Frate- frate de păcătuire, oricât de căzut ai fi, află că Dumnezeu te aşteaptă cu braţele deschise (Luca, Pilda fiului risipitor, cap.15/11-32), dacă şi tu îl întâmpini cu mireasma lacrimei de pocăinţă, fiindcă El rămâne de partea fiecăruia, dar este împotriva păcatului şi a lui Satan! Şi dacă eşti Academician al nelegiuirii-carpit, zdrenţuit, desculţ, înglodat în fărădelegi, dă-i Lui toate otrăvurile gunoierului din sânge (Gal.5/19-21) şi conectează-te la transfuzia cu Sânge viu, pur, Dumnezeiesc, căci prin dezbrăcarea de sine, te îmbracă în Mantia Lui, dăruită la Golgota (celui ce crede); Acolo, chiar pironit pe cruce l-a deposedat de prada omenească şi l-a făcut de ruşine pe komunistul mincinos în faţa întregului univers (Col.2/14-15) Crede că tot Cerul se bucură pentru restaurarea oricărui fiu care-şi recunoaşte vina, dar se întristează pentru împietrirea celui rătăcitor, infatuat, arogant, fariseic, religios, idolatru, comunist… Să credem că El este singurul din cosmos, care ne dă şi ne vrea tot binele, fiindcă „tot ce este al Tău este al Meu” (Ioan, 17/10); El ne-a împrumutat totul, ca să-i aducem „dobânda” talanţilor, nu s-o luăm ca de apucat… Risipitorul Meu, acum nu este ca în vechime- Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Israel ci, prin Iisuss, vin-o la Dumnezeu, ca să rămâi UNA cu El; Tu eşti al meu, dar eu sunt (în totalitate) al Tău? Pentru că El s-a făcut UNA cu noi, când a luptat până la sânge pentru orice păcătos şi fărădelege, să devenim şi să rămânem UNA cu El- Căpetenie, căci ne vrea cu gelozie pentru sine, nu pentru ea…” (Nu iubiţi lumea… (Ioan 2/15-18)

Dupa ce i-au pupat poala lui Ceausescu=Iliescu,ar trebui sa pupe si moastele  „”protectoare””,pana se vindeca de pandalia idolatriei – Document. Pe 19 decembrie 1989, BOR il felicita pe Ceausescu. Acum sustine ca l-a daramat pe Ceausescu si ameninta actualul Guvern! În timp ce votătorii se hârâie de azi pe mâine, parveniţii politicii româneşti prosperă ! Iată doar câteva afaceri ale baronilor, inclusiv din Capitala Sărăciei ! Cu câţi bani au intrat în politică şi ce averi au făcut aleşii care au pus stăpânire pe România…Primarul Robert Negoiţă explică cum a reuşit să aibă peste 100 de case, majoritatea dobândite după ce a intrat în politică: Nu am derulat afaceri cu statul, sunt meritele din 20 de ani de muncă  …Este PSD-ul comunist?DA,ESTE Satanist! de Vlad Zografi0; Capitolul 7 (I): Ca si Satan,komunismul rezolva si distrugerea familiei;Manipulatorii si idolatorii Poporului  mint de ingheata apele ,caci de la CAP se imputeTara ,daca il inlocuiesc pe Protectorul cel VIU -cu niste oase moarte si microboase…Reactia calma a lui Iohannis la amenintarile patriarhului Daniel. BOR sustine ca preotii au daramat si regimul comunist dar mint !  kkk
MIZERABILII lui iliescu au furat,popii au aghezmuit praznicul komunismului si “”INGERII”” lui voiculescu i-a  aparat…Mafia lui Ceaușescu și războiul de capturare a statului după ’89. Rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori (de aur) . Unde au ajuns banii lui Ceaușescu? Interviu (III)…Testamentul roşu…Cine mai da de capatul imbarligarii ciumetilor !?Burghezia proletară ne distruge ţara!Cine mai da de capatul imbarligarii ciumetilor !?Cum a fost plătit Rafila de marile companii de medicamente. Filiera fundației lui Streinu-Cercel; Ca si multi alti hoti-profitori ai loviturii de stat…Modul dubios in care seful PSD a obtinut titlul de „luptator in revolutie cu rol determinant” „Revolutionarul” Ciolacu a fost mai viteaz decat timisorenii, a inceput revolutia la Buzau cu doua zile mai devreme… Cât costă capitalismul de cumetrie? Prin privati-hotia de sorginte ruseasca(intentionat- pentru reanvierea URSS)ROMÂNIA e inglodata ÎNTRE CAPITALISMUL DE CUMETRIE ȘI STATUL MAFIOT,de  IOAN CISMAȘ; DOAR 10 motive pentru care “”privatizarea”” Electrica S.A. este cea mai proasta privatizare romaneasca a tuturor timpurilor… Dezvăluiri AC: Afacerea Rompetrol sau victoria capitalismului de cumetrie. Între Statul de porc și Statul de drepți…doc-1
Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasăAUREL GHEORGHE- VREMEA TREZIRII – carte creștină; Osea 4:6 Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă ; Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată- Fiul îndepărtat II (Luca 15),de Sinclair Ferguson; Legea şi Evanghelia: Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului, de Shane Rosenthal; Ce înseamnă sângele ispăşitor pentru tine?Florin Bică  -Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă;Care e semnificația sângelui lui Cristos? SÂNGELE PREȚIOS AL LUI ISUS, de David Wilkerson; Justificat prin sângele lui Isus Hristos, de Charles Leiter; Versete relevante pentru subiectul: Sânge; Sângele lui Isus vorbește mai tare decât problema (pacatuirea )ta ylySângele lui Abel şi sângele lui Isus, de  C. H. Spurgeon; Evrei 10:19-22 19Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt… Viața, moartea și învierea Domnului Hristos… Și trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa și sângele; Prezenţa Duhului Sfânt în noi, de Ney Bailey; Ce este de fapt Cina Domnului? MÂNTUIREA PRIN HRISTOS- Meditaţii zilnice – Fritz Berger; Ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35); 7 semne ale revenirii Domnului Isus Hristos (Yeshua Ha’Mashiach); Trezirea din secolul al XVIII-lea, de John Wesley

 

Dezvăluiri AC: Afacerea Rompetrol sau victoria capitalismului de cumetrie. Între Statul de porc și Statul de drepți

de Mihai Enciu in Actualitate
Dezvăluiri AC: Afacerea Rompetrol sau victoria capitalismului de cumetrie. Între Statul de porc și Statul de drepți

În ianuarie 2014 Victor Ponta a promovat o Hotărâre de Guvern prin care a șters datoria de 762 de milioane de dolari pe care Rompetrol Rafinare SA o avea de plătit către statul român. Plagiatorul şi-a pus astfel semnătura pe actul normativ  prin care statul urma să încaseze efectiv doar 270 din cele 760 de milioane de dolari cu care a creditat Rompetrol în 2003. La doi ani după acest tun tras de mongoloid în dauna statului român se trezește din morți și DIICOT, care se aruncă asupra unor fapte ignorate vreme de 13 ani de justiția impecabilă a statului de drept.

In septembrie 2010, miliardarul Dinu Patriciu ar fi trebuit să achite statului român suma de 571 de milioane de euro, sumă aferentă obligațiunilor emise de compania Rompetrol SA în contul datoriilor istorice și curente care se înregistrau în anul 2003. Grație guvernului Tăriceanu, compania datoare a fost înstrăinată de Patriciu contra unei sume exorbitante: 1,3 miliarde de euro! În septembrie 2007, Patriciu a vândut pachetul majoritar de acțiuni al Rompetrol către grupul KazMunaiGaz din Kazahstan, companie care a preluat inclusiv obligația de plată către stat. De mai aproape 13 ani statul român a înacasat din această sumă puțin mai mult decât praful de pe tobă. Pentru că odiseea unei decizii guvernamentale cu iz de corupție la nivel înalt începută în 2003 nu s-a încheiat încă.

O afacere de 615 milioane cumpărată cu 50 de milioane

Costache Dinu Patriciu a cumpărat rafinăria Petromidia în anul 2000. Atunci, șeful FPS (Fondul Proprietății de Stat) Radu Sârbu a semnat contractul de privatizare pentru combinatul petrochimic Petromidia Năvodari cu Rompetrol Group Olanda. Prețul tranzacției s-a ridicat la 615 milioane de dolari dar Patriciu a plătit doar 50,5 milioane de dolari angajându-se să achite datoriile companiei. În anul 2003, fostul prim ministru Adrian Năstase i-a oferit lui Patriciu o reeșalonare a datoriilor până în 2010, inclusiv pentru datoriile acumulate în perioada 2000-2003. Datoriile istorice, de 571 mil. euro, au fost transformate în 2003 în obligațiuni, printr-o ordonanță de urgență semnată de premierul Adrian Năstase și de ministrul finanțelor Mihai Tănăsescu, fiind modificat și contractul de privatizare cu APAPS, care era condus de Ovidiu Mușetescu. Conversia obligațiunilor a permis Rompetrol să investească în modernizarea și majorarea capacitații de producție a Petromidia. Ordonanța a fost adoptată în Parlament în aprilie 2004, fiind votată inclusiv de PD.

Guvernul Tăriceanu își servește păpușarul

Obligațiunile erau scadente în 2010, însă grija achitării datoriei a trecuse la kazahii de la KazMunaiGaz, deși Patriciu a fost cel care a negociat împrumutul de la stat. În februarie 2007, AVAS (urmașa FPS și APAPS), condusă în acel moment de către liberalul Theodor Atanasiu, a scos de sub monitorizarea postprivatizare compania Rompetrol Rafinare, deschizând astfel calea pentru vânzarea grupului Rompetrol. Ministrul de finanțe de atunci, penalul imun Varujan Vosganian și premierul dildo Călin Popescu Tăriceanu nu s-au opus vânzării grupului Rompetrol, deși statul are de recuperat 571 milioane de euro de la Rompetrol Rafinare. Astfel Patriciu și-a încasat miliardul de euro, iar statul aștepta ca în 2010 kazahii să se țină de cuvânt și să plătească datoriile de la Petromidia.

Ce pârghii avea statul ca să-și recupereze bani?

Obligațiunile Rompetrol Rafinare erau convertibile în acțiuni, fapt care a determinat numeroase speculații privind posibilitatea ca statul să redevină acționar majoritar la Petromidia. În realitate, însă, opțiunea de convertire a obligațiunilor în acțiuni aparține emitentului, potrivit ordonanței din 2003, și nu deținătorului obligațiunilor, cum ar fi normal. Cu alte cuvinte, Rompetrol hotărăște dacă vrea statul din nou în acționariat sau nu. Astfel, dacă statul nu-și primește banii, nu devine automat acționar, ci trebuie să se adreseze justiției pentru recuperarea banilor. Rompetrol și-a luat unele măsuri de siguranță și pentru un scenariu în care convertește obligațiunile statului în acțiuni. Potrivit ordonanței de urgență din 2003 se precizează că “obligațiunile nerăscumpărate sunt convertibile în acțiuni la data scadenței, la opțiunea emitentului, prin emiterea unui număr de acțiuni rezultat prin împărțirea valorii nominale a obligațiunilor, exprimată în lei la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României pentru data scadenței, la valoarea nominală a acțiunii”. Adică mu… multă!

Un alt cadou de la Tăriceanu

Legea adoptată în 2005 de Tăriceanu, pentru aprobarea ordonanței din 2003, modifica acest punct din ordonanță, fiind eliminată formula de calcul. De asemenea, în lege a fost introdusă o nouă formulă de calcul care scoate din ecuație variația de curs valutar. Potrivit acesteia, prețul de conversie al acțiunilor va fi valoarea nominală a acțiunilor înmulțită cu raportul dintre cursul leu/euro de la scadență și cursul leu/euro de la emitere. În aceste condiții, chiar dacă leul continua să se deprecieze, statul va lua același număr de acțiuni Rompetrol la scadență ca și în momentul emiterii obligațiunilor, chiar dacă valoarea datoriei, în lei, crește.

De la Tăriceanu ar fi trebuit să înceapă arestările pentru că tomnaticul ginerică nu s-a comportat ca administrator al averii publice, ci ca paznic al conturilor lui Patriciu. Ar fi fost logic ca guvernul condus de el să se fi opus vânzării companiei Rompetrol de către Patriciu. Sau, dacă și-ar fi dat acordul pentru vânzare, guvernul Tăriceanu ar fi trebuit să se asigure că statul va primi banii sau acțiunile fără procese în justiție. Ce-a făcut în schimb statul? I-a netezit calea lui Patriciu către un tun de 571 de milioane de euro! Și asta prin scoaterea Rompetrol de sub monitorizarea postprivatizare, măsură ce a netezit calea către vânzarea companiei. În ograda lui conul Costache începuse să miroasă a moarte, economică, desigur, încă din 2009, când răposatul susținea că șandramaua Rompetrol căpușată din toate direcțiile are capacitatea să își plătească datoriile. Cităm din presa democratică a vremii:  “Există lichidități să plătim datoria la termen. Până acum statul a încasat 300 mil. dolari din dobânzi aferente împrumutului”.

Ziarul Financiar, care-i culesese declarația comenta sec: „ El a mai spus că Rompetrol poate găsi surse de finanțare mai ieftine decât împrumutul de la stat. Rompetrol Rafinare plătește o dobândă anuală egală cu EURIBOR la 12 luni plus 1,5% pentru obligațiunile deținute de stat. Patriciu nu spune însă de unde va avea Rompetrol banii pentru a rambursa obligațiunile, în condițiile în care agențiile de rating se îndoiesc de capacitatea întregului grup de a-și achita obligațiile pe termen scurt fără ajutor din partea companiei-mama KazMunaiGaz. Agenția de evaluare financiară Fitch a redus la sfârșitul lunii mai ratingul grupului Rompetrol de la “B+” la “B” cu perspectivă negativă, considerând că grupul prezintă un risc ridicat de refinanțare, lichiditățile disponibile fiind insuficiente pentru acoperirea datoriei pe termen scurt, care se ridica la finele lunii martie la 706 mil. dolari. Standard&Poor’s a revizuit de asemenea în scădere ratingul Rompetrol Group pentru datoriile pe termen lung, de la nivelul “B+” la “B”, cu perspectivă negativă, în urma ingrijorării privind capacitatea acționarului majoritar, KazMunaiGaz, de a-i acorda sprijin, în caz de nevoie. Reducerea ratingului grupului înseamnă practic o creștere a riscului și implicit o creștere a costurilor de finanțare”.

Patriciu se duce să rafineze petrol cu îngerii în august 2014, în plină investigație asupra țepei Rompetrol. La scurt timp avea să vină și o condamnare a unor complici în scandalul manipulării pieței de capital. Gașca lui Costache se umpluse de bani prin tranzacționarea unor acțiuni Rompetrol pe baza unor informații din interior oferite speculatorilor chiar de moș Costache.

Apucase însă să-și vadă desăvârșită opera de escrocare a contribuabililor români, cărora le-a tras o țeapă istorică. Iată ce fel anunța acest jaf de proporții cosmice guvernul Ponta:

„Se sting, pe cale amiabilă şi reciproc avantajos, litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată dintre Ministerul Finanțelor Publice şi The Rompetrol Group N.V. De asemenea, The Rompetrol Group N.V. se angajează ferm să achiziționeze un număr de acțiuni emise de Societatea „Rompetrol Rafinare” S.A. Constanța reprezentând 26,6959 % din capitalul social în schimbul a 200 milioane dolari SUA şi obligația corelativă a părții române de a oferi spre vânzare aceste acțiuni. Totodată se reglementează principiile referitoare la înființarea, organizarea şi funcționarea unui fond de investiții în sectorul energetic sub forma unei societăți pe acțiuni la care aportul The Rompetrol Group N.V. va fi de 150 milioane dolari SUA şi o cotă de participare la capital de 80%, statul român urmând să dețină o participație de 20%”.

Arestarea lui Ponta și a guvernului său de flaușați trebuia să aibă loc în 24 de ore de la emiterea mizeriei de act normativ care lăsa mălaiul în buzunarele kazahilor. Reacția statului porcesc avea să vină după doi ani și după ce kazahii lui Putin au vândut șandramaua falimentară chinezilor de la China Energy. La data de 9 mai DIICOT anunță că a pus mai multe sechestre pe bunuri și acțiuni Rompetrol într-un dosar în care sunt anchetate fapte din 1998:

„Prin ordonanța din data de 22 aprilie 2016  procurorii  Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală  au dispus schimbarea încadrării juridice şi efectuarea în continuare a urmăririi penale față de un număr de 14 suspecți pentru săvârșirea infracțiunilor de  constituire a unui grup infracțional organizat, abuz în serviciu, complicitate la abuz în serviciu, înşelăciune, complicitate la înşelăciune, delapidare, complicitate la delapidare, evaziune fiscală, complicitate la evaziune fiscală, spălare de bani, manipularea pieţei de capital prin tranzacții sau ordine de tranzacționare: a) care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau prețul instrumentelor financiare b) care mențin prin acțiunea uneia sau a mai multor persoane acționând împreună, prețul unuia sau al mai multora instrumente financiare, la un nivel anormal ori artificial, utilizare a informației privilegiate.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus introducerea în cauză ca părţi responsabile civilmente a KAZ MUNAY GAZ INTERNATIONAL NV (fostă THE ROMPETROL GROUP NV), a SC OILFIELD EXPLORATION BUSINESS SOLUTIONS SA (fostă SC ROMPETROL SA) şi a SC ROMPETROL RAFINARE SA.”

Iată cine sunt golanii din această afacere pe care nu-i întreabă nimeni nimic și ce contribuții au avut la îmbogățirea lui Patriciu, devenit cel mai bogat român:

Mugur Isărescu – a se sălta de la BNR

„Mai mult decât atât, după semnarea Contractului de vânzare- cumpărare nr. 29/2000, prin care așa cum arătat în mod nelegal a fost vândut un pachet majoritar de acțiuni de 69,991% în loc de un pachet de acțiuni de 65,323%, Guvernul României prin Mugur Isărescu prim ministru și Radu Sârbu președintele Consiliului de Administrație al Fondului Proprietății de Stat, au adoptat  la data de 30 noiembrie 2000 OUG 248/2000, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 647/12.12.2000, prin care, pentru a acoperi nulitatea absolută a procedurii de privatizare a Societății Comerciale „Petromidia” – S.A. Constanța și, pe cale de consecință, a contractului cu nr. 29/30.10.2000, a fost modificată  OUG 64/1998  astfel încât aceasta sa aibă următorul conținut:

„1. Articolul 1 va avea următorul cuprins: „ARTICOL UNIC In vederea finalizării privatizării Societății Comerciale Petromidia – S.A. Constanța si transferului dreptului de proprietate asupra pachetului de acțiuni reprezentând 69,991% din capitalul social al acestei societăți comerciale către investitorul cu care Fondul Proprietății de Stat a negociat și a încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect respectivul pachet de acțiuni, se vor acorda prin hotărâre a Guvernului facilități la plata unor obligații bugetare si a altor obligații către Ministerul Finanțelor, prin derogare de la prevederile cap. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, ale cap. V din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, aprobata si modificata prin Legea nr. 108/1996, cu modificările și completările ulterioare, si ale Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 72/1997, cu modificările și completările ulterioare.”

Confortabil, articolul 2 se abrogă. La articolul doi era acțiunea de aur, care ar fi permis statului să se opună la orice decizie care i-ar fi afectat intersele.

Radu Sârbu (PNȚCD)

Fost președinte al FPS a semnat în octombrie 2000 privatizarea rafinăriei Petromidia cu grupul Rompetrol. Prețul plătit de Rompetrol, în rate, a fost de 50,5 milioane de dolari la care se adăugau datorii reeșalonate de 550 de milioane de dolari. Deși conform contractului rafinăria trebuia renaționalizată în cazul neplății sumelor asumate, acest lucru nu s-a întâmplat.

Adrian Năstase (PSD)

Fost prim ministru al României în perioada 2000-2004, el a semnat ordonanța de urgență din octombrie 2003 prin care datoriile istorice ale Petromidia în valoare de 571 de milioane de euro au fost transformate în obligațiuni. Actul normativ conține câteva șopârle, una dintre ele fiind aceea că la scadență conversia obligațiunilor în acțiuni este lăsată la latitudinea Rompetrol. Gestul lui Năstase oficializează relația de vasalitate dintre Patriciu și PSD, începută în 1992 când petrolistul a spart PNL prin crearea PNL-AT și a întrat în guvernul PDSR ca ministru al lucrărilor publice. Ulterior Patriciu a revenit în PNL, pe care l-a confiscat și l-a transformat într-un instrument politic pus la dispoziția PSD pentru diverse favoruri. Petromidia este doar unul dintre ele iar Patriciu a fost un sponsor tradițional al PSD.

Ovidiu Mușătescu (PSD)

În prezent decedat, fost șef APAPS, a acceptat transformarea datoriilor în acțiuni deși contractul de privatizare obligau compania la plata datoriei. În calitatea pe care o avea era obligat să monitorizeze Petromidia și să facă demersuri pentru respectarea contractului de privatizare și naționalizarea companiei.

Teodor Atanasiu (PNL)

Fost președinte AVAS în guvernul Tăriceanu a scos de sub monitorizarea post privatizare Rompetrol Rafinare în februarie 2007. Astfel firma a putut fi vândută fără nicio restricție și fără nicio clauză care să garanteze statului încasarea creanței. Înainte de a ocupa funcții publice în guvernul PNL, în perioada 2000-2004, Atanasiu a fost administrator al companiei Palplast, controlată de Dinu Patriciu.

Călin Popescu Tăriceanu (PNL)

Prim ministru al României între 2004 și 2008 a scos de sub supraveghere Rompetrol Rafinare și a permis vânzarea companiei în februarie 2007 deși statul avea de recuperat 571 de milioane de dolari. În perioada 2003-2004 Tăriceanu a fost administrator al Rompetrol Downstream. A fost acuzat că pe baza unor informații din interiorul Rompetrol a obținut bani mulți speculând la Bursă cu acțiuni ale companiei, alături de SR Stănescu, Verstoy Atilla, Camelia Voiculescu și alții.

Varujan Vosganian (PNL)

În calitate de ministru de finanțe a permis în august 2007 vânzarea pachetului majoritar de acțiuni al grupului Rompetrol, ministerul de finanțe fiind cel care gestiona obligațiunile emise de companie în contul datoriei față de statul român. Vosganian nu a putut explica prin ce procedeu va putea statul să-și recupereze banii dacă Rompetrol nu va converti de bună voie obligațiunile în acțiuni.

Victor Ponta (PSD)

Ex premier și ex candidat la președinție. Condamnat fără proces, că nu sunt articole în codul penal care să-i pedepsească ticăloșia.

Articol apărut în Academia Caţavencu

DOAR 10 motive pentru care “”privatizarea”” Electrica S.A. este cea mai proasta privatizare romaneasca a tuturor timpurilor

Intrucat am contribuit intr-un fel (uneori determinant) la privatizari si vanzari de active de peste 3 miliarde de euro, nu cred ca pot fi banuit ca as fi un opozant al privatizarii. Totusi, sunt un opozant al unor privatizari prost facute, sau unor privatizari facute doar de dragul de a indeplini scopuri secundare (de genul dezvoltarii pietei de capital).

Asa zisa privatizare care se lanseaza la apa azi are niste hibe profunde. Iata cateva dintre ele:

1. Pretul actiunilor anuntat initial la 390 de milioane de euro si apoi re-anuntat la 425 de milioane de euro nu reprezinta decat o suma aproximativ echivalenta cu cea obtinuta la privatizarea Muntenia Sud. Daca reusim sa vindem, prin bursa, trei distributii cu acelasi pret obtinut pe o singura distributie din anul 2007, ar trebui sa ne punem niscaiva probleme. Probleme de care ar trebui sa fie constient inclusiv ministrul ex-director Petrom. Dar stati putin, privatizarea Petrom a fost un tun de o amploare similara – desi nici macar regimul Nastase nu a avut mirobolanta idee de a pune pe bursa 51%..

2. Statul ramane actionar minoritar captiv la cele trei distributii de electricitate vandute (vorbim de Muntenia Nord si de toata Transilvania). A vinde 51% inseamna ca esti de acord ca pachetul tau de actiuni care ramane sa aiba o valoare mai putin insemnata. La Muntenia Sud s-a vandut, prin comparative 67,5%, printr-o combinatie de vanzare si subscriere de capital suplimentara.

3. Modalitatea aleasa (prin subscriere de actiuni) este in general folosita pentru listarea pe bursa a unui pachet minoritar, nu a fost folosita niciodata pentru listarea unui pachet majoritar. O companie plina de cash primeste o injectie suplimentara pe care zice ca o investeste in legatura energetica cu  Moldova – actionarul numit stat roman ce obtine mai precis pentru contribuabilul roman? Cum ii obtine maximul de bani? Si va ramane pachetul minoritar la fel ca cel de la Romtelecom, ceva ce vom plimba ani de zile dupa noi, fara a putea valorifica? In paranteza fie spus, statul nu are nici macar legislatie prin care sa poata vinde pachete de actiuni la preturi diferite pe bursa, Curtea de Conturi socoteste ca ai facut paguba bugetului daca vinzi actiuni cu doua preturi diferite – intrebati-mi fostii colegi din AVAS.

4. Statul distruge toata logica privatizarilor de pana acum prin aceasta unica si inepta miscare. Daca pana acum, de bine de rau, fiecare privatizare a fost negociata separat, in general cu un investitor strategic cu care se putea sta la masa si avea expertiza – si i se puteau impune si conditii de genul investitiilor si asa mai departe – acum vom avea trei distributii vandute dintr-un foc catre posibil sute sau mii de actionari

5. Disiparea actionariatului este cea mai mare problema a viitoarei companii – cum se vor putea coordona eficient sute, poate mii de actionari pentru a actiona concertat pentru numriea unor noi manageri si pentru conducerea efectiva a companiei? Este evident ca aceasta companie intra temporar intr-un no man’s land.

6. Perversitatea cea mai mare, insa, este pozitia simultan minoritara, dar paradoxal dominanta a statului. Statul nu va avea majoritatea, insa va avea cel mai mare bloc de actiuni (49%), deci are nevoie doar de convingerea a catorva actionari minoritari pentru a continua sa faca jocurile in companie.

7. Prin tintirea (prin listarea simultana a GDR-urilor la Londra) unor investitori speculativi (genul rechinilor care dau bani si pleaca rapid, prin vanzari fulger), se naste o presiune uluitoare viitoare pentru majorarea pretului tarifelor reglementate, care in viitor vor fi decontate tot de romani. Presiunea bursei si orice modificare brusca a cotatiei actiunilor va apasa profund pe umerii managerului care se va numi acolo.

8. In scandalul facturilor lansat de DNA si prefatat cu anchetarea dlui Vicepresedinte Dumbravean de la ANRE Electrica are exact aceeasi vina ca Enel, conform declaratiilor presedintelui Havrilet. De ce nu s-a rezolvat scaderea cu 6% a facturilor, si se continua sistematic jumuleala romanilor care platesc acelasi pret umflat, cu de doua ori socoteala certificatelor verzi incluse in tarif? Decontarea in viitor a acestei erori se va face tot prin factura romanului – investitorii straini sunt experti in a solicita celor mai mari firme de contabilitate si audit (Big 4) sa vina cu justificari de ce pretul reglementat nu acopera de fapt costurile.

9. Cine a facut un studiu de impact legat de faptul ca daca interfata cu bani va fi axata pe legatura consumatorilor industriali si casnici cu distribuitorii exista pericolul ca mai putini bani sa mearga catre producatori? Logica sectorului energetic faca ca detinerea de active de distributie sa fie mai profitabila decat investitia in noi proiecte energetice. In acelasi timp, logica economica face ca tendinta naturala a distribuitorului sa fie sa isi construiasca propriile structuri de producere, de vreme ce putine dintre ele au fost privatizate.

10. Statul roman, dupa aceasta modalitate mirobolanta de a vinde si ultimele trei distributii de energie va vrea sa faca o strategie energetica, pe care nu o are in prezent. Pai cu ce sa mai faci, frate, strategie, daca nu ai niciun jucator intr-o veriga esentiala a sistemului(respectiv in distributie), cine te baga in seama? Rolul statului este din nou cel de a pune carul inaintea boilor – in loc sa inlocuiasca ANRE-ul cu o autoritate performanta, nu o gluma ambulanta care este co-faptas in jumulrea facturilor, prin oficialii ei coruptie – noi facem privatizare inaintea intararirii institutiei de reglementare, exact reteta dezastruasa a privatizarilor facute in America Latina care s-au lasat cu oameni in strada si preturi duse in stratosfera.

Cum trebuia facuta, in opinia mea, privatizarea?

1. Prin vanzarea, rand pe rand, a pachetului majoritar al distributiilor, pastrand logica de pana acum – adica cea a unei vanzari de filiala intr-o unitate de timp. Puteai astfel sa impui si o conditie anti-trust- de pilda ca Enel, care detine deja 30% din piata, deja, sa nu mai achizitioneze actiuni suplimentare, sau sa cumpere doar investitori noi, care nu mai detin astfel de investitii in Romania. Se putea astfel semna un contract de privatizare stufos, cu conditii care puteau fi urmarite pe 5 ani – acum nu se pune nicio conditie si nici nu vom putea impune investitii obligatorii de peste 400 de milioane de euro, cum au fost impuse de pilda la privatizarea Muntenia Sud. Evident,efectul de antrenare in economie al unei astfel de abordari diferite este cu totul si cu totul altul.

2. Trebuie smuls din temelie si reconfigurat dramatic actualul ANRE, pentru ca in loc de un reglementator puternic, care poate tine in mana o piata reglementata – pentru ca nu vorbim in domeniul energiei de o piata libera –  avem o cloaca de incompetenti, lipitori de afise pentru partide care isi mai trag si ei din cand in cand cate-un contract, cum spune DNA despre Dumbravean (e drept, pana in prezent neconfirmat de instanta!).

3. Prin modificarea legislatiei astfel incat pachetele reziduale sa poata fi vandute in momentul cel mai oportun pe bursa, fara atragerea raspunderii din partea celor care verifica diferentele de pret intre doua momente (Curtea de Conturi).

4. Prin impunerea unor reprezentanti in boardul companiilor privatizare de tip “vulturi” (pe modelul Eliott), insa reprezentant statul roman. Insii astia care actualmente dorm in pantofi in timp ce facturile tot urca si tot urca, nesimtit, ar trebui lipiti de pereti din cand in cand.

5. Prin racordarea companiilor la o strategie energetica de care sa putem vorbi. Momentan, in afara de vanzari si investitii fara cap in energia verde – ca aici suntem El Dorado – nu am reusit sa facem nimic, aproape, pentru sistemul energetic in ansamblul sau. Poate banii obtinuti nu ar fi trebui sa mearga tot in Electrica S.A., care deja are cash suficient cat sa faca baie toata conducerea trei saptamani doar in hartii de 500 de euro – ci , de pilda, pentru a continua investitia in Unitatea 3 de la Cernavoda.

Concluzia e simpla : dupa celebra privatizare la Oltchim (a carui artizan are sanse, inteleg, sa isi impuna om in guvernul Ponta, poate il alege pe Tolea Ciumac), dupa catastrofa cu insolventa Hidroelectrica, deschisa, inchisa si iar re-deschisa (unde capusa sugatoare de 2,2 milioane de euro nu stiu daca a returnat banii, dupa cum cerea Ministrul Delegat al Energiei) , dupa calamitatea numita tentativa de privatizare a CFR Marfa (zilele astea se dau de acolo niste mii de oameni afara, societatea este in pragul falimentului), iata ca a venit vremea sa ne batem joc si de modul in care privatizam Electrica. Bravo, natiune, bravo conducatori! Sau dupa cum spunea un profesor hatru pe care l-am avut in liceu: Hodoronc tronc, cu birja in pivnita!

Update 1

http://www.zf.ro/zf-24/opinie-gabriel-zbarcea-nu-avea-nevoie-statul-de-bani-despre-privatizarea-electrica-s-a-12599673

La cele 10 probleme gasite de mine, mai gasiti trei in excelentul articol din Ziarul Financiar scris de predecesorul meu la AVAS, Gabriel Zbarcea (de altfel partener principal la Tuca, Zbarcea si Asociatii, una dintre cele mai importante firme din piata).

Un al doilea articol care este foarte pertinent, tot scris de Gabriel Zbarcea il gasiti aici (este partea institutionala legata de privatizare si modul in care se deruleaza) : http://www.zf.ro/zf-24/avocatul-gabriel-zbarcea-cine-va-plati-in-caz-de-esec-12470651

Impreuna, din articolul de mai sus si din cele doua amintite va puteti face o imagine completa.

Update 2

In spiritual dialogului tematic pe care incerc sa il construiesc in jurul articolelor mele, gasiti mai jos un material care incearca sa “demonteze” punct cu punct afirmatiile mele de mai sus, insa intr-o forma politicoasa, salubra, lipsita de accente isterice sau de perspective inguste . Recomand pentru o lectura in oglinda, chiar daca este un material opus fiecarei idei pe care am dezvoltat-o mai sus.

http://balaurentiu.wordpress.com/2014/06/18/15-contra-argumente-la-cele-10-motive-pentru-care-privatizarea-electrica-s-a-este-cea-mai-proasta-privatizare-romaneasca-a-tuturor-timpurilor/

Update 3

Am vazut diverse lucruri spuse mai jos pe forum. Nu am timpul sa pot raspunde la toata sumedenia de probleme, insa mai jos cateva schite de raspuns:

1.       Ideea ca aceasta companie (daca s-ar fi privatizat ca pana acum distributiile separate sau s-ar fi listat separat pachete de actiuni la filiale) valoreaza mai mult “sparta” decat cum este acum, cu trei companii intr-una este una atat de simpla si de bun simt incat nu simt o mare nevoie sa argumentez. Orice profesionist ar recunoaste-o ca valida de departe. Mai jos este un mic investitor (mic, dar foarte activ pe forum) care zice pe dos. Dvs , cititorii, decideti.

2.       Ideea ca as sustine un fel de etatism este ridicola. Sunt pentru vanzarea majoritatii activelor statului, insa nu ca pana acum – bezmetic si fara o strategie clara. Prefer modalitatile de transparenta totala. Nu imi e clar de ce licitatia publica, anuntata din timp, ar fi mai putin transparenta decat formula de book building sau cea de splitare a actiunilor in doua transe in functie de tipul de investitor.

3.       Ideea mea de mai sus ca statul trebuie sa obtina maximum de bani este o idee la care tin foarte mult. Ea trebuie insa rafinata putin, in lumina unor comentarii – daca cineva ma poate convinge ca statul castiga global cei mai multi bani (adica nu doar din pret ci si din taxe ulterioare) si este in stare sa faca un calcul comparativ credibil cu Electrica S.A. detinuta de stat vs. Electrica S.A. cu 51% investitori privati (disipati) si statul in continuare cu 49% (dar monobloc), atunci pot si eu sa merg mai departe pe aceasta idee. Incertitudinea calcului, insa, ma face sa merg pe sistemul – mai bine vrabia din mana decat pasarea de pe gard.

Update 4

http://romaniacurata.ro/500-de-miloane-de-euro-pentru-privatizarea-electrica-castiga-ceva-statul-roman-si-romanii-din-asta/

Un foarte bun articol al lui Lucian Davidescu, neobservat pana acum

 

Prin privati-hotia de sorginte ruseasca(intentionat- pentru reanvierea URSS)ROMÂNIA e inglodata ÎNTRE CAPITALISMUL DE CUMETRIE ȘI STATUL MAFIOT

Autor: IOAN CISMAȘ

|

Realitățile triste, pline de aberații și nedreptăți pe care le trăim astăzi, demonstrează că România postdecembristă a înregistrat din start cel mai nefericit parcurs dintre toate țările foste comuniste, în devenirea ei spre democrație și libertate. Ca urmare, se vede de la o poștă faptul că artizanii acestui dezastru la care am ajuns, după trei decenii de rătăciri prin pustiul tranziției, nimeni alții decât politicienii de azi, aceeași care au fost și ieri, s-au dovedit nu numai complet incapabili și de rea-credință, dar n-au întrunit nici cele mai elementare calități de conducători de țară. În schimb, ceea ce i-a mânat pe ei în luptă a fost nețărmurita lor dorință de a folosi acest moment de cumpănă, delicat din viața țării, și a poporului, de a-și aduna averi uriașe, și peste noapte, cu orice preț și pe orice căi, pentru a deveni primii capitaliști ai țării, ai căror bogăție, astfel adunată, să rivalizeze cu cea a “confraților” lor din țările avansate, chiar dacă averilor acestora din urmă sunt rodul unor acumulări de generații. Iar pentru atingerea acestui deziderat, scopul a scuzat prea mult mijloacele. Privatizarea de fațadă, foarte democratică în aparență, adică pentru toată lumea, dar cu dedicații speciale pentru cei care au inițiat-o și implementat-o, se înscrie ca unul din cele mai mari jafuri ale epocii din avuția națională, dublată de o iresponsabilă ofertă către toți neaveniții străinătății, aventurieri și falimentari la ei acasă, încheind astfel cercul așa-zisei repartiții capitaliste care trebuia să genereze, pe de-o parte pe cei bogați, iar pe de altă parte pe cei săraci, fără a se ține cont că acest proces n-a fost deloc urmarea unui îndelungat fenomen natural, obiectiv, ci rezultatul jocurilor de culise, al unei mascarade și hoții naționale pecetluite, la urma-urmei, prin legiferări strâmbe care să dea validitate acesteia.

Părintele acestei creații diavolești, nimeni altul decât Ion Iliescu, văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, pentru că și el știa ce înseamnă un capitalism autentic, a denumit acest avorton de societate, drept capitalism de cumetrie.

Poate că lucrurile ar fi putut fi schimbate din mers, sau ameliorate într-o oarecare măsură, dacă pe parcurs s-ar fi intervenit cu soluții de corectare. Nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că aceeași care în

prima fază au dorit avere, au dorit și putere, nu numai pentru a-și acoperi matrapazlâcurile, ci pentru a-și spori averile, dar în aceeași măsură pentru a și le pune la adăpost de orice încercare de a li se controla proveniența.

Simbioza aceasta dintre avere și putere, a celor care s-au înscris pe această linie, concretizată în deținerea de poziții cheie la toate nivelurile de decizie, a dus la trecerea capitalismului de cumetrie în faza avansată a evoluției sale nocive. Capitalismul de cumetrie a primit valențe noi, s-a metamorfozat, amplificat și consolidat, cu elemente ale forțelor oculte din domeniul criminalității, dacă nu pure, cel puțin al criminalității economice, care înseamnă suprimarea concurenței ca formă naturală de reglare a relațiilor social economice și înlocuirea acesteia cu forme de presiune agresivă venită din partea unor grupuri de interese, menite să domine, să dirijeze în acest fel mersul societății, în interesul exclusiv al acestora. Cam în acest mod se petrec astăzi lucrurile în România, fapt recunoscut și de fostul președinte Traian Băsescu, care în calitatea de părinte al acestor transformări maligne, n-a ezitat să numească România de azi drept un stat mafiot.

Deși sună urât de tot și chiar înfricoșător ca asemenea lucruri să se întâmple tocmai în sânul unui popor blajin, mioritic, și în Grădina Maicii Domnului, pe care, din păcate, n-o onorăm din niciun punct de vedere, realitatea este izbitor de evidentă. Cu toate că avem de-a face cu o presă clientelară, și puțin obiectivă, fapt observat și de străini, (unii fiind la cheremul așa-zișilor social-democrați, iar alții la așa-zișilor liberali), din dezbaterile și din dezvăluirile lor, rezultă că în România postdecembristă s-au întâmplat și se întâmplă, la nivel înalt și cel mai înalt, lucruri extrem de grave, ca principale cauze ale răului generalizat care bântuie și face ravagii în societate. Urmare este faptul că din cauza acestor vicieri, a virusării lor de către spiritul mafiot, puterile statului nu stau în banca lor, ele sunt într-o continuă agresiune pentru dobândirea de ascendențe și supremații ale unora contra altora.

Prin modul defectuos în care selectează marile probleme considerate stringente ale națiunii și apoi legiferează, Parlamentul României, se vede iarăși de la o poștă, constituie porta-vocea acestor grupuri toxice din societate, reprezentate consistent în acest forum al democrației. Că este adevărat acest lucru se poate ușor observa după agenda de lucru însușită, mereu în contra intereselor celor mulți, ale națiunii, și, ca atare, din gradul cel mai scăzut de încredere al acestei supreme instituții în rândul alegătorilor. Odată pornit acest mecanism al contrafacerilor, el se răsfrânge ca un bulgăre rostogolit asupra spectrului celorlalte puteri ale statului și, în ultima instanță, asupra întregii societăți. Sunt cunoscute, ca efect, duelurile sterile dintre executiv și puterea judecătorească, dintre executiv și președinție, pentru supunerea politică ale acestora din urmă, dar și nedreptățile strigătoare la cer, înfăptuite de către justiție, de-a lungul acestor ani, și care nu fac de loc cinste statului de drept pe care pretindem că-l avem.

Lipsa de patriotism a tuturor acestor emanați, fie ei parlamentari, șefi de partide, miniștri, judecători sau procurori au făcut ca țara să fie lăsată pradă din punct de vedere economic, nu numai lor înșiși, dar și unor rechini străini în domeniu, în detrimentul antreprenorilor români. Aceștia, tot mai puțini la număr și măturați de pe piața afacerilor, culmea, cu sprijinul nemijlocit al instituțiilor statului român (ANAF-ul, fiind foarte des citat, dar și DNA), care dovedesc foarte multă cerbicie și toleranță zero, în controlarea activității acestor societăți cu capital român, lăsându-i pe ceilalți să-și externalizeze în voie profiturile grase realizate la noi, fie în țara de origine, fie în paradisurile fiscale ale lumii.

Dar nu numai acest aspect al existenței noastre este puternic afectat de asemenea stări de fapt. Nouă ne merge prost nu numai din punct de vedere economic și al inechităților ce domină relațiile dintre cetățean și instituțiile statului. Aceiași indivizi cărora nu le pasă de soarta cetățenilor n-au nici în clin nici în mânecă cu apărarea interesului național, a securității și integrității țării. Ca urmare, amenințări grave primim din toate părțile, atât din est cât și din vest, dar și din interior. Rușii lui Putin ne amenință cu rachetele lor, liderii maghiari:

Kelemen Hunor, Izsak Balasz și Tokes Laszlo, urlă nu numai pe la manifestările special organizate, dar și în Parlamentul României, pe la Bruxelles, Strasbourg și chiar ONU, cerând autonomie teritorială pe criterii etnice, adică fărâmițarea țării. În același timp, și coordonat, honvedul de Budapesta, Viktor Orban, folosește din plin această conjunctură și banii lui Soros, pe care-l repudiază doar de formă, prin investiții diverse, înfigându-și puternic pintenii în solul românesc al Transilvaniei, cu scopul declarat ca până la aniversarea Trianonului, în 4 iunie 2020, să demonstreze că viitorul Transilvaniei va fi unguresc. Declarații făcute de nenumărate ori, cu prilejul deselor sale vizite, fără ca cineva din staff-ul românesc, să-i bată măcar obrazul.

O țară întreagă este neliniștită pentru ceea ce se întâmplă la noi și cu noi. Numai domniile lor din Guvern și Parlament, de la Președinție, Poliție, Jandarmerie, Justiție și SRI, partidele politice și în special cele de la guvernare, PSD-ALDE, cu responsabilități clare în apărarea siguranței naționale, n-au nicio neliniște pe acest palier. Domniile lor, nu probabil, ci sigur, au alte și alte preocupări, mult mai importante, decât orice demers patriotic care, la urma-urmei, nu le-ar aduce nimic la teșcherea, ci doar belele. Pentru că implicările de acest gen sunt taxate ca atare de către cei cărora li se tulbură liniștea demersurilor lor pentru dezagregarea României.

Această atitudine de “no combat” ce se manifestă la nivelul tuturor instituțiilor statului, cu sarcini în domeniu, induce o profundă stare de neliniște și teamă în rândul cetățeanului de rând, îndreptățit să se întrebe, ce se va întâmpla cu destinul acestei țări post-centenare, cu eroicele sacrificii și strădanii ale înaintașilor noștri, dacă cei meniți să ne apere și să ne îmbărbăteze, în loc să ia atitudine împotriva celor care “Ardealul îl vor pustiu”, și țara sfârtecată, asistă pasivi la manifestări de acest gen. Așa ceva, un stat cu o structură și conducere normală, firească, n-ar permite sub niciun motiv.

Cât costă capitalismul de cumetrie?

 

OPINII Ionuţ Bălan

Astăzi o să-mi permit să vorbesc de chestiuni care sunt considerate tabu-uri. Haideți să începem cu România, unde știu și copiii că o gramadă de întreprinderi s-au privatizat pentru a se obține foloase necuvenite și nu ca să se capitalizeze și eficientizeze. Asta cu precizarea că liberalizarea și piețele sunt bune, fiindcă se alocă rațional resursele. Din păcate însă, la noi, nu se poate discuta de mai nimic de acest fel, deși avem companii private. Ce ar trebui să facem pentru a deveni întreprinderile eficiente? Să le renaționalizăm, ca să le mai privatizăm o dată? Această idee îmi este foarte greu să o pun pe tapet, dar avem o problemă evidentă cu discreționarismul baronilor locali, cu managementul capitalismului de cumetrie, care trebuie corectat într-un fel. Este dificil de pronunțat cuvântul renaționalizare, dar, sigur, se poate spune – așa cum preciza Milton Friedman – că nu există prânz gratis, ori – cum declamă comentatorii sportivi – că ratările se răzbună. CITEȘTE ȘI Statutul de milionar s-a demonetizat odată cu moneda Mai pot menționa ce răspuns am primit când am întrebat cât de firesc este că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc. Mi s-a spus că trecerea de la comunism la capitalism are și o dimensiune etică. Pasul esențial care trebuie întreprins în această tranziție constă în privatizarea resurselor. Dar, aceasta poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale și, totodată, cea care rezolvă și implicațiile etice e retrocedarea resurselor. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică problema de ce să vândă statul ceva ce nu îi aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?! E clar că ratările se răzbună și, așa cum apreciază Nassim Nicholas Taleb, pe termen lung, tot încercând să înșeli, vrei sfârși prin a te păcăli pe tine. Dar fiindcă tot am pomenit de controversa cu renaționalizarea, poate că ar fi bine să ne aducem aminte și de regimurile militare, precum dictatura lui Franco din Spania și junta care l-a propulsat la putere pe Pinochet în Chile. Astăzi, după respectivele regimuri totalitare, Spania nu arată precum Grecia, iar statul sud-american, după Pinochet și Chicago Boys, care l-au făcut să se dezvolte cu ajutorul mâinii invizibile a pieței, face notă distinctă pe continentul său. Am găsit o explicație pentru “binele” făcut de dictaturile menționate, pe seama sperieturii suferite la nivelul conștiinței. E ceva ca un duș rece, care permite generației de sub dictatură să ajungă la o ierarhie de valori apropiată de normal. Iar în Spania a fost reimpusă monarhia, ca o cheie de control la excesele clasei politice. Pentru că regalitatea, pe baza echidistanței, are cum să acționeze ca un instrument împotriva corupției. Nu prea îmi vine să aduc în atenție astfel de “modele”, însă nici nu pot băga sub preș că în România, o țară care vindea uzine la cheie țărilor din lumea a treia, cel mai mare angajator este, în prezent, un retailer, ceea ce consfințește că în mai puțin de 30 de ani obiceiurile s-au modificat fundamental. O țară ce se remarcă prin schimbări de atât de mare anvergură, produse într-un timp atât de scurt, n-are cum să nu i se pună eticheta de bolnavă. Și totuși cum ar fi trebuit să se facă privatizarea în România, având în vedere faptul că nu toate activele putea fi retrocedate, unele fiind realizate în anii comunismului? Cea mai transparentă formă era prin intermediul pieței de capital, și nu a unor investitori „strategici”, cu clauze secrete în contractele de privatizare. Într-o anumită măsura se poate crede că acest lucru s-a și produs. În 1992, s-au dat la o parte regiile și, în baza legii privind privatizarea întreprinderilor de stat, celor cinci Fonduri ale Proprietății Private (FPP) li s-au atribuit 30% din capitalul social al societăților comerciale, câte 6% la fiecare. Ulterior FPP-urile au primit denumirea de SIF-uri (Societăți de Investiții Financiare) și au ajuns la cota Bursei de Valori București (BVB). Da, numai că în loc să se coteze direct companiile naționale s-au listat niște vehicule, pentru a nu pierde politicul controlul asupra economiei, dar străinii să spună, totuși, că România are economie de piață, că a devenit un stat capitalist. Ideea a fost de inspirație rusească, fiindcă și în Federație s-a păstrat controlul politic asupra economiei cu ajutorul unor oligarhi și a unor vehicule financiare. După care, odată puși în poziții cheie, “baronii” au dat voie și la ceva-ceva investiții străine să intre, dar care au jucat după regulile lor.

Citește mai mult la: https://www.profit.ro/opinii/cat-costa-capitalismul-de-cumetrie-17893126

 

Ca si multi alti hoti-profitori ai loviturii de stat…Modul dubios in care seful PSD a obtinut titlul de „luptator in revolutie cu rol determinant” „Revolutionarul” Ciolacu a fost mai viteaz decat timisorenii, a inceput revolutia la Buzau cu doua zile mai devreme

In aceste zile se implinesc 30 de ani de la Revolutia romana din 1989. Numerosi escroci au reusit, in ultimii 30 de ani, sa obtina avantaje de pe urma pretinsei participari la evenimentele din 1989. Marius Mioc, revolutionar autentic din Timisoara, a atras atentia asupra modului extrem de dubios in care Marcel Ciolacu, presedinte interimar al PSD, a devenit „luptator in revolutie cu rol determinant”

Marius Mioc a descoperit ca Ciolacu a obtinut acest titlu in conditiile in care numele sefului PSD nu apare pe lista celor care au solicitat, pana la data limita de 12 mai 2015, acordarea titlului. Mai mult, doi dintre membrii comisiei care a hotarat ca Ciolacu sa devina „luptator in revolutie cu rol determinant” s-au impotrivit, sustinand ca „nu sunt indeplinite conditiile”. Ciolacu avea 22 de ani in 1989 si sustine ca a inceput activitatile „revolutionare” la Buzau inca din 14 decembrie 1989, cu doua zile inainte ca timisorenii sa iasa in strada.

Marius Mioc spune ca i-a cerut detalii lui Ciolacu despre aceste aspecte controversate, insa acesta nu i-a raspuns

Iata ce a scris Marius Mioc despre cazul „revolutionarului” Ciolacu pe blogul sau:

Domnul Ciolacu este si revolutionar din decembrie 1989, iar prin decizia SSRMLIRC nr. 313 din 15 aprilie 2019 a primit titlul de luptator in revolutie cu rol determinant. Respectivul titlu a fost introdus in Legea 341/2004 prin OUG 95/2014 si poate fi solicitat de vechii detinatori ai titlului de luptator in revolutie remarcat prin fapte deosebite. Luptatorii cu rol determinant au dreptul la o indemnizatie lunara, pe care cei care au ramas cu vechiul titlu de luptator remarcat prin fapte deosebite n-o mai primesc.

SSRMLIRC a aprobat cererea domnului Marcel Ion Ciolacu pentru titlul de determinant cu intirziere, abia in urma sedintei comisiei din 20 martie 2019, si a emis decizia respectiva in 15 aprilie 2019. Din cite stiu, pina acum presedintele Iohanis inca nu a emis vreun decret care sa consfiinteasca titlul de „determinant” al domnului Ciolacu. Dar un nou decret al presedintelui cu acest scop e posibil, deoarece sint o multime de noi cazuri de revolutionari carora li s-a aprobat noul titlu de catre noua echipa a SSRMLIRC, si urmeaza trimiterea lor la presedintie.

Este ciudat in acest caz ca Marcel Ciolacu nu apare printre cele 6546 de persoane care au depus, pina la data de 12 mai 2015, cererea de atribuire a noului titlu introdus de OUG 95/2014 de „luptator cu rol determinant”.

Art. II alin. (1) din OUG 95/2014 spune: „Cererile prevazute la art. 3^2, respectiv cele pentru eliberarea certificatului de Luptator cu Rol Determinant se depun in termen de 90 de zile lucratoare de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta”, iar la art. II alin. (3) din acelasi act normativ se precizeaza ca respectivul termen de 90 de zile lucratoare este de decadere. Or din datele publicate pe saitul Secretariatului de Stat, inca din vremea cind acesta era condus de Adrian Sanda, reiese ca domnul Marcel Ion Ciolacu nu face parte dintre cei care au depus cererea de inlocuire a certificatului de luptator „remarcat” cu cel de luptator „determinant” pina la termenul de decadere prevazut de lege.

Cum a primit totusi domnul Ciolacu aprobarea pentru schimbarea titlului de revolutionar pe care-l detine? I-am trimis un e-mail domniei sale (la adresa precizata pe saitul Camerei Deputatilor) in care am cerut explicatii, dar n-am primit raspuns. In lipsa raspunsului, pot face doar presupuneri, pe baza Deciziei 313 din 15.04.2019 a comisiei din cadrul SSRMLIRC, care e postata pe saitul institutiei si o reproduc si aici.

Domnul Ciolacu a dat in judecata SSRMLIRC si a obtinut o hotarire a Tribunalului Buzau care obliga Secretariatul de Stat sa-i solutioneze cererea administrativa pentru noul titlu pretins. Solutionarea cererii administrative nu inseamna obligatoriu admiterea ei. O cerere administrativa se poate solutiona si prin respingere. Dintre cei 5 membri ai comisiei SSRMLIRC, doi, anume Irina Leulescu si Athena Piceava, adica cei ramasi din vechea echipa a fostului secretar de stat Sorin Mester, au votat pentru respingerea cererii. 3 membri, anume secretarul de stat Laurentiu Florian Coca si cele 2 persoane aduse de dinsul la secretariat, Petrica Balint si Daniela Lungu, au votat pentru admiterea ei. Astfel, cu 3 voturi contra 2, cererea noului presedinte al Camerei Deputatilor de a primi noul titlu de luptator in revolutie „determinant” a fost admisa.

De precizat ca cele 2 membre ale comisiei care au votat contra nu mai fac parte acum din respectiva comisie, doamna Athena Piceava fiind schimbata din functie prin ordin al secretarului de stat in 1 aprilie 2019, iar Irina Leulescu a inaintat cerere de demisie in 2 aprilie 2019, dupa aceasta data ea abtinindu-se de la orice vot in cadrul comisiei.

Activitatea revolutionara a domnului Ciolacu s-a desfasurat la Buzau, unde in 22 decembrie 1989 dumnealui s-a aflat printre persoanele care au patruns in sediul local al PCR si apoi au infiintat CFSN-ul local.

OUG 95/2014 prevede ca titlul de revolutionar cu rol determinant se acorda doar celor care au desfasurat activitati revolutionare in localitati in care au existat la revolutie persoane ucise, ranite sau retinute inainte de fuga dictatorului (22 decembrie 1989 ora 12,10). Articolul 1^2 alin. (3) din normele de aplicare ale legii 341/2004 asa cum au fost schimbate dupa aparitia OUG 95/2014, prin HG 99/2015 (punctul 4) spune ca aceste localitati sint Bucuresti, Timisoara, Cluj, Lugoj, Caransebes, Cugir, Tirgu Mures si Sibiu, dar se adauga la alineatul (4): „Alte localitati, in care au rezultat persoane ucise, ranite sau retinute, pina la fuga dictatorului, decit cele prevazute la alin. (3), vor fi determinate din acte normative emise in acest sens sau prin documente oficiale eliberate de Parchetul General”.

Buzaul, locul unde domnul Ciolacu si-a desfasurat activitatea revolutionara in 1989, nu facea parte dintre orasele considerate initial printre cele in care au rezultat persoane ucise, ranite sau retinute, pina la fuga dictatorului, dar a fost adaugat printre aceste orase printr-o hotarire a fostului secretar de stat Adrian Sanda. Pentru aceasta decizie, in 2016 Adrian Sanda a fost arestat si trimis in judecata pentru „abuz in serviciu”. In comunicatul Parchetului legat de arestarea mai multor angajati ai SSPR se preciza: „s-a constatat ca prin emiterea deciziilor prin care Comisia de analiza din cadrul SSPR a decis includerea oraselor Deva, Buzau, Braila, Tirgoviste si Herculane in categoria localitatilor in care au rezultat persoane ucise, ranite sau retinute pina la fuga dictatorului, desi aceste localitati nu indeplinesc conditiile necesare pentru includerea lor, au fost incalcate prevederile legale in vigoare. Pe cale de consecinta, un numar de 290 de persoane beneficiaza in mod ilegal, incepind cu data de 1 ianuarie 2015, de o indemnizatie lunara de 2020 de lei, prin aceasta cauzindu-se un prejudiciu estimat bugetului de stat in valoare totala de 12.887.600 lei”.

Adica: Fostul secretar de stat Adrian Sanda a fost trimis in judecata (procesul nu s-a finalizat inca, dar a iesit din atentia presei), printre altele, si pentru eliberarea de certificate de „luptator cu rol determinant” unor revolutionari buzoieni, dar dupa 3 ani actuala conducere a secretariatului sustine eliberarea unui asemenea certificat domnului Ciolacu, revolutionar care, conform celor postate pe saitul SSRMLIRC, si-a desfasurat activitatea revolutionara doar la Buzau.

(…) Independent de aceasta problema, in care opiniile in cadrul comisiei de la secretariatul de stat au fost impartite, presupunind ca rolul domnului Ciolacu la revolutie chiar a fost determinant atit pentru declansarea cit si pentru izbinda acesteia, ramine un semn de intrebare legat de faptul daca dinsul a depus cererea pentru acest titlu in rastimpul de prevazut de OUG 95/2014. Cum termenul respectiv este de decadere, acest lucru inseamna ca orice cerere depusa dupa acest termen trebuie respinsa, indiferent cit de vitejesti ar fi faptele de la revolutie ale petentului. A facut SSRMLIRC o exceptie de la prevederile legii pentru cazul Marcel Ciolacu? Observ ca in cazul analizei dosarului domnului Ciolacu, nici macar doamnele Athena Piceava si Irina Leulescu, care s-au impotrivit acordarii noului titlu pentru domnul Ciolacu, nu au invocat decaderea rezultata din nedepunerea la timp a cererii (desi aceasta nedepunere rezulta din lista publicata anterior de SSRMLIRC), ci s-a referit doar la aspecte legate de activitatea concreta in revolutie a domnului Ciolacu.

Redau din procesul verbal al comisiei SSRMLIRC constatarile legate de continutul dosarului de revolutionar al presedintelui Camerei Deputatilor si interpretarea sa de catre comisie:

Comisia a verificat inscrisurile din dosarul administrativ de preschimbare nr. 2138 al d-lui Ciolacu Ion Marcel si a constatat urmatoarele:

– Declaratie (fila 22) – in ziua de 22.12.1989 acesta se afla la serviciu unde a propus colegilor sa se duca in fata Consiliului Judetean al PCR unde au fost intimpinati de Politie care a incercat, fara succes, sa ii intoarca din drum. Ulterior acesta a intrat in sediul PCR impreuna cu alti cetateni si s-au organizat in CFSN;

– Declaratie martor Mirita George (fila 15) – din care rezulta faptul ca stie despre numitul Marcel Ciolacu ca a fost participant la evenimentele din 22-26 decembrie 1989; [ambigua aceasta formulare; martorul nu spune ca el personal l-a vazut pe Marcel Ciolacu participind la revolutie ci ca „stie” ca acesta a participat la revolutie; de unde stie? daca stie fiindca asa i-au povestit altii, eventual insusi domnul Ciolacu, atunci acesta nu poate fi considerat un martor adevarat]

– Declaratie martor Olteanu Sorin (fila 17) – declara ca il cunoaste pe domnul Ciolacu din perioada 22-26.12.1989 unde s-a remarcat prin fapte ce au contribuit la schimbarea vechilor structuri;

– Declaratie martor Radu Aurelian (fila 18) – din care rezulta faptul ca domnul Ciolacu Marcel impreuna cu un grup de revolutionari, in perioada 22-16.12.1989 a patruns in Palatul Comunal participind la schimbarea vechii structuri;

(…)

Avind in vedere faptul ca din declaratiile martorilor rezulta ca domnul Ciolacu Ion Marcel, in perioada 14.12.1989 – 22.12.1989 ora 12,10 – ora fugii dictatorului a ocupat si aparat obiective de importanta deosebita, COMISIA, constatind ca sint indeplinite conditiile, in mod cumulativ, prevazute de art. 3 alin. 1 lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 cu completarile si modificarile ulterioare, cu majoritate de voturi, ADMITE cererea de acordare a calitatii de luptator cu rol determinant.

Comisia ia act de votul „NU” dat de membrii 3 si 4 – Irina Leulescu si Athena Piceava cu motivarea ca, din actele existente in dosarul adminstrativ de preschimbare NU REZULTA faptul ca in perioada 14-22.12.1989 ora 12,10 – ora fugii dictatorului, dl. Ciolacu Ion Marcel a ocupat si aparat sediul Palatului Comunal.

 

 

Burghezia proletară ne distruge ţara!

Motto: „Căci cei ce fac rele, noaptea le fac” (Sfântul Apostol Pavel)

Obsedaţi în tinereţe de materialism dialectic, ajunşi la bătrâneţe sunt obsedaţi de materialism. Dialecticul a rămas doar pentru proşti. Numai noi, sclavii, trăim în dialectic. Nomenclaturişti, UTC-işti, activişti de partid, securişti şi KGB-işti, informatori de duzină, foste slugi şi cărători de ideologie cu spinarea, privesc astăzi cu distanţa şi răceala cinismului la vânzoleala pentru nimicuri de prin magazine, mall-uri sau aiurea. Vânzoleală în dialectic pentru noi şi în material pentru ei.

Atunci când puterea economică şi lichidităţile financiare sunt aspirate în buzunarele unor sfere de interese structurate pe familii şi neamuri, anarhia este dozată cu puţinul pentru a amâna explozia socială. Am văzut în aceste zile de aşteptare pascală nefericiţi internaţi prin spitale, pe care îi cuprindea disperarea, culmea, că s-au însănătoşit şi trebuie să părăsească salonul, unde aveau pe ce să doarmă şi aveau ce mânca! Polarizarea este încheiată. Polarizarea societăţii româneşti a fost înfăptuită încă din anii ’50, iar criteriile de „selecţie” sunt încă valabile. „Foştii” te cuantifică nu pentru valoarea ta (pentru că nu au nevoie de ea), ci prin scala puterii financiare (cu cât cotizezi pentru sistem) sau prin scala obedienţei (ce poţi face pentru sistem). Bine, cu obedienţa este tot mai greu, deoarece sunt mulţimi de sclavi dispuşi să trădeze pentru un coş cu alimente şi o sinecură plătită de sistem.

România a fost luată în stăpânire de o categorie social-mafiotă, de care se temeau până şi părinţii bolşevismului precum Troţki sau Lenin: burghezia proletară. Adică drojdia societăţii ajunsă la putere. Apoi, mârlanii de circumstanţă, trădătorii cu plată externă şi secăturile venite pentru sluj şi obedienţă, pârlaci şi drângăleţi politici, toti aceştia, începând cu anii ’50, s-au grupat în burghezia proletară. Fiind structurată pe modelul mafiot, burghezia proletară este mai mult decât o plagă naţională. Este moarte sigură. Stăpânind mecanismele puterii prin controlul banilor şi comuniuni de interese familiale şi de neam, nu pot fi înlăturaţi prin mecanimsul democratic. Puterea nu o vor pierde decât prin forţă şi vărsare de sânge deoarece tot aşa au cucerit şi părinţii lor puterea. Prin forţă şi vărsare de sânge. Prin crime, abuzuri, au impus colectivizarea şi naţionalizarea. Copiii spoliatorilor de ieri au impus după 1990 privatizarea, adică preluarea în mafie a bunurilor patrimoniale de orice fel: de la case naţionalizate la platforme industriale şi zăcăminte minerale.

Nu este necesar să-i numim. Ar fi ridicol. Ne vorbesc de peste 20 de ani la televizor zilnic. Aceleaşi feţe tâmpe şi discursuri sforăitoare de troglodiţi nearticulaţi. Chiar nu ne amintimn cum am fost traşi pe sfoară? Naivii se adunau în piaţa Universităţii în primăvara anului 1990 să strige „jos comunismul”, iar comuniştii se adunau în secret la adăpostul nopţii şi au pus de un „Caritas”, de un „Bancorex”, de un „FNI” şi alte replici falimentate ca să ia banii proştilor şi naivilor. Totul la adăpostul nopţii, cum sub puterea nopţii au făcut şi o lovitură de stat. De ştiut este faptul că în istorie loviturile de stat s-au făcut numai noaptea pentru că sunt rodul unor conspiraţii de preluare a puterii. Revoluţiile sociale se petrec ziua şi reprezintă interesele celor mulţi, anonimi, care nu au nimic de ascuns. Decembrie 1989 nu a fost altceva decât conspiraţia comuniştilor de a doua generaţie pentru a lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor lor puterea şi banii.

Totul a fost spectacol spre deliciul lor, care ştiau pentru că stăpâneau informaţia. Şi spectacol continuă să fie: Materialist pentru ei şi dialectic pentru noi. Adică „foştii” trăiesc materialist şi naivii speră dialectic.

Nota bene: Istoria universală e dovadă constantă că insurecţiile populare se produc de jos în sus numai ziua şi că loviturile de stat se fac de sus în jos numai noaptea.

Cine mai da de capatul imbarligarii ciumetilor !?Cum a fost plătit Rafila de marile companii de medicamente. Filiera fundației lui Streinu-Cercel

Rafila & Streinu-Cercel/FOTO: activenews.ro

Un aparent inofensiv contract de “servicii medicale (cercetare)” încheiat de profesorul Alexandru Rafila cu Fundația “Prof. Dr. Matei Balș” ascunde ceva malign: fundația este una privată, controlată de Adrian Streinu-Cercel, iar banii vin de la marile concerne medicale ale lumii  Alexandru Rafila PFA (persoană fizică autorizată) a încheiat în noiembrie 2013 un contract de “servicii medicale (cercetare)” cu Fundația “Prof. Dr. Matei Balș”, după cum arată o declarație de interese a profesorului Rafila de acum câțiva ani. Conform acestui document, contractul ar fi fost valabil timp de 18 luni și i-ar fi adus lui Rafila 45.000 de lei.

La prima vedere, nimic ciudat. Deși, totuși, parcă ar fi ceva ciudat: profesorul Rafila este și salariat al Institutului “Prof. Dr. Matei Balș”, de ce ar avea nevoie de un contract cu fundația omonimă?

De fapt, Fundația “Prof. Dr. Matei Balș” nu are nici o legătură cu Institutul “Prof. Dr. Matei Balș”, ci exclusiv cu Adrian Streinu-Cercel, managerul Institutului, după cum arată o investigație a RISE Project:

“Fundația <Matei Balș> este o organizație privată, fondată și prezidată ani de zile de Adrian Streinu-Cercel, managerul spitalului de stat cu același nume. Acum, mai e doar membru.

Funcționează în incinta spitalului, la Pavilionul IV, lângă Urgențe, într-o cameră de 20 de metri pătrați. Apare și pe site-ul oficial al Institutului cu o ditamai reclama care te îndeamnă să-i donezi 2% (…).

Nu sunt alte detalii, dar realitatea contrazice reclama. Și Institutul finanțează fundația.

Trei doctori și trei economiști, toți aflați sub comanda lui Streinu-Cercel la spital, îl încadrează oficial și în comitetul de conducere al fundației. Printre ei îi găsim pe dr. Mariana Mărdărescu, infecționist la secția de copii și coordonatoare a Programului Național de HIV, pe dr. Viorel Ispravnici (achiziții publice) și pe directorul medical al Institutului, dr. Sorin Petrea.”

Dar e mult mai grav decât atât, potrivit aceleiași investigații: între ianuarie 2014 și mai 2016, în fundație au intrat aproape cinci milioane de lei de la giganți ai industriei farma. Aproape jumătate din sumă, 2,1 milioane de lei, a fost retrasă cash de la un bancomat de lângă Institut.

“Între 2014 și 2016, fundația a primit 5 milioane de lei de la șapte dintre cele mai mari corporații farma din lume. „Păi foarte bine c-a primit.” Ce s-a întâmplat cu banii? „Păi v-arăt. V-arăt pe loc.” 2,1 milioane au fost retrase cash, de la bancomatul BCR de lângă spital. „Fundația nu are carduri. Cine are cardul?” N-am ști noi. Poate doamna Cruceru de la Juridic? „Doamna Cruceru, într-adevăr, manageruiește fundația, dar nu știu de chestia asta.”

Fiica dumneavoastră a primit bani de la Fundație pe persoană fizică. „Cum să nu? Toată lumea are contracte cu fundația. Pentru cercetare. Că de la Institut eu nu pot să dau bani. Ăsta e scopul fundației: să asigure fonduri pentru diverse cercetări.”

Deci e un liant, un intermediar? „Exact.”

În italice sunt declarațiile lui Streinu-Cercel, intervievat de RISE Project.

Testamentul roşu

DE RADU PARASCHIVESCU | Actualizat: 27.12.2019 – 21:48

Testament roşu. Cerneală roşie. Gândire roşie. Dominanta vieţii politice a lui Ion Iliescu nu poate avea altă culoare.

E roşul laptelui supt de la cirezile  moscovite. E roşul sângelui vărsat de tineri după 22 decembrie 1989, când s-a terminat insurgenţa şi a început confiscarea a ceea ce fusese curat.

E roşul declaraţiilor asfixiante ale acestui personaj care va răspunde totuşi cândva măcar în faţa celui în care nu crede.

E roşul cuptorului de partid şi de stat în care s-au copt atâtea nereguli comise cu binecuvântarea tacită a minitătucului „sărac, dar cinstit“.

