Versete călăuzitoare: Isaia 52.13 – 53.12

Alcătuirea cărţii:

• Semnificaţia
• Contextul cu Pentateuhul lui Moise
• Prezentarea acestui Pentateuh

În cartea noastră stăm exact la pragul de intrare în Locul Preasfânt, şi vom face bine să intrăm cu veneraţie, pentru ca nici o urmă din cele pământeşti să nu murdărească această Sfântă a Sfintelor. Pereţii ei sunt cu siguranţă mai albi decât un înălbitor de pe pământ ar putea albi. Va fi oare cel puţin un cititor care împreună cu mine să implore, ca Duhul, care este la fel de sfânt ca şi acest text din Scriptură, să ne păzească de rătăcire, să ne călăuzească în adevăr şi să ne aducă în amintire lucrurile referitoare la Hristos, pentru ca inimile noastre nestatornice să fie atrase spre El şi să le ţină pentru totdeauna cu tărie?

Pasajul acesta este centrul cărţii lui Isaia. La reflectarea asupra înţelesului numelui lui Isaia vedem că partea cea mai lăuntrică a „mântuirii Domnului”, inima lui Dumnezeu, se revelează aici credinţei respectoase şi dragostei primitoare a ei. Pe cine altcineva ne-am aştepta să întâlnim aici decât pe Acela a cărui locuinţă era din veşnicie la sânul Său şi care L-a părăsit ca să arate păcătoşilor harul Său şi îndurarea Sa (Ioan 1.18)?

Înainte de a intra vrem să câştigăm o privire de ansamblu a textului: să identificăm turnurile de veghere, să remarcăm întăriturile, să contemplăm palatele lui şi să ne bucurăm de frumuseţea şi tăria stilului arhitectonic. În felul acesta vom fi conduşi la temă: Domnul nostru Însuşi!

Este uşor de constatat că împărţirea pe capitole a cărţii este făcută de mâna omenească; structura ei are în mod clar de suferit din cauza aceasta, însemnătatea ei este voalată. Dar dacă ne gândim că împărţirea în versete în poezia ebraică este la fel de divin inspirată ca şi textul însuşi, la un studiu mai detaliat se constată că următoarele cincisprezece versete se pot subîmpărţi în de cinci ori trei versete. „Trei” şi „cinci” aşa cum s-a remarcat deja, descriu în acest context legătura vitală între Dumnezeu (3) şi om (5). Dar totodată te întrebi, la cine altcineva s-ar putea referi această unire, decât la „Cuvântul, care era la început Dumnezeu” (Ioan 1.1) şi care totuşi „a devenit carne şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Prin aceasta nu este vorba de nimeni altul, decât de Emanuel, ceea ce tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi”, sub altă formă, Isus, care tradus înseamnă „Mântuitorul”. De aceea Numele acesta exprimă ambele: Om şi Dumnezeu, care este mai presus de toate şi preamărit să fie în veşnicie, căci Dumnezeu Însuşi spune: „În afară de Mine nu este alt Mântuitor” (Isus).

Aceste cinci pasaje constituie un al doilea Pentateuh, care are asemănare frapantă cu primul Pentateuh din Biblie. De aceea primele trei versete constituie Geneza, facerea, acestei profeţii, căci ca şi prima carte a Bibliei noastre ea constituie începutul a tot ceea ce urmează după aceea.

La studiul acestui text remarcăm întăriturile de neînvins, care se împotrivesc oricărei forme de necredinţă, turnurile de veghere, din care credinţa noastră este apărată, şi încă un turn, care arată cu adevărat brut şi fără podoabă. Însă tocmai aceste însuşiri le găsim atrăgătoare, deoarece numai ele sunt în armonie deplină cu tema noastră importantă. „Sunt numai două texte în care felul de exprimare este mai aspru, mai voalat şi mai important, şi anume în capitolul 53 şi 57. În primul domină impresia tristeţii, în ultimul impresia mâniei” (Delitzsch). Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm aici la tonul de odinioară uniform şi vesel, care se aseamănă cu o compoziţie metrică cu puţine schimbări. Tema rămâne aspră, aşa cum este subiectul ei.

Capitolul 52.13-15

Isaia 52.13-15: Iată, Robul Meu va prospera [va lucra cu înţelepciune]; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi [1] multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră.

„Iată” este de la sine înţeles o solicitare din partea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului, aşa cum ni-L prezintă versetele introductive ale primei cărţi a lui Moise – Geneza. El ne cere să acordăm cea mai mare atenţie Unuia, Robului Său. Cine poate fi acest Rob? Unde Îl putem găsi, ca să-I acordăm atenţie? Cuvântul „Rob” din versetul acesta (vezi şi Isaia 42) se poate referi la trei noţiuni diferite: pe de o parte la tot poporul Israel, pe de altă parte la rămăşiţa credincioasă şi în afară de aceasta la Mesia. La cine exact se referă versetul acesta?

Cea mai mare parte a poporului iudeu suferind aflat în împrăştiere a aplicat totdeauna această profeţie la ei înşişi şi au afirmat că Israel ar fi robul menţionat. În cele ce urmează verificăm această ipoteză: „Domnul a făcut să cadă asupra acestui popor nelegiuirea noastră a tuturor.” – „Acest popor a fost scos din asuprire şi din judecată. Şi generaţia lui, cine o va spune?” – „Şi groapa acestui popor a fost rânduită cu cei răi; dar poporul acesta a fost cu cel bogat în moartea lui.” Trebuie să mai continuăm? O negare a acestei teorii nu se merită, ea se contrazice singură.[2]

„Rămăşiţa” modestă nici măcar nu va avea această pretenţie. Prin aceasta se impune adevărul simplu, că prin aceasta nu poate fi nimeni altcineva decât Isus din Nazaret, adevăratul Mesia al lui Israel, Salvatorul nostru. Concordanţa tuturor detaliilor este aşa de clară, aşa de simplă, aşa de minunată, că este inexplicabil cum cineva cu minte sănătoasă poate pune la îndoială înţelesul lor, că un gânditor logic îşi exclude mintea. Un astfel de om care gândeşte carnal se împotriveşte la tot ce este dumnezeiesc şi stă sub stăpânirea unui vrăjmaş puternic şi viclean.

Primele cuvinte ne revelează exact aceea despre care Duhul a vorbit în capitolele anterioare, care conduc la acest punct culminant. El era Acela, ale cărui urechi au fost deschise; El era Acela care a cunoscut cărarea suferinţei şi ruşinii, care era înaintea Lui, şi era pregătit să meargă pe ea. El a învăţat să respingă răul şi să aleagă binele. Aici El este văzut ca Unul care face această alegere cu înţelepciune. El a mers pe drumul acesta, deoarece sulul cărţii I-a arătat clar crucea şi gloria care urma după aceea.

El a acţionat foarte înţelept, ca să asigure succesul Său. Cuvintele „va prospera = va lucra cu înţelepciune” înseamnă „a avea succes”, şi realmente aici se pot vedea ambele noţiuni: cu un singur cuvânt se spune ambele: a acţiona cu înţelepciune şi a avea succes. Acţionarea Lui înţeleaptă L-a dus până la suferinţe nelimitate, şi prin aceasta El a obţinut ţelul Său. Deci primul rând vorbeşte despre acest drum al suferinţei „înţelept”, care s-a sfârşit la cruce.

Următoarele trei rânduri descriu rezultatul întreit al acţionării Lui înţelepte: mai întâi El a fost înălţat din adâncul umilirii, unde L-a condus acest drum al suferinţei: din mormânt. Apoi El a fost ridicat, atunci când picioarele Lui s-au ridicat de pe Muntele Măslinilor şi un nor L-a acoperit, şi în cele din urmă El a primit cel mai înalt loc în univers. Aceste puţine cuvinte descriu tot drumul lui Mesia: El a părăsit tronul ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi l-a reprimit ca Fiu al Omului. Toate acestea sunt prezentate în geneza acestui Pentateuh.

Versetul 14 vorbeşte iarăşi despre adâncimea smeririi Sale: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine …”, urmat de o explicaţie intermediară: „atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om”. Aici trebuie să ne distanţăm cu adevărat de unii comentatori (şi de Delitzsch), căci ei aplică această înfăţişare desfigurată la exteriorul Domnului nostru: ca şi cum în timpul vieţii Lui înfăţişarea Sa ar fi fost aşa de schimonosită, că era de nerecunoscut. O astfel de interpretare trebuie respinsă cu cea mai mare oroare. Copiii mici, ale căror simţăminte erau curate, veneau cu plăcere la El, şedeau pe genunchii Lui sau se rezemau de pieptul Lui. Ei erau atraşi de El, şi nu respinşi, nici de faţa Lui şi nici de înfăţişarea Lui. Cum ar fi putut El în momentul acesta să arate a fi inuman?

Fără îndoială însă aceste cuvinte arată spre adâncimea suferinţelor Sale şi a urmărilor lor asupra exteriorului Lui. Până la bătaia ceasului de ora doisprezece din acea zi fatală de aprilie a anului 32 din era noastră (conform cronologiei aproape sigure a lui Sir Robert Anderson), tâlharii de la dreapta şi de la stânga Lui au suferit în aceeaşi măsură. Probabil suferinţa lui Isus era mai grea din cauza sensibilităţii mărite a corpului Său omenesc fără cusur. Însă timp de trei ceasuri, şi numai trei ceasuri, El a suferit „mai mult decât fiii oamenilor”, aşa că faţa Lui a fost desfigurată peste măsură de mult. Fără îndoială Dumnezeu a tras voalul Său peste chinul acesta, ca să arate solemn că nimeni nu poate „vedea” sau înţelege toată adâncimea acestui martiraj. Însă tăcerea sfântă a evangheliilor este întregită prin descrierea inspirată divin a profetului Isaia. Despre această luptă de moarte incomparabil de grea ne relatează Dumnezeu Însuşi, ce a văzut El în acest întuneric mare. Ce mare trebuie să fi fost durerea Lui proprie, căci Cel suferind pe cruce era Fiul Său preaiubit!

