Repetentii komunismului reesapat: Ioan Rus, de la fundul soţilor Ceauşescu la capul de listă a mafiotului Adrian Năstase…Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (III)…PeSeDistul Ioan Mircea Pascu a refuzat, in Parlamentul European, inlocuirea trupelor rusesti din Transnistria cu o forta civila…(Pana cand ne omoram Valorile?! ) Astăzi se împlinesc 131 de ani de la dispariția lui Eminescu. Cine este vinovat de moartea și eliminarea lui din viața publică?Cum au înfiinţat comuniştii universităţi particulare, prin intermediul cărora au distrus învăţământul superior din România; România la cheremul foştilor activişti comunişti şi foştilor securişti, cei care au umilit acest popor ; ,,De la căpuşă la cătuşă,, şi ,,Condamnaţi la tăcere!
Sa nu ziceti ca nu ati stiut… Curtea Supremă a SUA: Concedierea unui angajat pentru că e gay sau transgender e ilegală;Unde-i multa fesenie ,este si hotie,badaranie etc Peste 20 de percheziții în orașul vasluian Murgeni, declarat la începutul săptămânii „zonă specială de siguranță”, după ce două clanuri de romi s-au bătut pe străzi cu bâte și săbii;Klaus Iohannis, la Timișoara: ”Un sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, călăii acelor zile se plimbă liberi”;Sa nu mai acceptam sa vorbim singuri…Presedintele Klaus Iohannis: “Piata Universitatii reprezinta un testament pe care trebuie sa il pretuim si sa il respectam”; Adevărurile de bază ale creştinismului,de Max Billeter; Un om în Hristos,de J. N. DarbyMisionari ucişi în anul 2019; MOARA DRACILOR- Amintiri din Închisoarea de la Piteşti; Martirajul – cea mai puternica arma divina pe Pamant… Cutremurătoarele dialoguri între diavol și exorcistul Vaticanului; Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu si… Dincolo de credinţa oarbă, De Paul E. Little; Legămintele din Biblie… Ce spune Biblia despre Anticrist? ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICEAdunarea (Biserica): Casa lui Dumnezeu, de Rudolf Brockhaus- Cuprins
- Fundamentul Adunării
- O Adunare, un Trup, un lăcaş al lui Dumnezeu
- Hristos – Meşterul Ziditor
- Construcţia sub responsabilitatea omului
- „Casa mare”
- RezumatAdunarea (Biserica): Trupul lui Hristos, de Rudolf Brockhaus
Adevărurile de bază ale creştinismului
Max Billeter
1. Arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
În legătură cu aceasta, voi citi trei pasaje:
“iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2. Timotei 1:10 )
“Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (Fapte 2:22-23 )
“Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt., a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:32-33 )
Creştinismul începe cu arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, iar această arătare conţine cinci adevăruri:
i) Întruparea
Cu două mii de ani în urmă, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a trăit pe pământ; Fapte 2:22 ne arată două lucruri măreţe cu privire la această viaţă. în primul rând, El este “Isus din Nazaret“, iar aceasta înseamnă că El a devenit Om adevărat, dar şi că El era respins de oameni. Al doilea fapt cu privire la viaţa Sa este acela că El era “adeverit de Dumnezeu înaintea voastră“. El a fost adeverit de Dumnezeu ca fiind curat şi sfânt. Chiar în umblarea ca om umil pe pământ El era, în acelaşi timp, Dumnezeu veşnic – omniprezent, omniscient şi omnipotent. Acestea sunt cele două adevăruri mărete ale vieţii Sale. Petru rezumă aceasta spunând că El era respins de oameni, dar ales şi scump înaintea lui Dumnezeu.
ii) Crucea
Fapte 2:23 prezintă două aspecte minunate ale Golgotei pentru noi. Acolo El a fost dat de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, omorât de oameni. În legătură cu aceasta, aş dori să menţionez cei doi pomi din grădina Edenului. În primul rând, din pomul vieţii acţionează harul lui Dumnezeu prin istoria omului. Am putea arăta multe exemple unde harul lui Dumnezeu era activ în această lume, dar apogeul harului lui Dumnezeu era darul Fiului Său la crucea Golgotei. În al doilea rând, din pomul cunoştinţei binelui şi răului acţionează linia responsabilităţii omului. Întotdeauna când privim responsabilitatea omului de-a lungul secolelor găsim doar eşec. Am putea spune multe despre eşecul omului sub responsabilitate, dar punctul culminant este la Golgota unde Prinţul Vieţii a fost omorât de noi oamenii. Acesta este al doilea aspect important al arătării Sale.
iii) Învierea
“Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus” (Fapte 2:32 ) şi făcând aceasta El confirmă două aspecte. În primul rând, curăţia desăvârşita a vieţii Sale, deoarece El nu ar lăsa ca “Sfântul [Său] să vadă putrezirea” (v. 27) şi in al doilea rând, perfecţiunea jertfei Sale de la Golgota, deoarece El nu ar “lăsa sufletul [Său] în Locuinţa Morţilor (lit. hades)” (v.27).
iv) Înălţarea
Acest Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu (v.33). Luca descrie aceasta în evanghelia sa şi, de asemenea, în Fapte. Este o scenă minunată. Mântuitorul nostru a ieşit înspre Betania cu ucenicii Săi şi în timp ce Îşi înălţa mâinile şi îi binecuvânta a fost luat la cer. Dumnezeu l-a aşezat în locul de onoare. Este un fapt foarte important în creştinism că acum este un om în ceruri. Aceasta arată clar că creştinii au o cetăţenie cerească, dar mai arată şi că sfârşitul fiecărui creştin este în ceruri.
v) Coborârea Duhului Sfânt
Al cincilea fapt pe care îl găsim în acelaşi verset, Dumnezeu Duhul Sfânt a venit pe pământ, în primul rând, pentru a locui în fiecare credincios şi, în al doilea rând, pentru a locui în adunare. Acesta este un privilegiu deosebit al tuturor creştinilor că acest Oaspete Divin locuieşte în trupurile noastre tot la fel ca în adunare. Acestea sunt cele cinci puncte în relaţie cu arătarea Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos.
Pe scurt: Acest fapt al arătării nu se aplică doar naşterii Sale, ci şi vieţii Sale, morţii Sale pe Golgota, învierea Sa, înălţarea Sa şi, de asemenea, venirii Duhului Sfânt pe pamant. Aceasta este ceea ce Pavel are în gând în 2. Timotei 1:10 : “ iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie“.
2. Evanghelia lui Dumnezeu
Vom mai citi încă trei pasaje:
” în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7 )
” Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:1-3 )
“ Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu.” (Romani 5:1-2 )
Continuând să citim în 2. Timotei 1:10 descoperim că evanghelia este predicată acum pe baza arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi că Apostolul Pavel era mesagerul, apostolul şi învăţătorul acestui adevăr. Ca mesager el era cel care spunea acest mesaj, ca şi apostol el avea puterea de a duce acest mesaj, iar ca învăţător el explica mesajul în toate detaliile lui.
i) Eliberare
Evanghelia lui Dumnezeu prezentată în Romani atinge două mari probleme ale omenirii. Efeseni 1:7 poate fi considerat ca un rezumat al epistolei către Romani şi menţionează două lucruri pe care credinciosul le primeşte. În primul rând, el primeşte eliberare din sclavia moştenită a păcatului şi, în al doilea rând, el primeşte iertare de păcatele sale. Acesta este mesajul pe care îl găsim în epistola către Romani. Dacă cineva recunoaşte că este sclavul păcatului care locuieşte în el şi dacă vine la Domnul Isus cu această problemă şi găseşte odihnă în lucrarea de la Golgota, atunci ceea ce citim în Romani 8:1-3 devine adevărat pentru el. Când cineva se converteşte, când acceptă darul pe care Dumnezeu îl face prin Hristos şi lucrarea Sa la Golgota, atunci el este liber să ştie că pentru el nu mai este condamnare; aceasta este Romani 8:1 . Păcatul este încă în el, dar, cu toate acestea, el este “în Hristos“. Pavel deseori spune că noi suntem “în Hristos” şi cu toate că nu mereu are în vedere acelaşi lucru, el se referă întotdeauna la poziţia noastră ca şi creştini. Ceea ce are în vedere în Romani 8:1 este faptul că în Hristos suntem păziţi deplin de orice judecată a lui Dumnezeu.
Apoi, în versetul 2, Pavel explică faptul că creştinul este liber să cunoască un al doilea aspect. În cel credincios sunt două legi (sau principii): este legea păcatului şi a morţii şi este legea Duhului de viaţă. Primul principiu este unul rău. Păcatul este încă în el şi păcatul întotdeauna doreşte să-l seducă (acesta este un principiu foarte important), dar din cauza credinţei lui, în el este şi al doilea principiu, legea Duhului de viaţă. Acum avem aspectul important: al doilea principiu este dominant faţă de primul. Experienţa noastră pare să contrazică aceasta, dar credinţa ţine cu tărie acest adevăr. Aş dori să subliniez o propoziţie din acest verset, aceasta este “avem pace“. Întotdeauna îmi vine în minte acest verset atunci când călătoresc cu avionul. Când avionul decolează au loc cele două legi: prima este legea gravitaţiei şi anume că pământul atrage un corp, iar aceasta este o lege foarte puternică (este motivul pentru care un avion cu o greutate de câteva tone rămâne la sol), dar când avionul se ridică apare legea vitezei şi a aerodinamicii. Această a doua lege este dominantă faţă de prima şi astfel acest avion care cântăreşte tone este ridicat mult deasupra pământului. Aceasta este exact ceea ce creştinul poate experimenta zilnic. El crede cu tărie în convingerea că legea duhului de viaţă este mai puternică decât legea păcatului şi a morţi şi poate îndeplini aceasta zilnic prin exerciţiul credinţei.
Apoi în versetul 3, Pavel arată fundamentul acestor două adevăruri măreţe. El menţionează trei lucruri cu privire la Domnul nostru Isus Hristos. Primul, El a venit “în asemănare cu carnea păcatului“. Atunci când trăia pe pământ, El avea aceeaşi înfăţişare cu ceilalţi oameni în care locuia păcatul, dar în El nu era păcat. A fost o mare umilinţă faptul că El a venit în asemănarea cărnii păcătoase. Apoi se menţionează motivul venirii Sale. Am putea enumera o listă lungă de motive pentru care Fiul lui Dumnezeu a devenit om, cum ar fi acela de a se da pe Sine Însuşi ca împarat lui Israel, iar motivul cel mai înalt a fost acela de a-L descoperi pe Tatăl, dar principalul motiv a fost acela de a rezolva această problemă a păcatului în lumina unui Dumnezeu sfânt şi drept. În final, rezultatul este apreciat. La Golgota, Dumnezeu a judecat păcatul în timpul celor trei ore de întuneric, atunci când El era făcut păcat. Ceea ce a suferit Mântuitorul nostru acolo nu vom pricepe niciodată pe deplin, nici chiar în eternitate.
ii) Iertare
Dar este o a doua problemă în ceea ce ne priveşte pe noi oamenii: am păcătuit, am gândit rău, am spus vorbe urâte, am comis fapte rele şi am mers pe căi greşite şi din această cauză noi aveam nevoie de iertare. Sunt oameni pe pământ care cunosc că păcatele lor au fost iertate pe baza lucrării de la Golgota, ce lucru minunat! Dumnezeu este sfânt şi El trebuie să pedepsească păcatul, dar când păcatele sunt iertate acolo nu mai este nicio pedeapsa din partea lui Dumnezeu. Dar în Romani 5:1 , apostolul vorbeşte despre îndreptăţire. Îndreptăţirea este foarte aproape de iertare, dar merge mai departe. Un om îndreptăţit stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum el nu ar fi păcătuit niciodată. Ca o ilustraţie, să ne imaginăm un tată care avea un băieţel şi de fiecare dată când acest băieţel era neascultător tatăl lua ciocanul şi bătea un cui în peretele din camera de zi şi când băiatul îşi recunoştea neascultarea atunci tatăl lua un cleşte şi scotea cuiul – aceasta este iertare. Când bunicul venea în vizită el se ducea întotdeauna la perete şi număra găurile, astfel ca putea să numere de câte ori nepotul său fusese neascultător şi de câte ori această neascultare a fost iertată. Tatăl nu era însă fericit cu aceasta şi a luat chit şi a astupat găurile astfel că atunci când bunicul venea înapoi, el putea să creadă că nepotul său nu fusese neascultător nici măcar o dată – aceasta este îndreptăţire, să stai înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ai păcătuit niciodată.
În Romani 5:1-2 avem trei perspective asupra credinţei. Creştinul priveşte înapoi la trecutul său, el ştie că a fost îndreptăţit prin credinţă şi are pace cu Dumnezeu. Tot trecutul său a fost pus în ordine prin gândul lui Dumnezeu. Apoi avem perspectiva prezentului. În prezent el are acces la Dumnezeu. Acesta este un adevăr minunat! Creştinii au acces liber la Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce păcatele sale îl împiedicau să facă. Vedem aceasta în grădina Eden după ce primul om a fost alungat din grădină, iar un heruvim şi o sabie înflăcărată îi opreau accesul la Dumnezeu. În baza lucrării lui Hristos pe Golgota noi avem acces zilnic la Dumnezeu ca făpturi vii. Aş dori să vă întreb dacă folosiţi această libertate în mod practic. Cunoaşteţi astfel de momente în viaţa voastră zilnică, când vă retrageţi în spatele unei uşi închise pentru a fi singuri cu Dumnezeul vostru? Dacă nu cunoaşteţi aceasta, atunci nu cunoaşteţi cel mai mare privilegiu pe care un om îl poate avea pe pământ, această minunată părtăşie tainică, cu Dumnezeu. Aceasta este perspectiva prezentului. Apoi este privirea de ansamblu asupra viitorului. Ne bucurăm ” în speranţa gloriei lui Dumnezeu “. Nu ştim ce vom trăi mâine, dar creştinul cunoaşte că viitorul său este într-o ordine desăvârşită. Dumnezeu nu ne-a promis o cale uşoară, El nu ne-a promis o viaţă fără probleme (în călătoriile mele am întâlnit deseori creştini care mergeau pe o cale foarte dificilă), dar ceea ce El ne-a promis este că la sfârşitul drumului vom intra în gloria lui Dumnezeu. Cu aceasta ne putem lăuda plini de mulţumire.