E roşul liniştii şi al consensului, termeni care au mascat presiuni, timorări şi manipulări abjecte. E roşul minciunii învăpăind de indignare obrajii celor care au raporturi amicale cu adevărul.

E roşul celor trei trandafiri aşezaţi în glastra electorală de o minte care a reuşit să compromită până şi  puritatea florilor.

E roșu-Chițac, roşu-Voican, roşu-Roman,  roşu-Măgureanu, roşu-Brucan, roşu-Cozmâncă, roşu-Năstase, roşu-Hrebenciuc.

Roşu de toate nuanţele în care a fost proiectat bordelul noii clase sociale pe nume burghezia comunistă.
Orhan Pamuk a scris „Mă numesc Roşu“. Ion Iliescu îşi va încheia expedi
ţia pe pământ sub sloganul (pardon, tovarăşi, sub lozinca) „Eu sunt roşu“.

Moştenirea pe care o lasă Ion Iliescu României are la un capăt o minciună („FSN nu va deveni partid politic şi nu va candida în alegeri“), iar la celălalt o flegmă pe cruci: „E momentul să încetăm să căutăm vinovaţi“.

Între ele se înşiră diverse alte episoade care confirmă matricea sovietică şi voluptatea sfidării – cele două componente ale unui modus operandi de care Ion Iliescu nu s-a dezlipit din clipa când a pus mâna pe putere.

 

Unele declaraţii ale lui îţi ridică tensiunea, oricât ai fi de ponderat. Aşa, de exemplu, enunţul numai bun de inaugurat perioada de „democraţie originală“ propusă de un Iliescu ridicat pe umerii Securităţii: „Proprietatea e un moft“.

Cum se poate rosti o asemenea insanitate după deceniile de confiscări practicate de comunişti? Foarte uşor, dacă eşti unul dintre ei. „Moftul“ invocat de Iliescu a fost însoţit de deportări sau întemniţări abuzive, cu sau fără tortură (de obicei, cu). Un dram de decenţă ar fi fost de ajuns pentru ca Iliescu să-şi oprească vorbele în gâtlej.

De unde să iei însă dramul acesta? Cum să-i pretinzi decenţă unui ins care pune să se bruieze Proclamaţia de la Timişoara la postul public de televiziune, făcându-şi timp să adauge, fără să se caşte pământul sub el, că „Legea lustraţiei este stalinistă şi anticonstituţională“?

E greu să alegi, din vălmăşagul de minciuni, insulte şi sfidări rostite de gura lui Ion Iliescu, una pe care s-o cocoţi în vârful clasamentului fără riscul de-a fi detronată.

Şi totuşi, există una pe care n-o ameninţă nimic: nici etichetarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii drept „golani“ şi „legionari“, nici disculparea de afacerea cu minerii, nici alte probe de cinism.

E vorba despre echivalarea lui Corneliu Coposu cu un racoleur de comunişti pentru PNŢCD. „Domnul Coposu mi-a propus să intru în Partidul Naţional Ţărănesc“, spune Iliescu – evident, într-un moment în care Corneliu Coposu nu-i mai putea răspunde – , iar pământul refuză şi de data asta să se caşte.

O precizare pentru tinerii dispuşi încă să plece după driblingurile unui asemenea om: Corneliu Coposu a fost închis  peste şaptesprezece ani de părinţii ideologici ai lui Ion Iliescu.

Corneliu Coposu n-a crezut că proprietatea e un moft şi că oamenii care contestă o putere instalată dubios sunt golani sau legionari.

Corneliu Coposu a suferit în temniţă şi a fost cât pe-aci să uite să vorbească. Dar şi-a păstrat demnitatea şi a rămas cu spinarea dreaptă.

E de sperat că, la citirea testamentului roşu al lui Ion Iliescu, bunul Dumnezeu va cere socoteală şi despre această mizerie

MIZERABILII lui iliescu au furat,popii au aghezmuit praznicul komunismului si “”INGERII”” lui voiculescu i-a  aparat…Mafia lui Ceaușescu și războiul de capturare a statului după ’89. Rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori (de aur) . Unde au ajuns banii lui Ceaușescu? Interviu (III)

Mafia lui Ceaușescu și războiul de capturare a statului după ’89. Rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori. Unde au ajuns banii lui Ceaușescu? Interviu (III)

Regimul comunist a fost unul mafiot, de gangsteri politici, iar mafia provenită din DIE produce în continuare corupție. De 30 de ani se poartă războiul de capturare a statului. De ce credeţi că a investit Voiculescu într-un trust mediatic care pierde bani? De ce au făcut-o Vîntu, Patriciu sau Ghiţă? Pentru că trebuie să cheltui bani, ca să protejezi bani, afirmă istoricul Mădălin Hodor, care de 20 de ani studiază la CNSAS arhivele fostei Securități.

În cea de-a treia parte a interviului acordat SpotMedia.ro, Mădălin Hodor face dezvăluiri uluitoare în premieră despre dimensiunile jafului comunist, despre mafia din Securitatea externă, banii lui Ceaușescu și mamutul numit ICE Dunărea:

”Încă dinainte de 1989 zona asta externă era scăpată de sub control. Nici Ceauşescu nu i-a putut opri să îl fure şi să-şi extindă sferele de influenţă. După 1990 rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori.”

Citește primele două părți ale interviului:

Securitatea, mai rea decât o știam și secretele din dosare. Adevărurile nespuse despre anii terorii, reacțiile lui Ceaușescu și “marginalii” scăpați sub radar – Interviu

Lumea ascunsă care l-a dărâmat pe Ceaușescu, rolul lui Ion Iliescu și pumnul în masă al celor fară “știință” – Interviu (II)

Totodată, Mădălin Hodor explică și felul în care mafia ceaușistă a capturat puterea politică: ”românii se uitau ca proştii cum ăia care îi furaseră 50 de ani au devenit peste noapte capitalişti de succes şi au început să cumpere pe persoană fizică, ceea ce deţinuseră în grup. După care, ca să fie şi mai frumos, i-au şi votat şi au plâns împreună cât de nedreaptă e societatea asta democratică”.

Cât din regimul ceaușist era ideologie comunistă autentică?

Fundamentul sigur că era ideologic, dar există și o componentă ignorată de regulă atunci când se vorbeşte despre comunism în general şi despre comunismul românesc în particular – componenta mafiotă.

Comuniștii români, asemeni celorlalţi din lumea roşie,  erau în esenţă niște gangsteri politici, oameni care au îmbrățișat o anumită ideologie pentru a parveni. Pentru a ajunge sus.

Liderii comunişti au fost cei care au profitat de confiscările averilor „duşmanilor poporului”. A fost un jaf la scară naţională. Şi totul s-a cărat în casele noii burghezii roşii, ale securiştilor, miliţienilor etc. Case care fuseseră la rândul lor confiscate.

Proprietarii au fost trimişi să locuiască în pod sau în demisol, asta în cazul când nu se opuneau. Dacă o făceau, erau trimişi direct în penitenciar.

Când spun gangsteri politici, o spun în deplină cunoştinţă de cauză. Jaf armat.

La începutul anilor ’50 Alexandru Moghioroş, unul dintre liderii comunişti, îşi întâmpina musafirii în capotul cu monogramă care aparţinuse proprietarului evreu al vilei unde locuia. Apoi, îi invita să mânânce din farfuriile acestuia, tot cu monogramă. Şi nu era o excepţie.

Fiica favorită a lui Gheorghiu-Dej, Lica, primise cadou un serviciu de porţelan complet de 300 de piese, care fusese luat din castelul de la Săvârşin aparţinând Casei Regale.

La Steagul Roşu, primul ”mall” din România, unde ajungeau toate „confiscările”, putea fi văzută adesea următoarea scenă: dintr-o limuzină neagră coborau două-trei doamne, care intrau în clădirea administrativă. Acolo, doamnelor, li se prezentau ”ultimele noutăţi”: rochii, fuste, ciorapi etc. ”Noutăţile” tocmai fuseseră luate de la femei aparţinând ”burgheziei decandente” trimise în penitenciare sau a căror avere fusese confiscată.

”Doamnele” erau de fapt ”tovarăşe” şi erau conduse de soţia ministrului de Interne, Martha Drăghici. Mergeau la ”mall”. Îşi alegeau şi plecau. Tovarăşa gestionară o anunţa de fiecare dată pe doamna Drăghici când ”intra marfă nouă.”

Și Ceaușescu însuși?

Ceaușescu era comunist din convingere, dar asta pentru că oricum nu era în stare să înţeleagă altceva, însă regimul său avea o componentă strict mafiotă: era un regim care funcționa pe bază de clan și o “elită” se îmbogățea pe spinarea a 23 de milioane de oameni.

Iar astăzi românii aceia prostiţi şi ţinuţi într-o formă de sclavie modernă, acoperită ideologic, încă nu înţeleg ce s-a întâmplat cu ei. Li se pare că situaţia din Coreea de Nord e ceva fără precedent, uitând că exact asta au trăit. Exista o discrepanță uriașa între nomenclatură și restul populației.

Din fericire, în faţa acestei amnezii avem antidotul perfect. Documentele de arhivă.  Furturile primilor ani, despre care am vorbit, au fost documentate chiar de către Securitate.

În anul 1968, din ordinul lui Ceaușescu, s-a declanșat  o anchetă privind bunurile de patrimoniu. Pretextul era noua lege a patrimoniului naţional, care abia apăruse, şi chipurile Ceauşescu nu putea să doarmă ştiind că obiecte de artă care fuseseră însușite după 1948, aşa cum am arătat, nu erau în muzee.

De fapt, era doar o reglare de conturi între Ceaușescu și foștii “ilegaliști”, menită să-i pună la respect. Practic, prin asta, Ceauşescu le arăta că la o adică le poate lua patul în care dorm. La propriu.

Cu asta a însărcinat Securitatea. O parte a acţiunii, numită “Îmbogățirea”, se referea strict la personalul Ministerului de Interne, condus pe atunci de Alexandru Drăghici, opozantul lui Ceaușescu.

Deși menită să-l înfunde pe Drăghici, acțiunea a produs un material documentar extensiv privind furturile, confiscările ilegale făcute de organele MI.

Există, de exemplu, un inventar al cabinetului ministrului Drăghici unde erau valize întregi cu ceasuri furate. Exista un fel de bonificație: ofițerii de Securitate care îi făceau diverse servicii primeau ca recompensă câte un ceas de la el. Ceasul, etalonul statutului social. Ca în Armata Roşie.

Și ce a urmat?

Totul s-a mușamalizat cu mici excepții. Au fost luate niște obiecte de patrimoniu de la persoane cu care Ceaușescu chiar avea ceva și au fost depozitate la muzee. Lui Drăghici i-a luat dormitorul. Vă spuneam : patul în care dormea.

Au fost şi “mari drame” în lumea burgheziei roşii. Lui Moghioroş i-au luat puştile de vânătoare, ceea ce în lumea lor era practic o expulzare din ”cerc”, pentru că vânătoarea era un ritual de socializare. Fiul s-a sinucis după aşa ”ruşine”.

Așadar, începând cu 1948, au furat tot ce au prins, plus vânzările de evrei și germani.

Pacepa a devoalat acest sistem mafiot în “Orizonturi roșii”, cartea publicată de el după fugă. Vedem acolo că, sub pulpana ideologică, în România a funcționat un sistem mafiot, organizat ca atare, al cărui șef era Ceaușescu.

Au furat, dar, nu se puteau afișa, nu aveau dreptul la opulență sfidătoare. Cum începeau să se afișeze, cum erau “executați”. De ce?

Exista oficial legea “ilicitului”, dar și una cu mult mai puternică – legea clanului mafiot: nu poți să ai mai mult decât șefii. Ceea ce producea o mare nemulțumire între pălmașii clanului care făceau banii.

De exemplu, securiștii din comerțul exterior care la sfârșitul anilor ’80 învârteau milioane de dolari mai scăpau câteva sute de mii și pentru ei. Dar problema era că nu aveau ce face cu ei în ţară. Dacă își luau vilă la munte și trei mașini, imediat intrau în atenția șefilor.

Așa că o parte dintre ei au început din anii ’80 ceea ce românii au descoperit în anii 2000 – off-shore. Își țineau banii și afacerile în firme străine din paradisuri fiscale. Securiştii din DIE erau capitalişti pe vremea când românii ştiau cu greu cum arată o banană. Vă daţi seama care era decalajul în 1989?

Am documentat cazul unui securist, Andronic, care a făcut o afacere cu câteva câte sute de tone de cafea, a vândut câteva zeci de tone în nume propriu și a pus banii într-un off-shore. A câştigat 80.000 de dolari. Banii lui.

Era o mare problemă pentru acești oameni care produceau foarte mulți bani că nu puteau să se afișeze cu rezultatele “muncii” lor decât la un nivel foarte mic. Și asta producea periodic nemulțumiri în sistem.

Clanul mafiot producea mulți bani, dar cei care produceau nu puteau să se bucure de banii lor. Există multe povești legate de aceste lucruri, unele din ele explică și misterul banilor lui Ceaușescu.

Adică?

Banii nu au dispărut din conturile lui Ceaușescu, el nu avea nevoie de așa ceva, totul era al lui, ci din conturile oamenilor care îi manipulau. Tot ei au aruncat și perdelele de fum în privința acestor bani, bani pe care i-au căutat unii aiurea prin toată lumea.

Vă dau exemplul ICE Dunărea, unitatea militara a DIE, indicativ 0107, înfiinţată în 1982. Toți cei care lucrau la Dunărea erau fie ofițeri de securitate, fie personal civil cu legături strânse cu Securitatea.

Dunărea fusese concepută iniţial ca un intermediar între industria naţională şi piaţa externă. Scopul declarat era găsirea de pieţe şi vânzarea de produse româneşti pe valută forte, în scopul achitării datoriei externe. Pentru asta Dunărea, adică Securitatea, percepea un comison de 20%.

Înţelegeţi? Securitatea câştiga direct şi legal 20% din orice vindea pe valută. Asta era trecut în statutul de funcţionare al ICE Dunărea. Banii ăştia intrau separat în conturile ei. De conturile astea aţi auzit vreodată? Nu cred.

Când aud tot felul de aproximativi, care pozează şi în mari specialişti pe probleme DIE, argumentând cât de patrioţi erau securiştii şi cum lucrau ei pentru ţară, îmi vine să râd. Da, patrioţi contra comision!

În plus, chestiunea cu ”acoperirea datoriei” era doar parţial adevărată, pentru că banii obţinuţi nu se duceau toţi acolo. Ceauşescu decidea ce se făcea cu ei.

Mai investea în nişte proiecte fantasmagorice prin Africa sau America de Sud, îi mai venea ideea să facă nu ştiu ce fabrică de diamante. O parte din banii ăştia, pentru care îşi rupeau spinările vreo 23 de milioane de români, se pierdeau pur şi simplu.

Dunărea devenise o căpușă uriașa. Era organizată pe servicii, fiecare corespunzând unui sector al economiei naţionale. Fiecare minister era practic dublat de un serviciu al ICE Dunărea. Nimic nu se putea vinde fără Dunărea.

Apoi, au trecut la nivelul ulterior. Pentru că produsele româneşti se vindeau greu, din cauza calităţii proaste, şi cel mai adesea doar în sistem de barter (Dunărea lua camioane de la Braşov, le vindea în Egipt pe grâu, apoi căuta să vândă grâul), securiştii au început să funcţioneze ca brokeri pe piaţa internaţională.

Dunărea devenise un operator de import-export pe infrastructura unui serviciu secret. Sună cunoscut? Asta pentru că este. Nu am inventat apa caldă după 1990.

DIE afla fie de la ofiţerii săi, fie de la acoperiţii din MAE că în Angola era cerere de porumb din cauza secetei. Căutau imediat pe unde aveau legături şi apăreau cu porumb de vânzare.

Asta în sine nu e o problemă.

Problema era că Dunărea nu făcea comerţ legal, ci ocolea taxe vamale, ascundea originea mărfii, lucra cu mafioţi. Dunărea nu făcea comerţ, făcea trafic. Mare diferenţă.

Trecerea la trafic de arme și droguri, la livrarea de mărfuri unor zone care se aflau sub embargou s-a făcut firesc. Nu urmăreau decât mărirea profitului indiferent prin ce mijloace.

Ca să vă faceţi o idee, acest mamut a produs în 1988, conform bilanțului, 800 de milioane de dolari profit net, bani vărsați în conturile administrate de Ceaușescu și de cei din jurul lui.

În februarie 1990, premierul Petre Roman decide să lichideze ICE Dunărea. Din ordinul lui a mers acolo o echipă de control care a produs un proces-verbal: în conturile ICE Dunărea mai erau 10 lire turcești, 15 franci elvețieni, 10 dolari și câteva lire italiene.

Se mai întreabă cineva unde au dispărut banii lui Ceaușescu? In buzunarele celor din CIE şi ICE Dunărea. Şi ale prietenilor lor civili. După care au lichidat şandramaua, pentru că nu mai era utilă.

Erau deja pe picioarele lor, cu propriile firme şi afaceri la cheie. Si cu milioane de investit, bani despre care nu întreba nimeni nimic. Guvernul român angajase o firmă canadiană şi îi căuta prin Elveţia.

Deci de ce nu se puteau afișa înainte de 1989? S-au afișat după ’90.

Culmea că românii se uitau ca proştii cum ăia care îi furaseră 50 de ani au devenit peste noapte capitalişti de succes şi au început să cumpere pe persoană fizică ceea ce deţinuseră în grup. După care, ca să fie şi mai frumos, i-au şi votat şi au plâns împreună cât de nedreaptă e societatea asta democratică.

Numai cu un popor îndobitocit, cum erau românii în 1989, puteai face aşa ceva.

Spuneați de cartea revelatoare a lui Mihai Pacepa. Cât de rău a fost lovit sistemul ceaușist mafiot de aceste dezvăluiri?

Foarte rău. Atât de partea publică a dezvăluirilor din “Orizonturi roșii”, cât și de partea mai puțin văzută a acestor dezvăluiri, care a devoalat rețelele de lucru ale Securității pe partea economică.

În general, dezvăluirile lui Pacepa au beneficiat de un interes mediatic excesiv, mai ales sub aspectul trădării și al deconspirării rețelelor de spioni. A existat și asta, desigur, au fost retrași mulți agenți acoperiți sau la vedere.

Dar efectul cel mai puternic a fost asupra rețelelor economice construite. Marele lui merit este că a dat jos cortina de pe aspectul ideologic al regimului lui Ceaușescu și a arătat că era unul mafiot.

Trebuie spus că “Orizonturi roșii” este o carte operativă din timpul Războiului Rece, scrisă de Pacepa cu girul și în colaboare cu CIA. Nu este un document 100% onest.

Apar acolo și dezinformări, și tușe grotești pentru a crea o imagine defavorabilă. Există și șopârle informative privind diverși trădători în jurul lui Ceaușescu, menite să creeze confuzie la București.

Eu am verificat cu documente unele dintre poveștile spuse de Pacepa  și vă confirm că sunt reale, toate dovezile sunt în arhive. De exemplu, operațiunea Leopard, cu omul de afaceri german ademenit de Securitate, prin intermediul unei profesoare din Bucureşti de care el se îndrăgosteşte și începe să lucreze cu ea pentru a fura planurile tancului.

Cartea lui Pacepa a dat o mare lovitură acestui tip de organizare mafiotă. Şi cine putea să o dea mai bine decât unul care făcuse parte din Familie?

Și efectele?

S-a constituit o comisie de anchetă alcătuită din șefi ai Securității, a făcut parte din ea și Iulian Vlad, care a produs un material de câteva mii de pagini. Cam toți ofițerii DIE, dar și ofițeri de Securitate, membrii ai conducerii partidului au dat declarații referitoare la funcționarea DIE.

Și materialele acestea arată întreaga rețea mafiotă constituită în interiorul DIE, cu legături la vârful partidului, la cel mai înalt nivel, adică până la Ceaușescu și la fratele lui geamăn, care avea numele conspirativ „Călin” și era unul dintre șefii DIE.

Clanul controla efectiv, practic prin fratele lui Ceaușescu, toate aceste operațiuni.

Trădarea lui Pacepa a fost cu atât mai grea cu cât seful DIE era „copilul de aur” al regimului și al lui Ceaușescu. DIE producea banii.

Foarte interesant este că în decembrie 1989 DIE (CIE) a dispărut ca un fum, de parcă n-ar fi existat decât Securitatea interna. După ’89 lumea a început să se războiască cu Securitatea internă, cea care făcuse poliţie politică, cu turnătorii. Mafioții din DIE însă au dispărut ca prin farmec și unii dintre ei au apărut apoi ca oameni de afaceri cu investiții.

DIE a dispărut, dar metodele şi rețelele s-au păstrat până în zilele noastre. Aţi observat câte scandaluri legate de corupție, reţele mafiote și firme sub acoperire apar în zona SIE? Eu cred că nu e deloc întâmplător. Deloc.

Încă dinainte de 1989 zona asta externă era scăpată de sub control. Nici Ceauşescu nu i-a putut opri să îl fure şi să-şi extindă sferele de influenţă. După 1990, rechinii au scăpat în acvariul cu peştişori.

Ce s-a văzut în ultimii 30 de ani? Războiul de capturare a statului. De ce? Simplu. Pentru că nu este suficient să ai bani, dacă nu ai puterea să îi protejezi. Pentru asta ai nevoie să ai politicieni, miniştri, prim-miniştri, preşedinţi în buzunarul tău. Să controlezi Justiţia şi Serviciile. Şi exact asta s-a întâmplat.

De ce credeţi că a investit Voiculescu într-un trust mediatic care pierde bani? De ce au făcut-o Vîntu, Patriciu sau Ghiţă? Nu ştiau că televiziunile şi ziarele sunt găuri negre în care arunci bani ce nu se întorc niciodată?  Ştiau prea bine. Dar ştiau la fel de bine că trebuie să cheltui bani, ca să protejezi bani.

Şi au fost foarte aproape să reuşească. Reţelele lor au dus România la un pas de Ucraina.

Apoi, să nu vă închipuiţi că oamenii ăştia au achiziţionat doar putere economică, politică sau mediatică. Au achiziţionat şi intelectuali, cu tot cu ideile lor, cu tot cu şcoliile de gândire şi discipoli. I-au luat la ofertă şi le-au oferit platformele unde se lucrează la formatarea ideologică.

Orice iniţiativă, orice idee nouă este rapid capturată. Ce nu pot cumpăra distrug. Totul ca să protejeze banii.

Mafia provenită din DIE, trecută sub tăcere, produce în continuare corupție, infracționalitate, exact cum făcea înainte de 1989, profitând, repet, de atenția aproape exclusivă a publicului asupra Securității interne.

Există statul paralel? Da. Ei sunt acela. Statul acesta paralel vine din vechime şi vrea să ajungă în viitor.

Exact cum făceau pe vremea lui Ceauşescu, scopul lor este să ţină captivă victima, vaca de muls. Şi să mulgă generaţie după generaţie. Cum au făcut cei pe care acum îi numim generic ”ciuma roşie”. Şi asta nu e nimic ideologic.

 

Dupa ce i-au pupat poala lui Ceausescu=Iliescu,ar trebui sa pupe si moastele  „”protectoare””,pana se vindeca de pandalia idolatriei  Document. Pe 19 decembrie 1989, BOR il felicita pe Ceausescu. Acum sustine ca l-a daramat pe Ceausescu si ameninta actualul Guvern

Istoricul Madalin Hodor, cercetator in cadrul CNSAS, a prezentat marti noapte documente din care rezulta ca, in 19 decembrie 1989, la doua zile dupa masacrul de la Timisoara, BOR il felicita pe dictatorul Nicolae Ceausescu pentru „realegerea in inalta functie de conducere a poporului”. Patriarhul Daniel a amenintat subtil Guvernul ca va pica la fel ca in 1989 daca se opune pelerinajului la moastele Sf. Dimitrie

„Astazi, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane a lansat la adresa autoritatilor o, cum sa ii spun, amenintare cu revolutia cred.

Leaga dansul, in spirit bisericesc desigur, niste evenimente din care rezulta ca regimul comunist a cazut si datorita divinitatii, jignite de interdictia impusa in toamna lui 1989 de a venera moastele Sfantului Dimitrie.

Paralela este in mod evident menita ca un mesaj pentru Guvern, cunoscute fiind disputele din ultima vreme pe tema pelerinajeleor.

Nu am nicio problema cu modul in care Patriarhul BOR isi gestioneaza institutia si nici cu modul in care interpreteaza evenimentele istorice. Daca el spune ca regimul comunist a cazut din pricina moastelor Sfantului Dimitrie e opinia dansului.

Am insa o nedumerire. Daca asa stau lucrurile si BOR a fost de partea revolutionarilor din 1989 (asa se intelege) cum explica domnia sa mesajul Patriarhului Teoctist din 19 decembrie 1989, la o zi dupa masacrul de la Timisoara?

Daca revolutia a fost inclusiv vrerea lui Dumnezeu, cum de BOR il felicita pe cel care incerca sa o inabuse? E doar o intrebare pentru ca in opinia mea ceva nu se leaga in logica discursului de astazi”, a scris Hodor pe Facebook.

 

Patriarhul Daniel a declarat marti, la ceremoniile organizate cu ocazia sarbatorii Cuviosului Dimitrie cel Nou ca, in toamna anului 1989, autoritatile comuniste au interzis inchinarea la sfintele moaste pe motiv ca in cladirea de alaturi, unde era sediul Marii Adunari Nationale, ar avea loc o sedinta importanta, iar ”aceasta umilire a Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost rasplatita in sensul ca peste cateva luni regimul comunist a cazut”.

„In toamna anului 1989, cu prilejul hramului Sfantului Dimitrie cel Nou, in 27 octombire, autoritatile comuniste au interzis inchinarea la sfintele moaste ale Sfantului Cuvios Dimitrie motivand ca in aceeasi zi, in cladirea de alaturi, unde era sediul Marii Adunari Nationale, ar avea loc o sedinta importanta. Astfel, patriarhul Teoctist a fost obligat sa transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrala, dar nu a dus-o prea departe, ci la Biserica Sf. Nicolae-Vladica din apropiere”, a afirmat Patriarhul Daniel in cuvantul rostit marti la sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, la Altarul de vara de langa Catedrala Patriarhala.

„Aceasta umilire a Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost rasplatita in sensul ca peste cateva luni regimul comunist a cazut, iar in cladirea de alaturi, care a devenit Palatul Patriarhiei, in 27 octombrie in anul 2007, chiar de sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost infiintat Centrul de presa Basilica al Patriarhiei Romane, care prin radio si televiziune transmite de la Catedrala Patriarhala in fiecare zi slujba Sfintei Liturghii si slujba Vecerniei spre bucuria credinciosilor ortodocsi romani din tara si din diaspora”, a continuat patriarhul, potrivit basilica.ro.

Prin aceasta vedem ca „Dumnezeu nu se lasa batjocorit”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (Galateni 6:7), a subliniat Patriarhul Daniel,

„Fratilor, Dumnezeu nu se lasa batjocorit”, a continuat Patriarhul.

Manipulatorii si idolatorii Poporului  mint de ingheata apele ,caci de la CAP se imputeTara ,daca il inlocuiesc pe Protectorul cel VIU -cu niste oase moarte si microboase…Reactia calma a lui Iohannis la amenintarile patriarhului Daniel. BOR sustine ca preotii au daramat si regimul comunist dar mint !

Presedintele Klaus Iohannis a declarat miercuri ca in continuare este nevoie de aprofundarea dialogului intre Guvern si Biserica Ortodoxa Romana (BOR)

„Eu cred in continuare ca este nevoie de aprofundarea dialogului intre parti si cred ca se poate ajunge la o colaborare, care in definitiv este in interesul romanilor, indiferent de religia pe care o practica”, a declarat Iohannis, la Palatul Cotroceni, intr-o conferinta de presa

El a fost intrebat cu privire la afirmatiile recente ale Patriarhului Daniel, care a comparat restrictiile introduse la pelerinajul de Sfantul Dumitru cu ce s-a intamplat in ultimele luni ale comunismului in Romania.

Marti, Patriarhul Daniel a tinut o predica celor cateva sute de credinciosi prezenti pe Colina Bucuriei la Sfinta Liturghie din ziua sarbatorii Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor

Patriarhul a relatat o intamplare din toamna anului 1989, de la Hramul Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, in 27 octombrie, cand „autoritatile comuniste au interzis inchinarea la sfintele moaste ale sfantului, motivand ca in aceeasi zi, in cladirea de alaturi (Palatul Patriarhiei n.r.), unde era sediul Marii Adunari Nationale, ar avea loc o sedinta importanta”.

„Si astfel, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a fost obligat sa transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrala. Dar nu a dus-o prea departe, ci la Biserica Sf. Nicolae Vladica, care se afla aici, jos, in apropiere. Aceasta umilire a Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost ‘rasplatita’, in sensul ca, peste cateva luni, regimul comunist a cazut”, a spus Parintele Patriarh.

Pe 13 octombrie, presedintele Iohannis afirma ca un dialog direct intre Guvern si BOR ar duce la solutii mai bune.

Capitolul 7 (I): Ca si Satan,komunismul rezolva si distrugerea familiei

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

1. Comunismul vizează eliminarea familiei tradiționale

2. Comunismul promovează promiscuitatea

3. Primele tentative de eliberare sexuală sub comunism
a. Teoria “paharului cu apă” în Uniunea Sovietică
b. Eliberarea sexuală în “Sovietele chinezeşti”

4. Cum distruge comunismul familiile occidentale
a. Promovarea eliberării sexuale

Referințe

*****

Introducere

Familia este piatra de temelie a societății umane, permițând oamenilor nu numai să-și crească copiii într-un mediu stabil și primitor, dar și să-și transmită cunoștințele de la o generație la alta. Căsătoria este o instituție sacră orânduită de Divin pentru ca umanitatea să formeze familii, păstrând moștenirea și moralitatea tradițională.

Astăzi, familia tradițională este încet, încet distrusă. Scrierile lui Karl Marx și ale altor comuniști descriu familia ca o formă de proprietate privată ce trebuie abolită. Pe lângă persecutarea religiei și a credinței spirituale, regimurile comuniste situează dragostea pentru Partidul Comunist chiar mai presus de dragostea pentru părinți, soți sau copii, încurajând oamenii să lupte împotriva propriilor familii.

Începând cu anii ’60, diferite mişcări antitradiţionale, precum feminismul modern, libertatea sexuală şi drepturile homosexualilor, au ajuns în prim-plan în Occident. Instituţia familiei a fost lovită cel mai sever. Sub stindardele egalității și emancipării — susținute implicit și explicit de legile moderne, programa școlară, teoria academică și politica economică  aceste mișcări denaturează legăturile tradiționale între sexe, corup copiii și târăsc comportamentul uman la minime abia imaginabile. Această tendință a apărut la începutul secolului al XIX-lea și este profund infuzată cu factori ideologici comuniști. Friedrich Engels a sperat la răspândirea „relației sexuale neîngrădite”, care urmărește dizolvarea căsătoriei tradiționale și, în final, eliminarea instituției familiei. [1]

Comunismul excelează în schimbare şi înşelăciunea continuă, ceea ce a dus la o confuzie constantă cu privire la ceea ce susţin oamenii atunci când sprijină aceste politici şi ideologii. Cu timpul, ei ajung să accepte ideile care stau la baza comunismului. Situaţia tragică de astăzi – degradarea familiei tradiţionale şi confuzia oamenilor cu privire la adevărata natură a acestei tendinţe – este rezultatul planificării meticuloase şi al implementării treptate a comunismului în ultimii 200 de ani.

Legile adoptate în Statele Unite și în alte țări au deschise larg porțile divorțului și distrugerii familiilor. În anii ­­’50, aproximativ 11% dintre copiii americani născuţi într-o familie căsătorită şi-au văzut părinţii divorţaţi, iar în 1970, raportul a crescut la 50%. [2] În 1956, mai puțin de 5% dintre copiii nou-născuţi s-au născut în afara căsătoriei, potrivit Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CCPB) din SUA. Până în 2016 raportul ajunsese la circa 40% . [3][4]

În societăţile tradiţionale din Orient şi Occident, castitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei a fost văzută ca o virtute. Astăzi, se consideră că este demodată şi opresivă. În şcolile publice, sexul premarital şi homosexualitatea, considerate ruşinoase de mii de ani în societatea tradiţională, nu numai că au fost reconsiderate ca fiind normale dar, în unele şcoli, sunt chiar încurajate tacit sau explicit de educatorii de astăzi și de sistemul școlar public. Copiii sunt hipersexualizați și expuși la concepte sexuale deviante și pornografie de la vârste tot mai fragede. Așa cum stau lucrurile, obiectivul comunismului de a distruge familia va deveni o realitate cu mult înainte de îndeplinirea promisiunii evazive de a avea o societate lipsită de clase. Eliminarea familiei ca celulă de bază a stabilităţii sociale, înseamnă și distrugerea moralității tradiționale stabilite de Divin și a rolului pe care îl joacă familia în creșterea generației următoare în cadrul culturii tradiționale.

1. Comunismul vizează eliminarea familiei tradiționale

În culturile tradiţionale din Orient şi Occident, căsătoria a fost stabilită de divinitate şi este considerată ca fiind aranjată de către Cer. Odată formată, legătura de căsătorie nu poate fi ruptă. Atât bărbaţii, cât şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu după propria Lui imagine şi toţi sunt egali în faţa Lui. În acelaşi timp, Creatorul a făcut, de asemenea, bărbaţii şi femeile diferiţi din punct de vedere fizic, şi a stabilit rolurile fiecăruia în familie și societate.

În cultura tradiţională orientală, bărbaţii sunt asociaţi cu yang-ul din relația yin- yang, care este legat simbolic de soare şi de cer. Aceasta cere ca ei să se străduiască continuu să facă progrese şi să-şi asume responsabilitatea de a avea grijă de familie în vremuri grele. Femeile aparţin principiului yin, conectat simbolic cu pământul, ceea ce înseamnă că ele poartă şi îngrijesc totul cu mare virtute. Ele ar trebui să fie supuse şi atente cu ceilalţi şi au datoria de a-şi susţine soţii şi a-şi educa copiii. Numai atunci când bărbaţii şi femeile îşi fac treaba bine în propriile roluri, yin şi yang pot fi armonizate şi copiii cresc şi se dezvoltă într-o manieră sănătoasă.

În tradiţia occidentală, femeile sunt os din oasele bărbaţilor şi carne din carnea lor. [5] Un bărbat trebuie să-şi iubească soţia, ca şi cum ar fi parte din trupul său şi, dacă este necesar, să se sacrifice pentru a-şi proteja soţia. La rândul ei, o femeie ar trebui să coopereze şi să-şi ajute soţul, făcând ca cei doi să devină unul. Bărbaţii au răspunderea de a munci din greu şi a-şi întreţine familia, în timp ce femeile suferă la naştere. Toate acestea decurg din diferitele păcate originare pe care le poartă oamenii.

Nimic din toate acestea nu urmărește să sugereze că bărbații sunt superiori femeilor ca pricepere sau inteligență, deoarece talentele bărbaților și femeilor se manifestă în abilități diferite. Încercările de a elimina diferențele dintre sexe sunt contrare bunului-simț și împiedică atât bărbații cât și femeile să își atingă potențialul.

Familiile tradiţionale joacă rolul de transmitere a credinţelor și a moralităţii, deci de menținere a unei societăți stabile și sănătoase. Părinţii sunt primii profesori din viaţa copiilor. Dacă copiii pot învăţa virtuţile tradiţionale, precum altruismul, smerenia, recunoştinţa, tenacitatea şi multe altele din cuvintele şi faptele părinţilor lor, ei vor trage foloase pentru tot restul vieţii.

Viaţa tradiţională de cuplu căsătorit îi ajută deopotrivă pe bărbaţi şi pe femei să se dezvolte împreună, în moralitate deoarece cere soţilor şi soţiilor să-şi tempereze emoţiile şi dorinţele şi să fie atenţi şi toleranţi unul faţă de celălalt. Căsătoria este fundamental diferită de ideea de dragoste romantică ocazională. Emoţiile umane sunt nestatornice, o relaţie care poate fi formată și ruptă la dorință nu este cu mult diferită de o prietenie obişnuită.

Cu toate acestea, potrivit comunismului, unitatea familială este un obstacol în calea eliberării umane. Comunismul clasic priveşte factorii economici ca fiind esenţiali în determinarea tipului de relaţii de familie formate și cere ca celula familială privată să fie revoluționată într-o formă de proprietate publică.

Iluzia uriașă care stă la baza comunismului este doctrina eliberării omenirii. Gândirea comunistă consideră că opresiunea nu este numai în sens economic sau social, ci este înrădăcinată în cultura unei societăți în sine. Pentru comuniști, „eliberare” înseamnă, astfel, distrugerea normelor culturale „impuse” de moralitatea socială tradițională. În opinia lor, structura patriarhală tradiţională a familiei oprimă femeile, iar moralitatea sexuală tradițională reprimă natura umană.

Teoriile contemporane derivate din marxism, amestecate cu concepte freudiene, plasează dorința sexuală în centrul întrebărilor asociate cu familia. Caracteristica comună a acestor două ideologii este negarea moralității umane fundamentale și venerarea materialismului și dorinței.

2. Comunismul promovează promiscuitatea

Unul dintre precursorii ideologici ai lui Marx a fost socialistul galez Robert Owen, cunoscut pentru încercarea sa din 1825 de a-și implementa viziunea sa de societate „utopică” în New Harmony, Indiana. În 1826, Owen a spus:

„Acum vă declar, vouă şi lumii, că până în acest ceas, acel Om a fost, în toate colţurile pământului, sclavul “marelui demon monstruos al Trinităţii”, ce poate provoca răul mental şi fizic al întregii rase umane. Mă refer la proprietatea privată sau individuală – sistemele absurde şi iraţionale ale religiei – şi căsătoria, bazată pe proprietatea individuală combinată cu unul dintre aceste sisteme iraţionale de religie.” [6]

Timpul petrecut de Owen în New Harmony a fost de scurtă durată; a plecat în 1828, abandonându-și experimentul socialist. Dar ideile lui au avut o influență de durată.

Un alt comunist utopic influent a fost francezul Charles Fourier, a cărui gândire l-a influenţat profund pe Marx şi pe marxiști. Influența scrierilor lui Fourier poate fi văzută în Revoluţia din 1848 şi în Comuna din Paris, care, mai apoi a fost răspândită în Statele Unite. În mod semnificativ, Fourier este primul filosof cunoscut care a folosit termenul de „feminism” („féminisme” în franceză).

În societatea comunistă ideală a lui Fourier (numită Phalanx), familia tradiţională era dispreţuită, iar beţiile şi orgiile erau lăudate pentru că eliberau pe deplin pasiunile umane lăuntrice. El a declarat, de asemenea, că o societate echitabilă ar trebui să aibă grijă de cei care sunt respinşi sexual (precum cei în vârstă sau cei neatrăgători) pentru a se asigura că toată lumea are “dreptul” la satisfacţie sexuală. El a crezut că orice formă de satisfacere sexuală, inclusiv sadomazochismul şi chiar incestul şi sexul cu animale, ar trebui să fie permise, atât timp cât sunt consensuale.

Sub influenţa lui Owen şi Fourier au fost înfiinţate zeci de comune comuniste utopice în Statele Unite în secolul al XIX-lea, deşi majoritatea au fost de scurtă durată şi s-au încheiat cu un eşec. Cea mai durabilă a fost Comunitatea Oneida din New York, înființată pe baza teoriei lui Fourier, care a durat 33 de ani. Comunitatea dispreţuia căsătoriile monogame tradiţionale şi susţinea poligamia, sexul în grup și împerecheri selective. În cele din urmă, fondatorul, John Humphrey Noyes, a fugit în Canada pentru a evita un proces legal. Deși comunitatea a fost forţată să renunţe la practica comunizării soţiei (soțiile sunt tratate ca bunuri ce pot fi folosite în comun – n.t.), mai târziu, Noyes a scris mai multe cărţi, iar una dintre ele „Comunismul biblic” a început o ideologie în sine.

Bazele teoretice ale comunismului merg mână în mână cu promiscuitatea. De la bun început, comunismul a încurajat oamenii să renunţe la învăţăturile evlavioase, să respingă tradiția, să înlăture restricțiile morale și să dea frâu liber impulsurilor josnice de dragul revoluției și al eliberării. Conform acestei logici, problemele sociale cauzate iniţial de degenerarea moralităţii umane au fost atribuite proprietăţii private. Comunismul îi determină pe oameni să creadă că, dacă proprietatea privată devine publică, oamenii nu se vor lupta pentru ea. Cu toate acestea, chiar dacă toată proprietatea este împărţită, oamenii ar putea avea totuși conflicte cu privire la soţii sau soţiile lor. De aceea, socialiştii utopici pledează deschis pentru promiscuitate și „libertatea sexuală” ca răspuns la dorința sexuală.

Aceste “paradisuri” comuniste fie au contestat direct familia tradiţională, fie au susţinut un sistem de comunizare al soţiei, ceea ce a determinat comunităţile locale, bisericile şi guvernele să le vadă ca pe o renegare a moralităţii şi eticii tradiţionale şi să ia măsuri pentru a le suprima.

Eşecul comunităţilor utopice i-a învăţat pe Marx şi pe Engels o lecţie: nu sosise încă timpul să susţină, în mod deschis, așa numita “comunizare a femeilor” menționată în Manifestul Comunist. Deşi scopul eliminării familiei nu s-a schimbat, ei au adoptat o abordare mai ascunsă: atacarea căsătoriei ca instrument de oprimare.

După moartea lui Marx, Engels a publicat cartea “Originea familiei, a proprietății private și a statului, în lumina cercetării lui Lewis H. Morgan”, pentru a completa teoria lui Marx asupra familiei şi pentru a expune în continuare viziunea marxistă asupra căsătoriei: “[Apariţia monogamiei] se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă; şi acest lucru este necesar, deoarece, cu timpul, copiii vor trebui să intre, ca moştenitori direcţi, în posesiunea averii tatălui. Ea se deosebeşte de căsătoria-pereche printr-o mult mai mare trăinicie a legăturii conjugale, care nu mai poate fi desfăcută după bunul plac al oricăreia dintre cele două părţi. Acum, de regulă, numai bărbatul poate desface căsătoria şi poate să-şi repudieze soţia.” [8]

Engels a susţinut că monogamia se bazează pe proprietatea privată şi că odată ce toată proprietatea este împărţită, ar exista un nou model de căsătorie bazat exclusiv pe “dragoste sexuală”. S-a lăudat că, într-o societate comunistă, proprietatea privată devine publică, munca domestică devine profesionistă și că nimeni nu trebuie să-și facă griji cu privire la îngrijirea copiilor, deoarece este responsabilitatea ţării de a avea grijă de copii şi de a-i educa. El a scris: “În felul acesta va fi înlăturată grija pentru „urmări“, care constituie astăzi momentul social esenţial — atât moral, cît şi economic — care împiedică fata să se dea fără rezerve bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va constitui oare aceasta o cauză suficientă pentru a determina dezvoltarea treptată a unor relaţii sexuale mai libere şi, totodată, formarea unei opinii publice mai îngăduitoare în ceea ce priveşte cinstea fecioarelor şi necinstea femeii? ” [8]

La fel ca în teoriile lor economice, ideologia socială a lui Marx și Engels eșuează la implementarea practică. Sentimentele sunt instabileo persoană iubeşte astăzi pe cineva, mâine pe altcineva. Fără normele tradiționale de curtare și căsătorie, rezultatul inevitabil este promiscuitatea sexuală și distrugerea ordinii sociale. Pe lângă comunele utopice menționate anterior, încercările inițiale ale regimurilor comuniste sovietice și chineze de a aplica doctrina marxistă în reglementarea familiei au sfârșit într-un eșec total și au fost repede inversate.

Relaţiile dintre soţi nu vor fi întotdeauna netede. Jurământul “până când moartea ne va despărţi”, din timpul unei nunţi tradiţionale, este un jurământ făcut lui Dumnezeu. De asemenea, reprezintă ideea că ambele părţi sunt pregătite să facă faţă şi să depăşească toate greutăţile împreună. Ceea ce menţine o căsătorie nu sunt doar emoţiile sau sentimentele, ci şi un sentiment de responsabilitate. Tratarea celeilalte jumătăţi, a copiilor şi a familiei cu grijă, transformă soţul într-un bărbat matur şi soţia într-o soție matură, ambii cu un sentiment de responsabilitate socială și morală.

Ceea ce au promovat Marx şi Engels, deşi i-au adăugat frazele despre “libertate”, “eliberare” şi “dragoste”, nu a fost nimic altceva decât abandonarea completă a responsabilităţii morale personale și cedarea în fața dorinței.

În epoca lui Marx şi cea a lui Fourier, majoritatea oamenilor mai erau încă religioși şi deci erau conştienţi de încercările de promovare în mod deschis a imoralităţii sexuale. Însă, nici măcar Marx nu şi-ar fi putut imagina justificările şi pretextele pe care le vor folosi oamenii, după secolul al XX-lea, pentru a îmbrăţişa haosul sexual al gândirii marxiste şi a pune în aplicare planul de eradicare a familiei.

3. Primele tentative de eliberare sexuală sub comunism

Regimurile socialiste autoritare sunt adesea asociate cu conservatorismul social strict, inclusiv rolurile de gen și legile conjugale care par lipsite de legătură cu progresismul liberal occidental. Totuși, aceste politici nu se nasc dintr-o dorință de a păstra cultura sau moralitatea tradițională, ci există doar pe baza dorinței regimului comunist de a face din dragoste și familie instrumentele puterii de stat. La începutul guvernării comuniste în țări precum Rusia și China, liderii Partidului au încercat să pună în aplicare întregul program marxist simultan, inclusiv experimente dezastruoase de eliberare sexuală.

Haosul sexual descris mai sus este o parte intrinsecă a ideologiei comuniste. Se crede că Marx şi-a violat servitoarea şi că Engels i-a crescut copilul rezultat din acest act. Engels coabita cu două surori. Lenin a avut relații extraconjugale ani de zile şi a contractat sifilis de la prostituate. Iar despre Stalin se știe că a profitat de soţiile altora.

După ce sovieticii au confiscat puterea, au instituit practica comunizării soţiei. Uniunea Sovietică în acel moment poate fi văzută drept pionierul “eliberării sexuale” occidentale. În 1990, cu numai un an înainte de căderea Uniunii Sovietice, revista de stat Rodina a publicat un articol care a expus fenomenul comunizării soţiei în timpul dominaţiei timpurii a Partidului Comunist Rus. În articol sunt descrise şi vieţile private ale liderilor sovietici Troţki, Buharin, Antonov, Kollontai şi a altora, precizându-se că aceştia erau “precum câinii” în activitățile lor sexuale. Încă din 1904, Lenin a scris: “Pofta sexuală poate emancipa energia spiritului – nu pentru valorile pseudo-familiale, căci pentru victoria socialismului trebuie să scăpăm de acest cheag de sânge”. [9]

La o întâlnire a Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, Leon Troţki a propus ca, odată ce bolşevicii confiscă puterea, să fie elaborate noi principii fundamentale ale relaţiilor sexuale. Teoria comunistă cere distrugerea familiei şi trecerea la o perioadă de satisfacere necontenită a dorinţei sexuale. Troţki a mai spus că responsabilitatea de a educa copiii se află exclusiv în atribuția statului.

În scrisoarea adresată lui Lenin, în 1911, Troţki a scris: “Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a unei persoane. În timp ce există o astfel de asuprire, nu poate fi vorba despre libertatea reală. Familia, ca o instituţie burgheză, a fost depăşită complet. Este necesar să vorbim mai mult despre acest lucru muncitorilor.”

Lenin a răspuns: “Şi nu numai familia. Toate interdicţiile legate de sexualitate trebuie eliminate… Avem ceva de învăţat de la feministe: Chiar şi interzicerea homosexualităţii trebuie eliminată.” [10]

a. Teoria “paharului cu apă” în Uniunea Sovietică

După ce bolşevicii au preluat puterea, Lenin a introdus o serie de regulamente care aboleau efectiv atât căsătoria cât şi pedepsirea homosexualităţii. La acea vreme, a existat şi sloganul “Jos cu ruşinea!” Aceasta a fost o parte a încercării bolşevice de a crea “omul nou” al ideologiei socialiste. Uneori adepții cutreierau pe străzi în pielea goală, ţipând isteric sloganuri de genul “Ruşinea se află în trecutul burghez al poporului sovietic”. [11]

La începutul anilor ’20, Comisarul Poporului pentru Bunăstare Socială, Alexandra Kollontai, a popularizat teoria “paharului cu apă” privitor la sexualitate. Kollontai a fost o revoluţionară care şi-a croit drum în facţiunea bolşevică dintr-o familie tradiţională, în căutarea “eliberării femeilor”. “Paharul cu apă” este o aluzie la desfrânarea sexuală; teoria susține că în societatea comunistă, satisfacerea dorinţei sexuale trebuie să fie la fel de normală şi uşoară ca băutul unui pahar cu apă. Teoria “paharului cu apă” a fost larg răspândită în rândul muncitorilor din fabrici şi în special în rândul adolescenţilor.

Binecunoscutul comunist, Madame Smidovici, scria în ziarul Pravda, în martie 1925 ,că “Moralitatea actuală a tineretului nostru este rezumată după cum urmează”: “Fiecare membru, chiar şi minor, al Ligii Tineretului Comunist şi fiecare student din “Rabfak” (şcoala de formare a Partidului Comunist) are dreptul să-şi satisfacă dorinţa sexuală. Acest concept a devenit o axiomă, iar abstinenţa este considerată o noţiune burgheză. Dacă un bărbat își dorește o fată tânără, fie că este studentă, muncitoare sau chiar o fată de vârstă şcolară, atunci fata trebuie să se supună poftei sale, altfel va fi considerată o fiică burgheză, nedemnă să fie numită cu adevărat comunistă…” [12]

Divorţul a devenit de asemenea normalizat şi răspândit. “Rata divorţurilor a explodat spre cote nemaivăzute în istoria omenirii. Pe scurt, părea ca şi cum toată lumea de la Moscova trecuse printr-un divorţ”, a spus Paul Kengor în cartea sa “Doborârea: De la comunişti până la progresişti – cum a sabotat Stânga familia şi căsătoria”. [13] În 1926, revista americană The Atlantic a publicat un articol despre situaţia uimitoare din URSS, cu titlul “Efortul rușilor pentru abolirea căsătoriei”.

În timpul acestei eliberări sexuale din fosta Uniune Sovietică, a apărut şi fenomenul “familiei suedeze” – care nu are nimic de-a face cu Suedia, ci se referă la un grup mare de bărbaţi şi femei care trăiesc împreună şi se implică în sex ocazional. Aceasta a deschis uşile promiscuităţii, violului, destrămării familiilor, proliferării bolilor cu transmitere sexuală, şi altor simptome ale colapsului moral. [14]

După expansiunea sovietelor săteşti aceste “familii suedeze” s-au răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Acest fenomen era cunoscut sub numele de “naţionalizare” sau “socializare” a femeilor. Un exemplu trist îl constituie Femeile Socialiste din Ekaterinburg, în 1918: după ce bolşevicii au confiscat oraşul, au emis o ordonanţă că femeile tinere, cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani, trebuie să fie “socializate”. Un număr necunoscut de femei au fost astfel trimise soldaților Armatei Roșii și oficialilor civili pentru a fi „socializate”. [15]

În 1921, în timpul unei conversaţii cu activista feministă Clara Zetkin, Lenin a deplâns teoria “paharului cu apă”, numind-o “antimarxistă” şi “antisocială”. [16] Motivul era că eliberarea sexuală a generat un produs nedorit: o mulţime de nou-născuţi, dintre care mulţi au fost abandonaţi. Bolșevicii și-au înăsprit politicile cu privire la sex la sfârșitul anilor ’20.

Astfel, în anii care au urmat morții lui Lenin Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și-a schimbat atitudinea sexuală permisivă pe care a încurajat-o anterior și uneori a făcut-o chiar obligatorie. Alături de nenumărați credincioși idealiști în programul revoluționar, mulți comuniști care au promovat libertatea sexuală și homosexualitatea au sfârșit în gulagurile lui Stalin. Femeile sovietice au fost îndemnate să își reia rolurile tradiționale de mamă, să producă mai mulți copii și să-i crească pentru a servi Partidul Comunist.

b. Eliberarea sexuală în “Sovietele chinezeşti”

În timpul primilor ani ai Partidului Comunist Chinez, circumstanţele erau similare cu cele ale Uniunii Sovietice. Desigur, aceste partide comuniste sunt toate fructele otrăvitoare ale aceluiaşi copac otrăvitor. Chen Duxiu, un lider comunist timpuriu, a fost cunoscut pentru viaţa sa personală desfrânată. Potrivit memoriilor cadrelor trokțiste Zheng Chaolin şi Chen Bilan, comuniști precum Qu Qiubai, Cai Hesen, Zhang Tailei, Xiang Jingyu, Peng Shuzhi au avut cu toții o istorie sexuală destul de confuză, iar atitudinea lor faţă de sex era similară cu cea a “paharului cu apă” a revoluţionarilor sovietici timpurii.

“Eliberarea sexuală” a fost îmbrăţişată nu numai de liderii intelectuali ai partidului, ci şi de oamenii obişnuiţi care trăiau în “Sovietele chinezeşti” timpurii ale PCC care erau enclave revoluţionare înfiinţate înainte ca Partidul Naţionalist să fie înlăturat din Hubei, Henan şi Anhui. Datorită promovării egalităţii femeilor şi a libertăţii absolute de căsătorie şi divorţ, munca revoluţionară a fost întreruptă deseori pentru satisfacerea dorinţelor sexuale.

Tinerii din zonele Sovietelor aveau uneori relaţii amoroase în numele conectării cu masele. Nu era un lucru neobişnuit ca femeile tinere să aibă şase sau şapte parteneri sexuali. Potrivit Colecţiei de Documente Istorice Revoluţionare din districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui, printre liderii de partid locali din locuri precum Hong’an, Huangma, Huangqi, Guangshan şi din alte părţi, “aproximativ trei sferturi dintre aceştia întreţineau relaţii sexuale cu zeci sau sute de femei”.

La sfârşitul primăverii anului 1931, când un membru fondator al PCC, Zhang Guotao, a preluat conducerea raioanelor sovietice Hubei-Henan-Anhui, el a menţionat că sifilisul era atât de răspândit, încât a fost nevoit să solicite de la Partidul Central medici specializaţi în tratarea bolii. Mulţi ani mai târziu, în memoriile sale, avea încă proaspete în minte poveşti despre femeile din raioanele sovietice hărţuite sexual, inclusiv unele dintre amantele generalilor de rang înalt. [17]

În anii ’30, libertatea sexuală a ajuns să fie percepută ca o amenințare la adresa regimului. Aceeaşi problemă a dezintegrării sociale apărută în Rusia sovietică era evidentă, iar militarii Armatei Roşii au început să-şi facă griji că soţiile lor ar putea avea relaţii extraconjugale sau că ar fi divorţat odată ce aderau la revoluţie. Acest lucru a afectat eficienţa în luptă a trupelor. Mai mult, tendinţa spre promiscuitate a creat o reacție populară puternică împotriva ideii de „soții comune” și a altor noțiuni similare. Astfel, raioanele sovietice au început să pună în aplicare politici care protejau căsătoriile militare și limitau numărul de divorţuri.

4. Cum distruge comunismul familiile occidentale?

Tendinţele ideologice ale comunismului îşi găsesc originile în secolul al XIX-lea. După un secol de transformare şi evoluţie în Occident, acesta a ajuns, în cele din urmă în anii ’60 şi în Statele Unite.

În timpul acestor ani, sub influenţa şi încurajarea neomarxismului şi a diferitelor ideologii radicale, în Statele Unite au apărut diverse mişcări sociale şi culturale deviate, precum contracultura hippie, noua stânga radicală, mişcarea feministă şi revoluţia sexuală. Aceste mișcări sociale turbulente nu au fost decât o parte a atacului feroce al comunismului asupra sistemului politic american, al sistemului de valori tradiționale și asupra structurii sociale. Ele s-au răspândit repede în Europa, modificând rapid conceptele sociale occidentale, conceptele familiale, conceptele sexuale şi valorile culturale. Confluenţa acestor forţe a dus la slăbirea continuă a valorilor tradiţionale ale familiei occidentale şi la declinul instituţiei familiei tradiţionale şi a poziţiei sale centrale în viaţa socială. Tulburările sociale rezultate au declanşat o serie de probleme, precum proliferarea pornografiei, răspândirea abuzului de droguri, prăbuşirea moralităţii sexuale, creşterea ratei criminalităţii juvenile şi proliferarea grupurilor dependente de asistenţa socială.

a. Promovarea eliberării sexuale

Eliberarea sexuală (cunoscută şi ca revoluţia sexuală) a apărut în Statele Unite în anii ’60. Mişcarea “Libertatea sexuală”, care încalcă moralitatea sexuală tradițională, a pavat calea erodării şi a dezintegrării valorilor tradiţionale ale familiei. Conceptul de “libertate sexuală” susţine că nicio formă de activitate sexuală nu ar trebui să fie constrânsă de reglementările sociale. În acest sens, activităţile sexuale individuale, inclusiv căsătoria, avortul şi adulterul, nu ar trebui să fie restricţionate de către guvern sau de lege şi nici să fie supuse sancţiunilor sociale.

Adepţii lui Fourier şi ai lui John Humphrey Noyes au fost cei care au propus, pentru prima dată, conceptul de “libertate sexuală”. În ultimii ani, principalii promotori ai ideilor “libertăţii sexuale” sunt aproape toţi socialişti sau oameni profund influenţaţi de ideologia socialistă. De exemplu, printre pionierii “libertăţii sexuale” din Marea Britanie a fost şi filosoful socialist Edward Carpenter, care a fost, de asemenea, un activist timpuriu pentru drepturile homosexualilor. Principalul precursor al mişcării “libertăţii sexuale” în Franţa a fost Émile Armand, la începuturile sale, un anarho-comunist care ulterior a dezvoltat comunismul utopic al lui Fourier, a fondat anarhismul individualist francez (care se încadrează în categoria mai largă a socialismului) şi a pledat pentru promiscuitate, homosexualitate şi bisexualitate. Pionierul “libertăţii sexuale” în Australia a fost John “Chummy” Fleming, un unionist și anarhist (o altă ramificație a socialismului).

Mişcarea “libertăţii sexuale” din America a generat un produs important – Playboy, o revistă erotică înfiinţată în 1953. Revista a folosit hârtie lucioasă pentru a crea impresia că nu era sordidă ci artistică. De asemenea, a utilizat o imprimare color costisitoare, astfel încât conţinutul pornografic, considerat de obicei de joasă speţă şi vulgar, a intrat rapid în mainstream, iar Playboy a devenit o revistă de agrement “de primă clasă”.

La mijlocul secolului al XX-lea, odată cu creşterea popularităţii culturii hippie şi a conceptului de “libertate sexuală”, revoluţia sexuală a debutat oficial. Termenul de “revoluţie sexuală” a fost inventat de Wilhelm Reich, fondatorul psihanalizei comuniste. El combină marxismul cu psihanaliza freudiană, argumentând că primul îi eliberează pe oameni de “opresiune economică”, în timp ce psihanaliza freudiană eliberează oamenii de “represiunea sexuală”.

Un alt fondator al teoriei eliberării sexuale a fost Herbert Marcuse din Şcoala de la Frankfurt. În timpul mişcării de contracultură occidentală din anii ’60, sloganul său “faceţi dragoste, nu război” (“Make love, not war”) a înrădăcinat conceptul de eliberare sexuală adânc în inimile oamenilor.

Conceptul de eliberare sexuală a străbătut Occidentul odată cu publicarea cărţilor lui Alfred Kinsey “Comportamentul sexual al bărbatului” şi “Comportamentul sexual al femeii”, şi cu utilizarea pe scară largă a contraceptivelor orale. Este de remarcat faptul că cercetătorii contemporani au descoperit date statistice distorsionate, exagerări, simplificări exagerate şi alte erori în opera lui Kinsey, bazate pe angajamentele sale politice şi ideologice. Kinsey a încercat să demonstreze că sexul extramarital, sexul homosexual, dorința sexuală la copii – începând cu sugarii şi altele lucruri de acest fel erau comune şi, astfel, să dirijeze societatea să accepte normalizarea acestor fenomene, o sarcină în care a excelat. El a colaborat cu pedofili în cercetările sale și în experimentele sexuale pe sugari și copii. [18]

Dintr-o dată, “eliberarea sexuală” a devenit la modă. În rândul tinerilor, promiscuitatea a început să fie considerată normală. Adolescenții care îndrăznezneau să recunoască că erau virgini erau ridiculizați de colegii lor. Potrivit datelor, 82% dintre americani care au ajuns la vârsta de 15 ani între 1954 şi 1963 (adică tinerii din anii ’60) au întreţinut relaţii sexuale premaritale pe la vârsta de 30 de ani. [19] Până în anul 2010, proaspetele mirese care erau încă virgine înainte de căsătorie reprezentau un cuantum de doar 5% în timp ce 18% dintre mirese avuseseră 10 sau mai mulţi parteneri sexuali înainte de căsătorie. [20] Curentul cultural principal, inclusiv literatura, filmul, publicitatea şi televiziunea, a devenit saturat de sex.

 

*****

Referințe

[1] Friedrich Engels, Originile familiei, proprietatea privată și statul, trand. Alick West, (1884), cap. 2, partea a 4-a, accesată prin intermediul arhivei marxiste pe Internet la 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.

[2] W. Bradford Wilcox, “Evolutia Divorțului”, National Affairs, Number 1, (Fall 2009). https://www.nationalaffairs.com/publications/detail/the-evolution-of-divorce

[3] Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, Centrul Național de Statistică a Sănătății – A se vedea tabelul 1-17. “Numărul și procentul nașterilor la femeile necăsătorite, pe rasă și originea hispanică: Statele Unite, 1940-2000”, CDC, https://www.cdc.gov/nchs/data/statab/t001x17.pdf

[4] John Elflein, „Procentul nașterilor la femeile necăsătorite din SUA din 1980 până în 2018”, Statista, 3 decembrie 2019, https://www.statista.com/statistics/276025/us-percentage-of-births-to-unmarried-women/

[5] Geneza 2:23, Versiunea standard americană a Bibliei.

[6] “Robert OwenCritica Individualismului (1825–1826),” n.d., Indiana University, accesat la 17 iunie 17, 2018. https://web.archive.org/web/20171126034814/http://www.indiana.edu:80/~kdhist/H105-documents-web/week11/Owen1826.html.

[7] Engels, “Originile”, Capitolul 2

[8] Ibid.

[9] Traducerea este din rusă: Melnichenko, Alexander, 2017. “Великая октябрьская сексуальная революция [Marea Revoluție Sexuală din Octombrie].” Russian Folk Line, August 20, 2017, http://ruskline.ru/opp/2017/avgust/21/velikaya_oktyabrskaya_seksualnaya_revolyuciya/. Această și alte surse se bazează pe activitatea fostei menșevice Aleksandra Kollontai.

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Madame Siminovici citată de Наталья Короткая,“Эрос революции: “Комсомолка, не будь мещанкой – помоги мужчине снять напряжение!” [„Erosul Revoluției:„ Fata Comsomol-ului, nu fiți burghez – ajutați un om să elibereze tensiunea!””] , 10 noiembrie 2012 ,https://lady.tut.by/news/sex/319720.html?crnd=68249.

[13] Paul Kengor, “Distrugerea: De la comuniști la progresiști, cum stânga a sabotat familia și căsătoria”, (WND Books, 2015), 54.

[14] A se vedea Melnichenko (2017).

[15] Xia Hou,

夏侯, “Gongchanzhuyi de yinluan jiyin—xingjiefang” 共产主义的淫乱基因——性解放, [Gena promiscuității a comunismului: Eliberarea sexuală”], The Epoch Times (ediția chineză). 9 april 2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/4/9/n9018949.htm; [în chineză]

[16] Clara Zetkin, “Lenin despre întrebarea femeii”, Emanciparea femeilor: din scrierile lui V. I. Lenin, Arhiva marxiștilor pe Internet, accesat la 17 aprilie 2020 la https://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm)

[17] Huang Wenzhi, 黃文治, “‘Nuola zou hou zen yang’: Funü jiefang, hunyinziyou ji jiejigeming—yi E Yu Wan Suqu wei zhongxin de lishikaocha (1922–1932)” “娜拉走後怎樣:婦女解放、婚姻自由及階級革命以鄂豫皖蘇區為中心的歷史考察 (1922–1932” “‘Ce s-a întâmplat după ce Nora a plecat’: Eliberarea femeilor, Libertatea Căsătoriei, și Revoluția de clasă: Un studiu istoric al districtelor sovietice Hubei-Henan-Anhui (1922–1932)”, Open Times no. 4 (2013). Această sursă se bazează pe informațiile din E Yu Wan Suqu geming lishi wenjianhuiji 鄂豫皖苏区革命历史文件汇集. [Colecția de documente istorice revoluționare în districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui]. [In chineza]

[18] Judith A. Reisman și colaboratorii, Kinsey, “Sex și Fraudă: Indoctrinarea oamenilor” (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House, 1990);

[19] Lawrence B. Finer, “Tendințe în sexul premarital în Statele Unite, 1954-2003”, Public Health Reports vol. 122, nr.1 (ianuarie 1, 2007): 73–78.

[20] Nicholas H. Wolfinger, “Tendințe contraintuitive despre legătura dintre sexul premarital și stabilitatea civilă”, Institute for Family Studies, 6 iunie 2016 https://ifstudies.org/blog/counterintuitive-trends-in-the-link-between-premarital-sex-and-marital-stability.

In timp ce votatorii se haraie de azi pe maine, parveniţii politicii româneşti prospera !Iata doar cateva  afaceri ale baronilor,inclusiv din Capitala Saraciei !  Cu câţi bani au intrat în politică şi ce averi au făcut aleşii care au pus stăpânire pe România

1. Peste 50% din populaţia acestei ţări este în stare de sărăcie lucie,desi resursa solului este cea mai preţioasă avere pe care o avem in Europa.Putem produce hrană pentru 80 de milioane de oameni,dar…Fiecare judeţ este „stăpânit“ de cel puţin un baron local. Afacerile lor sunt cele mai prospere din toată zona, iar de când au intrat în politică parcă le-au înflorit şi mai mult. „Adevărul“ vă arată cum au parvenit cei mai importanţi baroni locali din România, în ultimii 25 de ani. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ  BUCUREŞTI. Primarul Robert Negoiţă a intrat în politică în 2004 şi are peste 100 de case, Marian Vanghelie a luat BAC-ul la 33 de ani şi are o avere ţinută la secret Primarul Sectorului 3, Robert Negoiţă, dar şi primarul Sectorului 5, Marian Vanghelie, sunt doi edili din Capitală care de-a lungul timpului au stârnit numeroase controverse iscate în jurul averilor pe care le au. Negoiţă a intrat în politică în 2004 şi deţine zeci de terenuri şi sute de clădiri, în timp ce edilul sectorului 5 a luat BAC-ul la 33 de ani şi nu are publicată declaraţia de avere pe site-ul instituţiei pe care o conduce. Robert Negoiţă (42 de ani)  s-a născut în localitatea Măneciu, judeţul Prahova, şi este primarul sectorului 3 din Capitală, dar şi cel mai bogat edil din Bucureşti, potrivit declaraţiei de avere de pe site-ul primăriei pe care o conduce.

BOTOŞANI. Cum şi-au clădit reputaţia şi averea cei mai influenţi oameni ai Botoşaniului. Povestea asistentului veterinar şi a şefului de autobază ajunşi şefi de judeţ Doi dintre cei mai influenţi oameni ai judeţului Botoşani din ultimii 25 de ani au urcat rapid pe scara devenirii politice şi sociale. Mai rapid decât şi-ar putea imagina orice român obişnuit că se poate. Practic au plecat de la meserii de rând şi au ajuns într-un singur deceniu să deţină putere, funcţii şi implicit avere.   Constatin Conţac unul dintre foştii şefi de vază ai PSD Botoşani a fost şi cel mai influent om al judeţului moldav până în anul 2008. A fost preşedinte al Consiliului Judeţean timp de două mandate, preşedinte al filialei judeţene PSD şi controlează chiar şi acum una dintre cele mai importante afaceri din Moldova în domeniul construirii şi amenajării de drumuri. Drumul până la cele mai înalte distincţii l-a parcurs relativ repede după 1990.    Atât de repede încât depăşeşte imaginaţia unui om obişnuit, care pleacă la muncă dimineaţa şi se întoarce după opt  sau zece ore de program. Constantin Conţac (69 de ani) s-a născut în 1945 la Botoşani şi a urmat acel parcurs al tânărului muncitor din perioada comunistă din părinţi de la ţară. S-a impus rapid, fiind un om descurcăreţ după cum îşi amintesc foştii colegi de muncă.

CLUJ-NAPOCA. Un influent politician din Cluj: Ioan Rus, ministrul Transporturilor Clujul nu are „baroni locali” precum Nicuşor Constantinescu de la Constanţa sau Liviu Dragnea de la Teleorman, însă în fiecare partid politic sunt oameni cu influenţă. Unul dintre aceştia este actualul ministru al Transporturilor Ioan Rus, şi vicepreşedinte PSD.   Cel mai influent om din PSD Cluj este Ioan Rus, actualul ministru al Transporturilor. După o perioadă în care nu a deţinut nicio funcţie, din aprilie 2013 a fost ales în funcţie de vicepreşedinte al partidului pe Regiunea Nord-Vest. Chiar şi în perioada în care era doar simplu membru PSD, Ioan Rus era omul care lua deciziile importante la nivel local şi era o voce importantă la nivel central.   În perioada 28 decembrie 2000 – 15 iunie 2004 a fost ministru de interne în guvernul Năstase. Din 2003 a cumulat şi funcţia de vicepremier al Guvernului, tot în cabinetul Năstase. La alegerile locale din 2004 a fost candidatul PSD pentru funcţia de primar al municipiului Cluj, funcţie deţinută în acel moment de Gheorghe Funar.