Trebuie să observăm că faţa Lui a fost desfigurată, aceasta înseamnă, că ea nu a fost aşa din naştere. Deci ceva a avut loc, că această faţă a fost desfigurată. Ea era aşa de atrăgătoare pentru copilaşi şi în mod deosebit pentru păcătoşii plini de căinţă. Nu ar fi corect să se limiteze prima parte a versetului 14 şi să se creadă că numai oamenii orbi spiritual, demni de dispreţ, s-ar fi uimit. Şi îngerii, care ardeau să primească o privire în această taină sfântă, cu siguranţă nu au lipsit de la acest eveniment îngrozitor. Cu siguranţă au fost deplin copleşiţi de lupta de moarte de bună voie, suplinitoare a Creatorului lor.

Versetul 15 reia afirmaţia primei părţi a versetului 14: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine” (din cauza smeririi fără asemănare a Aceluia care era aşa de desăvârşit), „tot aşa El va uimi multe naţiuni”. Chiar împăraţii vor amuţi fiind cuprinşi de uimire, căci aşa ceva depăşeşte tot ce a fost până atunci.

Prima parte, sau Geneza, se termină prin prevestirea a ceva minunat pentru aceia care până atunci nu au văzut aşa ceva sau au auzit: celelalte naţiuni, care nu au primit nici o revelaţie şi nici o profeţie de la Dumnezeu, aşa ca Israel. La începutul celei de-a doua părţi a Pentateuhului (Exod) profetul se identifică cu poporul în mărturisirea smerită a păcatelor şi plânge cu amar orbirea şi necredinţa acestuia. De aceea acest text se aseamănă foarte mult atât cu Exodul Vechiului Testament cât şi cu cel al Noului Testament (Faptele Apostolilor). În ambele cărţi este vestită lui Israel salvarea şi în ambele este descrisă şi respingerea acesteia: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător?, pe acesta Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi salvator.” – „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri” (Faptele Apostolilor 7.35.51). Istoria se repetă. Dar acum profetul stă cu ochii plecaţi, ca şi vameşii sau ca acest celălalt om important, Daniel. El se face una cu poporul Său, mărturiseşte păcatele lor şi se plânge:

Capitolul 53.1-3

Isaia 53.1-3: Cine a crezut vestirea [3] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor [4] şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit.

Ca să înţelegem afirmaţia copleşitoare, trebuie să ne fie clar că primul pasaj este strâns legat cu finalul capitolului anterior. Acolo ne-iudeii şi împăraţii lor au primit o veste de care ei s-au uimit; însă această profeţie a fost în primul rând pentru noi – aşa spune profetul lui Israel. Ea era destinată pentru noi, trimisă nouă: dar cine dintre noi a crezut-o? Braţul este partea corpului prin care se face o lucrare care necesită putere deosebită. Braţul face ceea ce îi dictează voinţa. Există o imagine mai potrivită pentru Acela care realmente era Braţul lui Dumnezeu? Şi cine a făcut cu bucurie voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut acest Braţ? El a lucrat aşa de puternic, că nimeni nu a putut fi găsit, nici măcar dacă s-ar fi căutat în cer, pe pământ sau în locurile de sub pământ (compară cu Apocalipsa 5.3).

Totuşi, cui i-a fost descoperit acest braţ? Cine a recunoscut în acest Om smerit braţul puternic al lui Dumnezeu? Israel a strigat mereu: „Trezeşte-te, trezeşte-te, tu braţ al Domnului!” Dar când S-a arătat braţul, cine L-a recunoscut? Putea El, care cupă cum se pretindea era Fiul unui tâmplar, să fie braţul Domnului? Putea El, Cel care locuia liniştit şi necunoscut în această casă modestă din Galileea dispreţuită, să fie braţul Domnului? Niciodată nu putea veni ceva bun din Nazaret (Ioan 1.46); putea într-adevăr braţul Domnului să fie de acolo? Şi când El a venit realmente de acolo, El a fost respins de toţi, chiar şi de aceia pe care noi i-am considerat onorabili, înţelepţi, cu vază şi conducători religioşi ai poporului. Este posibil ca El, care a fost dispreţuit de toţi aceştia, să fi fost totuşi braţul Domnului? Noi am aşteptat pe un cu totul altul. Privirea noastră arogantă s-a îndreptat într-o altă direcţie. Noi am sperat să fie unul cu „drapel împărătesc şi cu tot ce aparţine de aceasta, cu prestigiu, cu fastul şi măreţia unui războinic minunat” şi care să conducă oştirile lui Israel aşa cum a făcut căpetenia oştirii Domnului cu mult timp în urmă (Iosua 5.14) şi care în marş triumfal ne va elibera de ocupaţia romană. Aceasta ar fi fost ceva măreţ în ochii noştri! Plini de bucurie ne-am fi strâns în jurul unuia ca acesta! Dar cu aceste aşteptări pompoase ce puteam noi găsi de onoare în acest Bărbat care nu atrage atenţia? El plângea cu cei ce plâng; El era un Om al multor dureri, care S-a bucurat numai puţine momente cu cei care se bucură.

Încet cade voalul de pe ochii inimii noastre şi ne amintim că Mielul de Paști niciodată nu a fost ales şi pus deoparte înainte de ziua a zecea a lunii. În primele zece zile ale anului nostru [anul iudaic începe primăvara; remarca traducătorului] numai Domnul cunoaşte Mielul de Paști, şi numai ochii Lui Se odihnesc cu plăcere pe El. Nimeni altcineva nu ştie! La fel este şi cu Mesia al nostru; şi El era ascuns şi a fost denumit ca Miel al lui Dumnezeu după ce au trecut treizeci de ani. Aşa a crescut El numai înaintea Lui.

Casa lui David se asemăna demult cu un copac tăiat, şi au trecut secole până când un urmaş al lui David a stat pe tronul lui. Dar iată, din rădăcina copacului tăiat creşte o mlădiţă bine dezvoltată, în timp ce toate celelalte sunt vestejite, uscate şi moarte. Aşa a crescut El, o floare omenească, aşa cum mai înainte nici Dumnezeu şi nici oamenii nu au văzut pe pământ. Şi totuşi, când El a apărut public şi a început să lucreze, a făcut ce este bine, a luat parte la durerile oamenilor şi le-a alinat, El a fost dispreţuit de conducătorii noştri. Şi cu regret El a fost desconsiderat şi de noi, cei care acuzăm necredinţa noastră, nici noi nu L-am luat în seamă. Ne-am comportat ca oamenii care se îndepărtează de un lucru pentru care ei nu au nici un interes.

Istoria tristă a omenirii se repetă şi în zilele noastre. Suntem scurt înainte de venirea din nou a Domnului Isus. Şi iarăşi cei onorabili, cei învăţaţi şi oamenii pur religioşi se îndepărtează de Acela care singurul este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”: adevăratul braţ al Domnului.

Ca şi atunci, când numai câţiva, care erau conştienţi de propria lipsă de ajutorare, s-au legat de El, aşa este şi astăzi: istoria se repetă. Relativ puţini sunt mânaţi de povara păcatelor lor la picioarele Sale. Însă pentru aceştia El este mult mai de dorit decât toate comorile lumii. Regretăm însă puţina cunoaştere îndeaproape a Lui. Pot eu presupune, că inimile noastre uscate însetează după El şi doresc să-L cunoască mai bine? Căci numai Lui, Cel care a devenit „braţul Domnului” pentru noi, Îi datorăm mântuirea noastră, trecutul, prezentul şi viitorul.

Prin aceasta ajungem la partea a treia a profeţiei acesteia, a treia carte a Pentateuhului (Levitic), care ne conduce în Locul Preasfânt cu multele jertfe legate de acesta. Vedem aici jertfa unică care înlocuieşte toate aceste imagini simbolice şi prin care noi avem chiar intrare liberă în Locul Preasfânt. Următoarele trei versete dezvăluie taina acestor suferinţe. Ar trebui să ascultăm foarte atenţi, nu indiferenţi, ci cu emoţie, ce se spune despre această revelare. Căci cele descrise aici ne interesează personal în cea mai înaltă dimensiune.

Capitolul 53.4-6

Isaia 53.4-6: Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit,[5] lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui; şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Ce copleşitoare sunt aceste versete! Ele aruncă o lumină sfântă pe acele suferinţe care timp de trei ore de întuneric pe Golgota au rămas ascunse de ochiul omenesc. Afirmaţiile sunt aşa de clare şi precise, că nu ne putem imagina că ele au fost scrise cu 700 de ani înainte de împlinirea lor.

Primul cuvânt din versetul 4 este „Amin”, care se întâlneşte şi în Noul Testament şi pe care Domnul nostru îl foloseşte de multe ori. [Rădăcina cuvântului înseamnă „aşa să fie, cu adevărat, realmente, într-adevăr”; remarca traducătorului.] El exprimă cea mai înaltă treaptă de confirmare. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască câtuşi de puţin de cauza reală a acestor suferinţe incomparabil de grele. Cu siguranţă acest motiv nu a existat în viaţa Sa, care era plăcută Tatălui. Nu, numai prin ultimele trei ceasuri de pe cruce aflăm ceva despre ele.

Nici o biciuire, care brăzdează spatele Lui, nici un spin, care străpunge fruntea Lui, nici un cui, care pătrunde prin mâinile şi picioarele Lui nu-l poate determina să geamă de durere. Era nevoie de chinuri mai mari, care să dezlănţuie strigătul „Eli, Eli, lama sabactani?” Care putea să fie motivul pentru chinuri mai mari?

Pe la miezul zilei amuţesc batjocurile oamenilor. Soarele, care de obicei străluceşte, se întunecă. Nici o lumină nu cade pe această scenă sfântă, în timp ce păcatele mele erau pe El. (Doreşti tu să te alături de mine cu capul plecat şi ochii plecaţi?). Dumnezeu Îl părăseşte din cauza aceasta şi loviturile nuielei Sale Îl ating; comparate cu acestea, loviturile de bici romane erau blânde. Sufletul Lui nevinovat s-a îngrozit numai de acestea, aşa că chiar mai dinainte transpiraţia Lui a devenit ca stropii mari de sânge. Şi totuşi ceea ce se petrecea în grădină era numai o umbră a ceea ce Îl aştepta. Cât de insuportabilă trebuie să fi fost realitatea? Dacă am putea să evaluăm numai puţin aceasta, atunci inimile noastre nu ar fi aşa de împărţite. Nu ne-am irosi aşa de egoist viaţa, aşa cum cu regret facem deseori. Vrem să ne facem una cu cuvintele acestui om cu vază din timpurile biblice: „Cu urechile noastre am auzit despre Tine, dar acum ochii noştri Te-au văzut. De aceea ne este scârbă de noi înşine şi ne pocăim în ţărână şi cenuşă.” Dacă priveliştea aceasta nu produce căinţă şi pocăinţă la noi, ce ar putea atunci altceva să ne facă să ne pocăim?

