La începutul crizei părea absolut normal să se presupună că regimurile autoritare o pot gestiona mai bine decât cele democratice; dar ceea ce vedem este cu totul altceva: unele regimuri autoritare s-au descurcat bine în confruntarea cu corona, altele nu. Factorul decisiv nu a fost natura regimului politic. Au existat alți trei: în primul rând, încrederea de principiu a populației. În acest tip de criză nu pot fi arestați oamenii, în ideea că astfel se va rezolva criza. Oamenii sunt chemați să-și spele mâinile. În acest scop e nevoie de o anumită încredere, de vreme ce, principial, oamenii trebuie să răspundă la apelul guvernului. Într-o societate în care se manifestă o amplă încredere, ca Germania și, spre a fi onești, și în China, unde încrederea în guvernanți e, de asemenea, destul de mare, unele ordonanțe privind corona funcționează bine. În țări ca Iranul, autoritarismul n-a ajutat cu adevărat să se genereze reacțiile dorite de guvernanți. Capacitățile statului constituie, firește, al doilea factor. Nu e vorba doar de sumele de bani investite în sectorul sanitar, ci și de cât de bine e organizat statul, cât de rapid se poate reorienta și cum comunică. Al treilea factor sunt experiențele unor infecții de acest fel. Nu e o întâmplare că anumite țări asiatice, precum Hongkongul, China sau Singapore, care au forme de guvernare foarte diferite, au reacționat încă de la început destul de eficient, după ce acum zece, cincisprezece ani au acumulat experiențe legate de crize foarte asemănătoare, având, ca atare, mai multe măști decât oricine, oriunde.

Politologul bulgar Ivan Krastev e directorul Centrului pentru Strategii Liberale de la Sofia și Fellow al Institutului pentru Științele Omului de la Viena. Traducerea germană a cărții lui noi, “Este deja mâine?” va apărea la 16 iunie, la editura Ullstein. 

 

Trump: În final, voi avea dreptate, virusul va dispărea

Președintele Statelor Unite și-a apărat afirmațiile conform cărora, în cele din urmă, pandemia COVID-19 va „dispărea”, spunând că se opune ideii de a impune purtarea măștilor la nivel național.

Peste 60.000 de cazuri noi de COVID-19 au fost înregistrate în Statele Unite în 24 de ore, conform numărătorii Universității Johns Hopkins, sâmbătă, ridicând numărul total de cazuri de la începutul pandemiei la aproximativ 3,7 milioane.

Pentru președintele american, „multe dintre aceste cazuri (cele noi) sunt tineri care s-ar vindeca într-o zi”, a declarat acesta într-un interviu difuzat de Fox News Sunday.

„Multe dintre aceste cazuri nici nu ar trebui să fie cazuri”, a spus el, explicând diferența dintre cifrele cu Europa, unde numărul de infecții a scăzut brusc, în funcție de numărul de teste.

În ceea ce privește rata mortalității, președintele a spus că țara sa are „una dintre cele mai mici rate, posibil cea mai mică din lume”, ceea ce unii experți contestă.

Numărul celor care au murit de Covid-19 în SUA a depăşit 140.000, reprezentând aproape un sfert din totalul la nivel global. În cadrul interviului, preşedintele Donald Trump şi-a susţinut modul de abordare a crizei.

Vorbind cu Chris Wallace, el a respins dovezile Universităţii Johns Hopkins conform cărora America ar avea a şaptea rată a mortalităţii din lume: „Când vorbim despre ratele mortalităţii, cred că este exact invers. Cred că avem una dintre cele mai mici rate ale mortalităţii din lume”, a declarat Trump, citat de Rador.

Am avut 900 de decese într-o singură zi, săptămâna aceasta, a spus Wallace.

„Eu am auzit că avem una dintre cele mai mici, poate chiar cea mai mică rată a mortalităţii de oriunde în lume”, a replicat președintele american.

Donald Trump a recunoscut că o recentă creştere a numărului de cazuri de infecţie se datorează creşterii numărului de teste

Întrebat dacă ar cere purtarea măștii de protective la nivel național, în încercarea de a stopa pandemia, când mai multe orașe și state au făcut-o obligatorie în locuri publice, liderul de la Casa Albă a răspuns:  „Nu, vreau ca oamenii să aibă o anumită libertate (…) și nu sunt de acord cu afirmația că, dacă toată lumea își pune o mască, totul va fi dispărea”.

Miliardarul republican este foarte reticent în a purta o mască și a apărut o singură dată în public cu aceast mijloc de protecție.

Înainte, toată lumea spunea „nu-ți pune o mască ”, dintr-o dată toată lumea trebuie să poarte o mască și, după cum știi, măștile cauzează probleme. Acestea fiind spuse, cred în măști. Cred că măștile sunt bune ”, a spus Trump.

Comentariile lui Trump vin la doar câteva zile după ce șeful Centrelor de control și prevenire a maladiilor (CDC)  i-a îndemnat pe americani să poarte măști de protecție în public

„Sunt partizanul măștilor” a declarat duminică Trump, dar a adăugat că a lăsat la latitudinea guvernatorilor statelor să decidă dacă vor pune în aplicare un ordin prin care oamenii vor fi obligați să poarte mască de protecție în public.

„Mulți guvernanți se schimbă. Sunt mai mascați – le place conceptul de mască, dar unii dintre ei nu sunt de acord”, a adăugat liderul de la Casa Albă.

Robert Redfield, directorul Centrelor pentru controlul și prevenirea bolilor, i-a îndemnat pe americanii să poarte măști în public – spunând că pandemia ar putea fi sub control în patru până la șase săptămâni dacă fiecare american poartă o mască.

 Cine sunt cei patru călăreți ai Apocalipsei?

 

 

Răspuns: Cei patru călăreți ai Apocalipsei sunt descriși în Apocalipsa capitolul 6, versetele 1-8. Cei patru călăreți sunt descrieri simbolice ale diferitelor evenimente care vor avea loc la sfârșitul timpului. Primul călăreț al Apocalipsei este menționat în Apocalipsa 6:2: „Am văzut un cal alb, iar cel care-l călărea avea un arc. I-a fost dată o coroană și a venit ca un cuceritor – ca să fie victorios.” Acest prim călăreț cel mai probabil se referă la Antihrist, care va primi autoritate și îi va cuceri pe toți cei care i se opun. Antihristul este un imitator fals al adevăratului Hristos, care, și El, Se va întoarce pe un cal alb (Apocalipsa 19:11-16).

Al doilea călăreț al Apocalipsei apare în Apocalipsa 6:4: „Și s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce stă pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.” Al doilea călăreț se referă la războiul groaznic care va avea loc la sfârșitul vremii.

Al treilea călăreț este descris în Apocalipsa 6:5-6: „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Și în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul și vinul!” Al treilea călăreț al Apocalipsei se referă la o foamete mare care va avea loc, cel mai probabil ca rezultat la războaielor celui de-al doilea călăreț.

Al patrulea călăreț este menționat în Apocalipsa 6:8: „M-am uitat și iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.” Al patrulea călăreț al Apocalipsei este simbolul morții și al devastării. Pare a fi o combinație a călăreților anteriori. Al patrulea călăreț al Apocalipsei va aduce mai mult război și foamete teribilă, alături de ciumă și boli îngrozitoare. Ce este cel mai incredibil sau înfricoșător este că cei patru călăreți ai Apocalipsei sunt doar „prevestitori” ai unor urgii mai groaznice, care vor veni mai târziu în timpul Necazului celui mare (Apocalipsa capitolele 8-9 și 16).

Cei Patru Calareti ai Apocalipsei

Cei Patru Calareti ai ApocalipseiCei Patru Calareti sau cei Patru Vestitori ai Apocalipsei apar prima oara in ultima carte a Noului Testament, numita Cartea Revelatiilor lui Iisus Hristos catre Sfantul Ioan Evanghelistul. Pasajele ne vorbesc despre o carte in mana dreapta a lui Dumnezeu care are sapte sigilii. Mielul Domnului sau Leul Iudeei, Iisus Hristos, o deschide si le rupe pe primele patru, fapt care ii aduce pe pamant pe cei patru calareti: alb, rosu, negru si pal, anume Cucerirea, Razboiul, Foametea si Moartea. Ei aduc Judecata de Apoi si vor abate plagile lor asupra intregii omenirii.

CEI PATRU CALARETI AI APOCALIPSEI

cei patru calareti ai apocalipsei

CALARETUL PE CAL ALB – VICTORIA

“Cucerirea” e cel care calareste Calul Alb, primul sigiliu rupt, prima creatura, si el ii spune lui Ioan Evanghelistul cu voce de tunet: “Vino”. Cel care vorbeste are un arc si o coroana care i-au fost date sa cucereasca si sa supuna.
In Bilbia de la Ierusalim numele lui este “Victorie”. Calaretul a mai fost numit si “Pestilence”.

Irineu, un teolog influent din secolul al II-lea a fost printre primii care l-au interpretat ca Hristos insusi, iar calul alb reprezinta raspandirea cu succes a evangheliilor. Teologii au sustinut aceasta ipoteza, mai ales prin prisma imaginii lui Hristos calare pe un cal alb, Cuvantul lui Dumnezeu in Revelatii. Dar aceasta poate fi o viziune gresita, caci Evangheliile prevestesc Apocalipsa.

Calaretul pe cal alb ar mai putea reprezenta Duhul Sfant. Deasemenea, alte interpretari bazate pe istoria comparata a religiilor il vad pe calaret pe “calea cea dreapta” ca in Mahabharata. Aici, Zeul Krishna calarea un cal alb.

Boala infectioasa, in special ciuma, Pestilence, este reprezentarea principala a Calaretului Alb. Apare inca din anii 1906 la evrei. Interpretarea este neclara: ” Li s-a dat putere peste o patrime din pamant sa ucida cu sabia, prin foame, ciuma si prin animalele salbatice ale pamantului”.