3. Taina lui Hristos
Vom citi patru pasaje:
“din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3:4-6 )
“făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:9-11 )
“şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23 )
“după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:4-6 )
Am văzut că Evanghelia lui Dumnezeu a venit în întâmpinarea problemei noastre a păcatului pe baza lucrării de la Golgota. Toate lucrurile au fost puse în ordine. Aceasta este bogăţia harului lui Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă acest lucru poate fi atât de măreţ, există ceva chiar mai măreţ decât acesta şi anume că Dumnezeu nu a rezolvat numai problema păcatului nostru la Golgota, dar pe baza Golgotei şi a învierii Domnului nostru Isus Hristos, El a dăruit creştinului lucruri noi şi minunate. Acestea sunt lucruri pe care credincioşii Vechiului Testament nu le aveau, ele sunt cel mai strâns legate de arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos şi sunt parte a adevărurilor de bază ale creştinismului. Epistola către Romani ne arată cum au fost rezolvate problemele omului vechi, în timp ce Epistola către Efeseni ne arată ceea ce i-a dăruit Dumnezeu omului nou. Dacă am văzut Efeseni 1:7 ca un rezumat al Epistolei către Romani, în Efeseni 3:6 găsim un rezumat al Epistolei către Efeseni. Sunt întotdeauna uimit de cât de concis poate pune Apostolul Pavel lucrurile. El rezumă întreaga învăţătură a Epistolei către Efeseni într-un singur verset şi în acest singur verset el ne arată cele trei daruri minutate ale lui Dumnezeu pentru creştini.
i) Creştinii sunt împreună-moştenitori cu Hristos
Pavel explică aceasta în capitolul 1 versetele 9-11. În primul rând, el declară în versetul 9 că acum transmite o taină (o taină este un adevăr care nu fusese revelat în Vechiul Testament). Apoi în versetul 10 el spune că Domnul Isus, ca om, este aşezat deasupra cerurilor şi pământului. Aceasta nu este o taină, deoarece fusese descoperită în Vechiul Testament, în Psalmul 8:5 : “L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi L-ai încununat cu glorie şi cu onoare. L-ai făcut să stăpânească peste lucrările mâinilor Tale“.
Efeseni 1:10 fusese deja descoperit în Vechiul Testament, dar taina este aceea că Domnul Isus nu va deţine această moştenire singur, El va avea această moştenire împreună cu noi cei credincioşi. Domnul Isus este principalul moştenitor, dar şi noi suntem împreună-moştenitori cu El şi ne îndreptăm spre această moştenire. Această moştenire este creaţia, universul care a fost deja câştigată prin lucrarea Domnului Isus la Golgota, cu toate că nu a fost încă eliberată. Când această moştenire va fi eliberată, El o va lua în stăpânire în calitate de moştenitor principal şi noi vom fi moştenitori cu El. Vom avea administrarea lumii angelice şi, de asemenea, vom avea şi sarcini administrative în ce îi priveşte pe oamenii care vor trăi în perioada mileniului (împărăţiei de o mie de ani). Aceasta este moştenirea despre care El vorbeşte aici.
ii) Creştinii sunt “un singur trup“
În al doilea rând, noi suntem “din acelaşi trup“. A fi creştin nu înseamnă numai să deţii ceva minunat în mod individual, ci înseamnă şi să deţii ceva în mod colectiv. Împreună cu toţi cei răscumpăraţi formăm acest unic trup, adunarea. Fiecare credincios este un mădular al trupului lui Hristos, fiecare este o piatră vie în casa lui Dumnezeu; aceasta este partea noastră comună. În Efeseni 1:22-23 , Pavel ne arată minunată dimensiune a adunării lui Dumnezeu şi anume toţi credincioşii de la Cincizecime şi până la răpire. El ne arată în versetul 22 ce poziţie măreaţă are această adunare, Domnul Isus a fost dat adunării ca şi Cap. Aceasta este ceea ce îi conferă adunării prestigiu. Apoi, în versetul 23, prezintă misiunea slăvită a adunării. Poate exista o sarcină mai mare decât aceea de a fi plinătatea Celui care umple totul în toţi? Adunarea lui Dumnezeu are un prestigiu deosebit deoarece Hristos i-a fost dăruit şi are o misiune înaltă deoarece ea a fost dată lui Hristos.
iii) Creştinii au viaţa eternă
Acum ajungem la al treilea punct al Efeseni 3:6 ; suntem părtaşi ai promisiunii Sale. Apostolul Ioan scrie în 1. Ioan 2:25 : “Şi aceasta este promisiunea pe care El ne-a dat-o: viaţa eternă“. Pavel descrie aceasta în capitolul 1:4-6. Creştinii au primit viaţa eternă, iar aceasta implică două adevăruri deosebite. În primul rând, potrivit versetului 4 ei sunt “sfinţi şi fără pată înaintea Lui“. Aceasta înseamnă că ei au acum natura lui Dumnezeu sau, altfel spus, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu. Aceasta nu există în timpurile Vechiului Testament. Avraam era numit prietenul lui Dumnezeu (un titlu foarte înalt), dar numai în urma arătării Mântuitorului nostru, Isus Hristos, sunt acum copii ai lui Dumnezeu. A fi copil al lui Dumnezeu presupune două adevăruri fundamentale. Primul este că ei au primit dragostea Tatălui. Aceasta este ceea ce eu am experimentat în primii 30 de ani ai vieţii mele, în relaţiile mele pământeşti. Am avut un tată pământesc care m-a iubit. Dar în următorii 30 de ani am învăţat un lucru şi anume bucuria unui tată de a avea copii. Acestea sunt două aspecte minutate ale poziţiei de copil. Ioan scrie: “Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3:1 ). Dar v-aţi gândit la faptul că noi suntem pentru bucuria Tatălui şi că Dumnezeu se uită acum la noi şi vede trăsăturile Sale în noi? Aceasta este cu adevărat ceva care îi face bucurie Tatălui. Ca taţi nu ne place să zicem, cu toate că este adevărat, că suntem fericiţi când vedem trăsăturile noastre în copilul nostru. Am experimentat aceasta când s-a născut cel de al şaptelea copil al nostru. Ceilalţi copii ai noştri au ochii albaştri, dar cel de al şaptelea a primit ochii mei căprui şi eram foarte fericit de fiecare dată când cineva observa aceasta. Acesta este sensul în Efeseni 1:4 . Dumnezeu Tatăl priveşte în jos la noi şi ne vede sfinţi şi fără pată în dragoste, bineînţeles, în Hristos.
Este un al doilea aspect în ceea ce priveşte viaţa eternă şi anume ceea ce găsim în versetul 5: am fost rânduiţi spre înfiere. Poziţia de copil şi fiu (sau înfierea) sunt foarte aproape una de alta. Pentru a înţelege ideea de a fi un copil trebuie să ne gândim la un copil mic, dar pentru a înţelege calitatea de fiu trebuie să ne gândim la un copil care a crescut. Sunt două adevăruri minunate în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la calitatea de fiu. Primul, un fiu pătrunde în gândurile tatălui său şi al doilea, el îl poate reprezenta pe tatal într-o manieră plină de demnitate. Aş vrea să ilustrez această diferenţă cu următorul exemplu. Când copiii mei erau mici călătoream anumite perioade şi când mă întorceam acasă ei îmi povesteau păţaniile lor. Ei spuneau: ‘Fratele meu m-a lovit’ sau ‘Am căzut cu bicicleta’ şi este potrivit pentru copii să spună totul tatălui lor, tot la fel este potrivit şi pentru noi să spunem Tatălui nostru ceresc când experimentăm ceva ce este amar pentru noi; acesta este privilegiul copilului lui Dumnezeu. Dar odată am ajuns acasă şi fiul cel mare nu a mai început să-mi spună ce a păţit, ci m-a întrebat ‘Cum a fost călătoria?’. El nu făcuse niciodată aceasta înainte, aşa că i-am spus ‘De astăzi eşti un fiu!’. El era interesat de mine. V-aţi gândit vreodată să vă duceţi la Tatăl în acest fel, nu numai să vorbiţi despre problemele şi dificultăţile voastre, ci şi pentru a-L întreba despre ceea ce umple inima Lui? Dacă vă îndreptaţi spre El în acest fel, El vi-L va arăta pe Preaiubitul Său, singurul Său Fiu şi ceea ce El înseamnă pentru Dumnezeu; atunci veţi avea părtăşie cu Tatăl despre Fiul şi veţi putea să-L reprezentaţi pe Tatăl aici pe pământ cu demnitate. Curând vom face aceasta într-un mod desăvârşit. Romani 8 ne vorbeşte despre aceasta, zicând: ‘Creaţia geme şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu’. Atunci noi vom veni cu Domnul Isus pe acest pământ în glorie şi Îl vom reprezenta pe Tatăl într-o manieră plină de o demnitate desăvârşită. Oricum, putem face aceasta încă de acum, în trupurile noastre pline de slăbiciune. În circumstanţele noastre dificile putem merge la Tatăl şi să Îl întrebăm: ‘Cu ce este ocupată inima Ta?’ Şi apoi putem să trecem prin dificultăţile vieţilor noastre şi în ele putem arăta ceva din Tatăl nostru. Acestea sunt adevărurile de bază ale creştinismului – arătarea Mântuitorului nostru, Isus Hristos, Evanghelia lui Dumnezeu şi taina lui Hristos.
articol preluat şi tradus de pe biblecentre.org
Adunarea (Biserica): Trupul lui Hristos
Rudolf Brockhaus
Versete călăuzitoare: Romani 12.4-5
Romani 12.4-5: Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
- Capul și mădularele
- Hotărârea lui Dumnezeu
- Un om nou în Hristos
- Constituirea Trupului lui Hristos
- Unitatea vizibilă
- Mădulare unii altora
- Realizarea unității
- Unitatea Duhului
- Purtarea de grijă a Capului pentru mădulare
- Înțelepciunea omenească sau Cuvântul lui Dumnezeu?
- Unitate și nu independență
- Prezentarea vizibilă a unității la Masa Domnului
- Păstrarea unității
- Preoția tuturor credincioșilor
- Masa Domnului și Ziua Domnului
- Grija lui Dumnezeu
- Clericalism sau călăuzirea Duhului?
- Unitate în diversitate
- Legătura unității
- Fiecare mădular în parte
- Legătura mădularelor spre a fi folositoare
- Legătura mădularelor în suferință
- Darurile diferite
Capul și mădularele
Dacă în capitolul anterior am studiat Adunarea sau Biserica ca și Casă a lui Dumnezeu, ca locuință a Sa în Duhul, vrem acum să vorbim despre ea ca Trupul lui Hristos, sau ca părtășia copiilor lui Dumnezeu uniți într-un Trup și uniți cu Capul Trupului glorificat în cer. „Este un Trup, un Duh.” Noi am fost chemați la o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4.4). Cât de bine fac astfel de cuvinte unei inimi, în care a fost turnată dragostea lui Dumnezeu și care este conștientă de relațiile intime față de toți credincioșii în Hristos, în care a fost adusă! Este ca și cum ne-ar adia aerul cerului. Noi intrăm în cercul hotărârilor de dragoste minunate ale lui Dumnezeu, care nu pot fi influențate de schimbările timpului, și adorăm dragostea, care S-a dat pe Sine pentru noi.
Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, a murit pentru noi. După înfăptuirea lucrării S-a înălțat la cer și Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu – o mărturie permanentă a faptului că lucrarea de mântuire a fost înfăptuită și »noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul«, da, slava însăși este partea noastră. Ca dovadă a primirii lucrării Sale, Hristos a trimis Duhul Sfânt aici jos, ca să-Și facă locuință în cei credincioși și să mărturisească în ei, că ei sunt copii ai lui Dumnezeu; dacă sunt copii, atunci sunt și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (Romani 8.17). Pecetluiți cu acest Duh pentru ziua răscumpărării, aceasta înseamnă ziua în care trupurile noastre vor fi glorificate (compară cu Romani 8.23; Filipeni 3.21), noi Îl posedăm ca »arvună a moștenirii noastre« (Efeseni 1.13-14).
Dar noi am fost mântuiți nu numai ca ființe singulare, Hristos a murit, ca să adune într-unul pe copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu. Noi toți suntem »mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui« (Efeseni 5.30), legați de nedespărțit cu Hristos, Capul, și unii cu alții, ca mădulare. Noi suntem »mădulare unii altora«. »Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh[1], ca să alcătuim un singur Trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.13).
Hotărârea lui Dumnezeu
Despre acest adevăr prețios vorbesc mereu scrierile Noului Testament. Să le studiem, dacă am voie să mă exprim în felul acesta, în evoluția lor. Găsim mai întâi în capitolul 1 și 3 al Epistolei către Efeseni hotărârea divină. Adevărul cu privire la un Trup a fost o »taină«, »taina lui Hristos«, care nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor din generațiilor anterioare, dar a fost revelată acum sfinților apostoli și profeți ai Noului Testament (Efeseni 3.4-5). Dumnezeu a vorbit simbolic în Adam și Eva despre Hristos și Adunarea Sa, dar acest tablou nu a fost înțeles, și a trebuit să rămână așa, până când a venit înfăptuirea. A fost »taina« voii lui Dumnezeu, prin planul pe care l-a alcătuit în Sine Însuși, »ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, să unească toate sub un Cap, în Hristos, ce este în ceruri și ce este pe pământ« (Efeseni 1.9-10). Și anume, Hristos ca și Cap peste toate nu trebuia să fie singur. Cei hotărâți mai dinainte (Mireasa, soția Mielului) potrivit hotărârii lui Dumnezeu, trebuiau să obțină în El și o moștenire, să aibă parte de totul împreună cu El.