Cu plăcere ne-am fi preocupat mai departe cu acest studiu aprofundat. Este însă de neevitat să analizăm o interpretare ciudată şi falsă a acestor cuvinte. În Matei 8.16,17, prima evanghelie din Noul Testament, citim: „Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Din ultima frază unii deduc că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ a purtat bolile altora şi de aceea ai Săi niciodată nu trebuie să se îmbolnăvească! Cu toate acestea El niciodată nu S-a îmbolnăvit sau a fost slab. În felul acesta cu siguranţă El nu a purtat bolile. Atunci când El a vindecat un om cu mâna uscată, aceasta nu a avut nici un efect asupra Lui. Corpul Lui nu a fost supus slăbiciunilor, care sunt partea noastră. Cusururile noastre sunt urmări ale păcatului care a venit în lume. Într-adevăr El S-a supus de bună voie slăbiciunilor nepăcătoase cum este foamea, setea şi oboseala, dar El nu avea nimic comun cu urmările venirii păcatului în lume. El a fost ispitit în toate (pus la probă) la fel ca noi, cu excepţia păcatului (Evrei 4.15).

De ce scrie evanghelistul Matei că El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”? Era imposibil să fie numai din compasiune cu oamenii suferinzi. Domnul Isus a întâlnit pretutindeni urmările amare ale păcatului cum ar fi demonizarea, boala, durerea, malformaţii, lacrimi, şi totdeauna a vindecat. Dar cu toate că El avea pe pământ putere şi autoritate să înlăture efectele păcatului sau pedeapsa pentru el (Marcu 2.10), El Însuşi a preluat responsabilitatea pentru cauze. Numai El putea face aceasta, deoarece El va purta „pe trupul Său pe lemn” păcatul [1 Petru 2.24], care a provocat astfel de suferinţe. Niciodată El nu putea, atunci când a venit timpul, să îndepărteze vreo durere fără să poarte şi păcatul care a provocat această durere. Aşa cum cel mai mic suspin sau chiar o singură lacrimă dovedeşte existenţa păcatului, la fel este şi alinarea suspinului şi plânsului o dovadă pentru ispăşirea păcatului. Nimic altceva din universul întreg nu ar fi putut realiza aceasta, decât numai aceste suferinţe pe cruce în timpul celor ultime trei ceasuri. Matei ne relatează că El a purtat suferinţele noastre, pentru ca să se împlinească profeţia lui Isaia. Ceea ce s-a petrecut atunci era numai o imagine (aşa cum botezul Lui era o imagine despre împlinirea dreptăţii), însă pentru împlinirea definitivă noi trebuie să privim numai la cruce.

Deci dacă s-a îndepărtat cauza păcatului, de ce nu au fost înlăturate urmările, cel puţin pentru aceia care prin căinţă şi credinţă au primit împăcarea? De ce credincioşii mai sunt confruntaţi cu boală şi moarte? Deoarece toată acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii depinde de locul pe care Fiul Său preaiubit îl ocupă. El este încă respins şi încă nu primeşte onoarea care I se cuvine. Lucrarea Sa de împăcare este într-adevăr desăvârşită şi încheiată pe deplin cu privire la cerinţele lui Dumnezeu – „El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” –, aplicarea efectivă la viaţa noastră este însă în viitor. Păcatul încă mai este legat de corpul nostru. Căci altfel de ce am fi îndemnaţi, prin Duhul să omorâm faptele trupului (Romani 8.13)? Noi aşteptăm să fim aşezaţi în poziţia de copii ai lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, să aparţinem lui Dumnezeu şi să fim recunoscuţi public ca şi copii ai Săi), atunci când şi trupurile noastre vor fi răscumpărate (Romani 8.23). Până acum Domnul Isus este încă respins, şi Duhul lui Dumnezeu este încă aici pe pământ. De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu constă în vindecarea bolilor – corpul nostru stă încă sub puterea morţii (Romani 8.10) –, ci „în orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3), corespunzător locului pe care Hristos şi Duhul Sfânt îl ocupă acum.

El era fără păcat şi fără cusur; El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale pe pământ şi de asemenea El nu le-a dus până la cruce – toată viaţa Lui S-a delectat de buna plăcere a Tatălui Său –, ci ca Miel fără pată El S-a jertfit pe Sine Însuşi şi a purtat păcatele noastre numai când a atârnat pe cruce.

În versetul 5 lumina lui Dumnezeu cade peste aceste suferinţe şi în mod impresionant arată clar: noi eram contravenienţii şi El a fost pedepsit; noi am păcătuit şi El a fost lovit pentru aceasta. Noi eram vinovaţi, El a suferit moartea, plata păcatului! Cuvintele noastre trebuie acum să amuţească, căci tăcerea poate exprima mai mult decât cuvintele. Înapoia loviturilor, a rănilor, a morţii bănuim ceva din dragostea Lui pentru noi.

Ce se prezintă acum ochilor noştri, privesc cu uimire adâncă cele mai inteligente dintre creaturi. Cu câtă plăcere ar pătrunde ele mai adânc în aceste adâncimi de nepătruns! Acest Dumnezeu, de care noi toţi ne-am îndepărtat în diferite direcţii, să fi hotărât El ca toate nedreptăţile noastre ca un torent puternic de ape reziduale urât mirositoare să se reverse ca un şuvoi într-un anumit loc – pe El, Cel care era cel mai preţios pentru El? Cum este posibil să rămâi departe de un astfel de Dumnezeu? Pe noi ne aşteaptă nu numai pâine, ci şi o îmbrăţişare; nu rangul unui rob, ci sânul Tatălui; nu haina unui salariat, ci cel mai bun costum. Dacă acestea ar fi suficient cunoscute, care fiu pierdut nu s-ar grăbi să vină acasă? Eu doresc să iau de mână pe cititorii mei şi împreună cu ei să strigăm la acest Dumnezeu: „O, Tatăl meu, ajută-mă să rămân la Tine pentru restul vieţii mele în lumea aceasta, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare. O, Dumnezeu, Tatăl meu, fă ca dragostea care nu a cruţat pe singurul ei Fiu pentru mine nedemnul, să lege pentru totdeauna de Tine inima mea nestatornică. Eu m-am îndepărtat de Tine, nu numai atunci pe când nu eram născut din nou, ci chiar şi după ce am cunoscut dragostea Ta. Mă ruşinez şi Te rog fierbinte, ajută-mă să nu mai plec de la Tine. Doamne Isuse, chiar dacă sunt nedescris de slab, eu rămân totuşi oaia Ta, care are nevoie de Tine. Tu eşti Păstorul meu, care chiar Şi-a dat viaţa pentru mine. Te rog fierbinte, ţine-mă aproape de Tine până în ziua în care voi fi pentru totdeauna la Tine!”

În Locul Preasfânt am văzut suferinţele Domnului Isus cu ochii lui Dumnezeu. Dacă revenim la primul Pentateuh al Bibliei, căci după cartea despre Locul Preasfânt, Levitic, urmează cartea Numeri, cartea „în pustiu”, aşa cum este numită ea în Biblia ebraică. În cartea a 4-a este descrisă călătoria prin pustiu a lui Israel, inclusiv încercările cărora a fost supus poporul, şi eşecul lui permanent. Şi în Isaia ajungem tocmai la acest aspect al suferinţelor Mântuitorului: cum El a suferit sub atacurile venite din partea oamenilor şi totuşi a rămas statornic; El niciodată nu a eşuat.

Capitolul 53.7-9

Isaia 53.7-9: El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura. Ca un Miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura. El a fost scos din asuprire şi din judecată; [6] şi generaţia Lui, cine o va spune? [7] Pentru că El a fost şters de pe pământul celor vii. Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit. Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui.

Aici este vorba de o privire retrospectivă la aceste suferinţe, care acum aparţin trecutului. Aceia care reflectă ruşinaţi şi zdrobiţi la acest pasaj sunt copleşiţi de dăruirea smerită a Celui care sufere. Consimţământul Lui smerit la aceste suferinţe nemeritate impresionează pe de o parte şi pe de altă pare împing la adorare; această stare de lucruri exprimă un element de bază al planului de mântuire. Dacă Cel care suferă ar fi scos chiar şi numai un singur suspin ca protest, caracterul liber consimţit al morţii Sale ca jertfă ar fi fost anihilat şi urmările ar fi fost de neimaginat. Atunci judecătorii nedrepţi ar fi avut probabil un motiv să pedepsească pe cel nevinovat ca pe un vinovat. Ne amintim că Pilat a amuţit, căci în funcţia lui el a avut deseori a face cu oameni care au protestat cu voce tare şi afirmau solemn că sunt nevinovaţi. Însă pe Omul acesta dimpotrivă Îl ameninţa o moarte îngrozitoare şi cu toate acestea El sta înaintea lui tăcut şi liniştit; un Om a cărui simplă prezenţă rostea volume de cărţi, cu toate că nici măcar un singur cuvânt nu Îi ieşea de pe buze. Niciodată tăcerea nu a vorbit aşa de elocvent! Niciodată o gură închisă nu a vestit adevăruri aşa de profunde! Dacă ar fi protestat o singură dată, dacă S-ar fi plâns sau probabil ar fi arătat bucurie cu privire la cruce, unde El trebuia să poarte păcatele, aceasta ar fi ruinat total desăvârşirea Persoanei Sale şi a lucrării de răscumpărare făcută de El. Nici o minte omenească nu ar fi putut să-şi imagineze un astfel de echilibru şi nici o mână omenească nu ar fi putut descrie aşa ceva. Repet: niciodată tăcerea nu a fost aşa de elocventă!