Vicente Blasco Ibáñez, in nuvela sa din 1916, The Four Horsemen of the Apocalypse (filmata in 1921 si in 1962), vorbeste despre arcul sau si sagetile sale otrvite, infectate cu toate bolile.

apocalypse-horsemenCalaretul alb este vazut si ca principiu al raului, insusi Antihristul sau reprezentarea falsilor profeti. Deasemenea, cucerirea poate fi a sufletelor, a mintilor si inimilor oamenilor, nu neaparat o cucerire prin varsare de sange. Se pomeneste ca cineva i-a dat coroana si puterea, deci a fost investit de catre altul.

CALARETUL PE CAL ROSU – RAZBOIUL

Calaretului Razboiului i s-a dat puterea de a lua pacea de pamant, aducand vrajba intre oameni astfel incat ei sa se ucida intre ei. O imensa sabie i-a fost data lui si sigiliul al doilea a fost rupt.
Pregatiti de razboi si de macel, acest calaret se va abate cu furie asupra omenirii. Culoarea sugereaza varsarea de sange, iar sabia ridicata reprezinta o declaratie de razboi, intrarea in batalie.

RazboiulAl Doilea Calaret poate reprezenta razboiul civil, spre deosebire de primul Calaret care reprezinta razboiul de cucerire. Teologii au vorbit si despre persecutarea crestinilor aici.

CALARETUL PE CAL NEGRU – FOAMETEA

Al Treilea Calaret, Foametea, este descris pe un cal negru. Este singurul care vorbeste si reprezinta ruperea celui de-al treilea sigiliu. El are o cumpana in mana fiind Legiuitorul.
Painea este mult mai pretioasa asadar, decat uleiul sau vinul.

CALARETUL PE CAL GALBUI

Al patrulea sigiliu, al Patrulea Calaret are numele Moartea si Hades ii urmeaza. I-a fost data autoritate peste ultima patrime a pamantului. Cunoscut ca si “Calaretul Palid”, Moartea este singurul calaret care primeste nume. El nu poarta nicio arma, dar alte descrieri il prezinta cu o sabie sau cu o coasa.

Culoarea calului poate fi galbuie spre verde sau palida, reflectand culoarea unui cadavru.

PROFETII SI APOCALIPSE LEGATE DE CEI PATRU CALARETI AI APOCALIPSEI

Unii teologi crestini vad in sosirea celor Patru Calareti ca o profetie despre Sfarsitul Lumii. Ei sunt primele sigilii rupte catre Judecata de Apoi.

Cei Patru Calareti ai ApocalipseiInterpretarea istorica a lui E.B. Elliott concluzioneaza ca sigiliile sunt evenimente petrecute in timpul lui Ioan din Patmos. Ele fac referire directa la caderea si declinul Imperiului Roman. Triumful, dezvoltarea lumii romane, cuceririle, urmate de declin, decaderea imperiului sunt metaforizate prin cei Patru Calareti. Alte elemente istorice pot face referire la primele secole de crestinism. Spre exemplu, in 92 d.Hr, politica imparatului roman Domitian a dus la foamente in provincii.

Picturile lui Albrecht Dürer, sugereaza “jocul” Calaretilor impreuna. Protestantii din ziua de astazi, cred ca Profetiile fac referire la evenimentele contemporane. Calaretul Rosu este Comunismul, Calul Alb reprezinta Catolicismul, Calul Negru este simbolul Capitalismului, iar cel Verde este Islamul. 

Altii vad in cei patru calareti ingeri ca Mihail, Gabriel, Raphael si Uriel, asociati adesea cu cele patru puncte cardinale.

Cartea lui Zaharia face si ea referire la Cei Patru Calareti ai Apocalipsei care imprastie teroare pe Pamant.

 

Viruși, Epidemii și Experimente: Istoria Războiului Biologic

Cu toate acestea, în ciuda acestor exemple timpurii, abia în secolul XX, războiul biologic a devenit într-adevăr științific. În timpul Primului Război Mondial, armata germană a fost un practicant notabil al acestei “arte” a războiului, deși într-un mod oarecum întâmplător. Anumite operațiuni efectuate de Germania au vizat infectarea animalelor și / sau hrana animalelor din țările inamice cu antrax și glander (un tip de boală infecțioasă). Cu toate acestea, înainte de câteva decenii, războiul biologic a atins cote majore în multe țări.

Japonezii au fost interesați în special de această zonă de război, intensificându-și eforturile în anii 1930 și timpul celui de-al doilea război mondial. În 1939, japonezii au încercat să achiziționeze virusul febrei galbene de la Institutul Rockefeller din New York. Unul dintre cei mai de seamă susținători ai utilizării biowarfare (război biologic) a fost chirurgul general și microbiologul japonez Shiro Ishii, care a continuat să conducă unitatea centrală a programului de război biologic din Japonia Imperială în timpul celui de-al doilea război mondial: unitatea 731, care avea sediul în China ocupată. În cadrul programului lor de biotehnică, armata japoneză a testat cel puțin 25 de agenți biologici asupra civililor și prizonierilor de război, cu operațiuni inclusiv de intoxicații a peste 1.000 de puțuri de apă chineze, cu tifos și holeră, și împrăștierea de purici infestați cu ciuma deasupra orașelor chineze. Cel puțin mii de oameni au fost uciși de acest program, unii susținând chiar cifra de aproximativ 200.000 de chinezi uciși

Ce este chiar mai rău reprezintă faptul că guvernul american a dat imunitate politică  multora dintre acești ofițeri japonezi de biowarfare în schimbul obținerii datelor din programul de război biologic japonez, ceea ce înseamnă că mulți au scăpat de acuzațiile de crimă de război pe nedrept. Desigur, aceasta amintește de  Operațiunea Paperclip , când SUA au adus 700 de oameni de știință din Germania nazistă în America pentru a lucra la proiecte științifice, inclusiv explorare spațială. În America de Nord, unul dintre cele mai vechi laboratoare biowarfare a fost fondat în 1940 sub proprietate privată, Sir Frederick Banting, câștigător al Premiului Nobel pentru co-descoperirea insulinei, jucând un rol proeminent în această unitate.

Există, de asemenea, numeroase exemple de militari care efectuează experimente de război biologic pe cont propriu, folosind cetățeni nevinovați. În 1950, de exemplu, autoritățile americane au efectuat în secret un experiment de război biologic la San Francisco, prin pulverizarea microbilor în atmosferă pentru a testa impactul pe care un atac de bioweapon l-ar avea asupra orașului de 800.000 de oameni. Acest test a dus la moartea  unui cetățean, care a fost infectat cu una dintre tipurile de bacterii utilizate în experiment, pacientul decedând după ce infecția s-a răspândit în corp și i-a afectat inima. Un alt incident a avut loc în anii 1960, când armata americană și CIA au efectuat un experiment de bio-armă la metroul din New York . Testul a constat în recipiente umplute cu otrava simulată aruncată între două linii de cale ferată, testând modul în care otrava s-a răspândit prin rețeaua de metrou. În Marea Britanie, între 1961 și 1968, Ministerul Apărării a  pulverizat  E. coli și alte bacterii de-a lungul coastei de sud a Angliei, pentru a imita antraxul, cu milioane de persoane care nu au știut că acești germeni sunt aruncați asupra lor.

În afară de civilii folosiți precum șoareci de laborator de către unitățile de biotehnică, programele de război biologic pot reprezenta, de asemenea, un alt risc pentru civili: sub formă de agenți patogeni care scapă accidental din instalațiile de biotehnică. Un exemplu al acestui scenariu s-a produs în Rusia sovietică în 1979, când o epidemie de antrax a izbucnit în orașul Sverdlovsk. Inițial, autoritățile sovietice au încercat să acopere incidentul argumentând că provine de la animale infectate cu antrax. Abia după zeci de ani mai târziu, s-a dezvăluit că epidemia a fost rezultatul unui accident  într-o instalație de război biologic din zonă, cauzat de un filtru de aer înfundat  nefiind înlocuit, rezultând un aerosol de antrax fiind eliberat, omorând cel puțin 66 de persoane.

De acum câteva decenii, putem fi siguri că vor exista revelații referitoare la testele de război biologice și la accidente, în timpul nostru, așa cum ne arată istoria.

 

Apocalipsa cap. 6 – Cele sapte peceti: Consideratii generale

Cele sapte peceti – Consideratii generale

Cele sapte peceti reprezinta un tablou cuprinzator al bisericii crestine de-a lungul veacurilor, incepand cu timpul primei veniri a Domnului Christos, si pana la a doua Sa venire, fara sa cuprinda si evenimentele revenirii Sale.

Lantul profetic al celor sapte peceti merge in paralel cu cel al  epistolelor catre cele sapte biserici si cu cel al celor sapte trambite, potrivit principiului repetitiei pe care este construita cartea Apocalipsei. Fiecare lant profetic aduce elemente suplimentare fata de cel anterior, privind aceeasi perioada a istoriei dintr-o alta perspectiva.

Exista insa si deosebiri intre lantul profetic al epistolelor si cel al pecetilor:

1) O deosebire importanta privind perioadele de timp ale celor doua lanturi profetice priveste pecetea a sasea. Aceasta cuprinde ultimele doua perioade ale bisericii  ( epistola catre Filadelfia si catre Laodicea ).

2) Cele sapte epistole nu cuprind si tabloul revenirii Domnului Christos, ele descriind doar starea bisericii din imediata apropiere a maretului eveniment. Spre deosebire de acestea, cele sapte peceti     ( sigilii ) merg mai departe in timp, infatisand si revenirea Domnului Christos , cu descrierea bucuriei care o va insoti.

Dupa sigiliul al saselea, exista o intrerupere cauzata de intrebarea: “Caci a venit ziua cea mare a maniei Lui , si cine poate sta in picioare ?” ( Cap. 6, 17 ). Capitolul sapte al Apocalipsei este intercalat intre pecetea a sasea si a saptea, avand rolul de a da un raspuns la aceasta intrebare prin prezentarea celor 144 000 , precum si a gloatei fara numar a celor mantuiti.