Pentru împlinirea voii și hotărârilor lui Dumnezeu a suferit Hristos; căci noi eram morți în greșeli și păcate (Efeseni 2.1). El a mers în moarte pentru noi. Dar atunci »puterea tăriei lui Dumnezeu« a lucrat în El și L-a înviat din morți; și aceeași putere s-a arătat în mărimea ei imensă și față de noi, prin aceea că ne-a înviat împreună cu El și ne-a așezat în El (încă nu împreună cu El) în locurile cerești. Viața Lui este viața noastră. O legătură, care nu se poate desface, este între El și noi: noi suntem în El, El este în noi. Da, El este, înălțat la dreapta lui Dumnezeu și așezat peste orice domnie, orice stăpânire, orice putere, orice dregătorie și orice Nume, »Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți« (Efeseni 1.19-23). El este Capul, noi Îl completăm. Un cap fără trup nu este complet; de aceea se spune trupul plinătății Lui. Această realitate minunată a început să se dezvolte, atunci când Hristos a fost glorificat în cer. Ea va fi văzută în toată plinătatea ei, când Adunarea ca soție a Mielului va apărea alături de Hristos în slavă. De la Hristos, Capul, pleacă totul, totul depinde de El. Din El crește tot trupul, la creșterea pe care o dă Dumnezeu, prin aceea că prin mădulare și legături primește hrana și este unit (Coloseni 2.19).
Un om nou în Hristos
În capitolul 2 al Epistolei către Efeseni ni se spune cum a intrat în acțiune harul și puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei hotărâri a Sa. Toți oamenii, fie ei Iudei sau păgâni, erau copii ai mâniei, morți în păcate, copii ai neascultării. Numai îndurarea lui Dumnezeu și harul Său au fost în stare să intervină aducând salvarea. Aceasta a avut loc, și acum cei morți au fost făcuți vii, cei ce erau departe au fost aduși aproape. Din Iudei și păgâni, Dumnezeu a făcut în Hristos un om nou, pe acest om al hotărârilor Sale. Hristos a murit, ca prin cruce să împace pe cei doi într-un trup cu Dumnezeu. El a făcut din cei doi unul și a sfărâmat zidul de despărțire care îi înconjura. În Adunare (Biserică) nu mai este Iudeu și Grec, circumcizie și ne-tăiere împrejur, rob și slobod, ci toți sunt una în Hristos. Cei dintre națiuni sunt împreună moștenitori, sunt alipiți și sunt împreună părtași la făgăduințele lui Dumnezeu. Prin Adunare se face cunoscut domniilor și stăpânirilor din locurile cerești înțelepciunea nespus de mare a lui Dumnezeu[2], și în Adunare se aduce glorie lui Dumnezeu în Hristos Isus în toată veșnicia (Efeseni 3).
Constituirea Trupului lui Hristos
În continuarea celor spuse vrem să cercetăm când și cum a început constituirea istorică a Adunării, a trupului lui Hristos. Cercetarea este simplă. Atâta timp cât Domnul a umblat pe pământ, Adunarea nu putea să fie constituită. De aceea El spune, așa cum ne este cunoscut, în evanghelia după Matei 16.18: »Eu voi zidi« (nu: »Eu zidesc«, în momentul acela lucrarea era încă de viitor); și în evanghelia după Ioan 17.20-21 El se roagă nu numai pentru aceia care au primit deja cuvântul Lui, ci și pentru aceia, care prin cuvântul lor vor crede în El, pentru ca ei să fie una, pentru ca lumea să creadă, că Tatăl L-a trimis. Abia prin coborârea Duhului Sfânt în ziua cinci-zecimii a fost constituită Adunarea. Credincioșii din timpul acela au fost botezați într-un Duh pentru a constitui un trup, și consecința imediată a fost, că toți, care au crezut, și miile de credincioși, care au fost câștigați prin predica lui Petru, »erau împreună la un loc[3], și aveau toate împreună« și »toți împreună erau nelipsiți de la Templu« (Fap. 2.44-46).
Unitatea vizibilă
Unitatea mântuirii din acele zile a devenit realitate prin prezența Duhului Sfânt[4] coborât din cer. Ei au constituit un trup pe pământ, un corp vizibil, recunoscut de Dumnezeu, căruia i se adaugă toți, pe care El i-a chemat la cunoașterea Lui Însuși, călăuziți de Domnul, care a lucrat în inimile lor. Era Adunarea Dumnezeului celui viu, care la început a constat numai din Iudei, și care înțelegeau puțin, sau chiar nu înțelegeau nimic, din adevărul pe care noi tocmai îl studiem. „Administrarea“ acestei taine a fost încredințată, după cum știm, în mod deosebit apostolului Pavel. Dar cu toate acestea trupul era constituit, și Dumnezeu în înțelepciunea Lui a avut grijă, ca înainte de apariția apostolului păgânilor, nu numai samaritenii, ci și Cornelius, un păgân cu toată casa lui și neamurile lui, și prietenii lui apropiați (toți adevărați păgâni), au fost adăugați Adunării. În felul acesta a fost păstrată unitatea lucrării.
Ierusalimul și națiunea iudaică ca națiune n-au avut urechi pentru predica harului din mijlocul lor. Pe Ștefan, ultimul mesager al lui Dumnezeu pentru ei, l-au omorât cu pietre și în felul acesta au lepădat, după omorârea Fiului lui Dumnezeu, și mărturia Duhului Sfânt. După aceea este chemat Saul, expresia în persoană a iudeului care urăște pe Hristos, ca martor al lui Dumnezeu. Dar punctul de plecare al trimiterii lui nu este Hristosul cunoscut în trup de carne, și nici Ierusalimul, punctul central al serviciului divin iudaic, ci este Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu (pe care Ștefan L-a văzut deja) și Antiohia, o cetate păgână. Misiunea lui este în mod deosebit pentru toți oamenii, (cei unsprezece nu au împlinit până atunci misiunea încredințată lor în evanghelia după Matei 28.19-20); el trebuia să ducă Numele Domnului atât înaintea națiunilor, cât și la împărații și fiii lui Israel (Fap. 9.15; 22.15). Saul vede pe Isus pentru prima dată în slava cerească. Nu este Isus în caracterul lui de Mesia și Împărat al lui Israel, ci ca Fiu al Omului înviat și glorificat în legătură cu ucenicii Săi de pe pământ. »Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigonești«, așa îi strigă El înflăcăratului prigonitor al turmei mici. Credincioșii erau El Însuși, trupul Lui. În felul acesta întoarcerea la Domnul a lui Saul este legată nemijlocit de revelarea unirii Domnului cu mădularele trupului Său de pe pământ. Începând din momentul acela el a mărturisit cu tot entuziasmul sfânt al sufletului său înflăcărat despre dragostea minunată a lui Hristos, care întrece orice cunoștință, și despre taina voii lui Dumnezeu în legătură cu Hristos.
Și noi? Noi citim cuvintele Domnului nostru preaslăvit și spunem: »Doamne, este de ajuns!« – Ah, pe ce fundament prețios ne așează cuvintele lui Isus! Nemijlocit din inima Lui primim expresia cea mai puternică a unirii noastre cu El acolo sus. Noi știm acum, că El privește pe cel mai slab mădular al trupului Său ca o parte din El Însuși. Nu este aceasta suficient, cititor scump, ca să facă inimile noastre să se reverse? Să ne mai gândim la un alt nume și la o altă legătură? Să dorim, ca pe lângă starea de mădular al trupului lui Hristos, să fim și un mădular al altui trup, al unei biserici, al unei comunități sau părtășii? Oh, dacă toți copiii lui Dumnezeu s-ar gândi, cât de mult întristează inima Tatălui lor, când alături de Numele Preaiubitului Lui așează și un alt nume și nu sunt mulțumiți de apartenența simplă, dar așa de binecuvântată, la trupul lui Hristos?
Mădulare unii altora
Să observăm totodată, cum revelația făcută pe drumul spre Damasc atinge relația noastră unii cu alții. Dacă suntem mădulare ale trupului lui Hristos, atunci noi suntem și mădulare unii altora și avem obligații unii față de alții. »Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora« (Romani 12.4-5). Niciun mădular nu poate să spună despre celălalt: »Nu am nevoie de tine«, sau: »nu mă interesează de tine«. Adunarea este absolut una. Așa a fost ea la început cunoscută lumii. O singură Biserică, umplută cu Duhul Sfânt, a dat mărturie despre mântuirea lui Dumnezeu și despre prezența Lui pe pământ. Chiar dacă în curând va fi împrăștiată din cauza prigonirii din partea oamenilor, ea a rămas totuși Biserica, Adunarea lui Dumnezeu aici pe pământ. »Saul făcea prăpăd în Biserică.« »Un an întreg au luat parte la Adunările Bisericii.« »Împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică.« »În Biserica din Antiohia erau …«. Chiar dacă Dumnezeu alege pe apostolul Pavel și-i încredințează un mesaj deosebit pentru păgâni, nu va fi altfel. Și cum ar fi fost posibil să fie altfel? Adunarea era așa cum a fost ea revelată, subiectul hotărârilor veșnice și neschimbabile ale lui Dumnezeu, luate înainte de întemeierea lumii.
Realizarea unității
Unitatea trupului a fost recunoscută de credincioși și înfăptuită, și a fost vizibilă tuturor. În fiecare loc, unde Duhul lui Dumnezeu a lucrat, s-a constituit o Adunare, care reprezenta local unitatea întregii Adunări, da, a trupului lui Hristos. Apostolul putea scrie »Adunării lui Dumnezeu, care este în Corint«, și cu toate că el adaugă: »și către toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor și al nostru«, el putea totuși să spună Corintenilor: »Voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare în parte mădularele lui« (1 Corinteni 12.27). Adunarea din Corint era prezentarea locală a trupului lui Hristos, și când un mădular al trupului lui Hristos din Corint mergea la Efes, sau invers, el era și acolo în mod necesar în aceeași măsură un mădular ca și în localitatea lui de domiciliu. Cu siguranță credincioșii din timpul acela nu au gândit niciodată altfel. Ei nu erau mădulare ale unei Adunări sau părtășii, ci erau mădulare ale lui Hristos. Ei aparțineau Adunării lui Dumnezeu. Că existau diferențe de păreri cu privire la anumite puncte de învățătură este ușor de înțeles, căci creștinii din primele zile, pe de o parte, nu aveau toată colecția scrierilor Noului Testament, așa cum o avem noi, și pe de altă parte, credincioșii dintre Iudei aveau mari probleme să se despartă de noțiunile și rânduielile preluate din vechiul legământ; dar cu privire la unitatea tuturor credincioșilor în Hristos nu era nicio neclaritate, și de aceea este de neînțeles, cum poate să spună un scriitor credincios: „Adunările creștinilor Iudei și cele ale creștinilor dintre păgâni din timpul apostolilor, privite din afară, nu mai erau una, așa cum sunt comunitățile bisericilor de stat, prezbiterienii, independenții, baptiștii și metodiștii; în general probabil nici măcar atât.“ Noi nu vrem să fim neprietenoși față de un frate, dar noi nu avem încotro și trebuie să spunem: cine vorbește în felul acesta, dovedește că el încă nu a început să înțeleagă ce este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu și nici ce a prezentat ea la început în afară. Cât de aspru condamnă apostolul Pavel în 1 Corinteni germenii răului, care au condus la formarea a tot felul de partide și la cearta de partide, și care au stricat mărturia frumoasă a lui Dumnezeu pe pământ!
Unitatea Duhului
Să ne ocupăm acum puțin cu cele două capitole, care vorbesc despre „trup“ și despre lucrările fiecărui mădular; Efeseni 4 și 1 Corinteni 12. În Efeseni 4 apostolul îndeamnă pe credincioși să umble în chip vrednic de chemarea, pe care au primit-o. Despre această chemare a vorbit în capitolul 2 (versetele 19-22): credincioșii constituiau un lăcaș al lui Dumnezeu în Duhul, și conștiența prezenței lui Dumnezeu te face întotdeauna smerit. În legătură cu aceasta El îi atenționează mai departe, să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii; căci acel lăcaș al lui Dumnezeu era Adunarea, trupul, și ei erau mădulare ale acestui trup. Nu se poate accentua suficient, că unitatea nu este unire, deci nu este o omogenitate de gândire, de sentimente, de interese, și așa mai departe. Acestea trebuie desigur să se găsească și la cei credincioși, și probabil în Ioan 17.11 Domnul se gândește în mod deosebit la aceasta, când se roagă: »pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi.[5]« Dar unitatea Duhului nu este, așa cum s-a spus, o identitate de sentimente, nu este „o viață comună de dragoste și credință“, „o viață spirituală mai înaltă, care este dată tuturor credincioșilor prin nașterea din nou“, ci este simplu, unitatea mădularelor trupului, pe care a făcut-o Duhul. Pe aceasta să căutăm s-o păstrăm, căci influențe puternice dinlăuntru și din afară se opun realizării ei practice.
Purtarea de grijă a Capului pentru mădulare
Trupul are nevoie să fie îngrijit. Această îngrijire se face prin mădulare, și anume »fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos« (Efeseni 4.7). Deoarece nevoile sunt diferite, și slujirea este diferită. Dar toate pornesc de la Cap, toate depind de El. El S-a suit în înălțime, a luat rob pe acela care ne ținea legat, pe satan, și nouă, ca eliberați, ne-a dat daruri. Aceste daruri sunt dovada victoriei Domnului asupra lui satan; căci aceia, care le practică, au fost odinioară fără ajutor, sclavi neputincioși ai lui satan. Întăriți prin ele, Domnul hrănește și îngrijește trupul Său. »Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.« (Efeseni 4.11-12). Apostolii și prorocii constituie fundamentul întregii clădiri, așa cum am citit în Efeseni 2.20: »zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.« Evangheliștii, păstorii și învățătorii vor rămâne până la sfârșit, »până vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.« Până la atingerea acestei ținte, pe care o năzuim pe pământ, (cu alte cuvinte, atâta timp cât sunt credincioși pe pământ, care stau pe această temelie și care aparțin trupului) nu vor lipsi evangheliști, păstori și învățători – unii pentru strângere, alții pentru întărirea și îngrijirea mădularelor. Capul, Hristos, în credincioșia Lui permanentă și în dragostea Lui, care nu se clatină, va îngriji de toți.