ZALĂU. Cine sunt cei care ne conduc judeţul. Politicienii care ne decid soarta   Nu sunt baroni locali dar au înhăţat puterea şi nu par dispuşi să o lase degrabă din mână. Este descrierea, pe scurt, a celor care ne conduc judeţul şi municipiul reşedinţă.   Fost ofiţer de Securitate, Tiberiu Marc este preşedintele PSD Sălaj şi de 10 ani preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj. Nu are funcţie de conducere, la nivel naţional, în PSD, dar a avut, spre exemplu, suficientă influenţă politică încât în urmă cu un an, când conform algoritmului politic stabilit la nivel naţional de USL funcţia de prefect al judeţului ar fi trebuit să revină, în Sălaj, PNL-ului, el a reuşit să învingă algoritmul şi să-şi impună propriul om în funcţia de prefect – Ionel Ciunt.   Tiberiu Marc (preşedintele PSD Sălaj) conduce judeţul, neîntrerupt, de 13 ani. Mai întâi, a fost prefect, în perioada 2001 – 2004, pentru ca din 2004 să se instaleze comod în fotoliul de preşedinte al Consiliului Judeţean, pe care pare că nu i-l poate lua nimeni. A câştigat, lejer, alegerile pentru preşedinţia Consiliului Judeţean şi în 2008 şi în 2012 şi le va câştiga, probabil, la fel de lejer şi în 2016 dacă va dori.

TÂRGOVIŞTE. Cum au făcut avere baronii de Dâmboviţa. Traseele politice ale lui Ţuţuianu, Popescu şi Stan   Au venit din mediul privat, acolo unde nu au strălucit. Afacerile lor au început însă să strălucească la scurt timp de la intrarea în politică. Tocmai afacerile derulate, dar şi încrâncenarea din lumea politică i-au adus în faţa justiţiei.   Florin Popescu era relativ tânăr atunci când a câştigat alegerile de preşedinte al Consiliului Judeţean Dâmboviţa în 2008. Timp de patru ani, în timpul guvernării Boc, Popescu şi-a promovat oamenii de încredere în funcţii grele la Bucureşti, cum ar fi Mihai Vădan, şef peste APDRP sau Ioan Folescu, director la Electrica şi a adus bani în judeţ de la ministerele Agriculturi, Dezvoltării şi Trasporturilor.   Cunoscut ca mâna dreaptă a Elenei Udrea, baronul Popescu s-a apucat într-o adevărată frenezie muncitorească de construit drumuri, poduri, şcoli, spitale (chiar dacă majoritatea doar pe hârtie). Frenezia s-a stăpânit automat când a pierdut alegerile pentru şefia Consiliului Judeţean în faţa actualului baron PSD de Dâmboviţa, Adrian Ţuţuianu.

ALBA IULIA. Cum au făcut avere şi cum s-au menţinut la putere cei mai influenţi politicieni din PNL, PDL şi PSD   Politicenii din Alba nu s-au manifestat ca alţi baroni locali din alte judeţe, nefiind implicaţi în mari scandaluri penale. Cu toate acestea, cel puţin liderii principalelor formaţiuni politice au făcut avere şi cu ajutorul politicii. Pot fi consideraţi baroni senatorul Teodor Atanasiu, primarul Mircea Hava şi deputatul Ioan Dîrzu.   Mircea Hava s-a dovedit a fi cel mai abil politician din Alba din ultimii 20 de ani. Curtat de toate partidele de-a lungul vremii, a rămas fidel PDL-ului, pentru care a câştigat la nivel local cam tot ce se putea câştiga. În mandatul politic 2008 – 2012, PDL Alba a obţinut conducerea Consiliului judeţean, Primăria Alba Iulia, plus alte 40 de primării din judeţ. Hava se află din 1992 în conducerea primăriei din reşedinţa judeţului.   Organizaţia din Alba este în continuare una dintre cele mai puternice din ţară. La Consiliul judeţean a făcut alianţă cu PNL, în timp ce la Consiliul local Alba Iulia, după un scurt mariaj cu liberalii, a preferat un viceprimar din partea PPDD. În perioada 1992 – 1996 a fost viceprimar. După acest mandat a câştigat postul de primar, pe care nu l-a mai părăsit până în prezent.

ORADEA. Parveniţii politicii româneşti. Cel mai influent om din Bihor, cercetat de DNA   Chiar dacă Bihorul nu se poate “lăuda” cu baroni locali precum cei din sudul ţării, nu duce lipsă de oameni influenţi, mai ales în sfera politică. Unul dintre ei este Alexandru Kiss, fost depanator TV, actual vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Bihor şi preşedintele UDMR Bihor. De la un simplu depanator TV a ajuns să conducă Bihorul, să fie liderul UDMR-ului şi să ţină frâiele unor afaceri de milioane de euro. El a ştiut mereu pe cine trebuie sa ungă şi pe cine să plătească pentru afacerile sale Este vorba despre Alexandru Kiss pe care politica a reuşit să-l transforme  într-un om influent al judeţului.   Schimbarea regimului politic după 1989 a fost mană cerească pentru unii români. Printre fericiţi se numără şi Alexandru Kiss, actualul vicepreşedinte al CJ Bihor. Este exemplul clar că şcoala nu este la fel de importantă precum politica. Dintr-un simplu depanator tv, Kiss a ajuns să fie unul dintre cei mai influenţi oameni din Bihor şi totodată, unul dintre abonaţii afacerilor cu statul.

BRĂILA. Ce-a fost şi ce-a ajuns baronul Stancu. De la gestionar în comerţul comunist, la patron, preşedinte CJ, baron şi, finalmente, inculpat într-un dosar DNA   Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele în prezent suspendat al Consiliului Judeţean Brăila şi-a căpătat renumele de „baron al Brăilei” după ce a stat zece ani în fruntea acestei instituţii. A condus-o cu mână de fier şi, după cum îl acuză procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care l-au trimis recent în judecată, din postura de şef al judeţului a îndestulat firmele sale şi ale apropiaţilor cu numeroase contracte cu statul.   Născut la 24 decembrie 1954, Stancu (59 ani) este de loc din Tichileşti – Brăila. Se ştie despre el că, înainte de 1989 a lucrat în comerţ. Adversarii săi politici spun în derâdere că a vândut sticele şi borcane, fiind gestioinar la un centru de colectare sticlă veche dintr-o piaţă a municipiului Brăila. Cert este că experienţa de vânzător l-a ajutat după revoluţie. În anii ’90 şi-a completat studiile devenind economist licenţiat.

BISTRIŢA. Au pornit de la catedră şi din alimentaţie publică şi au ajuns să tragă sforile în Bistriţa-Năsăud   Două personaje încă trag sforile în Bistriţa-Năsăud. Este vorba despre Radu Moldovan (PSD), care din 2012 este oficial conducătorul judeţului şi Ioan Oltean (PDL), parlamentar de câteva decenii, a cărui influenţă nu este ignorată nici de cei din tabăra adversă. Dacă Ioan Oltean a pornit de la catedră, fiind învăţător, Radu Moldovan a pornit din industria alimentară, fiind şef de sală la un restaurant.   Nimic nu mişcă în Bistriţa-Năsăud fără ştirea şi consimţământul preşedintelui de Consiliu Judeţean Radu Moldovan, care pare să aplice strategia din PSD şi în administraţie.   Cei care sunt alături de PSD şi de Radu Moldovan sunt recompensaţi cu alocarea de fonduri importante, în timp ce cei din tabăra adversă sunt pedepsiţi prin aceeaşi metodă dacă nu colaborează . Aşa se face că profitând de legea migraţiei, 9 primari ai PDL au părăsit partidul pentru a se alătura PSD-ul, iar rezultatele acestor mişcări se vor vedea şi la următoarea alocare de fonduri.

 

VASLUI. Dumitru Buzatu, profesorul de marxism şi leninism care a pus stăpânire pe cel mai sărac judeţ din România Dumitru Buzatu, preşedintele PSD al Consiliului Judeţean Vaslui, cel catalogat drept baronul celui mai sărac judeţ din România,  se mândreşte cu trecutul său de profesor de marxism şi leninism. Iar ascensiunea de la catedră la politica de nivel înalt a fost una fulminantă.   Născut pe 12 august 1955, la Ruginoasa, judeţul Iaşi, Dumitru Buzatu şi-a început cariera didactică ca profesor de istorie filosofie la liceele din Vaslui. Fidel doctrinei de stânga, Buzatu s-a alăturat, în 1990 Frontului Salvării Naţionale. După ruperea acestuia, optează pentru aripa PDSR, a prietenului său Ion Iliescu, şi îşi face loc în primul Parlament al României de după ‘89. Cu ajutorul marelui său mentor, ajunge imediat preşedinte al filialei Vaslui a PSDR-PSD, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.   Dumitru Buzatu a ocupat un fotoliu de deputat din 1992 până în 2004. În decursul celor trei mandate, prezenţa în Parlamentul României a fost una discretă. În prima legislatură, activitatea deputatului Buzatu a fost una timidă, în cei patru ani având doar 14 luări de cuvânt şi o interpelare.

FOCŞANI. Marian Oprişan şi lecţia de parvenitism în politica postdecembristă. Cum a ajuns un manechin banal în topul baronilor roşii ai României Fost manechin la Fabrica de Confecţii din Focşani înainte de 1989, unde prezenta costume bărbăteşti, Marian Oprişan a ajuns, după 25 de ani de când face politică, cel mai puternic conducător de administraţie judeţeană din România.   În urmă cu câţiva ani, Marian Oprişan mărturisea că a avut o copilărie plină de privaţiuni. „Îmi amintesc cum împărţeam aceeaşi pereche de ghete cu fratele meu, Adrian. Când veneam de la şcoală, mă aştepta la uşă, cu ghiozdanul, se încălţa repede şi pleca la şcoală”, spunea acesta „poporului” pesedist la primele alegeri uninominale din 2008.   Fost elev al Liceului Agricol din Focşani, unde la absolvire s-a ales şi cu permis de tractorist, Marian Oprişan a avut primul serviciu înainte 1989 la Fabrica de Confecţii din Focşani, acolo unde mama sa lucra ca „ofiţer de serviciu”, ceea ce se cheamă astăzi serviciu de pază.

TÂRGU-JIU. Călinoiu şi Ciurel, cei mai puternici oameni din Gorj. De unde au plecat şi unde au ajuns   Ion Călinoiu şi Laurenţiu Ciurel sunt consideraţi oameni cu cea mai mare putere din judeţul Gorj. Ion Călinoiu este preşedintele Consiliului Judeţean Gorj şi vicepreşedinte PSD la nivel naţional, iar Laurenţiu Ciurel este managerul prigvat al Complexului Energetic Oltenia (CEO), un colos economic cu aproximativ 18.000 de angajaţi, care cuprinde cariere miniere şi cele mai mari termocentrale din ţară, la Rovinari şi Turceni.   Ion Călinoiu s-a născut la 28 noiembrie 1954, în localitatea Goruneşti, judeţul Vâlcea. A absolvit Facultatea de Agricultură la Universitatea din Craiova şi, în timp ce era vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Gorj, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative la Universitatea “Constantin Brâncuşi”. În 2010 a devenit doctor în ştiinţe agricole la Facultatea de Agronomie, Universitatea din Craiova. A fost inginer agronom în cadrul Direcţiei Agricole Vâlcea, între 1978 şi 1981, inginer şef în cadrul Direcţiei Agricole Gorj, între 1981 – 1990, preşedinte al Uniunii Cooperaţiei Agricole Gorj şi director în cadrul Direcţiei Generale de Agricultură şi Alimentaţie Gorj, între anii 1991 – 1996.

BRAŞOV. Căncescu şi Diniţă, de la simpli ingineri, la cei mai bogaţi politicieni din Braşov şi în final la cercetaţi penal   Aristotel Căncescu şi Ion Diniţă au terminat aceaşi facultate. Ambii au avut afaceri din care s-au îmbogăţit şi ambii au intrat în politică. Aristotel Căncescu a fost senator şi preşedintele Consiliului Judeţean Braşov, iar Diniţă este din 2012 deputat. Se cunosc de multă vreme şi sunt cercetaţi pentru contractele ilegale de la Consiliul Judeţean.   Aristotel Căncescu (62 ani) s-a născut la Timişoara, dar a absolvit Facultatea de Mecanică din Braşov. În 2001 a devenit doctor în managemanet la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Aristotel Căncescu a intrat în politică în 1993, a avut două mandate de senator şi este liderul PNl Braşov. Din anul 2000  şi până ieri a fost în fruntea Consiliului Judeţean Braşov. Acum este suspendat din funcţie pentru că a fost arestat pentru fapte de corupţie.   Căncescu s-a îmbogăţit din afaceri în media. Are în cont 3,98 milioane de dolari bani pe care i-a încasat după ce a vândut o reţea de posturi radio sub siglă Mix FM, în 2006. Modul în care a obţinut însă banii a fost un subiect controversat şi a făcut obiectul unui dosar DNA, care însă nu a mai ajuns în justiţie.

SLATINA. Baronii Oltului, domnitori peste afacerile cele mai bănoase din judeţ. Cum au ajuns în fruntea bucatelor Paul Stănescu şi Dan Ciocan   Ca oricare alt judeţ din această ţară, şi Oltul are câteva personaje perceput de populaţia din teritoriu drept “baroni” datorită averilor incomensurabile pe care nici cei în cauză nu le cunosc limitele. Cel mai cunoscut caz la Olt este, de câţiva ani încoace, nimeni altul decât chiar preşedintele Consiliului Judeţean Olt, pesedistul Paul Stănescu. El este secondat de un bun amic, fost miliţian, acum deputat – Dan Ciocan.   Paul Stănescu a ajuns “în fruntea mesei” din judeţul Olt în vara 2008 printr-o minune. Plecat în cursa pentru şefia Consiliului Judeţean (C.J.) Olt cu şansa de treia, chiar dacă era membru al celui mai mare partid – PSD, el nu era mai de nimeni cunoscut în tot teritoriul. Poate câteva zeci de persoane din zona de sud a judeţului, de unde el este originar (comuna Vişina, n.r.), să fii auzit de el înainte. Cu toate acestea, a reuşit să iasă preşedinte al CJ Olt la o diferenţă de nici 800 de voturi faţă de următorul clasat, un fost coleg de partid – Marin Ionică, şi el “baron”, dar transferat la PDL, partid aflat la putere atunci, Ionică revenind “la matcă” luna trecută.

BUZĂU. Grupul celor mai influenţi politicieni din Buzău. Cei cinci care au marcat, cu bune şi rele, soarta comunităţii Politicienii buzoieni, actuali parlamentari sau aleşi locali, fac parte din cercul restrâns al celor mai influenţi oameni ai Buzăului, persoane cu abilităţi, ca cea de formator de opinie, dar şi cu defecte, precum lipsa de scrupule sau ipocrizia. Numele lor au ajuns, nu de puţine ori, în paginile ziarelor, în dosarele procurorilor sau chiar ale unor instanţe, pentru diverse abateri, însă au reuşit mereu să îşi menajeze imaginea.   În cei opt ani, cât a durat mandatul acestuia la şefia Consiliului Judeţean Buzău, Victor Mocanu şi-a conturat profilul de baron local, în urma unor dezvăluiri jurnalistice, anchete judiciare şi, mai ales, acuzaţii din partea opozanţilor politici. În urmă cu doi ani, Mocanu a pătruns în Senatul României, fiind coleg în Parlament cu fiul său, deputatul Adrian Mocanu.   Economistul Victor Mocanu a fost preşedintele Consiliului Judeţean Buzău din 2004, până în 2012, după un mandat de patru ani în prezidiul acestui for, ca vicepreşedinte.

PITEŞTI. De unde a plecat, la ce venituri a ajuns şi cum vede ANI averea lui Constantin Nicolescu   A fost sculer-matriţer, profesor, director, prefect, senator şi preşedinte de consiliu judeţean şi are o avere estimată la câteva milioane de dolari. Iată, mai jos, de unde a pornit fostul preşedinte al CJ Argeş, C-tin Nicolescu (PSD), ce avere a agonisit şi ce acuzaţii a formulat ANI vizavi de afacerile pe care acesta le-a încheiat cu statul!   În 1968 , Constantin Nicolescu absolvea Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung Muscel, iar în 1973, Institutul Politehnic Bucureşti, specializarea Întreţinere şi reparaţii auto. Între 1974-1978, Nicolescu a urmat cursurile Academiei de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de Comerţ – Relaţii Economice Internaţionale. Un an mai târziu, în 1979, absolvea cursurile postuniversitare de specializare în management-marketing internaţional, organizate de Academia de Studii Economice Bucureşti, iar în 1986, pe cele postuniversitare de organizare şi conducere a activităţii în industrie. În 1998, Nicolescu devine Doctor în Relaţii Economice Internaţionale, cu lucrarea “Perfecţionarea activităţii de management-marketing în producţia şi exportul de autoturisme, cu referire la autoturismul ARO”.

CĂLĂRAŞI. Cum a ajuns şeful atelierului de turnătorie, jupânul judeţului   Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti, promoţia 1980, Răducu George Filipescu, actualul preşedinte al Consiliului Judeţean Călăraşi, are diplomă de inginer tehnolog-metalurgie. Ascensiunea politică a început în 1995 când s-a înscris în PNL.   “Şef bogat la judeţ sărac”. Aşa l-au prezentat jurnaliştii de la postul B1 TV, în octombrie 2012,  pe Filipescu, preşedintele Consiliului Judeţean Călăraşi. „A câştigat al treilea mandat de preşedinte al Consiliului Judeţan Călăraşi, iar ca orice baron care se respectă, liberalul Răducu Filipescu se poate lăuda cu o avere consistentă în contradicţie totală cu starea în care se află judeţul pe care îl păstoreşte din 2004”, se arată în materialul prezentat de postul de televizune B1 TV.

RÂMNICU VÂLCEA. Cum a ajuns pesedistul Ion Cîlea cel mai puternic om din judeţul Vâlcea   Preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Vâlcea, pesedistul Ion Cîlea, a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din judeţ în doar câţiva ani. Slăvit de unii, blamat de alţii, Cîlea s-a făcut cunoscut, la nivel naţional, după ce s-a lăudat că procurorii DNA l-au chemat la audieri, în dosarul „Fraudă la Referendum”.   Şeful PSD Vâlcea spune că e un om sărac care locuieşte la bloc, la etajul IV, şi că nu are motive să se teamă de justiţie întrucât nu a comis ilegalităţi.   Doctor în ştiinţe agricole, Ion Cîlea a condus, înainte de 1989, Oficiul de Cadastru şi Organizare Teritorială Vâlcea şi Întreprinderea de Execuţie şi Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare. La mai bine de 10 ani de la Revoluţie, Cîlea a cunoscut ascensiunea profesională în administraţia publică. După ce a condus o perioadă Fabrica de Conserve Râureni, din cadrul combinatului Oltchim, acesta a fost numit subprefect de Vâlcea, iar, în 2004, a ajuns  vicepreşedinte la CJ.

SLOBOZIA. Cum a găsit succesul în viaţă baronul de Ialomiţa Silvian Ciupercă. De la un simplu profesor, la omul care controlează toată averea judeţului   Silvian Ciupercă este de 10 ani preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa. Ascensiunea sa în administraţia publică şi viaţa politică începe cu 20 de ani în urmă pe vremea când a fost ales primar al oraşului Ţăndărei. Funcţia publică şi-o împarte cu cea politică, el fiind totodată şi preşedintele filialei judeţene a Partidului Social Democrat.   Rădăcinile lui Silvian Ciupercă sunt departe de judeţul Ialomiţa, pe care-l conduce cu mână de fier de 10 ani. El s-a născut la Buzău, iar apoi s-a mutat cu familia în Ţăndărei.   Anii 70 îl prind student al Facultăţii de Matematică, iar timp de 18 ani, în perioada   1996 – 1978, face parte din corpul profesoral al Liceului Teoretic „Paul Georgescu” din Ţăndărei, instituţie de învăţământ pe care o şi conduce în ultimii săi ani de carieră didactică.

ALEXANDRIA. Joc de glezne pentru şefia PSD. Traseul lui Liviu „Teroristul“ Dragnea de la baron local la lider naţional Drumul lui Liviu Dragnea de la baron de provincie la lider al PSD înseamnă 20 de ani de politică, 14 ani de administraţie locală, doi ani de guvernare, o avere impresionantă, scandaluri cu fonduri europene şi un proces penal. Şi-a căpătat porecla de „Teroristul“ de la Traian Băsescu, pe vremea când activa în PD, a creat legende despre morţii care votează şi a atras atenţia Comisiei Europene, pe vremea când gestiona fondurile la CJ Teleorman.   Pare greu de crezut, ascultându-l pe Liviu Dragnea astăzi, că drumul său în politică a început la Partidul Democrat şi că în anii ’90, pesedistul înfocat de astăzi a fost coleg de partid cu Traian Băsescu. Născut la Gratia, în Teleorman, Dragnea a absolvit în 1987 Facultatea de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. După absolvirea facultăţii a lucrat ca inginer auto, şef de atelier mecanic la Craiova. Doar patru ani a fost angajat Liviu Dragnea, pentru că din 1990 a ales să intre în sistemul privat, înfiinţând o afacere la Turnu Măgurele, oraşul de reşedinţă. În scurt timp a intrat în politică, alegând PD. La alegerile din 1996 a candidat pe lista de consilieri locali ai PD, la Turnu Măgurele, şi s-a ales cu un mandat de ales local, funcţie pe care a ocupta-o doar din iunie până în decembrie.

 

VASLUI. Cum a ajuns un traseist politic să ţină hăţurile Bârladului. Povestea baronului roşu cu „liberalism prin vene”   Ascensiunea  primarului de Bârlad, Constantin Constantinescu, de la un simplu angajat al Primăriei Bârlad, la primul om al oraşului şi cel mai influent om din zonă este demnă de filme americane. Nea’ Titi şi-a dorit cu orice chip să ajungă din fiu de muncitor primul om al oraşului. A reuşit să pună mâna pe trei mandate şi se pregăteşte pentru următorul   Baronul roşu al Bârladului a avut o traiectorie politică alunecoasă, de la membru PCR, cum erau majoritatea românilor înainte de 1989, la  membru PNL, ca în final să-şi găsească partidul care l-a propulsat acolo unde a visat să ajungă – la PSD. Primarul Constantin Constantinescu se trage dintr-o familie modestă de muncitori şi a avut ambiţia să-şi depăşească condiţia. A reuşit cu vârf şi îndesat chiar dacă a făcut adeseori mişcări combătute de adversarii politici sau chiar şi de proprii aliaţi.

ARAD. Ioţcu şi Falcă – baronii judeţului Arad. Unul îmbogăţit prin funcţie, celălalt prin căsătorie   Baronii Aradului sunt de departe preşedintele Consiliului Judeţean Arad, Nicolae Ioţcu, şi primarul municipiului Arad, Gheorghe Falcă. Ambii sunt membri ai PDL, iar reţetele parvenirii diferă în cele două cazuri.   Nicolae Ioţcu, fost fochist la CET, mai apoi angajat al unor companii de transport este şef al judeţului din anul 2008.   Potrivit ultimei declaraţii de avere completată în vara anului 2014, Nicolae Ioţcu nu  o duce deloc rău. Acesta deţine depozite bancare în lei şi valută, dar şi mai multe conturi curente, toate însumând aproximativ 200.000 de euro, 66.000 de dolari şi 150.000 de lei.   Proprietăţile declarate de familia Ioţcu cuprind: un apartament cu patru camere, o casă în Vladimirescu cu teren de 1.000 de metri pătraţi şi un teren agricol la Săvârşin, de 4.500 metri pătraţi.   Ioţcu are şi datorii: un credit de 89.000 euro scadent în 2018 şi unul de 45.000 lei scadent în 2016. La capitolul venituri, Nicolae Ioţcu menţionează că într-un an a câştigat 55.404 lei din indemnizaţia de preşedinte al CJA.

CONSTANŢA. Alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, miza enormă pentru Mazăre & Constantinescu. Administraţia publică, o afacere „de-a lui Mazăre“   Fiecare dintre ei este exilat în felul său. Nicuşor Constantinescu stă peste Ocean să se trateze şi spune că dacă n-ar fi reţinut acolo de medici, ar veni în ţară a doua zi să se lupte cu procurorii DNA. Radu Mazăre este obligat să stea la Constanţa sub control judiciar, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată pentru o perioadă atât de îndelungată, de când este primar.   Nici afacerile de la serviciu nu stau bine. La Consiliul Judeţean Constanţa, Constantinescu riscă să piardă preşedinţia, iar la Primăria Constanţa, Mazăre a pierdut deja cele 20% din acţiunile portului.   Pe primar îl bate gândul serios să renunţe la mandat. „Dacă nu iese Ponta preşedinte, am pierdut tot“, consideră el, deşi în timpul premierului Ponta, Mazăre şi Constantinescu au primit cele mai grele lovituri, fiind săltaţi de DNA şi plimbaţi pe la arest. Baronii locali, consideraţi o pată ce trebuie îndepărtată pentru imaginea curată a României, se pot aştepta oricând la o soluţie nefavorabilă în dosarele pentru care sunt judecaţi. Valul DNA îi poate mătura, ca pe ceilalţi corupţi, în închisorile patriei.

TURNU-SEVERIN. Ascensiunea baronului roşu din Mehedinţi, de la muncitor la doctor în ştiinţe militare şi preşedinte de Consiliu Judeţean Adrian Duicu ilustrează fără doar şi poate tipul baronului de PSD, care odată cocoţat în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi a acaparat toate instituţiile publice până la sufocare. S-a îmbătat uşor de la “aburii” puterii, care i-a luat minţile, astfel că a căzut uşor în plasa procurorilor DNA.   “Viaţa bate filmul”, aşa s-ar putea spune şi în cazul baronului roşu de Mehedinţi, Adrian Duicu, care din simplu muncitor la o pompă peco a ajuns preşedintele Consiliului Judeţean Mehedinţi.   Adrian Duicu provine dintr-o prosperă familie de bănăţeni de la Topleţ, ale cărei afaceri cu carburanţi au înflorit în timpul embargoului impus Iugoslaviei. Tatăl baronului, Ion Duicu,  în 1998 a provocat un adevărat război între administraţiile judeţene din Mehedinţi şi Caraş Severin. Localitatea Valea Cernei, aflată la graniţa dintre Mehedinţi şi Caraş Severin, aparţine din punct de vedere administrativ judeţului Mehedinţi, numai că Ion Duicu, viceprimar al comunei cărăşene Topleţ, dorea ca afacerile sale cu petrol să fie controlate de autorităţile din Caraş Severin şi în felul acesta voia să mute graniţa judeţului Mehedinţi.    IAŞI. Stăpânii politici ai Iaşiului. Ascensiunea şi apogeul lui Gheorghe Nichita şi Relu Fenechiu, baronii care au controlat judeţul transpartinic în ultimii 10 ani   Actualul primar al Iaşiului, funcţie pe care a primit-o cadou în 2003 de la Constantin Simirad, s-a ridicat dintr-un cartier sărac al oraşului botoşănean Dorohoi, dintr-o familie cu multe probleme, a acumulat o avere impresionantă, controlează cu mână de fier treburile politico-administrative ale judeţului, este unul dintre cei mai influenţi oameni din PSD şi, cel mai probabil, viitorul preşedinte al regiunii Moldova. Gheorghe Nichita este o excepţie pe harta primarilor din oraşele mari ale României, prin faptul că n-a fost ales prin scrutin popular pentru această funcţie. Se întâmpla în 2003, an în care Primăria Iaşi era condusă de Constantin Simirad, politician care visa însă şefia Ambasadei României din Cuba, fapt certificat în culisele PSD încă din primăvara acelui an.  SIBIU. Klaus Iohannis. Secretele neamţului care vrea să fie preşedintele României Klaus Werner Iohannis, cu siguranţă cel mai discret candidat din cursa pentru alegerile prezidenţiale din această toamnă, a reuşit să atragă atenţia României tocmai prin misterele care se leagă de viaţa sa personală. “Adevărul” vă prezintă în exclusivitate mărturiile unor apropiaţi ai primarului din Sibiu, care l-au cunoscut în diferite etape ale vieţii sale: copilărie, anii studenţiei, viaţa de familie, cariera în învăţământ, dar şi momentele-cheie care l-au propulsat pe profesorul Iohannis dintr-un oraş transilvănean în politica mare a ţării.  Povestea lui Klaus Werner Iohannis începe acum 55 de ani, pe 13 iunie 1959, în acelaşi oraş pe care, mulţi ani mai târziu, avea să-l conducă. Familia Iohannis a locuit o vreme în centrul istoric al Sibiului, după care s-a mutat, când Iohannis şi sora sa – Krista erau mici, într-unul din cele şase apartamente dintr-o casă aflată pe Strada Pedagogilor, într-o zonă frumoasă şi liniştită, dar destul de departe de centrul oraşului.

MARAMUREŞ. Ce au fost şi cum au ajuns Cherecheş, Nemeş sau Hoban din simpli cetăţeni oameni care să controleze judeţul   Maramureşul are şi el aşa numiţii “baroni” locali. Simpli oameni care au ajuns în câţiva ani să controleze municipiile şi judeţul. Poate cea mai spectaculoasă ascensiune în viziunea multora din maramureşeni este cea a primarului de Baia Mare, Cătălin Cherecheş. Numele său nu este străin de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură. Până să ajungă primar al Băii Mari, Cherecheş a fost deputat în Parlamentul României, iar înainte salariat la Direcţia Silvică . Provine dintr-o familie bună, cu un tată fost director al Direcţiei Silvice Maramureş, cu o mamă care este directorul Spitalului de Boli Infecţioase Baia Mare. Se poate spune fără a greşi că banii nu au fost niciodată o problemă pentru Cătălin Cherecheş.

SUCEAVA. Cum a căpuşat reţeaua de cumătri a şefului PNL Suceava instituţiile din judeţ Bugetar de-o viaţă, preşedintele PNL Suceava, Ştefan Alexandru Băişanu, a strâns din senin o avere de un milion de euro. Totul cu ajutorul unei reţele de rude instalate în funcţii de conducere în instituţiile publice din judeţ. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, începând din 1993 Băişanu a fost profesor la Liceul de Arte Suceava, iar din 2002 devine cadru didactic la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. În perioada 2004-2008, Băişanu a fost subprefect al judeţului Suceava, iar din 2012 a devenit parlamentar. Fără nicio sursă de venit declarată în afară de salariul de profesor, Ştefan Alexandru Băişanu a devenit proprietarul unei vile în zona centrală a municipiului Suceava, pe strada 6 noiembrie, cu suprafaţa utilă de 460 de metri pătraţi. NEAMŢ. Viaţa şi “opera” lui Pinalti, cel mai notoriu baron portocaliu al României. De la catedra de “Rezistenţă electrică”, la serverele abundenţei de la Microsoft Gheorghe Ştefan a fost reţinut de procurorii DNA în megascandalul Microsoft, pentru fapte grave de corupţie. Înainte să devină arhicunoscut drept Pinalti, Ştefan a fost şantierist şi profesor de liceu. A intrat târziu în politică, dar în cei 14 ani de carieră a avut un cuvânt greu de spus la nivelul puterii. Fotbalul, politica şi afacerile i-au adus succes, bani, dar şi numeroase probleme pe care cu greu reuşeşte să le „dribleze” în aceste zile. Gheorghe Ştefan, zis Pinalti, a căpătat notorietate mult înainte de a intra în politică din mediul de afaceri, şi mai ales din fotbal, prin implicarea sa la echipa Ceahlăul începând din anii ’90. S-a născut în anul 1953, şi a absolvit Liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ şi apoi a obţinut diploma de inginer după ce a absolvit Facultatea de Electrotehnică, secţia Electromecanică din Iaşi.

GALAŢI. Au dosare pe rol, cu prejudicii de sute de mii de euro, dar încă se află în funcţii publice înalte Vorbim despre liderii politici din Galaţi care conduc de ani de zile destinele acestui judeţ. Unii se chinuie de mult să scape de mâna lungă a Justiţiei, alţii abia au intrat în vizorul procurorilor. Cert este că toţi liderii politici gălăţeni stau neclintiţi în funcţii publice. Pe lista baronilor locali din Galaţi s-au aflat dintotdeauna trei persoane extrem de influente în urmă cu un deceniu: Eugen Durbacă, preşedintele PC Galaţi, în prezent senator PC, Ilie Plătică Vidovici, fost senator timp de patru mandate, acum retras din viaţa publică, şi Dan Lilion Gogoncea, fost preşedinte CJ, fost preşedinte la Camera de Comerţ, acum un simplu funcţionar al Camerei. Acestora li se pot adăuga alţi patru oameni, foarte influenţi, care au dominat scena politică din ultimii ani. Vorbim de Dan Nica, fost ministru al Comunicaţiilor şi preşedintele PSD Galaţi, Victor Paul Dobre, liderul PNL Galaţi şi unul dintre cei mai influenţi lideri liberali în urmă cu ceva ani şi Mircea Nicu Toader, fost preşedinte al PDL, în prezent deputat PDL. Cu toţii au reprezentat ceva pentru viaţa politică a oraşului şi judeţului Galaţi şi putem spune că încă se mai învârt în sferele de influenţă de la Bucureşti.

HUNEDOARA. Ce au fost şi cum au ajuns milionari politicienii Hunedoarei. Alin Simota: avere fabuloasă din contracte cu statul Alin Simota, fost vicepreşedinte al PNL Hunedoara, în prezent arestat preventiv pentru infracţiuni economice, este cel mai cunoscut exemplu al personajelor care au profitat din plin de relaţiile în politică şi cu  lumea interlopă pentru a prospera din afaceri cu statul. Ascensiunea politică a „baronului Văii Jiului” a fost oprită definitiv de procurorii DIICOT. La sfârşitul anilor 2000, Alin Simota, supranumit şi „baronul Văii Jiului”, se afla în topul celor mai bogaţi oameni din judeţul Hunedoara, cu o avere care depăşea 20 de milioane de euro, obţinută aproape în totalitate din afaceri cu statul, în energie, construcţii, minerit şi prestări de servicii. Alin Simota era considerat în Valea Jiului drept urmaşul „Luceafărului Huilei”, Miron Cozma.

TULCEA. Horia Teodorescu, de la „Avântul Babadag“, în fruntea judeţului Tulcea De  profesie inginer, Horia Teodorescu se află în fruntea judeţului Tulcea din anul 2012. Şi-a câştigat renumele de baron local după ce firmele sale au fost abonate la mai multe contracte cu bani publici. Preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea s-a născut în comuna Murgeşti din judeţul Buzău şi este de profesie inginer. În perioada 1986-1990, Horia Teodorescu a lucrat ca inginer la Întreprinderea de Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare. La scurt timp de la Revoluţie, şi-a deschis o firmă de construcţii, care se numea „Avântul Babadag“, apoi „Condor“ SRL.  În anul 2008, Horia Teodorescu a câştigat un mandat de deputat în Parlament şi a rămas asociat unic al Condor şi acţionar la Gazoteh. Din 2012, Teodorescu este preşedinte al Consiliului Judeţean  Tulcea. Potrivit declaraţiei de interese, Horia Teodorescu are peste 1.000 de acţiuni la firma Condor SRL Babadag, în valoare de peste 100.000 de lei şi 105.220 de acţiuni în valoare de 213.596 de lei, la firma Gazoteh SA Bucureşti.

SATU MARE. Govor, Silaghi şi Ştef, trioul fatal care controlează municipiul Satu Mare. Traseul celor mai influenţi politicieni În Satu Mare politica s-a dovedit a fi cea mai bună afacere, indiferent de calităţile celor care s-au decis să trăiască din ea. Trioul Govor, Silaghi şi Ştef se situează detaşat în capul listei celor mai influenţi politicieni, aspiranţi la titlul de baron local, care controlează municipiul Satu Mare. În Satu Mare, la fel ca în majoritatea judeţelor din ţară, politica s-a dovedit a fi cea mai bună afacere, indiferent de calităţile celor care s-au decis să trăiască din ea. Cel mai „greu” politician din Satu Mare care are probleme cu legea este cumnatul lui Adrian Ştef, deputatul Ovidiu Silaghi (foto dreapta). Silaghi a fost ministru al Transporturilor, al IMM-urilor dar şi europarlamentar. În acest moment Silaghi este deputat ales pe listele PSD, fost preşedinte al PNL Satu Mare şi actual preşedinte al PLR Satu Mare. Ascenisunea politică lui Silaghi a început în 2004, când a devenit deputat al Alianţei D.A., doi ani după aceea fiind observator la Parlamentul European. În 2007 Silaghi a fost şi membru al Parlamentului European. La scurt timp el a fost desemnat ministru al IMM-urilor, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, în Cabinetul Tăriceanu, după care, a fost ministru al Transporturilor în Guvernul Ponta. Ovidiu Silaghi are cele mai grave probleme cu legea. Silaghi este suspectat de trafic de influenţă, infracţiune pe care ar fi comis-o în 2012, când era ministru al Transporturilor. DNA a cerut Parlamentului, în august 2013, încuviinţarea începerii urmăririi penale împotriva lui. La acest material au participat Cristina Răduţă, Cosmin Zamfirache, Florina Pop, Alina Pop, Ionuţ Dima, Dorin Ţimonea, Claudia Bonchiş, Florentin Coman, Bianca Sara, Siomona Voicu, Borcea Ştefan, Alin Ion, Simona Suciu, Mugurel Manea, Iulian Bunilă, Cristina Stancu, Ionela Stănilă, Mădălin Sofronie, Elisabeth Bouleanu, Sabina Ghiorghe, Sînziana Ionescu, Corina Macavei, Cezar Pădurariu, Ramona Găină, Rareş Moise, Dinu Zară, Florin Jbanca, Bogdan Nistor, Daniel Guţă, Mariana Iancu, Cristina Cîcău.
Citeste mai mult: adev.ro/pbinmp

  • P S   Biblioteca DNA cheltuie pe munca mea/ta Noi saracim si mai mult si ne hranim cu spectacol praf in ochi si ei cu untul tarii Biblioteca Burgheziei Feseniste

    Primarul Robert Negoiţă explică cum a reuşit să aibă peste 100 de case, majoritatea dobândite după ce a intrat în politică: Nu am derulat afaceri cu statul, sunt meritele din 20 de ani de muncă

    Primarul Sectorului 3, Robert Negoiţă, dar şi primarul Sectorului 5, Marian Vanghelie, sunt doi edili din Capitală care de-a lungul timpului au stârnit numeroase controverse iscate în jurul averilor pe care le au. Negoiţă a intrat în politică în 2004 şi deţine zeci de terenuri şi sute de clădiri, în timp ce edilul sectorului 5 a luat BAC-ul la 33 de ani şi nu are publicată declaraţia de avere pe site-ul instituţiei pe care o conduce. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Robert Negoiţă vrea să construiască o sală culturală în Parcul Titan, … Robert Negoiţă (42 de ani)  s-a născut în localitatea Măneciu, judeţul Prahova, şi este primarul sectorului 3 din Capitală, dar şi cel mai bogat edil din Bucureşti, potrivit declaraţiei de avere de pe site-ul primăriei pe care o conduce. În perioada 1996-1998, Robert Negoiţă a fost administratorul companiei Euroline, în 1998 a înfiinţat compania Pro Confort, iar din 2004 este preşedintele Confort Group. În perioada 2004-2007 urmează cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bioterra, iar în perioada 2004-2008 cursurile Facultăţii de Economie a Turismului Intern şi Internaţional din cadrul Universităţii Româno-Americane. Cu toate acestea, intră în politică în anul 2004, fiind membru de partid în PSD. 33 de terenuri şi peste 120 de clădiri Declaraţia de avere a primarului are 14 pagini şi cea mai mare parte a bunurilor au ajuns în posesia primarului după 2004. În declaraţia de avere, Robert Negoiţă susţine că are, printre altele, următoarele bunuri: 33 de terenuri (majoritatea cumpărate după anul 2004), 121 de clădiri (cele mai multe fiind apartamente şi case de locuit) cumpărate sau construite, de asemenea, după anul 2004. Totodată, în declaraţia de interese a primarului se specifică faptul că acesta este asociat la parcul acvatic din Otopeni Water Park, dar şi la SC DOMUS STIL REAL ESTATE SOLUTIONS SRL. ADVERTISING Ascensiunea sa politică este una rapidă şi în doar doi ani, de la membru de partid PSD, Negoiţă ajunge să fie ales vicepreşedinte al organizaţiei de tineret a PSD (TSD). În 2007, este ales preşedinte al Ligii Tinerilor Întreprinzători Social Democraţi (LTISD), iar în 2008 este ales secretar executiv al organizaţiei centrale a PSD. Începând cu 2010 este ales vicepreşedinte al PSD şi preşedinte al Organizaţiei Judeţene Ilfov, iar din 2011 este preşedinte interimar al Organizaţiei Sector 3 PSD. Doar la un an după ce a devenit preşedintele interimar al Organizaşiei Sector 3 PSD, Robert Negoiţă a devenit, în 10 iunie 2012, primarul sectorului 3. „Este adevărat că începând cu anul 2004 m-am implicat în politică. Însă la fel de adevărat este şi faptul că am devenit antreprenor încă din anii ’90. De exemplu, în perioada  1996-1998 am fost administratorul companiei Euroline, iar în 1998 am înfiinţat compania Pro Confort. Aceste afaceri şi-au arătat roadele mai târziu şi amble au fost afaceri care au activat exclusiv în mediul privat, neavând niciun contract cu instituţii publice.   Repet, nu am derulat niciodată afaceri cu statul. Din 2004, activitatea mea în domeniul politic s-a desfăşurat în paralel cu cea din domeniul de business. Ele nu sunt incompatibile. Nu le-am amestecat niciodată. Chiar şi după 2004 meritele în domeniul administrării afacerilor mi-au fost recunoscute în repetate rânduri prin premiile pe care le-am primit – distincţia Think Big în cadrul galei “Premiilor Business Magazin pentru Tineri manageri” pentru cel mai amplu proiect hotelier din Uniunea Europeană – Rin Grand Hotel, în 2007; şi premiul special pentru “Cel mai îndrăzneţ proiect de afaceri” în cadrul Galei “Celebrităţile Anului – Trofeele Celebrităţii” organizată de TVR, în 2008. Am separat cele două domenii în 2008, când am devenit deputat. În acel moment am părăsit managementul privat.   Niciun moment nu m-am aflat în vreo stare de incompatibilitate. Am ştiut să separ foarte clar lucrurile. Toate bunurile pe care le găsiţi consemnate în declaraţia de avere sunt rezultatul a 20 de ani de muncă exclusiv în mediul privat, fără vreo interferenţă cu instituţiile publice şi cu banii publici”, a explicat, pentru Adevărul, primarul sectorului 3, Robert Negoiţă.   Primarul Sectorului 5 – patru mandate Marian Vanghelie s-a născut în Bucureşti, pe 28 februarie 1968, şi a copilărit în Ferentari. Vanghelie se numără printre cei mai „longevivi“ primari ai Bucureştiului, fiind edilul Sectorului 5 din anul 2000. Marian Vanghelie nu se numără pe lista primarilor cărora le-a plăcut foarte mult şcoala. A început cursurile la Grupul Şcolar Industrial „Alexandru Sahia“, actualul liceu teoretic Lucian Blaga din cartierul Pantelimon, în 1982. Clasa a zecea a continuat-o după un an de pauză, iar la peste 30 de ani, în 1997, s-a înscris la Liceul „Dimitrie Bolintineanu“ în clasa a unsprezecea. Cursurile de aici le-a terminat odată cu câştigarea Primăriei Sectorului 5. Actualul primar al Sectorului 5 a încercat de mai multe ori să promoveze Bacalaureatul. Prima dată s-a înscris în examen la Liceul agricol „Cezar Nicolau“ din Brăneşti, unde a fost însă eliminat din examen după ce, se pare, este prins cu fiţuici. Cu toatea astea, varianta oficială a lui Vanghelie a fost că pur şi simplu nu s-a prezentat la examen. Apoi a dat acelaşi examen la Liceul „Mihail Kogalniceanu“, din Snagov, unde a reuşit să-şi obţină diploma. Avea 33 de ani. A urmat înscrierea la două facultăţi particulare, de Drept şi Ştiinţe Economice, dar la ultima a fost nevoit să renunţe din lipsă de timp. În ceea ce priveşte cariera politică a lui Marian Vanghelie, aceasta a început în 1992 când actualul primar a intrat în Convenţia Solidarităţii Sociale, partidul sindicalist transformat ulterior în Partidul Solidarităţii Sociale, din care facea parte Miron Mitrea. Vanghelie era cunoscut atunci drept ajutorul acestuia. Apoi, prin fuziunea din 1995 a ajuns în PDSR.   Marian Vanghelie a fost vicepreşedinte al departamentului de organizare al partidului în perioada 1993-1996, devenind preşedintele organizaţiei PSD a Sectorului 5 în 1996. Patru ani mai târziu, devenea edilul sectorului, poziţie pe care nu a mai părăsit-o de atunci, fiind în prezent la cel de-al patrulea mandat.   Primarul Robert Negoiţă l-a acuzat pe deputatul Sebastian Ghiţă că l-ar fi ameninţat cu moartea   Primarul Sectorului 3 al Capitalei, Robert Negoiţă, s-a prezentat marţi la sediul Parchetului General pentru a depune o plângere împotriva colegului său de partid, deputatul PSD Sebastian Ghiţă, pe care îl acuză că l-ar fi ameninţat cu moartea.   „Aici am o plângere penală împotriva numitului Sebastian Ghiţă, deputat, care acum o săptămână m-a sunat şi m-a ameninţat la telefon într-un mod josnic şi ruşinos. M-a ameninţat inclusiv cu moartea, adică o chestiune, în opinia mea, foarte gravă şi, din această perspectivă, cred că este de datoria mea să dăm un semnal în această ţară că cu astfel de securisme şi cu astfel de comportament mergem mai departe. Este mare păcat că un deputat în România, în Europa, ameninţă cu moartea un primar de sector“,  declara Negoiţă în luna mai a acestui an.   Întrebat cum au sunat ameninţările, în special cele cu moartea, Negoiţă a răspuns: „Mi-a spus: ‘Te termin. Ai intrat pe mâna mea, o să te termin. Mori de mâna mea, nu o să te las’. Astea sunt cuvintele pe care mi le-a spus“. Procurorii Parchetului General au decis să claseze dosarul în care primarul Sectorului 3, Robert Negoiţă, l-a acuzat de şantaj pe deputatul Sebastian Ghiţă.   Vanghelie are o avere ştiută doar de el   În ceea ce priveşte agoniseala edilului,  aceasta nu a fost ştiută clar niciodată, pentru că primarul a evitat să îşi completeze declaraţia de avere şi s-o publice pe site-ul Primăriei Sectorului 5, aşa cum prevede legea.    Cu toate acestea, Marian Vanghelie a completat o declaraţie de avere înainte de a-şi depune candidatura la Primăria Sectorului 5 în 2012 şi potrivit acesteia edilul ar deţine un apartament şi o casă, de 110 şi, respectiv, 108 metri pătraţi şi un autoturism marca Mercedes. Vanghelie a mai scris că deţine cinci ceasuri în valoare totală de 70.000 de euro şi cinci tablouri, în valoare totală de 85.000 de euro. De asemenea, acesta a acordat un împrumut în nume personal în valoare de 2.260.000 lei unei persoane fizice, venitul edilului din anul 2011 fiind de 55.896 lei, echivalentul unui venit lunar de 4.658 lei.   Primăria Sectorului 5 şi edilul Marian Vanghelie, daţi în judecată pentru că nu publică bugetul local   Centrul de Resurse pentru participare publică – CeRe- a depus o plângere la Tribunalul Bucureşti prin care cere instanţei să ia măsuri cu privire la faptul că Primăria Sectorului 5 şi primarul Marian Vanghelie nu publică bugetul loc administrat de instituţie.   Reprezentanţii ONG-ului CeRe susţin că, încă de la începutul acestui an, au făcut numeroase solicitări adresate Pimăriei Sectorului 5 prin care au încercat să-i convingă pe reprezentanţii autorităţii publice locale că publice informaţii despre bugetul sectorului „cel puţin pe pagina web a instituţiei“.   „De mai bine de şase luni, Primăria Sectorului 5 refuză să răspundă în vreun fel solicitărilor CeRe, deşi în temeiul legii 544/2001, art.5, aliniatul 1, bugetul local reprezintă o informaţie publică ce ar trebui oferită cetăţenilor din oficiu. În încercarea de a obţine informaţii de la Primăria Sectorului 5 despre buget, echipa CeRe, dar şi oameni şi organizaţii care au susţinut demersul nostru, au dat peste 100 de telefoane la primărie, vorbind cu angajaţi ai primăriei din mai multe departamente, însă fără niciun rezultat. Ulterior, CeRe a trimis o solicitare către Ministerul Finanţelor Publice (instituţie care centralizează bugetele tuturor instituţiilor publice pentru a construi bugetul naţional). Ministerul ne-a transmis faptul că este în imposibilitatea de a ne pune la dispoziţie bugetul Primăriei Sectorului 5, întrucât îl are doar în formă tipărită şi are peste 2.000 de pagini, dar că Primăria Sectorului 5 are obligaţia de a ne transmite aceste informaţii pentru că ele sunt publice“, susţin reprezentanţii CeRe.

    Citeste mai mult: adev.ro/pbqll5

    Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

    Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

    Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare
    (Editura Humanitas, 2013)

    Poezia Anei Blandiana reiterează o veche/ străvechea aserţiune că omul este o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gînditoare. Frumoasă ca poezia însăşi, Ana Blandiana a făcut din frumuseţea poeziei o chestiune (de) etică. Căci poezia adevărată, în orice epocă, sub dictatură sau în libertate, a fost receptată ca subversivă, s-a opus unor sisteme politice aberante dar şi conformismelor de orice fel. Şi Lucian Blaga a fost subversiv sub dictatură, dacă e să lărgim spaţiul discuţiei, orice poezie a lui, în perioada în care a fost interzis sau judecat pentru „dogmatism în filosofie” (după o expresie dintr-o scrisoare a lui I. D. Sîrbu), fie că era vorba de o poezie de dragoste sau o poezie despre natură, era un manifest în favoarea libertăţii. Tristan Tzara s-a opus conformismului din societatea europeană, de la un moment dat, iritînd gustul comun. Tot aşa, dacă spui Radu Gyr spui luptă subterană pentru demnitate şi libertate, chiar dacă e/ era vorba de a recita un poem de dragoste, dintre cele multe scrise de acesta pe teme mai puţin angajate. Cuvintele capătă energia celui care emite/ transmite, dar numai în contact/ relaţie cu energia celui care receptează/ primeşte fluxul din cuvinte. De altfel, poezia a avut un rol esenţial în regăsirea socială a naţiei noastre, de la constituirea statului modern încoace, Alecsandri, Eminescu, Goga au dat vigoare lirică mesajului social sau, mai bine zis, au dat liricului vigoarea socialului. Alexis de Tocqueville, într-o carte despre Revoluţia franceză, explicase că liantul care omogenizase societatea franceză, din nord pînă în sud, fusese cuvîntul tipărit, în carte sau în presă. În afara acestuia societatea ar fi fost divizată, ruptă între interese zonale, incapabilă de o acţiune atît de coerentă, precum Revoluţia franceză. Principiile tipografice ale uniformităţii, continuităţii şi liniarităţii acoperiseră complexitatea vechii societăţi feudale şi orale (după Marshall McLuhan). Este dat şi exemplul imnului Franţei, “La Marseillaise”, compus de un obscur autor, Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” („Cîntecul de război al armatei de pe Rin”). La 30 iulie 1792, melodia a fost cîntată de soldații republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo provenind numele “La Marseillaise”. De sub stratul de cuvinte simple a erupt o energie al cărei ecou nu s-a stins nici pînă azi.
    Nu altfel s-a întîmplat în societatea noastră, în perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial mai ales. Sub stratul de cuvinte al unui text, cenzura căuta subversivul, ştia, simţea că arta poate să ascundă adevărul care să trezească/ detoneze în societate. Sub acelaşi strat de cuvinte cititorul căuta adevărul care i se ascundea, căuta un licăr de speranţă. Poetul (scriitorul) era un “văzător” cu duhul. De asta, cînd în 1984 apărea un grupaj de versuri încărcate de esopism, de Ana Blandiana (fiindcă de “cazul Blandiana” ne ocupăm acum; au mai fost şi altele, multe), în revista studenţească “Amfiteatru”, scăpat în spaţiul public printr-un şir de erori ale redactorilor şi ale cenzorilor, în societatea noastră apăruse un semn. Că poeţii lucrează cu otrăvurile cuvintelor, că poeziei nu i se luase cu totul focul tainic, că toată lumea trebuie să fie atentă că vor mai veni mesaje care să stîrnească “subliminalul popular”. Numărul respectiv din revista “Amfiteatru” a fost retras de pe piaţă, evident, dar nu suficient de iute încît o parte din tiraj să nu ajungă în ţară. Eu însumi am copiat de mai multe ori textele şi le-am dat mai departe, putea fi un bun cadou să oferi cuiva aceste poeme interzise, subversivitatea era codul nostru de comunicare. Spune Ana Blandiana într-un interviu, în legătură cu perioadele de interdicţie de semnătură: “Atît în cazul celor trei interdicţii de semnătură (’60-’64, ’85 si ’88-’89), cît şi în nenumăratele cazuri cînd n-am reuşit să-mi public lucrările, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerată periculoasă, pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie prima nedeficitară era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neînsemnat adevăr putea fi privită ca un act de eroism”.
    Şi în cazul poeziilor din “Amfiteatru” la o primă vedere textele nu aveau nimic subversiv, totuşi, trebuia să deţii codul social, să trăieşti aceeaşi realitate. Pentru un norvegian, de exemplu, un poem precum cel care urmează nu poate fi decît o metaforă a naşterii umăr la umăr a popoarelor de foetuşi care aşteaptă la poarta vieţii: „Un întreg popor/ Nenăscut încă/ Dar condamnat la naştere,/ Foetus lângă foetus,/ Un întreg popor/ Care n-aude, nu vede, nu înţelege,/ Dar înaintează/ Prin trupuri zvârcolite de femei,/ Prin sânge de mame/ Neîntrebate.” (Cruciada copiilor). Cu ceva vreme în urmă, Nichita Stănescu o spusese altfel: ”Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Dar nu mai era acelaşi lucru. Noi însă ştiam codul, că acolo era vorba de copiii care se năşteau împotriva voinţei celor care îi concepeau, într-un proces de înmulţire forţată, comandată de partidul unic şi omnipotent, omniprezent. Alt poem are o încărcătură lirică de înaltă frecvenţă, din păcate noi a trebuit să îl citim tot în cheie socială: „Noi, plantele,/ Nu suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/ (N-aţi văzut niciodată/ O plantă/ Înnebunită,/ Încercând să intre/ Cu mugurii în pământ?),/ Nici de foame,/ Nici de frică/ (N-aţi văzut niciodată/ O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se printre gratii?). Eu cred/ Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranţa/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?/ Singurul lucru/ De care suntem ferite/ (Sau poate private)/ E fuga.” (Delimitări). Revolta unui copac în faţa toamnei ce vine poate fi un poem în sine care poate fi preluat ca mesaj/ sugestie de orice cititor de poezie, iar ideea ca o plantă să înnebunească şi să încerce să intre cu mugurii în pămînt, e una cuceritoare pentru orice degustător de imagini rare. Dar cititorul român nu a citit aşa textul, poporul vegetal care nu se revolta niciodată era chiar poporul român. Iar în interiorul textului acuzaţia era explicită, îndemnul la revoltă era extrem de clar. Mai sugestiv pentru încărcătura simbolică a cuvintelor, pentru valoarea lor de cod într-o societate sub dictatură era în acel grupaj de versuri din „Amfiteatru” un text cu o înşiruire de termeni care acopereau realitatea acelor vremuri, un amestec de lucruri care prisoseau (lacrimi, întîmpinări la aeroport, zvonuri, portrete cunoscute, Cîntarea României etc.) şi lucruri care lipseau aproape cu desăvîrşire într-un experiment de înfometare şi umilire la nivelul societăţii demn de experimentul celebrului Buridan care, conform bancului, în momentul în care îşi obişnuise măgarul să nu mai mănînce, acesta, nerecunoscător, crăpase de foame: „Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, batoane,/ Salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul” (Totul). Pe acest fond şi poemele absolut paşnice ale Anei Blandiana au început să fie citite după codul (nostru) particular, o elegie căpătase valenţe contestatare, aşa că puteai găsi chei sociale chiar şi într-un text cîntat în acele vremuri: „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi/ Uite,ochii mei ţi-i dau/ Ieri spre seară-n vântul galben/ Arborii-n genunchi plângeau.// Lasă-mi, toamnă,cerul lin./ Fulgeră-mi pe frunte mie/ Astă-noapte zarea-n iarbă/ Încerca să se sfâşie.// Lasă, toamnă-n aer păsări/ Paşii mei alungă-mi-i/ Dimineaţa bolta scurse/ Urlete de ciocârlii.// Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plînge-n soare fum/ Înserează-mă pe mine,/ Mă-nserez oricum.” (Lasă-mi, toamnă, pomii verzi) Nu altfel erau citite poemele optzeciştilor, limbajul încifrat, parodic adesea, americanizat prin influenţele postmoderne, datorat traducerilor de ultimă oră, era pus sub lupă, cenzura lupta din greu cu avalanşele de sugestii care stîrneau imaginaţia cititoare. Un vers ca acesta, „Bine-i de noi, rău e de Concernul  Lockheed”, dintr-un poem de Traian Coşovei, era prilej de vorbe şi de ipoteze, circula ca probă de curaj şi ironică abordare a realităţii imediate. Da, în ziarul „Scînteia” (se) scria că Occidentul e putred, că acele „concerne” care promovau capitalismul erau în faliment, numai foamea de la noi era o valoare sigură, de viitor.
    Avem în faţă acum nu o carte de poezie semnată de Ana Blandiana, ci un volum special care are toate atributele cărţii de memorii, a jurnalului, a unei anexe la cartea de istorie contemporană întocmită de un martor care a trăit toate evenimentele cu toţi porii sufletului şi inimii deschişi. „Fals tratat de manipulare” e o sumă de confesiuni care mărturisesc despre etica poetului şi a poeziei. Patosul şi o linie de conduită sînt cele care dau coerenţa întregului corpus de texte. Pentru un poet, de la un punct încolo, adevărul este singura poezie. Ana Blandiana însăşi spune că această carte nu este o încercare de a-şi povesti viaţa, ci una de a o înţelege; în această afirmaţie consistă de fapt relaţia biografie-operă, arta fiind o cale de cunoaştere a sinelui.
    Într-un text întitulat oarecum tautologic „Un infern de joasă speţă”, Ana Blandiana face o distincţie netă între cărţile din ceea ce numim generic biblioteca lumii, acest imperiu de litere se ordonează după o maniheistă împărţire categorială: „Poate toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în Biblie, cei căldicei, cei neutri nu contează. Formulată astfel, afirmaţia poate părea prea tranşantă şi simplificatoare. Şi, desigur, aşa şi este, dar asta nu o face mai puţin adevărată. Iar ea este revelatoare mai ales când persoana care scrie este un  personaj ajuns într-o situaţie-limită. Acolo unde Nicolae Steinhardt a trăit jurnalul fericirii, alţii au înregistrat doar degradarea prin foame, dezumanizarea prin spaimă, torturile, trădările, prăbuşirile psihice.” Dacă e aşa, unde se încadrează autoarea „Falsului tratat de manipulare”? Cu siguranţă nu între „cei căldicei”. Răspunsul vine, de altfel, încă din prefaţa cărţii, acolo unde autoarea justifică obsesia de a scrie o istorie personală în raport cu istoria tuturor, într-un adevărat „studiu de caz” în care subiectul este propria evoluţie, propriul destin: “Aceasta este una dintre cărţile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur, este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot dezvălui argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite personaje publice îşi povestesc experienţa  politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau ai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.” E vorba de ură? E vorba de dragoste? Fiind vorba de sine, nici dragostea nici ura nu pot fi mobiluri pentru a scrie o carte; cel mult poate fi vorba de o curăţire (exorcizare?) prin cuvinte a unei istorii care şi-a lăsat adînc drojdia în sufletul celei/ celui care a trăit-o fără rest. De altfel, în altă parte Ana Blandiana, în spiritul aceleiaşi priviri dihotomice, se defineşte/ regăseşte între artiştii pe care i-a cunoscut, într-o formă sau alta: „Există două feluri de artişti. Cei care prin opera lor încearcă să înţeleagă lumea (ceea ce poate însemna şi să-i dea un sens) şi alţii care preferă să construiască o alta în loc. Oricât ar părea de ciudat, nu este vorba de o deosebire între realişti şi fantaşti, ci între cei dispuşi să înfrunte sistemul şi cei care nevând destul curaj pentru asta, îl acoperă cu un simulacru original. Dar cine nu înţelege că în artă căutarea originalităţii este o formă de superficialitate nu are în perspectiva timpului nici o şansă, chiar dacă îşi trăieşte clipa orbitor şi nu asurzitor ecou. Nu e nevoie să precizez că fac parte din prima categorie, că n-am încercat niciodată să adaug ceva naturii, ducând până la prejudecată spaima că aş putea fi autorul a ceva făcut, nu născut.”
    Scriitorul român a ieşit din comunism cu un oarecare prestigiu. Şi asta datorită faptului că într-o perioadă concentraţionară, de dictatură, părea să poată simula destul de convingător libertatea. Pentru că o simulare a fost şi nu libertate! Atîta timp cît erai liber doar în pat, cînd visai parţial color sau la masa de scris, în care cenzorul din tine veghea ca să nu depăşeşti prea mult limitele permise de sistem, nu poţi vorbi de libertate. Liberi au fost, poate, doar cei care nu au scris nimic, care au însăilat cu degetul pe luciul apei propriile viziuni. Deşi şi ratarea destinului celor care au încercat nesupunerea făcea parte din planul de controlare a culturii. Şi cei care au scris, fără să facă ideologie făţişă şi cei care nu au scris nimic, încercînd să se apere, au fost parte în planul de supunere a culturii vii, de manipulare, de sufocare a libertăţii.
    Mi-a fost dat să citesc recent un volum al lui Bohumil Hrabal, „Scrisori către Dubenka” (Editura „Curtea Veche”, 2014), care e, de asemenea, o privire retrospectivă a unui scriitor care a trăit tot în lagărul socialist, în aceeaşi perioadă cu Ana Blandiana, care a fost martor şi actant al istoriei din preajmă. Numai că ţara în care trăise era Cehoslovacia. Iată ce spune Hrabal despre cum s-a rezolvat chestiunea trecerii puterii, în urma „revoluţiei de catifea”, dinspre autoritatea comunistă spre „instituţia revoluţiei”: „Atunci toată Praga, astăzi toată ţara. Şi preşedinte este Vaclav Havel şi torentele descătuşate de entuziasm s-au răspîndit în academie, în fabrici, în şcoli, în birouri, în toate oficiile poştale şi în magazine, armata a depus jurămînt în faţa domnului preşedinte, la fel şi unităţile securităţii… Sturm und Drang-ul studenţilor s-a răspîndit în toate sătucurile şi aşezările izolate, în toate colţurile ţării, pretutindeni unde există om, acela simt nevoia să spună tare şi răspicat tot ceea ce suprastructura acestei ţări a luat în derîdere…”. 
    La noi situaţia este total anapoda. După o revoluţie manipulată şi însîngerată, urmează etapa confiscării acesteia. Participantul la actul revoluţiei, direct, fără să se automenajeze, este trecut pe lista neagră a celor care îşi trec în cont ţara cu tot cu istorie, cu populaţia manevrabilă, cu economia vizibilă şi invizibilă, conturi şi funcţii. Piaţa Universităţii, „kilometrul zero al democraţiei”, devine un periculos loc în care îţi e frică să spui că eşti dintre cei care au vrut, cu cîteva luni în urmă, să o rupă cu comunismul. Primitivismul aparatului represiv, întărit prin consimţămîntul haotic, indiferent, manevrat al mulţimii, a scos la iveală, din străfundurile fiinţei populaţiei, urdori şi instincte, peste sîngele tinerilor de la revoluţie „peşteronauţii” care au preluat puterea au lăţit zîmbetul de pe chipul unui activist reciclat (Ion Iliescu) pînă la stadiul de rînjet: „Şi deodată, în timpul Pieţei Universităţii, totul s-a schimbat. Ca la  o comandă magică, în jurul nostru s-a trasat un cerc de aversiune şi iritare. Nea Gheorghe – vecinul căruia îi lăsam cheile şi căruia de-a lungul anilor ne obişnuisem să-i cerem părerea despre ce se mai întâmplă şi să considerăm, nu fără umor, dar înduioşaţi, că este probabil chiar părerea poporului român – mi-a spus, după ce mă întrebase dacă e adevărat că am vorbit în Piaţa Universităţii, că acolo dansează femei goale şi stau în corturi drogaţi. Iar o vecină mi-a povestit, mirându-se, dar urmărindu-mi în acelaşi timp curioasă reacţia, că la şcoală copiii ar fi fost învăţaţi să arunce cu pietre după maşina noastră când venim prin sat. Cine i-a învăţat şi pe care copii, pe cei care cu câteva luni înainte scandau blan-di-a-na? Ce rost avea şi pe cine să întreb? Faptul că femeia de la care luam de ani de zile lapte – stând de vorbă în timp ce mulgea şi povestindu-i cum o aşteptam când eram mică pe Bunica să-mi mulgă laptele direct în cană – ar fi putut să inventeze ceea ce îmi spunea era aproape la fel de incredibil ca faptul că un învăţător ar fi putut să-i înveţe pe copii aşa ceva. Şi mai gravă decât amândouă aceste puţin probabile posibilităţi era ideea că cineva lansase cu bună ştiinţă această monstruozitate şi că – iată – ea nu era considerată absurdă, ci doar transmisă mai departe cu interes şi curiozitate. Uimitoare era nu manipularea, ci promptitudinea şi eficienţa ei.”
    E limpede că e vorba de două lumi în care se întîmplase acelaşi lucru, în acelaşi timp, dar cu urmări diferite. Ce urmează? La Bohumil Hrabal, într-o scrisoare către aceeaşi Dubenka, acesta îi spune cu îngrijorare: „Poporul acesta, oamenii aceştia care s-au prelins ca nişte rîuleţe subterane ajungînd pînă la noaptea Sfinţilor Iacob şi Filip, poporul nostru a ieşit acum în plin soare şi totuşi tremură de teamă ca nu cumva soarta noastră, istoria noastră să nu se afunde din nou în cărările întunecoase subpămîntene. De aceea trebuie să ne menţinem cu toate forţele la soare, tot ceea ce ne-a dezbinat trebuie să ardă în noaptea Sfinţilor Filip şi Iacob împreună cu vrăjitoarele care ne-au otrăvit viaţa naţională”. Noaptea sfinţilor Filip şi Iacob, dinspre 30 aprilie spre 1 mai, este în calendarul tradiţiilor ceheşti o „noapte a vrăjitoarelor”, manechine de paie sînt arse deodată cu spiritele rele. Prezentul şi viitorul sînt chestiuni asumate de un popor întreg, cu îngrijorare, cu vigilenţă. După ce spune propoziţiile de mai sus, Hrabal îi povesteşte prietenei lui din America despre aventurile pisicilor sale care îi înfrumuseţează viaţa, revoluţia de catifea s-a făcut, de altfel şi pentru binele lor. Firesc. În rest, în ţară, era linişte. La noi poeta cu un dezvoltat simţ civic şi al pericolului este sfîşiată de presă, de manipulatorii de profesie sau improvizaţi: „În ceea ce mă priveşte, am fost lăsată pe mâna presei feseniste. Dintre nenumăratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul Libertatea intitulat Destul, o, Dolores. şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenită analist politic şi acuzator public, mă învinuia că propovăduiesc revoluţia permanentă asemenea lui Dolores Ibarruri (pe care o confunda cu Troţki). Uita să precizeze însă că este vorba de o revoluţie de sens contrar.”
    Şi amintirile îndepărtate ale celor doi scriitori, din ţări şi culturi diferite, sînt neasemănătoare. Hrabal povesteşte despre André Breton, căruia îi fusese discipol, ale cărui obsesii şi gesturi le adusese în viaţa literară din Praga, prin anii `50, chiar aflată sub comunism; Blandiana vorbeşte, raportîndu-se la aceiaşi ani, despre spaima copilului care îşi vede tatăl arestat pentru… nimic, pentru nici o vină. E limpede că în lagărul comunist au fost mai multe măsuri cu care a operat „dictatura proletariatului”. Iar elementul opresor nu a fost din afară, ci dinăuntru. Coada de topor a lucrat la noi spornic. Cartea Blandianei este plină de exemple care nu incriminează, e prea tîrziu, ci exprimă uluirea. Şi tot Ana Blandiana spunea cîndva, că românul e în postura copilului născut sărac care nu poate evolua liber, pentru că trebuie să poarte de grijă celor umili, rămaşi acasă. Nimic mai adevărat.
    Într-un interviu din „Adevărul”, din septembrie 2011, Ana Blandiana vorbeşte despre o perioadă mai puţin cunoscută, dar extrem de concretă, atunci cînd a lucrat „în producţie”, ca să demonstreze că nu era o persoană ruptă de realitatea pragmatic-socialistă din jur. Deşi nu-mi pot imagina fragilitatea poetei care învăţa să tencuiască, să manevreze mortarul, în prelungirea textului scris, trebuie să-i completăm biografia cu acest episod: „Eu nu păstrez acest sentiment despre perioada în care am lucrat fizic. O ţin minte ca pe o perioadă mai curând luminoasă, deşi, la final, am fost internată în spital pentru că am făcut o gravă criză de ulcer. Era o situaţie ciudată: mă dăduseră ucenic la o echipă de meşteri care erau ţărani unguri şi nu ştia niciunul limba română. Dimineaţa erau aduşi cu camionul, iar seara erau duşi înapoi în sat. Ţin minte ce mândră am fost când am învăţat să tencuiesc, asta nefiind foarte uşor, pentru că mortarul trebuie să stea pe verticală. Toţi m-au aplaudat când am reuşit! În pauza de prânz venea uneori soţul meu (eram deja măritată) împreună cu alţi colegi – lucrau la revista „Tribuna” – şi îmi făceau cu mâna, iar eu îi salutam de pe schele. Colegii mei, zidarii, erau oarecum flataţi că domnii vin şi se uită la ucenica lor. Din păcate, nu mi-a folosit la nimic, pentru că s-a interpretat că am vrut să sfidez, făcând muncă grea şi creând agitaţie în jurul meu. La Filologie aveam să intru abia după patru ani, când vremurile s-au mai destins.”
    Chestiunea alegerii candidatului care să preia energia opoziţiei pentru a stopa măcar pentru o vreme ascensiunea eşalonului doi al burgheziei comuniste, instaurată la putere, în 1992, a devenit crucială pentru România. În acea perioadă s-a vorbit mult în presă, controlată în cea mai mare parte de forţele reciclate ale fostei securităţi & fostului partid comunist, despre implicarea Anei Blandiana în desemnarea candidaţilor. Ar fi putut fi ea însăşi preşedintele României: „În ceea că mă priveşte, implicarea mea nefericită în alegerile prezidenţiale din ’92 a început prin ideea domnului Coposu de a-mi propune să candidez în numele CDR. Intrasem în biroul lui în care era în permanenţă o îngrămădeală ca în Gara de Nord şi, de cum m-a văzut, mi-a spus vesel: Am rezolvat problema. Am găsit candidat pentru prezidenţiale. Slavă Domnului, am spus eu. Cine e? şi, în timp ce toată lumea din birou s-a întors spre mine, el a spus într-un fel oarecum solemn: Tu. O clipă am încremenit, dându-mi seama că nu glumeşte, apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am dat un răspuns care a rămas de pomină. Domnule Coposu, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare pentru a accepta şi, dacă Dumnezeu mă ajută, pot să fiu inspirată şi să rezist în campania electorală, dar ce mă fac dacă câştig? Cu toţii au izbucnit în râs, dar răspunsul meu fusese mai degrabă dramatic, iar în următoarea jumătate de oră am rezistat tuturor insistenţelor şi am contracarat toate argumentele. Am fost întotdeauna convinsă că nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving. Descurajarea care s-a citit pe feţele acelor foşti deţinuţi politici care îmi puteau fi părinţi şi bunici, atunci când au înţeles că nu mă vor putea convinge, şi remuşcarea de a-i fi dezamăgit m-au făcut să mă implic în căutarea unui alt candidat.” Chiar, ce ar fi fost? Îmi este greu acum să refac un posibil traseu al societăţii româneşti, cu Ana Blandiana în frunte, deşi cu puţină imaginaţie aş putea să cred că lucrul ar fi fost posibil. Poate că în acest fel „clasa intelectuală” românească, ascunsă în mare parte în tranşeele conformismului, ar fi avut o reacţie care ar fi determinat o altă aşezare a valorilor în societate. Şi, desigur, o altă perspectivă pentru România. Deşi, mereu am avut probele laşităţii intelectualului român, care s-a ascuns după „misiunea sa creatoare”. Varianta „apolitismului activ” promovat de unii, a activismului post-comunist „recirculat” promovat de alţii sub forma „omului de bine”, nu au fost altceva decît forme mascate de oportunism, atît de prezent în societatea noastră. Cred că la un moment dat am avut viziunea unor codri româneşti în care în copaci nu cresc crengi, ci direct cozi de topor, numai că nu am avut talentul de a face desenul de rigoare. Sugestia poate să fie preluată de cei care se pricep.
    Volumul se numeşte, deci, „Fals tratat de manipulare”. Întrebarea firească e, care au fost manipulările la care a fost supusă poeta?
    Copilăria e vremea manipulărilor ingenui, ieşirea din poveste se face cu amăgele, cu dureri, cu sacrificii, alungarea din rai este, de obicei, brutală: „Tata mi-a mărturisit că ştie că eu sunt o fetiţă destul de mare şi de inteligentă ca să ştiu că Moş Crăciun nu există. Dar eu nu ştiam. O clipă chiar nu am înţeles la ce se referă, iar când în sfârşit n-am mai putut să neg existenţa dezvăluirii, am început să plâng în hohote şi să ţip: Nu-i adevărat, nu cred, nu-i adevărat, e o minciună! Plângeam şi ţipam şi, cu cât negam mai tare cele auzite, cu atât mă pătrundeam de adevărul lor demolator şi de nesuportat. Mi se părea că se prăbuşeşte cerul peste mine şi nu-mi amintesc să fi avut în viaţă, altă dată, senzaţia unei atât de ireversibile catastrofe, al unei pierderi atât de neînlocuit. Şi, ceea ce este mai ciudat, am avut pentru prima oară atunci un sentiment – care avea să se repete de-a lungul timpului, până la a deveni dominant – de compasiune faţă de părinţi, faţă de Tata, care se pierduse cu totul în faţa reacţiei mele neaşteptate şi nu ştia cum să reacţioneze, la rândul lui, faţă de Mama, care, fără să bănuiască nimic, îşi debita cu emoţii exagerate povestioara.”
    „Manipulările sorţii” sînt şi ele prezente, în carte sînt o mulţime de secvenţe care vorbesc despre întîmplările/ minunile care li se întîmplă oamenilor de care sînt sau nu sînt conştienţi, dar care le determină viaţa, soarta. Dumnezeu lucrează cu mijloacele şi cu măsurile lui într-o lume atentă mai mult la spectacolul facil al supravieţuirii. O spune chiar Ana Blandiana: „Anul 1977 a fost pentru noi anul în care ne-au apărut fiecăruia câte două cărţi. America Ogarului Cenuşiu şi Arta fără muză lui Romulus Rusan şi Cele patru anotimpuri şi Somnul din somn mieToate patru fuseseră predata editurilor înainte de data de 4 martie. În seara de 4 martie 1977 la ora 9 şi 22 de minute am pierdut deci totul, cu excepţia vieţilor noastre şi a celor patru cărţi. Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi murit, pur şi simplu, aşa cum ar fi fost firesc – în blocul nostru muriseră 300 de persoane – dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărţi n-ar fi fost încă predate. Şi, în mod ciudat, salvarea cărţilor îmi apărea de fiecare dată mai miraculoasă chiar decât salvarea noastră, în sensul că abia când realizam imensul noroc (ce nume vulgar pentru o atât de înaltă protecţie!) se relevau şi complicatele stratageme prin care am fost sustraşi morţii. Iar fiecare dintre aceste întâmplări devenea parte a unui plan gândit pentru noi de Cineva de Sus, pe care nu puteam să nu-l recunoaştem ca pe un dar. Şi într-adevăr tot ce mi s-a întâmplat după 1977, binele, ca şi răul, l-am privit ca pe un dar primit peste ceea ce ni se cuvenea, un dar pentru care trebuie să fim, desigur, recunoscători, dar căruia, mai ales, trebuie să încercăm să-i găsim sau să-i dăm un sens. Să înţelegem de ce am fost salvaţi şi să trăim astfel încât să nu fi fost salvaţi în zadar.”
    Au fost manipulările ideologice, ale criticii literare, ale securităţii, ale prietenilor, ale duşmanilor, ale familiei, ale confraţilor. O secvenţă, de exemplu, uşor de recunoscut şi în practica juriilor de azi, poate chiar mai pregnantă, este acea în care Ana Blandiana povesteşte de manipularea de care a avut parte în momentul în care era parte a juriului USR şi i se cere (prieteneşte, colegial, omeneşte!) să voteze un nume şi o carte (cartea slabă, greu de reamintit azi!), e vorba de A.D. (probabil Anghel Dumbrăveanu; care avea nevoie de bani, după cum i-au spus manipulatorii, confraţii de la juriu!), de vreme ce poeta voia să dea un vot pentru o carte de excepţie la acea vreme, „Madona din dud”, de Cezar Baltag. În final „manipulatorii” au dat două premii, a luat şi protejatul lor care avea nevoie de „protecţie socială”, chiar dacă volumul său de versuri era slab.
    Cartea Anei Blandiana se citeşte dintr-un capăt în altul ca un pasionant roman social în care personajul principal este omul captiv într-un sistem care depăşeşte în consecinţe, în intima sa alcătuire orice viziune kafkiană sau orwelliană. Setea de ordine a intelectualului român într-o societate anarhică datorată sistemului care a tulburat orice ordine a valorilor este de urmărit. Un sfînt părinte din Pateric spunea că Raiul e ordinea iar Iadul e dezordinea. Dezordinea promovată de comunişti (o adunătură de neicanimeni la bază, care a înlocuit brutal elita din societate!) a făcut, pînă în zilele noastre, greu de respirat aerul din societatea românească. Că nu bucata de pîine e (a fost!) problema românului, ci lipsa de reguli, de principii, de legi ferme, de promisiuni onorate, lipsa respectului cuvîntului de onoare şi chiar a onoarei însăşi.
    Îmi amintesc că înainte de 1989, în revista „România literară”, la rubrica sa obişnuită, apăruse un text al Anei Blandiana care avea ca „laitmotiv” expresia foarte folosită de români, „merge şi aşa”. Era o critică acidă, lucidă, la adresa unei mentalităţi care nici nu ne-a scos din istorie, dar nici nu ne-a introdus decisiv; ne-a păstrat în zona călduţă, a atîrnării (hidoase?) de istorie, de Europa. În cartea de faţă altă expresie este adusă în discuţie, e vorba de străvechiul dicton „lasă-mă să te las”, care apare, în postări ironice şi la Ion Creangă: „Suntem devoraţi de o corupţie pornită de la blândul lasă-mă să te las, scăpată de sub orice control şi devenită fiară de apocalipsă. Suntem terfeliţi de neruşinarea şi manipulaţi de minciuna unei clase politice alese contra cost şi formată în parte din delincvenţi care optează între închisoare şi parlament, pentru imunitatea celui din urmă. Umilinţe fără hotar născute din firea noastră lasă-mă să te las, din lenea lipsei noastre de reacţie şi din mereu vinovata noastră speranţă că totul se poate aranja. Suntem un popor lasă-mă să te las care, după ce a fost călcat în picioare decenii şi secole lungi de alţii, tot ce mai ştie să facă este să se calce în picioare singur.”
    „Fals tratat de manipulare” e oftatul (obida, disperarea, ciuda) poetului care nu se regăseşte în societatea pentru care a crezut (sperat) că s-a născut. De asemenea, calitatea de „poeta vates” o poate motiva pe Ana Blandiana să spună ca Jung odinioară: „Viaţa mea este chintesenţa a ceea ce am scris şi nu invers”. Iar poezia, dintotdeauna, e etică în măsura în care e, cu adevărat, poezie.