Evenimentele descrise in lantul profetic al celor sapte peceti se desfasoara pe pamant, in scena intrand doar acele forte care vor avea legatura cu istoria bisericii crestine.  Cele sapte peceti simbolizeaza sapte perioade din istoria crestinismului oficial, asa cum a fost el, si nu asa cum ar fi trebuit sa fie.

Primele patru peceti formeaza un tot unitar, fiind cunoscute si sub denumirea de “calaretii apocaliptici”. Ele sunt simbolice, calul fiind un simbol al crestinismului in totalitatea lui – biserica crestina majoritara. Calaretul simbolizeaza puterea care prezideaza biserica la un moment dat al istoriei ei.

Astfel, calul alb ( prima pecete ) simbolizeaza biserica crestina apostolica, iar calaretul Il reprezinta pe Domnul Christos si apostolii Sai, care au condus biserica in primul secol al erei crestine.

Calul rosu ( a doua pecete ) simbolizeaza biserica persecutata de imparatii romani in secolele al II-lea si al II-lea. Calaretul ii reprezinta pe imparatii pagani care au persecutat biserica.

Calul negru ( pecetea a treia ) simbolizeaza biserica crestina inaltata la rang de religie de stat in Imperiul Roman al secolelor al IV-lea si al V-lea. Calaretul ii reprezinta pe imparatii romani crestini, incepand cu Constantin cel Mare, care au dat libertate si favoruri imperiale bisericii crestine din acea perioada.

Calul galben ( pecetea a patra ) simbolizeaza biserica Evului Mediu, in perioada cuprinsa intre secolele al VI-lea si al XVI-lea. Calaretul ii reprezinta pe capii bisericii romane.

Scena Sufletelor de sub altar ( pecetea a cincea ) reprezinta biserica din perioada Reformei, intre secolele al XVI-lea si al XVIII-lea.

Enuntarea semnelor sfarsitului ( pecetea a sasea ) este legata de istoria bisericii , incepand cu secolul al XIX-lea si pana la revenirea Domnului Christos.

“Tacerea din cer” ( pecetea a saptea ) este legata de evenimentele care insotesc revenirea in slava a Domnului Christos, fiind un “sigiliu” deosebit de toate celelalte.

Privind in ansamblu cele sapte peceti, se observa o schimbare vizibila a culorii celor patru cai, fapt care sugereaza scaderea gradata a spiritului religios al crestinismului. Daca albul primului cal simbolizeaza curatia bisericii, rosul celui de-al doilea cal sugereaza o schimbare puternica in esenta crestinismului. Negrul celui de-al treilea cal este un simbol al apostaziei in care a cazut biserica odata cu inaltarea ei la rang de religie de stat, iar galbuiul celui de-al patrulea cal sugereaza moartea si descompunerea spiritualitatii bisericii medievale.

De asemenea, se poate observa ca fiecare din cele patru fapturi vii din fatza tronului lui Dumnezeu corespunde unei perioade din istoria crestinismului. Astfel:

–  Leul ( simbol al curajului ), corespunde epocii biruitoare de la inceputul crestinismului ( secolul I ).

– Vitelul ( simbol al rabdarii si perseverentei ) corespunde perioadei de persecutie a bisericii crestine din secolele al II-lea si al III-lea. In acest timp de suferinte si incercari,  se cerea multa rabdare si perseverenta din partea credinciosilor

– Omul ( simbol al inteligentei si intelepciunii ) corespunde perioadei primejdioase in care biserica a fost ispitita cu favorurile pamantesti de catre imparatii romani ( secolele al IV-lea si al V-lea ). Perioada aceasta cerea din partea bisericii mult spirit de discernamant, pentru a scapa din cursele ispitelor la care era supusa.

– Vulturul ( simbol al credintei ) corespunde apostaziei in care a cazut biserica in perioada medievala. Starea in care se afla biserica in acea perioada  cerea multa credinta care sa-i ridice pe oameni deasupra oricarei situatii primejdioase.

In ansamblul lor, cele sapte peceti ne dau o imagine a bisericii oficiale, a crestinismului in totalitatea lui, spre deosebire de cele sapte epistole care zugravesc starea spirituala a bisericii minoritare, sarace si neluata in seama, a “turmei celei mici”.

Lori Balogh

 

Coronavirusul, ciuma și boala teoriilor conspiraționiste

Nu, coronavirusul care ține lumea în suspans nu provine din laboratoarele militare chineze sau americane. Nu, albanezii nu posedă imunitate genetică la coronavirus, chiar dacă la televizor prezicătoarele spun altceva.

    
default

Știrile false despre noul coronavirus cuprind teorii amuzante și absurde, dar și zvonuri despre uneltiri înfricoșătoare. De pildă, activista online Dane Ashlie a “a dezvăluit” sutelor de mii de urmăritori ai săi pe Youtube și Facebook “adevărata origine” a bolii: virusul a fost cauzat de extinderea tehnologiei mobile 5G în provincia chineză Wuhan. Ashlie a închis astfel cercul dintre teoria conspirației digitale și pandemia digitală.

Mituri respinse de OMS

Având în vedere miile de păreri despre coronavirus, nu surprinde că avertismentele privind știrile false pe marginea acestui nou virus sunt la fel de cuprinzătoare ca rapoartele oficiale. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a creat un site special pentru a clarifica zvonurile despre presupuse metode miraculoase de tratare a coronavirusului sau despre căile de răspândire a acestuia. https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019/advice-for-public/myth-busters

Respingerea știrilor false și strategia clară de informare a OMS atestă că autoritățile medicale și mass-media au învățat lecțiile trecutului.

Istoria teoriilor conspiraționiste despre îmbolnăviri

Pandemiile apărute la nivel global au fost întotdeauna însoțite de zvonuri și teorii ale conspirației – cu urmări fatale! De fiecare dată (și astăzi se întâmplă la fel), în centrul atenției s-au aflat originea și răspândirea bolilor. Potrivit profesorului Michael Butter din Tübingen, o teorie a conspirației presupune că un grup care operează în secret încearcă să controleze sau să distrugă o instituție, o țară sau chiar întreaga lume.

Moartea neagră

De pildă, nimeni nu a cunoscut originea ciumei care a lovit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea. Zvonurile privind otrăvirea fântânilor s-au răspândit cu rapiditate. Iar presupușii făptași au fost găsiți la fel de repede: evreii cu planul lor satanic de dominație mondială. O epidemie inexplicabilă a fost încărcată politic și religios, soldându-se cu pogromuri și evacuări. Însă teoriile conspiraționiste de acest fel nu au fost în niciun caz o caracteristică a unor epoci demult apuse și bogate în superstiții.

Otrava nemțească

Între 1918 și 1920, “gripa spaniolă” a răpus între 25 și 50 de milioane de vieți, mai multe decât prima conflagrație mondială. Dat fiind că originea bolii nu a putut fi cercetată decât abia în anii ’30, mulți contemporani au catalogat boala drept “otravă germană” – o armă artificială creată artificial de Wehrmacht.

Gândaci Colorado împotriva RDG

Deși nu a fost o boală, gândacul din Colorado a creat mari probleme în fosta RDG. În 1950, când gândacul începuse să amenințe întreaga recoltă de cartofi, propaganda socialistă l-a declarat “armă americană” menită să saboteze estul. Astfel, noul regim încerca să escamoteze propriile eșecuri.

Operațiunea Detrick

Aproape nicio altă boală nu a fost vizată de o campanie atât de elaborată de dezinformare precum SIDA.

(https://www.bstu.de/assets/bstu/de/Publikationen/BFi33_Selvage_AIDS.pdf  und https://www.wilsoncenter.org/blog-post/operation-denver-kgb-and-stasi-disinformation-regarding-aids).

Începând din 1983, serviciul secret sovietic KGB a răspândit zvonuri conform cărora Statele Unite ar fi dezvoltat SIDA ca armă biologică la Fort Detrick. Americanii ar fi testat-o pe prizonieri, minorități și homosexuali, iar ulterior ar fi susținut că boala a apărut în Africa.

Coronavirus - Italia (picture-alliance/dpa/C. Furlan)Străzi goale la Veneția, de teama coronavirusului

În 1985, biologul sovietico-german Jakob Segal a scris o lucrare pseudoștiințifică bazată pe această teorie a conspirației. Deși biologii și medicii din întreaga lume au respins tezele ca fiind un nonsens, această teorie a conspirației rezistă până astăzi sub diverse forme.

Schema F

Ceea ce a funcționat pentru SIDA a putut fi aplicat și altor boli. După căderea Uniunii Sovietice la mijlocul anilor ’90, autoritățile sanitare începuseră să gestioneze tot mai bine maladia SIDA. Însă în Africa izbucnește un focar de Ebola.

Unii dintre aceiași teoreticieni ai conspirației care credeau că originea artificială a SIDA se află în laboratoarele americane au pus izbucnirea Ebolei pe seama unor presupuse teste cu arme biologice desfășurate în centrele de cercetare militară Fort Detrick din SUA sau la Porton Down, în Marea Britanie.

În 2019, congresmanul Chris Smith a solicitat în mai multe rânduri Pentagonului să facă publice documente secrete despre dezvoltarea căpușelor militarizate. Un “studiu” publicat recent a sugerat că acestea au răspândit în întreaga lume borelioza (boala Lyme), o boală inflamatorie multisistemică produsă de spirocheta Borellia și transmisă la om prin înțepătura căpușei infectate.

Arme biologice și demență digitală 

“Gripa spaniolă”, SIDA, Ebola, boala Lyme și, mai nou, coronavirusul. Lista bolilor globale despre care se spune că sunt rezultatul programelor de arme biologice din SUA este din ce în ce mai lungă. Totuși, în ceea ce privește coronavirusul, există și zvonul că el ar fi produsul unei arme biologice a chinezilor.

Cu toate acestea, argumentele sunt întotdeauna aceleași. Probele lipsesc. Asemenea teorii ale conspirației apar cu precădere în etapele timpurii ale pandemiei, când originea și metodele de transmitere a bolii sunt încă relativ neclare.