Ce har minunat! Deci nu oamenilor li s-a încredințat grija pentru trupul lui Hristos, cu toate că ei sunt folosiți ca unelte binecuvântate, ci Hristos Însuși. Bogăția de nepătruns (Efeseni 3.8) a Aceluia care în puterea lucrării Sale de răscumpărare »umple toate« (Efeseni 4.10), de la țărâna morții și până la tronul lui Dumnezeu, constituie fundamentul îmbărbătării Adunării, a trupului, prin aceea că fiecare mădular, după harul care i-a fost dat, lucrează împreună cu El la aceasta, lăsându-se folosit de Domnul. »Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.15-16).
Înțelepciunea omenească sau Cuvântul lui Dumnezeu?
Cât de simplu și ușor de înțeles, și totuși cât de mare și de sublim sunt toate acestea! Sunt gândurile lui Dumnezeu, »taina revelată a lui Hristos.« Cum dispar toate chibzuințele înțelepte și teoriile iscusite ale minții omenești, ca ceața ușoară la răsăritul soarelui! Cât de departe va fi inima și în ce lumină apar toate instituțiile voinței omenești în domeniul religios, bisericile și bisericuțele, adunările și adunărelele, cu multele lor nume, mărturisiri de credință, regulamente, statute, etc.! Înaintea ochilor lui Dumnezeu și potrivit gândurilor lui Dumnezeu există numai o singură Adunare (Biserică), un singur trup, și acolo unde credincioșii recunosc aceasta și se strâng pe acest fundament simplu, divin, Adunarea sau Biserica primește reprezentarea ei locală[6]; și chiar dacă sunt numai doi sau trei, ei se pot baza pe recunoașterea din partea Domnului și pe binecuvântarea Lui. El este în mijlocul lor (Matei 18.20).
De ce nu se vrea aceasta? De ce sunt mereu atacați credincioșii care se strâng în felul acesta? De ce fac aceasta în mod deosebit aceia care mărturisesc că cred în același Domn și umblă pe același drum? Deoarece adevărul este necruțător și nu lasă loc pentru voința și onoarea omului, și pentru că adevărul vorbește conștiinței atacanților și nu-i lasă în pace. Din păcate este adevărat, repetăm, că cei atacați sunt slabi, da, ei au fost deseori necredincioși și nu au umblat și acționat corespunzător harului primit; dar aceasta nu schimbă cu nimic din adevărul pe care ei îl reprezintă, nu reduc nimic din el și nici nu adaugă ceva la el. De aceea Domnul să scrie adânc pe inima unora: »Încolo, ce se cere de la ispravnici (fie că sunt puși peste multe sau peste puține), este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui«, și El să le aducă aminte de cuvintele: »De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu.« (1 Corinteni 4.2-5). Noi putem să fim convinși, că sentința și lauda lui Dumnezeu va fi cu totul alta decât sentința și lauda oamenilor. De aceea să ne străduim să-I fim plăcuți, în afară și lăuntric, în mărturie, în umblare și în gândire!
Ce am spus mai înainte despre fiecare mădular este desigur valabil și despre daruri. Ele nu sunt date pentru un anumit cerc de credincioși, nu numai pentru o parte a trupului, ci pentru tot trupul. Un păstor sau un învățător nu este numai pentru Adunarea locală, căreia el îi aparține nemijlocit, ci pentru toate Adunările, unde îl conduce Domnul. Un apostol, de exemplu, ca să nu vorbim de apostoli, era cunoscut atât în Corint, cât și în Efes. Cu totul altfel era cu bătrânii și diaconii. Ei aveau de îndeplinit o funcție în Adunarea locală, și numai acolo. Dar despre aceasta vom vorbi detaliat mai târziu.
Unitate și nu independență
Mergem acum la 1 Corinteni 12. Diferența principală între acest capitol și capitolul pe care tocmai l-am studiat constă în aceea, că Efeseni 4 ne prezintă trupul în legătură cu Capul lui ceresc, în timp ce în 1 Corinteni 12 el este privit mai mult ca scena pe care acționează Duhul Sfânt aici jos. Nu întâmplător este însă, că apostolul Pavel, înainte de a începe să vorbească despre diferitele daruri ale harului, despre slujbe și lucrări în Adunare (1 Corinteni 12.4-6), se ocupă detaliat de Masa Domnului, acest tablou foarte expresiv al unității trupului, a cărei bază a fost pusă prin moartea Domnului. Aceste două lucruri, Adunarea și unitatea trupului, aparțin nemijlocit împreună. Nu se poate vorbi despre Adunare în adevăratul sens al cuvântului, fără să nu ne gândim la unitatea trupului.
Hristos este »Capul trupului Său, al Adunării« (Coloseni 1.18). Niciodată nu se spune că El este »Domnul« Adunării. Desigur El este Domn în Adunare, este Domnul nostru al tuturor; cine nu Îl recunoaște ca Domn, acela nu este creștin. Dar El stă în această relație cu fiecare din ai Săi, dar nu cu Adunarea ca atare. Cu privire la Adunare, El este Capul. De aceea de fiecare dată când este vorba de Adunare, se amintește și această relație a ei cu Capul. S-a spus deja deseori, că Adunarea lui Dumnezeu este un întreg organic, constând din Cap și mădulare, comparabilă cu corpul omenesc. Așa o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Deja titlul »Cap al trupului» impune unitatea și legătura cu mădularele și între mădulare. Dacă este așa, cum se poate atunci vorbi de „independența“ Adunărilor sau Bisericilor? Prin aceasta se neagă imediat adevărul despre unitatea trupului. Sau suntem »trupul lui Hristos« – și »mădulare unii altora« – și exprimăm aceasta conform Scripturii, sau suntem organizații independente, particulare, și atunci suntem membrii acestor organizații. Este imposibil să unești acestea două. Una exclude pe cealaltă.
Prezentarea vizibilă a unității la Masa Domnului
Însă unde și cum se exprimă conform Scripturii această unitate a trupului? Este acolo unde credincioșii se strâng ocazional pentru rugăciune împreună, pentru studiul Cuvântului, pentru îmbărbătarea reciprocă sau pentru a primi învățătură, etc.? Sau aceasta se vede atunci când credincioșii se unesc pentru vestirea Evangheliei, sau pentru alte lucrării ale dragostei? Nu, oricât de frumoase, de plăcute lui Dumnezeu și de binecuvântate ar fi acestea, prin aceasta punându-se în lumină râvna și același fel de gândire al celor care fac astfel de lucrări, singurul loc este și rămâne, singura ocazie unde se poate exprima unitatea (nu unirea, sau unanimitatea) trupului este Masa Domnului. Numai aici ei găsesc în o pâine, din care toți mănâncă, o reprezentare vizibilă, evidentă. Faptul că ei adaugă sărbătoririi Mesei Domnului și alte întruniri ale Adunării, este de la sine înțeles, dar Masa Domnului constituie punctul central, fundamentul tuturor celorlalte întruniri.
Acesta este și motivul pentru care apostolul învață în primul rând pe credincioșii din Corint cu privire la acest punct și îi mustră aspru cu privire la dezordinea din mijlocul lor la sărbătorirea Mesei Domnului. În capitolul 10 (1 Corinteni 10.14-22) el pune, în legătură cu atenționarea să fugă de slujirea la idoli, Masa Domnului în opoziție cu masa demonilor, cu altarul demonilor. Gândul predominant în acest loc este părtășia. Această părtășie a fost exprimată prin a mânca (vezi versetele 16,18,20). Așa cum poporul Israel a fost în părtășie cu altarul, din ale cărui jertfe de tăiere[7] a mâncat, tot așa păgânii au fost în părtășie cu altarul idolilor lor (în spatele cărora se ascundeau demoni, compară cu Deuteronom 32.17; Psalmul 106.36, de aceea »masa demonilor«), creștinii de partea lor cu »Masa Domnului«. Adoratorii aveau în orice caz parte de ceea ce îi deosebea de restul oamenilor. În cazul nostru este sângele și trupul lui Hristos. Paharul stă aici pe primul loc, deoarece sângele ne prezintă cel mai clar salvarea și trezește în inima noastră cele mai adânci și cele mai intime gânduri și sentimente. Pâinea vine pe locul doi, deoarece ea, ca expresie a părtășiei credincioșilor (ca alcătuind un trup) cu Hristos, include o altă învățătură a apostolului. »Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup.« Ia seama, cititorul meu: »noi, care suntem mulți«! Nu: „voi, care tocmai v-ați adunat“, ci toți credincioșii, întreg poporul lui Dumnezeu de pe pământ. În mod obișnuit s-ar putea ca într-un caz concret să fie puțini, cei care s-au adunat laolaltă, – cei care sărbătoresc Masa Domnului sunt totdeauna numai o parte mică a întregului corp, – dar credința vede unită cu sine pe același fundament pe toți credincioșii, spălați prin același sânge, adăugați de Dumnezeu ca mădulare unui singur trup. »Noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos« (Romani 12.5), și noi exprimăm acest adevăr, îl facem vizibil, prin aceea că noi, cu Domnul Însuși în mijlocul nostru, mâncăm dintr-o pâine, nu ca membrii ai unei oarecare părtășii, ai unei denominațiuni religioase, fie ea mare sau mică, bătrână sau tânără, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos, adunați la Masa Sa, în jurul Lui, a Domnului răstignit.
Păstrarea unității
Prin faptul că facem aceasta împlinim și îndemnul: »căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii« (Efeseni 4.3). S-ar putea ca unui tânăr creștin să nu i se pară ușor de îndeplinit acest cuvânt în mijlocul încurcăturilor din jurul lui. Dar în realitate, dacă el este sincer și smerit, nu este așa de greu de înfăptuit. El nu trebuie să facă nicio unitate sau se alăture la ceea ce au făut alții. Nu, Duhul Sfânt a făcut o unitate, și datoria credinciosului este să respecte această unitate, s-o păstreze. Ea este făcută în Adunare (Biserică), în trupul lui Hristos. Nu este o unitate sau o asociație de creștini sau de copii ai lui Dumnezeu, cu toate că toate mădularele trupului sunt de la sine înțeles creștini și copii ai lui Dumnezeu. Se vorbește mult de unitatea copiilor lui Dumnezeu și prin aceasta se gândește numai la relația de familie. Aceasta există cu certitudine, dar există mai mult decât aceasta, există o unitate a trupului, al cărui Cap este Hristos și în care locuiește, lucrează și conduce Duhul Sfânt.
Atâta timp cât credinciosul ține seama de părerile și de învățăturile oamenilor, el nu va ajunge la liniște, la claritate. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!, el nu este lăsat în seama unor astfel de păreri și de învățături; el posedă Cuvântul lui Dumnezeu și aici găsește atenționări, marcaje și linii directoare. Prin faptul că el cercetează acest Cuvânt, el descopere, că Dumnezeu adună pe copiii Lui în unitate, și anume în Numele lui Hristos, și nu în numele unui om oarecare sau al unei mărturisiri de credință, al unei învățături plăcute sau altceva asemănător. El găsește, că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Său, Domnul este în mijlocul lor, așa că ei nu sunt dependenți de prezența unui om sau de ei înșiși, ci de Domnul, și numai de Domnul. El descopere că Dumnezeu este cel care lucrează totul și în toți, și Duhul Sfânt este cel care împarte totul, așa cum vrea El.
Dacă el găsește credincioși, creștini, care stau pe acest fundament și se comportă după acest fir călăuzitor, atunci locul lui este în mijlocul lor. Cu mulțumire și bucurie își va uni vocea cu cei de acolo spre lauda Aceluia care rămâne credincios făgăduințelor Sale, cu toată necredincioșia omului, care Se glorifică în mijlocul acelora care se încred în El, și care onorează pe aceia care Îl onorează.
Preoția tuturor credincioșilor
Iarăși vrem să exclamăm: cât de simple și de mari sunt gândurile lui Dumnezeu și cât de nebune și mici ne apar părerile, rânduielile și prescripțiile oamenilor! Vrem iarăși să întrebăm: De ce nu se vrea adevărul divin simplu? Pentru ce se luptă cu atâta îndârjire împotriva lui și uneori cu arme puțin cavalerești? Răspunsul este: deoarece adevărul nu face loc desfășurării importanței omenești și patimii după onoare, nici măcar în sensul că la sărbătoarea creștină cea mai sublimă, frângerea pâinii, ar acționa în mod deosebit vreun dar sau vreo funcție. Nu, »paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm (noi) – pâinea, pe care o frângem (noi)«, așa citim în capitolul 10 din 1 Corinteni; și în capitolul 11 se spune de două ori, în sensul cel mai general: »faceți aceasta în amintirea Mea«, și »Pentru că, ori de câte ori mâncați (voi) din pâinea aceasta și beți (voi) din paharul acesta, vestiți (voi) moartea Domnului, până va veni El«. Aici nu este nici o urmă de sfințire preoțească a pâinii și a paharului, sau de o împărțire, o dare a cinei sau de o altă acțiune a unei persoane împuternicită cu autoritate și autorizată să facă aceasta. Noi, voi, vouă, așa se spune mereu; aceasta vrea să spună: noi, voi, credincioșii.