    Adrian Alui Gheorghe
    Piatra Neamţ,

     

    Este PSD-ul comunist?DA,ESTE Satanist! 

    Vlad Zografi0

    La mitingurile anti-PSD dinaintea alegerilor prezidențiale s-a strigat „Jos comunismul!”, la fel și la manifestația din seara zilei de 16 noiembrie, care sărbătorea victoria lui Klaus Iohannis. Apoi, una dintre explicațiile date de liderii PSD pentru înfrângerea lui Victor Ponta a fost asocierea acestuia și a partidului său cu comunismul, pe filiera Ion Iliescu. S-a spus, și nu numai de către PSD-iști, că asocierea e falsă, anacronică, odată ce regimul Ceaușescu a căzut acum 25 de ani, iar vârsta lui Victor Ponta și a multor apropiați ai lui i-a împiedicat să fie membri PCR. Destui analiști fini au găsit acuzația ridicolă și, punând-o pe seama sloganurilor de campanie care prind la public, au ignorat-o. În cele ce urmează, voi încerca să răspund pe-ndelete la întrebarea din titlu.

    Ce trebuie făcut din capul locului e lămurirea sensurilor unui cuvânt delicat – „comunismul”. E delicat pentru că are două accepțiuni: una manifestă și univocă, cealaltă obscură și polimorfă. Prima ține de ideologie, a doua de practică. De regulă, comentatorii o iau în calcul doar pe prima, fiindcă e mult mai ușor de operat cu ea și se supune, docilă, regulilor clișeului, emblema cu secera și ciocanul se aplică automat pe ea.

    În plan strict ideologic, comunismul a fost și continuă să fie tentant, odată ce, fiind orientat spre societate și răspunzând nevoilor firești ale celor defavorizați, pare să fie contraponderea la efectele inacceptabile ale darwinismului economic. Că este utopic se vede după o analiză atentă a premiselor lui, dar, mai simplu și mai limpede, după ce ai perspectiva istorică asupra rezultatelor la care a condus. Societățile moderne din lumea civilizată au sfârșit prin a-l așeza la periferia vieții politice, înțelegând că răspunsul corect la problemele pe care pretinde că le rezolvă este social-democrația.

    Dar cine a trăit comunismul pe pielea lui știe foarte bine că tratatele de marxism-leninism și socialism științific, cu toate lozincile și afirmațiile mirobolante din ele, n-au nici o legătură cu experiența directă. Dincolo de ideologie, există un manual de uz intern pentru punerea în practică a comunismului, niciodată tipărit ca atare, dar aplicat cu strictețe de aparatul de conducere din țările unde s-a instalat comunismul. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebat de tineri de ce n-a fost regimul comunist răsturnat mai devreme, cum de am putut noi, ăștia bătrâni, să-l suportăm atâta timp – dându-mi-se să înțeleg că ei s-ar fi revoltat, ar fi dat de pământ cu activiștii și securiștii, așa încât țara ar fi câștigat decenii bune de viață democratică. Răspund mereu la întrebarea asta încercând să deslușesc ce scrie în acel tratat de uz intern pentru aplicarea comunismului, unde sunt trecute forțele care au făcut cu putință perpetuarea îndelungată a sistemului.

    Forțele comunismului

    1. Teroarea. Lichidezi direct sau în închisori elita care, în principiu, ți se opune. Apoi îi lichidezi pe cei apropiați ție, tovarășii de drum. (În Rusia, eserii, menșevicii și deviaționiștii deveniseră mai periculoși decât „albii”. La noi, vezi cazul Pătrășcanu.) În fine, lichidezi la întâmplare inocenți, ca să te asiguri că spaima le-a intrat tuturor în suflet.

    2. Dependența. Cu o mână îi deposedezi pe toți de avere (naționalizarea, colectivizarea) și cu alta dai fiecăruia câte ceva, după docilitatea cu care se supun noii orânduiri.

    3. Structura de relații. Odată ce capacitatea și valoarea individuală devin un criteriu irelevant, societatea se organizează sub forma unei uriașe rețele de interese. Cu vreo treizeci de ani în urmă, se spunea că PCR înseamnă „pile, cunoștințe, relații”. În condițiile date, faptul că rețeaua e subterană îi sporește puterea.

    4. Siguranța în mizerie și fuga de libertate. După ce i-ai făcut pe supuși să fie complet dependenți de tine, trebuie să le oferi confortul unui loc asigurat în societate, chiar dacă e mizerabil. Libertatea devine o himeră incomodă, iar asumarea ei, o aventură periculoasă, saltul într-un necunoscut întunecat.

    5. Propaganda. Chiar dacă în timp efectele ei s-au subțiat, stăpână absolută pe toate mijloacele de informare și utilizând stratageme abile, propaganda comunistă a jucat un rol pe care suntem tentați să-l trecem cu vederea. Cuvinte ca „moșier”, „capitalist”, „imperialist”, „burghez” au pătruns adânc în inconștientul colectiv. La fel și ideile fixe ale naționalismului practicat începând din anii ’70 – o supapă extrem de eficientă pentru nemulțumirile din societate.

    Sigur, orice schematizare e pândită de riscul de a pierde din vedere alte elemente importante, dar cred că aceste cinci forțe de coeziune a comunismului explică măcar în parte dificultățile în fața cărora ne aflam cu decenii în urmă – și nu doar noi, ci toți cetățenii țărilor așa-zis „socialiste”, chiar dacă prin alte părți lumea s-a descurcat ceva mai bine. Acesta ar fi, pe scurt, manualul de uz intern al comunismului, imposibil de ghicit printre rândurile cursurilor de marxism-leninism, fără legătură cu chipul radios al ideologiei, dar indispensabil pentru a pune în operă un sistem totalitar remarcabil de longeviv.

    Forțele PSD-ului

    Lăsând deoparte declarațiile, implantul ideologic social-democrat de conjunctură, trebuie văzut cum a acționat PSD-ul, pe ce pârghii a apăsat în cei 25 de ani de când, formal, comunismul a dispărut din România. Nu întâmplător, forțele de coeziune ale comunismului se găsesc ori s-au găsit și în arsenalul PSD-ist, chiar dacă în variante atenuate.

    1. Teroarea îi are în familia sa de cuvinte și pe „teroriști” – cei despre care tot nu știm nimic, misterul misterelor. Mai puțin misterioasă a fost aducerea minerilor-horticultori în Piața Universității. Apoi, teroarea ca atare n-a mai putut funcționa decât sub forme diluate, în timpul lui Adrian Năstase, împotriva unor jurnaliști sau a unui procuror împins spre sinucidere. Odată ce am intrat în organizații internaționale cu reguli stricte, Victor Ponta n-a mai putut apela la ea.

    2. Mâna care a luat totul în comunism și mâna care dădea după „merite” nu mai pot fi acum la fel de puternice. Și totuși, stăpâni pe buget, Adrian Năstase și Victor Ponta au alocat fonduri de preferință acelor comune unde sunt primari PSD-iști, au finanțat proiecte la care participau apropiați de-ai lor – adică, au folosit banul public după bunul plac.

    3. Cea mai frapantă trăsătură a jocurilor politice făcute de PSD a fost scoaterea din subteran a rețelei de interese din comunism, întărirea ei și privilegierea membrilor săi importanți. De fapt, PSD-ul e o rețea, fără nici o legătură cu ideologia pe care o proclamă. El se bazează tot pe pile, cunoștințe și relații – altminteri ar fi imposibil de explicat ascensiunea lui Victor Ponta și chiar a lui Adrian Năstase. În privința asta, cel mai bine ne poate lămuri DNA-ul.

    4. Principalul capital politic al PSD-ului e mizeria și teama de schimbări radicale. Ele au fost decisive la alegerile parlamentare, în care a ieșit de fiecare dată pe primul loc. Kilogramul de zahăr, litrul de ulei, perechea de papuci întăresc un fel de conservatorism al sărăciei și vaccinează împotriva tentațiilor libertății. E mai bine să le păstrăm, ziua de mâine ne-ar putea lăsa fără zahăr, ulei și papuci.

    5. Chiar dacă propaganda PSD nu poate ocupa întreg spectrul mediilor de informare, televiziunile aservite au făcut în ultimii ani lucruri pe care nici o televiziune dintr-o țară civilizată nu le poate face – au coborât catastrofal nivelul de inteligență și decență pe care spectatorii lor se presupune a-l avea, au copiat practic clișeele proletcultismului și național-comunismului, adăugându-le o doză de vulgaritate nemaiîntâlnită până acum în România.

    Toate acestea fiind spuse, se poate lesne vedea că, deși în plan ideologic Victor Ponta & Co. n-au legătură cu comunismul, în planul acțiunilor practice s-au inspirat copios dintr-o moștenire a cărei eficacitate a fost îndelung testată. Vârsta personajelor și declarațiile lor sunt irelevante aici. Cum irelevante sunt și etichetele. Putem numi manualul de uz intern al comunismului „regulile coropișniței”. Atunci, PSD-ul e o „coropișniță”. Asta nu schimbă datele problemei – și poate că ar răspunde exigențelor intelectuale ale acelor fini analiști politici.

    Ca să fiu drept până la capăt, trebuie să spun că elemente de „coropișniță” se află și prin celelalte partide, ele nu s-au născut în Noua Zeelandă sau Elveția, pentru a fi brusc parașutate în România. Există o doză reziduală de nocivitate în toată plaja politicii noastre. Totuși, celelalte partide îți lasă speranța că se pot cumva însănătoși – oricum, nu moștenesc pe linie directă genele „coropișniței”. În ce privește PSD-ul, mi-e imposibil să-mi închipui cum s-ar putea „decoropișnițiza”, altfel decât prin dispariție. E o glumă să spui că, aruncându-l peste bord pe Ion Iliescu, modifici genele lui Ponta-Dragnea-Ghiță-Șova-Geoană-Vanghele-Mazăre-Sârbu-Voicu-Duicu-Constantinescu-Oprișan-Hrebenciuc…

    Comunismul e o sticlă cu etichetă frumoasă, în care se află un conținut toxic. Știm că e toxic pentru că am băut multă vreme din ea. În privința etichetei, lucrurile sunt ceva mai complicate: dacă te uiți atent, nu ți se mai pare chiar așa frumoasă. În fine, e chestie de gust. PSD-ul e o altă sticlă, cu o etichetă căreia eu unul nu-i găsesc vreun cusur. Problema e că înăuntru se află un lichid care conține – în formă diluată, ce-i drept – otrăvurile din prima sticlă. Poate că aceia care strigau luna trecută „Jos comunismul!” nu studiaseră la Biblioteca Academiei, dar intuiția lor a funcționat corect.

     

    Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă

    L-am descoperit pe Henri J.M. Nouwen – sau, mai bine spus, mi-a fost arătat – în facultate, când unul dintre profesori ne-a vorbit despre cărțile lui, niște mici, dar profunde pătrunderi în sfera spiritualității creștine. Este deci un prilej de bucurie să pot recomanda cititorilor români o apariție editorială recentă, ce poartă semnătura lui Nouwen: Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă (The Return of the Prodigal Son: A Story of Homecoming).

    Parabola (sau pilda) fiului risipitor este un text biblic foarte cunoscut, însă Nouwen ne surprinde cu o nouă cheie de interpretare, găsită într-o celebră pictură a lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor, datând din anii 1668-1669, pictura fiind expusă în Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg. Explorarea profunzimilor pasajului biblic amintit se sprijină, în cartea lui Nouwen, pe doi piloni: tabloul lui Rembrandt și experiența spirituală a autorului însuși. Nu ne aflăm deci în fața unui comentariu biblic sau teologic riguros, ci a unei lecții de viață, mijlocită de disciplina spirituală a unui rătăcitor aflat în drum spre casă.

    Nu cred că semnificațiile adânci ale operei lui Nouwen ar putea fi înțelese de cititori fără o cunoaștere, măcar sumară, a vieții autorului, cărțile lui izvorând din propria experiență de viață, din preocupările și luptele lui personale.

    Olandezul Henri J.M. Nouwen (1932-1996) a fost preot catolic și autorul a nu mai puțin de 39 de cărți (cititorului român îi mai este la îndemână, dintre acestea, și volumul Pâine pentru drum: un jurnal de înțelepciune și credință, apărut la Galaxia Gutenberg, în 2014, în traducerea lui Abel Dragomir). A predat la universitățile Notre Dame, Yale și Harvard din SUA, însă s-a retras din activitatea academică pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții la o comunitate canadiană de îngrijire a persoanelor cu handicap mintal și fizic sever. După cum spunea profesorul care ni l-a recomandat pe Nouwen, trebuie să fie ceva cu un om care renunță la catedra de la Harvard ca să poarte de grijă unei persoane cu handicap mintal, ceva ce transcende obișnuitul, firea omenească, plăcerea și orgoliul. Experiența spirituală a unui astfel de om nu poate decât să ne prindă atenția.

    Nouwen își ilustrează reflecțiile cu mici episoade din propria viață, asociindu-și frământările spirituale, etapele de viață, căderile și suirile cu personajele și secvențele Parabolei fiului risipitor. Astfel, pilda prinde viață și, prinzând viață, dobândește și relevanță pentru cititorul de azi. Vedem că povestea spusă de Isus cu două milenii în urmă descifrează propriile noastre atitudini față de existența umană, provocându-ne să ne regăsim și, astfel, să ne întoarcem acasă, acolo unde ne așteaptă Tatăl.

    Călătoria lui Nouwen alături de tabloul lui Rembrandt a început în 1983. Atunci, prin intermediul unui poster, autorul a descoperit această pictură care l-a atras ca un magnet, devenind punctul de plecare al unei lungi călătorii spirituale care avea să dureze până la sfârșitul vieții: „Într-un fel, simțeam că tabloul îmi va îngădui să pătrund misterul întoarcerii acasă așa cum n-o mai făcusem până atunci” (p. 13). Interesul stârnit de lucrarea pictorului olandez i-a purtat pașii în Uniunea Sovietică, unde Nouwen a putut să o admire la Ermitaj și să se lase absorbit definitiv de Întoarcerea fiului risipitor, una dintre ultimele picturi semnate de Rembrandt.

    Trebuie spus că, pe lângă propria experiență de viață, autorul se referă adeseori și la aceea a lui Rembrandt Harmensz van Rijn, pictorul cu o viață teribil de zbuciumată, care a experimentat pe propria piele succesul dulce și decăderea amară. Nouwen identifică în faimoasa pictură despre întoarcerea risipitorului sfârșitul unui drum chinuitor pentru pictor (pictura a fost realizată de Rembrandt la bătrânețe, după ce acesta și-a pierdut soțiile și copiii). Altfel spus, Rembrandt, apoi Nouwen și, într-un final, noi, cititorii avem deschisă în parabola aceasta o poartă îngustă dincolo de care ne așteaptă Dumnezeu și pacea oferită doar de El.

    Detaliile picturii îi dau autorului prilejul unor mici revelații privind interpretarea textului biblic și, mai ales, găsirea unor înțelesuri valabile pentru viața lui și, de ce nu, și pentru aceea a cititorilor. Deși textul biblic nu îi plasează pe cei doi fii răzvrătiți în aceeași scenă, Rembrandt l-a pus pe fratele mai mare martor la scena primirii înapoi a mezinului. Astfel, nuanțele dramatice ale episodului au fost sporite. Interesantă este și observația lui Nouwen privind mâinile tatălui, mâini care, după câte se pare, ar fi oarecum diferite, ca și cum una ar fi mână de tată, iar cealaltă, mână de mamă. Sunt doar câteva dintre observațiile care dau farmec acestui comentariu al parabolei.

    Coperta ediției publicate de Editura Humanitas nu înfățișează întreaga pictură a lui Rembrandt, ci doar secvența cu tatăl care își îmbrățișează fiul întors acasă, decizia folosirii acestei secvențe fiind justificată probabil de faptul că Nouwen însuși a considerat-o centrul spiritual al tabloului, în ciuda faptului că, în realitate, nu este plasată chiar în centrul acestuia.

    Structura cărții este simplă și ușor de urmărit. Aceasta include 3 părți majore: Fiul risipitor, Fiul cel mare și Tatăl. Nouwen se regăsește pe sine în fiecare dintre ipostaze; mai întâi, în cea de fiu risipitor care se întoarce la Tatăl, apoi ca fiu mai mare, măcinat de revoltă și de resentimente, deși se află în casa Tatălui său, pentru ca, în cele din urmă, să simtă chemarea imperioasă de a depăși stadiul de fiu și de a deveni el însuși părinte spiritual. Această ultimă etapă a devenirii spirituale este etapa maturității. Este etapa în care creștinul nu mai pretinde, nu mai cere, ci începe să ofere – să se ofere pe sine.

    Cartea Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă nu este deci o exegeză a Parabolei fiului risipitor, parabolă povestită de Isus Hristos și inclusă în cartea evanghelistului Luca (în capitolul 15), ci mai degrabă un comentariu aplicat, o poartă către înțelegerea de către cititor a faptului că Dumnezeu îl invită și pe el să-și abandoneze temerile, să lase în urmă deșertăciunile lumii și să se întoarcă acasă pentru a prelua treptat responsabilitățile care i se cuvin.

    Traducerea cărții din limba engleză a fost făcută de doamna Monica Broșteanu, conferențiar universitar la Universitatea din București, domnia sa traducând și textele biblice pe care Nouwen le-a citat în carte. Pagina a doua cărții ne lămurește că a existat o primă traducere în limba română a acestei cărți în urmă cu aproape 18 ani. Nu o știu pe aceea, dar pot să vă spun, ca cititor, că actuala traducere este excelentă.

    Vă recomand călduros această carte care ne întoarce mintea spre un text nemuritor și inima spre un Tată de poveste.

    Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată
    Fiul îndepărtat II (Luca 15)

    Sinclair Ferguson


    Am ajuns de data aceasta la cel de-al treilea şi ultimul studiu din pilda pe care o cunoaştem frecvent ca „pilda fiului risipitor” din Evanghelia după Luca, capitolul 15. Şi de data aceasta citim de la versetul 25 până la versetul 32. Fiul cel mai tânăr s-a întors din ţara îndepărtată. Tatăl începe să sărbătorească dând o petrecere mare. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu:

    „Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine». El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat». «Fiule», i-a zis tatăl, «tu totdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit».” (Luca 15:25-32)

    Cred că un lucru cu care aproape oricine este de acord este faptul că Isus din Nazaret era un povestitor minunat. Un povestitor genial. Oamenii se împart în general în două categorii. Sunt povestitori buni şi povestitori mai puţin buni. Iar majoritatea familiilor au cel puţin unul din fiecare. Şi, dacă experienţa voastră de a fi în jurul membrilor familiei seamănă cu a mea, uneori, când un membru al familiei, mama sau tatăl, începe să spună o poveste şi toţi copiii se adună laolaltă, se întâmplă ca ei să spună: „Tată, te rugăm las-o pe mama să spună povestea”, sau „Te rugăm, lasă-l pe tata să spună povestea”. Greşeala cea mai obişnuită în relatarea neadecvată a poveştilor este că noi tindem să punem punctul culminant mult prea devreme în poveste – apare astfel la mijlocul povestirii. Prin urmare, totul după aceea este ca o afacere ratată, iar „poanta” nu pare să aibă prea mult sens.

    Am consimţit că Isus era un povestitor genial. Aşadar, de ce mai avem oare după punctul culminant (când fiul risipitor se întoarce acasă) alte opt versete în pilda fiului risipitor? Asta înseamnă că fie Isus nu era un povestitor chiar aşa de bun şi a încurcat această povestire, fie punctul culminant (poanta) nu era despre fiul risipitor deloc. Şi, când citeşti această pildă în contextul ei este de fapt foarte clar că pilda nu este într-adevăr despre fiul risipitor. Sau, să o exprim într-un alt mod, dacă dorim să păstrăm titlul, adevăratul fiu risipitor din pildă nu este de fapt fratele cel mic. Şi dacă citim acest capitol de la început recunoaştem imediat acest fapt. „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: «Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei». Dar El le-a spus pilda aceasta…” (Luca 15:1-3) Acesta a fost aspectul central avut în vedere de Isus tot timpul. În aceste povestiri despre oaia pierdută, moneda pierdută şi fiul pierdut Isus i-a avut tot timpul în vedere pe farisei. Povestirea avea să fie în cele din urmă o oglindă ţinută înaintea lor pentru ca ei să se poată vedea în lumina harului lui Dumnezeu şi în lumina Evangheliei lui Cristos. Într-un anumit sens, Isus a prezentat lucrurile în aşa fel ca să dezvăluie inima fariseilor şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: deşi vorbeau despre o religie a harului, ei nu experimentaseră personal sau nu cunoşteau harul despre care vorbeau. Şi, prin urmare, nu puteau să-l înţeleagă. De fapt, s-au supărat şi s-au mâniat când au văzut harul lui Dumnezeu faţă de păcătoşi exprimat de Domnul Isus Cristos. Cea mai măreaţă poveste spusă vreodată a ajuns de fapt să fie povestea cea mai devastatoare pe care o auziseră vreodată, fiindcă era în ultimă instanţă o imagine a unei religii în care nu exista nicio muzică, nici dans, nici cântec, nici sărbătoare. Şi unde nu există nici muzică, nici cântec, nici dans, nici sărbătoare, nu este Evanghelia lui Cristos, nu este prezenţa harului.

    Iar acest lucru este atât de relevant astăzi, când ne adunăm pentru a sărbători Cina Domnului, nu-i aşa? Acest limbaj care a fost folosit de-a lungul secolelor în Biserica creştină este ceva de natura unui paradox. Noi suntem aici pentru a sărbători. Şi totuşi, adevărul este că, de atâtea ori venim la Cina Domnului ca să jelim, ca să ne pară rău. Poate chiar să ne pară rău că Isus a trebuit să facă acest sacrificiu; iar noi nu trecem niciodată de la jale şi tristeţe la cântec, dans, bucurie şi sărbătoare. Într-adevăr, acest lucru este adevărat chiar în cazul unora dintre cei mai buni şi entuziaşti creştini; ajungem să fim conştienţi de nevoia noastră, conştienţi de păcatul nostru, dar nu suntem niciodată aduşi asemenea credinciosului din Călătoria creştinului la locul unde povara păcatului nostru şi simţământul copleşitor al datoriei se rostogolesc de pe umerii noştri şi începem să ne veselim, să cântăm şi să dansăm înlăuntrul nostru.

    Scripturile ne încurajează să ne examinăm personal când ne apropiem de Masa Domnului. Iar aceasta este o oglindă minunată, o pildă minunată prezentată nouă ca să ne examinăm în multe privinţe; însă, doresc să observaţi împreună cu mine două modalităţi specifice de examinare care sunt învăţate în această pildă ce se focalizează în ultimă instanţă asupra fratelui mai mare. El are două probleme. Şi ele sunt foarte frecvent împărtăşite de oamenii care vin la Masa Domnului. Prima este aceasta: harul lui Dumnezeu îl face să se simtă incomod. Harul lui Dumnezeu îl face să se simtă stingherit. Aceşti farisei, aşa cum am spus, credeau că au religia harului. Vorbeau despre harul lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar când au văzut harul adevărat într-o formă trăită în lucrarea Domnului Isus, ei s-au aflat profund stingheriţi. Şi, de fapt, să folosesc cuvintele Domnului Isus din pildă, ei s-au aflat plini de mânie. Prietenul meu, examinează-te când eşti mânios. Mânia, în sensul acesta, îndreptată împotriva dăruirii de har abundent este un simptom dăunător al unei grave maladii spirituale prezente în mine. Şi vedeţi de ce anume a fost cauzată – de fratele mai mare care vedea totul în termenii a ceea ce merită oamenii. El considera că merita viţelul cel îngrăşat. Dar a fost fratele mai mic cel care a primit viţelul îngrăşat. El considera că tatăl nu-i dăduse niciodată măcar un ied pentru a sărbători. „Şi când acest fiu al tău vine acasă [observaţi că el nici măcar nu spune fratele meu] el primeşte totul.”

    Acest om din pilda celor doi fraţi este un reprezentant atât de uluitor al individului, chiar al individului religios, care nu înţelege cum funcţionează Evanghelia Domnului Isus Cristos. El nu înţelege că dragostea tatălui pentru el nu este o chestiune de merit, ci o problemă de milă adevărată. Amintiţi-vă acele cuvinte minunate ale Portiei din piesa lui Shakespeare The Merchant of Venice (Negustorul din Veneţia), când Shylock cere ca oamenii să primească ceea ce merită, iar Portia spune atât de frumos despre mila lui Dumnezeu că „se revarsă ca roua gingaşă din cer”. Şi apoi ea continuă să spună atât de pătrunzător că „pe calea dreptăţii [adică, atunci când primim ce merităm] niciunul dintre noi n-ar trebui să vadă mântuirea; noi ne rugăm în adevăr pentru milă…” Vedeţi, dacă i-aţi fi întrebat pe farisei: „Credeţi că Dumnezeu este îndurător?” ar fi spus: „Da, Dumnezeu este îndurător.” Însă la ce se refereau prin aceasta era că Dumnezeu este îndurător cu cei care câştigaseră harul Său, cu cei care meritau harul Său. Şi, prin urmare, ei nici măcar nu începeau să înţeleagă harul.

    Am un prieten, un consilier, care-i întreabă uneori pe creştini: „Există o pildă care realmente vă irită?” Dacă l-aţi fi întrebat pe fratele cel mare „Este o pildă care într-adevăr te irită?” răspunsul lui, dacă era sincer, ar fi fost: „Da, este pilda aceasta”. Este pilda fiului risipitor care a primit exact ceea ce nu merita. Şi se reduce în adevăr la aceasta: cât de bine mă simt cu un Dumnezeu care iartă păcatele celor care n-au făcut absolut nimic ca să merite iertarea? Aici se află aspectul crucial. Singurii oameni ale căror păcate le iartă Dumnezeu sunt cei care recunosc că nu este nimic ce pot face ei ca să merite această iertare. Cât de satisfăcuţi suntem noi cu un Dumnezeu care iartă păcătoşii? Un asemenea Dumnezeu insistă în a veni atât de aproape de noi încât, mai întâi de toate, El trebuie să dezvăluie şi să elucideze păcatele noastre.

    Iar acest biet frate mai mare, cât de tragică este situaţia lui. El se percepe pe sine, ca să vorbim astfel, ca expertul religios. Însă nici nu înţelege măcar primele principii ale relaţiei. De aceea, el spune chiar acest lucru foarte semnificativ despre relaţia de faţă. Acesta este cel de-a doilea aspect pe care doresc să-l vedeţi şi să-l înţelegeţi. El spune: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi nu mi-ai dat niciodată nimic.” Există mereu ceva strâns ancorat în inima noastră când harul lui Dumnezeu ne face să ne simţim stingheriţi – percepţia noastră despre viaţa creştină va fi mereu o percepţie că ea înseamnă o slujire împovărătoare. New International Vesion (Noua Versiune Internaţională) traduce versetul 29 de aici extrem de intens când îl face pe fratele mai mare să spună: „Toţi aceşti ani am slujit ca un rob pentru tine.” Asta înseamnă a spune că el considera relaţia mai degrabă o povară decât o încântare, o datorie în loc de binecuvântare, ceva ce eu duc din greu în locul harului Tatălui ceresc care mă poartă. Şi chiar până la punctul în care (şi observaţi practic acest lucru în orice ramură a Bisericii creştine – e nevoia noastră să mergem la biserică astăzi fiindcă este Cina Domnului) însăşi Cina Domnului devine o datorie religioasă în loc să fie un dar al harului care ni-L arată pe Domnul Isus Cristos.

    Aceasta este cea mai serioasă dintre probleme. Însă, daţi-mi voie să încerc s-o explic puţin prin două ilustraţii hazlii, dar demne de luat în consideraţie. Când eram mic, aşa cum fac uneori băieţii şi fetele, am ajuns la câteva concluzii foarte ciudate în legătură cu religia creştină. Una dintre ele a fost aceasta şi m-a iritat. M-a iritat faptul că regina deţinea un avantaj nedrept faţă de mine în privinţa ajungerii în cer. Pentru simplu motiv că ea era înconjurată de atât de mulţi ofiţeri, demnitari şi probabil oameni servili, încât era absolut inevitabil ca ea să nu ajungă să aibă foarte multe responsabilităţi îndeplinite şi să fie în stare în cele din urmă să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi să spună: „Mi-am făcut datoria atât ca regină cât şi înaintea lui Dumnezeu”. Şi nu este acesta modul în care funcţionează Evanghelia? Cu cât îmi duc la îndeplinire datoria mea, cu atât mai probabil am să fiu acceptat înaintea lui Dumnezeu. Ei bine, recunoaşteţi că nu înţelegeam chiar primul lucru despre Evanghelia creştină. Nu înţelegeam că slujirea Lui nu este vestea bună, este rezultatul veştii bune care îmi spune că prin Isus Cristos, pentru iertarea păcatelor, sunt acceptat înaintea lui Dumnezeu când mă încred în Isus Cristos şi, în puterea şi bucuria Duhului Sfânt, doresc să-I fac plăcere Lui.

    Şi o altă ilustraţie hazlie, asta chiar puţin mai hazlie. Când eram băieţel, probabil în jur de trei ani, mama mi-a dat o mică înghiţitură de whisky. M-aţi putea întreba: „Erau alcoolici părinţii tăi?” Nu, erau chiar opusul. Trăiam în ceea ce era de fapt capitala alcoolismului din Europa occidentală. Însă mama mea era hotărâtă ca eu să fiu salvat de la o viaţă de alcoolism imunizându-mă contra lui prin oferirea acestei mici înghiţituri, atunci când evident n-aş fi avut niciun gust pentru whisky. Şi una dintre amintirile mele foarte timpurii din viaţă este că am vărsat totul. Doar gustul a fost atât de groaznic pentru mine. Şi înţelegeţi ce făcea ea; îmi oferea doar suficient pentru a mă îndepărta de el pentru tot restul vieţii mele. Ştiţi, noi facem uneori lucrul acesta copiilor noştri în mod spiritual. Şi mulţi oameni experimentează aceasta din punct de vedere spiritual. Primim o „înghiţitură” din mesajul lui Isus şi ne imunizează contra mesajului adevărat al lui Isus pentru restul vieţilor noastre, fiindcă înghiţitura mică ce ne-a fost dată s-o bem este o înghiţitură care spune: „Dacă faci bine îndeajuns, Dumnezeu te va accepta în cele din urmă”. Când suntem imunizaţi de această mică înghiţitură pare să fie tot mai dificil pentru noi să înţelegem că mesajul Evangheliei este de fapt tocmai opusul acesteia.

    Nu truda mâinilor mele
    poate împlini poruncile Legii Tale;
    zelul meu ar putea să nu cunoască nicio odihnă,
    lacrimile mele ar putea să curgă mereu,
    însă toate acestea n-ar putea ispăşi păcatul;
    Tu trebuie să mântuieşti şi numai Tu.
    (din imnul Rock of Ages – Stânca veacurilor)

    Şi vedeţi rezultatul: acest biet frate, care credea că modalitatea de a găsi iubire şi acceptare în prezenţa tatălui său este prin câştigarea lor, s-a aflat în situaţia în care nu va merge, în adevăr nu putea să meargă la petrecere. Deşi tatăl său i-a spus: „Fiul meu, tot ce am eu este al tău.” Acesta este unul din lucrurile cele mai frumoase în legătură cu abilitatea de a veni la Masa Domnului unde noi, nu doar auzim mesajul lui Cristos cu urechile noastre, ci putem vedea mesajul lui Cristos cu ochii noştri. Ce ne spune această masă nouă este că Tatăl îşi întinde mâinile Sale spre noi, chiar spre aceia dintre noi care am fost fraţi mai mari toată viaţa noastră din punct de vedere spiritual şi religios şi lucrul care ne supără este atunci când vedem har faţă de oameni care nu-l merită. Atunci când noi înşine n-am gustat niciodată harul şi iubirea binevoitoare a Domnului Isus Cristos, iar în pâinea frântă şi vinul vărsat Tatăl ceresc ne spune: „Copilul meu, tot ce am, Fiul meu Isus, L-am dat pentru tine. O, nu vei veni şi nu vei lua parte la sărbătoarea iertării păcatelor tale?”

    Unul din prietenii mei, slujitor al Evangheliei într-un alt oraş, mi-a spus că doar ce oficiase înmormântarea unui bărbat în vârstă despre care-mi vorbise o dată sau de două ori. El îl întâlnise pe acest bărbat care mergea regulat la biserică, iar în conversaţia lor acest încântător om vârstnic descoperise în mod neaşteptat şi progresiv că nu fusese niciodată creştin cu adevărat. Încercase să găsească acceptare înaintea lui Dumnezeu prin îndatoririle lui religioase şi ajunseseră o povară care aproape că-l zdrobeau, fiindcă le tratase cu foarte mare seriozitate. Şi, prin urmare, când această sărbătoare a Cinei Domnului avea loc în viaţa bisericii, acest om avea să privească pâinea şi vinul dar, fiindcă descoperise acum că nu era creştin, el nu putea să întindă mâinile şi să ia aceste simboluri a ceea ce făcuse Cristos pentru el deoarece nu-L acceptase niciodată pe Cristos, până într-o zi a Domnului. Prietenul meu a spus că, în timp ce îi urmărea pe prezbiteri împărţind pâinea şi vinul, pentru a se asigura că totul decurgea fără probleme, a văzut mai întâi pâinea şi apoi vinul oferite acestui om vârstnic, căruia îi vorbise despre iertarea fără plată a păcatelor lui în Isus Cristos. Iar el a spus: „Cred că am văzut momentul când lumina s-a aprins în viaţa omului.” Şi, atunci când pâinea i-a fost oferită el a luat-o în grabă. Iar când vinul s-a oferit el l-a primit cu bucurie. Fiindcă acum, după ce fusese un fiu risipitor toată viaţa lui, risipind harul lui Dumnezeu şi căutând să câştige acceptarea lui Dumnezeu prin merit, a început să priceapă că era darul binevoitor şi generos, minunat şi glorios al lui Dumnezeu în Isus Cristos.

    Dragii mei prieteni, Evanghelia este la fel de simplă ca această Cină a Domnului pe care suntem pe cale s-o sărbătorim. Isus Cristos vine la voi în Cuvântul viu al Evangheliei. El vine la voi în Cuvântul vizibil al pâinii şi vinului. Şi El spune: „aceste mâini, care sunt atât de pline de tot ce aţi încercat să realizaţi ca să câştigaţi acceptare şi favoare înaintea lui Dumnezeu, lăsaţi-le deschise ca să cadă totul din ele; şi prindeţi-vă de Mine prin credinţă, de trupul Meu zdrobit pentru voi, de sângele Meu vărsat pentru voi. Fiindcă tot ce am este al vostru. Tot ce am este al vostru.”

    Har îmbelşugat la Tine se găseşte,
    Har să acopere tot păcatul meu;
    Fie ca şuvoaie vindecătoare să se reverse,
    Să mă facă şi să mă păstreze curat înlăuntru.
    Tu eşti izvorul vieţii.
    Lasă-mă să mă împărtăşesc cu bunovăinţă din Tine:
    Ţâşneşte din inima mea,
    Revarsă-te pentru toată eternitatea!
    (din imnul JesusLover of my Soul – Isusiubitul sufletului meu)

    Este al tău tot ce are Tatăl? Vino astăzi prin credinţă şi ia-L pe El pentru tine.

    Tatăl nostru ceresc, Îţi mulţumesc pentru harul Domnului nostru Isus Cristos. Îţi mulţumesc că priveşti la unii dintre noi care am încercat din greu să-Ţi fim pe plac, am încercat atât de stăruitor să găsim acceptare înaintea Ta; şi îngăduie-ne să găsim în această zi ceea ce am căutat toată viaţa noastră prin încrederea pusă în Singurul Tău Fiu, Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Ne rugăm în Numele Lui măreţ. Amin.

     

    https://www.rcrwebsite.com/prodigal3.htm

     

    Tradus de Lacrisa Novac

     

    Legea şi Evanghelia:

    Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului

    de Shane Rosenthal


    La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creştinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16-lea, biserica a fost definită ca o instituţie în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate aşa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiţie lipseşte, dar slujba predicării şi practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieţii bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreţinere a “audienţei”, sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creştine sau ale familiei, sau o speculaţie cu privire la sfârşitul lumii – prin toate acestea neglijându-se proclamarea mesajului mântuitor al morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătoşi. Pentru a arăta că biserica nu mai acţionează în conformitate cu definiţia protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eşecului predicării contemporane, referindu-se în particular la neglijarea lui Hristos şi lipsa unei distincţii corecte între Lege şi Evanghelie.

    Într-o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:

    Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reuşit să născocească într-o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărţite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conţinea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să reţină atenţia ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate şi câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreţia lor să asigure credit acestor frivolităţi.1

    Calvin concluzionează această secţiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că şi vremea noastră s-a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce priveşte conţinutul şi calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viaţa pastorului decât despre viaţa şi moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei şi care lipseşte şi în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.

    Predicarea lui Hristos
    În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuşi este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându-le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le-a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le-a spus: “‘O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?’ Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reuşit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: “Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.

    Împărţirea dreaptă a Cuvântului
    În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2:15). Expresia tradusă în NIV prin “mânuieşte corect” a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin “împarte drept”. Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt şi Gingrich, “se mai găseşte, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5… şi înseamnă în mod clar ‘a tăia o cărare într-o direcţie dreaptă’ sau ‘a tăia un drum drept printr-o pădure sau printr-un teren dificil de trecut’, astfel încât călătorul să ajungă direct la destinaţie.”2 Dacă aşa stau lucrurile, atunci materialul biblic este “pădurea” pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a-şi conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept şi clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre “ţara promisă” celor credincioşi, nu spre Egipt sau Asiria.

    Dacă ţara promisă sau scopul predicării creştine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii şi Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea uşoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă şi neînduplecată înaintea părtăşiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevăraţii creştini să-şi piardă speranţa în mântuirea lor, iar în cazul celei de-a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.

    Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532:

    Această diferenţă dintre Lege şi Evanghelie este punctul culminant al cunoaşterii în creştinătate. Fiecare persoană şi toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creştin trebuie să cunoască şi să fie în stare să arate această diferenţă. Dacă această capacitate lipseşte, creştinul nu se deosebeşte de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferenţiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis şi corect delimitate.”3

    Atât de importantă a fost această distincţie pentru Luther încât ea separa creştinismul de păgânism, şi observaţi că el nu a încercat să-şi asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferenţiere să găseşte chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: “Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos” (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înţelege corect acest lucru şi crede că neprihănirea poate fi obţinută cumva “prin” Lege, atunci nu este creştin. Creştinul îşi bazează credinţa pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este “fără lege”, ne este dată prin credinţă (iar dacă este prin credinţă, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este “numai” prin credinţă).

    Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deşi distincţia dintre Lege şi Evanghelie a supravieţuit cel mai puternic în tradiţia teologică luterană, un număr de teologi reformaţi i-au argumentat şi ei importanţa. În “Învăţătura Religiei Creştine”, John Calvin scrie:

    Prin cuvântul Lege, Pavel înţelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu-ne nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă, şi, pe de altă parte, pronunţând un blestem pentru cel mai mic eşec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiţi în mod gratuit, fiind socotiţi neprihăniţi prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea şi Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlineşte. Ce era o umbră, s-a materializat…4

    Calvin merge până acolo încât spune că Legea şi Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într-o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă şi diferită, dimpotrivă, este substanţa lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă şi severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Aşa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: “Atunci când medităm la har şi dreptate, haideţi să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbeşte şi nu mai cere nimic.”5 Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbeşte Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament şi au ieşit în faţă odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată şi că “Legea nu ne oferă nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă.” Aici e implicată ideea că ne-am fi putut pune speranţa în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să-I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat. 5:17). Astfel, într-un fel putem spune că suntem mântuiţi pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.

    Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era şi el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: “Ignoranţa acestei distincţii între Lege şi Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt şi încă corup creştinismul.” 6 Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creştinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului şi corupţiei, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greşeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecţie a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei.7

    Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformaţi cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spaţiu, voi încheia această secţiune cu cuvintele demne de reţinut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:

    Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii şi Evangheliei] nu poate decât să se înşele singur şi să-i înşele şi pe alţii, chiar dacă ar fi doctor în teologie şi ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experienţa, un astfel de om poate seduce întreaga lume… De aceea, îţi spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; priveşte în ea şi vei vedea că meriţi condamnarea şi mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoşează, te va face nu doar să-ţi schimbi căile ci şi să-ţi pară rău pentru răutatea ta şi să o urăşti, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu ştii nimic despre Hristos.8

    În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincţia dintre Lege şi Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viaţa şi sănătatea bisericii, cât şi pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înşelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmaţie şi mai surprinzătoare despre importanţa Legii şi a Evangheliei atunci când spune că fără ea “tu nu ştii nimic despre Hristos.” De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înţelegere a Legii şi Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să-L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca “cel care aduce o nouă lege”, în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul şi prietenul nostru.

    Problemele asociate cu confundarea Legii şi Evangheliei
    În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus şi-L întreabă: “Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (19:16). Isus îi răspunde, spunând: “Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne-am fi aşteptat, însă trebuie să înţelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: “Toate aceste porunci le-am păzit” (19:20), Isus i-a zis: “”Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă” (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenţia tânărului că a ţinut într-adevăr Legea. Dacă şi-ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuşi, n-ar fi avut nici o reţinere să-şi împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul “a plecat foarte întristat” (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greşit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s-ar fi “supus” poruncii lui Isus, atunci ar fi avut “o comoară în cer”. Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să-l determine să “facă” ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că “nu poate face” nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmaţie poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: “Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: “Cine poate atunci să fie mântuit?” (19:25). În alte cuvinte, şi-au dat seama că nu era doar o lipsă de “supunere”. Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să-şi piardă speranţa, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n-a fost unul foarte încurajator: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându-se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (aşa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).

    Când un predicator confundă acest pasaj şi predică “supunerea totală” faţă de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: “Cine poate atunci să fie mântuit?”). Teologul scoţian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată “Împotriva unui duh legalist” [“Against A Legal Spirit”]:

    Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,
    Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.
    Când soldaţii Evangheliei, cei care împart Cuvântul,
    Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,
    Modelând Evanghelia după tiparul unei legi uşoare,
    Ei îşi construiesc o casă şubredă, din fân şi paie;
    Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii
    Făcându-i pe păcătoşi să se îndrepte spre ei înşişi;
    Înjumătăţind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime
    Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă.9

    Erskine vrea să spună că păcătoşii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înşişi, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă şi El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creştini.

    Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, “dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim vieţile (ca şi creştini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privinţa harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viaţă, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce-l ascultau se întrebau: “Oare mai am vreo speranţă să ajung în cer?” Eu cred că atenţia lor a fost luată de la Hristos şi îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranţei. Din nou, Erskine ne ajută aici:

    Pentru păcatele firii, practicii, inimii şi modului de viaţă,
    Trebuie să plăteşti cu osânda veşnică.
    Da, nu numai pentru păcat, care este ruşinea ta,
    Ci şi pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,
    Legea te judecă şi te trimite în iad,
    Pentru că neprihănirea ta e incompletă.
    Aşa cum flăcările se înalţă şi mistuie frunzele uscate ale copacilor,
    La fel Legea va arde hainele tale mânjite.
    Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.
    În El, doar în El poţi găsi mântuirea deplină;
    El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.
    Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,
    Doar El poate plăti preţul şi are puterea să te mântuiască.10

    Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci şi neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, “faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Aceste “frunze de smochin” cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptaţi de Dumnezeu. De aceea e o mare greşeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate “cum” ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne-a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că neprihănirea lor era şi ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinţi). Avem nevoie de neprihănirea desăvârşită a altuia pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict şi neînduplecat al Legii, am fost siliţi încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.

    Legea şi Evanghelia în Mizerabilii
    Aş vrea să închei acest articol cu o ilustraţie extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obţine o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină şi un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului şi îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopţii. După ce este capturat şi adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia şi sfeşnicele, anulând astfel acuzaţiile împotriva acestuia. Liber de ameninţarea unei alte condamnări şi copleşit de un adânc sentiment de vinovăţie, Valjean cântă următoarele cuvinte:

    Ochi pentru ochi, fă-ţi inima de piatră.
    Doar pentru asta am trăit, doar asta am ştiut!
    Un cuvânt de-ar spune, aş fi trimis înapoi,
    Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.
    În schimb, el îmi oferă libertatea.

    Simt cum ruşinea mă înjunghie ca un cuţit.
    Ce duh e acesta care-mi mişcă viaţa?
    Mai există oare şi o altă cale?

    Încerc să mă ridic, însă cad şi noaptea mă cuprinde;
    Privesc în abis – spre vâltoarea păcatului meu.
    Voi scăpa acum din această lume – din lumea lui Jean Valjean.
    Jean Valjean nu mai e nimic de-acum, o nouă istorie trebuie să înceapă.11

    Valjean cunoştea legea, însă era cu totul neobişnuit cu felul de bunătate pe care i-a arătat-o episcopul. La fel stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaştem. Valjean descrie această lume prin cuvintele “ochi pentru ochi” şi recunoaşte că “doar asta a ştiut”. De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării şi iertării, el e adânc mişcat şi îşi mărturiseşte păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, “este trecut”) de la mărturisire la pocăinţă sinceră, hotărându-se să trăiască o viaţă nouă.

    E interesant cum restul poveştii prezintă contrastul dintre viaţa de recunoştinţă şi slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, şi cea a poliţistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiţionate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obţină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În acelaşi fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: “Munca cinstită, răsplata meritată, doar aşa poţi fi pe placul Domnului.” Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac duşmanul de-o viaţă al convertitului Valjean. Totuşi, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:

    Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:4-9)

    Cu siguranţă, Pavel ştia ce înseamnă să urmăreşti Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, şi anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluţie împotriva singurătăţii). Totuşi, cel mai important lucru este să înţelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceaţa şi mângâierea ei ca o soluţie împotriva blestemului divin al Legii.

    Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece paşi spre o căsnicie de succes, speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, sau valorile familiei, neglijându-L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creştinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici şi, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se foloseşte un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioşii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să-L înţeleagă pe Hristos şi mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinşi înapoi, spre ei înşişi, din nou şi din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăţia Lui, care să vină la seceriş cu uneltele potrivite.

    Acei peţitori ai miresei, care speră
    Să o atragă cu forţa, folosind frânghia Legii,
    Nu funiile harului cuceritor,
    Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;
    Ei caută, prin fapte zadarnice şi cu evlavie solemnă
    Să mituiască furia Legii aprinse:
    Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,
    Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul
    Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie
    Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei.12

    Notes:
    1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, “Reply by Calvin to Cardinal Sadolet’s Letter,” (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
    2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
    3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
    4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
    5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
    6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
    7. Ibid.
    8. John Bradford, The Writings of John Bradford, “Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus” (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
    9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, “Against a Legal Spirit.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
    9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, “Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner’s match with Christ by gospel means.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
    11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
    12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.

    Tradus de Florin Vidu

    Pilda fiului risipitor

    Referinţe: Luca 15.11-24

    O pildă ce atrage generații de oameni prin intermediul relatării ei. O pildă ce începe cu prezentarea unui tablou natural: „Un om avea doi fii”. Un fapt normal şi natural, însă urmarea relatării surprinde prin şocul pe care îl creează cuvintele ce urmează. Să intrăm şi noi, așadar, în tabloul unei familii normale în aparenţă, dar deosebită în amănuntele ei.

    1. O dorinţă surprinzătoare

    A. A solicitat moştenirea „prea devreme”

    În cultura de atunci, moştenirea era primită de către copii la momentul morții tatălui. A primi moştenirea mai devreme decât se cuvine este egal cu a exprima dorinţa morții premature a tatălui. Fiul cel mai mare, întâiul-născut, avea drepturi superioare comparativ cu cele ale următorilor săi frați. Este posibil ca mezinul familiei să se fi simțit neglijat, să fi simțit că nu este suficient de iubit, iar rezultatul să fi fost răzvrătirea.
    Primii oameni, în grădina Edenului, au avut tot ce se putea, cu o singură excepție. Ispita pe care cel rău a strecurat-o însă în mintea celor doi a fost că fericirea adevărată se afla doar dincolo de granița stabilită de Dumnezeu. Deși aveau totul şi-au mai dorit încă ceva.
    Lui Samson i se stabilise un anumit perimetru în care trebuia să acționeze sprijinit de Dumnezeu. În momentul în care a depășit hotarul stabilit de Stăpânul lui, necazurile nu au întârziat să apară.
    Ori de câte ori ieși din limitele lui Dumnezeu, vor apărea necazurile pe care nu ți le doreşti.

    B. A strâns totul şi a plecat

    Fiul cel mic a luat partea de moştenire şi a transformat-o în bani. Deși, cel mai probabil, a avut parte şi de animale şi pământ, el a transformat totul în bani pentru a putea pleca departe de familie. Moştenirea pământului reprezenta însăşi identitatea sa, pământul reprezenta legătura familială care ar fi trebuit să-l țină aproape.

    C. A risipit foarte rapid toată moştenirea lui, transformată în ” bani gheaţă”, printr-o viaţă destrăbălată

    Așa cum vântul risipeşte pleava, tot astfel întreaga moştenire a fost risipită prin distracțiile pe care fiul risipitor și le-a permis. Păcatul nu este niciodată o investiție, el nu face altceva decât să distrugă. După ce avusese parte de bogăție, perioada de restrişte din viaţa sa nu a întârziat să-şi facă simţită prezenţa. Cei care fuseseră aproape la vremea bogăţiei, au dispărut acum, ca prin minune. Cel care aruncă cu banii în stânga şi în dreapta, trebuie acum să-şi caute de lucru, trebuie să încerce a-şi câștiga existența.
    Păcatul ne sărăceşte şi ne face tot mai săraci, păcatul ne flămânzeşte şi ne face tot mai flămânzi. Păcatul ia tot ce e mai bun.

    2. O decizie surprinzătoare

    A. Primul pas este RECUNOAŞTEREA

    Abia atunci când ajunge într-o stare deplorabilă, slujitor într-o fermă de porci, tânărul ajunge să conştientizeze faptul că se afla pe un drum greșit. Se vede singur, fără frate, fără părinte, se vede în foamete, în lipsuri, într-o ţară străină, departe de patria şi casa sa.

    B. Al doilea pas este MĂRTURISIREA

    Este foarte important să recunoaști că ești păcătos, dar mărturisirea, recunoaşterea cu propriile cuvinte a acestui fapt, este necesară. Starea în care te afli nu o poți arunca în spatele altcuiva, este decizia ta. A mărturisi înseamnă a declara starea în care te afli.

    C. Al treilea pas este POCĂINŢA

    Deși fiul risipitor a conştientizat starea în care se afla, deși a mărturisit că se afla pe o cale greşită, nu a fost îndeajuns. A mai făcut un pas: s-a hotărât să se întoarcă acasă.

    3. Un deznodământ surprinzător

    „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut…” Tata îl aștepta! Tata aștepta ca fiul care a făcut alegeri greşite să se întoarcă acasă. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” Sărutul părintelui reprezenta acceptarea, iertarea celui ce greşise.

    Tatăl ce îl aștepta pe fiul risipitor îl reprezintă pe Dumnezeu care ne așteaptă pe fiecare dintre noi să venim acasă. Cât de bine te simți departe de casă, departe de Tatăl tău, cât de bine te simți slujind pe un străin în condiții de mizerie deosebită? Cât de bine te simți slujind păcatul, departe de Faţa Celui care te așteaptă?

    „Veniți la Mine toți cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”

    Justificat prin sângele lui Isus Hristos

    Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat. Sângele ne curăţă de păcat. 1 Ioan 1:7. Ce înseamnă asta? Înseamnă că justificarea se face pe baza unei răscumpărări care a fost plătită. Justificarea este aplicată cuiva în baza satisfacerii dreptăţii. Cu alte cuvinte: când Dumnezeu justifică o persoană, El nu priveşte la ce este în acea persoană. El priveşte la ceea ce a fost făcut pentru acea persoană. El priveşte la sângele lui Isus Hristos. Ce reprezintă sângele acesta? Reprezintă faptul că El, prin moartea Sa pe cruce, a plătit pentru păcatul meu. Mi-a purtat păcatul, în trupul Său, pe lemn. Deci sunt justificat prin sângele Său.

    Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu justifică un om pe baza a nimic din sine însuşi. Poate spui: “Ei, ştiam asta.” Dar acest fapt are foarte multe implicaţii. În special, El nu justifică un om datorită faptului că omul este, în vreun fel, evlavios. Ce scrie în Roamni 4:5? Dumnezeu justifică pe cel neevlavios! El justifică numai oameni neevlavioşi. De exemplu, un om vine suspinând, îi pare rău de păcatele sale, dar pocăinţa nu achită nici o frântură din păcat. Să presupunem că un criminal vine înaintea judecătorului. El a comis multe crime, dar îi pare foarte, foarte rău. Spune judecătorul: “Vina ta a fost achitată deplin pentru că îţi pare rău.”? Nu! Nu achită nimic. Pocăinţa, pocăinţa ta [nu achită păcatul]. Sunt mulţi oamenii care se uită la cât de rău le pare, ca să vadă dacă este suficient pentru a plăti pentru păcatele lor. Pocăinţa nu va plăti pentru păcatele tale. “Să tot curgă lacrimile mele, iar zelul meu să nu aibă odihnă. Pentru păcat nimic nu poate plăti, Tu trebuie să mântuieşti, doar Tu.” Deci, justificarea nu e datorată pocăinţei. Dumnezeu nu justifică un om pe baza pocăinţei sale. Deasemnea, El nu ne justifică datorită credinţei noastre. Dumnezeu nu spune, după ce priveşte la cineva: “Omul acesta are multă credinţă. Îl voi justifica.” Nu. El nu priveşte la credinţă. Credinţa nu poate plăti pentru păcat! Nu ajută cu nimic în achitarea păcatelor tale. Doar sângele lui Isus poate plăti pentru păcatele noastre. Justificarea se bazează pe sângele lui Hristos.

    Aceasta explică cum poate cineva avea o credinţă aşa mică şi totuşi să fie justificat. Atât timp cât este o credinţă adevărată. Să vă dau un exemplu. Un pod traversează o prăpastie. E o prăpastie chiar aici. Am un pod care traversează această prăpastie, dar este un pod foarte fragil. Şi aici am un pod care traversează prăpastia şi este un pod foarte rezistent. Dacă cineva ar ajunge aici şi ar avea mare încredere în podul fragil; ar fi plin de credinţă: ‘Acel pod mă va susţine!’ Vedeţi, majoritatea oamenilor şi-au pus încrederea în câte un pod fragil. Deci, plin de credinţă şi încredere, el păşeşte pe acel pod fragil. Ce se întâmplă? Se prăbuşeşte. Dar dacă o persoană ajunge la acest pod foarte rezistent, şi are o credinţă foarte slabă în acel pod rezistent; dar suficientă credinţă pentru a-l face să calce pe pod. Deci, cu teamă şi cutremur, el păşeşte pe pod. Credinţa lui, sau lipsa lui de credinţă, nu are de-a face cu faptul că podul îl susţine sau nu. Nu e vorba de cât de tare este credinţa ta, ci contează cât de puternic e sângele lui Isus Hristos. Dacă azi îţi laşi cu totul viaţa în mâna lui Hristos, cu puţina ta credinţă, sângele şi neprihănirea Lui sunt infinit de puternice pentru a te păzi de căderea în prăpastie. Înţelegi? Pentru că nu eşti justificat în baza credinţei tale. Eşti justificat în baza sângelui lui Hristos şi a neprihănirii Sale, aceasta e ideea. Cineva i-a spus lui Hudson Taylor: “Tu eşti un om cu o mare credinţă.” Dar el a spus: “Nu, eu sunt un om cu puţină credinţă într-un Dumnezeu foarte mare.” Asta e diferenţa.

    Gândiţi-vă la Paşte. Vă amintiţi că la primul Paşte evreii au pus sângele pe uşiorii uşii? Aşa că sângele era afară, pe uşiorii uşii, iar cel dinăuntrul casei, probabil că era speriat de moarte. Aude strigătele egiptenilor care mor iar el este înăuntru, plin de teamă şi cutremur. Dumnezeu se apropie şi spune: “Când voi vedea credinţa şi încrederea ta, voi trece pe lângă tine.” Aşa a spus? Nu, El a spus: “Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă tine.” Nu conta dacă cel dinăuntru era speriat de moarte, dacă sângele era pe uşiori, aceasta conta. Aceasta este singura problemă. Te încrezi tu în neprihănirea lui Hristos? Este sângele pe ‘uşiorii’ tăi? Nu se ţine cont de ceea ce faci, de performanţa ta, ci se ia în calcul neprihănirea Lui. Acesta este un lucru uimitor.

    În urmă cu 100 de ani, trăia un evanghelist scoţian, James McKendrick. El povestea despre un păcătos binecunoscut, unul din cei mai ticăloşi păcătoşi din zonă şi din întreg ţinutul. Cred că se numea George Mays; şi el s-a pocăit. McKendrick a continuat să predice, iar după un an sau doi l-a văzut din nou pe George. George era foarte trist, era într-o depresie; avea capul plecat, era nefericit. I-a spus: “George, ce s-a întâmplat?” El a răspuns: “Nu mă mai simt acum cum mă simţeam când am devenit creştin. Nu mai simt aşa acum.” Şi James McKendrick i-a spus: “George, vreau să te întreb ceva: Câţi bani ai în buzunar?” El a răspuns: “Păi, am un şiling.” James a spus: “Să te mai întreb ceva: Când te simţi foarte bine, cât valorează şilingul tău?” George a spus: “Valorează un şiling.” James l-a întrebat: “Dar dacă te simţi foarte rău valorează mai puţin de atât?” El a răspuns: “Nu, valorează tot un şiling.” Încerc să vă ajut să înţelegeţi că sunteţi justificaţi prin ceva exterior vouă. Sunteţi justificaţi prin sângele lui Hristos, iar acest fapt nu se schimbă de pe o zi pe alta. Nu contează ce simţi tu. Sângele şi neprihănirea Lui sunt absolut perfecte şi pline de putere pentru a mă justifica înaintea lui

     

    Dumnezeu. Nu contează cum mă descurc într-o anumită zi, nu are legătură cu asta. E consecinţa a ceea ce Hristos este şi ceea ce El a făcut pentru poporul Său.

    Dacă ai fost vreodată la ocean, ai văzut câteva din acele vase masive care navighează pe ocean. Nişte vase ancorau; poate priveai la unele din acele vase de luptă, ale căror ancore sunt uriaşe. Ce beneficiu le-ar fi adus existenţa acelei ancore înăuntrul vasului? Aruncă-ţi ancora în cală. Nu va folosi la nimic, nu-i aşa? Trebuie ca ancora să fie în exteriorul tău. Încrederea ta trebuie să o iei de la Hristos şi ceea ce este El. Trebuie să fii ancorat în El şi nu în tine însuţi, privind la tine. Aruncă-ţi ancora în exteriorul vasului.