Adesea, revoluția digitală complică situația. Știrile false și zvonurile se răspândesc cu rapiditate prin intermediul rețelelor de socializare și al serviciilor de mesagerie, depășind capacitatea autorităților medicale de a oferi informații la timp. Epoca digitală acționează ca un turbocompresor asupra teoriilor conspiraționiste despre boli.

Corona este un virus ce poate fi depășit doar prin cercetări serioase, măsuri de igienă și îngrijiri medicale. Lista aceasta poate fi completată cu informarea corectă despre virus. Educația, competența mass-media și igiena mentală ajută și în acest caz. Unii “trolli” de pe Internet recomandă o bere Corona ca remediu pentru temerile și emoțiile iraționale. Deși acest lucru nu are un efect de vindecare dovedit, el calmează predispoziția către conspirații și isteria.

 

Coronavirusul, conceput în laborator ca o armă biologică de distrugere în masă

Coronavirusul a fost conceput ca o armă destinată „răspândirii eficiente în rândul oamenilor” potrivit mai multor lucrări științifice dezvăluite de Francis Boyle, profesor de drept internațional și expert în studiul războaielor biologice, într-un interviu acordat lui Alex Jones, gazdă a unei emisiuni radio. 

Lucrarea descrie noul coronavirus CoVid-19 ca având proprietăți unice de „gain of function”, care îl fac o armă biologică perfectă, confirmând în același timp că aceste noi proprietăți au origini artificiale, și nu o evoluție virală naturală. Cu alte cuvinte, virusul a fost conceput în laborator.

Tehnologia „gain of function” constituie o mutație a ADN-ului cu substanțe periculoase folosite într-un război biologic.

„Cred că am dovezi decisive despre originea acestui virus și el provine de la trei laboratoare BSL (Biosafety Level) legate de programul de arme biologice de la Universitatea din Carolina de Nord”, a declarat profesorul Boyle.


Profesorul face apel la un studiu din 2015 despre virusul SARS, precizând că: „Trebuie să fim atenți la cei implicați în conceperea SARS. Sunt toți acești indivizi de la Universitatea din Carolina de Nord și un membru al agenției federale Food and Drug Administration (FDA) – prin urmare, nu te poți încrede în FDA. La sfârșitul listei, cine credeți că este implicat? Zhengli-Li Shi, cercetător în Laboratorul de Patogeni Speciali și Biosiguranță, Institutul de Virologie Wuhan, Academia Chineză de Științe, Wuhan, China.”

„Așadar, este foarte clar pentru mine că Zhengli-Li Shi a obținut această tehnologie „gain of function” pentru SARS de la acest laborator al Universității din Carolina de Nord”, adaugă Boyle.

Într-o altă lucrare științifică, doi profesori de la Universitatea de Tehnologie din China de Sud concluzionează, de asemenea, că noul CoVid-19 „a scăpat” din laboratorul BSL-4 din Wuhan.

Mai mult, profesorul Boyle este de părere că virusul a infectat China accidental, căci scopul său inițial era să fie folosit împotriva rușilor.

Între timp, o fabrică din Melbourne, Australia, a început să producă o doză de test pentru un potențial vaccin contra coronavirusului, iar oamenii de știință vor începe testele pe animale săptămâna aceasta. Vaccinul-test a fost dezvoltat în șase săptămâni de cercetătorii de la Universitatea din Queensland, folosind prima tehnologie moleculară polipeptidă din lume, inventată în Australia.

 

Oraşul Wuhan, unde a apărut coronavirsului ar avea două laboratoare care sunt implicate în dezvoltarea de arme biologice

Potrivit unui expert israelian în război biologic, epidemia mortală de virus răspândit la nivel mondial ar putea avea originile într-un laborator din Wuhan legat de programul de arme biologice al Chinei arată publicaţia Washington Times.

În această săptămână, Radio Free Asia a redifuzat un raport al unui post local de televiziune din Wuhan transmis iniţial în 2015, care vorbea despre cel mai avansat laborator de cercetare de virologie din China, cunoscut sub numele de Institutul de Virologie Wuhan.

Laboratorul este singura unitate declarată de China acreditată să lucreze cu viruşi letali.

Dany Shoham, fost ofiţer de informaţii militare israeliene care a studiat războiul biologic chinez, a declarat că institutul este legat de programul de arme biologice secret al Beijing-ului.

„Anumite laboratoare din institut au fost probabil angajate, din punct de vedere al cercetării şi dezvoltării, în dezvoltarea de [arme biologice] chineze, cel puţin colateral, dar nu ca centru al războiului biologic propriu zis”, a declarat domnul Shoham pentru The Washington Times.

Operaţiunile cu armele biologice ale Chinei sunt parte dintr-un program dual civil-militar şi sunt „cu siguranţă secrete”, a spus el într-un e-mail.

Shoham are doctoratul în microbiologie medicală. Din 1970 până în 1991 a fost analist senior de informaţii militare israeliene pentru război biologic şi chimic în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume, deţinând gradul de locotenent colonel.

China a negat în trecut că deţine arme biologice ofensive. Departamentul de Stat, într-un raport de anul trecut, a declarat că suspectează angajarea regimului comunist chinez în programe secrete de război biologic, conform Washington Post.

Până în prezent, autorităţile chineze au spus că originea coronavirusului care a ucis şi a infectat mii de persoane (conform datelor oficiale) în provincia centrală Hubei nu este cunoscută.

Gao Fu, directorul Centrului chinez pentru controlul şi prevenirea bolilor, a declarat joi, că semnele iniţiale au indicat că virusul provine de la animale sălbatice vândute pe o piaţă de fructe de mare din Wuhan.

Un semn sigur că regimul chinez începe o operaţiune de dezinformare este că, cu câteva săptămâni în urmă, au început să circule pe Internetul chinez zvonuri care susţineau că virusul face parte dintr-o conspiraţie a SUA pentru a răspândi armele biologice. Asemenea campanii de zvonuri sunt – ca de altfel întregul sistem de media socială – sub controlul total al regimului chinez.

Campania de dezinformare ar putea indica faptul că Beijingul pregăteşte un război informaţional pentru a contracara acuzaţii ulterioare că noul virus a scăpat din unul dintre laboratoarele de cercetare civile sau militare din Wuhan.

Institutul Wuhan a studiat coronavirusurile în trecut, inclusiv tulpina care cauzează sindromul respirator sever acut sau SARS, virusul gripal H5N1, encefalita japoneză şi febra dengue. Cercetătorii de la institut au studiat, de asemenea, germenul care provoacă antrax – un agent biologic dezvoltat pe vremuri de Rusia.

„Coronavirusurile (în special SARS) au fost studiate în institut şi se află probabil acolo”, a spus el. „SARS este inclus în programul chinez de război biologic, în general, şi este ţinut în mai multe laboratoare din China”.

Nu se ştie dacă gama de coronavirusuri a institutului este inclusă în programul de arme biologice, dar este posibil, a spus colonelul.

Întrebat dacă este posibil ca virusul Wuhan să se fi scurs, Shoham a spus: „În principiu, infiltrarea externă a virusului ar putea avea loc fie ca scurgere, fie ca o infecţie interioară neobservată a unei persoane care ieşea în mod normal din unitatea respectivă. Acesta ar fi putut fi cazul Institutului de Virologie Wuhan, dar până în prezent nu există dovezi sau indicaţii pentru un astfel de incident.”

După găsirea amprentei genetice a noului coronavirus, ar putea fi posibilă determinarea sau sugerarea originii sau sursei sale.

Shoham, care în prezent lucrează la Centrul de Studii Strategice Begin-Sadat de la Universitatea Bar Ilan din Israel, a declarat că institutul de virologie este singurul sit declarat în China de nivel 4, un statut care indică cele mai stricte standarde de siguranţă pentru a împiedica răspândirea celor mai periculoşi şi exotici germeni patogeni.

Fostul medic israelian cu activitate în intelligence-ul militar a declarat că au existat suspiciuni cu privire la Institutul de Virologie din Wuhan, când un grup de virologi chinezi care lucrau în Canada au trimis în mod necorespunzător probe în China despre unele dintre cele mai mortale virusuri de pe pământ, inclusiv virusul Ebola.

Într-un articol din iulie în jurnalul Institutul pentru Studii şi Analize ale Apărării, Shoham a spus că institutul Wuhan este unul dintre cele patru laboratoare chineze angajate în unele aspecte ale dezvoltării armelor biologice.

El a identificat laboratorul securizat de biosecuritate Wuhan din cadrul institutului ca angajat în cercetări asupra virusurilor cu febra hemoragică Ebola, Nipah şi Crimeea-Congo.

Institutul de virologie Wuhan se află sub egida Academiei Chineze de Ştiinţe. Dar anumite laboratoare din cadrul acestuia „au legătură cu armata sau structuri legate de războiul biologic din cadrul armatei”, a afirmat el.

În 1993, China a declarat o a doua instalaţie, Institutul de Produse Biologice Wuhan, ca una dintre cele opt laboratoare de cercetare în domeniul războiului biologic acoperite de Convenţia asupra armelor biologice (BWC), la care China s-a alăturat în 1985.

Institutul Wuhan de Produse Biologice este un laborator „civil”, dar este legat de armată şi a fost considerat implicat în programul chinez de război biologic, conform declaraţiilor colonelului Shoham.

Vaccinul Chinei împotriva SARS este probabil produs acolo, conform declaraţiilor colonelului israelian. „Aceasta înseamnă că virusul SARS este păstrat acolo, dar nu este un nou coronavirus, cu excepţia cazului în care tulpina iniţială a fost modificată, ceea ce nu este clar că s-a întâmplat şi nu poate fi speculat în acest moment”, a spus el.

Raportul anual al Departamentului de Stat privind respectarea tratatelor militare afirma anul trecut că regimul comunist chinez s-a angajat în activităţi care ar putea susţine războiul biologic.