Dar, așa se obiectează, nu trebuie ca o singură persoană să frângă pâinea și să rostească mulțumirea pentru pâine și pentru pahar? Desigur! Dar nu există nicio persoană deosebită rânduită și împuternicită de Dumnezeu pentru această lucrare. Unul din participanți face această lucrare, și el o face în numele și ca gură a tuturor celor adunați. Că, dacă este posibil, o face unul în vârstă și în orice caz trebuie să fie un frate ireproșabil, aceasta ne-o spune gândirea creștină sănătoasă; dar este un frate, nu un funcționar, fie el predicator sau o altă personalitate ordinată sau aleasă în acest scop. De îndată ce această lucrare este făcută dreptul unei anumite persoane, caracterul Mesei Domnului este stricat. Nu mai este Masa Domnului, la care sunt invitați să ia parte toți în aceeași măsură; ea a fost coborâtă la nivelul unei rânduieli omenești, la care omul are importanță deosebită și pășește pe prim plan. Gândul la unitatea trupului simbolizat într-o pâine[8] se pierde complet: unul despărțit de ceilalți, privit ca om închinat sau sfințit, dă celuilalt, care stă mai departe sau mai jos, pâine și vin. Diferența dintre clerici și laici este evidentă.
Noul Testament cunoaște numai o preoție a tuturor credincioșilor. Iudaismul avea preoți, care stăteau ca mijlocitori între Dumnezeu și popor, deoarece poporul nu putea să se apropie direct de Dumnezeu; dar după ce perdeaua a fost ruptă și drumul spre Dumnezeu a fost deschis, credincioșii au fost aduși aproape de Dumnezeu și au libertatea să intre în Locul Preasfânt. Creștinismul nu cunoaște preoți între Dumnezeu și poporul Său. Instalarea de preoți este de aceea în fond nimic altceva, decât tăgăduirea creștinismului.
Masa Domnului și Ziua Domnului
Mai sunt unele lucruri de spus în legătură cu »Masa Domnului«. Vrem să atragem atenția aici, că ziua, în care s-a sărbătorit dintotdeauna Masa Domnului, nu a fost poruncită, – noi stăm sub har, nu sub Lege, și dragostea trebuie să fie impulsul pentru tot ce facem, – că ea s-a recomandat dintotdeauna inimii credincioșilor a fi în prima zi a săptămânii, în ziua învierii Domnului și Mântuitorului nostru, începutul noii creații, și așa se recomandă și astăzi. Nu este așa, că moartea Domnului avea voie să fie vestită numai în această zi; nu, în privința aceasta este lăsată libertatea, dar cu siguranță facem bine, dacă ținem seama de puținele indicații, pe care ni le dă Cuvântul în această privință. Ziua Domnului (așa este numită prima zi din săptămână în Apocalipsa 1.10) și Cina Domnului (așa vorbește apostolul în 1 Corinteni 11.20 despre Masa Domnului) aparțin împreună prin natura lor. Cu siguranță nu este întâmplător, că cuvântul grecesc kyriakos = aparținând Domnului, cu care se leagă »Ziua« și »Cina« se întâlnește în tot Noul Testament numai în aceste două locuri.
Ori de câte ori se repetă ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, în care El a apărut odinioară pentru prima dată după învierea Sa cu salutul prețios »Pace vouă!« în mijlocul ucenicilor Săi adunați – de atâtea ori în interiorul unui ucenic iubit al Domnului său se trezește dorința deosebită, să savureze împreună cu ceilalți răscumpărați Masa Domnului și cu inima recunoscătoare să-și amintească de dragostea care odinioară a suferit pe crucea rușinii și a murit. S-ar putea, că inimile ard așa de mult de dragoste și de recunoștință, că nu pot să aștepte până vine următoarea întâia zi a săptămânii și sărbătoresc[9] mai înainte Masa Domnului, probabil că o perioadă de timp o fac zilnic. Astfel de timpuri de putere deosebită și prospețime a dat Domnul din când în când. De aceea noi suntem una cu scriitorul deja amintit, când spune: „Toți cei care slujesc Domnului în Duh și adevăr pot în anumite împrejurări să frângă pâinea în fiecare zi“; dar când el adaugă: „sau în fiecare a opta zi, sau la patrusprezece zile sau la patru săptămâni, așa cum sunt pregătiți lăuntric“, atunci vrem totuși să întrebăm: Care este starea unui creștin, care lăuntric este pregătit să așeze distanțe tot mai mari între sărbătorirea Mesei Domnului? Domnește în inima lui Domnul și dragostea Lui, sau s-au interpus influențe străine, deranjante, oricare ar fi ele, între El și inimă?
»Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El« (1 Corinteni 11.26). Până va veni El, – și venirea Lui nu este departe, »noaptea aproape a trecut«, – atât trebuie deci să dureze această mărturie; până El va veni, Domnul vrea să vadă mereu pe ai Săi în jurul Său; până El va veni, toată Adunarea (Biserica) trebuie să stea ca mărturie a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ca vasul luminos al harului și puterii lui Dumnezeu care lucrează în ea. Puteri divine, minunate, sunt puse în ea și se desfășoară, când necredincioșia fiecăruia în parte și a tuturor, ca întreg, nu stau împotriva lor și nu le împiedică. »Sunt felurite daruri ale harului, dar este același Duh; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți« (1 Corinteni 12.4-6).
Grija lui Dumnezeu
La citirea acestor locuri observăm imediat, pe lângă scoaterea pregnant în evidență a unității în diversitate, că cele trei Persoane ale Dumnezeirii, cu toate că nu în sensul Trinității; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt prezentate ca fiind la lucru în Adunarea de pe pământ. Duhul, Domnul și Dumnezeu sunt numiți succesiv, și în legătură cu aceasta sunt numite revelațiile spirituale sub trei aspecte diferite, asemenea a trei cercuri concentrice ale acțiunii divine: darurile harului în legătură cu Duhul, din care ele vin; slujbele, în legătură cu Domnul, sub care și spre glorificarea căruia se fac, și lucrările în legătură cu Dumnezeu, căci El este cel care lucrează totul în toți. Și mai departe, pentru ca nimeni să nu gândească, că Duhul nu este Dumnezeu, sau ar fi subordonat lui Dumnezeu, se spune imediat: »Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune … Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește« (1 Corinteni 7-11). În felul acesta se vede că Duhul este Cel care dă și împarte diversele daruri și lucrări în trup, și anume în așa fel, ca lucrarea fiecărui mădular în parte să fie spre folosul întregului trup.
Adunarea (Biserica) a fost și este răspunzătoare, ca intenția lui Dumnezeu cu privire la ea să se împlinească. Așa cum am citit în Efeseni 4, că Domnul a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor, cu alte cuvinte, că El a biruit pe satan și ne-a eliberat de puterea și stăpânirea lui, așa ne este prezentată aici realitatea minunată, că în lumea aceasta, în împărăția lui satan, există un organism, în care locuiește Duhul Sfânt, care nu mai slujește lui satan și intereselor lui, ci el cunoaște numai un Domn, pe Isus Hristos, și în care lucrează Dumnezeul cel viu – un trup, ale cărui mădulare, ca vase în care lucrează puterea lui Dumnezeu, sunt responsabile cu privire la îndeplinirea rolului lor de administrare cu credincioșie a darurilor primite de la Duhul și să slujească Domnului spre folosul fiecăruia și spre zidirea tuturor. Nu un om muritor, nu prescripții omenești, nu agerimea minții omenești, nu înțelepciunea omenească sunt cele care domnesc aici, ci Duhul dă, Domnul rânduiește, și Dumnezeu lucrează totul în toți; și repet: spre folosul tuturor, nu spre scoaterea în evidență sau spre distincția unora.
Clericalism sau călăuzirea Duhului?
„Aceasta sună minunat“, se spune. Nu ar frapa, dacă aceste cuvinte ar veni din gura sau din pana unui necredincios, dar să auzi pe un credincios vorbind în felul acesta, aceasta doare. Nu, nu sună minunat, este divin. A fost și este o Adunare pe pământul acesta, în care înțelepciunea lui Dumnezeu se descoperă în așa fel, că domniile și stăpânirile din locurile cerești privesc cu mirare și admirație spre ea (Efeseni 3.10). În Adunarea aceea este activă o putere așa de mare, că dacă intră în ea un necredincios sau unul care nu știe, acela va putea fi înfrânt și starea inimii lui va fi descoperită în așa fel, că el va cădea cu fața la pământ și va vesti adorând, că Dumnezeu este cu adevărat în mijlocul ei (1 Corinteni 14.24-25). Cu siguranță, la întrebarea în ce măsură gândurile și planurile lui Dumnezeu sunt realizate practic de noi, răspunsul va fi întotdeauna umilitor pentru noi; dar din cauza aceasta să părăsim terenul divin și să fim mulțumiți cu mai puțin, decât ne-a dăruit Dumnezeu? Să renunțăm la planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa și să acceptăm ideile omenești despre Biserică și organizarea ei, despre „întemeierea Bisericii biblice“ cu predicatori și conducători aleși de ea însăși, cu statutul și numele ei, prin care adevărul despre un trup este realmente tăgăduit? Din cauză că firea pământească (carnea) poate să se înghesuie să ia locul Duhului și să dea naștere la dezordine și dezastru, să spunem deznădăjduiți: călăuzirea Duhului este imposibilă, și noi trebuie să ne ajutăm singuri, pe cât se poate de bine? Niciodată!
Oricât de mare ar fi decăderea și rătăcirea, totdeauna rămâne valabil: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh (Duhul Sfânt), ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.12-13). Credința poate și astăzi, ca întotdeauna, să se odihnească în acest adevăr prețios. După ce s-a rezolvat problema mântuirii personale a celui ce crede, el intră în familia lui Dumnezeu, pentru el începe relația de părtășie, relația corporativă. Constituită de Duhul Sfânt pe pământ, această relație există și va exista, chiar dacă necredincioșia omului a pricinuit multe rupturi în aspectul ei exterior, că abia dacă au rămas unele dărâmături. Este un trup, Dumnezeu să fie glorificat!, alcătuit din toți credincioșii adevărați și în ei lucrează Unul și Același Duh. Credința înțelege acest adevăr divin neschimbător, și prin faptul că îl înțelege, credinciosul este ridicat din toate Bisericile și comunitățile diferite, cu toate subîmpărțirile lor felurite și este pus pe fundamentul unui singur trup, în care potrivit gândurilor lui Dumnezeu niciodată nu este ruptură (versetul 25). El știe nu numai că el personal este în Hristos (2 Corinteni 5.17), ci și că el are un loc în Adunare (Biserică), că el este un mădular al trupului, așezat de Dumnezeu la locul lui hotărât, »așa cum a voit El« (versetul 18), și ca urmare a acestui fapt, responsabilitatea este în primul rând de partea lui, ca să ocupe acest loc potrivit cu gândul lui Dumnezeu.
Ah!, dacă lucrătorii Domnului din zilele noastre ar înțelege mai mult obligațiile lor, ca să călăuzească pe cei întorși de curând la Dumnezeu și să le ajute să crească în Hristos, Capul! Apostolul Pavel, care era nu numai un slujitor al Evangheliei ci și un slujitor al Adunării, a îndemnat și a învățat pe orice om în toată înțelepciunea, ca să prezinte pe orice om desăvârșit (maturizat) în Hristos. În loc de aceasta, astăzi de cele mai multe ori ești mulțumit, dacă un om mărturisește, că a găsit iertarea păcatelor sale; se lasă pe seama lui „să se atașeze undeva“, după cum îi convine, unde i se potrivește cel mai bine. Da, prin faptul că se face ceva pentru el și i se dă o listă cu comunitățile creștine din localitate, ca astfel să poată ușor să aleagă, se crede că s-a procedat foarte frățește și după principiile adevăratei libertăți creștine. Vai, ce lacrimi amare ar vărsa apostolul Pavel, dacă ar trebui să vadă ce se petrece astăzi și cu ce indignare sfântă ar mustra pe cei ce procedează astfel.
Unitate în diversitate
Felul în care Duhul Sfânt dă darurile harului Său nu sunt concentrare, unirea tuturor darurilor într-o singură persoană, ci împărțire în sensul cel mai larg al cuvântului: El dă multora, tuturor, unuia într-un fel, altuia în alt fel. Nu este locul aici să vorbim în detaliu despre diversitatea darurilor harului; vrem numai să atragem atenția, că Duhul împarte, așa cum vrea El, în cea mai mare diversitate, și că Dumnezeu lucrează totul în toți. Sunt mădulare deosebite „de cinste“, ca mâna și piciorul, ochiul și urechea, dar sunt și părți ascunse ale corpului, cu mai puțină „cinste“. Dar toate sunt necesare, și sunt necesare tocmai acolo unde le-a așezat Dumnezeu. Căci »dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar este un singur trup.« (1 Corinteni 12.19-20). Și mai departe: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos.«[10] (versetul 12).
Legătura unității
Ah, dacă credincioșii ar asculta în simplitate și fără idei preconcepute învățăturile Cuvântului, cât de repede ar dispare toate problemele! Toți, cei care sunt ai Domnului, au fost botezați printr-un Duh ca să alcătuiască un singur trup (versetul 13). Nu credința este legătura unității – ea este strict personală, ea dă viața, dar nu unește, chiar dacă ea face pe cei ce cred potriviți pentru unire. Nu unanimitatea cu privire la diversele părți ale adevărului divin, nu aceleași sentimente, păreri constituie legătura unității, oricât de dorit ar fi o astfel de unanimitate – nu, ci pecetluirea cu Duhul Sfânt, care vine după ce ai crezut (compară cu Efeseni 1,13), este legătura unității care leagă pe toți credincioșii, și rezultatul este tocmai acest un singur trup. De aceea Domnul a spus ucenicilor Săi după înviere: »Dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt« (Fap. 1.5). Acest un singur trup nu a existat niciodată până în momentul acela. Abia odată cu sărbătoarea de Rusalii a început existența lui pe pământ, și Duhul, care S-a coborât atunci, va fi cu noi și va rămâne în noi în veci (Ioan 14.16-17). Legătura nu se poate rupe, relația a fost stabilită pentru întreaga veșnicie. Dar să nu uităm, că ea nu trebuie să se vadă abia în veșnicie, ci ea există deja în timpul de acum, și pentru timpul de acum, și că toți care nu îi acordă atenție dezonorează pe Domnul și nu respectă drepturile Lui.