     

    Sângele Domnului Hristos

     

    Studiul 7 – Trimestrul IV

    Marți , 12 noiembrie 2013

     

    Ideea de sânge răscumpărător este întâlnită pretutindeni în Biblie. Sângele este amintit de fiecare dată când se vorbeşte despre sacrificiile animale, începând chiar cu primele jertfe aduse după ce Adam şi Eva au păcătuit. Mai târziu, ritualurile din sistemul israelit al jertfelor utilizau sângele cu scopul de a ilustra adevărul crucial că, în absenţa lui, nu am avea nicio şansă să fim iertaţi de păcate şi să putem să stăm în prezenţa lui Dumnezeu. Sângele era singura cale de a beneficia de mila divină şi de a avea o relaţie cu El.

    4. Citeşte următoarele pasaje din Evrei, referitoare la sângele lui Hristos şi la sângele jertfelor din Vechiul Testament. Ce ne învaţă aceste texte despre sânge?

    Evrei 9

    12. şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.

    Evrei 9

    14. cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!

    Evrei 9

    18. De aceea şi întâiul legământ n-a fost sfinţit fără sânge.

    Evrei 9

    22. Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare.

    Evrei 10

    19. Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,

    Evrei 12

    24. de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

    Evrei 13

    12. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.

    Evrei 13

    20. Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor,

    Când vorbeşte despre sângele lui Hristos, apostolul nu se referă la viaţa Sa, ci la moartea Sa înlocuitoare şi exprimă astfel rosturile jertfei Sale. Sângele vărsat de Hristos obţine răscumpărarea veşnică, asigură curăţirea de păcat, oferă iertare şi sfinţire şi este motivul învierii.

    În Evrei, putem observa un contrast puternic între sângele lui Hristos şi sângele altor jertfe. Niciun alt fel de sânge nu poate oferi iertare reală; păcatele săvârşite de-a lungul istoriei, atât înainte, cât şi după cruce, pot fi iertate numai în virtutea morţii lui Hristos (Evrei 9:5). Vărsarea sângelui Său şi efectele acestei jertfe sunt dovezi clare ale faptului că moartea Sa a fost înlocuitoare, ceea ce înseamnă că El a luat asupra Sa pedeapsa pe care o merităm noi.

    Evrei 9

    5. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri.

    În ce mod ne ajută înţelegerea morţii lui Hristos să scăpăm de ideea greşită că faptele noastre ne pot mântui?

    *

    *****

    STUDIUL BIBLIEI LA RÂND TRIMESTRUL IV

    Psalmii 97

     
    1. Domnul împărăţeşte: să se înveselească pământul şi să se bucure ostroavele cele multe!
    2. Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie.
    3. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui.
    4. Fulgerele Lui luminează lumea, pământul Îl vede şi se cutremură.
    5. Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
    6. Cerurile vestesc dreptatea Lui, şi toate popoarele văd slava Lui.
    7. Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii: toţi dumnezeii se închină înaintea Lui.
    8. Sionul aude lucrul acesta şi se bucură; se înveselesc fiicele lui Iuda de judecăţile Tale, Doamne!
    9. Căci Tu, Doamne, Tu eşti Cel Preaînalt peste tot pământul, Tu eşti preaînălţat mai presus de toţi dumnezeii.
    10. Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.
    11. Lumina este semănată pentru cel neprihănit, şi bucuria, pentru cei cu inima curată.
    12. Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi măriţi prin laudele voastre sfinţenia Lui!

     

    Și trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa și sângele

     El, Isus Hristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul. ……… Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor. (1 Ioan 5:6-8)

    Prima epistolă a lui Ioan este o scriere cu un profund caracter practic. Temele abordate țin de relația dintre credincios și Dumnezeu și apoi de relațiile dintre oameni. Dumnezeu este lumină, deci un credincios veritabil trebuie să umble în lumină. Dumnezeu este dragoste, deci credinciosul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu și pe semeni.

    Capitolul 5 continuă pe aceeași linie, vorbind despre credinciosul care acceptă prin credință pe Dumnezeu Tatăl și pe cel născut din El, Isus Hristos, care demonstrează această credință prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu și care are ca rezultat o viață de biruință asupra lumii.

    Versetele 6 și 8 parcă ies din tiparul obișnuit, abordând tematici diferite de context (de versetul 7 nu ne ocupăm deoarece acesta este controversat, el nefiind găsit în manuscrisele cele mai vechi ci doar în în cele de mai târziu. În paranteză fie spus, nu sugerez nimănui să-l folosească pentru a demonstra învățătura despre Trinitate). Aici ni se spune că El (Isus) a venit cu apă și cu sânge și apoi întărește afirmația dând de înțeles că cei doi termeni sunt într-o strânsă interdependență, iar în versetul 8 este introdus un al treilea (Duhul) care trebuie luat împreună cu primii doi, mai mult aici fiind schimbată și ordinea (Duhul, apa și sângele).

    Apa – este simbolul curăției iar în limbajul Noului Testament, curăția inimii este o expresie a curăției interioare, o calitate a celor ce au fost curățiți de pângăririle morale, înțelese în contrast cu cele ceremoniale. Rabinii și fariseii sunt de-a dreptul obsesionați de curăția ceremonială, dar fiind falimentari în curăția morală. Tocmai pentru acest fapt, Domnul Isus folosește un limbaj foarte dur cu ei, denunțând un astfel de comportament numindu-i orbi și morminte văruite (Matei 23:25 – 28).

    Curăției morale i se recunoaște valoarea și în Vechiul Testament, în special în Psalmi. Astfel în Psalmul 24, David se întreabă Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Și apoi tot el își dă răspunsul – Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului (Psalmi 24:3-5). Același David, după ce a păcătuit, recunoaște nevoia lui de curăție dar nu exterioară, ci interioară, a inimii: Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! (Psalmi 51:2)

    În Predica de pe Munte ni se spune că numai cei cu inima curată, … vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8) iar Pavel ne vorbește despre Cel care a venit să ne curățească: El (Isus) ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, (Tit 3:5)

    Sângele – este simbolul jertfei. În Vechiului Testament, jertfele semnificau două lucruri: pe de o parte semnificafaptul că evreul îi aparține de drept lui Dumnezeu (jertfele de pace, arderile de tot), iar pe de altă parte arătau înstrăinarea omului de Dumnezeu, datorită păcatului (jertfele pentru păcat). În cel de al doilea caz, atunci când cel ce a păcătuit își punea mâinile peste animalul de jertfă, se interpreta ca o identificare a celui în cauză cu jertfa sau chiar un transfer al păcatului înspre animalul ce trebuia jetfit. Apoi animalul era junghiat de către preot și era stropit altarul cu sângele scurs, ca o mărturie că moartea avut loc. Învățătura care se desprinde de aici este că:

    • Omul (evreul) era vinovat și el recunoștea acest lucru
    • Plata pentru păcatul lui era moartea
    • Omul era substituit (înlocuit) în moarte de către animalul care era jertfit
    • În urma jertfei omul era liber

    Domnul Isus nu lasă nici un fel de îndoială când vorbește despre jertfirea Lui, iar cei ce l-au ascultat au înțeles ceea ce vroia El să spună, adică identificarea Lui cu păcătoșii și înlocuirea lor (a păcătoșilor) prin moartea Lui: Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45). Pavel spune că Isus a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21) sau că El s-a făcut blestem pentru noi (Galateni 3:13).

    Dacă apa este rezolvă problema noastră morală, sângele este cel care rezolvă problema noastră legală, juridică, înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem vinovați nu numai prin comiterea de lucruri neîngăduite ci și prin faptul că prin acest comportament am ofensat pe Dătătorul Legii, pe Dumnezeu, iar plata păcatului este moartea. Sângele lui Isus Hristos este simbolul jertfei lui Hristos, jertfă prin care noi am fost substituiți, iar ofensa noastră a fost plătită.

    Duhul Sfânt – este cel care face ca atât curățirea morală cât și substituirea să devină o realitate în viața noastră. Înainte de a ne confrunta cu păcatul din viața noastră, noi ne confruntăm cu o problemă de percepție. Nu suntem conștienți nici de gravitatea păcatului și nici de sfințenia lui Dumnezeu.

    Una dintre lucrările de bază ale Duhului Sfânt este lucrarea de iluminare. Omul este prea înstrăinat de Dumnezeu ca să se poată reabilita singur. Este nevoie de o intervenție din afară care să-l facă conștient atât de gravitatea păcatului din el, cât și de dimensiunea sfințeniei divine. Isaia vede că este păcătos și cu buze necurate, doar când l-a văzut pe Dumnezeu în splendoarea Lui (Isaia 6:1 – 5), iar Petru se declară pe el însuși ca păcătos la vederea puterii lui Isus care a făcut o mare minune prin pescuirea minunată (Luca 5:8). Domnul Isus ne promite un Mângâietor care va veni să fie cu noi și în noi, și care va dovedi lumea vinovată în ceea ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. David, despre care am vorbit mai sus, după ce se roagă Domnului pentru curățire, continuă: și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt (Psalmul 51:11), iar în Tit 3:5, spălarea nașterii din nou, este strâns legată de înnoirea făcută prin Duhul Sfânt

    Tocmai pentru acest lucru, în versetul 8, ordinea este schimbată, Duhul fiind primul, urmat de apă și sânge. Lucrarea Duhului Sfânt este indispensabilă în viața fiecărui om. El îl va face conștient de mizeria morală în care trăiește, de faptul că este înstrăinat de Dumnezeu datorită ofensei și tot El îl va îndruma spre iertarea lui Hristos. Nu trebuie să ignorăm și rolul important al predicării, deoarece credința vine în urma auzirii (Romani 10:17). Această responsabilitate este a noastră, a celor care am fost răscumpărați prin jertfa lui Hristos.

    Viața, moartea și învierea Domnului Hristos

    În viaţa Domnului Hristos de perfectă ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul omenirii, astfel încât aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întregul univers creat să poată înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită apără, reafirmă justeţea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, deoarece acestea două condamnă păcatul nostru şi fac posibilă iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare, aducând împăcare şi transformare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Învierea confirmă domnia lui Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pământ se va pleca. (Ioan 3,16; Is. 53; 1 Petru 2,21.22; 1 Cor. 15,3.4.20-22; 2 Cor. 5,14.15.19-21; Rom. 1,4; 3,25; 4,25; 8,3.4; 1 Ioan 2,2; 4,10; Col. 2,15; Fil. 2,6-11)

    O uşă deschisă duce la centrul universului – cerul. O voce strigă: „Intră şi vezi ce se întâmplă aici!” În Duh, apostolul Ioan priveşte în sala tronului lui Dumnezeu.

    Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijlocul încăperii şi fulgere, tunete şi voci se aud de aici. Prelaţi – îmbrăcaţi în haine albe şi purtând coroane de aur – stau pe tronuri mai mici. În timp ce un imn de laudă se face auzit, bătrânii se prosternă în adorare, aruncându-şi coroanele de aur înaintea tronului.

    Un înger purtând un sul cu şapte peceţi strigă: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” (Apoc. 5,2). Cu groază, Ioan vede că nu este nimeni în cer şi pe pământ vrednic să deschidă cartea. Descurajarea şi groaza lui se transformă în plâns, până când unul dintre bătrâni îl consolează: „Nu plânge. Iată că Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5,5).

    Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu şi plin de puterea Duhului Sfânt. În timp ce acest Miel umil ia sulul în mâna Sa, făpturile vii şi bătrânii dau glas unui nou refren: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9.10). Fie­care fiinţă creată, din cer şi de pe pământ, se alătură cântecului lor, spunând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, slava, cinstea şi stăpânirea în vecii vecilor” (Apoc. 5,13).

    Ce este aşa de important în cartea aceasta? În ea se vorbeşte despre salvarea omenirii de sub sclavia lui Satana şi se înfăţişează biruinţa finală a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ea, cartea, prezintă o mântuire atât de desăvârşită, încât cei înrobiţi de păcat pot fi eliberaţi din închisoarea morţii prin simpla alegere de a fi eliberaţi. Cu mult înainte de naşterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40,7.8; Evrei 10,7). Venirea Mielului care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii a avut ca efect răscumpărarea lumii întregi (Apoc. 13,8).

    Harul mântuitor al lui Dumnezeu

    Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu care Se preocupă extrem de mult de salvarea omenirii. Persoanele Dumnezeirii sunt unite în lucrarea de aducere a oamenilor înapoi la comuniunea cu Dumnezeu, Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidenţă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, spunând: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16).

    Scriptura declară că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). El S-a îndreptat către omenire „cu o iubire veşnică” (Ier. 31,3). Dumnezeul care adresează invitaţia mântuirii este atotputernic, dar iubirea Lui Îl obligă să permită ca fiecare persoană să aibă libertatea de a alege cum să răspundă (Apoc. 3,20.21). Constrângerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate juca niciun rol în strategia Sa.

    Iniţiativa divină. Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam şi Eva, auzind sunetul prezenţei Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întâmpine, aşa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit. În mod insistent, El a strigat: „Unde sunteţi?”

    Cu profundă durere, Dumnezeu le-a făcut cunoscute consecinţele neascultării lor – durerea şi dificultăţile pe care aveau să le întâmpine. Cu toate acestea, în situaţia lor absolut disperată, El le-a prezentat un plan minunat, promiţându-le – în final – biruinţa asupra păcatului şi a morţii (Gen. 3,15).

    Har sau dreptate? Mai târziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul Şi-a manifestat în faţa lui Moise caracterul binevoitor, dar corect, spunând: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam” (Exod 34,6.7).

    Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului şi a dreptăţii, a bunăvoinţei de a ierta şi a refuzului de a-l socoti pe cel vinovat drept nevinovat. Numai în persoana Domnului Hristos putem înţelege cum pot aceste trăsături de caracter să se armonizeze unele cu altele.

    Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu l-a chemat în repetate rânduri şi cu insistenţă pe poporul Său să-şi recunoască nelegiuirea şi să se întoarcă la El (Ier. 3,12-14). Dar israeliţii au refuzat invitaţia Lui plină de bunătate (Ier. 5,3). O atitudine de nepocăinţă, ce-şi bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7,12).

    Deşi Dumnezeu este milostiv, El nu-i poate ierta pe aceia care se ţin strâns de păcat (Ier. 5,7). Iertarea are un scop. Dumnezeu doreşte să-i transforme pe păcătoşi în sfinţi. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Is. 55,7). Solia mântuirii Sale răsună clar în toată lumea: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu altul” (Is. 45,22).

    Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noştri părinţi a creat în mintea şi inima omului o tendinţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Col. 1,21). În consecinţă, noi merităm mânia lui Dumnezeu, care este „un foc mistuitor” împotriva păcatului (Evrei 12,29; Hab. 1,13). Solemnul adevăr este că „toţi au păcătuit” (Rom. 3,23), toţi sunt „din fire copii ai mâniei” (Ef. 2,3; 5,6) şi supuşi morţii, „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).

    Mânia divină este felul în care numeşte Scriptura reacţia lui Dumnezeu faţă de păcat şi nelegiuire (Rom. 1,18). Respingerea deliberată a voinţei Sale revelate – Legea Sa – Îi provoacă lui Dumnezeu în mod îndreptăţit mânia (2 Regi 17,16-18; 2 Cron. 36,16). G. E. Ladd scria: „Oamenii sunt, din punct de vedere etic, păcătoşi şi, atunci când Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile, El îi vede ca păcătoşi, ca vrăjmaşi, ca obiecte ale mâniei divine, deoarece este o necesitate etică şi religioasă ca sfinţenia lui Dumnezeu să se manifeste în mânie împotriva păcatului.”[1] Totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte să mântuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce urăşte orice păcat, El are o grijă plină de iubire faţă de fiecare păcătos.

    Răspunsul omului. Relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat cu lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a reprezentat cea mai clară dovadă a „nemărginitei bogăţii a harului Său” (Ef. 2,7). Ioan spunea: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Hristos Isus”, scria Pavel, „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‘Cine se laudă, să se laude în Domnul’” (1 Cor. 1,30.31). Cine deci poate dispreţui „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări”? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidenţă faptul că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 2,4).

    Nici chiar răspunsul omului la oferta de mântuire a lui Dumnezeu nu-şi are originea în fiinţa umană, ci în Dumnezeu. Credinţa noastră nu este decât un dar al lui Dumnezeu (Rom. 12,3), după cum este şi pocăinţa (Fapte 5,31). Iubirea noastră apare ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu (1 Ioan 4,19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferinţă şi moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cârpă murdară (Is. 64,6). „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos… Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2,4.5.8.9).

    Lucrarea de împăcare realizată de Domnul Hristos

    Vestea bună este aceea că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Împăcarea realizată de Hristos resta­bileşte legăturile dintre Dumnezeu şi omenire. Textul din 2 Corinteni scoate în evidenţă faptul că acest proces îi împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu, nu pe Dumnezeu cu păcătoşii. Rolul decisiv în conducerea păcătoşilor înapoi la Dumnezeu îl are Domnul Isus Hristos. Planul Lui de reconciliere este o minune a condescendenţei divine. El avea tot dreptul să lase omenirea să piară.

    Aşa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat iniţiativa de a reface legăturile rupte dintre fiinţele umane şi El Însuşi. „Căci pe când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). În consecinţă, „ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Rom. 5,11).

    Procesul de împăcare a fost asociat cu termenul din limba engleză atonement (echivalentul cuvântului românesc „ispăşire”), care, iniţial, însemna at-one-ment, adică faptul de a fi una, unire, acord, înţelegere. „Prin urmare, ’ispăşirea’ sugera armonia unei relaţii, iar când se producea înstrăinarea, această armonie avea să fie redobândită printr-un proces de împăcare. Înţeles în termenii semnificaţiei lui originale, cuvântul ’ispăşire’ denotă o stare de re­conciliere, împăcare, ce pune capăt unei stări de înstrăinare.”[2]

    Mulţi creştini limitează sensul termenului „ispăşire” la efectele răscumpărătoare ale întrupării Domnului Hristos, ale suferinţelor şi morţii Sale. În serviciile de la sanctuar totuşi, ispăşirea nu presupunea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci şi lucrarea preotului de a duce sângele şi a-l sluji în sanctuar (Lev. 4,20.26.35; 16,15-18,32.33). Deci, în armonie cu această înţelegere biblică, ispăşirea poate să se refere atât la moartea Domnului Hristos, cât şi la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare-Preot, El prezintă rezultatele jertfei Sale ispăşitoare complete şi desăvârşite, pentru a realiza împăcarea omenirii cu Dumnezeu.[3]

    Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispă­şire are două aspecte: (a) acţiunea mântuitoare a Domnului Hristos şi (b) însuşirea lucrării Sale, prin credinţă, atât individual, cât şi colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispăşirea. Din această perspectivă, el concluzionează că „ispăşirea este adusă la îndeplinire pentru noi şi lucrată în noi”.[4] Acest capitol tratează ispăşirea în relaţia ei cu moartea Domnului Hristos. Ispăşirea asociată cu înalta Sa lucrare preoţească va fi discutată ulterior (în cap. 24 al cărţii de faţă).

    Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos

    Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos la Golgota a marcat punctul de cotitură în relaţiile dintre Dumnezeu şi umanitate. Deşi există un raport în care sunt consemnate păcatele poporului Său, ca rezultat al împăcării Dumnezeu nu îi mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5,19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezeşte mânia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a le acorda iertare păcătoşilor pocăiţi, în timp ce încă susţine cu tărie dreptatea Legii Sale veşnice.

    Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să-Şi menţină dreptatea şi neprihănirea, moar­tea ispăşitoare a Domnului Hristos a devenit „o necesitate morală şi legală”. „Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să execute sentinţa rostită asupra păcatului şi, în acest fel, şi asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispăşirea era necesară, pentru că omul se afla sub mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. În aceasta constă esenţa Evangheliei iertării păcatului şi taina crucii Domnului Hristos: neprihănirea desăvârşită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat cerinţele dreptăţii divine şi Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul de Sine al Domnului Hristos în locul morţii omului.”[5]

    Persoanele care nu sunt dispuse să accepte sângele ispăşitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat şi sunt încă obiectul mâniei lui Dumnezeu. Ioan spunea: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3,36).

    Astfel, crucea este o demonstrare atât a milei lui Dumnezeu, cât şi a dreptăţii Sale. „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3,25.26).

    Ce realizează jertfa ispăşitoare? Tatăl a fost Acela care L-a adus pe Fiul Său ca „jertfă de ispăşire” (Rom. 3,25 – gr. hilasterion). Folosirea cuvântului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgână de „a împăca un Dumnezeu mâniat” sau „a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar şi capricios”.[6] Textul exprimă ideea că „Dumnezeu, în hotărârea îndurării Sale, L-a adus pe Domnul Hristos ca ispăşire pentru mânia Sa sfântă, produsă de vina omului, pentru că L-a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului şi ca înlocuitor divin, care să execute sentinţa Sa asupra păcatului”.[7]

    Din această perspectivă putem înţelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu” (Ef. 5,2; vezi Gen. 8,21; Ex. 29,18; Lev. 1,9). „Jertfa de bunăvoie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispăşitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu şi omul păcătos, prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mânia lui Dumnezeu faţă de păcatul omului. Prin Hristos, mânia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om şi suportată numai de El.”[8]

    Romani 3,25 exprimă, de asemenea, faptul că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispăşit, sau curăţat, expiat. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sângele ispăşitor face pentru păcătosul pocăit. Acesta are astfel parte de experienţa iertării, a îndepărtării vinovăţiei personale şi a curăţării de păcat.[9]

    Domnul Hristos – purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca „purtătorul de păcate” al omenirii. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre… şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… El a fost o jertfă pentru păcat… şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53,5.6.10.12; vezi Gal. 1,4). Apostolul Pavel avea în minte această profeţie atunci când afirma că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15,3).

    Aceste texte scot în evidenţă un important concept în Planul de Mântuire: păcatele şi vinovăţia ce ne-au mânjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcându-ne astfel pe noi curaţi (Ps. 51,10). Jertfele din sanctuarul Vechiului Testament ne ilustrau acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la păcătosul pocăit la mielul nevinovat simboliza transferarea păcatului asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat (vezi cap. 4 al cărţii de faţă).

    Care este rolul sângelui? Sângele a jucat un rol central în jertfele ispăşitoare din cadrul serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispăşire atunci când a spus: „Căci viaţa trupului este în sânge… căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17,11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sângele şi să-l ducă în sanctuar înainte să se acorde iertarea.

    Noul Testament arată faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obţinerea iertării, a curăţării şi împăcării prin sângele înlocuitor şi-au găsit împlinirea în sângele ispăşitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: „Cu atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9,14). Vărsarea sângelui Său a adus la îndeplinire ispăşirea pentru păcat (Rom. 3,25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu „L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire [hilasmos] pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4,10).

    Rezumând cele de mai sus, „actul obiectiv de împăcare a lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sângele expiator, ispăşitor al Domnului Hristos, Fiul Său. În acest fel, Dumnezeu este atât Cel ce oferă mijloacele împăcării, cât şi Cel care beneficiază de ea.”[10]

    Domnul Hristos, preţul răscumpărării

    Când au ajuns sub stăpânirea păcatului, oamenii au devenit victime ale condamnării şi blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6,4; Gal. 3,10-13). Sclavi ai păcatului (Rom. 6,17), supuşi morţii, ei nu erau în stare să scape. Oamenii „nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps. 49,7). Numai Dumnezeu deţine puterea de a răscumpăra. „Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte” (Osea 13,14).

    Cum a răscumpărat Dumnezeu? Prin Isus, care a mărturisit că El „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28; vezi şi 1 Tim. 2,6). Dumnezeu a „câştigat” biserica Sa cu „sângele Său” (Fapte 20,28). În Hristos, „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Ef. 1,7; vezi Rom. 3,24). Moartea Sa a avut ca scop „să ne răscumpere de orice fărădelege şi să-şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,14).

    Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra omenirii. Apostolul Pavel spunea că „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6,19-20; 7,23).

    Prin moartea Sa, Domnul Hristos a pus capăt stăpânirii păcatului, a pus capăt captivităţii spirituale, a îndepărtat condamnarea şi bles­temul Legii şi a făcut viaţa veşnică posibilă pentru toţi păcătoşii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioşi au fost „răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l [moşteniseră] de la părinţi…”
    (1 Petru 1,18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberaţi din sclavia păcatului şi din faptele lui moarte sunt acum în slujba lui Dumnezeu, „având ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică” (Rom. 6,22).

    A ignora sau a respinge principiul răscumpărării ar însemna „a pierde tocmai esenţa Evangheliei harului şi a nega cele mai profunde motive de recunoştinţă faţă de Mielul lui Dumnezeu”.[11] Acest principiu este elementul central al imnurilor de laudă cântate în sala tronului ceresc: „Căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9-10).

    Hristos, reprezentantul omenirii

    Atât Adam, cât şi Domnul Hristos – „al doilea Om” (1 Cor. 15,45.47) – reprezintă întreaga omenire. În timp ce naşterea naturală împo­vărează fiecare om cu rezultatele păcătuirii lui Adam, toţi cei care trăiesc experienţa naşterii spirituale primesc beneficiile vieţii şi jertfei desăvârşite ale Domnului Hristos. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15,22).

    Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare şi moarte pentru toţi oamenii. Domnul Hristos a schimbat diametral direcţia descendentă a lucrurilor. În marea Sa iubire, El a suportat de bunăvoie sentinţa divină asupra păcatului şi a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare le-a asigurat păcătoşilor pocăiţi eliberarea de pedeapsa păcatului şi le-a adus darul vieţii veşnice
    (2 Cor. 5,21; Rom. 6,23; 1 Petru 3,18).

    Scripturile susţin, în mod clar, caracterul universal al morţii înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci „prin harul lui Dumnezeu”, El a suportat moartea pentru fiecare om (Evrei 2,9). Asemenea lui Adam, toţi oamenii au păcătuit (Rom. 5,12), de aceea toţi suportă experienţa morţii – prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toţi a fost a doua moarte – blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20,6; vezi cap. 27 al cărţii de faţă).

    Viaţa Domnului Hristos şi mântuirea

    „Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5,10). Pentru a se crea o punte peste prăpastia înşelăciunii făcute de păcat, au fost necesare viaţa Domnului Hristos, precum şi moartea Sa. Amândouă sunt necesare şi contribuie la mântuirea noastră.

    Ce poate face pentru noi viaţa desăvârşită a Domnului Hristos? Domnul Isus Hristos a trăit o viaţă curată, sfântă şi plină de iubire, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viaţă preţioasă El a împărţit-o cu păcătoşii pocăiţi, oferindu-le-o ca dar. Caracterul Său perfect este înfăţişat ca o haină de nuntă (Mat. 22,11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61,10), pe care El o oferă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omeneşti de a atinge neprihănirea (Is. 64,6).

    În ciuda decăderii umane, atunci când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică perfect cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu min­tea Lui, gândurile noastre sunt aduse în supunere faţă de El; astfel, noi trăim viaţa Lui. Suntem acoperiţi cu haina îndreptăţirii Sale. Când priveşte la păcătosul pocăit şi credincios, Dumnezeu vede nu goli­ciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii ţesute prin ascultarea desăvârşită a lui Hristos de cerinţele Legii.[12] Nimeni nu poate fi cu adevărat neprihănit, decât dacă este acoperit de această haină.

    În parabola hainei de nuntă, invitatul care a venit îmbrăcat în propriile haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinţei. El a acceptat invitaţia la masă (Mat. 22,10). Dar venirea nu era suficientă. Avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, a crede în cruce nu este suficient. Pentru a ne prezenta înaintea împăratului, şi noi avem nevoie de viaţa desăvârşită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.

    Ca păcătoşi, avem nevoie nu numai să ni se ierte datoria, ci şi să ne fie refăcut contul din bancă. Avem nevoie nu numai să fim eliberaţi din închisoare, ci şi să fim adoptaţi în familia împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos cel înviat are un dublu obiec­tiv, şi anume acela de a ierta şi acela de a îmbrăca – punerea morţii şi vieţii Sale în dreptul vieţii noastre şi a statutului nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: „S-a sfârşit” de pe Golgota marchează împlinirea unei vieţi desăvârşite şi a unei jertfe desăvârşite. Păcătoşii au nevoie de amândouă.

    Viaţa lui Isus – o sursă de inspiraţie. Viaţa Domnului Hristos pe pământ a constituit, de asemenea, un model pentru omenire, arătându-i cum să trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exem­plu, modul în care a reacţionat Isus la insulte (1 Petru 2,21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă şi care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a demonstrat că aceia care se bazează pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. Viaţa Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunând: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Fil. 4,13).

    Învierea Domnului Hristos şi mântuirea

    „Şi dacă n-a înviat Hristos”, spunea Pavel, „atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” şi „voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15,14.17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24,36-43), S-a înălţat la cer ca Dumnezeu-om şi Şi-a început lucrarea crucială ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8,1.2; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă).

    Învierea Domnului Hristos i-a dat crucii un sens pe care ucenicii zdrobiţi nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe aceşti oameni în forţe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea – niciodată separată de crucificare – a devenit punctul central în misiunea lor. Ei L-au propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forţelor răului. În aceasta constă puterea mesajului apostolic.

    „Învierea Domnului Hristos”, scria Philip Schaff, „este realmente o probă de care depinde caracterul real sau fals al religiei creştine. Ea este sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează.”[13] Wilbur M. Smith comenta: „Învierea Domnului Hristos este citadela credinţei creştine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol şi care a ridicat în mod distinct creştinismul mai presus de iudaism şi religiile păgâne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, la fel trebuie să fie tot ceea ce este vital şi unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos: ‘Dacă n-a înviat Hristos, atunci credinţa voastră este zadarnică’”
    (1 Cor. 15,17).[14]

    Lucrarea prezentă de slujire a Domnului Hristos are la bază moar­tea şi învierea Sa. Deşi jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost suficien­tă şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos Şi-a încheiat cu succes misiunea divină pe pământ. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieţii de dincolo de mormânt şi de­monstrează temeinicia promisiunii privitoare la viaţa veşnică, în El.

    Rezultatele slujirii mântuitoare a Domnului Hristos

    Lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos are impact nu numai asupra omenirii, ci şi asupra universului întreg.

    Reconciliere în tot universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea salvării reuşite de Domnul Hristos în biserică şi prin biserică: „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”
    (Ef. 3,10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos,
    i-a plăcut „să împace totul cu Sine, atât ce este pe pământ, cât şi ceea ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Col. 1,20). Pavel arată rezultatele uimitoare ale împăcării: „Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri şi de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,10.11).

    Apărarea Legii lui Dumnezeu. Desăvârşita jertfă ispăşitoare a Domnului Isus Hristos susţine justeţea şi perfecţiunea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, precum şi caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos şi preţul răscumpărării au satisfăcut cerinţele Legii (şi anume că păcatul trebuie să fie pedepsit), în timp ce i-au îndreptăţit pe păcătoşii pocăiţi prin harul şi mila Sa. Pavel spunea: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească… pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,3.4).

    Îndreptăţirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci când este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci când a acceptat iubirea şi iertarea tatălui său.

    „Aceia care acceptă, prin credinţă, faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine, în Hristos, şi care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul nepreţuit al îndreptăţirii, ce are ca rezultat imediat pacea cu Dumnezeu (Rom. 5,1). Nemaifiind obiectul mâniei lui Dumnezeu, credincioşii îndreptăţiţi au devenit obiectul favorii lui Dumnezeu. Având pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfânt de a dărâma toate barie­rele sau zidurile despărţitoare ale duşmăniei dintre iudei şi păgâni” (vezi Ef. 2,14-16).[15]

    Inutilitatea mântuirii prin fapte. Lucrarea lui Dumnezeu de împăcare demonstrează inutilitatea eforturilor omeneşti de a obţine mântuirea prin faptele Legii. Cunoaşterea harului divin duce la acceptarea neprihănirii îndreptăţitoare puse la dispoziţia tuturor prin credinţa în Hristos Isus. Mulţumirea sufletească a acelora care au trăit experienţa iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu reprezintă baza mântuirii, ci consecinţele ei.[16]

    O nouă legătură cu Dumnezeu. Experimentarea harului lui Dumnezeu – care oferă viaţa de perfectă ascultare a Domnului Hristos – şi primirea în dar a neprihănirii Lui şi a morţii Sale ispăşitoare duc la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda şi bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încântare, studierea Cuvântului lui Dumnezeu, o bucurie, iar mintea, un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfânt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu şi păcătosul pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste şi admiraţie, nu pe teamă şi obligaţie (Ioan 15,1-10).

    Cu cât înţelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atât ne vom gândi mai puţin la neprihănirea prin fapte proprii şi ne vom da mai mult seama cât suntem de binecuvântaţi. Puterea aceluiaşi Duh Sfânt care a lucrat în Domnul Hristos atunci când El a înviat dintre morţi va transforma viaţa noastră. În locul înfrângerii, vom avea zilnic biruinţă asupra păcatului.

    Motivaţie pentru slujire. Iubirea uimitoare, dovedită în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivaţia pentru a le împărtăşi şi altora Evanghelia. Când noi înşine am avut atât de mult de câştigat, nu vom mai putea ţine secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul în dreptul acelora care acceptă jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci le vom transmite şi altora invitaţia mişcătoare a Evangheliei: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,20.21).

    [1] George E. Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), p. 453.

    [2] „Atonement” (Ispăşire) SDA Bible Dictionary, p. 97.

    [3] Pentru o tratare pe larg a acestui concept biblic, vezi Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Washington D.C.: Review and Herald, 1957), p. 341-355.

    [4] Vincent Taylor, The Cross of Christ (Londra: Macmillan, 1956), p. 88, 89.

    [5] Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Mountain View, CA: Pacific Press, 1980), p. 25, 26.

    [6] Raoul Dederen, Atoning Aspects in Christ’s Death, în The Sanctuary and the Atonement, ed. Arnold V. Wallenkampf şi W. Richard Lesher (Washington D.C.: [Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists] 1981), p. 295. Autorul adaugă: „Printre păgâni, ispăşirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare în atitudinea zeului. El nu făcea, de fapt, altceva decât să îl mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, ispăşirea-împăcarea este considerată ca izvorând din iubirea lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 317).

    [7] La Rondelle, p. 26.

    [8] Ibidem, p. 26, 27.

    [9] Dederen, p. 295.

    [10] La Rondelle, p. 28. Citatul a fost din H. G. Link şi C. Brown, „Reconci­lia­tion”, The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978), vol. 3, p. 162.

    [11] La Rondelle, p. 30.

    [12] Vezi White, Parabolele Domnului Hristos, p. 312.

    [13] Philip Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), p. 173.

    [14] Wilbur M. Smith, „Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ”, Christianity Today, 15 aprilie 1957, p. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, Evidence That Demands a Verdict (Campus Crusade for Christ, 1972), p. 185-274.

    [15] La Rondelle, p. 32, 33.

    [16] Vezi Hyde, „What Christ’s Life Means to Me”, Adventist Review, 6 nov. 1986, p.

    Evrei 10:19-22 19Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,

    Astfel dar, … fiindcă … avem. [Având deci, KJV]. Aici începe o secţiune nouă. Scriitorul rezumă pe scurt ceea ce a stabilit deja, şi anume că prin Isus Hristos avem acces direct la Dumnezeu, şi trage învăţături practice pentru evreii creştini. Secţiunea aceasta practică continuă până la sfârşitul epistolei.

    Fraţilor. Vezi cap. 3, 1. Este prima dată când apare această formă de adresare, după cap. 3,12.

    Prin sângele lui Isus. Nu ca marele preot pământesc, cu sângele animalelor, care nu puteau să ierte păcate (v. 4), ci prin sângele jertfei aduse de Hristos o dată pentru totdeauna.

    Intrare. [Să intrăm, KJV]. Sub vechiul legământ acest privilegiu îi era acordat doar marelui preot, şi aceasta numai o dată pe an (cap. 9,7.25). Acum fiecare credincios are intrarea liberă în Locul prea sfânt.

    20pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său,

    Nouă. Este nouă în sensul că nu existase şi mai înainte. Vechiul legământ nu prevăzuse o astfel de cale. Mai este nouă în sensul că nu se învecheşte niciodată, e mereu eficace.

    Vie. Hristos trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei (cap. 7,25). Calea cea nouă are în centru o persoană care este pururea vie. Hristos este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14,6). Toate acestea vin în contrast cu sacrificiile moarte ale vechiului legământ.

    Ne-a deschis. Gr. egkainizo, a inauguraa dedica. Calea a fost inaugurată [deschisă] prin moartea lui Hristos.

    Perdeaua. Gr. katapetasma (vezi cap. 6, 19). Înainte comentatorii credeau în general că perdeaua de aici reprezintă intrarea prin care ne apropiem de Dumnezeu. Totuşi, se pare că perdeaua este folosită aici în sensul de ceva care ascunde prezenţa divină. Această interpretare pare să fie mai potrivită cu simbolismul din cap. 6,19, cât şi cu semnificaţia sfâşierii perdelei la moartea lui Hristos (vezi Matei 27,51). Această sfâşiere însemna nu numai că sistemul sacrificiilor se terminase, dar şi că este pregătită o cale nouă şi vie (DA 757).

    Adică, trupul Său. Trupul înseamnă aici natura umană a lui Isus (vezi cap. 5,7). Cuvântul acesta poate include toată viaţa Sa pe acest pământ, inclusiv jertfa Lui. Se naşte următoarea întrebare: Este cuvântul trupul apoziţie pentru substantivul

    perdeaua, sau pentru substantivul calea? Din punct de vedere gramatical, în original sunt posibile ambele variante, deşi a doua pare mai naturală. Totuşi prima alternativă oferă o interpretarea mai simplă. Există adepţi ai ambelor păreri. Dacă trupul este apoziţie pentru calea, atunci întruparea lui Hristos, viaţa şi moartea Lui sunt calea pe care a deschis-o El prin perdea, pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Versetul 20 este atunci doar o amplificare a v. 19, unde sângele lui Isus este considerat mijlocul prin care avem intrarea în Locul prea sfânt.

    Dacă trupul este apoziţie pentru perdeaua, atunci sensul este că trecerea lui Hristos prin experienţa întrupării a făcut cu putinţă intrarea noastră în Locul prea sfânt (v. 19). Dacă nu este forţată prea mult, nu există nici o dificultate în legătură cu interpretarea aceasta. Trebuie evitate alte comparaţii între cuvintele trup şi perdea, ca de pildă că Hristos, după ce S-a înălţat, S-a dezbrăcat de natura Sa umană (vezi Ioan 1,14), sau că natura umană a lui Hristos a acţionat ca o barieră, tăgăduindu-le oamenilor accesul la Dumnezeu.

    Indiferent de sensul acestui text, înţelesul general este clar. Cele mai multe dificultăţi ale acest pasaj sunt rezultatul încercării de a înţelege mai mult decât a intenţionat autorul să spună.

    Trebuie observat faptul că acesta este unul din cele câteva pasaje în care scriitorul epistolei oferă atenţie specială ideii că prin Hristos omul are intrare directă la Dumnezeu. Aceasta pare să fie ideea centrală a întregii cărţi. Datorită sacrificiului lui Hristos în favoarea noastră nu mai există nici o perdea între noi şi Dumnezeu. Nădejdea noastră pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător (cap. 6,19.20). Hristos n-a intrat întrun locaş de închinare făcut de mână omenească, … ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu (cap. 9,24). Scriitorul vrea să stabilească superioritatea lucrării cereşti a lui Hristos faţă de serviciul îndeplinit de preoţii de pe pământ. El citează ca una din dovezile cele mai bune faptul nemaipomenit că nu mai este nici o perdea, nici o barieră între noi şi Dumnezeu. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului. Vezi Exodul 25,9; Daniel 8,14.

    21şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu,

    Un Mare Preot. Scriitorul atrage din nou atenţia supra idei care este şi tema cărţii, şi anume preoţia lui Hristos în sanctuarul din cer (vezi Introducerea). Vezi cap. 2,17; 4,14.

    Casa lui Dumnezeu. Adică biserica (vezi cap. 3,3–6).

    22să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.

    Să ne apropiem. Nu este de ajuns să credem în Hristos şi în lucrarea Lui de Mare Preot în sanctuarul de sus. Credinciosul sincer se va folosi de avantajele pe care Cerul le-a pus la îndemână şi va căpăta îndurare şi har pentru a fi ajutat la vreme de nevoie (vezi cap. 4,16). Ascultarea de îndemnul să ne apropiem implică relaţie personală şi tovărăşie.

    O inimă curată. Aceasta este prima din cele patru condiţii stabilite aici pentru cei care vor să beneficieze de meritele mântuitoare ale Marelui nostru Preot. O inimă curată înseamnă sinceritate, lipsa ipocriziei şi nici o rezervă. Compară cu acea inimă curată din Isaia 38,3.

    Credinţă. Gr. pistis (vezi cap. 11,1).

    Deplină. [Asigurare deplină, KJV]. Cei care se apropie trebuie să facă lucrul acesta cu credinţă neclintită în puterea lui Hristos de a curăţi sufletul de păcat şi de a-i da credinciosului har pentru o viaţă sfântă. Îndoiala şi necredinţa jefuiesc pe om de capacitatea de a-şi însuşi meritele Mântuitorului. Importanţa credinţei pentru o experienţă creştină vie constituie tema pasajului dintre cap. 10,38 şi cap. 11,40.

    Inimile stropite. În vechime, stropirea persoanelor şi a îmbrăcămintei reprezenta dedicarea într-o slujbă sfântă (vezi Leviticul 8,30; etc.). Legământul vechi a fost ratificat prin stropirea cu sânge (Evrei 9,19). Într-un fel asemănător, cel care se apropie de Hristos va accepta din inimă condiţiile noului legământ şi se va consacra vieţii noi oferite de acesta.

    Cuget rău. [Conştiinţă rea, KJV]. Cuvintele acestea sunt aici echivalente cu omul vechi din Romani 6,6; Efeseni 4,22; Coloseni 3,9. O inimă nouă a înlocuit-o pe cea veche, iar dorinţele fireşti, care conduceau înainte viaţa, au fost părăsite. Acum la cârma vieţii sunt gândul şi iubirea lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,14; Filipeni 2,5).

    Trupul spălat. Există şi dovezi externe care mărturisesc despre schimbarea interioară care a avut loc. Prin ritualul botezului cel convertit mărturiseşte înaintea tuturor oamenilor intenţia sa de a accepta privilegiile şi responsabilităţile inerente convertirii. Cu privire la însemnătatea ritualului botezului, vezi Romani 6,3–6.

    Apă curată. În lumea fizică apa este un mijloc de curăţire şi astfel este un simbol al curăţirii de păcate.

     

    Sângele lui Abel şi sângele lui Isus,de  

    C. H. Spurgeon

       Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”  (Genesa 4, 10)

       … de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12, 24)

       Prima vărsare de sânge omenesc a fost o faptă îngrozitoare. Dacă atacul sângeros al lui Cain a fost planificat sau nu, nu constituie tema noastră acum, însă privirea unui cadavru omenesc sângerând trebuie să fi fost ceva nou şi îngrozitor pentru el. El nu a fost călit prin citirea descrierilor incidentelor din război sau prin ascultarea relatărilor despre asasinate; omorârea şi uciderea prin lovire erau orori noi pentru omenire şi el, primul criminal, trebuie să se fi mirat de rezultatul loviturii lui şi totodată să fi fost plin de griji cu privire la urmări. Îl văd stând lângă cadavru, pentru un moment împietrit de groază, înspăimântat la privirea sângelui. Va arunca cerul săgeţi aprinse asupra lui? Va trimite pământul îmbibat cu sânge răzbunători rapizi din solul lui cuprins de uimire? Ce întrebări ar fi trebuit să fi zvâcnit în sufletul ucigaşului! Dar nimic de felul acesta! Sângele cald se scurge într-un şiroi roşu pe pământ şi o mângâiere oribilă vine în sufletul păcătosului vinovat, când a văzut că pământul absoarbe sângele. El nu rămâne într-o băltoacă, ci pământul îşi deschide gura, ca să primească sângele fratelui său şi să-l ascundă. Semne comemorative triste pătează iarba şi colorează pământul în roşu, şi totuşi urma îngrozitoare se usucă şi criminalul simte o bucurie de scurtă durată. Probabil Cain a mers pe drumul lui şi s-a gândit că fapta lui îngrozitoare a trecut definitiv. El a făcut-o, şi nu mai putea s-o refacă la loc; a lovit, s-a eliberat de omul pe care îl ura; sângele s-a scurs în pământ, şi prin aceasta chestiunea s-a încheiat, şi ea nu mai trebuia să-i dea bătăi de cap. În zilele acelea nu era nici o maşinărie de poliţişti şi legi, de judecători şi spânzurători, şi de aceea Cain nu avea de ce să se teamă; era un bărbat solid, puternic, şi nu era nimeni care să-l poată pedepsi, şi nimeni care să-l acuze sau să-l mustre, cu excepţia tatălui şi mamei sale, dar probabil şi aceştia au fost zdrobiţi de necaz şi ştiau foarte bine de păcătoşenia lor, ca să mai arate mânie faţă de întâiul lor născut. De aceea probabil că el s-a gândit, că fapta lui va rămâne mută, fără grai, aşa că va putea merge mai departe pe drumul său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

       Dar nu a fost aşa, căci cu toate că sângele nu a vorbit conştiinţei lui împietrite, glasul lui s-a auzit în altă parte. Un glas tainic s-a înălţat spre cer; el a ajuns la urechile Celui nevăzut şi a mişcat inima dreptăţii veşnice, aşa că Dumnezeu a rupt perdeaua, care ascunde pe Cel nemărginit faţă de oameni, S-a arătat şi a zis lui Cain: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Atunci a ştiut Cain că sângele nu poate fi vărsat la bunul nostru plac, şi crima va fi pedepsită, căci în fiecare picătură de sânge scursă din cel ucis era o limbă, şi ea a fost auzită de Dumnezeu, aşa că El a intervenit şi a rânduit cercetări solemne.

       Fraţilor, a fost o faptă mult mai îngrozitoare, care a avut loc pe Golgota, căci acolo nu a fost omorât primul om, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu; El, Cel care era Om, dar mult mai mult decât un om, El era Dumnezeu devenit Om. Era o faptă îngrozitoare, când ei, după ce L-au dus înaintea scaunului de judecată, L-au condamnat sub jurământ fals şi au strigat »Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!«, au avut curajul să ia cuiele şi să bată în cuie pe lemnul blestemat pe Fiul lui Dumnezeu, să-I înalţe trupul între cer şi pământ şi să privească durerile Lui, care s-au sfârşit odată cu moartea Lui, şi apoi I-au străpuns coasta, până a curs sânge şi apă din ea. Fără îndoială, Pilat, care şi-a spălat mâinile în apă, s-a gândit, că din aceasta nu va rezulta nici o nenorocire. Cărturarii şi fariseii au plecat şi au zis: am redus la tăcere vocea care ne acuza. Pe străzi nu se va mai auzi vocea Lui, care striga: »Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici.« Nu vom mai fi deranjaţi în făţărnicia noastră şi în practicile formelor noastre prin prezenţa unui Om sfânt şi curat, a cărui sinceritate simplă era un reproş aspru îndreptat împotriva noastră. L-am omorât, L-am ucis fără un motiv bine justificat, dar acum chestiunea s-a terminat. Acest sânge nu va mai avea nici un glas. Ei nu ştiau, că strigătul Ierusalimului se înălţase deja la cer. »Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri!« era notat pe tabla dreptăţii, şi în scurt timp Ierusalimul a devenit trezoreria suferinţei şi iadul nenorocirii, că aşa ceva, cum a fost nimicirea lui, nu a mai existat pe pământ, şi nici nu va mai fi. Mult mai îmbucurător este, că un alt strigăt, mai melodic, s-a înălţat la cer de pe crucea Golgota. »Tată, iartă-i!« Sângele lui Abel n-a fost fără glas; sângele lui Isus n-a fost mut; a strigat în aşa fel, că a fost auzit la scaunul de domnie din cer, şi, Dumnezeu fie lăudat, el a vorbit pentru noi, şi nu împotriva noastră, nu era un strigăt de răzbunare, aşa cum pe drept ar fi putut să fie, ci un strigăt de iertare – un alt strigăt decât acela al sângelui lui Abel. El nu cerea o răzbunare mai aspră, decât aceea pe care Cain a trebuit s-o sufere; nu cerea ca noi să rătăcim încoace şi încolo pe pământ, fără odihnă, şi în cele din urmă să fim veşnic alungaţi dinaintea lui Dumnezeu, să mergem în iad, ci a strigat: »Tată, iartă-i!«, şi a biruit, şi blestemul a fost îndepărtat de la noi, şi binecuvântarea a venit la fiii oamenilor. Ne-am propus, ca astăzi să comparăm vorbirea glasului sângelui lui Abel şi a glasului sângelui lui Isus. Amândouă glasurile vorbesc. Aceasta este vizibil. Abel vorbeşte încă, cu toate că a murit, spune apostolul, şi noi ştim, spre mângâierea noastră veşnică, că sângele lui Isus vorbeşte înaintea scaunului de domnie veşnic. Fiecare sânge are glas, căci Dumnezeu veghează atent, ca să se păstreze glasul lui; sângele oamenilor buni şi drepţi are o vorbire mai cerească, dar glasul sângelui lui Isus le depăşeşte pe toate şi poartă cununa victoriei între zeci de mii de glasuri.

    I.

       În primul rând, sângele lui Isus vorbeşte în general mai bine.

       Ce a zis sângele lui Abel? Nu era el sângele mărturiei?

       Când Abel a căzut la pământ sub loviturile de ciomag ale fratelui său, el a depus mărturie despre o religie spirituală. Cain era amatorul simplei închinări la Dumnezeu în exterior; credinţa nu îşi avea locul în inima lui. El iubea închinarea la Dumnezeu însoţită de spectacol şi ceremonii, el a ornamentat altarul cu roade şi l-a împodobit cu flori; religia lui era plină de gust şi elegantă, o religie inventată de el; dar ei îi lipsea o relaţie spirituală, smerită, de credinţă, cu Eliberatorul făgăduit. Abel stătea acolo ca un mărturisitor al religiei lipsite de podoabe, a religiei credinţei în jertfa promisă. Pe altar era un miel sângerând din cauza unei răni de moarte şi aşezat ca să fie ars; o privelişte care nu oferea nici o bucurie de gust plăcut, un lucru de la care iubitorii de frumos s-ar fi întors cu groază. Abel a ales o astfel de jertfă, deoarece Dumnezeu a ales-o şi pentru că ea era mijlocul potrivit ca să călăuzească credinţa spre adevăratul ei simbol, spre Domnul Isus. În mielul sângerând vedea prin credinţă semnul marii iertări a păcatelor înfăptuite de Domnul, care nu putea fi văzută în darurile din roadele pământului, aduse de Cain, oricât de plăcute ar fi putut fi ele. Abel stă pentru noi pe primul loc dintr-un nor de martori, care toţi au depus o mărturie curajoasă şi au fost gata s-o pecetluiască cu viaţa lor. El a murit ca martir pentru adevăr, marele şi sublimul adevăr, că Dumnezeu primeşte pe oameni prin credinţa lor. Toată cinstea sângelui martirilor, care vorbeşte aşa de puternic pentru adevărul preţios. Domnul nostru Isus, şi El un Martor al credinţei în Dumnezeu, a vorbit mai bine decât Abel, deoarece el avea mai mult de spus şi deoarece El putea să vorbească dintr-o intimitate mai mare cu Dumnezeu. El a fost un Martor mult mai desăvârşit al adevărului divin, decât putea Abel să fie, căci El a adus viaţa şi nemurirea la lumină şi a vorbit cu ai Săi foarte clar despre Tatăl. Domnul nostru Isus Hristos a fost la sânul Tatălui şi El cunoştea taina divină; această taină a descoperit-o fiilor oamenilor în predicile Sale şi apoi a confirmat-o prin sângele Său. Să nu uităm, că cu toate că moartea lui Hristos a fost în primul rând ispăşire pentru păcat, ea a fost totodată şi mărturie pentru adevăr, căci se spune despre El, că a fost pus Martor pe lângă popoare, Cap şi Stăpânitor al popoarelor, şi că El a fost un Martir sângerând şi muritor, o dovedeşte sângele Său (aceasta vă este clar), un adevăr mult mai deplin, mai luminos  şi mai glorios decât sângele lui Abel. În afară de aceasta: sângele lui Abel vorbeşte bine, deoarece el era dovada credincioşiei. Acest slujitor credincios al marelui Stăpân a fost credincios, cu toată împotrivirea fratelui său; da, credincios până la moarte. Nu se putea spune despre el, aşa cum apostolul putea să spună despre unii: »Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.« El s-a împotrivit păcatului până la sânge; el a fost credincios în toată casa lui, ca slujitor; el nu s-a lăsat împiedecat în curăţia sufletului lui, şi nu a considerat că viaţa lui este scumpă. Sângele lui vorbea, atunci când cădea pe pământ: Dumnezeule mare, Abel este credincios Ţie. Dar sângele lui Hristos dovedeşte o credincioşie şi mai mare, căci el venea dintr-o viaţă desăvârşită, fără pată, care niciodată nu a fost întinată de vreun păcat; în opoziţie cu moartea lui Abel, care cei drept punea capăt unei vieţi de credinţă, dar nu era o viaţă desăvârşită. Credincioşia lui Isus a fost desăvârşită începând din ziua naşterii Lui şi până în ceasul morţii Lui; şi deoarece nu era o necesitate ca El să moară, dăruirea de bună voie a vieţii Lui era cu atât mai mult o faptă a ascultării şi o dovadă mult mai bună a credincioşiei Lui faţă de ceea ce I s-a încredinţat.

       Să nu uităm, că tot ce putea să spună sângele lui Abel, atunci când el cădea pe pământ, era numai o umbră a fiinţei mult mai minunate, pe care ne-o garantează moartea lui Isus. Isus nu era un simbol al ispăşirii, ci El a făcut ispăşirea; El nu era simbolul unei jertfe, ci era marea Jertfă însăşi, şi deoarece fiinţa vorbeşte totdeauna mai bine decât umbra, aşa vorbeşte sângele lui Isus mai bine decât sângele lui Abel.

       Este bine să adăugăm, că Domnul nostru era cu mult mai nemărginit de demn şi de glorios decât Abel; de aceea moartea Lui trebuie să vorbească cu o gură mult mai elocventă decât moartea unui om simplu, aşa cum era Abel. El, cel care murea din mâna lui Cain, este numai unul dintre noi, care mărturiseşte despre adevăr şi neprihănire, care mărturiseşte prin credinţă despre o jertfă viitoare; dar El, Cel care a murit prin mâna lui Irod şi a lui Pilat, era divin şi nu a venit la noi cu un mesaj obişnuit. Când Fiul glorios al lui Dumnezeu Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, vocea care venea din sângele Lui a trebuit în mod necesar să fie mai tare, mai plăcută, mai deplină şi mai divină decât vocea sângelui de martir a lui Cain. De aceea înţelegem, înainte de a intra în detalii, că după principiile generale putem fi foarte în clar, că sângele lui Isus va vorbi mai bine decât sângele lui Abel.

    II.

       Vrem să intrăm acum în miezul textului nostru, în timp ce ne vom aminti, că sângele lui Isus vorbeşte lui Dumnezeu mai bine decât sângele lui Abel. Sângele lui Abel a strigat la urechile Domnului, căci El a zis lui Cain: »Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Acest strigăt nu s-a îndreptat într-o direcţie oarecare, ca să caute un mijlocitor, ci s-a îndreptat direct spre scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi a adus o acuzare criminalului. Dar ce a zis sângele lui Abel lui Dumnezeu? Dacă aţi fi stat în locul unde a căzut Abel şi aţi fi putut vedea pământul din jur colorat în roşu de sângele scurs, ce v-ar fi spus sângele? Ce v-aţi fi putut imagina, că poate sângele să spună lui Dumnezeu? El a spus: „O, Dumnezeule, creatura Ta de odinioară, rezultatul artei Tale incomparabile, este sfărâmat în bucăţi şi distrus în chip barbar! Un trup viu, cu simţuri, alcătuit cu o artă şi iscusinţă, cum numai Tu o poţi arăta, a fost distrus cu îndrăzneală. Olarul nu permite ca vasul, format pe roată cu multă muncă şi cheltuială, să fie distrus cu îndrăzneală, dar aici este un trup mult mai preţios, mult mai minunat decât orice poate să creeze arta omenească, şi acesta a fost distrus. Dumnezeule mare, Creatorul tuturor lucrurilor, vei privi cu răbdare aceasta, vei îngădui ca lucrarea mâinilor Tale să fie distrusă cu atâta cruzime?” Nu era destul în acest strigăt? Apoi sângele a vorbit mai departe: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost distrusă fără motive. Nu a existat nici un motiv îndreptăţit pentru mânie, nu a fost nici o jignire, care să merite o astfel de lovitură îngrozitoare; ci una din creaturile Tale slabe, care are dreptul la ocrotirea Ta prietenoasă, a fost lovit cu îndrăzneală şi fără motive: – sângele lui Te strigă! Tu, Judecător al întregului pământ, vei permite ca cei slabi să fie nimiciţi de cei tari şi vei tolera, ca cei nevinovaţi să fie omorâţi de mâna păcătoşilor?” Vedeţi cum strigătul devine tot mai puternic. Mai întâi este: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost nimicită”, apoi: „O, Dumnezeule, supusul Tău a fost maltratat de un supus ca şi el, de unul care a devenit duşmanul Tău: nu vrei să intervii?” Dar sângele lui Abel a spus mai mult decât atât; el a zis: „Dacă nu ar fi fost dragostea pentru Tine, nu s-ar fi vărsat acest sânge! Dacă aceste picături nu ar fi fost închinate prin evlavie, dacă acest sânge nu ar fi curs prin venele unui om care a iubit din toată inima pe Dumnezeu, nu s-ar fi vărsat pe pământ.” „O, Dumnezeule”, strigă fiecare picătură, „am căzut pe pământ pentru Tine, vei răbda Tu aceasta? Să-şi dea o creatură, pe care Tu ai făcut-o, viaţa cu durere şi chinuri pentru Tine şi Tu să priveşti ca o statuie rece, neclintită, nepăsătoare, nemişcată şi fără inimă? Nu vrei să Te scoli, o, Dumnezeule? Să se verse sânge din pricina Ta, pe nedrept şi pe lângă aceasta sângele aceluia care este creatura Ta iubită şi neprihănită, şi nu vrei să intervii?” Ce putere este într-o astfel de voce! Dar sângele mai adaugă: „O, Dumnezeule, eu am fost vărsat în răzvrătire faţă de Tine, căci lovitura, care a venit din mâna lui Cain, nu a avut ca ţintă pe Abel, ci după duhul a fost îndreptată împotriva Ta, căci dacă Cain ar fi putut face împotriva Ta, ce a făcut fratelui său Abel, ar fi făcut-o fără îndoială! El era dintre cei răi, şi de aceea a lovit pe fratele său, şi răul, care era în el, era ucigaş al lui Dumnezeu; el ar fi lovit de moarte chiar pe Dumnezeu, dacă i-ar fi stat în putere, şi de aceea sângele strigă: „O, Dumnezeule, aici mănuşa de luptă a împotrivirii Ţi-a fost aruncată. Cain Ţi se opune. El a dat prima lovitură împotriva Ta, el a distrus avanpostul oştirii aleşilor Tăi. Vrei să priveşti în linişte? Nu vrei să Te răzbuni? Nu vrei să iei în seamă? Să tacă cerul, când pe pământ sunt suspine şi ţipete? Să rămână inima cerului rece, când inima duşmanului se înfierbântă de mânie şi devine feroce de răzvrătire? O, Dumnezeule, nu vei interveni?” Acesta este un strigăt care sfâşie cerul, dar nu este totul. Sângele primului martir a mai adăugat la toate acestea încă un strigăt: „O, Dumnezeule, acesta este primul sânge omenesc, care se varsă prin crimă, şi prin mâna unui frate neobişnuit. Vei trece Tu cu vederea această faptă? Cum poţi atunci să fii drept?” Nu a provocat acest sânge de fapt dreptatea lui Dumnezeu? O, Dumnezeule, dacă Tu nu pedepseşti pe acest prim criminal barbar, care omoară pe fratele său, atunci pe parcursul secolelor oamenii se vor deda cu pasiune la sânge şi se vor desfăta prin crimă, şi vor zice: „Cum poate Dumnezeu să ştie? El, Cel care stă în cer, nu va lua seama la aceasta, El nici nu va vorbi?” Ar fi ca şi cum Dumnezeu ar da o scrisoare oamenilor, că unul poate vărsa sângele altuia şi crima este permisă să domnească în toată creaţia, dacă prima crimă nu ar fi luată în seamă de marele Judecător al tuturor.

       Ascultaţi, fraţii mei, ce strigăt trebuie să fi avut sângele lui Abel, şi cu ce putere s-a ridicat spre cer.

       Dar noi nu trebuie să facem presupuneri cu privire la puterea acestui strigăt, căci Biblia ne spune, că Dumnezeu l-a auzit, şi, când l-a auzit, a venit să ceară socoteală de la Cain, şi a zis: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Apoi a venit sentinţa distrugătoare. Pământul, care a absorbit sângele, a fost blestemat pentru Cain, aşa că, chiar dacă Cain l-ar fi prelucrat cu multă hărnicie, nu putea să dea recoltă din belşug; oricât l-ar fi arat, cu toată arta şi îndemânarea, pământul nu-i va da niciodată bogăţia sa. Blestemul iniţial al spinilor şi al pălămizii, pe care Dumnezeu l-a rostit, când Adam după căderea în păcat mai era încă în viaţă, a fost acum dublat pentru Cain, aşa că el aduna acum snopi sărăcăcioşi şi câteva mâini pline de recoltă.

       Aceasta era ceva amar, care acum era amestecat cu pâinea zilnică, şi pe lângă aceasta a primit un blestem în inima sa, care l-a făcut sclavul temerilor proprii. El a slujit fricii şi groazei ca propriilor lui idoli, şi a rătăcit pe pământ, având întuneric în suflet şi în jurul lui; el nu s-a mai bucurat, ci purta pe frunte semnul lepădării lui. Viaţa lui a fost fără îndoială iadul pe pământ, şi în cele din urmă a fost alungat pentru totdeauna dinaintea feţei Dumnezeului Preaînalt. Sângele are voce, şi când aceasta este auzită împotriva unui om, ea aduce asupra lui un blestem de nedescris. Acum, fraţii mei, este o misiune foarte plăcută, să vă rog să vă îndreptaţi privirea de la sângele lui Abel la sângele lui Isus. Sunt convins, că aţi înţeles glasul sângelui lui Abel, şi doresc, ca sufletele voastre să audă cu aceeaşi claritate glasul sângelui lui Isus, căci sunt aceleaşi motive pentru vorbirea lui tare, dar ele sunt mult mai accentuate. Puteţi să staţi acum pe Golgota şi să priviţi cum curge sângele Mântuitorului din mâinile, din picioarele şi din coasta Sa? Ce gândiţi voi cu privire la ce spune acest sânge lui Dumnezeu? Gândiţi-vă acum la piciorul crucii. Sângele strigă cu glas tare spre Dumnezeu, şi ce zice el? Nu spune el: „O, Dumnezeule, de data aceasta nu este o creatură, care sângerează, ci cu toate că trupul, care atârnă pe cruce, este creatura Duhului Tău Sfânt, el este însă Fiul Tău, care acum îşi varsă sufletul în moarte. O, Dumnezeule, este Singurul Tău născut, scump pentru Tine, fundamental una cu Tine, Unul în care Tu Îţi ai toată plăcerea, a cărui ascultare este desăvârşită, a cărui dragoste pentru Tine a fost de nezguduit – El este, Cel care moare. O, Dumnezeule, vei sfida Tu strigătul şi lacrimile, suspinele, geamătul, sângele Fiului Tău? Tu, Tată plin de dragoste, la al cărui sân a fost Isus înainte de întemeierea lumii, El moare, şi nu vrei să-L bagi în seamă? Să curgă sângele Lui degeaba pe pământ?” Glasul mai zice: „Este nu numai Fiul Tău, ci este Fiul Tău nevinovat, desăvârşit, pentru care nu exista nici o necesitate să moară, deoarece nu avea nici un păcat moştenit, care ar fi putut să aducă putrezirea peste El. El nu a avut nici un păcat, şi în toată viaţa Lui nu a făcut nici un păcat, ca să-L facă vrednic de moarte.”

       „O, Dumnezeule, este singurul Tău născut, care, fără pată, ca un miel a fost dus la tăiere, care stă ca o oaie înaintea celor ce o tund. Poţi Tu să vezi aceasta, Tu, Dumnezeu peste toate lucrurile, poţi să priveşti pe nemărginit de sfânt şi drept Fiu al inimii Tale cum este dus la moarte – poţi să priveşti, şi să nu simţi puterea sângelui, cum strigă către Tine? Nu s-a adăugat la aceasta, că Domnul nostru a murit, ca să apere onoarea Tatălui Său? Pentru Tine, o, Dumnezeule, pentru Tine moare El! El, Cel care atârnă pe Golgota, atârnă acolo în veneraţie faţă de hotărârile Tale, pentru împlinirea ţelului Tău, pentru apărarea onoarei Legii Tale, ca Tu Însuţi să fi glorificat, pentru ca dreptatea Ta să se poată arăta şi îndurarea Ta să domnească neîngrădită. O, Dumnezeule, Cel ce sufere în paloarea Sa cadaverică, ale cărui răni sunt pricinuite de cuiele îngrozitoare şi al cărui suflet este biciuit de chinuri de nedescris, El moare pentru Tine. Dacă nu ar exista Dumnezeu, atunci El nu ar trebui să moară. Dacă nu ar exista o Lege, care să trebuiască apărată, nici un adevăr, de apărat, dacă nu ar exista nici o onoare, nici o maiestate şi nici o dreptate care să ceară omagiu, atunci nu ar fi fost nevoie ca El să moară. Dacă Tu ai fi mulţumit, ca onoarea Ta să fie pătată, sau să nu-Ţi arăţi îndurarea, atunci nu ar fi fost necesar, ca El să moară. Dar este pentru Tine, orice durere este pentru Tine, orice oftat este pentru Tine, fiecare picătură de sânge este pentru Tine, şi nu vrei să Te laşi mişcat de aceasta?” Fraţilor, nu este putere în această voce? Dar în afară de aceasta, sângele trebuie să fi vorbit lui Dumnezeu aşa: „O, Dumnezeule, sângele, care se varsă acum, cu atâta onoare şi glorie în el însuşi, se varsă dintr-un motiv de har divin. El, Cel care moare pe cruce, moare pentru duşmanii Lui, suspină pentru aceia care Îl chinuie, sufere pentru aceia care au înfipt pumnalul în sufletul Său şi care apoi batjocoresc durerea pe care au provocat-o. O, Dumnezeule, există un lanţ pentru Dumnezeu în cer, care leagă jertfa de coarnele altarului, un lanţ al dragostei veşnice, de o nemărginită bunătate.”

       Prietenii mei, noi nu am putea să privim din pură bunăvoinţă pe un om suferind, fără ca prin aceasta să nu fim mişcaţi – să rămână Dumnezeu nemişcat? Dumnezeul desăvârşit de sfânt şi îndurător, să rămână El indiferent, când noi suntem profund mişcaţi? Privirea sângelui îngrozeşte pe unii din noi; privirea sângelui unuia cu totul nevinovat – vărsat de mâna brutalităţii – ar da naştere la fiori de groază înăuntrul nostru; dar gândul, că acest sânge a fost vărsat dintr-un motiv aşa de minunat, dintr-o dragoste dezinteresată faţă de criminali nedemni – aceasta ne-ar pune în mişcare; credeţi că nu a mişcat inima lui Dumnezeu? Preamărit să-I fie Numele, noi nu trebuie să avem astfel de presupuneri; a mişcat aşa de mult pe Tatăl nostru ceresc, că Dumnezeu a venit la oameni până în zilele noastre, şi prin acest sânge ne-a zis: „Ce ai făcut? Orice ai fi făcut, oricât de negre şi de murdare ar fi fost păcatele tale, glasul sângelui Fiului Meu strigă la mine din pământ, şi începând din această zi, din pricina Lui, am ridicat blestemul de pe pământ, şi nu vreau să-l mai blastăm. Voi veţi fi binecuvântaţi la venire şi la plecare. V-am iertat fărădelegile; am aşezat un semn pe voi, şi nici un om să nu vă producă pagubă, şi dreptatea să nu vă pedepsească, căci v-am primit în Persoana Fiului Meu iubit, aşa vinovaţi cum sunteţi. Mergeţi pe drumul vostru şi trăiţi fericiţi şi în pace, căci v-am îndepărtat fărădelegile şi păcatele voastre le-am aruncat înapoia Mea, şi a venit ziua, când se vor căuta fărădelegile voastre, dar nu va mai fi nici una, şi păcatele voastre, dar nu va fi găsit nici unul, căci Eu le voi ierta acelora, pe care îi voi lăsa.” Sângele lui Abel a avut putere mare pentru blestem, dar sângele lui Isus are putere să binecuvânteze pe fiii oamenilor.