„Informaţiile indică faptul că Republica Populară Chineză s-a angajat în perioada de raportare în activităţi biologice cu aplicaţii potenţiale cu dublă utilizare, ceea ce ridică îngrijorări cu privire la respectarea de către aceasta a convenţiilor privind războiul biologic, a spus raportul, adăugând că Statele Unite suspectează că Beijingul nu a eliminat programul de război biologic, conform cerinţelor tratatului.

Laboratorul de biosecuritate este situat la aproximativ 30 de km de piaţa de fructe din Hunan despre care unele rapoarte locale susţin că ar fi focarul epidemiei actuale.

Medicul microbiolog Dr. Richard Ebright, de la Universitatea Rutgers, a declarat pentru Daily Mail din Londra că „în acest moment nu există niciun motiv de suspiciune”, că laboratorul din Wuhan ar fi legat de focarul virusului.

sursa: epochtimes-romania.com

 

Preotii mint poporul de mii de ani si, dupa rastignirea lui Isuss, rastignesc lumea, deci si pe poporul roman-cu pomeni, bani, idoli iconati, muti, surzi, mortali; De aceea fura la vedere, mint, manipuleaza, exploateaza si merg mina in mina cu instrumentele mortii, cu statul si cu guvernantii, neplatind nici taxe, impozite

ggANAF evită controlarea celor 20 de mii de biserici. Iata munti de Banii negri ai Bisericii miliardare, ascunși sub  sutane!

După ce ani de zile n-au făcut nimic altceva decât să tolereze marii evazioniști ai țării, iată că organele Statului de drept au pătruns adânc în ultimele zile, în cei care țin, de fapt, țara pe umeri: micii întreprinzători.

Desfășurată timp de 7 zile operațiunea Fiscului de depistare a evaziunii fiscale în lipsa bonului s-a soldat, în total, cu 778 de amenzi în valoare de 3,8 milioane de lei, confiscări de 550.000 de lei și suspendarea temporară a activității în 174 de puncte de lucru ale agenților economici.

Să nu înțelegeți greșit, ANAF trebuie să ia măsuri împotriva evazioniștilor, dar excesul de zel al inspectorilor aplicat micilor evazioniști nu-i face decât complicele marilor evazioniști, de care nu se ating.

Inspectorii antifraudă sunt complicii preoților?

Atât timp cât nu se ating de evaziunea fiscală din lăcașele de cult, inspectorii antifraudă se dovedesc complicii popilor.

Deși sunt obligate de legislație să elibereze chitanță/bon ori de câte ori încasează taxe pentru produsele de cult (lumânări, icoane, mir, etc) și pentru serviciile religioase precum cununii, botezuri sau înmormântări, foarte puține biserici respectă legea. În cele mai multe cazuri una este suma încasată și alta este cea trecută pe chitanță – de obicei aceasta sumă este infimă, de exemplu: preotul încasează 2000 de lei și trece pe chitanță doar 150 de lei. Majoritatea clericilor nu oferă niciun fel de chitanțe pe banii încasați. Astfel, fondurile provenite din donațiile și taxele bisericești ajung direct în buzunarele clericilor.

Orice sumă încasată de clerici trebuie dovedită prin note contabile, altfel intră la infracțiunea de evaziune fiscală. Preoţii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege. Sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, este considerată evaziune fiscală.

Autoritățile statului, prin inspectorii antifraudă, au drept de control în toate domeniile, inclusiv asupra cultelor religioase. Instituțiile de control fiscal ale statului ar trebui să verifice dacă:

  • s-a făcut evaziune fiscală
  • s-au implementat corect evidențele contabile
  • proveniența veniturilor se reflectă în notele contabile
  • s-au respectat prevederile legale privind veniturile și cheltuielile
  • în schimbul serviciilor și produselor s-au eliberat chitanțe, bonuri de casă, facturi.
  • s-au efectuat spălări de bani, deturnări de fonduri, activități ilicite interzise de lege, ș.a.m.d.

Sistemul actual de verificare și control al statului asupra cultelor religioase lipsește cu desăvârșire.

Banii negri ai clericilor: peste 500 de milioane de euro…

Banii proveniți la negru, care ajung direct în buzunarul clericilor, sunt rezultatul lipsei de fiscalizare a comerțului bisericesc. Veniturile nefiscalizate se regăsesc prin diversele taxe și contribuții (prohibitive pentru mulți enoriași) impuse de cultele religioase pentru produsele și serviciile comercializate de acestea:

  • venituri din contribuția la biserică
  • venituri din vânzarea obiectelor de cult (lumânări, tămâie, icoane, cruci, etc)
  • venituri din ritualuri (botezuri, cununii, înmormântări, sfințiri, pomeniri, parastase, etc)
  • venituri din turism (taxe intrare în mănăstiri, taxe fotografiere/filmare în mănăstiri)
  • venituri din taxe impuse pe locurile de veci
  • altele

Cutia milei ascunde anual venituri la negru estimate la 180 de milioane de euro!

Cutia milei prezintă o situație anormală de evaziune fiscală. Potrivit legislației în vigoare, utilizarea fondurilor bisericești strânse din donații nu este supusă controlului public, ci numai acelea provenite din bugetul statului – cultele nu oferă transparență nici măcar pentru fondurile publice. Bisericile ar trebui să poată fi controlate în legătură cu modul în care cheltuiesc fondurile adunate prin acțiuni de caritate. Nicio entitate juridică nu poate fi scutită de înregistrări de documente contabile, iar cultele religioase sunt considerate, prin lege, entități juridice.

Conform unui sondaj (Cartografierea socială a Bucureştiului) realizat de studenții de la Facultatea de sociologie din Școala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Biserica face prin cutia milei o evaziune fiscală de 18 milioane de euro la nivelul Bucureștiului. Prin extrapolarea datelor obținute în sondaj, rezultă că la nivelul țării Biserica face o evaziune fiscală de aproximativ 180 de milioane de euro.

NotăLa această estimare nu mai adunăm zecile de milioane de euro adunate de la sutele de pelerinaje cu moaște din țară. În 2012 pelerinajul de Sfânta Parascheva  a adus vreo 2,5 milioane de euro în buzunarele sutanelor negre – destinația banilor a rămas un mister.

Asta nu-i evaziune fiscală? Ce fac inspectorii antifraudă în timpul ăsta? Confiscă urzici!

 

Contribuția bisericească/zeciuiala ascunde anual venituri la negru estimate la 160 de milioane de euro!

Contribuția bisericească anuală este stabilită de fiecare Consiliu Parohial în parte. Sumele anuale pretinse de clerici sunt între 50 și 200 de familie. Sumele percepute scad în zonele rurale și cresc mai mult în zonele urbane și în străinătate, unde contribuțiile bisericești depășesc și 500 de lei – se observă clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele de preț sunt nejustificate.

În România sunt 8.5 milioane de locuințe, peste 7,1 milioane de gospodării și probabil tot pe atâtea familii. Dacă luăm o medie de 100 de lei și înmulțim cu peste 7 milioane de familii, avem (doar din contribuția la biserică) venituri la negru de peste 700 de milioane de lei, adică vreo 160 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții casele alea de lux.

În 2011, statul a plătit 60 de milioane de euro pentru salariile clericilorPreoții aproape că își triplează veniturile doar prin colectarea acestor contribuții bisericești, care (aproape integral) sunt venituri ilegale pentru că nu se regăsesc în notele contabile ale parohiilor – preoții nu oferă chitanțe (sau oferă doar pe frânturi mici din sume) pentru perceperea taxelor și banii ajung direct în buzunarul lor.

Unde sunt inspectorii antifraudă? Închid localurile de plăcinte pentru 3 lei nedeclarați! Demență sau complicitate?

 

Ritualurile bisericești ascund anual venituri la negru estimate la 140 de milioane de euro!

Taxele percepute din ritualurile bisericești sunt stabilite de fiecare cleric în parte. În general taxele sunt cuprinse între 500 și 2.000 de lei pentru principalele ritualuri: botezuri, cununii și înmormântări. Acestea sunt costurile standard, dar preoții mai adaugă ~50% și pentru serviciile adiacente, cor etc. Se observă și aici foarte clar ”simțul de afacerist” al clericilor, diferențele uriașe de preț sunt nejustificate, tarifele (unele ajung deci la 1000 de euro pe oră) depășesc cu mult bunul simț, fără să mai punem la socoteală faptul că acești clerici sunt plătiți din bani publici, mai exact din banii contribuabililor. Ai mei, ai tăi, ai noștri.

Media este de 1250 de lei per ritual. În România anual sunt (cumulat) circa 500.000 de botezuri, cununii și înmormântări. Deci putem estima că sumele anuale încasate de clerici pe ritualurile principale sunt de 625 de milioane de lei, adică vreo 140 de milioane de euro.

Începem să înțelegem cum de își permit preoții și mașinile de lux.

Preoții își dublează veniturile prin taxele încasate din ritualurile bisericești, iar împreună cu banii negri proveniți din zeciuială, ajung să aibă un venit negru de 5 ori mai mare decât cel oferit de stat.

Unde sunt inspectorii antifraudă? închid magazinele de carne și dau amenzi de 5.000 de lei după ce găsesc un minus în gestiune de 50 de lei. Dar și pentru 14 bani în plus!

 

Vânzarea obiectelor de cult

Veniturile din vânzarea obiectelor de cult sunt de asemenea nefiscalizate. Biserica deține monopol pe producerea obiectelor de cult, iar produsele sunt vândute la suprapreț. Majoritatea (dacă nu chiar toate) obiectelor de cult de la pangarul bisericii sunt vândute fără bon/chitanță – evaziunea fiscală.

Fără bon fiscal la pangarul bisericilor

Pangarul bisericii, locul unde se vând lumânări, tămâie, icoane și alte obiecte de cult, este și acesta un alt mod de umflare a buzunarelor clericilor. Nu este controlat de nicio instituție de control a statului și astfel se face multă evaziune fiscală. De fapt, aici nu se face comerț, ci bișniță. Statul acoperă economia subterană din biserici, prin suprataxarea contribuabilului.