Fiecare mădular în parte
Ceea ce caracterizează deci în mod deosebit trupul este, că el este constituit din multe mădulare, și că fiecare mădular în parte are nevoie de celălalt, că fiecare este dependent de celălalt și nu poate spune: »Nu am nevoie de tine«, sau: »Pentru că nu sunt acest sau acel mădular, nu sunt din trup« – exact ca și în organismul omenesc; și în afară de aceasta, niciun mădular nu poate să-și aleagă locul sau activitatea, și că nici celelalte mădulare nu sunt autorizate să-i prescrie un loc, ci »Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele« (1 Corinteni 12.24-25). Cititorul să ia seama la cuvântul »mădularele«, și nu »Adunarea« sau »Biserica«, denominațiunile, ca și cum ele în totalitatea lor ar fi mădulare ale trupului și ar fi dependente unele de altele, ar avea nevoie unele de altele. S-a încercat să se explice în felul acesta, oricât de ciudat ar părea; dar de ce nu este în stare omul prin voința proprie! Mădularele trupului sunt credincioșii în parte, și nu diferite organizații religioase, pe care le-a alcătuit omul. Acestea sunt mai de grabă, ca rezultate al duhului de partidă al omului, în contradicție nemijlocită cu întreaga învățătură a capitolului nostru, sunt o tăgăduire practică a unității trupului, oricât de mult s-ar putea vorbi, chiar și teoretic, despre această unitate.
Am spus deja mai înainte, cât de important este pentru fiecare mădular să cunoască locul pe care îl are în trup și să nu se ridice mai presus de alte mădulare sau să le invidieze pe acestea, fiind nemulțumit cu locul propriu, aparent lipsit de importanță. Ce nebunie ar fi și ce caricatură ar rezulta, dacă în corpul omenesc fiecare mădular ar vrea să ocupe același loc și să îndeplinească aceeași funcție! Ce dezordine și ce dezavantaj ar lua naștere pentru organismul întreg, dacă s-ar anula numai una din activitățile lui sau dacă ar fi preluată activitatea de un alt mădular! »Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?« (versetul 17). Nu, așa cum în corpul omenesc totul este minunat rânduit, potrivit cu înțelepciunea divină, tot așa este și în Adunare. »Dumnezeu a pus mădularele în trup«, pe cel mai mic ca și pe cel mai mare, pe cel mai frumos ca și pe cel mai puțin frumos, »pe fiecare așa cum a voit El«, și este adevărat, noi nu putem face nimic mai bun, nimic mai înțelept, decât să ne supunem rânduielii Dumnezeului și Tatălui nostru, și nu este nimic mai rău și mai nebun, decât să urmăm gândurile și părerile noastre.
Legătura mădularelor spre a fi folositoare
Așa dar trupul este unul, mădularele sunt multe. Dar oricât de multe ar fi ele, și oricât de diferită ar fi chemarea și rolul lor, unitatea trupului nu are de suferit din cauza aceasta. Dimpotrivă, cât de frumoasă și de armonioasă este mișcarea unui om, la care fiecare mădular este crescut corect și își ocupă locul și rolul în trup potrivit cu voia Creatorului! Ah, de ar fi așa și în trupul lui Hristos! Dar cât egoism, câtă autodeterminare, invidie, gelozie, nemulțumire și aroganță este în el! Dar și câtă neștiință și necunoștință a gândurilor lui Dumnezeu! Vorbesc desigur numai despre copiii lui Dumnezeu, despre mădularele trupului lui Hristos. Unul se numește predicatorul (păstorul) acestei sau acelei Biserici sau comunități, și nu se gândește, că prin aceasta se așează în contradicție directă cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu; altul spune: „Sunt complet liber; merg acolo unde sunt agreat și lucrez acolo unde sunt dorit“, și nu știe că prin aceasta tăgăduiește dependența lui de Cap și înfundă canalele de binecuvântare, care ar trebui să conducă de la celelalte mădulare ale trupului spre el și de la el spre celelalte mădulare. Cu ce scop a așezat Dumnezeu mădularele în trup, cu ce intenție împarte Duhul darurile Sale ale harului și cu ce scop cheamă Domnul pe robii Săi în lucrarea Sa? »Pentru zidirea sufletească a Bisericii« (1 Corinteni 14.5,12,26) și pentru ca »mădularele să poarte grijă unul de altul«. Vai, câtă binecuvântare se pierde și în această privință prin fărâmițarea fatală a credincioșilor! Sunt evangheliști, păstori și învățători răspândiți în toate denominațiunile și din cauza barierelor și gardurilor, din cauza sciziunilor și despărțirilor sunt îngrădiți, împiedecați în exercitarea darurilor lor, da, probabil complet paralizați. Ce pierdere este aceasta pentru ei și pentru Adunare (Biserică) în general, cine ar putea să descrie aceasta, chiar și numai aproximativ!
În favoarea cui sunt date diferitele daruri? Întregului trup, nu a unei părți mici din el. »Fiecăruia i se dă arătarea (sau: descoperirea) Duhului spre folosul altora«. Oricât de diferite ar fi darurile, lucrările și acțiunile, ele toate trebuie făcute în așa fel ca să se arate, că unitatea divină a întregului devine vizibilă și că s-a slujit spre binele și folosul întregului. Această unitate constă în totalitate din diversitatea mădularelor, și invers, diversitatea mădularelor este în deplină armonie cu trupul, care este unul singur. Dar unde s-a ajuns în creștinătate! Pe de o parte se așteaptă, ca una și aceeași persoană să unească în sine și să practice toată diversitatea de daruri, și pe de altă parte se întâlnesc aproape nenumărate „trupuri“, care sunt toate diferite unul de altul și sunt contrare unul altuia. Și de ce este așa? În principal, din cauză că s-a desconsiderat adevărul lui Dumnezeu referitor la existența unui Duh și a unui trup, s-a uitat dependența de Domnul și în această situație de nevoie s-a căutat refugiu la invențiile și rânduielile omenești.
Legătura mădularelor în suferință
Care este leacul? Un medicament de vindecare al stricăciunii și decăderii generale nu există. Este de datoria fiecăruia în parte să se depărteze de tot ce este contrar Cuvântului lui Dumnezeu și împreună cu aceia, care de asemenea vor să fie credincioși Domnului, să se reîntoarcă la »ce era la început«, – nu în acuzarea arogantă a celorlalți, ci în recunoașterea smerită a vinei comune și cu mărturisire sinceră.
Cât de intimă este legătura mădularelor trupului rezultă în mod deosebit din cuvintele: »Și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el« (versetul 26). Aceasta este în mod deosebit adevărat, când este vorba de Adunarea locală, de reprezentarea trupului lui Hristos într-un oraș, într-un sat, etc., ca și aici în Corint: »Voi (Corintenilor) sunteți trupul lui Hristos[11], și fiecare, in parte, mădularele lui« (versetul 27). Dar este adevărat și în sens larg, în sensul tuturor mădularelor. Este total imposibil ca un mădular (în sens spiritual) să se îmbolnăvească, sau să înflorească și să se întărească, fără ca celelalte mădulare să nu fie influențate de el. Să nu gândim, că ar putea să se ivească un rău la o parte din trupul lui Hristos, fie el chiar și într-o altă țară sau alt continent, fără ca prin aceasta noi să nu fim atinși și să nu suferim. Nu simt mădularele corpului omenesc, când un picior sau o mână este bolnavă? Nu va suferi imediat tot trupul? Tot așa este și în trupul lui Hristos. Nu ar fi o unitate organică, dacă ar fi altfel. Faptul că starea actuală de fărâmițare și asemănare cu lumea a diminuat mult sensibilitatea spirituală, este evident, – întreg organismul este bolnav, foarte bolnav, – dar el este încă prezent și va fi păstrat prin Duhul Sfânt, care locuiește în trup.
Darurile diferite
Ne mai rămâne să ne gândim la diversitatea darurilor și a lucrărilor. »Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, și vorbirii în felurite limbi. Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?« (versetele 28-30). Încă o dată se confirmă foarte clar, că Dumnezeu este Cel care indică mădularelor și darurilor din Adunare locul și lucrarea lor. Omul sau Adunarea nu are nimic a face cu rânduirea sau confirmarea, numai în singurul sens, că ea recunoaște darurile date de Dumnezeu și se supune învățătorilor și conducătorilor dați de El. Izvorul oricărei autorități și puteri este în Dumnezeu. Nici un apostol, nici un proroc, nici un învățător nu are nevoie de rânduirea sau de confirmarea din partea oamenilor. Domnul a chemat și a făcut capabil pe un om pentru lucrarea pe care el trebuie s-o facă, și El face și astăzi la fel; și Duhul călăuzește atât pe acest om, ca să fie credincios în exercitarea darului său, cât și pe alții, ca să-l recunoască. De aceea: »Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit« (1 Petru 4.10).
Întrebările apostolului din versetele 29 și 30 se referă la faptul, care a fost deja amintit, că diversele daruri printre credincioși au fost împărțite, așa că nu este de datoria unuia singur să facă toate lucrările, și nici ca toți să facă aceeași lucrare. După cum a primit fiecare în parte, să slujească în simplitate și credincioșie, și toți să năzuiască după daruri mai mari, care să slujească la zidirea spirituală a Adunării și nu ca să fie o podoabă exterioară a Adunării sau un semn pentru necredincioși (compară cu 1 Corinteni 14.22). Corintenii au fost destul de copilăroși, – și cât de mulți credincioși din zilele noastre se aseamănă cu ei în privința aceasta! – năzuind mai mult după mult mai neînsemnatul dar al vorbirii în limbi, dar care izbea mai mult privirea, și de aceea prețuiau mai puțin darul »mai mare« al vorbirii spre zidire, sfătuire și mângâiere (compară cu 1 Corinteni 14.1-5).
Dar oricât de dorită era posedarea acestui dar mai mare – era ceva și mai mare, mult mai mult de dorit. »Vă voi arăta o cale nespus mai bună«, spune apostolul, și după aceea vorbește despre dragoste. Acesta este drumul cel mai bun, cel mai nobil, pe care noi putem umbla, sluji și glorifica pe Dumnezeu. La ce mi-ar folosi, dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, da, chiar dacă aș avea credința așa de mare, că aș muta munții, și nu aș avea dragoste? Totul ar fi nimic! Ce sunt prorociile, limbile și știința în comparație cu dragostea? Ele toate vor înceta sau vor fi date deoparte; dar dragostea rămâne. Ea este natura lui Dumnezeu și de aceea este veșnică. Acolo unde »ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții« (1 Tesaloniceni 4.9), acolo înverzește și înflorește totul, acolo dispare egoismul, invidia și gelozia, acolo domnește pacea lui Hristos în inimi, și cuvântul și penița nu slujesc blestemului și dezbinării, ci la zidirea și mângâierea reciprocă.
Fie ca rugăciunea apostolului să se împlinească cu privire la noi și cu privire la frații și surorile noastre: »Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți …, ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi« (1 Tesaloniceni 3.12).
Adnotări
Adnotare
[1]În Duhul Sfânt, care este personal în cei credincioşi şi cu cei credincioşi (Ioan 14,16-17):
[2]Acele domnii şi stăpâniri au văzut puterea de Creator a lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa, răbdarea şi credincioşia Sa, guvernarea Sa, etc., dar nu au văzut niciodată un trup ceresc pe pământ unit cu Fiul lui Dumnezeu în cer.
[3]Se afirmă, că astăzi este imposibil ca credincioșii să se strângă în unitate la un loc. Atunci a avut loc, și cu siguranță era potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Chiar dacă miile din Ierusalim, de exemplu la frângerea pâinii, nu erau strânși într-un singur loc, da, nu puteau să se strângă într-un singur loc, aceasta însă nu împiedeca, ca ei să constituie o unitate adevărată și reală, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Acolo nu erau (nici în Ierusalim, și mai târziu nici în Antiohia, Corint sau Roma) „două sau mai multe Adunări, toate diferite una de alta“, acolo nu existau „pe lângă adunarea propriu-zisă și adunarea din casă și alte grupe diferite de oameni credincioși, care fiecare avea întrunirile lor speciale, și așa mai departe.“ Toate acestea sunt afirmații lipsite de temei, cu care vrea să se susțină poziția proprie greșită, dar care sunt în totală contradicție cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.
[4]și nu numai unitatea ci și unirea, aceasta este un fel de gândire unanim lucrat prin același Duh – două lucruri total diferite, dar care sunt deseori confundate unul cu altul.
[5]În versetul 21 gândul merge mai departe. Toți, și aceia care vor crede mai târziu în Isus, sunt incluși, și Domnul se roagă: »ca ei să fie una în noi (în Tatăl și în Fiul)« (nu »cum suntem noi«). Este o unitate și o părtășie pe baza revelării Tatălui în Fiul și a Fiului ca subiect al dragostei și plăcerii Tatălui, în care noi am fost introduși prin Duhul Sfânt; și această unitate trebuie să slujească de mărturie înaintea lumii: »pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.« În versetul 23 noi suntem conduși mai departe. Noi intrăm direct în »slava«, în care unitatea va fi »desăvârșită« și lumea va »recunoaște« (nu: va crede) la apariția noastră împreună cu Hristos, că Tatăl a trimis pe Fiul și ne-a iubit, așa cum L-a iubit pe El: »Eu în ei și Tu în Mine«. (compară cu 2 Tesaloniceni 1,10). În felul acesta se recunoaște un progres în rugăciunea întreită a Domnului.
[6]Nu însă acolo unde se strâng „conform învățăturii primite, a educației (!) primite, a cunoștinței, și așa mai departe, unde se orientează după Cuvântul (?) divin în totalitatea lui“, unde „se organizează biblic (!), se aleg conducători, bătrâni, predicatori, și așa mai departe“.