       Vreau să rămân puţin mai mult la acest gând. Doresc să am puterea să vi-l întipăresc pe inimă; dar aceasta o poate face numai Duhul Sfânt. Dar vreau să rămân puţin asupra lui, ca să pătrundeţi în miezul lui. Observaţi, că sângele lui Abel a vorbit lui Dumnezeu cu mult înainte ca el să vorbească lui Cain. Cain a fost surd cu privire la glasul sângelui fratelui său, dar Dumnezeu l-a auzit. Păcătosule, cu mult înainte ca tu să auzi glasul sângelui lui Isus, Dumnezeu îl aude şi protejează sufletul tău păcătos. Cu mult înainte ca sângele să pătrundă în sufletul tău, ca să te moaie pentru pocăinţă, el este înaintea lui Dumnezeu pentru tine. Nu a fost vocea lui Cain, care a adus răzbunarea, ci a fost glasul sângelui lui Abel; şi nu strigătul păcătosului, care caută îndurarea, este cauza îndurării, ci strigătul sângelui lui Isus. Ştiu că îmi vei zice, că nu poţi să te rogi; ah, cât de bine este, că sângele poate s-o facă, şi că dacă tu nu te poţi ruga, ca să biruieşti, sângele se roagă. Dacă tu trebuie să ai parte de har de la Dumnezeu şi să primeşti iertarea, atunci aceasta nu va fi prin efectul rugăciunilor şi lacrimilor tale, ci prin acţiunea sângelui Fiului iubit al lui Dumnezeu. Cain nu s-a rugat pentru răzbunare, dar ea a venit prin sânge, fără ca el s-o caute; şi tu, cu toate că simţi, că nu îndrăzneşti să cauţi harul, îl vei găsi totuşi, dacă te vei încrede în sângele lui Isus, care vorbeşte pentru tine. Sângele nu are nevoie de vocea ta, ca să-şi mărească puterea la Dumnezeu; El va auzi vocea ta, dar din cauză că El a auzit mai înainte glasul sângelui lui Isus. Este bine pentru noi, că sângele lui Isus Hristos vorbeşte pentru cei vinovaţi, aşa cum sângele lui Abel vorbeşte împotriva celor vinovaţi.

       Sângele lui Isus nu vorbeşte pentru cei nevinovaţi, dacă există din aceştia, căci ei nu au nevoie de rugăciunea unei jertfe de împăcare. Isus se roagă pentru cei răzvrătiţi, ca Dumnezeu, Domnul, să locuiască între ei; pentru voi, care călcaţi legile Sale şi dispreţuiţi dragostea Sa, şi aţi luptat împotriva puterii Sale; sângele lui Isus se roagă pentru aceia, ca voi, căci El a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut.

       Sângele scump vorbeşte permanent. Aţi observat că în text se spune: vorbeşte, nu se spune: a vorbit, ci vorbeşte? Sângele lui Isus s-a rugat pentru tâlharul de pe cruce, dar

       nu îşi va pierde puterea,

       până când toţi cei mântuiţi,

       eliberaţi fiind de păcat,

       în veci vor triumfa.

       Fraţilor, dacă păcatul victorios apasă conştiinţa, este bine, de o mie de ori bine, să ştim, că noi înşine avem un Mântuitor biruitor. Deja cu mulţi ani în urmă unii dintre noi au venit la Hristos şi au găsit iertarea, dar credinţa noastră este mereu slabă, şi îndoielile noastre devin tari. Veniţi, haideţi să mergem din nou la Izvor, să privim iarăşi la cruce, căci sângele încă mai vorbeşte. În ceea ce priveşte eficienţa, sângele Domnului Isus are aceeaşi putere ca şi acum 1800 de ani, căci sângele Său are putere înaintea lui Dumnezeu, ca şi atunci, când tâlharul a zis: Doamne, adu-Ţi aminte de mine. Să ne gândim la aceasta şi să ne bucurăm. Sufletul meu, dacă nu poţi implora pe Dumnezeu, dacă nu îndrăzneşti s-o faci, dacă limba ta este liniştită şi îndoiala îţi închide gura, chiar şi atunci Isus se roagă. Apucă mijlocirea; vino şi încrede-te în El; bazează-te în totul pe El, El trebuie să biruiască, chiar dacă tu nu poţi, Lui trebuie să-I reuşească, chiar dacă tu nu ai nici o putere. Vino şi leagă-te de puterea biruitoare a sângelui scump, şi totul va fi bine cu tine, vei fi sigur, sigur pentru eternitate. Dumnezeu să ne dea harul să facem aceasta, fiecare din noi, şi a Lui să fie lauda pentru aceasta!

    III.

       Dar să mergem mai departe: sângele lui Isus vorbeşte mai bine inimilor noastre, decât sângele lui Abel.

       Presupun că cei mai mulţi din voi au citit relatările corespondenţilor de ziar, care au mers pe câmpurile de bătaie din Königgrätz sau Sadowa. Cât de înfiorător a fost să citim despre morminte, care erau pline cu sânge, şi despre mirosul cadavrelor în putrefacţie, care a fost aşa de insuportabil, că vizitatorii au trebuit să părăsească cât mai repede posibil câmpul de bătaie. Eu nu vreau să fiu iniţiatorul unui război sângeros. Cât de neînsemnat este deseori motivul pentru lupte disperate, care durează săptămâni. Presupun că unii conducători de oşti sunt obişnuiţi cu astfel de lucruri; presupun, că fără să fie impresionaţi pot să citească despre mii de oameni care au fost mutilaţi de proiectile şi bombe şi pot să privească grămezile de cadavre fără să fie cuprinşi de fiori, dar sunt sigur, că eu aş înnebuni. Să fi vinovat de sângele unui singur om, ar fi de ajuns, să alunge toată bucuria din viaţa mea; dar să verşi sângele a zeci de mii de oameni, ca să-ţi satisfaci ambiţiile, după părerea mea ar trebui să-ţi pierzi imediat minţile. Trebuie să fie o lipsă de conştiinţă, din care cauză „raţiunea” îşi mai păstrează tronul, dacă oamenii merg până la genunchi în sângele semenilor lor, numai din cauza câştigului egoist. Deoarece în timpul lui Cain nu erau războaie şi inima omenească nu era aşa de brutală, aşa cum este acum, când putem vorbi de război cu expresii blânde, aşa cum deseori are loc, pentru el, dacă a avut cu adevărat conştiinţă, trebuie să fi fost un gând înfiorător, că a omorât pe fratele său. Eu am omorât un om, eu i-am vărsat sângele. Cu siguranţă s-a trezit din somn. Cum putea să fie liniştit în patul lui singuratic? Omul cu mâna roşie! Vina, un camerist feroce, cu degetele roşii de sânge a tras perdelele de la patul său. Nu îi apărea permanent scena înaintea sufletului? Discuţia avută pe câmp, imboldul venit deodată, lovitura, sângele, privirea victimei sale, cum cerea îndurare, când o lovitură cădea după alta; şi apoi priveliştea oferită de corpul mutilat, sângele care curgea şiroaie şi semnele roşii pe pământul umed.

       Trebuie să fi fost o amintire, care atârna ca vipera de corpul ucigaşului, oriunde s-ar fi aflat el! Desigur el vrea să zidească o cetate, aşa cum ni se spune, ca să stingă aceste amintiri de foc. Apoi i-a venit gândul: l-ai lovit, cu toate că era fratele tău. Sunt eu păzitorul fratelui meu? a zis el, dar oameni vorbesc uneori cu lăudăroşenie, când inima lor vorbeşte în taină. Groaza fratricidului trebuie să-l fi urmărit  pe Cain: am omorât pe fratele meu, eu, cel întâi născut din femeie, am omorât pe al doilea născut. Şi apoi s-a întrebat: pentru ce l-am omorât? Ce rău mi-a făcut? Dacă el a adus o altă jertfă decât mine, şi chiar dacă Dumnezeu pe el l-a primit, şi nu pe mine, ce suferinţă mi-a produs el? Nevinovăţia victimei sale trebuie să fi mărit neliniştea lui, dacă Cain avea o conştiinţă, căci trebuia să-şi amintească cât de paşnic şi-a păzit Abel oile, şi el însuşi era ca una din ele, ca un miel, acest păstor era o adevărată oaie pe câmpia lui Dumnezeu. Şi totuşi Cain a trebuit să spună, l-am omorât, căci eu uram pe Dumnezeu, pe Dumnezeul în a cărui judecată curând va trebui să stau. Vă puteţi imagina omul care zilnic trebuia mustrat şi şcolarizat prin sângele fratelui său? Sufletul unui poet este pentru a-l învăţa. Gândeşte-te ce ai simţi, dacă ţi-ai omorî fratele, cum ar atârna vina deasupra ta, ca un nor negru şi ar picura oroare în sufletul tău.

       Dar, fraţii mei, în strigătul sângelui lui Isus este mai multă putere, lucrează altfel şi vorbeşte mai bine. Din sângele lui Isus se înalţă mângâiere, care este tot aşa de puternică ca şi groaza care se înalţă din sângele lui Abel. Când păcătosul priveşte la Isus cel omorât, el poate să spună: dacă nu aş şti, că acest sânge a fost vărsat atât pentru mine, cât şi prin mine, frica mea ar fi de mii de ori mai mare; dar dacă mă gândesc, că acest sânge scump este un sânge care a fost vărsat în locul sângelui meu, că este sângele, pe care Dumnezeu l-a rânduit şi l-a hotărât înainte de întemeierea lumii, ca să se verse pentru mine, dacă mă gândesc că este sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, pe care El L-a lovit, în loc să mă lovească pe mine, şi L-a făcut să poarte toată mânia Sa, pentru ca eu să nu o port, o, Dumnezeul meu, ce mângâiere curge din acest izvor binecuvântat! Aşa cum gândul la crima lui Cain v-a făcut să suferiţi, credinţa să vă facă fericiţi, când vă gândiţi la Isus Hristos Cel omorât; căci sângele lui Hristos nu poate, aşa cum am spus la începutul predicii, să aibă o voce mai puţin puternică; el trebuie să aibă un glas mult mai puternic decât al sângelui lui Abel, şi de aceea strigă mai tare pentru voi, decât a strigat sângele lui Abel împotriva fratelui său Cain. Şi atunci, păcatele mele, care strigaţi, vă pot auzi, dar nu mie teamă înaintea voastră, căci sângele lui Isus strigă mai tare decât voi. Şi atunci, conştiinţă, pot să-ţi înţeleg acuzarea, dar nu mă sperii, căci Mântuitorul meu a murit pentru mine. Eu vin înaintea lui Dumnezeu cu încredere desăvârşită, deoarece eu sunt stropit cu sângele Locţiitorului meu. Dacă grozăvia lui Cain este insuportabilă pentru o conştiinţă trezită, pacea, care îmi este dată prin sângele scump al lui Isus, este de nedescris şi nespus de mare, o pace ca un râu, o dreptate ca valurile mării. Toţi cei care aud sângele vorbind în sufletele lor, cum le spune, că păcatele au fost iertate, că Dumnezeu a fost împăcat, că noi am fost primiţi în Preaiubitul, şi că noi suntem acum păziţi în Isus şi nimeni nu va pieri şi nimeni nu ne va putea smulge din mâna Sa, toţi aceştia au o pace dulce.

       Sper, că voi cunoaşteţi puterea dulce a acestui sânge, care rosteşte pacea. Acest sânge nevinovat, rânduit să dea pace, este mai de preţ decât orice. O, sufletul meu, nu căuta niciunde în altă parte pacea, şi nu te teme niciodată, că aici nu poţi găsi pacea. Dacă tu, creştine, ţi-ai pierdut astăzi încrederea, dacă astăzi eşti conştient că ai fost greşit înaintea Domnului tău şi te-ai împotrivit Duhului Său, dacă astăzi te ruşinezi chiar de numele de „creştin”, deoarece l-ai dezonorat, dacă deznădejdea este astăzi gata să-ţi sufoce speranţa, şi eşti ispitit să renunţi la totul, vino totuşi acum, tocmai acum, la acest sânge scump. Nu te gândi că Mântuitorul meu poate să mântuiască numai pe păcătoşii mici; El este un Mântuitor mare – puternic să mântuiască. Ştiu, păcatele tale vorbesc foarte tare – sper, să le auzi glasul şi în viitor să le urăşti, dar ele nu pot să vorbească aşa de tare, ca sângele lui Isus. El zice: „Tată, Tată, degeaba am murit? Tată, Eu plătesc cu sângele Meu pentru păcătoşi, să nu fie păcătoşii mântuiţi? Eu am fost lovit pentru cei vinovaţi, să fie şi cei vinovaţi loviţi?” Sângele spune: „Dumnezeule, eu am apărat Legea Ta, ce ceri Tu mai mult? Eu am onorat dreptatea Ta, de ce să arunci Tu pe păcătoşi în iad? O, Tu bunătate divină! Poţi Tu să iei plată dublă pentru o vină, şi să pedepseşti pe aceia, pentru care a suferit Hristos? O, dreptate! Vrei să Te răzbuni? O, îndurare! Dacă drumul este făcut liber, nu vrei să vii la păcătoşii vinovaţi? O, dragoste divină! Dacă cărarea este deschisă pentru Tine, nu vrei să Te arăţi celor răzvrătiţi şi infami?” Sângele nu va mijloci în zadar; noi păcătoşii vom fi mântuiţi, sper aceasta şi pentru voi, spre lauda şi onoarea harului Său.

    IV.

       Două sau trei cuvinte în încheiere. Sângele lui Isus vorbeşte, chiar şi în textul meu, mai bine decât sângele lui Abel.

       El vorbeşte acelaşi lucru, dar într-un sens mai bun. Aţi fost atenţi la primul text? Dumnezeu a zis lui Cain: »Ce ai făcut?« Deci, aceasta este, ce sângele lui Isus îţi zice: „Ce ai făcut?” Iubitul meu ascultător, nu şti, că păcatele tale au omorât pe Mântuitorul? Dacă noi ne-am jucat cu păcatul, şi am considerat, că este un lucru mărunt, o nimica toată, cu care te poţi juca şi de care poţi să râzi, să corectăm atunci rătăcirea. Mântuitorul nostru atârnă pe cruce, şi prin păcatele noastre a fost ţintuit acolo; să le considerăm atunci mici? Privind de pe cruce la noi, Isus ne zice: „Ce ai făcut?” O, ascultătorul meu, ce ai făcut? Ai omorât pe cel mai bun Prieten al tău şi pe tine te-ai condamnat la moarte! Permiteţi-mi să mă adresez fiecăruia din voi în parte. Evaluează-ţi păcatele. Parcurge lista neagră, începând din copilărie şi până acum. Ce ai făcut? Ah! Doamne, am făcut multe, ca să plâng veşnic, dacă Tu nu ai fi plâns pentru mine. Picăturile de durere nu pot niciodată să plătească, ceea ce noi suntem datori sângelui Tău. Ah! Am făcut rău, Doamne, dar Tu mi-ai făcut bine. Ce ai făcut? Ce ai făcut? A fost o acuzare gravă a lui Cain, ea putea să-l străpungă ca o săgeată; dar pentru voi şi pentru mine este vocea blândă, întrebătoare, a dragostei Tatălui, care ne cheamă la pocăinţă. Fie ca ea să ne aducă astăzi la pocăinţă!

       Ceea ce am vrut să spun în mod deosebit, este aceasta. Dacă priviţi textul al doilea, sângele este numit »sângele stropirii«. Dacă sângele lui Abel a stropit sau nu pe Cain, nu pot să spun, dar dacă a făcut-o, atunci groaza lui trebuia să fie şi mai mare, căci el avea sângele cu adevărat asupra sa. Dar în cazul nostru bucuria se măreşte, căci sângele lui Isus nu are nici o valoare pentru noi, atâta timp cât noi nu am fost stropiţi cu el. Credinţa moaie isopul în sângele ispăşitor şi îl stropeşte asupra sufletului, şi sufletul devine curat. Stropirea cu sângele lui Isus este adevăratul motiv al bucuriei şi izvorul sigur al mângâierii creştine; stropirea cu sângele lui Abel trebuie să fi fost groază, dar stropirea cu sângele lui Isus este rădăcina şi cauza desfătării.

       Mai există ceva în acest text, şi cu aceasta închei. Apostolul spune: »noi am venit la sângele stropirii«. El numeşte aceasta printre alte lucruri, la care noi am venit. Dar, orice om cu judecată va fugi de sângele lui Abel. Cine a ucis pe aproapele lui îşi doreşte o depărtare cât mai mare între el şi cadavrul acuzator. Dar noi venim la sângele lui Hristos. Este un lucru, de care ne bucurăm, dacă contemplarea lui din partea noastră ni-l aduce tot mai aproape. Vă rog, prieteni creştini dragi, să veniţi în dimineaţa aceasta mai aproape de el, decât aţi fost până acum. Gândiţi-vă la marele adevăr, că El este Locţiitorul nostru. Zugrăviţi-vă suferinţele Mântuitorului. Staţi înaintea ochilor Lui, staţi la piciorul crucii de pe Golgota, rămâneţi în apropierea crucii Sale, şi nu vă îndepărtaţi de această privelişte mare a îndurării şi suferinţei. Veniţi mai aproape! Nu vă fie teamă. Voi păcătoşilor, care niciodată nu v-aţi încredinţat lui Isus, priviţi şi trăiţi! Veniţi la El acum!

        Vino, suflet vinovat,

        Zboară ca porumbeii,

        În rănile lui Isus.

       Nu, nu fugiţi de rănile, pe care le-aţi făcut, ci căutaţi-vă protecţia în ele; nu uitaţi suferinţele lui Hristos, ci odihniţi-vă în ele! Singura voastră speranţă constă în încrederea în Isus, în deplina încredere. Gândiţi-vă mult la durerile Domnului vostru, şi dacă am voie să propun unora dintre voi, care astăzi după masă nu vor pleca, ar fi probabil bine, dacă veţi petrece o oră sau două între serviciile divine, preocupându-vă cu suferinţele Mântuitorului. Această preocupare ar putea să fie mijlocul prin care credinţa va veni la voi. Credinţa vine prin auzire, dar prin auzirea care meditează; şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie meditat asupra Cuvântului. Deschideţi Cuvântul, citiţi istoria crucii, rugaţi pe Domnul s-o binecuvânteze cu privire la voi, şi cine ştie, dacă nu cumva unii din voi, prin Duhul divin vor auzi glasul sângelui, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Domnul să binecuvânteze pe fiecare din voi, din pricina Numelui Său! Amin.

    Sângele lui Isus vorbește mai tare decât problema (pacatuirea )ta

    Evrei 12:24

    “de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, și de sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel.”

    Astăzi, cei de la criminalistică pot, cu o probă de sânge a unui ucigaș, să-l învinuiască pe acesta la judecată. Așadar, vedem că, într-un fel, sângele vorbește.

    Atunci când Abel a fost ucis de către Cain, Dumnezeu i-a spus lui Cain că sângele fratelui său strigă (Geneza 4). Sângele lui Abel striga: Răzbunare! Răzbunare!

    Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că sângele lui Isus strigă mai tare decât cel al lui Abel. Dacă sângele lui Abel striga: ”Răzbunare!”, sângele lui Isus strigă: ”Eliberare”.

    Eliberare de ce? De păcatele tale și de orice efect pe care păcatul îl are peste viața ta.

    Orice problemă ai avea, a cărei rădăcina este păcatul, sângele lui Isus strigă mai tare. Boala, de exemplu, a intrat în lume prin păcat. Frica și depresia au intrat în lume prin păcat. Sângele lui Isus strigă mai tare decât toate acestea.

     

    Versete relevante pentru subiectul: Sânge

     

    https://www.quickbible.ro/subiecte/S/sange

    Geneza 9:4 [+2/-1]
    Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați.
    Exodul 12:7 [+0/-0]
    Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.
    Exodul 29:20 [+0/-0]
    Să junghii berbecul; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron și pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii lor drepte și pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropești pe altar de jur împrejur.
    Exodul 30:10 [+0/-0]
    Numai o dată pe fiecare an, Aaron va face ispășire pe coarnele altarului. Ispășirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispășirea păcatului, printre urmașii voștri. Acesta va fi un lucru preasfânt înaintea Domnului.”
    Leviticul 3:17 [+0/-0]
    Aceasta este o lege veșnică pentru urmașii voștri, în toate locurile unde veți locui. Cu niciun chip să nu mâncați nici grăsime, nici sânge.»”
    Leviticul 4:6 [+0/-0]
    să-și înmoaie degetul în sânge și să stropească de șapte ori înaintea Domnului, în fața perdelei dinăuntru a Sfântului Locaș.
    Leviticul 7:26 [+0/-0]
    Să nu mâncați sânge, nici de pasăre, nici de vită, în toate locurile în care veți locui.
    Leviticul 8:23 [+0/-0]
    Moise a înjunghiat berbecul, a luat din sângele lui și a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mâinii drepte și pe degetul cel mare de la piciorul lui cel drept.
    Leviticul 14:14 [+0/-0]
    Preotul să ia din sângele jertfei de ispășire; să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curățește, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui și pe degetul cel mare de la piciorul drept.
    Leviticul 14:25 [+0/-0]
    Să înjunghie mielul jertfei pentru vină. Preotul să ia din sângele jertfei pentru vină; să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curățește, pe degetul cel mare al mâinii drepte și pe degetul cel mare al piciorului drept.
    Leviticul 17:11 [+1/-1]
    Căci viața trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele voastre, căci prin viața din el face sângele ispășire.›
    Numeri 19:4 [+0/-0]
    Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii și să stropească de șapte ori înaintea cortului întâlnirii.
    Deuteronomul 12:16 [+0/-0]
    Numai sângele să nu-l mâncați, ci să-l vărsați pe pământ ca apa.
    Deuteronomul 19:10 [+0/-0]
    pentru ca să nu fie vărsat sângele celui nevinovat în mijlocul țării pe care ți-o dă de moștenire Domnul Dumnezeul tău, și astfel să fii vinovat de omor.
    1 Samuel 14:34 [+0/-0]
    Apoi a adăugat: „Împrăștiați-vă printre popor și spuneți fiecăruia să-și aducă boul sau oaia și să-l înjunghie aici. Apoi să mâncați și nu păcătuiți împotriva Domnului, mâncând cu sânge.” Și peste noapte, fiecare din popor și-a adus boul cu mâna, ca să-l înjunghie pe piatră.
    1 Samuel 19:5 [+0/-0]
    și-a pus în joc viața, a ucis pe filistean și Domnul a dat o mare izbăvire pentru tot Israelul. Tu ai văzut și te-ai bucurat. Pentru ce să păcătuiești împotriva unui sânge nevinovat și să omori fără pricină pe David?”
    2 Samuel 1:16 [+0/-0]
    Și David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: «Am omorât pe unsul Domnului!»”
    1 Împărați 2:31 [+0/-0]
    Împăratul a zis lui Benaia: „Fă cum a zis, lovește-l și îngroapă-l; și ia astfel de peste mine și de peste casa tatălui meu sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei.
    2 Împărați 21:16 [+0/-0]
    Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, afară de păcatele pe care le-a săvârșit și în care a târât și pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului.
    Psalmi 94:21 [+0/-0]
    Ei se strâng împotriva vieții celui neprihănit și osândesc sânge nevinovat.
    Isaia 59:7 [+0/-0]
    Picioarele lor aleargă spre rău și se grăbesc să verse sânge nevinovat; gândurile lor sunt gânduri nelegiuite, prăpădul și nimicirea sunt pe drumul lor.
    Ieremia 2:34 [+0/-0]
    Până și pe poalele hainei tale se află sângele sărmanilor nevinovați, pe care nu i-ai prins făcând nicio spargere.
    Plângerile lui Ieremia 4:13 [+0/-0]
    Iată rodul păcatelor prorocilor săi, a nelegiuirilor preoților săi, care au vărsat în mijlocul lui sângele celor neprihăniți!
    Ioel 3:19 [+0/-0]
    Egiptul va ajunge pustiu, Edomul va ajunge o pustie stearpă din pricina silniciei făcute împotriva copiilor lui Iuda, al căror sânge nevinovat l-au vărsat în țara lor.
    Zaharia 9:11 [+0/-0]
    Însă, cât pentru tine, Sioane, din pricina legământului tău pecetluit cu sânge, voi scoate pe prinșii tăi de război din groapa în care nu este apă.
    Matei 26:28 [+0/-0]
    căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.
    Matei 27:4 [+0/-0]
    și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.”
    Luca 11:50 [+0/-0]
    ca să se ceară de la acest neam sângele tuturor prorocilor care a fost vărsat de la întemeierea lumii:
    Ioan 6:56 [+0/-0]
    Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine, și Eu rămân în el.
    Ioan 19:34 [+0/-0]
    ci unul din ostași I-a străpuns coasta cu o suliță; și îndată a ieșit din ea sânge și apă.
    Faptele Apostolilor 5:28 [+0/-0]
    „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați pe norod în Numele acesta? Și voi iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele acelui om.”
    Faptele Apostolilor 15:20 [+0/-0]
    ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge.
    Faptele Apostolilor 18:6 [+0/-0]
    Fiindcă iudeii i se împotriveau și-l batjocoreau, Pavel și-a scuturat hainele și le-a zis: „Sângele vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la neamuri.”
    Faptele Apostolilor 20:28 [+0/-0]
    Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.
    Romani 5:9 [+0/-0]
    Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.
    Coloseni 1:20 [+0/-0]
    Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum
    Evrei 9:7 [+0/-0]
    Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi.
    Evrei 9:22 [+0/-0]
    Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea.
    Evrei 11:28 [+0/-0]
    Prin credință au trecut ei Marea Roșie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghițiți.
    Evrei 12:24 [+0/-0]
    Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din ceruri,
    1 Petru 1:2 [+0/-0]
    Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie
    1 Petru 1:18 [+0/-0]
    ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană.
    1 Ioan 1:7 [+0/-0]
    Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.
    Apocalipsa 1:5 [+0/-0]
    și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.
    Apocalipsa 5:9 [+0/-0]
    Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ!”
    Apocalipsa 7:14 [+0/-0]
    Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui.
    Exodul 12:13 [+1/-2]
    Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi țara Egiptului.
    Evrei 9:14 [+0/-1]
    Și tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemați să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită.
    1 Petru 1:19 [+0/-1]
    El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi,
    Exodul 24:8 [+0/-2]
    Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”
    Apocalipsa 12:11 [+0/-2]
    De aceea bucurați-vă, ceruri și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.”

    David Wilkerson (1931-2011)May 8, 2018

    Fără îndoială, sângele lui Isus Hristos este cel mai prețios dar pe care Tatăl nostru ceresc ni l-a dăruit. Creștinii cântau despre puterea sângelui Său într-o cântare veche care spunea aşa: „Există putere, putere, putere minunată în sângele prețios al Mielului.”

    Mă tem însă că nu reușim să înțelegem semnificația măreaţă a sângelui lui Isus. Deși este adevărat că prin sângele Său suntem eliberați de robia nelegiuirii – toate păcatele noastre sunt acoperite – există mult mai multă virtute și valoare în preţul sângelui Său.

    Majoritatea creștinilor știu că Isus și-a vărsat sângele pentru noi. Când Hristos a înălţat paharul la ultimul Paște, El a spus: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.” (Luca 22:20)  Noi ne amintim de sacrificiul Său ori de câte ori participăm la cina Domnului. Dar în Scriptură sângele Său este prezentat în două moduri: vărsarea de sânge și stropirea cu sânge.

    Un exemplu familiar al „stropirii cu sânge” este atunci când israeliților li s-a poruncit să ia isop, să-l înmoaie în sângele unui miel și să-l stropească pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii pentru a fi protejați de îngerul morții. Casa cu sângele aplicat pe uşi a scăpat cu viaţă (vezi Exodul 12: 22-23). Dacă sângele ar fi rămas pur și simplu în lighean, nu ar fi avut niciun efect. A trebuit să fie aplicat – stropit – pentru a obține eficacitatea.

    Acest sânge din Exod 12 este sângele lui Hristos. Sângele care curgea la Calvar nu a fost irosit – nu a căzut pe pământ și a dispărut. A fost colectat într-o fântână cerească, gata să stropească porţile inimii tale, nu numai pentru a-ţi oferi iertare, ci și pentru protecția împotriva tuturor puterilor distrugătoare ale lui Satan. Proclamă victoria sângelui lui Isus în viața ta și începe să-L lauzi într-un mod nou!

     

    Care e semnificația sângelui lui Cristos?

    Răspuns: Sintagma „sângele lui Cristos” e folosită de câteva ori în Noul Testament și este expresia morții ca jertfă și a lucrării depline de ispășire a lui Isus în locul nostru. Referirile făcute la sângele Mântuitorului includ realitatea că în mod literal El a sângerat pe cruce, dar, și mai semnificativ, că a sângerat și a murit pentru păcătoși. Sângele lui Cristos are puterea de a face ispășire pentru un număr infinit de păcate comise de un număr infinit de oameni, de-a lungul secolelor, și toți cei a căror credință se bazează pe acel sânge vor fi salvați.

    Realitatea sângelui lui Cristos ca mijloc de ispășire pentru păcat își are originea în Legea mozaică. O dată pe an, preotul trebuia să aducă o jertfă din sângele animalelor pe altarul Templului pentru păcatele oamenilor. „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9.22) Dar aceasta era o jertfă de sânge limitată în eficiența sa, de aceea trebuia adusă din nou și din nou. Aceasta era o prefigurare a jertfei pe care Isus a adus-o pe cruce „o dată pentru totdeauna”. (Evrei 7.27) Odată adusă această jertfă, nu a mai fost nevoie de sângele taurilor și a țapilor.

    Sângele lui Cristos este temelia noului legământ. În noaptea de dinainte să meargă la cruce, Isus le-a dat ucenicilor paharul cu rodul viței și le-a spus: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Luca 22.20) Turnarea vinului în pahar simboliza sângele lui Cristos care va fi vărsat pentru toți cei care vor crede în El. Când Și-a vărsat sângele pe cruce, Isus a eliminat cerințele vechiului legământ pentru jertfe de animale aduse în mod continuu. Sângele lor nu era suficient să acopere păcatele oamenilor, numai temporar, pentru că păcatul înfăptuit împotriva unui Dumnezeu sfânt și infinit cere o jertfă sfântă și adusă la infinit. „Dar aducerea-aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele.” (Evrei 10.3) În timp ce sângele taurilor și al țapilor era o „aducere-aminte” a păcatului, „sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1.19) a plătit în întregime datoria păcatului pe care o aveam față de Dumnezeu și nu mai avem nevoie de nicio altă jertfă pentru păcat. Chiar înaintea morții, Isus a spus: „S-a isprăvit”, semnificând că întreaga lucrare de răscumpărare a fost terminată pentru totdeauna, „căpătând o răscumpărare veșnică” pentru noi. (Evrei 9.12)

    Sângele lui Isus nu numai că îi răscumpără pe credincioși din păcat și din pedeapsa veșnică, ci „va curăți cugetul nostru de faptele moarte, ca să-I slujim Dumnezeului celui viu”. (Evrei 9.14) Acest lucru înseamnă că nu numai că acum suntem eliberați de a aduce jertfe care sunt „nefolositoare” pentru obținerea mântuirii, ci suntem eliberați de bazarea pe lucrările fără valoare și zadarnice ale cărnii în a-I plăcea lui Dumnezeu. Pentru că sângele lui Cristos ne-a răscumpărat, acum suntem făpturi noi în Cristos (2 Corinteni 5.17) și, prin sângele Lui, suntem eliberați de păcat ca să-I slujim Dumnezeului celui viu, să-L glorificăm și să ne bucurăm de El pentru totdeauna

    Sângele Ispăşitor

    Ce înseamnă sângele ispăşitor pentru tine?

    Plata pentru păcat trebuia onorată. Ceea ce nu am fost în stare să facem pentru noi înşine, a făcut Cristos în locul nostru!

    Refrenul unei cântări vechi ne spune: “E puterea ce minuni face, Sângele Mielului.” Citind Biblia aflăm că, deasupra tuturor temelor pe care le cuprinde, Biblia premăreşte ispăşirea înfăptuită de Domnul Isus Cristos. Citind Biblia învăţăm că Sângele lui Isus Cristos a fost preţul pentru răscumpărarea noastră. Totuşi, înţelegem noi pe deplin învăţăturile Bibliei cu privire la acest Sânge? Care este importanţa Sângelui lui Cristos pentru cineva care îl caută pe Dumnezeu?

    Biblia nu descrie compoziţia chimică a sângelui în termeni ştiinţifici. Dar, totuşi, Biblia ne spune ceva care este un lucru de bază pentru înţelegerea noastră cu privire la acest fluid care circulă prin arterele şi venele noastre. În Leviticul 17:11 citim: “Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.”

    Când l-a creat pe om, Dumnezeu a format trupul din ţărâna pământului, iar după aceea i-a suflat în nări suflare de viaţă. Când Adam a păcătuit, moartea şi-a făcut intrarea în spiţa familiei umane. Trupul omenesc a devenit subiectul stricăciunii şi morţii. Şi în acel stadiu timpuriu al istoriei omenirii, a avut loc prima reprezentare a lui Isus, Jertfa Desăvârşită. Sângele animalelor a fost vărsat când Dumnezeu a ucis animale pentru a-l îmbrăca pe Adam şi pentru a o îmbrăca pe Eva, după ce ei nu au ascultat de Dumnezeu. Cuvântul ispăşire înseamnă “o acoperire.” Singura modalitate prin care păcatul celor doi putea să fie acoperit a fost prin vărsarea de sânge.

    Dovada Ispăşirii în Vechiul Testament 

    De-a lungul Vechiului Testament, aflăm dovezi suplimentare ale cerinţei de sânge ca singur mijloc de ispăşire. Jertfa de sânge adusă de Abel a fost primită de Dumnezeu, în timp ce jertfa din roadele pământului adusă de Cain nu a fost primită de Dumnezeu. Noe a adus şi el jertfe lui Dumnezeu când a ieşit din corabie după potop. Avraam a fost cunoscut pentru nenumăratele jertfe pe care le-a adus Domnului.

    Când israeliţii au fost eliberaţi din sclavia egipteană, sângele unui miel fără cusur a fost pus pe stâlpii şi pe pragurile de sus ale uşilor caselor lor. Lucrul acesta i-a scăpat de la moarte timp în care cel dintâi născut din fiecare casă egipteană a fost ucis. “Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului.” (Exodul 12:13). Dacă israeliţii nu ar fi băgat în seamă porunca de a pune sânge, dacă s-ar fi aventurat să iasă de sub sângele pus în noaptea aceea sau dacă ar fi pus cu totul altceva pe stâlpii şi pe pragurile de sus ale uşilor caselor lor, în locul sângelui poruncit de Dumnezeu, cei dintâi născuţi ai fiecărei familii israelite ar fi pierit şi ei.

    Multe aspecte ale legii Levitice şi ale închinării din Cortul Întâlnirii priveau, de asemenea, înainte către vremea în care Isus, Mielul lui Dumnezeu, avea să-şi verse Sângele Lui pentru a răscumpăra omenirea. Jertfele zilnice le aminteau poporului de eficacitatea sângelui. Ţapul ispăşitor dus în pustiu cu ocazia Zilei Anuale a Ispăşirii îl reprezenta pe Cristos, care a luat asupra Sa atât condamnarea, cât şi blestemul păcatului. Când Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor, ar fi fost lovit cu moartea dacă nu ar fi adus mai întâi sânge ca jertfă.

    Referitor la Jertfa lui Cristos 

    Cu toate acestea, nu este îndeajuns doar a recunoaşte semnificaţia istorică a Sângelui lui Cristos. Într-o zi, cu aproape două mii de ani în urmă, toate felurile de umbre (ale lucrurilor viitoare, referitoare la Isus Cristos) care sunt consemnate în Vechiul Testament şi-au găsit apogeul la Calvar. Acolo s-a adus Jertfa Desăvârşită, iar răscumpărarea a fost plătită prin “Sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1:19).

    Cristos a fost vrednic să ispăşească pentru toate păcatele omenirii pentru că numai Sângele Lui a fost fără de păcat. Concepţia lui în pântecul Mariei a fost supranaturală. Un studiu al procesului concepţiei descoperă faptul că ovulul feminin în sine nu are sânge şi nici sperma bărbătească nu are sânge. Când ovulul şi sperma se unesc, atunci se produce concepţia şi astfel începe o nouă viaţă. La momentul unirii celor două celule se stabileşte tipul de sânge. Biblia afirmă clar că Duhul Sfânt, care s-a pogorât peste Maria, şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit-o, au determinat zămislirea lui Isus. Dumnezeu a sădit viaţa Fiului Său, care deja exista, în pântecul unei fecioare, iar astfel Sângele Fiului lui Dumnezeu a constituit un tip aparte şi scump de Sânge, întru totul curăţit de orice fel de pată a păcatului adamic.

    Biblia proclamă cu claritate că toţi au păcătuit şi că au nevoie de răscumpărare. “Şi fără vărsare de sânge nu este iertare.” (Evrei 9:22). Era de trebuinţă ca Cristos să moară în locul nostru pentru a satisface justiţia divină şi pentru a-l ierta pe păcătos. Sângele lui Isus a fost vărsat pentru fiecare om, “pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16).

    Puterea în Sângele lui Isus 

    Puterea Sângelui ispăşitor nu este limitată la răscumpărare. Astfel, citim: “De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.” (Evrei 13:12). Sfinţirea este a doua lucrare a harului prin care natura înnăscuă a păcatului este smulsă din vieţile noastre, făcându-ne curaţi şi sfinţi pe dinăuntru.

    Sângele lui Isus foloseşte la vindecarea noastră. În Isaia 53:5 citim următoarele: “…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Acest gând este repetat de Petru când a spus despre Cristos: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24).

    Sângele lui Isus este de importanţă primordială în rugăciunea de mijlocire. Atunci, când cei care se supun fiecărei porunci cunoscute a lui Dumnezeu au nevoie de ocrotire, de eliberare sau de întărire, ei au acces la Dumnezeu prin Sângele lui Isus. “Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, …să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. ” (Evrei 10:19,22). Astăzi, Isus este Marele nostru Preot, care mijloceşte înaintea Tatălui pentru noi cu Sângele Său.

    Orice încercare de a pune o valoare pe Sângele lui Cristos ar fi imposibilă. Valoarea este de neasemuit! Cu adevărat, există putere ce face minuni în Sângele lui Isus.

     

    Osea 4:6 Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă

    http://eliahu.uv.ro/

     

    O CREDINTA FALSA (indiferent care ar fi ea), NUMAI APARENT ESTE INOFENSIVA CACI, DE FAPT ITI OTRAVESTE SPIRITUL=(Shehina)=SUFLETUL VIU (Genesa 2:7) mort in Eden dar renascut in tine prin TERAPIA SUFERINTEI la care ai fost supus pana in acest moment in spatiul material (unde si pentru care omul a fost aruncat din Eden -Genesa 3: 16-19) . Plecand de la acest mare adevar, si constienti de faptul ca, in spatiul nostru CUNOASTEREA a fost, este si va fi mereu PERFECTIBILA este timpul sa deschidem larg portile tolerantei dintre religii, pentru ca, printr-un efort comun sa putem deschide larg si mereu cat mai corect poarta de intrare in EDEN pentru reintalnirea cu D-zeu (GLORIE VESNICA LUI! AMIN!)

    Printr-o CUNOSTINTA deosebita VINE mantuirea omului (Isaia 53:11), CUNOSTINTA care va invata mentalul sau EUL sau EGOUL omului cum trebuie sa procedeze pentru a se impaca cu D-zeu, pentru a fi primit de D-zeu in FATA SA (Exod 3:5,6) . Aceasta este cea mai importanta problema. In primul rand omul nu are voie sa-si faca vreo infatisare mentala a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. (Exod.20:4,5Deut.5:8) pentru a se inchina acestei infatisari mentale. Infatisarea mentala a lui D-zeu sub forma de tata, fiu,….etc, este interzisa. Dar Mintea omului , prin insasi functionarea ei, pentru intelegerea oricarui fenomen, foloseste intotdeauna infatisari- modelari ale acelui fenomen cu procese deja cunoscute, cu fenomene sau lucruri deja cunoscute “care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul”. Aceasta modalitate de modelare “scluptare” a unui proces , fenomen, fiinta sau obiect dupa unele mode intalnite in natura, pentru intelegerea lui mentala, este o modalitate confortabila de intelegere mentala de catre mentalul omului, dar devine o modalitate otravitoare pentru SPIRITUL omului atunci cand omul vre sa-L cunoasca pe D-zeu. Din acest motiv, pe durata intalnirii cu D-zeu (si numai pe aceasta durata scurta), omului i se cere sa-si suprime orice capacitate mentala, de modelare mentala pentru a elimina tendinta de a realiza modele mentale la care omul sa se inchine. Astfel, pentru prima data D-zeu se prezinta lui Moise si prin Moise intregului popor evreu, si prin intregul popor evreu intregii umanitati, sub un nou NUME ULTRA-SECRET-SFANT reprezentat de TETRAGRAMA “

    YHWH

    ” adica “EU SUNT”, a carei semnificatie mentala este inaccesibil intelegerii de catre RATIUNEA CONSTIENTA-MENTALUL OMULUI, capul care conduce EUL omului, actualul FALS dumnezeu – BAAL ce detine in prezent controlul total asupra omului. Intelegand acest lucru putem accepta cel mai mare secret de succes in relatia cu D-zeu: Necesitatea ne a ne suprima capacitatile mentale in PREZENTA lui D-zeu, de a ne “acoperi” capul, fruntea, capacitatile de intelegere cu o “kippa”, cu o (Exod 3:6, 1Regi 19:13) “manta”, cu un “THALIT” – Shal de rugaciune. Aceasta suprimare mentala putem sa-i spunem Auto-Blocaj Mental sau BLOCAJ MENTAL AUTO-INDUS, prin care omul isi blocheza pentru scurt timp functiile ratiunii propiului sau EU , dar, fara sa afecteze viata biologica a neuronilor implicati in actul mental, ci doar blocand in mod constient asocierea acestor neuroni pe durata intalnirii cu D-zeu, in tendinta lor de a genera actul mental, functionand astfel numai RATIUNEA ascunsa a SPIRITULUI, acoperita de RATIUNEA VIE a MINTII (atunci cand aceasta este vie, dar RATIUNEA SPIRITULUI devine operationala pe durata in care RATIUNEA MINTII este blocata). Aceasta capacitate constienta a omului de a produce AUTO-BLOCAJ MENTAL este posibila si poate fi activata oricand cu valoare de auto-pedepsire la PEDEAPSA MAXIMA (DECAPITARE) a EULUI, si este o capacitate cu care omul a fost dotat, imbracat (Genesa 3:21) in mod special imediat dupa pacatul original de catre CREATOR ca singura posibilitate de a reinstaura PACEA dintre om si D-zeu. Acest AUTO-BLOCAJ MENTAL este echivalent cu zdrobirea capului sarpelui din constiinta omului de catre SPIRITUL omului, singurul care are acces la D-zeu, conducand singur relatia om -D-zeu.. Prin acest procedeu, EUL omul accepta ca o necesitate sa-si jertfeasca propiul CAP, propia minte-ratiune, devine orb si surd in FATA lui D-zeu, devine ROBUL si PRIETENUL lui D-zeu (Isaia 42:19): “Cine este orb, daca nu ROBUL MEU si SURD ca solul MEU pe care-l trimit? Cine este orb ca PRIETENUL lui D-zeu si o si ORB ca ROBUL Domnului?”. Da exista astfel o tehnica foarte eficienta de a deveni PRIETEN cu D-zeu, si toti oamenii care sunt prieteni cu D-zeu sunt prieteni si intre ei. Asa va fi o lume mai buna.
    Exprimand acest lucru in mod simbolic, in acele momente de intalnire dintre om si D-zeu, omul este obligat sa-si acopere cu o KIPPA fruntea-capul, adica sa-si acopere ( Exod 3:5,6) ochii mintii, pentru ca omul sa nu poata vedea cu ochii mintii pe D-zeu si sa nu moara, stiind (Exod 33:20) ca “NU POATE omul sa MA vada si sa TRAIASCA”. Prin aceasta procedura ochii spiritului sunt fortati sa se deschida si sa priveasca pe D-zeu, sa comunice cu EL, sa se lase calauzit de D-zeu (Isaia 42:16): “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, ii voi POVATUI (SFATUI) pe carari nestiute de ei”.Vrei un sfat urgent de la D-zeu? Vrei sa fii prieten cu D-zeu? Pregateste-te sa intalnesti pe D-zeu! AUTO-blocheaza-ti mintea-ratiunea ta constienta si toate capacitatile conectate la ratiunea ta constienta pe durata intalnirii cu D-zeu. Nu incerca sa chemi, sa invoci NUMELE LUI decat daca esti pregatit in acest fel, pentru ca mintea indezirabila a EULUI tau sa nu fie schilodita in Prezenta lui D-zeu (asa cum s-a intamplat cu CAIN) !
    Omul traieste astazi prin EUL lui, care se identifica cu MINTEA-CAPUL SARPELUI si care s-a nascut in Eden la intalnirea cu Sarpele edenic, atunci cand SARPELE a SCHIMBAT, a deformat MINTEA-gandirea omului (pana atunci hotarata sa nu incalce porunca lui D-zeu) facand-o asemanatoare cu gandirea Sarpelui care jinduia dupa puterea lui D-zeu.Tot atunci a murit FIUL lui D-zeu (nascut in om) care este SUFLAREA de VIATA care a facut din om un SUFLET VIU si care a fost nascuta (suflata) direct din D-zeu in om. Astazi, ochii mintii deformate din om nu au voie sa vada pe D-zeu, si fiindca in acest mod, aceasta minte deformata este fortata sa emane niste ganduri deformate despre D-zeu, profanand, STRAPUNGAND astfel pe D-zeu. D-zeu este unic si pentru EL nu exista nici un model mental de intelgere. Cunoasterea Lui se poate face numai prin contact direct spiritual cu EL. Experienta intalnirii cu D-zeu este o experienta GRANDIOASA care nu poate fi descrisa si nici nu trebuie descrisa intr-un limbaj mental sau cu imagini mentale. EUL omului-acest fiu de sarpe nascut in om nu are dreptul sa se intalneasca sau sa fie adus viu (in viata- in starea de functionalitate) in FATA lui D-zeu deoarece prezenta acestuia in FATA lui D-zeu STRAPUNGE, pangareste in mod involuntar pe D-zeu si ca reactie este mutilat de catre NIMICITORUL-ce protejaza pe D-zeu (asa cum a fost mutilat spiritul si mintea lui Cain atunci cand Cain s-a intalnit cu D-zeu). Dar, daca EUL omului, acest fiu de sarpe nascut in om este adus mort functional (cu functiile mentale blocate) de catre spiritul renascut al omului in fata lui D-zeu, acest lucru are un efect invers strapungerii lui D-zeu si este acceptat de catre D-zeu ca jertfa strict necesara pe care SPIRITUL renascut al omului trebuie sa o aduca in FATA lui D-zeu. Numai procedand in acest fel, SPIRITUL omului este renascut si este alimentat din apa vietii. Daca spiritul omului se prezinta cu mintea lui treaza -activa la intalnirea cu D-zeu, D-zeu il primeste dar pericolul este imens fiindca mintea omului cade sub incidenta loviturilor nimicitorului (venite de la “sabia invapaiata” plantate la poarta de intrare in Eden la “POMUL VIETII” -Genesa 3:24- ce protejaza pe D-zeu si spatiul edenic ce inconjoara pe D-zeu. Daca pe durata acestei intalniri apare un moment de indoiala, aceasta este semnul cel mai clar ca ratiunea- mintea nu a fost data la moarte decat in mod superficial. Nu Spiritul nostru se imdoieste ci mintea noastra se indoieste. Aceasta necredinta-indoiala vine numai de la mintea-ratiuna omului care nu a fos data suficient de profund la moarte, si asta prezinta un pericol de schilodire a mintii noastre asa cum a fost schilodita mintea lui Cain in Fata lui D-zeu fiindca nu a stiut cu ce jertfa sa vina in Fata lui D-zeu (jertfirea mintii lui- capul EULUI-zdrobirea capului de sarpe). Deformarea mintii atrage dupa ea deformarea functiilor vitale ale organismului, care sunt supravegheate si reglate de mintea noastra vegetativa, si deci apar boli de tot felul in organism. Daca suntem in aceasta situatie, in mod urgent trebuie sa dam din nou si mult mai profund la moarte mintea noastra in FATA lui D-zeu pentru a nu fi grav schilodita. Nu exista bucurie mai mare care sa iti aduca o pace atat de mare in suflet decat aceea de a te impaca cu D-zeu pe aceasta cale, dand astfel la moarte EUL tau din CONSTIINTA ta, mintea Eului tau care a profanat pe D-zeu, condamnand sarpele vinovat din constiinta ta la pedeapsa maxima-DECAPITAREA, zdrobirea (Genesa 3:15) CAPULUI de SARPE.

    Vizualizarea SARPELUI de arama MORT, ridicata de MOISE in PUSTIE are o semnificatie profunda in PUSTIA CONSTIINTEI noastre: necesitatea uciderii EULUI NOSTRU (fiul omului) caruia “i s-au deschis ochii” (Genesa 3:7), s-a nascut in momentul cand omul a satisfacut dorinta SARPELUI edenic, acest lucru avand consecinta imediata stingerea, moartea SPIRITULUI omului, FIUL lui D-zeu (suflat-nascut din D-zeu -Genesa 2:7) si care face din om un suflet viu. Intre cei doi FII nascuti in om (fiul omului si FIUL lui D-zeu) exista o incompatibilitate otravitoare-totala. Aceasta “inaltare” a sarpelui mort nu trebuie inteleasa in sensul malefic ca un indemn pentru ca observatorul acestui sarpe mort de arama sa-si ofere increderea totala-nelimitata in acest SARPE-“FIU al omului” cum se doreste in CRESTINISM (Ioan 3:15). Intelesul acestei “inaltari” a sarpelui mort este un mesaj care sa ne determine sa ne ucidem propiul EU-sarpe din constiinta fiecaruia din noi, pentru ca SPIRITUL -FIUL lui D-zeu (suflat-nascut din D-zeu, dar mort dupa pacatul edenic sa renasca din D-zeu, in constiinta fiecaruia din noi cu dreptul de MARE PREOT MESIA care sa intermedieze PACEA om-D-zeu. Da, SARPELE din pustia constiintei omului (EUL omului) s-ar da cu bucurie la moarte pentru o scurta perioada de timp, daca in schimbul acestui fapt ar primi inchinarea oamenilor care sa se increada nelimitat in el, acceptandu-l ca dumnezeul si salvatorul lor. Dar acesta trebuie sa se dea la moarte in FATA lui D-zeu nu pentru a deveni dumnezeul omului ci pentru a fi mantuit si a fi renascut de catre D-zeu o fiinta noua pe rol de ROB si animal de povara (“magar de povara”) pentru SPIRITUL RENASCUT-MESIAH, eliminandu-se astfel incompatibilitatea toxica dintre cei doi (Zaharia 6:13), pentru a sustine impreuna, in calitate de “unsi” functionarea (Zaharia 4:14) celui de-al TREILEA TEMPLU construit in constiinta umanitatii, in constiinta fiecarui om.
    In plus, D-zeu este prea sfant ca sa accepte o solutie nedreapta-de compromis in care cineva considerat nevinovat sa fie omorat in contul unui vinovat. La D-zeu “scopul nu scuza mijloacele” cum se accepta uneori in umanitate. Dar, D-zeu indica utilizarea acestui principiu ‘”pars pro toto”(UCIDEREA UNEI PARTI DIN ORGANISM PENTRU CA INTREGUL ORGANISM SA TRAIASCA) numai cand “PARS”- partea din tot este bolnava, capabila sa contamineze intregul organism. Este de asteptat ca sarpele sa foloseasca acelasi principiu dar inversat, pastrand rima enuntului (pentru a fi usor acceptat) dar eliminand, negand continutul, facand ca tot ce este mai bun din organism sa fie omorat in numele acestui principiu inversat. Utilizarea, practicarea acestui principiu inversat in FATA lui D-zeu produce scarba totala lui D-zeu, si determinand indepartarea lui de om, chiar si atunci cand D-zeu vine in calitate de JUDECATOR pentru pedepsirea pacatosului. Asa s-a ajuns la practicarea de jertfe nevinovate, “fara cusur” in FATA lui D-zeu-JUDECATORUL (Vezi efectul jertfei de pasti cand D-zeu intra sa pedepseasca numai casele egiptenilor in care nu vedea sangele mielului jertfit. De asemenea, jertfa lui Abel l-a indepartat pe acesta sa se intalneasca cu D-zeu (fapt apreciat de D-zeu deoarece ABEL NU ERA PREGATIT PENTRU ACEASTA INTALNIRE SI mintea lui ABEL NU A FOST AFECTATA ), pe cand jertfa lui Cain nu l-a impiedicat pe Cain sa se intalneasca cu D-zeu-LUCRU RAU, FIINDCA CAIN NU ERA PREGATIT PENTRU ACEASTA INTALNIRE SI MINTEA LUI CAIN A FOST ATACATA-AFECTATA PROFUND). Dar izgonirea lui D-zeu -Judecatorul poate fi NUMAI o solutie de moment, dar nu poate fi o solutie pe termen lung pentru salvarea omului. SALVAREA OMULUI VINE NUMAI DIN INTALNIREA CU D-ZEU, DACA OMUL VINE BINE PREGATIT CA SA FIE ACCEPTAT CU BINE LA ACEASTA INTALNIRE. PENTRU ACEASTA OMUL TREBUIE SA ADUCA CA JERFA DE IMPACARE CU D-ZEU MOARTEA EULUI SAU, DECI MOARTEA SARPELUI DIN CONSTIINTA LUI, PRIN ZDROBIREA CAPULUI ACESTUI SARPE, DAREA LA MOARTE A MINTII EULUI NOASTRU PRIN AUTO-BLOCAJ MENTAL PE DURATA INTALNIRII CU D-ZEU.

    Dar, D-zeu ACCEPTA SI indica utilizarea acestui principiu “pars pro toto”numai cand partea din tot este bolnava, capabila sa contamineze intregul organism.

    Este o BUCURIE imensa faptul ca D-zeu a daruit omului-“semintei femeii” (Genesa 3:15) capacitatea de a zdrobi capul sarpelui din constiinta lui. Eul nostru renascut (de catre D-zeu) pe rol de animal de povara pentru SPIRITUL nostru (care este Duhul lui D-zeu”suflat” in noi de catre D-zeu (Genesa 2:7) si care (Isaia 11:2) “se va odihni peste el”)- trebuie sa iubeasca pe D-zeu cu o dragoste atat de fierbinte, incat sa se dea la moarte in FATA lui D-zeu stiind ca este urat de D-zeu si ca nu poate fi privit de catre D-zeu si stiind ca moartea EULUI nostru in FATA lui D-zeu, produce o mare placere lui D-zeu si stiind ca D-zeu il renaste din nou in noi dupa fiecare astfel de auto-sacrificare, ridicandu-i un alt CAP, o alta minte eliberata de orice rau (Psalm 110:7). Astfel, EUL nostru renascut se da (Isaia 11:3) cu mare placere la moarte prin procedeul de BLOCAJ MENTAL AUTO-INDUS, cu frica mortii dar si cu marea placere datorita iubirii de D-zeu. Acest procedeu, practicat in FATA lui D-zeu este foarte eficient si pentru cei care simt o dorinta inexplicabila de sinucidere, substituind sinuciderea corpului cu sinuciderea mentala pe durata comunicarii cu D-zeu.
    Bucuria este cu atat mai mare cu cat SPIRITUL omului daruit de D-zeu in CONSTIINTA omului, reuseste sa zdrobeasca mai mult din CAPUL profanator al sarpelui prin procedeul pe care-l numim Blocaj Mental Auto-Indus, procedeu – CAPACITATE a omului cu care D-zeu a imbracat pe om imediat dupa PACATUL ORIGINAL (Genesa 3:21) dar nu intotdeauna omul a fost constient ca este dotat cu o arma atat de puternica care sa-l protejeze de BALAORUL din constiinta lui. Este foarte important ca SPIRITUL omului sa anuleze la zero, adica sa dea la moarte SARPELE-BALAORUL , adica EUL NOSTRU condus de CAPUL SARPELUI care este MINTEA EULUI nostru. Acest lucru trebuie facut numai in FATA lui D-zeu, foarte rapid, astfel incat, numai in cantitatea in care CAPUL sarpelui este zdrobit, micsorat spre o valoare minima- zero, SPIRITUL omului creste spre o valoare maxima, recapatand bucuria triumfului in fata EULUI profanator, si putand astfel sa re-aduca omul prin POARTA prin care a fost alungat in SPATIUL SPIRITUAL la D-zeu.. Capul sarpelui din constiinta nostra profaneaza pe D-zeu, profaneaza viata in general, profaneaza constiinta omnulu, profaneaza viata din fiecare din noi, aducand in cele din urma moartea noastra. Ca un exemplu, se cunoaste faptul ca actul de “RAZBUNARE” generat de MINTEA EULUI -CAPUL EULUI – CAPUL SARPELUI din constiinta omului a secerat si secera in continuare milioane de vieti omenesti nevinovate -victimele acestui SARPE de-a lungul istoriei. Chiar si atunci cand actul de RAZBUNAE nu se infaptuieste, acest CAP de SARPE- MINTEA EULUI nostru planuieste multe scenarii distructive violente impotriva unor presupusi inamici, dar pe care le deruleaza in CONSTIINTA nostra cu multa energie, ducand la autodistrugerea corpului nostru (prin infarct miocardic sau cerebral si multe alte boli), noi cazand victima acestor stari violente din constiinta nostra.
    Observatie: Si din punctul de vedere al fizicii si matematicii aceasta este solutia de a iesi dintr-un SPATIU (in cazul nostru SPATIUL MATERIAL) si a intra intr-un alt SPATIU complementar si ortogonal pe primul (in cazul nostru SPATIUL SPIRITUAL-EDENUL-GAN EDEN-GRADINA EDENULUI). Prima conditie matematica ca o multime sa fie SPATIU este sa contina elementul absolut neutru zero (0) absolut, acesta fiind singurul element comun al unui sub-spatiu cu alte sub-SPATII. Acest punct dinamic absolut de referinta joaca rolul de singura POARTA de intrare/iesre in/din acel SPATIU. Totusi, in mod static nu ne este permis de catre Legile Fizicii sa atingem aceasta poarta de zero static absolut, decat numai un zero dinamic absolut. De exemplu rezistente electrice statice de valoare zero absolut sau absolut negativa nu putem construi, dar stari dinamice de rezistente absolut negative sunt usor de construit (de exemplu rezistenta dinamica de iesire dintr-un amplificator operational avand reactia negativa totala de valoare -1, deci la bafarul de putere). La fel, stari de temperatura dinamica de absolut zero grade Kelvin sau chiar stari de temperaturi dinamice absolut negative sunt usor de obtinut (de exemplu la laseri) , desi atingerea temperaturii statice de zero absolut grade Kelvin ne este interzisa prin Principiul Trei al Termodinamicii. Asta inseamna ca niciodata nu vom putea reduce la zero dimnsiunea capului de sarpe din noi, dar, pe masura ce ne apropiem de acest punct de “zero absolut” se intampla in noi fenomene miraculoase, asa cum in apropierea temperaturi de 0 grade Kelvin apar fenomene miraculoase de super-conductivitate sau super-fluiditate. Atingerea si intrarea pe e aceasta POARTA de intrare in SPATIUL SPIRITUAL nu este posibila numai cu puterile noastre, ne este interzis prin Legile DIVINE, totusi noi trebuie sa “fugim” cat de repede din “BABILON” spre aceasta poarta, stiind ca (Zaharia 14:5; Isaia 52:12) “Domnul (Mesiah- suflarea de viata suflata de D-zeu catre om, si care face din om “un sulet viu” -Genesa 2;7 – dar suflare stinsa imediat dupa pacatul edenic) ne va iesi inainte si D-zeul lui Israel ne va taia calea”. Din punct de vedere fizic, reducerea spre zero a dimensiunilor unei particule echivaleaza cu marirea vitezeii acestei particule. Numai o particula cu masa de repaus zero poate atince viteza maxima a luminii, necesar transcendentei relativiste. Creind stari de moarte mentala prin AUTO-BLOCAJ MENTAL- in PREZENTA si numai in PREZENTA lui D-zeu – ne putem apropia de poarta de intrare in SPATIUL SPIRITUAL, asteptand ajutorul lui D-zeu sa ne intampine. 
    Pe masura ce ne apropiem mai mult de aceasta poarta absoluta de zero absolut , pacea divina ne inunda tot mai profund. In dorinta de atingerea unor stari cat mai aproape de acest zero absolut putem folosi niste metode imprumutate din CRIOGENIE. Cea mai eficienta metoda folosita acolo este racirea succesiva in cicluri repetitive, in prezenta unor campuri de “stress” ce se opun acestei raciri, dar care sunt eliminate in momentul sfarsitului fiecarui ciclu de racire, eliminare care realizeaza inca un salt notabil spre zero grade Klvin-absolut la fiecare sfarsit de ciclu de racire (Daniel 12:7).
    Imediat dupa acest moment grandios al intrarii corecte pe Poarta de separatie dintre D-zeu si om, D-zeu ii construieste omului (SPIRITULUI omului) un alt EU, deci o noua MINTE NEDEFORMATA , un alt CAP (Psalm110:7) – avand rolul de (Genesa 3:21) o noua incaltaminte si o noua “haina de sarbatoare” (Zaharia 3:4) pentru SPIRITUL omului, dupa ce a aruncat vechile “haine murdare”, “indepartand astfel nelegiuirea” din om. Astfel omul primeste de la D-zeu o noua minte-ratiune-cap pe care SPIRITUL omului din nou “il inalta” cu bucurie (Psalm 110:7), dar nu inainte ca vechea MINTE MURDARA (deformata de Sarpe) sa fie lepadata de spiritul omului, adica – CAPUL SARPELUI sa fie “zdrobit” in constiinta omului (Psalm 110:6) . Ratiunea MINTII (capului) este RATIUNEA exterioara a SPIRITULUI sau haina care inveleste la exterior SPIRITUL omului. Deformarea mintii omului de catre Sarpe in Eden, a dus la blocarea functiilor spiritului (protejat la exterior de catre aceasta minte), deci a dus la golirea Spiritului de functiile lui care aveau capacitatea de a lauda si a se bucura de PREZENTA lui D-zeu. ASA A APARUT goliciunea spiritului. Mitra (KIPA actuala pe care evreul o poarta) este echivalenta cu hainele pe care Adam si Eva le-a improvizat in mod instinctiv (Genesa 3:7) imediat dupa pacat, care aveau ca scop de a ascunde, a acoperi aceasta goliciune a spiritului si a neutraliza tendinta pe care noua lor stare mentala deformata -capul sarpelui nascut in om o are de a STRAPUNGE, de a PANGARI in mod involuntar si absurd pe D-zeu. In (Zaharia 3:4) vedem ca D-zeu este prea sfant ca sa se atinga de aceste “haine murdare” deformate (minte deformata de Sarpe) si, dupa schimbarea hainelor murdare, D-zeu nu a mai considerat ncesar sa-i puna mitra (kipa) omului pe cap, desi, la insistentele lui Zaharia aceasta a fost totusi pusa pentru atunci cand hainele urmau sa se murdareasca din nou. Aceste haine sunt foarte perisabile in jungla acestui spatiu material unde a fost aruncat si Sarpele edenic si aceste haine trebuiesc reinnoite periodic deoarece se “murdaresc” repede din cauza acestui sarpe. Acest lucru poate parea a fi minor, dar este de o importanta VITALA pentru om, trebuie respectata cu frica maxima de a acoperii ochii mintii atunci cand SPIRITUL omului se gaseste in FATA lui D-zeu, stiind ca nerespectarea ei aduce moartea. Aceasta este semnificatia KIPEI cu care evreul isi acopere capul-fruntea atunci cand se gaseste in PREZENTA lui D-zeu (Exod 3:5,6), aceea de anihilare a EULUI, a mintii deformate de sarpe, deci de zdrobire a capului de sarpe din om. Acelasi lucru inseamna si aruncarea incaltamintei din picioarele spiritului renascut in om, aceasta echivaleaza cu acoperirea ochilor mintii EULUI (ce conduce EUL omului). D-zeu spune (Genesa 3:5) lui Moise sa-si arunce incaltamintea din picioarele spiritului atunci cand se intalneste cu EL (era o intalnire spirituala dintre Spiritul renascut al lui Moise si D-zeu care este SPIRIT). Ca raspuns (Genesa 3:6), Moise isi acopera ochii mintii sa nu vada pe D-zeu, ca sa nu moara. Moise avea atunci, in FATA lui D-zeu o dubla existenta functionala : SPIRITUALA si MENTALA, dar D-zeu cere in mod obligatoriu ca in FATA LUI, spiritul omului sa blocheze functiile mentale ce conduc EUL omului, pentru ca omul sa nu moara spiritual si mintea lui sa nu fie afectata (Mintea este suprafata exterioara a spiritului; daca spiritul este lovit si mintea se deformeaza, si daca mintea este lovita de moarte si spiritul este deformat). Cel care trebuie sa realizeze acest BLOCAJ MENTAL pe durata in care omul vorbeste cu D-zeu este SPIRITULrenascut in om prin terapia suferintei la care a fost supus (Genesa 3:1619) de catre D-zeu. Daca un om (SPIRITUL sau) nu poate realiza acest BLOCAJ MENTAL in FATA lui D-zeu, inseamna ca SPIRITUL lui este inca mort si inca nu a fost renascut din D-zeu prin terapia suferintei. In aceasta situatie, desi singura cale de MANTUIRE a omului vine prin intrarea omului in CANPUL PREZENTEI LUI D-zeu, acolo unde omul se SFINTESTE, acolo unde totul devine SFANT-chiar si pamantul pe care se calca cu picioarele devine SFANT (Exod 3:5) din cauza CAMPULUI PREZENTEI lui D-zeu, totusi omul nu este pregatit pentru aceasta intalnire strict necesara, si este foarte periculos pentru om sa se intalneasca cu D-zeu. Totusi, si in aceasta situatie, renasterea SPIRITULUI omului din D-zeu devine posibila si se poate realiza foarte repede daca MINTEA omului (ce conduce EUL omului) accepta sa fie un UNS (al doilea Uns -in ordinea gradului-functiei- din cei doi UNSI – Zaharia 4:14) in slujba lui D-zeu, deci ROB NEPRIHANIT al lui D-zeu si gaseste solutia de a se da “de buna voie la moarte” in FATA lui D-zeu (Isaia 53), dar fara ca aceasta moarte sa aiba efect negativ asupra functionarii organismului (“unsul va fi starpit si nu va avea nimic” (Danie l9: 26)), acest lucru fiind posibil numai prin moartea mentala pe durata intalnirii cu D-zeu realizata prin AUTO-BLOCAJ MENTAL in FATA lui D-zeu, pentru ca, in locul vechii MINTI sa fie renascuta o alta NOUA MINTE din D-zeu pe rol de FECIOARA (VIRGINA) (Isaia 7;14), si primul gand care va incolti in NOUA MINTE va fi gandul de MESIAH -UNSUL (Primul UNS dintre cei doi UNSI-in ordinea functiei-Zaharia 4:14) pe care D-zeu o implanteaza in NOUA MINTE, o “sufla in narile omului”(Genesa 2:7) ca pe o SAMANTA din EL INSUSI care naste SPIRITUL in om, deci a SUFLETUL VIU in om. Astfel, aceasta FECIOARA va “ramanea insarcinata, va naste un fiu, EMANUEL-MESIAH. Spus in alte cuvinte, (Isaia 53:10): “dupa ce isi va da viata ca jertfa pentru pacat, (prin AUTO-BLOCAJ MENTAL) va vedea o samanta de urmasi” ( pe SPIRITUL-Sufletul viu al omului – Genesa2:7-MESIAH-MARE PREOT SI IMPARAT renascut chiar de catre D-zeu in CONSTIINTA omului), va trai multe zile si lucrarea Domnului va propasi in mainile lui” , constituind impreuna cu SPIRITUL renascut al omului “cei doi unsi” (Zaharia 4:14) care asigura functionarea celui de-al TREILEA TEMPLU construit in constiinta fiecarui om (Unsul MESIA va efectua functia de MARE PREOT intermediar dintre mintea omului (omul) si D-zeu, iar celalalt uns va realiza functia de JERTFA adusa de catre MARELE PREOT in FATA lui D-zeu, “si o desavarsita unire va domni intre ei amandoi” (Zaharia 6:13).

     

     

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

     

     „Ferice de cei săraci în duh.” Matei 3:8

     

    Cei săraci în duh nu mai dispun de putere şi capacitate, sunt ca un om sărac care nu mai are resurse pentru nevoile casei şi nici pentru a întreprinde ceva.Ce se va alege de el?Până la urmă trebuie să se găsească cineva să-l îngrijească.Tot aşa stau lucrurile şi cu noi, avem nevoie de îngrijirea cuiva.Întrebarea este:unde suntem luaţi în îngrijire?Dacă înainte nu am avut mâncare şi venim la un loc unde avem hrană şi îmbrăcăminte suficientă, suntem fericiţi.Dar dacă venim la Mântuitorul nostru nu este oare mai mare pricină de a fi fericiţi? Oamenii săraci în duh sunt oameni fericiţi.Pavel spune:”Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea;căci puterea Lui este făcută desăvârşită în slăbiciune.”Hotărâtor este doar dacă ne plângem, sau ne lăudăm cu slăbiciunea noastră.Dacă ne plângem, nu putem fi fericiţi, căci mai aşteptăm ceva de la noi înşine.Doar în situaţia când nu mai vedem cale de ieşire, venim la Isus.Pavel spune:”Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli, ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe alţii;ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.”Cu un om sărac este plăcut să stai, pentru că indiferent ce se întâmplă în jurul său,el rămâne acelaşi.El aşteaptă ajutorul numai de la Domnul.Dacă se deslănţuie puterile întunericului împotriva lui, el priveşte la Dumnezeu şi aşteaptă ajutorul de la El, căci El îl scapă din toate necazurile;nu va duce lipsă de nimic bun şi este sigur că toate lucrurile lucrează spre folosul său.Cel care are o umblare asemănătoare este bogat şi mulţumit.Cei săraci în duh sunt cei mai fericiţi oameni de pa pământ.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    2 Martie

    „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca,. Având totdeauna în totae lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună.”2 Corinteni 9:8

     

    Este o mângâiere că Dumnezeu poate să facă acestea.Dacă privim creşterea, observăm că El poate să facă să avem destul atât în cele trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti, aşa cum este scris:”A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea Lui rămâne în veac.”Cel ce dă sămânţă  semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vouă şi vă va înmulţi sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre.În felul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie, care prin voi va face să se aducă mulţumiri Lui Dumnezeu. 2 Corinteni 9:9-11; Aici putem vedea:El poate face;tot aşa putem observa şi în Romani 8:4:”Pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim, nu după îndemnurile firii pămâneşti, ci după îndemnurile Duhului.”Deci, El este Acela care ne face să creştem, dacă nu trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În aceasta constă responsabilitatea noastră, şi dacă nu creştem, este din vina noastră.Cu cât mai  preţios ne devine Mântuitorul, cu atât mai mult se observă creşterea în viaţa noastră;cu cât mai mult spaţiu câştigă El, sunt alungate faptele proprii.Până la urmă faptele proprii sunt puse la o parte.Noi nu putem să ne scăpăm de faptele proprii, dar putem să ne legăm lăuntric de Isus, trăind după Cuvântul Său.Omul nu poate să crească decât în har şi pe temelia harului.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    3 Martie

    „Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită;căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.”