Evident Dumnezeu a creat pe fiecare creatură a Sa de pe pământ ca să facă cunoscut adevăruri divine nevăzute; ce este maiestos, frumos, blând printre animale simbolizează puterea de atracţie morală a Fiului Său. Leul exprimă demnitatea Fiului, boul exprimă slujirea răbdătoare; va rămâne mielul mut? Dacă este aşa, nu va dovedi tocmai tăcerea lui Isus în faţa morţii dragostea Lui, care L-a făcut capabil „să rabde crucea şi să dispreţuiască ruşinea” [Evrei 12.2], pentru ca prin aceasta Dumnezeu să aibă puterea să salveze, şi El Însuşi să aibă bucuria să salveze oameni păcătoşi şi să împărtăşească cu ei bucuria pe care El o savurează la dreapta lui Dumnezeu, pe care El fără suferinţe ar fi putut s-o aibă veşnic singur?

În curtea interioară L-au dezbrăcat şi spre batjocură L-au îmbrăcat cu o manta împărătească. Însă nu s-a auzit nici un cuvânt de ocară ca răspuns la râsetele de batjocură ale soldaţilor romani brutali. După aceea a urmat Golgota; acolo a domnit aceeaşi linişte supusă, pe care profetul a vestit-o cu şapte sute de ani mai înainte şi la care noi astăzi, mii de ani după aceea, medităm. Şi tema aceasta ne va preocupa toată veşnicia!

Versetul 8 ne duce un pas mai departe pe acest drum Via Dolorosa: profetul vede cum Cel suferind după parodia procesului şi dezlegat de cătuşă până este dus în moarte. Genealogia lui Adam o găsim în cartea Geneza 5, dar cine va scrie pe a Lui? Unde sunt urmaşii, care continuă linia Lui şi prin aceasta menţin pretenţia la tronul lui David, a strămoşului Său „după carne”? Linia Lui se va şterge cu El; făgăduinţa, care era valabilă pentru El, dispare odată cu moartea Lui; speranţa poporului pare să se fi şters. Foarte întristaţi sunt şi ucenicii în aceste trei zile întunecate, căci ei „au sperat, că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21). Însă speranţa lor zace acum moartă îngropată în mormântul lui Iosif. Cine poate cunoaşte însemnătatea acestor suferinţe şi a acestei vieţi aşa de scurte? Cine înţelege, că El a fost pedepsit nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi că judecata a fost făcută nu de oameni, ci de Dumnezeu? Cine a înţeles atunci adâncimea acestor suferinţe? Dar acum încetează durerea: ruşinea a trecut pentru totdeauna. Din momentul în care moartea Lui a fost atestată prin suliţa soldatului roman, Dumnezeu nu mai permite nici o urmă de umilire, ci „începând de acum dragostea aşează la picioarele Lui numai ceea ce vine din plinătatea Lui”!

Oamenii, cărora le-a reuşit să-L omoare, au avut intenţia să-l îngroape împreună cu făcătorii de rele, în rândul cărora El a fost socotit. Cu toate că Dumnezeu a permis această moarte ruşinoasă, deoarece însemna împlinirea planului Său stabilit exact şi a providenţei Sale, El opreşte acum răutatea omenească: până aici, şi nu mai departe! Numai o mână venerabilă, plină de dragoste are voie să atingă corpul sfânt, şi numai un mormânt, care nu a fost murdărit printr-un cadavru, are voie să primească pe acest „Ceva sfânt”. Aşa cum am amintit, Unul născut dintr-o fecioară poate fi pus numai într-un mormânt neatins. De aceea mormântul acestui bărbat bogat va avea onoarea să găzduiască corpul Domnului gloriei. Oriunde se va vesti Evanghelia va fi amintit şi numele acestui bogat. La păşirea pe un astfel de teren sfânt nu pot crede că numele lui poate fi numit fără să fie explicat înţelesul său profund: „Iosif din Arimateea”.

„Iosif” (cu înţelesul plin de speranţă, bucuros, „El va adăuga”) era numele, pe care Rahela l-a dat primului ei născut, căci – aşa întreabă mama fericită – va fi darul acesta preţios ultima dovadă a harului lui Dumnezeu? Nu, căci „Domnul să-mi mai dăruiască un fiu [aceasta înseamnă, Iosif], şi Dumnezeu a făcut aşa. Probabil întrebăm: sunt crucea aceasta, mormântul acesta, finalul? Nu mai poate fi adăugat nimic? Nu este nici un Beniamin, nici „un fiu al dreptei mele”? Numele „Iosif” poate da un răspuns la această întrebare, căci în profeţii el se referă totdeauna la istoria unei salvări, de exemplu în Psalmul 81.5. Sunetul bucuros al trâmbiţei este „aşezat ca o mărturie în Iosif” şi vesteşte urechii deschise, că, aşa cum Israel a fost eliberat din Egipt, la acesta se va adăuga; Israel se va trezi din ţărâna pământului (Daniel 12.2). La fel Dumnezeu „va adăuga” la acea înmormântare lucrarea nespus de puternică; un „Iosif” va trebui, însă fără să-şi dea seama, să vestească aceasta prin numele său. Dar care este lucrarea nespus de puternică? Numele locului de naştere al lui Iosif dă explicaţia: „Arimateea” înseamnă „a fi înălţat” [8] ca în Isaia 52.13, şi aceasta este ceea ce va fi „adăugat”. Cu toate că mormântul nu a fost folosit, el nu-L poate reţine: El va fi „înălţat” din acesta. Acest cel mai preţios adevăr dintre toate va vorbi la fel ca numele şi locul de naştere al acestui ucenic retras, dar adevărat şi membru al sinedriului demn de onoare, al acestui Iosif bogat din Arimateea, şi el va fi auzit de multe urechi ascultătoare.

Sfinţenia Mântuitorului nostru era desăvârşită: El era fără prefăcătorie şi fără violenţă. Dar îngroparea Lui într-un mormânt neatins nu era suficientă să-I ofere recunoştinţa care I se cuvine – ar fi fost cu adevărat fără folos. Monumentele, pe care sunt scrise presupusele virtuţi ale celor care putrezesc sub ele, dovedesc contrariul şi pot fi bune pentru urmaşii lui Adam. Dar sfinţenia Domnului Isus putea fi dovedită numai prin învierea Sa. Când El în umblarea Sa pe pământ „a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi”, El „a fost ascultat datorită evlaviei {sau: temerii sfinte}Lui” [Evrei 5.7]. „Teama” de a fi făcut ca unul din noi L-a îngrozit. Însă ascultarea Lui a dovedit desăvârşirea Sa şi sfinţenia Sa. Învierea Lui a dovedit că El a fost înălţat datorită temerii Lui de Dumnezeu (Evrei 5). În două nume aparent lipsite de importanţă găsim, ca un toporaş mirositor ascuns sub frunze, unul din aceste versete prin care Duhul confirmă învierea: El a fost înviat a treia zi „după Scripturi”. „Iosif din Arimateea” ne învaţă că învierea urma să vină după cruce („adăugată”). În locul acesta te simţi bine, mai ales după furtuna care a plecat Capul preaslăvit, o furtună care acum s-a liniştit pentru totdeauna. Încă se mai vede norul întunecat, însă el se retrage treptat, ca niciodată să nu mai vină asupra Lui. Însă noi stăm în strălucirea soarelui, salvaţi pentru veşnicie. Noi avem voie şi până la revenirea Lui vom privi în urmă din când în când: la frângerea pâini şi când bem din pahar ne amintim de crucea Sa şi de lovitura suliţei, de sentinţa de condamnare şi de moartea pe care El a suferit-o pentru noi.

Tăcuţi mai zăbovim un moment aici, căci cu siguranţă mormântul nu era într-o grădină fără intenţie divină. În duh vizităm prima grădină Eden, pe care Dumnezeu Însuşi a plantat-o. În mod logic acolo domneşte o atmosferă apăsătoare, căci aici a fost rostită sentinţa de moarte asupra înaintaşilor noştri, care au păcătuit. Urmare acestui fapt natura lor păcătoasă a stricat pe toţi urmaşii lor (Romani 5.12). În grădina lui Iosif dimpotrivă în primele zile ale lunii aprilie a anului 32 după Hristos (după cronologia prudentă a lui Sir Robert Anderson) se trezesc păsările şi cântă, aşa cum femeile s-au dus dis-de-dimineaţă acolo (Marcu 16.1). Florile şi pomii fructiferi înmuguresc, un semn că natura se trezeşte la viaţă din somnul iernii. Totul vesteşte vestea îmbucurătoare că atmosfera sumbră a grădinii Eden a fost alungată. Moartea a fost nimicită,[9] dar viaţa şi neputrezirea au fost aduse la lumină (2 Timotei 1.10). Aruncă o privire în mormânt! El este gol, în afară de veşmintele de in. Ele au rămas acolo din două motive: pe de o parte, ca să facă cunoscut puterea supranaturală prin care mormântul a devenit gol. Nici un „jefuitor al morţilor” nu ar fi desfăcut giulgiul şi l-ar fi împăturit aşa grijuliu, că se putea recunoaşte exact unde a fost aşezat mortul. Pe de altă parte, veşmintele rămase trebuiau să arate clar că El niciodată nu va mai avea nevoie de ele (în contrast cu Lazăr, care le-a luat cu sine din mormânt).

Aşa cum un frate în Domnul (C. H. Burchell, din Birmingham, Anglia) a remarcat, în ultima grădină din Biblie, în Apocalipsa 22, nu apare pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care era în Eden. Dar acesta nu mai este păzit de heruvim cu sabia lui învăpăiată. Intrarea este liberă pentru toţi care nu se laudă cu dreptatea proprie, ci dimpotrivă simbolic şi-au spălat hainele în sângele Mielului, care a stins pentru totdeauna focul.

Ultima frază („pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui”) se aseamănă cu o manta de protecţie suplimentară pentru Sfântul Domnului, însă ea este mai necesară pentru înmormântare decât pentru moarte. Oamenii răi au vrut să-L îngroape împreună cu răufăcătorii – aceasta era permis – şi prin aceasta să-L facă una cu ei. Dar nu ei erau cei care hotărăsc îngroparea Mortului sfânt. Mormântul lui trebuia să adeverească, că în El nu era nici o urmă a celor două elemente; brutalitate şi stricăciune. Ce contează că aceia care leapădă pe Hristos arată cu degetul spre urmaşii Lui inconsecvenţi? Prin aceasta ei încearcă zadarnic să justifice propria lor hotărâre, care conduce la condamnare veşnică, tocmai prin acest caracter contradictoriu. Ei nu vor găsi în El nici un abur de rău. O voinţă mai înaltă, care stă mult deasupra marilor preoţi şi stăpânitori, deasupra cărturarilor şi fariseilor, veghează ca mormântul Lui să mărturisească despre desăvârşirea Lui şi că strigătul dureros „Eli, Eli, lama sabactani?” nu a răsunat pentru El Însuşi. Iubite cititor, tu şi eu, noi ştim care este adevăratul motiv.