[7]Este cunoscut că la așa zisa jertfă de pace o parte a animalului de jertfă era arsă pe altar, preotul mânca o parte, care era pentru Dumnezeu și Îi era adusă Lui, iar restul îl mânca cel care aducea jertfa.
[8]Nu „în egalitatea a ceea ce se primește se întemeiază apartenența comună“. Nu, accentul este pe o (una); este o pâine, care se frânge, și această o pâine suntem noi cei care luăm parte din ea. Pâinea este prezentarea simbolică a trupului (un trup) lui Hristos, și deoarece aceasta este așa, prin faptul că mâncăm dintr-o pâine exprimăm adevărul, că noi »cei mulți« suntem un trup.
[9]În timpurile de început pare să fi fost așa: »Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă« (Faptele Apostolilor 2,46).
[10]Este de asemenea un cuvânt important. Noi ne-am aștepta: „tot așa și Adunarea (Biserica)“, dar nu: »tot așa este și Hristos«, Acesta este Omul tainic al hotărârilor lui Dumnezeu, despre care am auzit deja la studiul capitolului 2 din epistola către Efeseni. Hristos și Adunarea sunt una, El este Capul, ea este trupul.
[11]Adică, nu independenți de celelalte Adunări, ci în legătură cu ele, dar în mod reprezentativ în localitate.
Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993
Adunarea (Biserica): Casa lui Dumnezeu
Rudolf Brockhaus
Versete călăuzitoare: Matei 16.8; Faptele Apostolilor 17.24
Matei 16.18: Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.
Faptele Apostolilor 17.24: Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.
Fundamentul Adunării
În capitolul 16 al Evangheliei după Matei, Domnul Isus răspunde la mărturisirea minunată a lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, prin cunoscutele cuvinte: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun; tu eşti Petru, şi pe această stâncă voi zidi (textual: vreau să zidesc) Biserica (sau Adunarea) Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (versetele 17,18). Titlul, care este dat aici puterii satanei, „porţile Locuinţei morţilor” – aceasta este toată puterea uriaşă a morţii, pe care o poseda satan, arată clar şi desluşit care este fundamentul Adunării lui Hristos. Primul om în nevinovăţia lui, urmaşii lui, Israel sub Lege – toţi au fost biruiţi de porţile Locuinţei morţilor. Dar aici era Unul, pe care moartea nu putea să-L ţină. Ceea ce biserica din Roma (biserica catolică) învaţă prin acest verset, este cunoscut şi nu ne miră. Dar când bărbaţi credincioşi hotărâţi, de la care ar trebui să ne aşteptăm la altceva, scriu: „Domnul Îşi construieşte Biserica pe personalitatea lui Petru, cel plin de credinţă şi care a avut parte de harul lui Dumnezeu”, nu şti dacă să te întristezi, sau mai mult să te îngrozeşti. Involuntar te întrebi: nu recunosc aceşti fraţi ce dezonorare aduc Fiului lui Dumnezeu prin aceasta şi ce pagubă produc printre copiii lui Dumnezeu? Cum poţi să faci loc gândului, chiar şi numai pentru o clipă, că Fiul lui Dumnezeu Şi-ar clădi Adunarea Sa pe personalitatea (oricât de talentat ar fi putut să fie el) unui om sărman, păcătos, a unui om, pe care El la scurt timp după aceea a trebuit să-L mustre: „înapoia Mea, satan”, deoarece el nu a fost în stare să se apere singur de influenţele cărnii (firii pământeşti) şi ale duşmanului? Şi un astfel de om să poată să ofere construcţiei, ce urma să fie clădită, un fundament, pe care porţile Locuinţei morţilor să nu o biruiască?
Care este deci fundamentul? Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, dovedit a fi aşa prin învierea morţilor (Romani 1,4), de curând revelat în felul acesta de către Tatăl din cer lui Simon, fiul lui Iona şi mărturisit public de către acesta; El şi puterea vieţii de înviere în El, care este dată tuturor celor care vin la El, Fundamentul de stâncă al celor care au fost zidiţi pe El – Piatra scumpă din capul unghiului – şi care, ca pietre vii ale vieţii Sale, devin părtaşi naturii Sale. Pe această stâncă voia Hristos să clădească Adunarea Sa, căci atunci ea nu exista încă. Petru (piatră, stâncă) putea să devină o piatră cu un rol deosebit în această clădire, dar el nu era nici stânca (petra), şi nici ziditorul. Hristos putea să-i dea cheile Împărăţiei cerurilor şi prin aceasta să-i încredinţeze o administraţie deosebită pentru Împărăţie, dar Împărăţia cerurilor nu este Adunarea, şi Adunarea nu este Împărăţia.
Hristos Însuşi este aici Ziditorul. El lucrează în suflete, şi ele vin la El, chiar dacă numai ca urmare a harului, care lucrează în inimile lor. „La care venind, ca la o Piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă.” (1 Petru 2.4-5) Nu este Petru, nu sunt rânduieli şi porunci, nu este un corp constituit (asociaţie), la care se vine, ci pietre vii vin la Piatra vie, la Hristos, a cărui scumpătate este dăruită celui ce crede. Legat cu El prin credinţa vie, făcut părtaşi vieţii Sale şi scumpătăţii Sale, clădit pe El, ei constituie acea clădire minunată, împotriva căreia puterea satanei nu poate să facă nimic.
O Adunare, un Trup, un lăcaş al lui Dumnezeu
Toate acestea sunt aşa de simple, că se poate crede, că imediat este foarte clar pentru orice inimă şi conştiinţă a fiecărui credincios. Dar cât de ciudat este când auzim şi citim într-o scriere despre „o adunare creştină de iudei, care într-adevăr stau pe acelaşi fundament, dar în exterior sunt foarte diferiţi de adunarea creştinilor dintre păgâni”. După această concepţie ar fi existat în primele zile două Adunări, două Trupuri ale lui Hristos, unul din creştinii iudei şi unul din creştinii dintre păgâni, căci Adunarea (Biserica) este Trupul lui Hristos. (Efeseni 1.23) Domnul vorbeşte numai despre o Adunare, pe care El o clădeşte dintre iudei şi dintre păgâni, şi în care toţi, fără nicio diferenţiere, ocupă acelaşi loc şi au aceleaşi privilegii. Scriptura cunoaşte numai un Trup, în care nu este nici iudeu, nici grec. Că în timpurile de început ale istoriei Bisericii lui Hristos în unele locuri au fost mântuite mai multe suflete dintre iudei, sau dintre samariteni, în altele mai mult dintre păgâni, şi că unii au fost mai mult înclinaţi să stăruiască în vechile obiceiuri legaliste, sau să se reîntoarcă la ele, în timp ce ceilalţi stăteau în pericolul mare, să fie influenţaţi de vechile lor obiceiuri şi practici păgâne, cu toate că nici ei nu erau în siguranţă faţă de practicile şi duhul legalist – şi în afară de aceasta, că Dumnezeu a dat unuia din apostolii Săi în mod deosebit apostolia pentru cei „tăiaţi împrejur”, iar altuia pentru cei „netăiaţi împrejur” – că în cele din urmă cu privire la aceste stări şi pericole diferite, şi totodată şi ca urmare al evoluţiei exterioare şi progreselor spirituale diferite al fiecărei Adunări locale era necesară o slujire diferită – aceasta este cunoscut numai cititorului acela care cunoaşte şi este familiarizat într-o oarecare măsură cu Biblia. Dar ce au toate acestea a face cu gândurile veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la Casa Sa, sau, dacă am voie să mă exprim aşa, cu planul de construcţie al lui Hristos cu privire la Adunarea Sa? Tocmai unirea iudeilor cu păgânii în Adunare prin puterea Evangheliei, prin aceea că Duhul Sfânt i-a unit pe amândoi cu Hristos, a condus la construirea unei Locuinţe a lui Dumnezeu aici jos. (compară cu Efeseni 2)
Vai! Ochiul multor copiii ai lui Dumnezeu din zilele noastre şi-a pierdut aşa de mult simplitatea, simţul lor este aşa de puţin treaz, că nu pot să înţeleagă cele mai simple adevăruri de bază ale lui Dumnezeu, ci le transformă după mintea şi voinţa lor. Nici nu mai poţi să priveşti din punctul de vedere al lui Dumnezeu fenomenele de pe teritoriul creştin influenţate, sau care au luat naştere prin lipsa de cunoaştere, prin necredincioşia şi egoismul omului, ci acestea se fac punctul de plecare al aprecierii şi evaluării şi apoi se trag concluzii cu privire la adevărul divin. În felul acesta se ajunge ca gândurile lui Dumnezeu să fie îngrădite în cadrul restrâns al punctului de vedere partaic şi să se potrivească la părerile proprii mărginite, pe care le-a moştenit. Dar ce linişte şi ce pace coboară în inimă, când în simplitatea credinţei te ridici spre Dumnezeu deasupra tuturor celor văzute şi nevăzute, deasupra tuturor rătăcirilor şi certurilor de partide, şi învăţat şi condus de sus, prin Duhul lui Dumnezeu, priveşti împrejur! Ce liniştită devine inima, cât de departe priveşte privirea, şi cât de clar şi precis se recunoaşte drumul Său, calea îngustă a adevărului, aşa cum este ea în Hristos, veşnic aceeaşi, neschimbabilă şi inviolabilă!
Hristos – Meşterul Ziditor
Adunarea, zidită de Hristos Însuşi, este deci zidită în har şi putere. Întemeiată pe stâncă, pe Hristos, pe Fiul Dumnezeului celui viu, nu poate fi zguduită, numai dacă puterea vieţii arătată în învierea lui Hristos ar putea fi biruită de satan; dar aceasta este imposibil, căci asupra lui, cel tare, a venit Unul şi mai tare şi l-a biruit. De aceea, oricare ar fi schimbările pe care le-a suferit Adunarea în înfăţişarea ei exterioară din cauza necredincioşiei proprii, a fraţilor mincinoşi care s-au infiltrat în interiorul ei, etc., da, chiar dacă înfăţişarea ei exterioară este aşa de stricată, că Hristos trebuie s-o verse din gura Lui (Apocalipsa 3.16) – cu toate acestea construcţia ei este aşa de sigură, ca şi fundamentul pe care stă. Această temelie îi oferă siguranţă şi existenţă. Hristos, Ziditorul ceresc, Îşi va termina lucrarea. El împlineşte hotărârile lui Dumnezeu, orice ar face omul.
Construcţia sub responsabilitatea omului
Aceasta ne conduce la studiul Casei lui Dumnezeu sub un alt aspect. Până acum am văzut-o numai sub aspectul mâinilor lui Hristos, ca fiind o construcţie de neînvins, pe care El o ridică, ca pe o casă spirituală, ca un Templu sfânt în Domnul, „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”, ca locaş al lui Dumnezeu în Duhul. (1 Timotei 3.15; 1 Petru 2; Efeseni 2; compară şi cu Evrei 3.6) Privit în felul acesta totul este desăvârşit. Nu sunt nici un fel de materiale de construcţie rele, nici un fel de spărturi, nicio nereuşită. Dacă însă ne îndreptăm acum spre execuţia efectivă a lucrării, sau a lucrării pe pământ, aşa cum ne este ea prezentată în 1 Corinteni 3, dintr-o lovitură totul primeşte o înfăţişare cu totul schimbată: responsabilitatea omului ia parte la această lucrare, activitatea lui începe cu toate urmările ei umilitoare. Apostolul Pavel (nu Hristos, ca în Matei 16), după harul care i-a fost dat, ca un meşter zidar înţelept, a pus temelia. Această temelie a fost Isus Hristos. O altă temelie nu a existat, şi de aceea nici nu putea fi pusă o altă temelie. Acum trebuia construit mai departe. Alţii vor clădi împreună cu apostolul, şi după el. Fiecare trebuia să ia seama cum clădeşte pe temelia deja pusă. Se putea clădi cu aur, argint şi pietre scumpe, dar şi cu lemn, fân şi paie. Durabilitatea lucrării depindea de materialul de construcţie. Lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc. Ziua o va face cunoscut.
Cu alte cuvinte: activitatea de învăţător a fiecărui lucrător a adus suflete corespunzător caracterului activităţii. Construcţia supraterană a clădirii aşezate pe temelie (Hristos) corespundea (şi corespunde şi astăzi) materialelor de construcţie folosite. Dacă lucrarea va rezista încercării, lucrătorul va primi o răsplată; dacă ea va arde, el va suferi pagubă, dar el însuşi va fi mântuit, „însă ca prin foc”; dacă el este un lucrător rău, care nimiceşte Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu (versetele 14-17).
Avem deci aici înaintea noastră clădirea lui Dumnezeu în poziţia sa în lumea aceasta, dar omul construieşte, şi responsabilitatea lui este luată în considerare. Dumnezeu a permis, ca răul să se dezvolte înainte să se închidă ochii acelora care puteau să judece cu înţelepciune divină. Fraţi falşi s-au strecurat, duşmanul a semănat neghină în grâu, taina fărădelegii a început să lucreze, şi au apărut persoane antihristice. Apostolul Pavel, meşterul zidar înţelept, căruia i-a fost încredinţată, mai mult decât altora, grija pentru Biserica lui Hristos, a privit cu ochiul deosebit de sever lucrarea duşmanului şi efectele ei şi a dat credincioşilor îndemnurile şi atenţionările necesare. Unul dintre locurile cel mai cunoscut în această privinţă este 2 Timotei 2.19-22. Omul lui Dumnezeu găseşte aici indicaţii exacte, cum să se comporte în starea de lucruri, care se arăta deja atunci şi care de atunci a evoluat mereu.