Vânzarea de lumânări ascunde anual venituri la negru estimate la peste 110 milioane de euro!

Lumânările de la pangar ajung să coste și de 10 ori mai mult decât cele vândute în magazine. Știm că BOR impune enoriașilor săi să cumpere lumânările de la pangar, ba mai mult a introdus (de la sine putere) și o amendă de 5.000 de lei pentru cei care încalcă ”legea bisericească”. De ce acest exces de zel? Motivul este, din nou, banul.

Lumânările mici, obișnuite, costa 1 leu bucata, dar se vând și lumânări, mai mari, cu 5 și chiar 10 lei bucata.

Să facem un calcul estimativ al vânzărilor de lumânări. 

În bisericile din zonele rurale probabil că se vând puține lumânări, de ordinul zecilor pe zi. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la cel puțin câteva sute și chiar mii. Să presupunem că în mediul rural se vând în medie 10 lumânări pe zi și câte 1000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul rural se vând anual (în medie) peste 5.000 de lumânări. 

În bisericile din zonele urbane probabil că se vând mult mai multe lumânări, de ordinul sutelor și chiar miilor pe zi, mai ales în catedrale. De sărbătorile mari creștine probabil că numărul lor crește la câteva zeci de mii. Să presupunem că în mediul urban se vând în medie 100 lumânări pe zi și câte 10.000 de Paște și Crăciun.
Cu indulgență, în bisericile din mediul urban se vând anual (în medie) peste 50.000 de lumânări. 

Facem o medie între mediul rural și urban. Luăm o media anuală (de lumânări vândute într-o biserică) de 27.500 de bucăți. Conform Secretariatului de Stat pentru Culte, în România sunt peste 18.429 de lăcașuri de cult – acest număr nu a crescut de cel puțin un an de zile, deși s-au construit sute de biserici în 2013.

Calculăm doar lumânările cu prețul de 1 leu: 18.429 biserici x 27.500 lei = 506.797.500.

Deci peste 500 de milioane de lei, adică peste 110 milioane de euro pe an încasați de clerici, doar din vânzarea nefiscalizată de lumânări.

Notă:

  1. Nu toate cultele vând lumânări, deși BOR deține majoritatea pieței obiectelor de cult.
  2. Producția de lumânări presupune și niște costuri, deci nu toată suma câștigată este profit.

Din aceste două considerente nu voi mai adăuga la calculul total și lumânările vândute cu preț mai mare de 1 leu, probabil vreo 50 de milioane de lei.

  • Evident că mai sunt și lumânările ”speciale” pentru botezuri/cununii care sar de 100 de lei și ajung ușor și la 300 de lei bucata. Nici pe acestea nu le mai adăugăm la calculul total, deși sunt vreo 180 de mii de nou-născuți pe an în România și peste 100 de mii de cununii. Cumulate s-ar adăuga în buzunarele preoților încă vreo 28 de milioane de lei.
  • Sunt vreo 220 de mii de înmormântări pe an în România – știm că la înmormântări se vând mult mai multe lumânări, nici pe acestea nu le mai adăugăm la total, treacă de la noi încă vreo 22 de milioane de lei – estimare 100 de lumânări per înmormântare.
  • La zecile/sutele de ”sărbători cu moaște” anuale se vând probabil sute de mii, dacă nu chiar milioane de lumânări – nici pe acestea nu le mai calculăm.

Alte obiecte de cult

Bisericile vând și multe alte obiecte de cult:

Este greu de apreciat câtă evaziune fiscală se face cu aceste produse, dar probabil se mai scurg, în buzunarele clericilor, cel puțin câteva zeci de milioane de euro și din vânzarea acestora.

Sfințirea mașinilor și a caselor ascunde anual venituri la negru estimate la 70 de milioane de euro!

Sfințiri de mașini

Conform unui sondaj IRES din 2013, 27% dintre români și-au sfințit deja mașina. În România sunt aproape 4,5 milioane de autoturisme, deci 1.215.000 au cotizat cu 100 de lei – sumele încep de la 50 de lei dar sar și de 500 de lei pentru mașinile străine. Sfințirea mașinilor îngreunează buzunarele sfintelor sutane cu peste 120 de milioane de lei, adică vreo 27 de milioane de euro.

Notă: Nu știm cu ce frecvență (anual/trimestrial/lunar) își sfințesc aceștia mașina pentru că BOR nu binevoiește să ne ofere niscai transparență.

Sfințiri de case

Sfeștaniile la case încep tot cu 50 de lei, dar puțini preoți mai acceptă asemenea ”taxe”.  Cei mai mulți percep o taxă minimă de 100 de lei. Sunt destui care dau peste 200. În România sunt peste 8 milioane de locuințe. Să presupunem că doar un sfert dintre case sunt sfințite anual, asta ar înseamna peste 200 de milioane de lei, adică vreo 45 de milioane de euro iau drumul sutanelor.

Se sfințesc mult altele:  animale de companie, cai, găini, podgorii, militari, jandarmi, polițiști, sportivi, salvările/SMURD, tomografe, masini de curse, carele TV de transmisie prin satelit, autospecialele de pompieri, deținuți, spitale, mașinile care execută tuneluri de metrou, bazine de înot, fabrica Bosch, săli de sport/karate, academii de poliție, sediile partidelor politice, clinici, magazine, salvări, acceleratoare de particule, temple masonice, stadioane de fotbal, piețe, pușcării, prefecturi, consilii județene, clădiri ale magistraților, centre SPP, campusuri, statui ale fotbaliștilor, etc, șamd.

 

Alți bani negri, pentru sutanele negre, pe care îi estimăm cu alte ocazii:

  1. taxe pe locuri de veci – probabil de ordinul sutelor de milioane de lei (sute de mii de euro un loc de veci, dar se găsesc și cu 1000 de euro)
  2. taxe fotografiere/filmare în mănăstiri – probabil alte zeci de milioane de lei
  3. alte sfințiri, pomeniri, pomelnice, șamd. – probabil alte zeci/sute de milioane de lei

De ce este importantă fiscalizarea comerțului bisericesc?

Peste 650 de milioane de euro este suma estimativă a banilor negri care ajung în buzunarele clericilor. 

Suma este o estimare indulgentă pentru că am omis multe alte ”afaceri” preoțești. Nu m-aș mira dacă această sumă ar fi de fapt dublă sau triplă, fără să luăm în calcul afacerile ascunse ale ”sfinților părinți”, care, dacă au făcut evaziune fiscală în biserică, nu văd ce conduită morală i-ar opri să facă evaziune fiscală și în facerile lor cit se poate de laice, hoteluri, restaurante, tipografii, spitale private, fabrici, investiții pe bursă și un trust media prin care își face propagandă.

Biserica Ortodoxa Romana are terenuri și păduri în valoare de peste 400 de milioane de euro. Potrivit unor estimări independente, Biserica ar avea în visteriile sale în jur de 3 miliarde de euro.

În concluzie clericii bagă în buzunare salarii de cel puțin zece ori mai mari decât cele primite de la stat prin bunăvoința contribuabililor români.Și am ajuns unde trebuia. De la stat, cele 18 culte religioase recunoscute în România, primesc anual 0,4% din PIB, adică vreo 550 de milioane de euro, din care Bisericii Ortodoxe Române îi revin vreo 490.

În concluzie, suma banilor negri (evaziunea fiscală) este mai mare decât fondurile primite de la stat!

Acum să vedem în ce condiții oferă statul (și anume, noi, contribuabilii) aceste sume. Trebuie să citim legile în vigoare.

Articolului 10 din Legea Cultelor:

Alineatul 1: Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rânddin veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.

Legea specifică clar că ”întreținerea și desfășurarea activităților” se face ”în primul rând din veniturile proprii ale cultelor”. Păi dacă cultele ar raporta toți banii încasați, nu ar mai avea dreptul să ceară bani de la noi. Sutanele negre bagă banii pe ascuns în buzunare și apoi mai cer de la noi.

Alineatul 2: Cultele pot stabili contribuții din partea credincioșilor lor pentru susținerea activităților pe care le desfășoară.

Legea le dă dreptul să ceară o contribuție bisericească, dar tot legea le cere să taie și chitanță. Partea de lege care îi avantajează (banii la buzunar) o respectă cu ”pioșenie”, cealaltă în care trebuie să-și justifice încasările, NU. Sfidarea merge mai departe: legea vorbește despre contribuțiile ”pentru susținerea activităților pe care le desfășoară” dar aici slujitorii Domnului au înțeles că își pot cumpăra limuzine de lux, case parohiale cu 3 etaje (mai mari decât bisericile în care slujesc) și bineînțeles aur pe acoperișurile și pe crucile bisericilor. Enoriașii nu se așteptau la asemenea ”nevoi” preoțești.

Alineatul 3: Statul promovează sprijinul acordat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit și încurajează sponsorizările către culte, în condițiile legii.

Păi dacă ”condițiile legii” au fost încălcate (economie subterană, bani la negru, fără chitanță) atunci statul finanțează ilegal cultele.

Alineatul 4: Statul sprijină, la cerere, prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor cetățeni români și cu nevoile reale de subzistență și activitate, salarizarea personalului clerical și neclerical aparținând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuții în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităților de cult cu venituri reduse, în condițiile stabilite prin lege.

”Statul sprijină personalului clerical și neclerical, prin contribuții, în raport cu nevoile reale de subzistență și activitate”. Vilele, limuzinele, hainele cusute cu fir de aur, aurul de la gâtul preoților și în general luxul preoților sunt considerate nevoi reale de subzistență. Asta da sfidare, fix în lege!