Ajungem la ultima partea, la partea deuteronomică a acestui Pentateuh, şi ca şi a cincea carte a lui Moise (Deuteronom) ea este un rezumat al acţiunii lui Dumnezeu cu Israel. Aşa cum ei după călătoria lor prin pustiu stau la graniţa ţării făgăduite, şi privesc partea cealaltă a râului care îi desparte, tot aşa aici este privit încă o dată drumul Robului. Călătoria Lui prin sălbăticie s-a încheiat. Îl vedem aici privind înainte la viaţa lungă, care este înaintea Lui, o viaţă fără sfârşit şi veşnică. Dar nu aceasta o dorea cel mai mult inima Lui iubitoare. El voia spre satisfacţia Lui să împartă cu alţii veşnicia, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Capitolul 53.10-12

Isaia 53.10-12: Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească;[10] L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa [11] Lui, Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor. De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.

Din toate cuvintele care au fost scrise sau rostite vreodată niciunul nu este cu un înţeles mai profund; niciunul nu are o simbolistică aşa de felurită, şi niciunul nu conţine un adevăr care inspiră reverenţă ca acesta: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”. Tremurând de frică ne apropiem acum de acest cuvânt sfânt şi reflectăm la fiecare noţiune. Cine a fost lovit în felul acesta? Nimeni altul decât Acela a cărui bucurie era să facă voia Aceluia căruia I-a plăcut să-L zdrobească.

Dacă El a fost aşa de smerit şi de ascultător, de ce atunci Domnul L-a lovit? Da, mai mult chiar: Lui I-a plăcut chiar să-L zdrobească. Era El supărat de vre-o greşeală foarte gravă a acestui Rob preaiubit? Nu, Acesta Însuşi a dovedit că El întotdeauna a făcut ce este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8.29). Nimeni nu putea să-L dovedească de vreo slăbiciune, şi cu atât mai puţin de vreun păcat. Cu adevărat, nu. Cerul aproape că ameninţă să plesnească, aşa de fericit este Domnul cu privire la acest Fiu al Omului fără păcat şi fără pată. Acele cuvinte de la botezul Lui şi cele de pe muntele transfigurării dovedesc buna plăcere a lui Dumnezeu, care era netulburată. Şi cu toate acestea aici se spune: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească!” De ce acest braţ atotputernic a lovit aşa de dur şi a provocat durere şi necaz Preaiubitului? Ce L-ar fi putut determina pe Domnul să-Şi provoace aceste suferinţe, aşa cum îl doare pe un tată când el provocă suferinţe fiului preaiubit?

Dragostea Lui pentru păcătoşi era aşa de mare, că El nu a cruţat pe propriul Său Fiu preaiubit. Putem noi înţelege o astfel de dragoste? Nevoile, care ne fac parte de viaţă sau de moarte, am putea să le întâmpinăm cu bucurie, dacă am fi înţeles această dragoste.

Cum poate fi înţeles acest „a face plăcere”? Pentru Fiul era o bucurie să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea aceasta L-a dus la chinuri mari. Când sufletul Lui a avut parte numai de o umbră a acestor suferinţe, El S-a rugat cu strigăte tari şi cu lacrimi, ca, dacă este posibil, acest pahar să treacă de la El. De aceea, şi numai de aceea, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească. Dragostea Lui s-a îngrozit dinaintea loviturii, aşa cum Fiul preaiubit S-a îngrozit de suferinţă. Însă dragostea Lui pentru noi păcătoşii sărmani L-a determinat pe Tatăl să exercite pedeapsa, şi L-a determinat pe Fiul să o îndure.

Să observăm că era sufletul Său care a devenit o jertfă pentru păcate. Sufletul este prezentat fizic prin sânge. Sufletul este veriga de legătură între ceresc şi pământesc. Cineva a spus: „Sufletul pare să aibă aceeaşi relaţie cu duhul cum are femeia cu bărbatul: unul este preponderent emoţional şi celălalt este mai ales activ spiritual; ambii se completează reciproc. Aşa cum păcatul a început prin înşelarea Evei, la fel sufletul a căzut pradă păcatului.”

Care era rezultatul? „El va vedea o sămânţă.” Grăuntele de grâu a murit şi acum prin învierea Lui aduce mult rod. El a suferit ca o creatură care naşte. Aceste suferinţe grele ispăşitoare sunt ca durerile naşterii, prin care răsare sămânţa. Nimeni nu putea descrie generaţia Lui, căci El nu avea o sămânţă naturală, dar spirituală avea în număr mare. Psalmistul se alătură de profet şi exclamă: „O sămânţă Îi va sluji” (Psalmul 22.30).

„El Îi va lungi zilele.” – „A cerut de la Tine viaţa: Tu I-ai dat – viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate” (Psalmul 21.4). Deoarece El a primit viaţa de la El, şi sămânţa Lui este acolo unde nu există moarte; niciunul din aceia care au primit această viaţă veşnică nu vor vedea vreodată moartea (Ioan 8.51).

„Plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.” Aceste cuvinte cad ca o rază de soare pe un nor de furtună şi aruncă un arc plin de speranţă. De la evenimentul trist de pe Golgota, unde Domnului I-a plăcut să-L zdrobească, vedem această plăcere încadrată de o îmbrăţişare din care nimic din toată creaţia nu ne poate smulge pe noi păcătoşii sărmani, vinovaţi şi rătăciţi. Ce bucurie trebuie să producă aceasta lui Dumnezeu! Nu era nici o alternativă să ajungă la această bucurie, decât prin zdrobirea Fiului Său. Numai de aceea nu L-a cruţat. Şi această bucurie va dura, până când El va face toate lucrurile noi.

Şi ce este cu Cel care a suferit? „El va vedea sămânţa Sa”, şi prin aceasta „va fi satisfăcut” [sau: Se va sătura]. Ce adâncă este totuşi dragostea despre care vorbesc aceste puţine cuvinte! El ar fi putut în orice moment al vieţii Sale pe pământ să se reîntoarcă la sânul de unde a venit; însă atunci ar fi fost nesatisfăcut. Ar fi fost scutit de ruşinea şi groaza crucii, dar nu ar fi fost fericit. După învierea Sa ar fi putut să se reîntoarcă singur înapoi la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde sunt bucurii veşnice; dar chiar şi acolo, la aceste bucurii, I-ar fi lipsit ceva. Priviţi la miriadele de oameni: toţi au făcut cunoştinţă cu păcatul şi urmările Lui: dureri şi suferinţe. Toţi au meritat mânia lui Dumnezeu. Însă acum pe fiecare din ei îi aşteaptă o veşnicie unde domneşte bucuria. Pe toţi aceşti oameni El i-a avut înaintea ochilor Săi, şi de aceea sufletul Său este satisfăcut. Toate acestea le datorăm Lui. Ce privilegiu să cunoşti dragostea care depăşeşte orice înţelegere!

Prin cuvintele „prin cunoştinţa Lui” nu este vorba de înţelepciunea pe care copiii Săi o pot primi de la El. Aici Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă inimile numai spre Domnul Isus. Cuvântul, care Îi atribuie înţelepciune, leagă ultima serie a grupelor de câte trei versete cu prima. Acolo se spune că Robul „va lucra cu înţelepciune”. Prin această înţelepciune sau pricepere, pe care El şi-o însuşeşte „în fiecare dimineaţă”, El cunoaşte drumul pe care îl are de mers. Acesta a atins punctul culminant prin aceea că El a împăcat pe mulţi cu Dumnezeu, prin aceea că le-a purtat păcatele.

Simpla citire a versetului 12 dă naştere cel puţin la întrebări. Nu pare să fie normal că aceia care nici nu au suferit şi nici nu ar fi putut să împărtăşească durerea, să trebuiască să aibă parte de răsplata Aceluia care a avut parte de dureri incomparabil de grele şi de umiliri. Duhul Se împotriveşte puternic oricărei creaturi care ar putea să ocupe un astfel de loc. Dacă cuvintele ebraice permit pe drept contestarea acestei rivalităţi evident aşa de nedrepte, totuşi dorim cu plăcere să fim de acord cu această traducere, în timp ce ne împotrivim celei mai mici abateri de la adevărul Scripturii. Scriptura nu trebuie apărată. Găsim exact aceeaşi structură în Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.” Aici o comparaţie a celor două versete:

Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.”

Isaia 53.12: „De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari …”

La prima vedere aici nu se recunoaşte nici o neclaritate, dar aşa cum Dumnezeu a dat struţului să nu aibă nici o „înţelepciune”, aşa El a dat Robului Său pe aceşti „mulţi”. Struţul nu împarte cu pricepere – aceasta nu ar avea nici un sens –, dar la fel Domnul Isus nu împarte cu cei mulţi. Nu sunt cei mulţi care împart cu acest Rob unic în felul Lui, ci ei sunt obiectele pe care El le primeşte. Prin aceasta este vorba de cei care nu sunt iudei.[12]

Înţelesul acestei a doua frază: „va împărţi prada cu cei puternici”,[13] nu este sigur. Desigur nu putem fi de acord cu aceia care ca şi Luther traduc: „El trebuie să aibă pe cei puternici ca pradă”, căci prepoziţia se schimbă. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de un pasaj asemănător dintr-un alt verset. Proverbe 16.19 este asemănător în structura lui: „… decât să împarţi prada cu [eth] cei mândri.” De aceea m-am simţit obligat să traduc ca mai sus.