    Isaia 40:2

     

    Ce au primit din mâna Domnului? O pedeapsă dublă? Nu, EL a venit şi a plătit datoriile noastre şi S-a dat pe Sine Însuşi nouă, ca dar şi jertfă.Ce plăcut este să auzim despre ceea ce a făcut Isus pentru noi!Numai prin ceea ce făcut, ne-a pregătit o cale de ieşire din păcat.Sunt mulţi care povestesc cât de multe lucruri au avut de jertfit când s-au pocăit.Eu însă cred că un asemenea om este pocăit.Cel ce se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, se bucură că poate fi eliberat de poavara păcatului, nenorocirilor, de dreptatea lui însuşi, ceea ce apostolul Pavel socoteşte a fi gunoi;de faptele lumeşti, de mândrie, de trufie, lăcomie, într-un cuvânt de toate lucrurile care îl apăsau şi-l făceau nefericit.Oare sunt acestea jertfe?Păcatul stăpâneşte si-l ţine rob pe om.Dar Isus nu ne dă un duh de robie ca să mai avem frică, ci un duh de înfiere care ne face să strigăm:”Ava, adică Tată!”Îmi pare rău când aud pe cineva că se adresează lui Dumnezeu cu „Tăticule!”Să nu uităm:Dumnezeu este Atotputernic.De aceea nu avem voie să înlocuim Numele Său cu forme alintătoare.El este un Tată drept peste tot ce se chemă copil în ceruri şi pe pământ.Este minunat să putem spune:Ava, Tată iubit!Este un semn de bună relaţie.Un tată pământesc drept poartă de grijă copiilor săi;cu cât mai mult le poartă de grijă copiilor Tatăl ceresc copiilor Lui!Nimeni nu poate să-i smulgă din mâna Sa.Ce lucru minunat să avem un Tată ca acesta!

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    4 Martie

    „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă, şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.”

     1 Petru 2:6

     

    Mă bucur că pot să citesc alternativ din profeţi şi din epistole şi în privinţa aceasta nu mă poate opri nimeni.Este scris:”Suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din Casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”Pavel îi scrie lui Timotei:”Tu m-ai urmat în învăţătura mea, în credinţa mea, în prigonirea mea.”Acela care îl urmează pe Pavel în credinţa lui, nu poate să ocolească suferinţele lui.Cel credincios are parte de prigoniri în lumea aceasta.Nici nu am putea fi fericiţi dacă n-ar fi aşa, căci este scris:”Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”, şi mai este scris:”Dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.”Şi eu am avut parte de prigoniri, nu atât de grele, dar sunt mulţi care au urmat credinţa mea.Aceasta mă bucură.Aceştia sunt oameni fericiţi, de asta sunt convins;cum am putea altfel să fim fericiţi?Aici este vorba de unii care au căutat să fie drepţi.Au recunoscut că sunt pe o cale greşită.Au constatat că păcatul îi robeşte.Dacă astăzi sunt între noi oameni dornici de dreptate, asupra acelora priveşte Dumnezeu cu o dragoste mare.Dacă ai putea vedea această dragoste frăţească nu ai mai ezita nici-o clipă să I te închini.Este adevărat că Sfânta Scriptură încurajează pe oricine care vrera să iasă din viaţa de păcat.”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”Acesta este un lucru măreţ.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    5 Martie

    „Numai purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei.”                                 Filipeni 1:27

     

    Cum putem să fim o piedică pentru Evanghelie? Am putea spune:Las oamenii să creadă şi să facă ceea ce vor şi atunci nu sunt o piedică pentru Evanghelie.Totuşi, ori sunt pentru Isus ori împotriva Lui;ori pentru Evanghele, ori împotriva ei.Diavolul are mulţi slujitori care se prezintă a fi predicatori ai dreptăţii;el se transformă într-un înger de lumină.Aparent se poartă ca un creştin.În felul acesta diavolul poate să izbândească, dar numai pentru un timp,căci pe urmă va fi înlăturat;dar noi suntem copiii lui Dumnezeu şi avem de dat o luptă.Prin pocăinţă declarăm că vrem să luptăm împotriva lucrării diavolului, şi astfel suntem în război cu el.Versetul nostru ne spune:”purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi acelaşi suflet”.Credincioşii sunt în părtăşie strânsă unii cu alţii.Unde este credinţă dispar dezbinările şi domneşte dragostea aşa cum găsim la Tesaloniceni:”… dragostea fiecăruia din voi faţă de cilalţi se măreşte tot mai mult.”Astfel nu mai au loc certurile şi interpretările greşite.Dimpotrivă, lupta sedă pentru credinţa Evangheliei, căci mântuirea este numai în Hristos.Căci propovăduirea crucii este puterea lui Dumnezeu.Credinţa în mântuire, în ceea ce Isus a făcut pentru noi, ne menţine în biruinţă şi ne dă o umblare vrednică de El.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    6 Martie

    „Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţ, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.”

     

    Aceste cuvinte le adresează Pavel unor oamnei care au fost totdeauna ascultători.Aceasta cere şi Dumnezeu.Isus a venit pentru ca să realizeze ascultarea prin credinţă.”Duceţi mântuirea voastră până la capăt cu frică şi cutremur”.În Scriptură găsim mulţi oameni care au o mărturie bună înaintea lui Dumnezeu şi totuşi sunt mustraţi.Sunt unii care consideră că este inutil a fi mustrat mereu.Dar în versetul 13 este scris:”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi dorinţa, şi înfăptuirea.”Mai demult, când când am citit v. 12, am făcut legătura cu Cuvântul:”Urmăriţi pacea cu toţii şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”Evrei 12:14.Aceasta am înţeles greşit şi am vrut să fac eu sfinţirea, în loc să urmăresc sfinţirea,Dacă un vânător doreşte să vâneze un iepure, nu trebuie să-l facă mai întâi, ci doar să-l găsească.Este o deosebire foarte mare;unii doresc să facă ceva, pe când alţii sunt gata de a accepta o realitate.Mult timp am trăit cu impresii şi concepţii greşite, dar Dumnezeu a îngăduit acest lucru până la un moment dat, când mi-am dat seama de importanţa v. 13:”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea”.Mi-ar fi plăcut să experimentez aceasta.Dar după părerea mea, Dumnezeu nu se grăbea suficient.Eram aproape de a fi deznădăjduit în ciuda credinţei mele, pentru că nu am devenit ceva asemănător cu ceea ce mi-am închipuit.Şi această stare a ţinut până mi-am dat seama că El face toate după plăcerea Lui.Astfel am ajuns la concluzia că El trebuie să mă curăţească de faptele moarte, de firea mea.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    7 Martie

    „Faceţi toate lucrurile fără cârtire şi şovăire, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumneze, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume.”

     

    Unii sunt de părere că dacă ar avea o altă poziţie socială, sau o altă soţie, totul ar fi în ordine.Nu este scris astfel: „Faceţi multe lucruri, fără cârtiri, sau majoritatea lucrurilor fără cârtiri.”Dacă şovăim sau cârtim nu suntem fără prihană.Un lucru este important să cunoaştem:suntem la adăpost de cârtiri şi şovăieli, numai dacă ne ţinem de Cuvântul vieţii.Astfel vom putea face toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli.Dacă şovăim sau cârtim,dăm dovadă că am pierdut ţinta din faţa ochilor.Poporul Israel a cârtit de zece ori;aceasta a fost cauza pentru care nu a putut intra în ţara făgăduinţei.Canaanul le-a fost promis, dar ei au văzut numai uriaşii şi zidurile solide, de aceea a trebuit să piară în pustie.Urmaşii lor însă, au suflat în trâmbiţe, şi au făcut-o cu credinţă.În sunetul trâmbiţei era siguranţa:”cetatea este a noastră, toată ţara este a noastră”.Erau case pline de bunătăţi pe care nu ei le-au umplut, vii şi măslini pe care nu ei le-au sădit, de aceea le-a fost poruncit să nu se uite la ceea ce au lăsat în urmă.Ghideoniţii şi celelalte popoare au trebuit să lucreze pentru a umple casele lor, ca poporul lui Israel să găsească case şi magazii pline în a caror posesie au intrat;ferice de cel care suflă în trâmbiţă, în timp ce încă stau în picioare zidurile.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    8 Martie

    „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele,şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” 1 IOAN 1:9

     

    Nu trebuie să vorbim de păcatele altora, ci să mărturism păcatele noastre, pentru ca Isus să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice vină.”căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire a fost arătat şi ne învaţă.” Nu ne îndrumă cu o bâtă, dar dacă ţinem la dreptatea noastră, nu putem fi oameni fericiţi, care Îl urmează pe Isus.A urma Mielului înseamnă să procedăm după cum este scris:”Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia cămaşa, iertaţi, şi vi se va ierta, daţi, şi vi se va da.”Acestea toate sunt  incluse în urmare.Şi chiar dacă procedăm astfel, nu avem lipsă.Ce fericire să ai Evanghelia, cerul în mână!În Faptele Apostolilor citim:”Să ştiţi dar fraţilor,că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor, şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin legea lui Moise.” Faptele Ap.13:38,39. Astfel suntem drepţi.Cei nedrepţi nu moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu, dar cel ce crede în Isus, este drept.De ce? Isu a plătit pentru nedreptatea mea, şi a ta, şi în acest fel a îndepărtat-o.Evidenţa datoriilor noastre datorită păcatului este pusă la o parte, plata este desăvârşită.El mi-a făcut cunoscut că m-a eliberat.Avem un Dumnezeu drept, de aceea toate lucrurile le face în dreptatea Lui.Această dreptate a fost satisfăcută prin jertfa lui Isus Mântuitorul, care a luat asupra Lui toate păcatele, şi a purtat în mod desăvârşit pedeapsa altora.El şi-a dat viaţa pentru noi, şi ne-a îmbrăcat în dreptatea Sa.De aceea este adevărat:”Cel care crede aceasta, este drept.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    9 martie

    „Dumnezeu nu este om ca să mintă”. Numeri 23:19

    Este scris:”Şi pe voi care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui, sfinţi, fără prihană şi fără vină, negeşit dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei”.Coloseni 1:21-23.Gândirea noastră este înclinată să contrazică acest adevăr. Dar ceea ce El promite, şi îndeplineşte. .Pentru că Dumnezeu se ţine de cuvânt , putem să ne bazăm pe El, să-I mulţumim, şi să credem începând cu: “ Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine! Uitaţi-vă cu băgare de seamă la păsările cerului! Ele nici nu seamănă, nici nu adună în cămări şi Dumnezeu totuşi le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ ca şi păsările? Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, zicând:”Ce vom mânca? Sau ce vom bea? Sau cu ce ne vom îmbrăca? Fiindcă toate aceste lucruri păgânii le caută.” Cel ce se îngrijorează pentru ziua de mâine este un păgân, chiar dacă este îmbrăcat întrun veşmânt negru de preot. Cel ce nu este îngrijorat, nu are nevoie de asigurări. Dacă suntem asiguraţi de Tatăl ceresc, care a promis că ne va purta de grijă, atunci suntem în siguranţă. Dar omul îşi face idoli ca să aibă ceva pe pământ. Cred că în anii de după război nu au avut mre preţ asigurările, dar Dumnezeu nu moare. El este un Tată drept, aşa că nu avem nevoie de a ne face griji. Este un lucru urât dacă copiii Lui Dumnezeu fug încoace şi încolo cerşind, siusţinând în acelaşi timp: “Avem un Tată bogat!” Cerştul nu încurajează lumea să creadă.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    10 martie

    „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea ? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.”Ps.119:9

     

    Daniel în tinereţe stătea deja tare în credinţă şi nu s-a temut de mânia împăartului. Nu şi-a iubit viaţa, căci avea credinţă în Dumnezeu. Pentru a ajunge la această statură nu trebuie să încărunţim. Băieţi, sau fete de vârsta şcolară pot deja să stea neclintiţi, asemenea unei stânci în mare, care nu se lasă dusă de valuri. Pot să stea neclintiţi; chiar şi în faţa diferitelor învăţături înşelătoare nu se lasă influienţaţi. În mijlocul cascadei Rinului este o stâncă asupra căreia cade apa, dar totuşi rămâne în acelaşi loc. Dacă inima ne este neclintită, atunci putem să fim statornici. În Vechiul Tesatment citim: „Dacă nu credeţi, nu veţi rămânea.” Trăim uneori zile grele,,şi ni se pare că suntem părăsiţi de Dumnezeu, şi că El nu ne mai ascultă şi nu-L interesează soarta noastră. Şi în astfel de situaţiieste valabil: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Dacă cerem şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă, atunci ne gândim la multe lucruri: oare nu greşim? Credinţa noastră că Dumnezeu ne ascultă nu este doar o închipuire? Astfel de gânduri pot să apară. Poate să dureze o zi, o săptămână, o lună, dar dacă persistă ani de zile, atunci ce este de făcut? Ce este de făcut dacă nu primim răspuns? Întradevăr avem nevoie de fiecare cuvânt din SCRIPTURĂ. „Dar Tu Doamne eşti sfânt!” Drumurile Tale sunt desăvarşite.”Cel ce se încrede în Dumnezeu nu va fi dat de ruşine. De aceea să ne încredem în El.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    11  martie

    „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile păcătoşilor; curăţiţi-vă inima oameni cu inima împărţită.” Iacov 4:8

     

    În Sfânta Scriptură suntem chemaţi de mai multe ori să ne apropiem de Dumnezeu.În Isaia 29:13 este scris:”Poporul acesta Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” Din acest verset putem vedea că sunt oameni care se apropie de Dumnezeu numai cu gura, care sunt înaparenţă creştini. Ei pot să poarte conversaţii creştineşti, sau să recite multe versete din Scriptură, chiar să facă semne şi minuni, dar inima lor este departe  de Dumnezeu. Este scris:”Dacă Mă veţi căuta din toată inima, Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul.” Oricine se apropie sincer şi cu căinţă de Dumnezeu, poate experimenta ajutorul Lui. Trebuie să venim la EL aşa cu  suntem şi să vărsăm inima noastră înaintea Lui. „Curăţiţi-vă mâinile păcătoşilor;În Fapte 15:9 găsim scris:”Le-a curăţit inimile prin credinţă.”Păcătoşii au mâini au mâini murdare şi inimi necurate, şi noi ştim că in Împărăţia Lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat. Dar cei care rup legătura cu păcatul şi se pun la dipsoziţia Lui Dumnezeu vor fi curăţiţi prin credinţa în sângele Domnului Isus Hristos.Astfel de oameni îşi primesc încredinţarea iertăriii păcatelor lor, căci Duhul Său depune mărturie duhului nostru , că suntem copiii Lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nu avem o inimă împărţită, pe care îi poartă învăţăturile înşelătoare de ici colo, de aceea sunt sub blestem. Dar ferice de cei care citesc versetul de mai sus si-l poartă în inima lor.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    12  martie

    „Eu sunt Domnul, care te vindecă.”Exod 15:26

     

    Aceasta este o promisiune preţioasă a Dumnezeului nostru, a cărei realitate a putut fi experimentată de mulţi în timpul suferinţelor şi necazului. Vedem în Scriptură, că păcatul este cauza multor boli, sau participarea la Cina Domnului fără a se cerceta poate fi o cauză a bolilor. Deja în Vechiul Testament Dumnzeu spunea poporului Israel: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe Egipteni.”Câţi oameni s-au îmbolnăvit de beţie, poftele firii, lăcomie, sau griji! Şi câţi sunt cei care în timpul bolii fug de la un medic la altul, şi totuşi nu găsesc ajutor. În 2 Cronici 16:12 citim despre împăratul Asa: „Chiar în timpul bolii lui nu a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori.” Ce desosebire este dacă nu aşteptăm ajutorul de la oameni! În Marcu 5:28 citim despre femeia bolnavă de 12 ani. Ea a  spus: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui , mă voi tămădui.” Ea a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. Ea a auzit de Isus cum a vindecat pe cei leproşi, a redat auzul celor surzi, lumină ochilor celor orbi, a făcut ca cei paralizaţi să umble, şi s-a gândit în sinea ei: „dacă aş merge la El cu siguranţă m-ar ajuta”, şi nu s-a înşelat. Puterea Lui este aceeaşi. El este specialist în toate domeniile. Şi dacă venim la El, nu ne taie chitanţă, ci dimpotruvă, odată cu ajutorul ne dă şi plata încrederii noastre.Cine nu îşi doreşte un asemenea Medic? Cel vindecat de El este vindecat pe deplin, nu doar pentru scurt timp.

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    13  martie

     

    „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!„Isaia 59:1,2

     

    După întronarea lui Ezechia a înlăturat închinarea la idoli din Israel şi a reînfiinţat slujba Domnului, aşa cum a  fost poruncit  din partea Domnul lui Moise. Acest lucru i-a displăcut diavolului şi l-a pus pe Ezechia la încercare. Sanherib împăratul asirian a venit cu o oaste mare împotriva Ierusalimului şi a trimis pe slujitorii lui la Ezechia ca să-şi bată joc de credinţa şi Dumnezeul lui. Au vorbit şi poporului îndemnându-l să nu se lase înşelat de Ezechia, să nu se mai încreadă în Dumnezeu. A scris şi o scrisoare lui Ezechia prin care şi-a bătut joc de de Domnul Dumnezeul lui Israel. Dar Ezechia s-a dus la Templu şi s-a rugat, aducând înaintea Domnului ceea ce îl apăsa. Răspunsul Lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptat, căci Îngerul Domnului a nimicit 185.000 de asirieni. Astfel a fost nimicită oastea asiriană. Dumnezeu este acelaşi Dumnezeu şi astăzi, şi acelaşi Tată iubitor. El nu părăseşte pe aleşii Lui. Putem fi fericiţi, dacă am renunţat la toate lucrurile din viaţa noastră care erau împotriva Lui Dumnezeu, şi ne lăsăm conduşi, mustraţi de Duhul Său, fiind ascultători în toate lucrurile. Astfel şi astăzi putem săbători biruinţe. Putem să experimentăm puterea Lui Dumnezeu în noi înşine, în familia noastră, în profesia noastră. La Domnul nu sunt lucruri imposibile. Chiar dacă Diavolul porneşte împotriva noastră ca un leu care răcneşte, nu trebuie să ne fie frică, căci Domnul nostru este Atotputernic. Slăviţi toate minunile pe care le face, dar mai presus de toate slăviţi sângele Lui.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    14  martie

    „toţi au mîncat aceeaşi mîncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentrucă beau dintr’o stîncă duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era Hristos Totuş cei mai mulţi dintre ei, n’au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie.”1 Corinteni 10:3-5

     

    Apostolul prezintă Corintenilor poporul Israel, cum acest popor a fost scos din ţara Egiptului prin mâna puternică a Lui Dumnezeu, cum a trecut Marea Roşie ca pe uscat, cum au avut parte de pâine şi apă, cum au fost conduşi de Domnul prin stâlp de foc şi de nor, şi cum totuşi poporul era mereu nemulţumit faţă de Dumnezeu şi faţă de Moise, motiv pentru care nu au putut intra în ţara promisiunilor datorită faptului că ori de câte ori au intervenit probleme pe drum , au dovedit necredinţă faţă de Dumnezeu. Au trăit multe minuni şi totuşi este scris: în scurt timp au uitat aceasta şi s-au răzvrătit împotriva Lui Dumnezeu, şi împotriva lui Moise. Şi toate acestea s-au scris pentru învăţătura noastră, să nu fim nemulţumiţi, cum erau unii dintre ei, şi nici necredincioşi. De aici putem vedea faptul că nu este destul că ne-am pocăit, devenind astfel copii ai Lui Dumnezeu. Vedem de asemenea că în toate necazurile şi nevoile noastre putem căuta ajutor la Dumnezeu, indiferent de împrejurări. Psalmistul spune despre cel drept:” el nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul.” Ps. 112:7. Dacă ne gândim că Dumnezeu a dat ce a avut mai scump, pe unicul Său Fiu pentru noi, cum nu ne va dărui toate împreună cu El! Poate El să uite pe vreunul din copiii Săi? În Ps. 91 putem vedea pe ce pot să conteze cei credincioşi.

    neze a dat ce a avut mai scump, pe unicul Său Fiu pentru noi, cum nu ne va da împreună cu ELredincioşii.s

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    15  martie

    „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai Lui Dumnezeu!” 1 Ioan 3:1

     

    Nu este ceva mai măreţ, decât să fim numiţi copii ai Lui Dumnezeu. După firea noastră nu suntem copii ai Lui Dumnezeu, ci ai diavolului. Aici Ioan vorbeşte acelora care au devenit copii ai Lui Dumnezeu.Ei au ca Tată pe Dumnezeu, si El este un Tată Bun. Cu cît ne încredem mai copilăreşte în El, putem recunoaşte mai mult dragostea şi credincioşia Lui. Niciun fir de păr nu cade fără ca El să ştie. El râde în ceruri de duşmanii Săi, şi de duşmanii copiilor Lui. El iubeşte pe copiii Săi. Cel ce se atinge de alesul Lui, atinge ochiul Lui Dumnezeu. Dispreţul pentru copii Lui Dumnezeu este o cinste. Mântuitorul spune: „ Ferice va fi de voi cînd din pricina Mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Tatăl îngrijeşte de copiii Săi şi îi îmbărbătează în orice situaţie, Domnul Isus spune: „Uitati-vă la păsările cerului, ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; totuşi Tatăl vostru ceresc le hrăneşte.” Cel care se încrede întradevăr în Tatăl ceresc poate să trăiască aceasta. Hotărâtor nu este cantitatea ei, ci binecuvântarea Lui Dumnezeu, Cuvântul Său. El poate să binecuvânteze banii, chiar şi puţinul; dar poate să lase blestemul asupra noastră, dacă suntem nemulţumitori şi neascultători şi nu ne foloseşte la nimica bogăţia şi averea dacă am părărsit calea vieţii. Trebuie să ştim că pe aceia pe care-i iubeşte, îi şi pedepseşte, şi cu cei care suportă pedeapsa, Dumnezeu se poartă ca şi cu nişte fii. Da, dragostea Lui Dumnezeu  nu cunoaşte margini! Dacă în toate împrejurările vedem dragostea Sa, putem fi cu adevărat fericiţi.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    16  martie

    „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai Lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2

     

    Noi avem mântuirea, dar această mântuire va ajunge la desăvârşire atunci când vom fi asemenea Lui. Aici avem deseori suferinţe, ne este frig, ne este cald şi avem tot felul de necazuri. Numai nădejdea ne întăreşte, nădejdea în slava viitoare. Ştim că suferinţa de acum nu se poate pune alături cu slava viitoare. Da, va fi măreţ când Îl vom putea vedea, acăpaţi de suferinţă. Va fi o slavă nespus de mare. Este scris:” Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” Iar Petru spune: „Lepădaţi dar orice fel de răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire. „1 Petru 2:1. Curăţirea se face prin credinţa în mântuire. Isus ne-a scăpat de sub puterea păcatului, deci nu ne-a luat doar păcatele. De aceea credinţa noastră ne dă biruinţa. Pentru aceasta S-a arătat Fiul Lui Dumnezeu ca să ne ia păcatele, şi în El nu este păcat. „Pe cel ce nu a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea Lui Dumnezeu în El.” Şi astfel am întrerupt legătura cu cei necredincioşi. Este scris: „ Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial?” De aceea: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi Eu vă voi primi.” 2 Corinteni 6:15-17

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    17  martie

    „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el, şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.”              1 Ioan 3:9

     

    Mai demult nu ne întrebam : Ce este păcat, şi ce nu.Cel necredincios nu întreabă: ce este bine, şi ce nu, ci face ceea ce vrea. El foloseşte Duminca aşa cum vrea, aemănător cu ce este scris în Isaia 53:6 :” Fiecare îşi vedea de drumul lui.” Dar dacă unui om născut din nou i se spune:”du-te şi spune minciuna aceasta” , acesta răspunde:” nu pot să fac aceasta”, şi dacă ar fi îndemnat să preacurvească, sau să facă orice altceva împotriva voiei Lui Dumnezeu, răspunsul lui ar fi acelaşi. Cei născuţi din Dumnezeu nu spun : „Ar trebui”, asemenea unui predicator, care la o conferinţă repeta întruna: „ da, ar trebui.” La aceasta am răspuns că acei creştini care spun: „ ar trebui” sunt în drum spre Iad. Mi-a răspuns: „ Întradevăr n-ar trebui să…” O tânără care a ascultat conversaţia noastră a fost cu luare aminte, renunţând la „ar trebui” şi trăind după Cuvântul Lui Dumnezeu. În zilele următoare, când a sunat telefonul, a fost îndrumată de stăpâna casei să ridice receptorul şi să spună că doamna doctor nu este acasă, că ar fi plecat din localitate. Ea a răspuns exact cum i s-a spus: „Doamna doctor a spus că nu este acasă, este plecată din localitate.” Stăpâna casei era cât pe ce să leşine. Întro situaţie asemănătoare trebuia să spună că doamna doctor este în grădină, la care a răspuns asemănător primei dăţi: „ Doamna doctor a spus că nu este acasă, este în grădină.” Acestea au îndemnat-o pe doamna doctor să caute pe Dumnezeu, pentrucă a înţeles că mincinoşii nu vor moşteni Împărăţia Lui Dumnezeu. Cel născut din Dumnezeu nu mai umblă în minciună.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    18  martie

    „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată! A sosit ceasul. Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.                Ioan 17:1

     

    Este plăcut dacă ne putem ridica ochii spunând: „Tată, Tată iubit!”În orice împrejurare, chiar şi în cel mai mare necaz, putem să ridicăm privirea spunând: „Tată iubit! Chiar dacă ni se pare că după îndelungate rugăciuni, Dumnezeu nu ne-a răspuns. În situaţii asemănătoare nu este bine să privim să privim în jurul nostru, pentru a nu fi clătinaţi. Chiar dacă zidurile Ierihonului nu se clatină, putem spune:”Tată Iubit!”Proslăvirea este un lucru minunat. „Tată, proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.” Când am fost născuţi din nou, El S-a proslăvit în noi. Atunci am trăit mântuirea, o putere care avenit peste noi, o lumină care a alungat întunericul, care ne-a luat povara. Am înţeles atunci cât de mult ne-a iubit Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine se încrede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” La Golgota ne-a fost arătataă dragostea Tatălui şi a Fiului către noi. Dragostea Lui Dumnezeu faţă de păcătoşi ne-a fost arătată prin jertfirea Fiului Său. Mântuitorul nostru nu a dat înapoi în faţa crucii. El nu S-a dus numai până la Ghetsimani, unde Diavolul a încercat să-L ispitească. Dacă ar fi dat înapoi şi ar fi început să se îndoiască, nu ar fi putut să ne răscumpere la Golgota.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    19  martie

    „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat Tu.”Ioan 17:9

     

    Mântuitorul Se roagă pentru aceia care vor crede în urma mărturiei ucenicilor. În acest fel putem să vedem valabilitatea acestei rugăciuni pentru noi. Aceasta este în concordanţă cu ceea ce este scris în Epistola întâia lui Ioan:”Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriu aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Să am părtăşie cu un milionar, mai demult mi s-ar fi părut un lucru mare. Astăzi aşa ceva nu mai este printre dorinţele mele. Să am părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul îmi este acum mult mai important. În Vechiul Tesatament citim :”Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” Aceasta este pentru mine cea mai mare promisiune pe care o cunosc din Scriptură. Nu este o răsplată mai mare decât Dumnezeu Însuşi. Prin Domnul nostru Isus Hristos a trecut binecuvântarea promisă lui Avraam la păgâni. Eu am fost păgân. Aceasta mă bucură. Dar acum sunt binecuvântat împreună cu Avraam prin Isus Hristos. „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.” Isus este acum la Tatăl, şi din clipa când suntem născuţi din Dumnezeu, rugăciunea aceasta este valabilă pentru noi. Pentru ca rugăciunea aceasta să fie cu privire la noi, merită să ne naştem din nou. Rugăciunile Fiului Lui Dumnezeu sunt ascultate. De aceea este scris:”Cine va ridica pâră împotriva aleşilor Lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba, mai mult a şi înviat!” Însă câţi creştini ajung să cunoască acest „mai mult” ? Ei staţionează la Golgota şi nu ajung niciodată la Acela care a înviat din morţi. De aceea nici nu au o zi de naştere, zi în care să fi fost născuţi din nou.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    20  martie

    „Tot ce este al  Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, şi Eu sunt proslăvit în ei.”Ioan 17:10

     

    Acestea sunt cuvintele Mântuitorului către Tatăl Său. Să ne gândim ce înseamnă:  cel răscumpărat de Isus este al Său; Tatăl i L-a dat Lui. Ferice de cel ce vede şi trăieşte aceasta. Eu sunt proprietatea Lui Hristos, El m-a răscumpărat. Mărturia pe care o primeşte omul cu privire la iertarea păcatelor nu este  doar o iluzie, ci o realitate trăită. Totdeauna este un eveniment când un om este născut din nou.       Trebuie să experimentăm că avem iertarea păcatelor. Acesta nu este un proces care se dezvoltă. Credem pentru că este scris, şi în urma credinţei avem parte de ea. Cel care nu are această siguranţă, nu poate avea nicio nădejde vie. Pe mine mă bucură:”Tot ce este al Meu, este al Tău.” În pilda fiului risipitor tatăl spune fiului său cel mai mare, acestui mincinos, şi neîmpăcat: „Tot ce este al meu, este al tău, de aceea ar trebui să te bucuri.” Dacă Dumnezeu spune:” Tot ce este al Tău, este al Meu,  şi ce este al Meu  este al Tău.”, atunci eu cred. În Apocalipsa 3 citim despe Biserica din Laodiceea:”Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Putem să venim la El cu păcatele noastre şi El ne dă în schimb viaţa Lui. Deci, tot ceea ce este al meu, este şi al Lui, şi ceea ce este al Lui, este al meu. El a fost făcut ocară pentru noi, pentru ca noi să fim dreptatea care are preţ înaintea Lui Dumnezeu.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    21  martie

    „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei în Muntele Măslinilor.”Luca 22:39

     

    Aceasta era un loc unde Isus mergea cu plăcere, loc în care a vorbit adesea cu Tatăl, şi a fost întărit.De data aceasta era ultimul drum, şi de aceea  şi cel mai greu, căci toată puterea Iadului I S-a împotrivit. Înainte de întemeierea lumii Isus a luat asupra Sa lucrarea de mântuire a omenirii. Dumnezeu a creat omul, dar omul a ruptlegătura prin neascultarea sa, luând din roada pomului interzis de Dumnezeu. Fapt pentru care a fost alungat din Grădina Eden, fiind nevoit a-şi câştiga pâinea prin sudoarea frunţii. Urmaşii lui au fost zămisliţi şi născuţi în păcat şi au trăit departe de Dumnezeu. „Apoi pofta când  a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată înfăptuit aduce moartea.” Iacov 1:15, apoi mai este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii ca să le facă.Galateni 3:10 .”oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.”Evrei 9:27. Dacă Isus Hristos Mântuitorul nostru nu ar fi venit să ne răscumpere, noi toţi am fi pierit. Căci este scris:”Cel ce calcă legea lui Moise este omorât fără milă.” Conform dreptăţii Lui Dumnezeu nu s-ar putea altfel. Dar este o cale de scăpare:”Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16. Fiul Lui Dumnezeu a venit în lumea noastră luând trup de carne, ca şi noi, S-a smerit, a luat chip de rob, fiind ascultător până la moarte pe cruce.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    22  martie

    „Tată, dacă voieşti depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se  nu voia Mea, ci a Ta! Luca 22:41

     

    Mai demult citind acest verset m-am gândit că Isus a dorit să scape de moartea pe cruce. Dar nu este aşa, El a vrut să meargă pe această cale. De aceea a spus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Mântuirea noastră putea fi făcută de El numai pe cruce, astfel a devenit blestemat în locul nostru. Această mântuire diavolul a încercat să o împiedice, ştiind că biruinţa Lui Isus înseamnă pentru el înfrângerea. De aceea s-a folosit de toate mijloacele pentru a-L împiedica să meargă la cruce. A fost o luptă în care Mântuitorul a avut sudoarea ca şi picăturile de sânge. Probabil era plin de sânge. Uneori m-am gândit că aş putea să merg şi eu la o moarte pe cruce, dar să am sudoare de sânge nu aş putea, aş muri înainte de aceasta. Dar Fiul Lui Dumnezeu a stat în curăţie, credinţă şi dependenţă de Dumnezeu, şi a biruit. A venit un înger şi L-a întărit, iar El s-a rugat şi mai înfocat, astfel încât avea sudoarea ca nişte picături de sânge. După aceasta s-a sculat ca şi învingător şi mergând la ucenicii Lui i-a găsit dormind. Puterea iadului s-a extins şi peste ucenicii Lui, făcându-i trişti şi somnoroşi. Până şi astăzi putem vedea, când lupta este grea, că ne apăasă o oboseală şi o somnolenţă. Avem nevoie în asemenea situaţii de atenţionare:”Fiţi treji, dar şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Numai astfel putem fi biruitori. Acum drumul este deja netezit, căci prin faptul că „El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    23  martie

    „Pe când grăia El încă, iată că a venit o gloată. Şi cel ce se chema Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a apropiat de Isus ca să-L sărute.”

    Luca 22:47

    Cât de dureros putea fi pentru Domnul Isus să primească sărutul din partea vânzătorului, pe care l-a iubit şi l-a purtat! În cei trei ani Isus niciodată nu i-a reproşat nimic. Totuşi Iuda se dedă la un act diabolic şi Îl vinde pe Isus cu un sărut. De aici putem vedea ce i se poate înâmpla oricărui creştin, dacă nu renunţă la toate, căci Iuda nu a renunţat niciodată la lăcomie şi s-a întâmplat precum este scris în Psalmul 1:” Cel păcătos nu poate rămânea în adunarea celor neprihăniţi.” Să fie o atenţionare pentru noi ca să nu ne lepădăm de multe lucruri, ci de toate lucrurile. Avem şi exemplul lui Irod, el a ascultat în multe lucruri de Ioan, dar un singur păcat l-a dus la pieire. Cu totul altfel era Petru, care dorind sa-L apere pe Isus, a retezat urechea slujitorului marelui preot. Dar Isus i-a spus:” Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” , şi atingând urechea lui, l-a vindecat. Isus a iubit tot timpul, toate faptel Lui au dovedit dragoste. Isus le-a spus mai marilor poporului şi marelui preot când aceştia au venit să-L prindă:” În toate zilele am fost cu voi, şi învăţam pe oameni în Templu, şi nu M-aţi prins. Ei s-au temut de popor. De aceea L-au prins noaptea noaptea decât ziua. Dar acum venise ceasul marelui preot şi al puterii întunericului, acum L-au prins şi L-au dus la casa marelui preot. Este posibil una ca aceasta? Da, este posibil la oamenii care sunt în robia şi sub puterea Diavolului.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    24  martie

    „Isus i-a spus: Petre, îţi spun că va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori, că nu mă cunoşti.”

     

    Petru a spus:”Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire , eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire; cu Tine sunt gata să merg şi la temniţă şi la moarte.” Mulţi spun că Petru nu ar fi trebui să spună aceasta. Dar el a spus-o cu o hotărâre sfântă.Când Isus a fost prins, Petru L-a urmat de departe până la casda marelui preot. Acolo au aprins un foc şi Petru s-a aşezat între ei. Printre cei de la foc a fost şi o servitoare, care când L-a văzut a spus:”Şi acesta a fost cu Isus.”Acelaşi Petru în această situaţie spune:”Femeie, eu nu Îkl cunosc!” Am putea să ne întrebăm:”Este posibil?” Da, puterea întunericulu era mare şi Petru nu avea încă armătura necesară.De aceea Isus i-a spus:”După ce te vei întoarce la Dumezeu să întăreşti pe fraţii tăi.” După scurt timp Petru a fost observat de altul, care a spus:”Şi tu eşti unul dintre ai Lui.” La care Petru a spus:”Nu sunt.” Tot aşa, un al treilea l-a zărit şi a spus:”Întradevăr şi omul acesat a fost cu El, căci este din ţinutul Galileii.” Şi raspunsul a rămas în continuare:”Omule, nu ştiu ce zici.” Pe când vorbea încă a cântat cocoşul. Oare ce a simţit Petru după ce L-a tăgăduit pe Isus de trei ori_ La a treia tăgăduire privirea lui Petru s-a întâlnit cu privirea Lui Isus, şi Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Se spune că s-ar fi dus întrun bârlog.Putem să ne închipuim c-t de rău i-a părut de cele întâmplate şi cât de trist era. Probabil în această situaţie a înţeles mai bine cuvintele Domnului Isus:”După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” O, Doamne păzeşte-ne ca să nu tăgăduim vreodată Numele Tău!

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    25  martie

    „Oamenii care Îl păzeau pe Isus Îl batjocoreau şi-L băteau.”

     

    De ce S-a lăsat bătut Isus, El care era Fiul Lui Dumnezeu? De ce a permis Dumnezeu ca Fiul Său să fie batjocorit? Ar fi fost de ajuns să sufle odată pentru a-i nimici pe toţi. Dar El a venit ca înlocuitor pentru noi şi pentru fărădelegea noastră S-a lăsat batjocorit şi bătut. A plătit în locul nostru, iar preţul nu era nici argint, nici aur, ci chiar viaţa Lui. L-au legat la ochi, apoi L-au lovit şi L-au întrebat:” Spune, cine este acela care Te-a lovit?” Dar El a rămas mut ca un miel, plătind pentru păcatele mele şi ale tale.Când s-a făcut ziuă, bătrânii norodului, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii s-au adunat împreună şi au adus pe Isus în soborul lor. Niciodată şi nimeni nu a mai văzut vreodată un miel de jertfă asemănător; fiecare păcătos ar putea fi atins până în adâncul inimii dacă ar vedea cât a suferit Isus pentru el. Pe urmă aceşti duşmani ai Lui Dumnezeu au întrebat pe Fiul Lui Dumnezeu:”Eşti Tu Hristosul? Spune-ne, dar!”, iar răspunsul Lui a fost:”Dacă vă voi soune, nu veţi crede, şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul. De acum Fiul Omului va şedea la dreapta puterii Lui Dumnezeu.” Iar la întrebarea următoare: Eşti Tu dar, Fiul Lui Dumnezeu? A răspuns:”Aşa cum spuneţi, da sunt.” Aceasta le-a ajuns ca să-L condamne ca hulitor de Dumnezeu. Şi astăzi este la fel! Dacă mărturisim ce am găsit în Isus, şi ce a făcut El pentru noi, lumea ne consideră răufăcători. Cel care crede în El urmează acelaşi drum pe care a mers El. De aceea putem fi liniştiţi şi să-L mărturisim, neobosind în a-L slăvi pentru tot ce a făcut pentru. Aleluia, slavă Mielului!

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    26  martie

    „S-au sculat toţi şi au dus pe Isus înaintea lui Pilat.”

    Luca 23:1

     

    Isus a fost legat şi stătea îniantea lor ca un făcător de rele. Iuda a fost şi el acolo şi când a văzut că Isus este condamnat la moarte i-a părut rău pentru ce a făcut şi a adus preţul vânzării înapoi bătrânilor şi marelul preot:”Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” Prin aceasta şi trădătorul a trebuit să recunoască nevinovăţia Lui Isus. Dar şi aceasta a scos la iveală inima lor împietrită. Ei au spus:” Ce ne pasă nouă? Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat. El era unul din cei doisprezece. Câtă durere I-a pricinuit Lui Isus! Dacă un membru al unei comunităţi îşi ia viaţa, cât de durerors este pentru responsabil acest lucru! Prin aceasta toată comunintatea este condamnată de lume. Da, Isus a fost ispitit în toate lucrurile asemenea nouă, de aceea poate să ne ajute în orice situaţie şi avem în El o stâncă ce nu se clatină.Isus a fost găsit nevinovat de Pilat şi de Irod.Pilat a încercat să-L elibereze şi a încercat să-i convingă pe Evrei.Şi pentru că era obiceiul ca să fie eliberat un deţinut cu ocazia sărbătorii, le-a oferit să aleagă între marele răufăcător Baraba şi Isus, sperând că Îl vor cere pe Isus. Dar poporul a strigat:” Dă-ni-l pe Baraba!” a mai venit şi solul nevestei lui Pilat şi i-a spus:”Să nu ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui!” Aceasta a îngreunat şi mai mult situaţia lui Pilat. Sărmanii oameni care se tem mai tare de oameni, decât de Dumnezeu! Cum arată sfârşitul lor! Tată Bun, păzeşte-ne să nu fim slugile oamenilor!Amin.

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    27  martie

    “Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele L-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit.”Matei 27:26

     

    Trebuie să ai curaj pentru a condamna pe cineva, chiar dacă ai recunoscut nevinovăţia sa! Condamnarea la moarte nu a fost totul;Pilat a dat dispoziţie să fie biciuit de ostaşii săi. Aceştia L-au îmbrăcat întro haină stacojie, au împletit o cunună de spini pe care I-au pus-o pe cap. Cum au putut să pună această cunună pe capul Lui Sfânt! Apoi I-au dat o trestie îm mâna dreaptă, au îngenunchiat înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau:”Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” Pune-te în această situaţie! Ce ruşine, cât dispreţ, câtă batjocură! Niciun om n-a trebuit să îndure asemenea suferinţe. L-au scuipat şi L-au bătut despicându-I carnea, încât I Se puteau număra oasele,precum este scris.Ps.22:17. O, Isuse, aceasta ai făcut Tu pentru noi; acolo ai plătit pentru păcate, pentru păcatele mele ai suferit, eu trebuia să fiu acolo! O, Îţi mulţumesc, Te slăvesc, Te preamăresc şi mă închin înaintea Ta. Pe tine doresc să Te proslăvesc în veci! Amin.

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    28  martie

    „După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus sa-L răstignească.”Matei 27:31

     

    Au pus crucea pe spatele Lui plin de răni, şi mult norod L-a urmat plângând. Aceştia nu s-au ruşinat de El, dar El le-a spus:”Nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.” Din aceste cuvinte vedem că nu era ură în inima Lui faţă de ucigaşii Lui. Dintr-odată a căzut sub greutatea crucii. De aceea au silit pe un om care venea de la câmp să–i ducă crucea. A ajuns la Gologota împreună cu doi răufăcători. Acolo I-au bătut în cuie mâinile şi piciorele pe cruce. Aşa scrie psalmistul:”O ceată de nelegiuiţi dau târcoale în jurul Meu, Mi-au străpuns mâinile şi picioarele.” Putem să ne închipuim ce dureri a suferit Isus din cauza cuielor. Atârna astfel în arşiţa soarelui. Care au fost primele Lui cuvinte de pe cruce? „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Aceste cuvinte a putut să le spună datorită plinătăţii Lui în dragoste. Ostaşii au împărţit între ei hainele Lui, iar pentru cămaşa Lui au tras la sorţi.Această cămaşă nu avea cusătură. Era făcută dintro singură bucată. Acest lucru ne spune ceva: cămaşa dreptăţii Lui Dumnezeu nu o primim parţial. Această dreptate nu se lasă desfăcută şi cel ce o primeşte, poate spune împreună cu David:” O  moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi, o frumoasă moşie mi-a fost dată.” Ps. 16:7. Cititorule drag, ai avut şi tu parte de aceastaă moştenire?

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    29  martie

    “Isus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Luca 23:43

     

    Împreună cu El au fost răstigniţi şi doi răufăcători. Stând la un pas de veşnicie, unul dintre ei Îi spune:”Dacă eşti Fiul Lui Dumnezeu, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi.” Dacă gândim superficial, am putea spune că s-a rugat. Dar el a poruncit, punând sub semnul întrebării obârşia Lui Isus ca Fiu de Dumnezeu. Acest răufăcător era sub influienţa Satenei, sunt puterea lui Satana, aceaşi putere care a influienţat şi pe mai marii poporului şi pe ostaşi. Celălalt rărăcător l-a înfruntat şi s-a smerit, zicând:”Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata pentru fărădelelgile noastre; dar omul acesta nu a făcut niciun rău.” Apoi a spus:”Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus i-a răspuns:”Adevărat îţi spun că astăzi vei cu Mine în Rai.” Sunt şi astăzi oameni care spun că doresc să aibă parte de har asemenea tâlharului, să se pocăiască înainte de moarte. Dar aceştia au respins deja harul de care a avut parte tâlharul. Eu cred că tâlharul n-a auzit mai înainte de Isus. Nici împăratul Belşaţar nu a mai avut parte de har, asemenea tâlharului. Nici prin gând nu i-a trecut să se căiască, după ce Dumnezeu l-a înştiinţat de condamnarea lui. Sunt mulţi care spun că niciun păcătos nu vine prea târziu la pocăinţă. Dar pentru Iuda a fost prea târziu. La poporul Israel în pustie, de asemenea a fost prea târziu. La Belşaţar nu vedem nimic ce ar dovedi căinţă. De aceea, grăbeşte-te, să ai parte de mântuirea sufletului tău, până nu e prea târziu!

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    30 martie

    „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?Matei 26:46

     

    Acesta a fost cel mai greu ceas din viaţa Lui Isus. Nici nu ne putem închipui aceasta. Am avut multe încercări în viaţă şi mi se părea că Dumneze m-r fi părăsit, odată chiar am crezut că m-a părăsit numai pentru câteva clipe. A fost atât de groaznic, cum n-aş fi putut să-mi închipui. Nici n-aş fi mai putut trăi. Dacă ne pierdem nădejdea, atunci ne piere şi dorinţa de a mai trăi. În această situaţie grea mi-am adus aminte de Isus, că a fost ispitit asemenea nouă şi de aceea poate veni în ajutorul nostru când suntem ispitiţi. Şi în clipa aceea am simţit ajutorul Său. Eu nu aş fi fost capabil să mă ajut. A Lui să fie lauda şi mulţumirea pentru aceasta! Cum S-a simţit El oare când a fost părăsit de Tatăl Său? Trebuie să fi fost un întuneric cum nu se poate mai mare. Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau:”Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei ziel, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul Lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii îşi băteau joc de El, şi ziceau:”Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este Împăratul lui Israel să Se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu, să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte.” Toate acestea au fost atacuri din partea diavolului venite prin oameni evlavioşi. La aceasta s-a mai adăugat şi întunericul de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Atunci Isus a strigat:” Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Prin aceasta El  ne-a scăpat pe noi de a trăi în continuare departe de Dumnezeu. Ce har minunat!

     

    MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

    Meditaţii zilnice – Fritz Berger 

    31 martie

    „Iată, în mâinile Tale Îmi incredinţez duhul.”

     

    Înainte de a muri Isus S-a gândit la mama Lui, şi a încredinţat-o ucenicului pe care-l iubea. Din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă. Şi Isus a strigat cu glas tare:” Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” După aceasta, ştiind că totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura a zis:” Mi-e sete!” Câţi am găsit în El mântuirea! I-au întins un burete îmbibat cu oţet ca să bea. Când a luat Isus  oţetul a zis:”S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.Da, pentru noi a isprăvit lucrarea, căci a purtat păcatele noastre, pentru că El ne-a promis că ne va mântui şi prin moartea Sa a plătit totul; căci moartea este plata păcatului. El a plătit deci pentru fiecare fărădelege şi neascultare preţul cuvenit, aducând o jertfă de ispăşire, veşnic valabilă.Mântuirea Lui are valabilitate veşnică. Ne-a împăcat prin trupul Său în moarte, făcându-ne astfel sfinţi, fără prihană şi fără vină înaintea Lui Dumnezeu . La moartea Mântuitorului perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două de susu până jos. Astfel avem cale liberă în locul preasfânt prin sângele Lui. Aici este scaunul harului şi chivotul legământului, pâinea cerească, toiagul lui Aaron şi deasupra heruvimii care acoperă scaunul harului. Toţi cei care intră acum prin credinţă au mărturia că sunt copii ai Lui Dumnezeu, se hrănesc cu pâinea cerească şi aduc roade în răbdare.

     

    Ce este de fapt Cina Domnului?

    Deși este practicată în toate ramurile creștinismului, totuși există interpretări diverse asupra acestui subiect. Presupunerile filosofice, dezbaterile și disputele care au avut loc în special în perioada medievală pe această temă, au lăsat consecințe până în perioada actuală.

    Cina Domnului este înființată de însuși  Hristos pentru a fi practicată de biserică, cu scopul comemorării morții Lui. Toate confesiunile sunt de acord că Cina Domnului este o prezentare figurativă a morții lui Hristos și a semnificației acesteia. Pavel subliniază acest fapt (I Corinteni 11:26) actul luării pâinii și a paharului este o dramatizare a Evangheliei care arată spre moartea lui Hristos ca singura bază a mântuirii noastre. Și pentru momentul prezent Cina are o semnificație deoarece participanții trebuie să se corecteze înainte de a lua parte la Cină (I Corinteni 11:28, 29), participarea într-un chip nevrednic atrage pedeapsa asupra celui vinovat (v. 27). Expresia „trupul și sângele Domnului” (v. 28) este dovadă că Pavel se gândea la moartea lui. De asemenea, lipsa de unitate (v. 18, 20, 21) și desconsiderarea semenilor și a bisericii este o contrazicere a Cinei. O definiție completă ar putea fi: Cina Domnului este un simbol al părtășiei vitale actuale a credincioșilor cu Domnul, în primul rând  și a unora cu ceilalți, cât și un simbol al morții lui  care a avut loc în trecut. Ea este, de asemenea, o proclamare a unui fapt viitor; ea are loc în așteptarea celei de-a doua veniri a Domnului.

    Administrarea Cinei Domnului.

    Referitor la cei care oficiază administrarea Cinei, Scriptura dă foarte puține detalii. Excepție fiind sărbătoarea inițială a Cinei când Isus Însuși a împărțit elementele. Nu ni se spune cine a (au) condus sau ce a (au) făcut cel (cei) care a condus ulterior serviciul Cinei Domnului. Scriptura nici nu prevede existenta vreunui fel de calificare specială în cazul celor care conduc ritul. Ceea ce reiese din Evanghelii și din epistolele lui Pavel este că Cina Domnului a fost încredințată Bisericii și trebuie să fie administrată de ea. Prin urmare, persoanele alese și împuternicite de Biserică pentru supravegherea și conducerea serviciilor de închinare pot administra și Cina Domnului, iar păstorul ar trebui să preia rolul conducător. În general aceștia ar trebui să aibă trăsăturile listate de Pavel în vederea alegerii slujitorilor.

    Participanții la Cina Domnului.

    Scriptura nu prezintă o expunere detaliată a cerințelor pentru primirea Cinei Domnului. Totuși putem deduce din afirmațiile lui Pavel din I Corinteni 11 că una dintre cerințe este o relație personală a credinciosului cu Domnul. Privind vârsta, cel care participă la Cina Domnului ar trebui să fie suficient de matur pentru a fi capabil să deosebească trupul lui Hristos (I Corinteni 11:29). Ca rezultat al acestui aspect, participantul trebuie să facă dovada maturității, în ceea ce privește raționamentul.

    Concepția reformată din perspectivă calvinistă susține că prezenta lui Hristos în cadrul sacramentului este de natură spirituală sau dinamică. Calvin a spus că Hristos este prezent prin influență, la fel ca soarele care rămâne pe cer, cu toate acestea însă căldura și lumina lui sunt prezente pe pământ. În același fel, strălucirea Duhului ne face posibilă unirea cu trupul și sângele lui Hristos. În conformitate cu Romani 8:9-11, Hristos locuiește în noi prin Duhul, Duhul Sfânt îi aduce pe participanți într-o legătură mai strânsă cu persoana lui Hristos, sursa vieții spirituale. Legătura cu Hristos prin Duhul Sfânt, în viața zilnică, este de fapt magnetul care atrage spre trăirea momentului comunional din cadrul acestui sacrament.

    Elementele semnifică sau reprezintă trupul și sângele lui Hristos și ele pecetluiesc pe credincios. Louis Berkhof sugerează că Cina Domnului pecetluiește dragostea lui Hristos față de credincioși dându-le asigurarea că toate promisiunile legământului și bogățiile Evangheliei sunt ale lor printr-un act de donație divină. Beneficiul pentru participant este că luând elementele, acesta primește din nou și în mod continuu vitalitatea lui Hristos. Dar și acest efect depinde în mare măsură de credința și receptivitatea participantului. Continuitatea vieții de sfințenie și de biruință spirituală depinde de momentele de asimilare a resurselor „donate” de Dumnezeu, prin jertfa Fiului, asimilate de credincios prin actul împărtășaniei.

    Calvin afirmă că și credincioșii din Vechiul Testament au experimentat ceva de aceeași natură, atunci când apa care a țâșnit din stâncă în deșert a fost pentru israeliți un simbol și un semn al aceluiași lucru, care este reprezentat în vremea noastră la Cină prin vin. Drumul spre Canaan este marcat cu momente specifice de revitalizare.

    Așadar, stimați frați și surori, vă îndemnăm să nu evitați participarea la Cina Domnului. Participarea trebuie să fie un efect al unui sentiment interior: băutul apei stinge setea!

    Dumnezeu să vă binecuvânteze!

    Prezenţa Duhului Sfânt în noi

    Unii dintre noi gândim în felul următor: „Dacă Iisus ar fi aici pe pământ şi L-am putea vedea, atunci L-am urma pretutindeni”. Dar în Ezechiel 36:26-27, Domnul spune: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele…”. Expresia „în voi” are o importanţă aparte – „Voi pune Duhul Meu în voi”. A fost o vreme când am avut nevoie să mi se amintească faptul că Duhul Său era în mine. Îmi amintesc că am citit apoi acest text şi zile la rând, în timp ce mă plimbam, mă urmărea gândul acestei realităţi: „Duhul Său este în mine!” Prin prezenţa Duhului Sfânt, Hristos este astăzi în mine la fel de sigur ca atunci când a fost cu ucenicii Săi. Este uimitor să înţelegem că Duhul Său locuieşte în noi; însă adesea noi nu îi acordăm nici o atenţie.

    Unde locuieşte Duhul Sfânt?

    În 1 Corinteni 3:16, apostolul Pavel spune: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” În cartea The Spirit of Christ [Duhul lui Hristos], carte care pe mine m-a ajutat foarte mult, Andrew Murray analizează în profunzime aceste cuvinte scrise de Pavel. El porneşte de la faptul că Templul era caracterizat de trei spaţii clar delimitate: curtea cortului, Locul sfânt şi Locul prea sfânt (sau Sfânta Sfintelor).

    A. Murray descrie modul în care trupurile noastre se aseamănă cu spaţiul în care era aşezat cortul („curtea”) iar mintea, voinţa sau emoţiile noastre corespund Locului sfânt. Dar înăuntrul nostru se află Locul preasfânt, unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt locuieşte în duhul nostru. Locul preasfânt se găseşte în interiorul meu şi al tău. Următorul verset (1 Cor. 3:17) este la fel de important: „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi”. Dacă înţelegi faptul că Dumnezeu locuieşte înăuntrul tău, această înţelegere îţi va influenţa în mod radical imaginea de sine.

    Atunci, cum ne păstrăm templele curate? Prin credinţă. Odată ce l-am acceptat pe Hristos ca Domn al vieţii noastre, sângele Său ne curăţă de orice păcat. Prin urmare, ceea ce noi trebuie să facem este să credem, să ne punem încrederea în cuvântul lui Dumnezeu.

    Textul din 1 Ioan 1:9 – un text intitulat adeseori „siguranţa iertării” – spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

    Atunci când te-ai spălat ultima dată pe mâini pentru că erai foarte murdar, ai rămas oare aplecat deasupra chiuvetei, întrebându-te cu îngrijorare: „Oare unde s-a dus toată mizerie de pe mâini?” Fără îndoială că nu ai procedat astfel, ci ai acceptat prin credinţă că mizeria s-a dus în canalul de scurgere. Într-un mod similar trebuie să procedăm şi în ce priveşte viaţa spirituală. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios; El este drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire, altfel spus de tot ceea ce am greşit. Este însă nevoie ca noi să credem că El ne-a iertat chiar dacă nu vedem sau simţim acest lucru.

    Întotdeauna Duhul Sfânt ne conduce spre Hristos. El ne călăuzeşte spre crucea şi sângele lui Hristos, spre iertarea pe care Mântuitorul ne-o oferă. Duhul Sfânt ne reaminteşte mereu că nu mai suntem sub condamnarea păcatului. Textul din Romani 8:1 afirmă clar acest fapt: „Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus”

    Dar aici intervine Satana, care vrea să te priveze de pacea pe care Însuşi Dumnezeu o promite. Dumnezeu îţi dăruieşte pacea Sa, dar Satana încearcă să te determine să te uiţi înapoi şi să te gândeşti la cele mai grele păcate. Te gândeşti la acele lucruri şi ele se derulează prin mintea ta asemeni unui film. Ceea ce trebuie să facem este să aducem acele păcate la cruce şi să spunem: „Doamne Iisuse acest fapt dovedeşte că am nevoie de un Mântuitor. Doamne, mulţumesc pentru faptul că sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat”. Priveşte-ţi păcatele din prisma crucii lui Hristos şi a sângelui Său, şi vei avea pacea lui Dumnezeu. Nu privi înapoi la păcate trecute. Crede în iertarea lui Dumnezeu.

    Cum ne vorbeşte Duhul Sfânt?

    Ne vom referi acum la păcatele din prezent, cu privire la care Dumnezeu ne conştientizează

    Cel mai adesea, Dumnezeu lucrează în viaţa mea şi îmi vorbeşte folosindu-se de alţi oameni. Ani la rând am fost chinuit de relaţia pe care o aveam cu o anumită persoană. Îmi era atât de greu să mă raportez la persoana respectivă, încât gândeam: „Dacă va fi în ceruri, atunci eu nici nu mă gândesc să merg acolo”. Atitudinea mea era mereu batjocoritoare, critică şi răutăcioasă. Nu aveam de spus un cuvânt bun la adresa acelei persoane. În tot acest timp, căutam argumente care să îmi justifice comportamentul.

    Apoi, într-o zi, Domnul mi-a îndreptat atenţia spre textul din Luca 18:9: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Am realizat faptul că eu dispreţuiam acea persoană. Iată pilda pe care a spus-o Iisus:

    „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. [Fariseii erau lideri religioşi din vremea lui Iisus, care dădeau dovadă însă de multă făţărnicie şi aroganţă; vameşii erau cei ce strângeau taxele de la populaţie, fiind adesea corupţi, cerând mai mult de la oameni decât ar fi trebuit şi erau desconsideraţi de majoritatea evreilor.] Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»“ (Luca 18:10-13)

    Iisus a explicat pilda, spunând: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta, [omul care a spus «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălat. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat” (Luca 18:14).

    Citind această pildă, mi-am dat seama că eu mă aflam într-o situaţie similară; atunci m-am rugat lui Dumnezeu şi am spus: „O, Doamne, sunt asemeni acestui fariseu. Nu pot să suport persoana respectivă şi o dispreţuiesc”. Am înţeles că trebuie să îmi privesc propria inimă. Făcând acest lucru, am descoperit gelozie, mândrie, mânie, atitudine de judecată şi lipsă de dragoste faţă de aproapele meu. M-am uitat apoi în Galateni 5:16-23. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti… şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

    Uneori ne uităm la lista cu păcate şi spunem: „În ce mă priveşte, eu nu mă regăsesc în nici un fel în lista respectivă”. Ceea ce însă nu facem este să ne uităm la enumerarea roadelor Duhului şi să ne punem întrebări precum: „Cât sunt de iubitor? Cât sunt de bun? Cât de mult mă caracterizează credincioşia? Cât sunt de blând?” Avem tendinţa să ne evaluăm după lista păcatelor, în loc să ne analizăm viaţa din perspectiva roadelor Duhului.

    Andrew Murray îşi pune următoarea întrebare: „Cum se face că există creştini care sunt sfinţi şi împietriţi?” El continuă, dând şi răspunsul: „Pentru că aceştia nu ştiu nimic despre Duhul dragostei. Numai Duhul Sfânt poate face ca din inima omului să izvorască dragostea”.

    În timp ce mă gândeam la persoana care m-a rănit, mi-am amintit de versetele din 1 Petru 3:8-9: „Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară”.

    Eram marcat de faptul că această persoană îmi făcuse mult rău şi mă insultase prin gesturile sale; dar versetul continuă prin îndemnul: „…dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea”.

    Am privit la ceea ce am descoperit în inima mea şi am mărturisit că fusesem asemeni unui fariseu. M-am rugat apoi lui Dumnezeu: „Doamne ai milă de mine, un păcătos! Te rog, Doamne, arată-mi cum să binecuvântez această persoană!” Eram în Anglia în acel moment şi mi-am amintit că văzusem într-o librărie o carte destul de scumpă, dar care ştiam că într-adevăr îi va plăcea. Când m-am întors acasă, i-am dat cartea. Nu vă pot explica cât de profund a fost mişcat acel om. Gestul meu a însemnat foarte mult pentru el şi cred că Dumnezeu s-a folosit din plin de cartea pe care i-am dăruit-o.

    Duhul Sfânt ne va arăta întotdeauna cu credincioşie în ce privinţe nu suntem asemeni lui Hristos. El a făcut acest lucru în viaţa mea, făcându-mă conştient de acea atitudine greşită, care era străină de chipul lui Hristos în mine. Pe măsură ce ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu şi-L rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească în căile care Îi sunt plăcute Lui, El va produce în vieţile noastre acele roade duhovniceşti amintite de apostolul Pavel: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor”.

    Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea… V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:9, 11).

    Ney Bailey este autorul cărţii Faith Is Not a Feeling [Credinţa nu este un sentiment], WaterBook Press.

    vremea trezirii0

    VREMEA TREZIRII – carte creștină

    CUVÂNT ÎNAINTE

    Mesajele cuprinse în această carte s-au născut din dorinţa arzătoare de a vedea manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, printr-o trezire autentică.

    De-a lungul istoriei de două mii de ani a Bisericii creştine, de nenumărate ori Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste poporul Său, chemându-l la sfinţenie, la o viaţă de ascultare de El şi la predicarea Evangheliei, care a dus mulţimi de oameni într-o stare după voia Lui.

    Trezirile spirituale nu sunt însă doar evenimente din epoca de după Cinzecime, ci ele s-au petrecut de multe ori şi în istoria poporului Israel, în timpul vechiului legământ. Acestea au slujit ca pildă multor generaţii pentru felul în care Dumnezeu poate trezi un popor cu conştiinţa adormită, aducându-l la pocăinţă şi o viaţă curată.

    Vremea noastră poartă toate semnele caracteristice perioadei ce va preceda marea zi a revenirii Domnului nostru, pentru a-Şi lua acasă Mireasa Lui iubită. În curând, vom asista la cel mai mare eveniment din istoria umanităţii, iar Duhul Domnului strigă tuturor celor ce aşteaptă venirea Lui: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”

    Rugăciunea mea înaintea Domnului este ca toţi cei ce vor citi aceste rânduri să fie treziţi la viaţă, sfinţiţi şi pregătiţi pentru marea clipă ce se apropie.

    Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
    sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com

    https://trezireazi.com/category/studiu-galateni/

     

    7 semne ale revenirii Domnului Isus Hristos (Yeshua Ha’Mashiach)

     

     

    https://sites.google.com/site/1948×1967/7-semne-ale-revenirii-domnului-isus-hristos

    = Ai pacatele iertate de Isus Hristos Domnul, sau vei fi condamnat pe vecie? =

     – Avertizare pentru toti romanii: zeci de misionari musulmani au intrat in tara  de curand si duc o intensa campanie de islamizare
    a Romaniei incepand din Dobrogea! -

    Ne da Biblia (Sfanta Scriptura) semne ale revenirii Domnului? Da! Insusi Mantuitorul a vorbit ucenicilor despre generatia care va vedea intoarcerea Lui pe norii cerului, cu putere si mare Slava! 

    1. Sa împlinit deja. Aceasta a fost cea mai mare revenire in propia tara în istoria umanitatii. Întoarcerea poporului evreu acasa, în Ţara Sfântă, Israel.
     

    Ioel 3
    1. Caci iata ca in zilele acelea si in vremile acelea, cand voi aduce inapoi pe prinsii de razboi ai lui Iuda si ai Ierusalimului,
    2. voi strange pe toate natiunile, si le voi pogora in valea lui Iosafat. Acolo, Ma voi judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, mostenirea Mea, pe care l-au risipit printre natiuni, impartind intre ele tara Mea.

    Ezechiel 36
    24. Caci va voi scoate dintre natiuni, va voi strange din toate tarile, si va voi aduce iaras in tara voastra.

    Ezechiel 11
    17. De aceea sa le spui: “Asa vorbeste 
    YHWH Dumnezeu: “Va voi strange din mijlocul popoarelor, va voi aduna iaras din tarile in cari santeti risipiti, si va voi da tara lui Israel”.

    Ieremia 29
    14. Ma voi lasa sa fiu gasit de voi, zice 
    YHWH, si voi aduce inapoi pe prinsii vostri de razboi; va voi strange din toate natiunile si din toate locurile in care v-am izgonit, zice YHWH, si va voi aduce inapoi in locul de unde v-am dus in robie.

    Matei chp.24
    32. De la smochin* invatati pilda lui: cand ii fragezeste si infrunzeste mladita, stiti ca vara este aproape.
    33. Tot asa, si voi, cand veti vedea toate aceste lucruri, sa stiti ca Fiul omului este aproape, este chiar la usi.
    34. Adevarat va spun ca nu va trece neamul* acesta, pana se vor intampla toate aceste lucruri.

    * smochinul – Israel
    * neam – generatie

    Israel este acasa de 67 de ani, se apropie sfârşitul acestei generaţii!  Vine Domnul!

    2. Acest lucru sa împlinit/se împlineste acum. O superputere apare pe harta lumii. Uniunea Europeană. (Imperiul Roman renăscut)
    Prococul Daniel (cap.9) vorbeste lui Nebucadnetar despre imparatia lui Antichrist pe teritoriul Uniunii Europene. Imperiul Roman trebuia sa renasca. Profetia este implinita deja.

    3. Semne in natura (cataclisme) si apostazie (lepadarea de credinta in Domnul Isus Hristos). Se implinesc deja aceste semne.
    Mari războaie, boli grave, foamete, MARI cutremure, tsunami, cum nu au fost mai înainte.

     

    Luca 21 Domnul Isus Hristos a avertizat:
    11. Pe alocuri vor fi MARI CUTREMURE de pamant, foamete si ciume; vor fi aratari inspaimantatoare si semne mari in cer.

    25. Vor fi semne in soare, in luna si in stele. Si pe pamant va fi stramtorare printre natiuni, care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al VALURILOR;
    26. oamenii isi vor da sufletul de groaza, in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant; caci puterile cerurilor vor fi clatinate.
    27. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere si slava mare.
    28. Cand vor incepe sa se intample aceste lucruri, sa va uitati in sus si sa va ridicati capetele, pentru ca izbavirea voastra se apropie.”
    29. Si le-a spus o pilda: “Vedeti smochinul* si toti copacii.
    30. Cand infrunzesc, si-i vedeti, voi singuri cunoasteti ca de acum vara este aproape.
    31. Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca Imparatia lui Dumnezeu este aproape.
    32. Adevarat va spun ca nu va trece neamul acesta, pana cand se vor implini toate aceste lucruri.
    33. Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

    smochinul* = Israel

    2. Timotei 4
    3. Caci va veni vremea cand oamenii nu vor putea sa sufere invatatura sanatoasa; ci ii vor gadila urechile sa auda lucruri placute si isi vor da invatatori dupa poftele lor.
    4. Isi vor intoarce urechea de la adevar si se vor indrepta spre istorisiri inchipuite.
    5. Dar tu fii treaz in toate lucrurile, rabda suferintele, fa lucrul unui evanghelist si implineste-ti bine slujba.

    2 Tesaloniceni 2
    1. Cat priveste venirea Domnului nostru Isus Hristos si strangerea noastra laolalta cu El, va rugam, fratilor,
    2. sa nu va lasati clatinati asa de repede in mintea voastra si sa nu va tulburati de vreun duh, nici de vreo vorba, nici de vreo epistola, ca venind de la noi, ca si cum ziua Domnului ar fi si venit chiar.
    3. Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii,
    4. potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu.
    5. Nu va aduceti aminte cum va spuneam lucrurile acestea, cand eram inca la voi? 

    4. Aparitia dictatorului antihrist, care va face lucruri mai odioase decat Adolf Hitler, de fapt va fi cel mai feroce om nascut vreodata. 

    Acesta trebuie sa fie din Uniunea Europeana (vechiul Imperiu Roman si zonele care au apartinut acestui imperiu), si va conduce cu un pumn de fier Uniunea Europeană, cu promisiunea de a pune capăt razboaielor şi sa rezolve toate problemele din Europa si din lume. El trebuie sa se ridice la putere pe fondul unei crize la fel cum a facut Hitler si multi alti dictatori.

    El va fi rănit grav la cap de sabie, ne spune Biblia. Apoi, ca printr-un “miracol”, este vindecat.

    Apocalipsa 13
    14. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o ICOANA fiarei care avea rana de sabie, si traia.