Alineatul 5: Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

Cel puțin câteva milioane de români (40% dintre români nu au încredere în biserică – evident că acești 8 milioane de români nu sunt de acord să finanțeze biserica) sunt constrânși să contribuie anual la finanțarea cultelor religioase prin bugetul de stat. Vorbim despre o contribuție (obligatorie) de peste o jumătate de miliard de euro pe care forțat o achită anual contribuabilii români. Contribuabilului nu i se oferă opțiunea de a renunța la finanțarea cultelor. Se încalcă flagrant legea. 

Alineatul 6: Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale.

Fără o fiscalizare a veniturilor preoțești, ei vor cere mereu bani pentru întreținerea luxului pe care îl consideră ”nevoi reale„. Atunci când construiesc biserici între blocuri și locatarii se opun, clericii aduc hotărâri judecătorești pentru a construi biserici pe spațiile verzi, împotriva nevoilor reale ale enoriașilor. Deci ei au convertit nevoile reale ale enoriașilor, în nevoile proprii.

Alineatul 7: Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute și în calitate de furnizori de servicii sociale.

Serviciile sociale sunt o păcăleală. Doar un exemplu: BOR primește aproximativ 490 de milioane de euro pe an de la bugetul de stat, iar pentru ”serviciile sociale” cheltuie doar 2,5% din suma încasată. Dacă asta se numește caritate, atunci ar trebui să schimbăm definiția din DEX.

Alineatul 8: Autoritățile publice asigură oricărei persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliată potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenței religioase.

Nu știu ce presupune asta. Există un număr unde poți suna pentru a cere asistență religioasă? Există o instituție care oferă asistență religioasă? Și până la urmă ce este ”asistența religioasă?

Articolul 11 din Legea Cultelor:

Sprijinul statului constă și în acordarea de facilități fiscale, în condițiile legii.

Statul oferă facilități fiscale celor care deja fac evaziune fiscală? Stat de drept? Nicidecum!

Articolul 12 din Legea Cultelor:

Utilizarea fondurilor bănești primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum și respectarea destinației bunurilor primite în proprietate sau folosință de la autoritățile publice locale ori centrale se supun controlului statului.

Fondurile publice se supun controlului statului, dar statul nu controlează niciodată fondurile publice destinate cultelor.

 

BOR S.R.L.

Mulți folosesc acestă referire atunci când vorbesc despre Biserica Ortodoxă Română, dar titulatura este nedreaptă pentru SRL-urile care respectă legea și care își plătesc taxele la stat. Azi, o parte dintre aceste instituții au parte de excesul de zel al inspectorilor antifraudă, în timp ce preoții continuă liniștiți să pitule banii pe sub altar.

Conform DEX:

  1. Cei care practică afacerismul, realizând profituri personale pe căi necinstite/meschine se numesc bișnițari.
  2. Grupurile de indivizi cu îndeletniciri suspecte, grupurile de persoane legate între ele prin preocupări comune și care își apără reciproc interesele meschine se numesc mafioți.

Ori schimbăm definițiile din DEX, ori aplicăm legea, dacă vrem să-i scoatem pe preoți din categoriile astea două. Sau poate noi vrem, dar ei nu vor – și atunci chiar că avem o problemă.

În concluzie

Inspectorii antifraudă sunt angajați ai statului și de cele mai multe ori se dovedesc sub control politic. Atât timp cât nu avem o separare între Stat și Biserică, cumetriile dintre politicieni și preoți ne vor împiedica să-i controlăm pe cei mai mari evazioniști ai României.

Un adevăr cumplit: În ultimii 25 de ani Biserica ne-a furat, doar prin evaziune fiscală, peste 10 miliarde de euro!

Poate e momentul să luăm puțină atitudine. Să le trimitem niște sesizări inspectorilor antifraudă, să le dăm mură-n gură adresele bisericilor, poate nu le găsesc.

Trimite o sesizare către ANAF, completând formularul!
Sau sună la 0800800085 Telverde Antifraudă Fiscală și înregistrează o sesizare!

 

Asa se fura Romania si se naste DEMON-ia :Trinitatea diabolica din Romania l-a facut boier pe Ioan Nicolae, la fel ca si pe Porumboiu, Musca-oiu, Placinta-oiu si alti Hoto-oi , “MIR-uind “Averea Obsteasca a Tuturor Amarastenilor,pentru a mitui pe alegatori cu un mic si o bere urinabila!

aaaaDNA i-a trimis în judecată  pe Ioan Niculae ,de la InterAgro, pe liderul PSD Brăila, Gheorghe Bunea,şi pe directorul Viorel Bărac, precum şi pe Gheorghe Teodorescu de la INSOMAR, toţi fiind acuzaţi în legătură cu finanţarea partidelor politice  In DOSARUL GEOANĂ/ Magnatul Ioan Niculae se contrazice cu Viorel Hrebenciuc  ,dar minciuna are zilele numarate.

  Procurorul de ședință din partea DNA cere condamnarea la închisoare cu executare, spre maximul pedepsei prevăzut de lege, pentru magnatul Ioan Niculae. Acuzarea își motivează solicitarea și pe declarația de astăzi a magnatului, care, inițial, a susținut că nu i-a cerut nimeni niciodată să susțină vreo campanie electorală. După audierea lui Viorel Hrebenciuc, care a recunoscut sponsorizările, Ioan Niculae și-a… nuanțat, astăzi, declarațiile, arată procurorul de ședință. Acesta cere pedepse maxime și pentru ceilalți inculpați.

Finanțatorii campaniei electorale prezidențiale a lui Mircea Geoană, din 2009, și-ar putea afla curând verdictele finale. La Curtea de Apel București au loc ultimele audieri. Printre cei care au venit astăzi în fața judecătorilor se numără magnatul Ioan Niculae.

”Legat de declaratia lui Hrebenciuc. Consuder ca declarația acestuia dată anterior nu corespunde adevărului. Recunosc întâlnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă, când mi s-a spus că sunt căutat de Viorel Hrebenciuc. Eu eram la etajul șapte. Discuția a durat 15 minute. La final m-a intrebat dacă sunt de acord să finanțez campania lui Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima dată. Am spus că aș putea să sponsorizez, dar să fie legal și plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Nu este adevărat ca nu am vorbit cu Ionuț Costea (cumnatul lui Mircea Geoană, director al Eximbanl – n.r.). Îl știam mai bine decât pe Hrebenciuc”, a declarat Ioan Niculae în fața judecătorilor.

Depoziția lui Viorel Hrebenciuc, la care s-a referit Ioan Niculae, de la termenul anterior al procesului: ”Mircea Geoană știa de modalitatea de finanțare a sondajelor. Știa că se achitau printr-un contract Între Interagro și Insomar, pentru ceva fictiv. Adică niște sondaje de cercetare în constructii. Geoană se consulta des cu Sorin Ovidiu Vîntu”, a declarat Hrebenciuc, care a mai spus: ”L-am rugat pe Ioan Niculae să plătească unele sondaje la Insomar. El a fost de acord. Am aflat ulterior că între Interagro și Insomar s-a încheiat un contract. Dar în realitate era pentru sondajele lui Geoană. Mircea Geoană știa de acest contract”.

Acuzațiile procurorilor:

Dosarul ”Mită pentru campania electorală a lui Geoană” a fost trimis de DNA în judecată în ianuarie 2012:

”În cursul anului 2009, inculpatul Gheorghe Bunea Stancu şi-a folosit influenţa şi autoritatea rezultate din funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene Brăila a Partidului Social Democrat (PSD), pentru a obţine, cu încălcarea dispoziţiilor legale ce privesc finanţarea partidelor politice, suma de 1.000.000 euro de la inculpatul Niculae Ioan, patron al SC INTERAGRO SA, bani ce urmau să fie folosiţi în campania electorală prezidenţială, desfăşurată la sfârşitul anului 2009, pentru susţinerea candidatului PSD. Potrivit înţelegerii infracţionale, sumele de bani urmau a fi furnizate indirect, în sensul că Ioan Niculae urma să achite plăţi către diferiţi furnizori de servicii ce aveau legătură cu campania electorală, inclusiv instituţii implicate în realizarea de sondaje de opinie publică. În acest fel, se disimula destinaţia reală a sumelor de bani, ocolindu-se dispoziţiile legale referitoare finanţarea partidelor politic.

În schimbul banilor oferiţi, Ioan Niculae a solicitat ca, în cazul câştigării alegerilor de către candidatul partidului menţionat, să fie desemnate persoane care să îi susţină interesele la conducerea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, precum şi la nivelul celor două societăţi naţionale ce aveau ca obiect gestionarea şi distribuirea gazului natural (S.N.T.G.N. TRANSGAZ şi SNGN ROMGAZ SA).

Pe parcursul cercetărilor s-a stabilit că, din cei 1.000.000 euro, s-a plătit efectiv suma de 641.730 lei, aproximativ 150.000 euro, folosindu-se drept paravan un contract încheiat între societatea controlată de Ioan Niculae – INTERAGRO SA şi SC INSOMAR srl. Acest contract a fost încheiat pentru servicii fictive, tocmai pentru a se crea o acoperire aparent legală destinaţiei reale a sumelor de bani, şi anume finanţarea unui partid politic cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Contractul propriu zis şi actele aferente (procesul verbal de recepţie, facturi) au fost încheiate de inculpaţii Bărac Viorel şi Teodorescu Gheorghe, cu mijlocirea inculpatului Ioan Niculae”.

 

Miliardarul Ioan Niculae a fost audiat  la Curtea de Apel București, în dosarul în care este acuzat de finanțarea candidatului PSD la alegerile prezidențiale din 2009, Mircea Geoană. La ultimul termen din proces, unul din martori cheie, fostul deputat PSD, Viorel Hrebenciuc, și-a schimbat declarația în defavoarea celor implicați în acest scandal de corupție.

   Procurorul DNA arată că Ioan Niculae și- a nuanțat azi declaratia. “A spus inițial că nu i s -a cerut niciodată să sponsorizeze un partid. Dintr -o data, și- a adus aminte că da”.

Procurorul DNA solicită instanței  condamnări în regim de detenție pentru inculpați, iar pedepsele să fie orientate spre maxim. Procurorul mai cere confiscarea specială.