Dar cine sunt cei „puternici”? trebuie să fie „poporul Său binevoitor”, ai căror aparţinători asemenea înaintaşilor lor, macabeii, „au fost întăriţi în slăbiciune” [textual: „din slăbiciune au scos putere”] (Evrei 11.34) şi au făcut fapte mari, „s-au dovedit tari şi au acţionat”. El Se identifică cu ei, aşa cum a făcut odată, şi Se aşează în fruntea poporului, cu care El vrea să împartă prada duşmanilor Lui şi ai lor: „Pentru că Mi l-am încordat pe Iuda ca arc şi cu Efraim am umplut arcul; şi voi trezi pe fiii tăi, Sioane, împotriva fiilor tăi, Grecia, şi te voi face ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9.13). Şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat un exemplu în David, care a incorporat aşa de deplin pe Mesia, că a împărţit prada cu Israel (1 Samuel 30.26-31). Dacă nu mă înşel, prima expresie se referă la vrăjmaşii ne-iudei, şi a doua la Israelul plin de căinţă, rămăşiţa credincioasă. Primii vor deveni prada Lui, pe care El o împarte cu ultimii.

Iarăşi textul ne determină să ne întrebăm singuri: „Pentru ce această înălţare?”, şi iarăşi dăm patru răspunsuri:

• El Şi-a vărsat sufletul în moarte.
• El a fost pus în rândul celor fărădelege.
• El a purtat păcatele multora.
• El S-a rugat pentru păcătoşi.

Cât de mult se aseamănă aceasta cu a cincea cartea a lui Moise: este o privire retrospectivă detaliată la tot ce s-a spus mai înainte. Cât de profund iubeşte totuşi Dumnezeu omenirea sărmană! El înalţă pe Fiul Său, deoarece El prin moartea Acestuia poate revărsa binecuvântările Sale peste omenirea pierdută. Orice revelare a dragostei lui Hristos pentru oameni exprimă şi dragostea inimii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Nu devenim noi impresionaţi prin aceasta? A fost vreodată un moment în care Tatăl să nu se fi îndreptat spre Fiul Său cu dragoste gingaşă, nelimitată? Şi totuşi acest Fiu spune, că nu este dragoste mai mare decât să-Şi dea viaţa pentru oi, pentru ca prin înviere s-o ia din nou. Prin aceasta El putea dărui poporului Său sărman o viaţă eliberată de orice condamnare. De aceea Îl iubeşte Tatăl.

Repet: Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, este nespus de mare, faţă de copiii oamenilor – da, faţă de noi! Da, faţă de mine! Acesta este imboldul divin pentru adevărata sfinţenie. Să nu Îl dezonorăm prin presupunerea că „a mijlocit pentru cei fărădelege” ar putea îmblânzi pe un Dumnezeu sever. Intervenţia lui Blast (Fap. 12.18-23) la Irod cel „foarte mâniat” nu oferă un exemplu de mijlocire plăcută lui Dumnezeu. Împărăteasa Estera dimpotrivă a obţinut favoarea împăratului prin frumuseţea ei naturală şi pentru că ea era îmbrăcată cu hainele luxoase împărăteşti. Când el i-a întins sceptrul de aur, fiecare aparţinător al poporului ei era la fel de sigur precum era ea (Estera 5). Dar ce este umbra comparată cu realitatea? Cine îşi poate imagina bucuria lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, atunci când El S-a reîntors la El, după ce Şi-a vărsat sufletul în moarte, a fost numărat în rândul celor fărădelege şi a purtat păcatele multora? Trebuie acest Fiu preaiubit să mai stea pe genunchi cu rugăciuni de implorare, ca să determine un Dumnezeu nemulţumit să-Şi schimbe atitudinea? Departe, foarte departe de aşa ceva! Cicatricele Sale au realizat răscumpărarea şi ele vorbesc în favoarea celor mai săraci ai poporului Său, pe care El îi doreşte. Prin aceasta dragostea Lui poate curge neîngrădită. Dacă ar mai fi vreun obstacol, atunci acesta este în inima rece a omului necredincios.

Îl vedem înălţându-Se la cer de pe Muntele Măslinilor, cu mâini binecuvântătoare ridicate, rugându-Se încă pentru aceia ale căror păcate El le-a purtat, şi noi ne despărţim aici de El. Cel care ne face cunoscut toate acestea este profetul care vorbeşte pentru Israel şi „plânge cu amar că a fost iubit aşa de târziu”.

Adnotare

Tradus de la: Der „Mann der Schmerzen“
Titlul original: „Chapters fifty-two (verses 13 to 15) and fifty-three”, din Studies in Isaiah; apărut prima dată în anul 1935

Traducere: Ion Simionescu

Introducere

Sper ca ilustrarea următoare să ajute pe aceia care au greutăţi să înţeleagă diferenţa între diferitele suferinţe ale lui Hristos. Mă ocup acum în mod deosebit cu legătura între poziţia şi starea rămăşiţei alese a lui Israel din viitor. La aceasta se referă şi versetul citat mai sus din Isaia 63, în primul rând în sens profetic.

Capitolul 53 din cartea Isaia este conform cu Ioan 11.51 („Isus trebuia să moară pentru naţiune”), în aplicarea lui literară şi fundamentală, mărturisirea acestei rămăşiţe alese despre suferinţele şi moartea Domnului Isus Hristos pentru ea. Această mărturisire are loc după ce El va fi revenit în norii cerului şi ei au privit pe Acela „pe care L-au străpuns”, şi ei „vor boci pentru El”;

• Zaharia 12.10-14: Şi voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns“; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut. În ziua aceea va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Şi ţara va boci, fiecare familie în parte; familia casei lui David deoparte şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Natan deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Levi deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia şimeiţilor deoparte, şi soţiile lor deoparte; toate celelalte familii, fiecare familie deoparte şi soţiile lor deoparte.
• Zaharia 13.1: În ziua aceea se va deschide un izvor casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat şi pentru necurăţie.
• Psalmul 51.2-4,14: Spală-mi deplin fărădelegea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu. Pentru că-mi cunosc nelegiuirile şi păcatul meu este întotdeauna înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea ochilor Tăi; aşa că eşti îndreptăţit când vorbeşti, eşti curat când judeci. … Scapă-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele: limba mea va cânta tare dreptatea Ta.
• Apocalipsa 1.7: Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au străpuns; şi toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, amin.

Locţiitorul compătimitor

Să ne imaginăm următoarea situaţie: un om a înfăptuit crima de înaltă trădare; el este dovedit că a făcut această crimă şi este condamnat la moarte. Să presupunem acum, că fratele acestui om se oferă domnitorului, faţă de care s-a făcut crima, din dragoste curată şi devotată pentru fratele lui ca locţiitor, ca să moară în locul fratelui. Să presupunem că domnitorul acceptă oferta locţiitorului şi este gata să anuleze pedeapsa cu moartea a criminalului şi să-i ierte total crima însăşi; însă, cu toate că locţiitorul moare, sub rezerva ca ucigaşul să rămână un timp în închisoare şi sub toate formele de disciplinare din închisoare, fără să afle că fratele lui v-a suferi pedeapsa cu moartea în locul lui – aceasta pentru a-l face să devină cu adevărat conştient de grozăvia crimei lui şi să-l determine la căinţă şi mărturisire.

Să presupunem apoi, că locţiitorul este gata să fie pentru un timp scurt înainte de moartea sa închis în aceeaşi închisoare, să aibă parte de aceeaşi disciplină a închisorii şi să sufere aceleaşi încercări şi temeri ca şi fratele vinovat, ca să fie în stare să simtă cu fratele lui în necazul şi suferinţa lui în închisoare. Toate acestea, fără ca fratele vinovat să ştie ceva.

Este clar şi precis, că locţiitorul – atâta timp cât el este închis în închisoare – este într-adevăr în aceleaşi împrejurări ca şi fratele vinovat, dar nu în aceeaşi stare morală, ci într-o stare total opusă. Starea morală a unuia din fraţi este vină, starea morală a celuilalt ar fi o nevinovăţie deplină şi desăvârşită.

Deci, cu toate că locţiitorul a mers de bună voie în închisoare, totuşi suferinţele, pe care el le îndură, sunt parte a disciplinei obişnuite din închisoare şi în concordanţă cu legile domnitorului. În acest sens se poate spune, că ele au fost executate de domnitor. Însă alături de suferinţele provocate de disciplina închisorii, locţiitorul va trebui să îndure în acelaşi timp suferinţele spirituale lăuntrice şi chinurile, care sunt urmările grozăviei înspăimântătoare ale morţii care ameninţă, sub a căror povară şi fratele vinovat va trebui să rămână atâta timp, până când află că fratele lui a murit în locul lui, şi urmare acestui fapt el devine graţiat şi lăsat liber. De îndată ce el află aceasta, inima lui va fi imediat umplută de durere mare, dar această durere ar fi o cu totul altă durere decât aceea pe care el a simţit-o până acum. Înainte întristarea lui a fost provocată de sentimentul mărimii crimei sale împotriva unui domnitor bun, drept şi milos şi pe baza consecinţelor care el le-a adus asupra lui însuşi. Acum el se acuză, că a provocat moartea fratelui său şi este vinovat de sângele fratelui său (vezi Psalmul 51). În afară de aceasta inima lui se consumă printr-un sentiment copleşitor al dragostei fratelui său cu spirit de sacrificiu pentru el.

Diferenţa între suferinţele locţiitorului, în timp ce el este în închisoare, şi durerea lăuntrică şi chinurile la gândul anticipat la moartea îngrozitoare, de care va avea parte, pe de o parte, şi moartea însăşi, pe de altă parte,este foarte clară şi precisă.

Ultima – moartea – era suplinitoare; nevinovatul suferea în locul vinovatului sau pentru vinovat. Şi deoarece pedeapsa, care trebuia dată pentru crimă, a fost executată şi purtată de locţiitor şi domnitorul a acceptat moartea locţiitorului în locul morţii vinovatului, crima făptaşului a fost ispăşită, şi el este eliberat de la condamnare. Niciodată el nu va mai gusta moartea, pe care el a meritat-o de fapt, şi nici durerile reale şi suferinţa acestei morţi.

Dimpotrivă, suferinţele în închisoare, care trebuiau să aibă loc ca măsuri guvernamentale de disciplinare sau ca pedeapsă spre corectare şi nu spre condamnare, nu erau suplinitoare, şi de aceea fratele vinovat este supus în continuare acestor suferinţe, chiar dacă locţiitorul lui va muri, până s-a ajuns la scopul final al pedepsei, şi anume, judecarea de sine, mărturisirea şi pedeapsa.