    Aceasta este o bătaie de joc satanica la adresa morţii şi învierii lui Isus Hristos. Acesta, Antihrist, va uimi întreaga lume, si va castiga multi adepţi peste tot în lume. Apoi, ca şi Hitler care a respins pe Dumnezeu, Antihristul se va proclama pe sine Dumnezeu. Va amintiţi cât de repede “Heil Hitler” înlocuieşte salutul tradiţional german “Dumnezeu să fie cu voi” ?

     

    5. Construirea celui de-al 3-leaTemplu pe muntele sfânt din Ierusalim. (În al 3-lea Templu va intra antihrist si acolo va declara ca el este Dumnezeu (Elohim), inseland natiunile si pe Israel)

    El … (Antihristul) va confirma un legământ de pace cu Israel şi multe popoare, pe timp de o saptamana (7 ani), dar la jumătatea acestor şapte ani, adică după 3 ani şi jumătate, va merge la Templul din Ierusalim şi se va declara pe sine Dumnezeu. Atunci începe Necazul cel Mare, în care aproape toţi oamenii de pe pământ va muri.

    Daniel 9
    27. El va face un legamant trainic cu multi timp de o saptamana*, dar la jumatatea saptamanii va face sa inceteze jertfa si darul de mancare, si pe aripa uraciunilor idolesti va veni unul care pustieste, pana va cadea asupra celui pustiit prapadul hotarat.”

    2 Tesaloniceni 2
    1. Cat priveste venirea Domnului nostru Isus Hristos si strangerea noastra laolalta cu El, va rugam, fratilor,
    2. sa nu va lasati clatinati asa de repede in mintea voastra si sa nu va tulburati de vreun duh, nici de vreo vorba, nici de vreo epistola, ca venind de la noi, ca si cum ziua Domnului ar fi si venit chiar.
    3. Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii,
    4. potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu.
    5. Nu va aduceti aminte cum va spuneam lucrurile acestea, cand eram inca la voi?

     
    saptamana* = 7 ani

    6. Invadarea Israelului din Nord: Rusia si alte tari islamice.
    Gog şi Magog 

    Detaliile adiţionale sunt de a dreptul uimitoare:

    Majoritatea celor care cercetează profeţiile biblice identifică aceste nume cu Rusia înainte de a deveni o super putere.

    C.I.Scofield în 1909, pe timpul ţarilor, înainte ca Rusia să fi avut vreo semnificaţie sau putere mondială, comenta: “Toţi sunt de acord că referinţa primară este la puterile nordice (europene) în frunte cu Rusia… Referinţa la Meşec şi Tubal (Moscova şi Tobolsk) este un semn clar de identificare. Rusia şi puterile nordice au fost cei mai recenţi prigonitori ai Israelului dispersat.” În Geneza 10 aceste nume au fost date fiilor şi urmaşilor lui Noe. Iosephus, unul din cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor nota că ţara lui Magog era numită de către greci Sciţia. Lexiconul Ebraic şi Haldeu al lui Gesenius, o autoritate majoră în ceea ce priveşte înţelesul precis al cuvintelor ebraice şi haldeene, spune că Magog era o ţară în nordul extrem al Ţării Sfinte.

    Profesorul G. Rawlinson le identifică şi el cu Rusia modernă. Istoria seculară îi desemnează de asemenea pe sciţi, care au trăit în regiunile nordice mai sus de Munţii Caucaz, ca înaintaşi ai Rusiei moderne. Biblia confirmă această concluzie făcând trei referiri la o locaţie numită “fundul miază noaptei” (Ezechiel 38:6,15, 39:2). Dacă se trage o linie din Ierusalim direct către miază noapte, ea aproape că atinge Moscova.

    Lexiconul ebraic al lui Brown, Driver şi Briggs indică aici că numele Roş este numele unui popor şi a unei ţări, “Rusia” “ruşi.” Scriitorii arabi confirmă că Marele Zid Chinezesc este numit zidul lui Magog (Hait Al Ma’ajooj), făcut să protejeze China de invazia popoarelor din nord. Unii musulmani poate sunt de părere că Magog se referă nu la Rusia, ci la China. Asta este în contradicţie cu părerea multor istorici arabi. Următorul tabel arată numele antice ale naţiunilor şi numele naţiunii moderne care ocupă azi acelaşi teritoriu.
     

    Naţiunile antice        –        Naţiunile moderne

    ……………………………………………………………………..
    Rosh                ——-                 Rusia
    ……………………………………………………………
    Magog  ——-   Kazakhstan, Kyrgyzstan, 
    Uzbekistan, Turkmenistan, Tajikistan (si posibil Afghanistan)
    Aceasta sunt popoarele de limbă turcică din sudul Rusiei, care se raspandesc din Turcia
    peste Caucaz, si întreaga Asia Centrală.
    ……………………………………………………………………..
    Meşec, Tubal, Gomer, Togarma     ——-       Turcia
    Anticul Muschki and Musku in Cilicia si Cappadocia.
    Anticul Tubal din Cappadocia.
    Cimerienii – din secolul al saptelea, la primul secol
    dupa Hristos, in centrul/vestul Anatoliei.
    ……………………………………………………………………..
    Persia       ——-        Iran
    Nume schimat din Persia in Iran in anul 1935.
    ……………………………………………………………………..
    Cuş       ——-       Sudan (si posibil Etiopia)
    Anticul Cuş, la sud de Egipt. Acum Sudanul de Nord, un nou
    stat islamic, declarat de curand inamic pentru Israel.
    ……………………………………………………………………..
    Libia       ——-       Libia (si posibil Algeria si Tunisia)
    Anticul Put, la vest de Egipt.
    ……………………………………………………………………..

    Ce spune Dumnezeu ca se va petrece cu aceste natiuni care invadeaza Israel?

    Ezechiel 38
    1. Cuvantul Lui 
    YHWH mi-a vorbit astfel:
    2. “Fiul omului, intoarce-te cu fata spre Gog din tara lui Magog, spre domnul Rosului, Mesecului si Tubalului, si proroceste impotriva lui!
    3. Si spune: “Asa vorbeste 
    YHWH Dumnezeu: “Iata, am necaz pe tine, Gog, domnul Rosului, Mesecului si Tubalului!

    18. In ziua aceea insa, in ziua cand va porni Gog impotriva pamantului lui Israel, zice 
    YHWH Dumnezeu, Mi se va sui in nari mania aprinsa.

    21. Atunci voi chema groaza impotriva lui pe toti muntii Mei, zice 
    YHWH Dumnezeu; sabia fiecaruia se va intoarce impotriva fratelui sau.
    22. Il voi judeca prin ciuma si sange, printr-o ploaie naprasnica si prin pietre de grindina; voi ploua foc si pucioasa peste el, peste ostile lui si peste popoarele cele multe care vor fi cu el.
    23. Imi voi arata astfel marimea si sfintenia, Ma voi face cunoscut inaintea multimii natiunilor, si vor sti ca Eu Sunt 
    YHWH.

    Întrebare: De ce Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său?
    http://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-ales-poporul-Israel.html

    Biblia in Limba Ebraica
    http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/OTpdf/eze38.pdf

     
    Întrebăm: Care este religia aliaţilor Rusiei(ortodox) la care se face referinţă în aceste pasaje şi care au numele Persia(Iran –  religie islamica), Etiopia(ortodoxa+islam) şi Libia(islam)?

    Cum a ştiut Biblia ca aceste naţiuni vor fi cei mai buni aliaţi ai Rusiei dacă Rusia doreşte să atace Israelul?

    Cum de a prezis Biblia numele Libiei, din moment ce la vremea profeţiei Libia era un loc nesemnificativ? [Nota trad.: În Biblia trad.Cornilescu se foloseşte “Put” acolo unde în Biblia engleză, traducerea KJV, se foloseşte “Libya,” vezi Ezechiel 30:5, 38:5].

    Astăzi Rusia menţine o forţă militară consistentă în cele patrusprezece baze aeriene ale Libiei, cu mai mult de 550 avioane de luptă ruseşti. Rusia a poziţionat o forţă ameţitoare de 16000 tancuri şi vehicole blindate în Libia. Forţa tancurilor din Libia este mai mare decât a Franţei, Marii Britanii şi Germaniei adunate la un loc. De ce? Este interesant că Ezechiel face referinţă la aceste naţiuni care sunt cele mai împotrivitoare Israelului.

    Cel mai important lucru asupra căruia vreu să-i atenţionez pe prietenii mei musulmani este că naţiunile aliate ruşilor în această profeţie sunt naţiuni musulmane care caută să instaureze modelul de guvernare islamic. Fundamentalismul islamic este cel mai mare pericol pentru evrei. Dovezile în acest sens sunt copleşitoare. Lucrul de care mă tem eu cel mai mult este că Biblia afirmă că aceste naţiuni vor fi distruse. Dumnezeu avertizează în Biblie, “Eu sunt împotriva voastră,” şi include aceste naţiuni.

    Într un articol interesant din revista Insight se spune: “Islamul fundamentalist, care priveşte către Iran pentru inspiraţie şi sprijin, se răspândeşte în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord… Shimon Peres a declarat recent: “De la căderea Comunismului în Uniunea sovietică, considerăm Khomeinismul ca fiind cel mai mare duşman al Orientului Mijlociu… Are multe din caracteristicile Comunismului. Este fanatic, este ideologic, este religios şi pretinde, asemeni Comunismului, că scopul scuză mijloacele. Dar mai mult, are aceeaşi tendinţă de a şi exporta ideile. Nu respectă graniţele naţionale. Exemplul iranian s-a răspândit deja în Sudan… Algeria… Tunisia… Palestina. Ţinta generală a tuturor acestor eforturi este de a crea o centură islamică care să se întindă din Iran prin Orientul Mijlociu până în Africa de Nord. În mod ironic mulţi arabi atribuie înfrângerile lor în războaiele cu Israelul religiei. În timp ce Israelul este zidit pe religie” (Revista Insight, 9, 6, 1993).

    Pe lângă naţiunile lui Ezechiel, mai sunt menţionate şi zonele de coastă ale mării. Este oare aceasta o referinţă la Algeria, Tunisia, Maghreb, şi la alte cetăţi de pe coasta Mediteranei? Repet, mulţi din prietenii mei m-au sfătuit să nu menţionez aceste profeţii referitoare la Israel, dar eu trebuie să avertizez poporul meu pentru care mă rog întotdeauna. Nu pot sta şi vedea cum poporul meu piere din lipsă de cunoştinţă. Cunoştinţa biblică vine de la Dumnezeu, şi eu trebuie s-o împărtăşesc după porunca Sa, nădăjduind în El, ca El să înmoaie inimile şi minţile oamenilor.

    Biblia este cea mai exactă sursă în ceea ce priveşte Istoria Orientului Mijlociu, arheologia şi studiul dezvoltării viitoare a lui Israel şi a lumii noastre. Ea este busola pentru cunoaşterea lucrurilor care vor veni, şi până acum a avut o precizie de 100%. Provoc pe cititor să o pună la încercare şi-l implor să facă acest lucru pentru binele său etern. Înţelegerea islamică despre Gog şi Magog este greşită. Am adus dovezi la argumentele lor principale.

    Următoarea dovadă ar fi de ajuns să dovedească musulmanilor ceea ce vreau eu să spun.Să luăm ca exemplu versetul 12 din acelaşi capitol, Ezechiel 38: “Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul natiunilor, care are turme şi moşii, şi locuieşte în mijlocul pământului.” Şi întrebăm: Cum a putut o Biblie denaturată să ştie că Israel va fi strâns din nou din mijlocul natiunilor lumii?

    Finalul bătăliei este descris clar în Biblie. Biblia în cartea Ezechiel spune că finalul va nimicirea duşmanilor lui Israel: “În ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel” (Ezechiel 38:19). “Sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său” (Ezechiel 38:21). “Îl voi judeca prin ciumă şi sânge…” (Ezechiel 39:22). “Vei cădea pe munţii lui Israel, tu şi toate oştile tale” (Ezechiel 39:4). “Voi pune foc Magogului, şi celor ce locuiesc liniştiţi în ostroave, ca să ştie că Eu Sunt YHWH” (Ezechiel 39:6). “Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel, şi nu-i voi mai lăsa să Mi pângărească Numele Meu cel sfânt, ci vor şti natiunile că Eu Sunt YHWH, Sfântul lui Israel!” (Ezechiel 39:7).

    În acordul din 1993, teritoriile din Apus (Munţii lui Israel) au fost cedaţi lui Yasser Arafat, făcând posibilă instalarea armatei lui în Munţii lui Israel. Remarcaţi şi faptul că Israelul nu va mai profana numele lui Dumnezeu de atunci înainte. Nu e de mirare că majoritatea în Israelul de azi nu se mai preocupă de Dumnezeu.

    Întrebăm: Se poate ca islamul să nu fie de la Dumnezeu? Dacă islamul nu este de la Dumnezeu, atunci de la cine este? Şi dacă islamul este de la Dumnezeu, atunci de ce să fie distruşi?

    1. Dumnezeul Bibliei YHWH, nu este acelasi cu Allah
    2. Biblia nu seamana deloc cu Coranul
    3. Mantuirea este aratata in Biblie prin credinta in Isus Hristos si urmarea Lui, dar mantuirea in Coran este oferita prin fapte, intre care sunt incluse uciderea crestinilor si evreilor care refuza convertirea la islam (Allah este un vechi idol arab – dumnezeul noptii, care are ca simbol semiluna si o stea rasturnata, simbolul lui Bahomet, de fapt aproape toate statele islamice au ca simbol semiluna si o stea rasturnata)

    În Ezechiel 39:23 24, Dumnezeul Bibliei face un rezumat al istoriei lui Israel: “Şi natiunile vor cunoaşte că din cauza nelegiuirilor ei, a fost dusă casa lui Israel în robie, din cauza fărădelegilor ei, săvârşite de ea împotriva Mea; de aceea le am ascuns Faţa Mea, şi-i am dat în mâinile vrăjmaşilor lor, ca să piară toţi ucişi de sabie. Le am făcut după necurăţiile lor şi după fărădelegile lor, şi le am ascuns Faţa Mea”

    Poate fi mai clar? Nu mai este nevoie de explicaţie pentru aceste versete, ele vorbesc singure. Naţiunea Israel a fost necredincioasă lui Dumnezeu şi au plătit pentru asta timp de 2000 de ani, au primit ce au meritat. Ţara Israel a fost a lor în urma unui legământ al lui Dumnezeu, şi o înţelegere rămâne înţelegere, mai ales la Dumnezeu. Nu s-a anulat, indiferent cu câtă vreme în urmă a fost făcută. Ei s-au întors înapoi şi Dumnezeu va răscumpăra şi va curăţi inimile lor. Acest lucru trebuie să fie adevărat, altfel de ce un popor acuzat de falsificarea Bibliei să fi lăsat versete care vorbesc despre ei ca necredincioşi, păcătoşi, necuraţi… Ei au păstrat Scriptura lor neschimbată, inclusiv lucrurile jenante pentru ei.

    7. Batalia de la Meggido (Armageddon sau Valea lui Iosafat)

    Domnul Isus Hristos vine sa zdrobeasca toate natiunile lumii care vin impotriva Israelului, si pentru a lua pe cei care L-au asteptat (ucenicii).

    Luca 14
    33. Tot asa, oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, NU POATE fi ucenicul Meu.

    Matei 10
    37. Cine iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; si cine iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine.

    Prorocie facuta cu aprox. 500 de ani inainte de venirea Lui YHWH DUMNEZEU pe pamant:
    Zaharia 12
    1. Prorocia, cuvantul Lui 
    YHWH pentru Israel. Asa vorbeste YHWH care a intins cerurile si a intemeiat pamantul, si a intocmit duhul omului din el:
    2. “Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele dimprejur si chiar pentru Iuda, la impresurarea Ierusalimului.
    3. In ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei ce o vor ridica, vor fi vatamati, si toate natiunile pamantului se vor strange impotriva lui.

    8. In ziua aceea, 
    YHWH va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, asa ca cel mai slab dintre ei va fi in ziua aceea ca David; si casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Ingerul Lui YHWH inaintea lor.
    9. In ziua aceea, voi cauta sa nimicesc toate natiunile care vor veni impotriva Ierusalimului.
    10. Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune, si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care L-au STRAPUNS. Il vor plange cum plange cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plange amarnic cum plange cineva pe un intai nascut.

    Cine este DOMNUL (in limba ebraica YHWH = Domnul Dumnezeu) care a facut cerurile, omul, si care a fost STRAPUNS de locuitorii Ierusalimului?

    Domnul Isus Hristos, Domnul Dumnezeu, Fiul Tatalui!

    Apostolul Toma sa inchinat Domnului Isus si i-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu.
    Aici vedem ca Domnul nu l-a contrazis pe Toma cand acesta a afirmat ca El, Isus Hristos este Domn si Dumnezeu:

    Ioan 20
    28. Drept raspuns, Toma I-a zis: “Domnul meu si Dumnezeul meu!”
    29. “Tomo”, i-a zis Isus, “pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au vazut, si au crezut.”

    In Ioan 10, este consemnat faptul ca iudeii au vrut sa-L omoare cu pietre, deoarece a afirmat ca este Dumnezeu:
    30. Eu si Tatal una suntem.” …
    33. Iudeii I-au raspuns: “Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.”

    In limba romana, YHWH este tradus: Domnul. De aici apar multe confuzii si erezii. Cei care contesta ca Isus Hristos este Dumnezeu, sunt dati de rusine si dovediti mincinosi.
    Zaharia 14
    1. Iata, vine ziua lui 
    YHWH, cand prazile tale vor fi impartite in mijlocul tau.
    2. Atunci voi strange toate neamurile la razboi impotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luata, casele vor fi jefuite, si femeile, batjocorite; jumatate din cetate va merge in robie, dar ramasita poporului nu va fi nimicita cu desavarsire din cetate.
    3. Ci 
    YHWH Se va arata si va lupta impotriva acestor neamuri, cum S-a luptat in ziua bataliei.
    4. Picioarele Lui vor sta in ziua aceea pe Muntele Maslinilor, care este in fata Ierusalimului, spre rasarit; Muntele Maslinilor se va despica la mijloc, spre rasarit si spre apus, si se va face o vale foarte mare: jumatate din munte se va trage inapoi spre miazanoapte, iar jumatate, spre miazazi.
    5. Veti fugi atunci in valea muntilor Mei, caci valea dintre munti se va intinde pana la Atel; si veti fugi cum ati fugit de cutremurul de pamant de pe vremea lui Ozia, imparatul lui Iuda. Si atunci va veni 
    YHWH Dumnezeul meu, si toti sfintii, impreuna cu El!
    6. In ziua aceea, nu va mai fi lumina; stelele stralucitoare se vor ascunde.
    7. Va fi o zi deosebita, cunoscuta de 
    YHWH, nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seara se va arata lumina.
    8. In ziua aceea, vor izvori ape vii din Ierusalim si vor curge jumatate spre marea de rasarit, jumatate, spre marea de apus; asa va fi si vara si iarna.
    9. Si 
    YHWH va fi Imparat peste tot pamantul. In ziua aceea, YHWH va fi singurul Domn, si Numele Lui va fi singurul Nume.

    12. Dar iata urgia cu care va lovi 
    YHWH pe toate popoarele care vor lupta impotriva Ierusalimului: Le va putrezi carnea stand inca in picioare, le vor putrezi ochii in gaurile lor si le va putrezi limba in gura.
    13. In ziua aceea, 
    YHWH va trimite o mare invalmaseala in ei; unul va apuca mana altuia si vor ridica mana unii asupra altora.
    14. Iuda va lupta si el in Ierusalim, si vor strange bogatiile tuturor neamurilor dimprejur, aurul, argintul si haine foarte multe.
    15. Aceeasi urgie va lovi si caii, catarii, camilele, magarii si toate vitele care vor fi in taberele acelea.
    16. Toti cei ce vor mai ramane din toate neamurile venite impotriva Ierusalimului se vor sui in fiecare an sa se inchine inaintea Imparatului, 
    YHWH Savaot, si sa praznuiasca sarbatoarea Corturilor.

    Ioel 3
    2. voi strange pe toate natiunile si le voi cobori in valea lui Iosafat. Acolo, Ma voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, mostenirea Mea, pe care l-au risipit printre natiuni, impartind intre ele tara Mea.

    4. Ce vreti voi cu Mine, Tirule si Sidonule, si toate tinuturile Filistenilor? Vreti sa-Mi rasplatiti vreo fapta sau sa faceti ceva impotriva Mea? Iute, fara zabava, voi intoarce faptele voastre asupra capului vostru.

    9. Vestiti aceste lucruri printre natiuni: pregatiti razboiul! Treziti pe viteji! Sa se apropie si sa se suie toti oamenii de razboi!

    11. Grabiti-va si veniti, toate natiunile dimprejur, si strangeti-va! Acolo coboara, 
    YHWH, pe vitejii Tai!
    12. “Sa se scoale natiunile si sa se suie in valea lui Iosafat! Caci acolo voi sedea sa judec toate natiunile dimprejur.

    14. Vin gramezi-gramezi in valea judecatii, caci ziua lui 
    YHWH este aproape, in valea judecatii.

    15. Soarele si luna se intuneca, si stelele isi pierd stralucirea.
    16. 
    YHWH racneste din Sion, glasul Lui rasuna din Ierusalim, de se zguduie cerurile si pamantul. Dar YHWH este scaparea poporului Sau si ocrotirea copiilor lui Israel.
    17. “Si veti sti ca Eu Sunt 
    YHWH Dumnezeul vostru care locuieste in Sion, muntele Meu cel sfant. Ierusalimul insa va fi sfant, si nu vor mai trece strainii prin el.”

    19. “Egiptul va ajunge pustiu, Edomul va ajunge un pustiu sterp, din cauza silniciei facute impotriva copiilor lui Iuda, al caror sange nevinovat l-au varsat in tara lor.
    20. Dar Iuda va fi vesnic locuit, si Ierusalimul, din neam in neam.
    21. Le voi razbuna sangele pe care nu l-am razbunat inca, dar 
    YHWH va locui in Sion.”

    Apocalipsa 16
    14. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite si care se duc la imparatii pamantului intreg, ca sa-i stranga pentru razboiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.

    16. Duhurile cele rele i-au strans in locul care pe evreieste se cheama Armaghedon.

    Armaghedon* = Valea Lui Iosafat, Meghido

    Marcu 16
    14. În sfîrşit, S’a arătat celor unsprezece, cînd şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.
    15. Apoi le-a zis: ,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.
    16. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede, va fi condamnat. 

    1.Tesaloniceni 4
    16. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va cobori din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos.
    17. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. 

     

    Cautati o Biserica care propovaduieste (predica, vesteste) o Evanghelie curata, fara sa adauge si fara sa scoata din Biblie.
    Noul Testament – Noul Legamant facut de DUMNEZEU Tatal cu toti oamenii, prin Fiul Sau, Domnul Isus Hristos Mantuitorul.

    Originalul din limba Greaca si Ebraica:
    http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

    http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Hebrew_Index.htm

    Sfanta Scriptura (Biblia)
    Noul Testament – limba Romana (Textus Receptus)
    https://sites.google.com/site/txtrec1611/

     

    Biblia – Sfanta Scriptura (D. Cornilescu)  (citeste online + descarca)
    http://goo.gl/xrHF28

    Ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35)

    Și iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
    Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
    Și pe când vorbeau și se întrebau între ei. și Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
    Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască.
    Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare.
    Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?
    El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor.
    Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri;
    Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
    Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt,
    Și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.
    Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
    Și El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii!
    Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?
    Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.

    Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe.
    Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei.
    Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor.
    Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei.
    Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?

    Și, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei,
    Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon.
    Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
    (Luca 24, 13-35)

    După 40 de zile de post, biserica ne oferă încă 40 de zile pentru a sărbători învierea lui Iisus. Și totuși, deseori ne luptăm să credem în mesajul învierii. Se pare că viața de zi cu zi contrazice mesajul de speranță în care am dori să avem încredere. Vedem că și Iisus se luptă cu asta. În timpul slujirii sale pe pământ s-a confruntat cu acesta, în grădina Ghetsimani. Era acolo durerea și umilința crucii, iar asta poate înseamnă că prin lupta lui, ne poate întâlni pe noi în dificultățile noastre personale. Și cu ajutorul crucii și a învierii, el construiește o punte pentru noi, care să ne conducă spre o nouă credință și o nouă încredere în Dumnezeu.

    În duminica următoare, în multe biserici se va citi povestea discipolilor în drum spre Emáus. Este din Evanghelia după Luca, capitolul 24, iar pentru mine întrebarea care se află în spatele acestei povești este, ce se întâmplă când ne întâlnim cu propria noastră necredință? Sunt evenimente în viață care ne zdruncină credința. Când pierdem speranța, ce se întâmplă? Este totul pierdut?

    Este ziua învierii lui Hristos, și ne întâlnim cu doi discipoli care părăsesc Ierusalimul. Se întorc în satul lor natal și, dacă ne uităm în text, observăm că ei au auzit deja știrile despre învierea lui Iisus. Unul dintre discipoli este Cleópa, celălalt nu are numele specificat. Oare Luca face asta pentru ca și noi să ne găsim locul în această călătorie?
    Lasă Ierusalimul în spatele lor. Dar oare de ce părăsesc Ierusalimul? Din ceea ce spun mai târziu, reiese că sunt dezamăgiți. Se pare că și-au pus toate speranțele în Iisus, dar moartea lui pe cruce a sfărâmat acele speranțe. Într-un fel, speranțele lor erau nepotrivite, pentru că așteptau ceva de la Iisus ce el, însă nu era. Au alungat prea ușor cuvintele femeilor care au fost la mormânt în dimineața aceea. Erau orbiți de tristețea și dezamăgirea lor.

    În Evanghelia după Luca și în Fapte, Ierusalimul este locul împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Îndepărtarea discipolilor de Ierusalim pare a fi îndepărtarea lor de promisiunile lui Dumnezeu. Ei lasă în urmă comunitatea de credincioși. Sunt singuri. Totuși, cum merg pe acest drum, un necunoscut li se alătură. Vede tristețea lor și le pune o întrebare. Cititorul știe că este Hristos cel Înviat, dar discipolii nu îl recunosc. Ce înseamnă asta? Ne confruntăm aici cu ceva ciudat. Ni se spune, că „ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” pe Iisus. Este un exemplu despre care savanții Bibliei spun că este un „pasiv divin”. Un alt exemplu ar fi din Evanghelia după Matei, pe care poate mulți îl cunoașteți „dați și vi se va da” (Matei 7, 7). În tradiția evreiască, când era vorba de Dumnezeu, nu se pronunța numele lui în mod direct. „Dați și vi se va da” era un fel de a spune „Dați, și Dumnezeu o să vă dea”. Și în această poveste apare vocea pasivă, care spune că într-un anumit fel, Dumnezeul îi împiedică pe discipoli ca în acel moment să îl recunoască pe Iisus. De ce se întâmplă asta? Poate pentru că în acel moment al călătoriei nu sunt încă pregătiți să îl recunoască pe Iisus așa cum e el într-adevăr. Mai sunt câțiva pași pe care trebuie să parcurgă. Dar cred că putem să înțelegem încă ceva. Prezența lui Hristos cel Înviat este o prezență modestă. Iisus nu vrea să se impună, nu vrea să atragă prea multă atenție asupra sa, dar se apropie de ei, începe să construiască o legătură cu ei, iar prezența lui nu depinde de recunoașterea lui. El merge cu ei.

    Înviat dintre morți, Iisus se poate apropia de fiecare ființă umană și o poate întâlni realitatea sa personală. Realitatea celor doi discipoli este necredința și dezamăgirea lor. Și chiar acolo îi întâlnește Iisus. Și da, dacă citim mai departe, putem înțelege că Iisus este puțin frustrat din cauza lor, cuvintele folosite de el par a fi aspre. Dar sunt vremuri când avem nevoie să fim scuturați puțin ca să ne trezim.

    Și vedem că Iisus nu îi respinge pentru necredința sau lipsa lor de înțelegere a lucrurilor. Continuă să meargă cu ei. Și necredința lor, de fapt devine locul în care îi întâlnește și acest lucru îi permite să le dezvăluie mai multe lucruri despre el însuși.
    Iisus le explică din Scripturi tot ceea ce vorbește despre el. Și remodelează credința celor doi discipoli. Vedeți cum îi însoțește… Nu îi întrerupe, ascultă tot ce vor să spună. Și doar după acesta începe el să explice. Este răbdător, nu îi întrerupe pentru a le spune versiunea lui asupra celor întâmplate. Ceea ce spun cei doi, este ca o colecție de fapte, nimic din ce spun nu e din interiorul lor. Acel ochi interior al credinței care i-ar putea ajuta să înțeleagă ce au auzit de la femei, nu este încă acolo. Mesia pe care ei și l-au imaginat, e diferit de Mesia care este Iisus de fapt. Iisus însuși o să îi învețe tot ce trebuie să știe.

    Primul punct al reflecției personale:

    În săptămânile trecute, când te-ai simțit la fel de descurajat ca acești doi discipoli? Când te-ai simțit dezamăgit? Ce sau cine te-a ajutat în acele momente? Încearcă să mulțumești pentru ajutorul primit.

    Călătoria continuă și pe măsură ce soarele apune, ajung în satul Emáus. Dacă ne uităm în text, observăm că Iisus pare că și-ar continua drumul. Nici acum nu se impune în fața celor doi discipoli, dar tradiția ospitalității cere ca cei doi discipoli să îl primească. Cred că e însă mai mult în acest gest. Pentru că ni se spune că „ei l-au îndemnat insistent”. Ei vor ca Iisus să stea cu ei. Ceva s-a aprins în inima lor. Era mai mult decât simpla respectare a tradiției. S-a aprins o iubire vie în ei. Asta ne poate aminti de Avraam, care in cartea Genezei a primit trei străini, iar apoi a înțeles că Dumnezeul l-a vizitat. Deci și acești doi au primit un străin. Și cum stau cu toții la masă, ni se spune că Iisus a luat pâinea, a binecuvântat-o și a frânt-o, apoi le-a dat-o lor. Luca folosește același cuvinte pe care folosește și în capitolul 22, unde explică cum a procedat Iisus la ultima cină, Cina cea de Taină. Și în acel moment, în frângerea pâinii, cei doi discipoli l-au recunoscut pe Iisus. Brusc aflăm că „li s-au deschis ochii”. Orbirea celor doi a fost îndepărtată. L-au văzut pe Iisus așa cum e el, dar în acel moment a și dispărut din vederea lor. Odată ce l-au recunoscut pe Iisus, nevoia de a-l vedea dispare. Inima lor ardea de dinăuntru. L-au recunoscut din felul în care le explica Scripturile. Deja au priceput ceva din prezența lui, fără să poată explica cu cuvinte. Însă acum ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în ei; și vor purta această prezență cu ei, o prezență care nu mai este limitată de timp sau spațiu în viața lor personală. Va deveni ceva ce vor putea împărți cu ceilalți.

    Al doilea punct al reflecției personale:

    Când ai simțit că ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în viața ta în ultimele săptămâni?
    Inima discipolilor, după cum am spus, ardea în ei atunci când Iisus le explica Scriptura. Dacă ai citit din Biblie în ultima perioadă, când ai simțit că inima ta arde în interior?

    Este noapte, dar este o bucurie în acești discipoli. O bucurie care înseamnă că nu pot să stea singuri. O bucurie, care îi determină să părăsească satul lor și să se întoarcă în Ierusalim. Călătoria lor spre sat a fost una lungă, când vorbeau și povesteau despre trecut, dar acum în doar două versuri scurte aproape că ajung înapoi in Ierusalim. Ce urmează acum nu este despre trecut, ci despre ce e în viitorul lor. Când ajung în Ierusalim, se întorc în comunitatea celorlalți discipoli, iar ceilalți discipoli confirmă credința lor: este adevărat, „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Símon”. Credința lor este confirmată de credința celorlalți. Este ceva foarte frumos acolo, și asta este cel

    de-al treilea punct el reflecției personale.

    În acest moment mulți trăim departe de comunitatea creștină pe care o cunoaștem, dar curând o să putem să ne întâlnim din nou. Care va fi mesajul nostru de bucurie pe care îl ducem din experiența acestor săptămâni trecute? Care va fi mesajul de speranță pe care o să îl transmitem celorlalți? Acești doi discipoli sunt și ei înviați din morți. Sunt aceeași, dar este ceva ce s-a schimbat în ei. VIAȚA ÎNVIATĂ aduce curaj acolo unde, până atunci, era doar descurajare. Vede o viață nouă acolo unde, înainte, vedea doar moarte. Dă speranță unde înainte era doar dezamăgire. Care va fi speranța, care va fi viața, care va fi bucuria pe care o să o împarți cu ceilalți?

    Trezirea din secolul al XVIII-lea

    John Wesley

    În secolul al XVIII-lea, în Anglia mărturia creştină scăzuse foarte mult, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă (Apocalipsa 3.1). Aceasta venea poate, de la rigurozitatea foarte mare a regimului puritan, pentru care totul era lege şi nu era cunoscut harul. De altă parte, cum s-a văzut, biserica oficială se pierdea în formalism şi în practici exterioare. Starea morală a ţării scăzuse foarte mult; dragostea de bani era mijlocul sigur de reuşită, în politică şi în viaţa de toate zilele. Scriitorul francez Montesquieu redă un tablou trist al acestei situaţii neplăcute: „Banul este aici în cel mai înalt grad cultivat, onoarea şi virtutea, puţin… Nu mai este religie în Anglia; dacă cineva vorbeşte de ea, toată lumea începe să râdă.”

    Nu se făcea nimic pentru a se ridica nivelul claselor populare, care duceau o existenţă grosoloană şi dezordonată. În regiunile minere puteai să te crezi în plină ţară sălbatică. Superstiţiile cele mai josnice erau crezute; oamenii credeau în spirite, în vrăjitorii, în ghicitori. Tineretul se făcea de nesuportat prin apucăturile lui turbulente şi imorale; îi însultau pe oamenii cinstiţi, se certau cu cei care voiau să rămână în pace. îmbrânceau cu brutalitate pe trecători, ca să-i facă să cadă în şanţ. Seara atacau cu lovituri de sabie pe cei care se plimbau. Desigur, erau în Anglia şi oameni evlavioşi; aceştia sufereau mult din cauza unor astfel de revăr-sări ale răului, dar, fiind prea puţin numeroşi, slabi şi fără influenţă, ei nu ştiau ce să facă pentru a stăvili acest curent şi nici chiar cum să-i reziste. Cele câteva eforturi încercate în acest sens se ciocneau de necredinţă, de scepticism, care făceau pustiiri teribile. Dar Dumnezeu avea ochiul îndreptat asupra acestor situaţii de plâns. În persoana lui John Wesley, El a ridicat pe omul care trebuia pentru a dezmorţi Anglia din toropeala ei spirituală.

    Născut în 1703, John Wesley era fiul unui pastor, un om drept şi demn, dar al cărui caracter arăta extreme curioase: temperament distins, dar excesiv, curaj şi imprudenţă, lărgime de spirit şi nestatornicie, înflăcărare şi violenţă, ataşament de biserică şi bigotism. Pentru el, religia consta în supunerea cu sfinţenie la nişte reguli dinainte rânduite, dar el nu avea credinţa în Hristos ca Mântuitor al celor păcătoşi. A avut nouăsprezece copii, dintre care treisprezece au trăit. Mama lor, o persoană mult superioară soţului ei, cu o evlavie elementară, deşi plină de râvnă, depunea o energie de admirat pentru a-şi creşte copiii în teamă de Dumnezeu. Dotată cu o voinţă foarte puternică, a impus casei sale o rânduială riguroasă; totul trebuia să se facă la ore fixe: masă, datorii, somn; strigătele erau cu severitate interzise. Fiecare copil începea să înveţe să citească în ziua când împlinea cinci ani. Prima lecţie era învăţarea alfabetului; începând cu a doua, copilul silabisea primul verset din Geneza. Odată antrenat, copilul primea şase lecţii pe zi. Cei mai mari se ocupau de cei mai mici. ,,Admir răbdarea ta — spunea într-o zi domnul Wesley soţiei lui — tu ai repetat acelaşi lucru, cel puţin de douăzeci de ori, acestui copil.” „Mi-aşi fi pierdut timpul — răspunse demna mamă — dacă i-aş fi repetat numai de nouăsprezece ori, pentru că n-am reuşit decât a douăzecea oară.” Ea personal dădea instrucţia biblică a copiilor săi şi, îndată ce ei ajungeau la vârsta când puteau să înţeleagă, avea cu fiecare dintre ei foarte dese stări de vorbă asupra intereselor lor spirituale. Enoriaşii domnului Wesley nu se distingeau decât prin grosolănia lor şi totala lor indiferenţă faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Neputând să-i înveţe ceea ce el însuşi nu ştia, pastorul lor se mărginea în predicile lui să înfiereze viaţa lor de păcat, fără să le arate vreodată calea mântuirii. Din cauza aceasta, ei îi purtau o ură sălbatică, care se arăta prin diferite atentate, până când într-o zi nişte vagabonzi au pus foc casei pastorului. S-a reuşit să fie salvaţi toţi copiii, în afară de John, care fusese uitat. În ultimul moment, un om a reuşit să-1 scoată din focul de cărbuni aprinşi, fără ca flăcările să-l fi atins. Mulţi ani mai târziu, când oamenii i-au făcut un portret, John Wesley a scris aceste cuvinte sub tablou: „Nu este acesta un tăciune scos din foc?”

    De la vârsta de 18 ani, Wesley şi-a început studiile de teologie la Oxford. El a dus acolo o viaţă fără cusur, care contrasta foarte mult cu viaţa celor mai mulţi dintre colegii săi. Caracterul lui amabil i-a adus prietenii temeinice. Arăta multă seriozitate, însă purtarea lui nu era decât exterioară. Mai târziu, scria el: „Nu cunoaşteam deloc îndreptăţirea prin credinţă. Nu avem decât nişte idei confuze asupra iertării păcatelor; credeam că trebuie să amân siguranţa iertării păcatelor, până în ceasul morţii sau până în ziua judecăţii. În ce priveşte credinţa care mântuieşte, de asemenea nu-i ştiam preţul, socotind că ea nu este alt lucru decât o adeziune fermă la toate adevărurile cuprinse în Vechiul şi Noul Testament.” A arătat talente atât de extraordinare, încât la 23 de ani i s-a dat o catedră de limba greacă. În acest timp, fratele lui, Charles, cu cinci ani mai tânăr ca el, a venit în acelaşi loc în care se găsea el; tot aşa şi unul dintre prietenii lor, George Whitefield. Însufleţiţi toţi trei de gânduri foarte serioase, au hotărât să se întâlnească în fiecare seară, pentru a se ocupa împreună de Cuvântul lui Dumnezeu. Alţi studenţi li s-au asociat, încât au ajuns să formeze o mică adunare, condusă de John Wesley, căruia toţi îi recunoşteau fără şovăire calităţi intelectuale superioare: o mare stăpânire de sine, un dar deosebit de organizare, pe care-1 moştenise, fără îndoială, de la mama sa. În aceste întâlniri, deşi intime, şi familiale, totul era rânduit în amănunţime atât de bine, încât participanţii n-au întârziat să se audă porecliţi metodişti. Activitatea lor nu se mărginea doar la adunări, ci vizitau pe bolnavi, vorbeau despre Domnul în închisori, dădeau daruri săracilor, în măsura în care veniturile lor mici le permiteau.

    În tot timpul vieţii sale, John Wesley s-a arătat foarte econom cu timpul său. Observând că el se trezea în mod regulat la miezul nopţii, a făcut un efort asupra lui însuşi, pentru a ajunge să-şi reducă somnul. În această privinţă, povestea el: „Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să mă scol în fiecare zi la ora patru dimineaţa. Pot adăuga că niciodată nu am avut un sfert de oră de insomnie pe lună.” Aceasta i-a fost regula vieţii până în ultima zi şi astfel a ajuns la o vârstă foarte înaintată. Unui elev, îi spunea: „Nu eşti sigur nici măcar de o zi din viaţă; n-ai fi deci înţelept, dacă ai pierde o clipă. Cea mai scurtă cale care duce la cunoaştere este aceasta: 1) a determina scopul pe care vrei să-1 atingi; 2) a nu citi nici o carte care nu se referă, într-un fel sau altul, la acest scop; 3) dintre cărţi, să alegi pe cele mai bune; 4) să nu începi studiul unei alte lucrări, decât după ce ai terminat-o pe prima; 5) să citeşti cărţile într-o astfel de ordine, încât să servească la a lumina şi a confirma pe cele din ajun.”

    Din nefericire, aceşti tineri metodişti, cu toate intenţiile lor excelente, erau lipsiţi de un lucru esenţial: viaţa lui Dumnezeu în inimile lor. Ei credeau că sunt pe placul Domnului, prin faptele lor bune, uitând că un pom rău nu poate să producă roade bune. John Wesley a recunoscut acest fapt, zece ani mai târziu, când răsfoia scrisorile pe care le păstrase de la prietenii săi: „Unul singur, dintre cei care-mi scria — spune el — declara (şi mărturisesc foarte sincer că-mi amintesc cum l-am auzit, fără să-l fi înţeles) că: „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima lui, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5.5) şi că el se bucura de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filipeni 4.7). Dar cine a vrut să-1 creadă? Să ascund trista realitate sau s-o dau în vileag, pentru ca şi alţii să fie folosiţi? El a fost ocolit de societate, ca şi cum şi-ar fi pierdut mintea. Toţi prietenii lui se depărtau de el; lumea îl batjocorea şi i-a întors spatele. Timp de câteva luni, el a trăit izolat şi necunoscut, apoi Acela pe care inima lui ÎL iubea, l-a luat la El.”

    John Wesley avea 32 de ani când i s-a propus să plece, împreună cu fratele său Charles, în Georgia, colonie de curând întemeiată în America de Nord, pentru ca să se ocupe acolo de şomeri şi de oamenii ruinaţi. Căpetenia lor se gândea, pe bună dreptate, că aceşti expatriaţi nu puteau rămâne fără ca să îngrijească cineva de nevoile lor spirituale şi că trebuiau, de asemenea, evanghelizaţi indienii care locuiau acelaşi ţinut. Cei doi Wesley au pornit deci la drum. Pe bordul corăbiei care îi ducea se găseau 26 de Moravi, care au atras atenţia lui John, mai întâi prin extraordinarea lor seninătate în faţa pericolului. Discuţiile cu ei l-au făcut să înţeleagă că aceştia aveau în ei un lucru care lui îi lipsea. „În orice loc se găseau, ei umblau într-un fel demn de chemarea lor cerească şi cinsteau Evanghelia prin toată purtarea lor.” Dar el încă nu descoperise, în acel moment, minunatul lor secret. Abia debarcat, a desfăşurat o mare activitate printre colonişti, bolnavi, chiar şi printre sclavi. Ca şi la Oxford el a înfiinţat mici grupări de persoane doritoare de a se ocupa de Cuvântul lui Dumnezeu; dar discuţiile, deşi foarte simple, trebuiau să se desfăşoare, urmând un ritual riguros. Wesley a făcut o lucrare de evanghelizare faţă de Indieni ca şi faţă de Englezi. Totuşi, conştiincios cum era, n-a întârziat să vadă că el nu putea şi nu trebuia să predice nişte lucruri pe care el nu şi le însuşise pentru sine. Cum să vorbească despre lucrarea harului lui Dumnezeu în inimi, din moment ce el nu era întors la Dumnezeu? O discuţie pe care a avut-o cu un predicator morav, stabilit în Georgia de câtva timp, i-a deschis ochii asupra stării lui. „Fratele meu — i-a spus acesta — trebuie mai întâi să vă pun două sau trei întrebări: Ştiţi că sunteţi un copil al lui Dumnezeu?” Pentru că Wesley, surprins de această întrebare, nu răspundea, Moravul a continuat: „Îl cunoaşteţi pe Domnul Isus Hristos?” „Da, ştiu că El este Mântuitorul lumii.” „Este adevărat. Dar ştiţi că El v-a mântuit şi pe dumneavoastră?” „Nădăjduiesc că El a murit şi pentru mine.” „Vă cunoaşteţi bine pe dumneavoastră înşivă?” „Desigur!” Dar Wesley adaugă în jurnalul său: „Mă tem ca toate astea să nu fie decât cuvinte fără folos”. Pentru că s-a întâmplat să găzduiască la nişte Moravi, a observat că „aceşti oameni erau totdeauna ocupaţi, totdeauna voioşi. Ei păreau să fie scutiţi de orice sentiment de mânie, de ceartă, de amărăciune; ei se fereau să se vorbească de rău unii pe alţii. Ei umblau într-un chip vrednic de chemarea la care fuseseră chemaţi (Efeseni 4.1) şi dădeau o frumoasă mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24).

    Charles Wesley n-a reuşit în parohia care i-a fost încredinţată. El împovăra pe enoriaşi cu o mulţime de reguli, prescriindu-le cum să se îmbrace, cum să se roage, cum să se poarte în timpul serviciilor religioase, amestecându-se chiar şi în treburile lor personale. Din această cauză, curând el a fost repatriat. John şi-a continuat munca timp de doi ani, dar fără succes aparent. La fel şi el, s-a întors în Anglia. În timpul lungii traversări a oceanului a avut timp să se gândească mai adânc asupra lui însuşi şi asupra cauzelor insuccesului său; el le-a exprimat în aceste cuvinte: „M-am dus în America să întorc la Dumnezeu pe Indieni; dar cine mă va întoarce pe mine la Dumnezeu? Cine mă va scăpa de inima mea rea, necredincioasă? Eu n-aş putea spune: „moartea îmi este un câştig” (Filipeni 1.21). Cine mă va scăpa de teama de moarte? Am văzut acest lucru despre care mă mai puteam îndoi şi anume că eu, care lucram să întorc pe alţii la Dumnezeu, eram „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23); că în mine era „o inimă rea şi necredincioasă” (Evrei 3.12) şi că viaţa mea era fără folos, pentru că „un pom rău nu poate să producă roade bune” (Matei 7.18). Am înţeles că, dacă nu-L am pe Dumnezeu, sunt un copil al mâniei, un moştenitor al iadului. Am înţeles că faptele mele, suferinţele mele, dreptatea mea, departe de a mă apropia de Dumnezeu, L-ar jigni şi n-ar putea ispăşi nici cel mai neînsemnat dintre păcatele mele, care sunt mai numeroase decât perii capului meu; că n-aş putea suporta privirea dreptăţii divine, dacă păcatele nu mi se vor şterge. Nu-mi rămânea nici o altă speranţă, decât aceea de a fi socotit drept, în mod gratuit, prin răscumpărarea care este în Domnul Hristos.”

    La Londra, el a luat legătura cu mici adunări Morave, în special cu un pastor, Bohler, care l-a făcut să înţeleagă ce este credinţa, adică „încrederea neclintită pe care sufletul şi-o pune în Dumnezeu şi care îl asigură că păcatele îi sunt iertate, prin meritele Domnului Isus Hristos, ajungând astfel împăcat cu Dumnezeu.” Bohler îl trimitea mereu la textele din Biblie, printre care: „Însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.16). „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3.9).

    La 24 mai 1738 Wesley a găsit mântuirea. Dimineaţa citise aceste cuvinte de la 2 Petru 1.4: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.” În aceeaşi după amiază a luat parte la o adunare, unde s-a citit psalmul 130: „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aduce-rea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” Seara, în timp ce se ocupa de epistola către Romani, s-a făcut lumină în sufletul lui. „Mi-am pus încrederea în Hristos — istoriseşte el — numai în Hristos, pentru mântuirea mea; am primit siguranţa că El a şters păcatele mele, că El mă va scăpa de legea păcatului şi a morţii.” Ca şi Luther, Wesley a trecut printr-o perioadă de încercări şi experienţe în aparenţă fără legătură, dar a căror binecuvântare el a simţit-o mai târziu. Luther era un spirit intuitiv; ca un vultur, el zărea adevărul, peste tot unde i se prezenta. Wesley, spirit logic, ajunge la concluziile sale prin argumentare.

    Aici începe istoria lui Wesley ca slujitor al Domnului. De aici înainte, el a avut de învăţat ce înseamnă lepădarea din partea lumii, cum se spune la Matei 5.11: „Ferice va fi de voi, când, din cauza Mea, oameni vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” El a văzut că lumea a rămas tot aşa cum era în ziua când Domnul Isus spusese aceste cuvinte. După întoarcerea sa în Georgia, timp de patru luni predicase în multe biserici. Acum, a constatat că zece dintre ele i s-au închis, pentru simplul fapt că, în loc de a adresa ascultătorilor săi o predică cu un subiect oarecare, de ordin social sau moral, le vorbea despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire celor care cred în puterea ispăşitoare a jertfei Domnului Isus Hristos; totodată el insista cu tărie şi asupra inutilităţii faptelor omeneşti pentru obţinerea mântuirii. În curând, toţi cei care până atunci mergeau după el, alături de el, i-au întors spatele. Singurii care i-au rămas prieteni au fost fratele său Charles şi Whitefield, care atunci se găsea în Georgia.

    Pentru că John Wesley primise mult bine din contactul său cu Moravii, a crezut că este cazul să meargă să-i vadă acasă la ei. S-a dus deci la Hermhut, unde a întâlnit pe contele Zinzendorf. Ceea ce l-a izbit cel mai mult a fost predica lui Cristian David. De la acest modest dulgher, Wesley a învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştia şi pe care s-a grăbit să le noteze în jurnalul său. „Cuvântul împăcării, predicat de apostoli ca temelie a întregii lor învăţături, este acesta: nu prin faptele noastre, nici prin meritele noastre suntem împăcaţi cu Dumnezeu, ci numai prin sângele lui Isus Hristos. Se va spune: Nu trebuie să plâng şi să mă umilesc din cauza greşelilor pe care le-am făptuit? Nu este acesta un lucru drept? Nu trebuie să mă port astfel, înainte de a îndrăzni să sper că Dumnezeu Îşi va arăta îndurarea faţă de mine? Răspund: acesta este un lucru drept. Trebuie să aveţi inima zdrobită şi umilită. Dar aceasta nu este lucrarea voastră; este a Duhului Sfânt. Aceasta nu este deloc temelia mântuirii voastre; ea se clădeşte în întregime numai pe sângele Domnului Isus Hristos. Aceste cuvinte dovedesc că nimic nu vine de la noi: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate” (Romani 4.5). Nu există absolut nimic comun între Dumnezeu şi cel nelegiuit. Păcătosul nu poate face nimic pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Ar putea el să facă fapte care să placă lui Dumnezeu, fapte curate? Nu, nimic altceva decât păcate. El să se ducă deci la Domnul Isus Hristos, aşa cum este; să creadă în lucrarea săvârşită de El. Prin această credinţă — dar al lui Dumnezeu — el va fi mântuit pentru această viaţă şi pentru veşnicie.”

    Când Wesley s-a întors în Anglia, l-a căutat cu grijă pe fratele său Charles; acesta i-a adus veşti îmbucurătoare. Mai peste tot era o mare dorinţă de a auzi Evanghelia. În localităţile depărtate, mai ales, se găseau multe adunări mici, ai căror membri se adunau şi citeau Biblia împreună. Aceşti creştini doreau să înveţe mai mult şi, cum John şi Charles Wesley au văzut că li se refuza predicarea în biserici, au început să predice peste tot unde întâlneau nevoi spirituale. Aceasta i-a făcut să înceapă o astfel de lucrare la Londra, unde cunoşteau mulţi creştini izolaţi. Numele lor au ajuns în curând cunoscute; din toate părţile primeau invitaţii. Spre marea lor bucurie, Whitefield s-a întors din America şi s-a alăturat lor; el a luat iniţiativa predicării în aer liber, obicei astăzi răspândit în Anglia, dar care în secolul al XVIII-lea apărea ca un foarte mare scandal.

    Whitefield şi-a început lucrarea la Kingswood, aproape de Bristol. Erau acolo nişte mine de huilă, în care lucrau numeroşi muncitori, cunoscuţi până departe prin apucăturile lor brutale şi grosolane. Nimeni nu se ocupase vreodată de viaţa lor spirituală, nici un pastor nu vizitase vreodată localitatea. Whitefield s-a dus acolo şi a vestit Evanghelia de pe înălţimea unei coline; s-au strâns mulţi oameni să-1 asculte. A doua zi erau aproape două mii de persoane înaintea lui; în zilele următoare, mulţimea a crescut şi a atins până la douăzeci de mii de ascultători. Whitefield reuşea să se facă auzit de fiecare şi n-a întârziat să constate emoţia profundă pe care o trezea vestea adusă acestor sărmani dezmoşteniţi; mulţi plângeau cu lacrimi fierbinţi. Apoi s-au văzut sosind şi domni şi doamne, din lumea mare. Domnul începea o adevărată trezire în Anglia. Fiind prea mult de lucru, Whitefield a rugat pe Wesley să-i vină în ajutor. Acesta nu s-a lăsat mult rugat, dar la început a încercat un sentiment de indispoziţie, la gândul de a vesti Evanghelia în altă parte decât într-o biserică. Şi-a înfrânt aversiunea pe care o simţea şi a pus în predicarea adevărului tot atâta zel ca şi prietenul său. El avea, în comparaţie cu Whitefield, un avantaj foarte însemnat faţă de mulţimile împestriţate, cărora trebuia să li se adreseze. Avea prezenţă de spirit, care la timp îi permitea să dea răspuns oricui şi totdeauna cu haz, fapt care aducea mereu de partea lui pe oamenii cărora le plăcea să fie veseli. Anecdota următoare dovedeşte acest lucru.

    După ce a lucrat mult timp la Kingswood, Wesley s-a gândit să viziteze ţinutul înconjurător şi a ajuns la Bath, staţiune balneară la modă pe atunci. Toată viaţa lumească de acolo depindea de un oarecare Nash, care, se spunea, cu siguranţă ar face orice, numai să tacă predicatorul, chiar prin violenţă dacă trebuia. Prietenii lui Wesley l-au rugat să nu se expună unei astfel de lovituri, dar el n-a vrut să audă, bazându-se pe ocrotirea Domnului. Abia începuse să vorbească, când Nash a venit acolo şi l-a întrebat, ca şi bătrânii poporului, pe Isus: „cu ce autoritate, face el aceste lucruri?” (Matei 23.11). Wesley i-a răspuns că datorită autorităţii Domnului Isus Hristos. „Legea vă interzice — i-a răspuns Nash, amintind de o oprelişte dată altădată contra adunărilor ţinute în afara bisericii oficiale — de altă parte, predicile voastre nu fac decât să îngrozească pe ascultători.” „Domnule — i-a spus Wesley — m-aţi auzit vreodată predicând?” „Nu.” ,,Atunci, cum ştiţi ceea ce spuneţi?” „Din zvonul public.” „Zvonul public nu este de ajuns. Îmi daţi voie să vă întreb, dacă nu cumva vă numiţi Nash?” „Da.” „Ei bine, domnule, deşi vă cunosc numele, nu aş îndrăzni totuşi să-mi fac o judecată despre dumneavoastră, numai pe baza celor ce se aud spunându-se despre dumneavoastră.” Acest Nash avea o reputaţie foarte rea. El s-a mulţumit să repete primul său cuvânt: „Vreau să ştiu ce vor să facă aici aceşti oameni.” Atunci, o femeie bătrână s-a ridicat şi a spus: „Domnule Wesley, nu vă neliniştiţi de acest om. Domnule Nash, dumneavoastră să aveţi grijă de bunăstarea dumneavoastră fizică. Iar noi îngrijim de sufletele noastre; pentru a ni le hrăni, suntem adunaţi aici.” Nash a tăcut.

    Wesley obişnuia să predice legea în acelaşi timp cu harul. Cuvântul lui calm, dar stăruitor, înfiera păcatul şi arăta la ce teribile urmări duce el, încă din această lume şi mai ales dincolo de mormânt. Predicile lui curajoase se deosebeau foarte mult de predicile academice ale oamenilor bisericii, care nu dezvoltau decât subiecte de morală curentă şi aveau grijă înainte de toate să nu ofenseze pe nimeni. Wesley nu se adresa sentimentelor; elocvenţa lui nu avea nimic sentimental; fără încetare, el făcea apel la conştiinţă, punând şi ascultătorii m faţa propriei lor răspunderi. Citat, împreună cu fratele său Charles, să apară înaintea episcopului de Bristol, sub vina de scandal public şi încălcare a legilor ecleziastice, el a răspuns: „Ocupaţia mea este să fac, în această lume, tot binele pe care-l pot face. Fiind chemat de Dumnezeu să predic Evanghelia, vai de mine dacă nu răspund acestei chemări, oriunde m-aş găsi. Pentru că am fost consacrat lucrării acesteia de către oameni, eu nu mă aflu în opoziţie cu nici o lege a oamenilor. Dar dacă conştiinţa mea îmi arată ca o datorie să înfrunt una sau alta din ele, n-am decât să mă întreb dacă trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni.”

    O mare trezire se contura în Ţara Galilor, în vestul Angliei, unde un creştin cu numele Harris desţelenise terenul. Ca şi la Kingswood, populaţia trăia într-o stare vecină cu păgânismul; niciodată nu se vorbise acolo despre Domnul. Fiecare sâmbătă seara se petrecea în jocuri, în dansuri. Auzind vorbindu-se despre Wesley, Harris a rugat pe acesta să vină să colaboreze cu el. Wesley a şovăit puţin; şi aici el a trebuit să se elibereze de o prejudecată şi să admită că un laic poate şi trebuie, tot ca şi un pastor, să aibă deplina libertate de a vorbi despre Domnul. El şi-a precizat această idee atât de bine, încât puţin timp după aceea scria: „De ce spirit ar fi însufleţit un om care ar prefera, din cauza lipsei unor cunoştinţe teoretice, să lase mai degrabă să piară aceşti oameni păcătoşi, decât să-i vadă mântuiţi prin îndemnurile unui Harris sau a oricărui alt predicator, laic sau nu, numai să fie în întregime călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu?”

    Aici este locul de a sublinia un punct important asupra căruia Wesley şi Whitefield nu erau deloc de acord, fapt care nu i-a împiedicat totuşi să rămână prieteni credincioşi unul faţă de celălalt. Wesley era de fapt cu totul greşit în privinţa aceasta, pentru că lecturile din tinereţe l-au înşelat, mai ales ale lui Thomas Kempis. După el, un om care a fost mântuit şi-ar putea pierde mântuirea, dacă după aceea s-ar lăsa dus să facă vreo greşeală gravă, fie din propria sa neglijenţă, fie că n-a avut grijă să caute neîncetat îndrumarea Domnului. De altă parte, Wesley socotea că un credincios poate să învingă păcatul în aşa fel încât să-l înlăture cu totul din inima sa şi să ajungă astfel la perfecţiune. Whitefield răspundea prietenului său cu promisiunea făcută chiar de gura Domnului Isus, vorbind despre oile turmei Sale: „Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10.28-29). Fără îndoială, dacă siguranţa noastră ar depinde cât de puţin de noi, nu numai că am risca să ne pierdem mântuirea, dar am pierde-o în mod sigur. Şi aici noi avem siguranţa că ,,Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1.6).

    În ce priveşte perfecţiunea, Whitefield amintea că creştinul are încă păcatul în sine, cu toate că are, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, mijlocul de a-1 învinge şi trebuie să fie foarte veghetor. Tocmai pentru aceasta scrie apostolul Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi… dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos pe Dumnezeu şi Cuvântul lui nu este în noi” (Ioan 1.8,10). Iar Whitefield învăţa, ca şi Calvin, doctrina predestinării.

    În timp ce Wesley renunţase la orice călătorie în străinătate, pentru a se consacra lucrării pe care Domnul i-a pus-o înainte în Anglia, Whitefield se simţea mereu tot mai atras spre America; lucru extraordinar pentru timpul lui, el a traversat Atlanticul de 13 ori, ultima oară pentru a nu se mai întoarce în ţară. Deşi mai puţin voinic decât Wesley, el a făcut, ca evanghelist, o lucrare imensă, atât în Anglia cât şi în Scoţia, în Ţara Galilor şi în Irlanda. Dotat cu o voce extraordinar de puternică şi vorbind aproape totdeauna în aer liber mulţimilor care îl înconjurau, el ştia să expună harul lui Dumnezeu cu o foarte mare simplitate, dar cu o astfel de putere de convingere, încât Domnul a binecu-vântat din plin lucrarea lui. Această activitate care nu cunoştea odihna, l-a uzat de timpuriu. La vârsta de 56 de ani, în timpul ultimei sale călătorii în Georgia, a trebuit să mărturiseacă deschis că se simţea cu totul sfârşit. În ajunul morţii, după ce predicase timp de două ore la rând cu o putere de neegalat, a intrat în casă fără putere. Când se ducea spre camera sa, a găsit culoarul plin de oameni veniţi să-1 mai audă odată. Dar el a trebuit să se declare incapabil de a le răspunde şi a rugat pe unul din prietenii săi să-1 înlocuiască. A făcut câţiva paşi pe scară, apoi s-a răzgândit, spunându-şi că aceasta, poate, era ultima ocazie pe care o mai avea, de a vorbi despre Domnul. Rezemat de o balustradă, a reluat subiectul pe care îl dezvoltase şi nu s-a oprit decât în momentul când lumina pe care o ţinea în mână s-a consumat în întregime. La orele două dimineaţa îi era rău; în momentul când soarele răsărea, Domnul l-a luat la El. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne Isuse, m-am epuizat lucrând pentru Tine, dar nu-mi pare rău.”

    Este cu neputinţă a istorisi aici în amănunţime lucrarea lui John Wesley, care s-a continuat timp de o jumătate de secol după întoarcerea lui la Dumnezeu. El a parcus Regatul Unit în toate sensurile, cu preţul a mii de greutăţi şi pericole, ducând o adevărată cruciadă pentru mântuirea sufletelor. Cu cât el se cheltuia pe sine, cu atât Satan îşi îndoia furia, pentru a-i compromite lucrarea. De multe ori el a riscat să fie omorât. Într-o localitate au tras cu pistolul contra lui. În alte localităţi l-au asaltat cu lovituri de pietre şi de beţe. Deseori hainele îi erau făcute zdrenţe. La Londra au mânat o turmă de boi chiar printre mulţimea care-1 asculta, cu intenţia bine precizată de a-i tulbura lucrarea. Intr-o seară, când predica într-o sală, au făcut să izbucnească pocnituri însoţite de lumini. De mai multe ori s-a căutat să i se acopere glasul în timpul lucrării, bătându-se din tobă. Altădată l-au murdărit, din cap până în picioare, cu toate gunoaiele pe care le-au putut aduna: noroi, funingine, ouă clocite, cadavre de animale. Dar Domnul l-a susţinut de minune. Menţinut de puterea Lui divină, el niciodată nu şi-a pierdut curajul; puterile fizice i-au rămas totdeauna neatinse. Se bucura de o sănătate excelentă, căreia îi datora rezistenţa tuturor lipsurilor, tuturor relelor tratamente. Aceste câteva amănunte, care ar putea fi înmulţite, ar ajunge ca să arate în ce tristă stare morală se găsea Anglia atunci.

    Cât despre greutăţile materiale, ele ar fi putut opri pe oricine altul, afară de John Wesley. Din lipsa unor drumuri bune, deplasările nu se făceau decât cu mare cheltuială de energie. Iată cum însuşi Wesley descrie una din călătoriile pe care a trebuit s-o facă, în plină iarnă: „Ploaia şi grindina treceau prin mantalele noastre groase. Vântul se dezlănţuia cu furie. Umezeala îngheţa pe îmbrăcămintea noastră, chiar şi genele ni se acopereau de un strat de promoroacă. Când întâlneam un han, nu ştiam cum să mai coborâm de pe cai. A doua zi trebuia să mergem din nou, de dimineaţa până seara; vântul mai încetase, dar în ajun făcuse mormane atât de mari de zăpadă, încât nu reuşeam decât cu mare greutate să trecem pe deasupra lor. Trebuia să ne ducem caii de căpăstru, aproape tot drumul; sărmanele animale abia se duceau pe ele însele. Mai departe, am ajuns într-o regiune mlăştinoasă, fără poduri de traversat râurile ce curgeau în toate sensurile. Gheaţa nu era destul de solidă pentru a suporta picioarele noastre; astfel, de mai multe ori am căzut în apă şi abia după multe eforturi am ieşit din ea. Dar am fost pe deplin răsplătiţi de necazurile noastre, când am văzut zelul pe care îl arătau ţăranii în a veni să asculte Evanghelia pe care le-o aduceam din partea Domnului.” Localitatea pe care Wesley o vizita de data aceasta era Epworth, satul în care se născuse. Altădată, aici fusese foarte rău primit, cel puţin de către pastor, încât trebuise să vestească Evanghelia în cimitir, suit pe piatra mormântului tatălui său. Dar de atunci sentimentele se schimbaseră cu totul şi acum i se făcea o primire călduroasă.

    Wesley era foarte atent să nu piardă nici măcar un minut. Chiar pe cal, el citea atâta timp cât zdruncinătura mersului nu-l împiedica. El se interesa de cele mai felurite lucruri; de istorie, literatură, ştiinţă şi lua multe note, despre tot ce îi trecea pe dinainte.

    Câteva cifre îşi au aici cuvântul lor grăitor. John Wesley pare să fi parcurs în medie opt mii kilometri pe an. În 1743, de exemplu, el a petrecut paisprezece săptămâni la Londra, zece la Bristol, treisprezece la Newcastle, trei în Coronailles, douăspre-zece călătorind dintr-un loc în altul. Nu înseamnă că dispreţuia confortul; găseşti în jurnalul lui o mină nesecată de învăţăminte de tot felul şi ţinute cu aceeaşi rigurozitate pe care o avea în toate faptele vieţii sale.

    „Am petrecut o seară foarte plăcută şi folositoare; eram acasă la nişte prieteni care simt dintre „cei avuţi”. Îmi venea chiar să spun: „Este bine să fim aici” (Luca 9.33). Dar nu! Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Tu mergi şi vesteşte Evanghelia.” El era atât de convins de acest lucru, încât scria fratelui său, atunci când amândoi erau foarte bătrâni: „Iată la ce suntem chemaţi, tu şi cu mine: să avertizăm pe oameni de pericolul spre care merg dacă rămân în necredinţă şi să veghem asupra sufletelor lor, ca şi cum am da socoteală de lucrarea aceasta. Dumnezeu îţi spune, la fel şi mie: „Fă tot ce stă în puterea ta pentru a aduce suflete la cunoştinţa mântuirii; pentru ele a murit Fiul Meu, preaiubit.” Şi încă: „Treaba noastră nu este de a predica de atâtea şi atâtea ori, ci de a aduce la mântuire câte suflete putem şi apoi de a le ajuta să crească în sfinţenie — „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12.14).

    În 1774 el scria: „Vederea îmi este mai bună şi nervii mai solizi decât la treizeci de ani. N-am fost atins de nici una din infirmităţile bătrâneţii şi am pierdut unele din cele din tinereţe. Toate acestea îmi sunt un dar de la Dumnezeu; aşa este buna Lui plăcere faţă de mine. El mi-a dat, între altele, puterea de a mă scula totdeauna la ora patru dimineaţa, aceasta de cincizeci de ani, şi de a fi în stare de a predica la orele cinci dimineaţa, practică pe care eu o socotesc dintre cele mai salvatoare, pentru trup şi pentru suflet.” Se poate adăuga că Wesley ducea o viaţă extrem de sobră. La el izbea extraordinara lui seninătate, provenind din absoluta lui încredere, aproape copilărească, în înţelep-ciunea şi în grija lui Dumnezeu. „Zece mii de griji — spunea el — mă neliniştesc tot atât de puţin ca zece mii de peri de pe capul meu. Le cunosc, mă gândesc la ele, fac un subiect de rugăciune din ele; dar nu mă chinuiesc cu ele!”

    Când era aproape de cincizeci de ani, cu toate că avea şi alte perspective care păreau să promită mai bine, Wesley s-a însurat cu o văduvă bogată, mama a patru copii. Aceasta a fost o mare greşeală din partea lui. El dădea de înţeles soţiei sale că nu avea să se amestece în averea ei şi că înţelegea să-şi păstreze întreaga libertate pentru a călători în folosul lucrării Domnului. Doamna Wesley a refuzat să admită acest gând; roasă de gelozie, ea îl urmărea fără să ştie el, pentru a-1 pândi şi deschidea scrisorile care erau adresate lui personal. Peste douăzeci de ani, ea a părăsit definitiv domiciliul căsniciei lor.

    Wesley atinsese vârsta de optzeci şi opt de ani. În februarie 1791 a răcit. Deşi avea o febră foarte mare, a predicat — aceasta a fost pentru ultima oară — asupra acestor cuvinte de la Isaia 55.6: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape.” Rar a fost auzit vorbind cu o astfel de putere. A intrat în casă apoi, pentru a nu mai ieşi. În cursul săptămânii, starea lui s-a înrăutăţit, până ce n-a mai lăsat speranţe. Prea slab pentru a mai putea vorbi, decât câte un cuvânt izolat, era auzit de multe ori mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu, care a fost mereu aceeaşi faţă de el: „Eu eram un mare păcătos, dar Domnul Isus a murit pentru mine.” Ultimele lui cuvinte au fost: „Tot ce este mai bun este ca Domnul să rămână cu noi. El îngăduie slujitorului Său să meargă acasă în pace.”

    Numele lui John Wesley va rămâne totdeauna legat de marea trezire care s-a produs în Anglia. Când Domnul a început să lucreze prin el, ţara era afundată în cele mai adânci întunecimi spirituale; papalitatea îşi pierduse autoritatea, dar cei care se detaşaseră de ea nu se gândeau să fie creştini. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu este exagerat a spune că Evanghelia a fost vestită în toate colţurile şi colţişoarele regatului, fie prin Wesley şi Whitefield, fie prin cei care mergeau pe urmele lor. Desigur, greşelile sunt mari la aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Totuşi ei au predicat „vestea cea bună” a mântuirii prin Domnul Hristos în toată curăţia ei şi în toată simplitatea ei. Ei au plantat, au udat; Domnul a făcut să crească (1 Corinteni 3.6)

     

     

     

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*