 

Declarația lui Ioan Niculae

 

 

Ioan Niculae: “Îmi mențin declarațiile anterioare. In 2009 eram președinte Interagro, care la rândul ei era actionară în alte 27 de firme. Activitatea noastră este în proporție de 95% pe activitate de producție, nu și servicii. In august 2008 lumea a intrat în criză economică și am fost printre primii afectați. Am achiziționat terenuri în București și în zone limitrofe. Din grup fac parte și două firme de construcții. Am o luat printr-o firmă teren de 100 milioane de euro la Zimnicea, finalizată în proporție de 90 la suta. A trebuit să oprim activitatea de îngrășăminte chimice. Investițiile imobiliare ar putea să fie profitabile, toată lumea ne spunea asta. In februarie 2009, împreună cu directori de- ai nostri am participat la o conferință care confirma zvonurile crizei din construcții. În aprilie 2009, am hotărât să căutam o firmă pentru elaborarea unui studiu de piață. A fost singura mea implicare în calitate de membru al CA. Am hotărât că era nevoie de acest studiu. Contractul a fost semnat pe 3 sept 2009, eu l-am văzut peste câteva zile.”

Legat de declarația lui Hrebenciuc.

“Consider că declarația acestuia dată anterior nu corespunde adevărului. Recunosc întalnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă când mi s -a spus că sunt cautat de Viorel Hrebenciuc. Eu eram la etajul 7. Discuția a durat 15 minute. La final m -a întrebat dacă sunt de acord sa finanțez campania lui Mircea Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima data. Am spus că aș putea sa sponsorizez, dar să fie legal și plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Nu este adevărat că nu am vorbit cu Ionuț Costea. Il știam mai bine decat pe Hrebenciuc. La finalizarea fabricii am apelat la Eximbank pentru sprijinirea unui contract. Dacă doream să sponsorizez un partid o puteam face legal, fără să risc nimic. Barac Viorel mi- a fost director înainte de 1989, în comerțul exterior. Nu ar fi acceptat să facă ceva ilegal. Pe Teodorescu nu l- am cunoscut până la primul termen de judecată. Pe Bunea- Stancu îl știu din 78, soțiile noastre fiind din același sat de lângă Brăila și chiar rude între ele.”

 

Declarația lui Gelu Teodorescu

 

Gelu Teodorescu, director la Insomar- controlat de SOV: Îmi mențin declarațiile date. Insomar nu făcea numai sondaje electorale, ci studii mai complexe. Numele s-a impus foarte puternic. Viorel Hrebenciuc a venit la Insomar în martie 2009, din partea PSD si voia sa stabileasca bune rekatii cu toaye centrele de cercetari. A venit de mai multe ori. Voia să știe și punctul nostru de vedere. Noi făceam barometre lunare pentru a pregăti exit- poll-uri. Voia să pară printre colegii săi eminența cenușie a PSD- ului. Nu mai voiam să- i dăm informații gratis. I -am zis că dacă le vrea să facă un contract. A venit într-o zi cu doi specialiști americani pentru a lucra sub comanda acestora și ei să ne plătească. Am refuzat. Cu greu a facut un contract cu Insomar, în iunie 2009.

 

 

Nu a plătit. Aveau conturile blocate. Atunci i-am somat să și achite datoriile, altfel nu- i mai dăm informații. Hrebenciuc s-a arătat nemulțumit. Până la urmă a zis că face plata prin două firme. Dar nu era și Interagro. Una era Realphone. Ele au stins datoria PSD- ului. Hrebenciuc a precizat ca este singurul mijlocitor dintre staff-ul lui Mircea Geoană și Insomar. Geoană nu a venit la Insomar. Nici Niculae. Nu am cunoștință despre discutiile lui Vîntu cu Geoană. Vîntu nu era acționar la Insomar. Se poate verifica la Registrul Comerțului, în 2009.

 

“Ne-au contactat mai multe firme de asigurări pentru studii. Le-am comunicat un preț și ne-au refuzat. Atunci a apărut interesul Interagro pentru a valorifica aceste rezultate fără a fi perisabile. În drumurile mele spre Sinaia am văzut reclama la Interagro și am asimilat firma cu una din Brașov a lui Ioan Niculae. I -am confundat. A urmat procedura clasică. Factura și ordin de plată. Nu știu ce devize a luat beneficiarul. Nu mă pricep la afaceri. Eu sunt profesor și cercetător.”

 

Procesul

 

În acest dosar, în primă instanţă, Judecătoria Sectorului 1 a decis, în 20 noiembrie 2013, achitarea omului de afaceri Ioan Niculae, aceeaşi decizie fiind luată şi în cazul lui Gheorghe Bunea, Viorel Bărac şi Gheorghe Teodorescu. Decizia Judecătoriei Sectorului 1 nu a fost definitivă şi a fost contestată la Curtea de Apel Bucureşti.

MITĂ LA PSD: DNA cere închisoare cu executare pentru greii din dosar

 

 

Un procuror de la DNA a cerut joi magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti condamnarea lui Ioan Niculae şi a lui Gheorghe Bunea Stancu la pedepse în regim de detenţie, în cadrul procesului “Mită la PSD”.

Procurorul DNA a spus în sala de judecată că Ioan Niculae şi-a nuanţat declaraţia dată joi în instanţă. “A spus iniţial că nu i s-a cerut niciodată să sponsorizeze un partid. Dintr-o dată şi-a adus aminte că da”, a explicat procurorul, potrivit Agerpres.

De altfel, Ioan Niculae a dat o declaraţie la termenul de joi al procesului. “Îmi menţin declaraţiile anterioare. În anul 2009, eram preşedinte Interagro, companie care la rândul ei era acţionară în alte 27 de firme. Activitatea noastră este în proporţie de 95% pe activitate de producţie, nu şi servicii. În august 2008, lumea a intrat în criză economică şi am fost printre primii afectaţi. Am achiziţionat terenuri în Bucureşti şi în zone limitrofe. Din grup fac parte şi două firme de construcţii. Am o luat printr-o firmă teren de 100 milioane de euro la Zimnicea. A trebuit să oprim activitatea de îngrăşăminte chimice. Investiţiile imobiliare ar putea să fie profitabile, toată lumea ne spunea asta. În februarie 2009, împreună cu directorii noştri am participat la o conferinţă care confirma zvonurile crizei din construcţii. În aprilie 2009, am hotărât să căutăm o firmă pentru elaborarea unui studiu de piaţă. A fost singura mea implicare în calitate de membru al CA. Am hotărât că era nevoie de acest studiu. Contractul a fost semnat pe 3 sept 2009, eu l-am văzut peste câteva zile”, a spus Ioan Niculae.

În legătură cu declaraţia dată de Viorel Hrebenciuc în dosar, Ioan Niculae consideră că ea nu corespunde adevărului.

“Recunosc întâlnirea de pe 28 octombrie. Am luat registrul de intrare de la Interagro. A existat un telefon de la poartă când mi s-a spus că sunt căutat de Viorel Hrebenciuc. Discuţia a durat 15 minute. La final m-a întrebat dacă sunt de acord să finanţez campania lui Mircea Geoană. Nu a precizat sub ce formă. Eram surprins de propunere, era pentru prima dată. Am spus că aş putea să sponsorizez, dar sa fie legal şi plătit prin bancă. A rămas că mă va căuta ulterior. Nu a mai revenit. Dacă doream să sponsorizez un partid, o puteam face legal, fără să risc nimic (…) Pe Bunea Stancu îl ştiu din 1978, soţiile noastre fiind din acelaşi sat de lângă Brăila şi chiar sunt rude”, a adăugat Ioan Niculae.

Dosarul se află în faza de apel, după ce pe 20 noiembrie 2013 Judecătoria Sectorului 1 a decis achitarea lui Gheorghe Bunea Stancu şi a lui Ioan Niculae.

Alături de aceştia au mai fost achitaţi şi ceilalţi inculpaţi din dosar, Gheorghe Teodorescu şi Viorel Bărac.

Procurorii anticorupţie i-au trimis în judecată pe 11 ianuarie 2012 pe preşedintele Consiliului Judeţean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu, şi pe omul de afaceri Ioan Niculae, în dosarul privind finanţarea campaniei electorale a candidatului PSD la alegerile prezidenţiale din 2009, Mircea Geoană.

Bunea Stancu, care era şi preşedinte al Organizaţiei Judeţene Brăila a PSD, a fost acuzat de folosirea influenţei şi autorităţii ce rezultă din funcţia de conducere într-un partid pentru a obţine pentru altul bani sau foloase necuvenite, iar Ioan Niculae, acţionar principal al grupului Interagro SA, a fost acuzat de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În acelaşi dosar au fost deferiţi justiţiei Gheorghe Teodorescu, acţionar al SC Insomar SRL, şi Viorel Bărac, director al SC Interagro SA, ambii pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Potrivit DNA, în cursul anului 2009, Gheorghe Bunea Stancu şi-a folosit influenţa şi autoritatea rezultate din funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene Brăila a PSD pentru a obţine, cu încălcarea dispoziţiilor legale ce privesc finanţarea partidelor politice, suma de 1.000.000 euro de la Ioan Niculae, bani ce urmau să fie folosiţi în campania electorală prezidenţială desfăşurată la sfârşitul anului 2009 pentru susţinerea candidatului PSD Mircea Geoană.

 

 

 

Topul celor mai frumoase sate din lume

        

Cu siguranță ați fost fascinați de arhitectura caselor din locurile pe care le-ați vizitat de-a lungul timpului, însă nimic nu se compară cu aceste sate superbe. Vezi o colecţie cu cele mai frumoase locuri din lume.

Bibury, Anglia

 

Hallstatt, Austria

 

Wengen Village, Elveția

 

Eze Village, Franța

 

Popeye Village, Malta

 

Fort Bourtange, Olanda

 

Zaanse Schans, Olanda

 

Mountain Village în China

 

Satul Shirakawa-go, Japonia

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*