Anularea sau ispăşirea – dacă vrem să folosim această expresie la ilustrarea anterioară în înţelesul ei juridic şi obişnuit – înseamnă să plăteşti, respectiv să suporţi pedeapsa întreagă, pe care legea o cere pentru crimă. Astfel, aşa se spune despre un criminal executat: „El şi-a ispăşit crima în spânzurătoare”. Nimic altceva mai puţin decât aceasta ispăşeşte contravenţia. Şi acolo unde a avut loc o crimă, pe care stă pedeapsa cu moartea, această contravenţie va fi ispăşită numai prin suferirea acestei pedepse sau cu alte cuvinte: nimic altceva nu satisface cerinţele drepte ale legii. Nimic din ce îndură un criminal aflat sub pedeapsa cu moartea în timpul vieţii sale – fie că este vorba de disciplinarea în închisoare, de durerea lăuntrică a unei conştiinţe încărcate sau simţământul anticipat al groazei care îl aşteaptă prin execuţia ameninţătoare -, nu este ispăşitor în vreun fel, căci prin aceasta pedeapsa cu moartea nu este plătită.

Acelaşi principiu se aplică – spus cu toată reverenţa – la marea lucrare de ispăşire, care a fost înfăptuită de Domnul nostru Isus Hristos. Nici o suferinţă şi nici o durere, de orice natură, pe care El le-a îndurat în timpul vieţii Lui sfinte, binecuvântate şi desăvârşite pe pământ, nu puteau să ispăşească în vreun fel. Să afirmi contrariul, aceasta ar însemna tăgăduirea explicaţiei foarte clară a Scripturii, că „sângele … face ispăşire pentru suflet” (Leviticul 17.11) şi că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9.22).

Aplicarea ilustraţiei de mai sus la suferinţele Domnului nostru în legătură cu rămăşiţa iudaică devine clară, dacă studiem următoarele locuri din Scriptură:

Isaia 63.9

Citatul, care serveşte ca titlu la articolul acesta („În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat”) este din Isaia 63.9. Dacă Duhul lui Hristos a explicat prin profet, că El a fost strâmtorat în toate strâmtorările lor, cine vrea atunci să spună că sunt unele necazuri ale rămăşiţei, de care Hristos nu a avut parte?

Isaia 50.4-6

În Isaia 50.4-6 auzim pe Hristos, cum spune prin profet despre Sine Însuşi: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă , Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.” Expresia „ca un ucenic” stă în textul original la plural (limmudim, de la rădăcina lamed = „a învăţa”) şi este tradus în Isaia 8.16 cu „ucenici” şi în Isaia 54.13 cu „cei care sunt învăţaţi”. Şi acesta este înţelesul adevărat al cuvântului, adică „elev” sau „ucenic”. Domnul Isus este arătat aici ca un copil, care în fiecare dimineaţă primeşte o lecţie de la Tatăl Lui, pentru ca El să ştie să ajute cu un cuvânt pe cel obosit.

În versetul următor citim: „Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea.” Înţelesul acestei exprimări îl putem învăţa din Iov 33.16: „El deschide urechea oamenilor şi le pecetluieşte învăţătura”, şi în Iov 36.10: „Şi le deschide urechea spre disciplină.” Cuvântul „învăţătură” din citatul anterior şi cuvântul „disciplină” din citatul acesta este acelaşi cuvânt care în Isaia 53.5 este tradus cu „pedeapsă”, şi anume musor. Înţelesul acestui cuvânt este conform lui Gesenius în lexiconul lui ebraic (Tregelles Edition): „1. Mustrarea copiilor de către părinţii lor, a popoarelor de către împăraţii lor, a oamenilor de către Dumnezeu; 2. Avertisment, disciplinare, în mod deosebit ce primesc copiii de la părinţii lor şi oamenii de la Dumnezeu.”

Dar ca să continuăm cu Isaia 50.5,6: „Şi nu M-am împotrivit, nu M-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.” Deci, faţă de cine Hristos nu a fost împotrivitor? Desigur, faţă de Domnul Dumnezeu, faţă de Tatăl. Şi de la ce nu S-a dat înapoi? Răspunsul este dat în versetul 6.

Deci aceasta era ceea ce pentru care Domnul Dumnezeu, Tatăl, I-a deschis urechea în versetul 5, ceea ce avem în versetul 6, şi anume corectura sau pedeapsa sau disciplinarea. [Remarca traducătorului: Nu că Domnul ar fi avut nevoie de mustrare sau de disciplinare sau de pedeapsă. Însă El S-a pus sub aceste suferinţe, aşa cum în analogia de mai sus locţiitorul a fost de bună voie gata ca înainte de moarte să meargă în închisoare, ca acolo să aibă parte de toate suferinţele închisorii, pe care fratele lui trebuia să le îndure.] Şi în tratamentul, de care Domnul a avut parte prin mâna oamenilor (Matei 26.67; 27.26-31; Luca 22.63-65; 23.1-24,32-39; Ioan 18.22-24,28-40; 19.1-17), Îl vedem în ascultare faţă de învăţătura Tatălui, supunându-Se smerit pedepsei sub care L-a adus Tatăl – cu toate că oamenii erau instrumentele care au exercitat aceasta. Şi astfel El a dovedit înaintea lumii nu numai în moartea Sa pe cruce, ci şi în aceste suferinţe premergătoare, că „El a iubit pe Tatăl” şi „a făcut cum I-a poruncit Tatăl” (Ioan 14.31).

Evrei 5.8 poate fi văzut ca un comentariu al Duhului Sfânt la Isaia 50.4-6: „Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit.” Deci dacă Domnul nostru în scena finală a vieţii Lui binecuvântate a îndurat suferinţele şi batjocurile, pe care oamenii păcătoşi le-au adus asupra Lui, nu le-a primit El ca venind din mâna Tatălui şi numai instrumental ca venind din mâna oamenilor? Dacă se citeşte spiritual Psalmul 69.26 în lumina din Isaia 50, mai poate fi vreo îndoială cu privire la expresia: „Îl persecută pe Cel pe care L-ai lovit Tu”? Locul acesta poate fi aplicat numai la suferinţele Domnului nostru, care sunt relatate în evanghelii în locurile citate. Şi suferinţele acestea nu erau ispăşitoare! Sau are cineva o câtuşi de mică greutate să înţeleagă sensul şi aplicarea expresiei „a lovi” din Psalmul acesta?

Psalmul 69 se referă foarte clar la suferinţele lui Hristos venite din mâna omului, nu numai la cruce, ci şi înainte, şi de aceea la suferinţe care nu erau ispăşitoare. Versetele din Psalmul 69.22-28) dovedesc concludent că urmarea acestor suferinţe este judecata şi nu este har. [Remarca traducătorului: o altă dovadă pentru aceasta este că rugăciunea Domnului este „la timpul potrivit” (Psalmul 69.13), nu însă când El era părăsit.]

Psalmul 102

Psalmul 102 conţine exprimările lui Hristos din timpul luptei cu moartea în Ghetsimani şi trebuie citit în legătură cu Matei 26.36-46; Marcu 14.32-42; Luca 22.39-46 şi Evrei 5.7. Furia şi mânia, despre care este vorba în Psalmul 102.10, au literalmente şi în primul rând a face cu furia şi mânia lui Dumnezeu, care din punct de vedere al guvernării erau asupra poporului Israel, şi care încă mai sunt. Suferinţele Domnului nostru în Ghetsimani erau în primul rând consecinţa acestora, şi într-un anumit sens – cu toate că desigur într-un mod nespus mai slab – rămăşiţa va trebui să aibă parte de aceste consecinţe în timpul necazului cel mare (Daniel 12.1; Matei 24.21). Aceste consecinţe sunt între altele exercitarea deplină a autorităţii lui satan împotriva lor şi prigoana îngrozitoare din partea oamenilor, aşa cum găsim prezentată clar aceasta în Apocalipsa 12.13. Deci în Grădina Ghetsimani şi în scena finală a vieţii Sale Domnul nostru a avut parte de urmările mâniei de drept a lui Dumnezeu asupra poporului Israel, pentru ca El, în împlinirea cuvântului din Isaia 63.9, să fie strâmtorat în toate strâmtorările lor, şi aceasta cu scopul că El va fi capabil să simtă împreună cu rămăşiţa, când ea va trece prin necazul cel mare, care în Ieremia 30.7 este numit „timp de necaz pentru Iacov”.

Exercitarea efectivă a furiei şi mâniei lui Dumnezeu împotriva poporului a fost îndurată de Domnul nostru din mâna Domnului Dumnezeu, a Tatălui, şi în mod consecvent El a îndurat aceasta în mod suplinitor şi ispăşitor pentru popor. De aceea rămăşiţa nu numai că niciodată nu va gusta nici măcar un strop din furia lui Dumnezeu, ci ei vor fi aduşi prin îndurarea Sa suverană şi harul Său în toate binecuvântările noului legământ, spirituale şi pământeşti, deoarece la cruce a avut loc ispăşirea.

Sper ca explicarea acestui verset din psalm (Psalmul 102.10) nu va crea greutăţi pentru acela care are în vedere, că Domnul a suferit permanent sub urmările păcatului – de la prima respiraţie în ieslea din Betleem şi până în momentul când El pe cruce plecându-Şi capul a strigat: „S-a sfârşit!” Să ne imaginăm pentru un moment, că suntem închişi pentru o săptămână sau pentru o zi într-o cameră mortuară, atunci vom avea o imaginare, chiar dacă este numai foarte, foarte slabă, despre ceea ce Domnul nostru în toată desăvârşirea Sa morală ca Om a trebuit să sufere, în timp ce El treizeci şi trei de ani a mers pe pământul acesta în atmosfera stricată a lumii acesteia încărcată cu păcat, sub suspinele creaţiei şi a spectacolului interminabil al suferinţei şi durerilor omeneşti. În acestea precum şi în alte feluri diferite, El a suferit sub urmările păcatului omului – fără deosebire, dacă este iudeu sau păgân. În Ghetsimani El nu a suferit exclusiv, dar în mod deosebit din cauza urmărilor păcatelor poporului Israel, pentru care El a murit într-un mod cu totul deosebit. Însă El a murit nu numai pentru această naţiune, ci şi pentru ca să adune într-unul pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11.49-52).

Psalmul 22

Psalmul 22 se referă exclusiv la suferinţele Domnului nostru pe cruce, atât la suferinţele pe care El le-a îndurat din mâna Tatălui, când „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”, atunci când „L-a lăsat să sufere”, „Şi-a adus sufletul Său o jertfă pentru vină”, cât şi la suferinţele venite din mâna oamenilor.

Isaia 53.5

Expresia „pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui” din Isaia 53.5 include fără îndoială suferinţele ispăşitoare ale Domnului nostru pe cruce, unde El – prin aceea că a murit pentru poporul Israel – a suferit mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului în general, cât şi mânia lui Dumnezeu ca urmare a guvernării Lui peste popor, deoarece poporul stătea sub blestemul unei legi încălcate. Dar cu toate acestea expresia nu exclude suferinţele lui Hristos care nu au fost pentru ispăşire pentru rămăşiţă, la care m-am referit deja. Ei vor trece prin aceste suferinţe în timpul necazului cel mare.

Matei 3.13-17

Există o acţiune în viaţa Domnului nostru, care – dacă se înţelege sensul ei adevărat – este cheia pentru întreaga temă a suferinţelor Sale în legătură cu rămăşiţa iudaică: aceea, că El S-a lăsat botezat cu botezul lui Ioan. Motivul, pe care Domnul îl dă pentru aceasta – „aşa se cuvine, să împlinim toată dreptatea” (Matei 3.15) – arată că prin această acţiune Hristos a ocupat public poziţia rămăşiţei şi S-a identificat cu această rămăşiţă, ca stând sub acţiunea de guvernare legitimă a lui Dumnezeu. Dacă s-a înţeles această poziţie, pe care Hristos a luat-o aici, o expresie ca cea din Psalmul 69.5 – „Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea, şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse” – va fi clară şi înţeleasă. Aceasta este valabil şi pentru multe alte exprimări asemănătoare din Psalmi, care sunt aplicabile atât la Hristos cât şi la rămăşiţă. Desigur o astfel de exprimare nu este folosită personal de Domnul, sau ar fi aplicabilă personal la El, ci este aplicabilă la El numai în legătură cu rămăşiţa aflată sub guvernarea legitimă a Domnului Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.

Dacă aceste pasaje diferite din Scriptură, pe care le-am studiat, le-am aplicat la Domnul Isus Hristos în relaţia Lui cu rămăşiţa aleasă a lui Israel, totuşi aceasta nicidecum nu înseamnă că aplicarea acestor pasaje s-ar limita la aceasta. Dimpotrivă, este aşa, că aplicarea lor deplină în duh la Hristos şi la toţi ai Săi (alături de iudei) nu numai că este permisă, ci chiar poate fi. O astfel de aplicare a acestor pasaje din Scriptură nu am făcut-o, numai pentru faptul că ea nu este subiectul studiului.

Rezumat

Întreaga temă poate fi rezumată în aceste puţine cuvinte:

• Domnul nostru a suferit în viaţa Sa sub urmările păcatului, din pricina compasiunii.
• El a suferit la cruce sub judecata asupra păcatului, din pricina ispăşirii.

Remarcă

Acţiunile Domnului cu Israel conform căilor de guvernare vor avea loc în ultimele zile cu el ca naţiune, dar şi rămăşiţa iudaică aleasă le va simţi, căci ea este parte a naţiunii. Este exact aşa ca şi cum lui Dumnezeu I-ar fi plăcut să pedepsească Anglia ca întreg cu judecăţile Sale, să trimită ciumă, foamete sau război din cauza păcatelor noastre ca naţiune,dar atunci poporul Domnului din ţara aceasta ar simţi urmările judecăţii, deoarece ei înşişi sunt o parte a acestei naţiuni. Pentru ei, credincioşii, această pedepsire va fi însă fără îndoială spre folosul lor (Evrei 12.5-11). Deci când noi vorbim despre suferinţele sfinţilor aflaţi sub acele judecăţi, putem spune ori că ei suferă sub căile de guvernare ale Domnului cu ei, sau spunem, că ei suferă sub căile de guvernare ale Lui cu naţiunea, şi aceasta nu s-ar contrazice.

În ceea ce priveşte pedeapsa care va veni împotriva poporului Israel în ziua furiei şi mâniei Domnului, scopul şi ţelul final al Domnului este în totalitate diferit: o dată cu privire la partea necredincioasă a poporului şi o dată cu privire la rămăşiţă. Pentru rămăşiţă este o judecată spre corectare, spre restabilire şi spre binecuvântare (vezi Deuteronomul 8.5,6). Pentru partea necredincioasă este o judecată spre condamnare şi spre pierzare.

Pe scurt vreau să remarc, că partea necredincioasă a iudeilor este deseori diferenţiată în Psalmi şi în profeţi de rămăşiţă cu titlul „cei păcătoşi”, „cei răi” şi „cei mândri”, în timp ce despre rămăşiţă se vorbeşte mereu ca „cel sărac”, „cel smerit” şi „cel strâmtorat” (vezi de exemplu Ţefania 3.12,13).

Aceia care doresc să primească mai multă lumină despre această temă, ar trebui să studieze cu rugăciune următoarele capitole din Biblie, care sunt numai o mică alegere din multele pasaje: Exodul 34 (unde Domnul este revelat în versetele 6 şi 7 în caracterul Său şi căile Sale de guvernare faţă de Israel după încălcarea legământului de pe Sinai), şi Leviticul 26 şi Deuteronomul 28. (În ambele este revelat marele principiu al guvernării lui Dumnezeu – şi anume dreptatea şi ca rezultat inevitabil binecuvântarea ascultării şi pedepsirea neascultării – şi prin aceasta este arătată diferenţa între bine şi rău.) La fel Deuteronomul 29-30; 31.25-29; Psalmul 118; Isaia 26-27; 59-60; 63-66; Ieremia 30-31; Plângerile lui Ieremia 3; Ezechiel 20; 37; Daniel 9.20-27; 11.36-45; 12; Osea 14; Zaharia 11-14; Matei 24; Romani 11; Apocalipsa 12.

Este important să se ştie cum gândeşte Domnul despre aceasta, ce ar trebui să ştim noi ca credincioşi din veacul timpului de har despre căile Domnului din trecut şi din viitor cu vechiul Său popor. Aceasta ne-o arată apostolul Pavel prin Duhul Sfânt deosebit de clar în 1 Corinteni 10.1-12, unde el vorbeşte despre istoria lui Israel, şi în Romani 11.25, unde ele descrie ţelurile Domnului cu ei după aceea – şi anume îndurare şi har. În ambele cazuri el spune: „Nu vreau, fraţilor, să fiţi neştiutori.” Prezentarea măreaţă a înţelepciunii lui Dumnezeu în felul în care El realizează ţelurile Lui de binecuvântare pentru Israel produce o aşa admiraţie la apostol, că la sfârşitul acestui capitol el rosteşte această doxologie măreaţă – unul din pasajele cele mai minunate din toată Biblia.

Tradus de la: Gedanken über die Leiden des Herrn

Titlul original: „A Few Words on the Sufferings of Christ“, apărut iniţial în anul 1867 la Morrish,
Tradus din Precious Truth revived and defended through J.N. Darby, (capitolul 10.4), Present Truth Publishers, vol. 3, pag. 19–24.

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Matei 26.43,44

 Matei 26.43,44: Şi, venind din nou [Isus], i-a găsit dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi. Şi, lăsându-i, a mers din nou şi S-a rugat a treia oară, spunând acelaşi cuvânt.

„Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”, a spus Domnul Isus ucenicilor Săi (Matei 26.38). El ştia ce va veni asupra Lui în următoarele ore. În curând Iuda va veni împreună cu soldaţii şi Îl vor lua captiv. Erau numai câteva ore până la moartea Lui pe cruce. El se duce şi Se roagă în grădina Ghetsimani. Întristat şi tulburat adânc El vorbeşte cu Tatăl Său. Aceasta nu este o rugăciune scurtă, spusă în fugă, ci este o luptă înverşunată care durează mult timp. Ucenicii Lui trebuie să vegheze împreună cu El. Însă este seara târziu, ei sunt obosiţi şi adorm.

Când El vine la ei, îi găseşte adormiţi. El le cere încă o dată: „Vegheaţi şi rugaţi-vă” (Matei 26.41). În timp ce El aduce înaintea Tatălui rugăciunea Sa, ucenicii adorm din nou. Când Domnul Isus vine încă o dată la ei, se spune: „I-a lăsat”. Acestea sunt cuvinte scurte, dar bogate în conţinut. El îi lasă să doarmă. Nici o mustrare nu vine din gura Lui. Nici o încercare nouă de a-i motiva să simtă împreună cu El. El îi lasă. Chiar şi în această scenă serioasă străluceşte harul şi blândeţea Sa. El continuă să Se roage singur.

Singur – aceasta este caracteristica orei următoare. Când Domnul este prins, ucenicii fug. Când El stă înaintea judecătorului Său, El este complet singur. Profetic Îl auzim plângând: „Ai îndepărtat de la Mine pe prieteni şi tovarăşi, cunoscuţii Mei sunt întuneric” (Psalmul 88.18). Şi apoi punctul culminant al suferinţelor în cele trei ceasuri de întuneric pe cruce. Părăsit nu numai de oameni, ci chiar şi de Dumnezeu, El sufere în judecată pentru păcatele noastre.

Astăzi noi stăm înapoia crucii; dar să simţim veghind împreună cu Domnul Isus în necazul Lui sau să „veghem şi să ne rugăm”, aceasta putem s-o facem şi noi. Prin aceasta Îi arătăm recunoştinţa şi dragostea noastră şi rămânem păziţi de ispită.

Tradus de la: “Er liess sie”
Din calendarul Der Herr ist nahe, din 13.1.2019

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Isaia 63.9; Psalmul 69

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţe ispăşitoare

Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.

Suferinţe din cauza dreptăţii

Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.

Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.

Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”

Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.

Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.

Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.

Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.

Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:

Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţele rămăşiţei credincioase

În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.

Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.

Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:

Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.

El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:

Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.

Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.

Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.

Nevinovat şi totodată vinovat

Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:

Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”

Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?

În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:

Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.

El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:

Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.

Tradus de la: Die unterschiedlichen Leiden Christi

Traducere: Ion Simionescu