„Casa mare”
În prima sa scrisoare adresată lui Timotei, apostolul numeşte Casa lui Dumnezeu „stâlpul şi temelia adevărului”. Dar ce a devenit ea sub responsabilitatea omului? „O casă mare”[1], care are nu numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ, unele pentru cinste, celelalte pentru necinste. În privinţa aceasta nu trebuie să ne mirăm. Este adevărat, Casa a fost încredinţată omului pentru administraţie, şi de aceea cu siguranţă ne putem aştepta la regres şi decădere. Dar Dumnezeu să fie lăudat! Temelia ei tare stă. Ea rezistă în toate timpurile şi în toate încercările, şi ea poartă o pecete dublă: pe de o parte Domnul cunoaşte pe toţi care sunt ai Lui (hotărârile lui Dumnezeu sunt sigure şi durabile), şi pe de altă parte, toţi cei care rostesc Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege (omul este răspunzător). Apostolul învaţă în mod corespunzător pe credincioşi, să se curăţească de vasele de necinste şi să năzuiască după neprihănire, credinţă, dragoste şi pace împreună cu aceia care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată – punerea deoparte şi strângerea în jurul Lui, al cărui Nume este „Cel sfânt şi adevărat”. Ce va deveni marea mulţime a celor care mărturisesc că sunt creştini, ne arată 2 Timotei 3: ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduieşte puterea. Sfârşitul este decăderea totală, care va fi însoţită de arătarea omului păcatului, a lui antihrist (2 Tesaloniceni 2).
Vedem astfel, că această Casă a lui Dumnezeu poate fi privită sub două, sau chiar trei puncte de vedere total diferite, şi aşa este ea privită în Cuvântul lui Dumnezeu. Sub acest aspect (ca şi în altele) „Casa” se deosebeşte de „trup”. În trupul lui Hristos nu pot fi niciodată mădulare moarte; simplii mărturisitori, fără viaţă spirituală, sunt total excluşi, căci Duhul Sfânt este cel care alcătuieşte trupul. Dar vom reveni mai târziu la aceasta, dacă va voi Dumnezeu. Desconsiderarea acestui fapt a dat deja naştere la multă încurcătură, şi încă mai dă.
Rezumat
Să recapitulăm pe scurt, ce am studiat.
- Hristos, lepădat ca Mesia de poporul Său Israel, construieşte Adunarea (Biserica) Sa pe pământ. Ceea ce era până atunci ascuns în hotărârile lui Dumnezeu şi nu a fost făcut cunoscut neamului de oameni, se desfăşoară. Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care are viaţa, viaţa divină, în Sine Însuşi (dovedită prin înviere), este fundamentul acestei clădiri şi îi oferă tărie şi durabilitate. Satan nu poate face nimic împotriva ei. Rezultatul final al acestei lucrări a Meşterului Ziditor divin este victoria deplină. Toţi cei care aparţin acestei construcţii, sunt pietre vii şi o preoţie sfântă.
- dunarea este un locaş al lui Dumnezeu în Duhul. Dumnezeu a vrut să aibă o Casă pe pământ. În prima parte a istoriei acestui pământ, Dumnezeu nu a locuit la om, nici la Adam, când acesta era în starea de nevinovăţie, nici la Avraam, „prietenul” lui Dumnezeu. Abia numai după ce Israel a fost eliberat din Egipt, chiar dacă era numai o eliberare exterioară, şi ca popor eliberat a plecat spre Canaan, Dumnezeu a venit la el, ca să locuiască la el în norul de slavă (compară cu Exodul 15.13; 29.46). Ca urmare a eliberării adevărate prin Hristos, a venit Duhul Sfânt pe pământ, ca din Iudei şi păgâni să alcătuiască un Templu spiritual, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Templul de odinioară a fost clădit din pietre naturale, era o Casă pământească. Acea Casă era temporală, făcută de mâinile oamenilor, aceasta este veşnică, clădită de Dumnezeu Însuşi. În Hristos astăzi „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul”, şi în Apocalipsa 21,3 o regăsim într-o slavă strălucitoare, „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Nu se spune cine este Meşterul Ziditor, nici în 1 Petru 2, şi nici în Efeseni 2: Casa se construieşte şi creşte spre desăvârşire; se adaugă pietre, şi anume pietre vii. Fără îndoială la început Casa a fost în înfățișarea ei exterioară, ceea ce a fost dintotdeauna în planul lui Dumnezeu şi în hotărârea Lui veşnică: o Casă sfântă, constituită din credincioşi adevăraţi. Dar nu a rămas mult timp aşa. Dacă mergem la execuţia efectivă a lucrării, aşa cum ea s-a desfăşurat înaintea ochilor oamenilor, acesteia se adaugă elementul uman, şi avem
- asa lui Dumnezeu sub responsabilitatea oamenilor (1 Corinteni 3). Şi acum ea este „clădirea lui Dumnezeu”, dar El are „colaboratori”. Oamenii sunt cei care clădesc, şi desigur în acest caz nu durează prea mult, până se arată decăderea. Fundamentul a fost bun, dar clădirea deasupra a fost cu lipsuri. Chiar din timpurile cele mai de la început au fost aduse învăţături greşite de lucrători, care nu s-au ţinut aşa de strâns de adevăr, aşa cum apostolii li l-au transmis, şi în mijlocul credincioşilor au fost introduse suflete, care nu aveau viaţă din Dumnezeu. Aceasta s-a dezvoltat aşa de rapid, că apostolul Pavel, scurt înainte de moartea sa, a trebuit să pună înaintea ochilor copilului său Timotei
- area Casă şi tot ce era în ea. Fundamentul tare al lui Dumnezeu a rămas nemişcat, ca întotdeauna, dar apartenenţa la Casă nu mai oferea nicio garanţie că este protejată împotriva legăturii cu răul şi necurăţia. Era necesară separarea în interiorul Casei, dar aceasta nu însemna izolarea, ci o unire a celor separaţi, a vaselor de cinste, „sfinţite, folositoare Stăpânului Casei, destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 2.21). În legătură cu aceasta stau timpuri grele, periculoase, în care majoritatea celor care mărturisesc că sunt creştini au numai o formă exterioară de evlavie, dar fără putere lăuntrică, şi mulţi se vor îndepărta total de creştinism, „nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (compară cu 2 Timotei 3.3-4). Sfârşitul este răpirea credincioşilor adevăraţi în cer şi, aşa cum am spus, decăderea totală a mulţimii rămase în urmă.
Adnotare
[1]Este greu de înţeles, că unii comentatori ai acestui loc spun, că aici incontestabil ne putem gândi la aceleaşi relaţii, ca şi în Matei 13.38. Singura asemănare constă însă în aceea, că într-un loc se vorbeşte despre grâu şi neghină, în celălalt despre vase de cinste şi de necinste. În rest cele două tablouri sunt foarte diferite. Tabloul despre Casă (compară şi expresia „temelia tare” din versetul 19 – acelaşi cuvânt ca şi în 1 Corinteni 3.11) exclude comparaţia cu „ţarina”.
Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993
Traducere: Ion Simionescu
Un om în Hristos
J. N. Darby
Importanţa anumitor capitole în Scriptură
Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.
Subiectele din 2. Corinteni 12 : Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului
Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.
Rolul legii
a) Legea pentru o creatură pe pământ
Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.
b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului
Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.
Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.
c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele
Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24 ), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.
Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui
Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31 ), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26 ).
Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21 ; Romani 6:7 ; 8:3 ; 6:10
Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3 ). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10 ).
* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7 ) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38 ).
Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.
Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne
Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.
Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici
Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos. Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22 ) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.
Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.
Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1
Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20 ). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3 – 4).
Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”
Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.
Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7 ; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.
Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.
„Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12
Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.
Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin
Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8 ). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.
A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo
A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.
Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul
Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.
Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru
Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.
Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.
Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală
În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12 , trei puncte importante:
1. omul în Hristos
2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte
3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.
Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.
Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre
Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.
Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei
Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.
Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată
Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.
Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească
Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.
Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ).
Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii
Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14 ), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.
Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.
Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă
Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.
Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare
Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).
Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos
Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9 ). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.
Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire
Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.
Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o
Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.
Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră
Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.
Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu
Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.
Calea tăriei este simţirea slăbiciunii
Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?
Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos
Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.
Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5 ). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.
Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele
Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2 – 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.
Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată
În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.
Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu
Cunoasterea personala a lui Dumnezeu. Afla principiile care stau la baza relatiei noastre cu Dumnezeu.
Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…
Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.
Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”1
Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.
Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …
Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.
Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”2
În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.
Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.3 Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.
Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…
Cum trecem peste această prăpastie? …
Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.
Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”5 Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6
După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8
El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.
Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…
Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.
Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”10
Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”11
Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”13
Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14
Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?
Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.
Viaţa dusă pe cont propriu |
Eul se află la cârma vieţii
Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare |
Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos |
Iisus Se află la cârma vieţii
Eul este supus lui Iisus Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa |
Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?
Care cerc ai dori să descrie viaţa ta?
Începe o relaţie cu Iisus Hristos…
Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.
Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:
„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.”
Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!
Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!
Dincolo de credinţa oarbă, De Paul E. Little
Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…
E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?
De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.
A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).
Viaţa lui Iisus Hristos
În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!
Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).
Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).
Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”
Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”
„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).
Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).
Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?
Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.
(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.
(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.
(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.
Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.
Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.
(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).
Dovezi din viaţa lui Isus Cristos
Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.
Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.
Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.
Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.
La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).
A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.
El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).
A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.
A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.
Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.
Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!
Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…
Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.
Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.
Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.
Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.
Moartea lui Iisus
Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.
Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.
În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.
A fost învierea lui Iisus doar o legendă?
Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.
În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.
Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.
O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.
Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.
O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.
Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.
Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.
Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.
Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:
Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.
În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.
Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.
Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos
Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.
Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”
Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.
Ce spune Biblia despre Anticrist?
Puțină lumină despre o temă fascinantă care este des neînțeleasă.
Anticristul este opusul lui Isus. Exact cum Hristos a venit pe pământ pentru a face voia lui Dumnezeu; Anticristul va veni să facă voia lui Satan. El va fi întruchiparea lui Satan sub forma unui om.
Întreaga ambiție a lui Satan este să fie la fel ca Dumnezeu în putere și măreție, iar el lucrează la asta cu tot ce poate, zi și noapte. „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:4) Intenția lui este să îl înlocuiască pe Dumnezeu și îl va trimite pe Anticrist ca cel cu care să facă aceasta. Anticristul va nega necesitatea omului de a avea nevoie de Dumnezeu, și se va autoproclama ca și conducător ar acestei lumi.
Dar ce fel de oameni ar fi voitori să accepte un asemenea trimis al lui Satan ca și Domn? Este posibil ca lumea în care trăim acum să fi ajuns într-o asemenea stare?
Isus Hristos venit în fire
Duhul care predomină în lume este „duhul Anticristului”, iar acesta lucrează încă de la începutul bisericii (1 Ioan 4). Acest duh poate fi însumat din fiecare duh care nu-L mărturisește pe Isus venit în fire. Acesta susține că Isus a avut ceva care noi nu avem, că El era divin, că El nu avea pofte și plăceri precum un om normal, și că de aceea, de fapt, nu a putut El să nu păcătuiască.
Acest duh poate fi însumat din fiecare duh care nu-L mărturisește pe Isus venit în fire.
Dar noi credem ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu, El a avut acceași carne și sânge ca și noi.
„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi* El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.” (Evrei 2:14)
El a avut aceleași pofte și plăceri, care au făcut ca și El să fie ispitit, și El a trebuit să lupte pentru a se păzi de a la păcătui. El a avut Duhul Sfânt de la Tatăl din cer pentru a-L îndruma, a-L întări și pentru a-L ajuta. Din pricina vieții Lui, a făcut El aceeași viață posibilă și pentru noi, și de aceea, noi putem să Îl urmăm pe calea pe care El a deschis-o prin fire și înapoi la Tatăl.
Dar ca să putem recunoaște asta, noi trebuie să facem eforturi, să luptăm aceeași luptă pe care a luptat-o și El, să luptăm împotriva păcatului pe care îl avem în natura noastră omenească în urma căderii din Grădina Edenului. Majoritatea oamenilor nu vor să facă asta. Și astfel, duhul lui Anticrist primește putere. El arată oamenilor o cale mai ușoară.
Despărțirea dintre Dumnezeu și om
Despărțirea dintre Dumnezeu și om
Astfel, li se permite necurăției și păcatului să trăiească, iar omul se îndepărtează mai mult și mai mult de Dumnezeu – care este de fapt exact intenția lui Satan. Majoritatea lumii a cedat acestui duh, pentru că le permite să trăiască comfortabil, fără o conștiință vinovată. Asta s-a făcut sub acoporirea religiei, și prin iertarea păcatului fără încetarea înfăptuirii acestuia, în trecut. Totuși, în timpurile de acum în care trăim noi, umanismul își ia din ce în ce mai mult rolul pe care religia obișnuia să îl joace. Omenirea se bazează mai mult și mai mult pe ea însăși și este autoguvernată, decât să fie condusă de o altă „putere superioară”.
Descoperirea lui Anticrist
Toate acestea se pregătesc pentru ca însuși Anticrist să apară și să elimine orice pretenție de a fi religie. El îl va îndepărta cu totul pe Dumnezeu. El va face semne și minuni pentru a dovedi lumii o dată și pentru totdeauna că doar omul însuși este destul. (Apocalipsa 13:13-14)
O forță… care să realizeze toate gândurile și visele lor de pace și armonie pe pământ…fără vreun cost din partea lor înșiși.
Omenirea este pregătită să primească chiar o asemenea persoană. Cineva care nu se amestecă cu viețile lor confortabile – cineva care va fi o forță din-afara lor care să le realizeze toate gândurile de pace și de armonie pe pământ; o lume a toleranței, dragostei și a bunăvoinței, fără niciun fel de costuri pentru ei personal. Anticristul va fi capabil să împlinească toate acestea.
Numele Anticristului a fost de-a lungul timpului sinonimul răului, dar adevărul este că atunci când se va descoperi, majoritatea oamenilor nu îl vor recunoaște așa cum este el de fapt. El nu va fi o persoană respingătoare; din contră, el va fi cineva talentat și ambițios ca să rezolve problemele lumii. El va promova procesul care este deja pe cale să devină realitate; ca lumea să devină un paradis creat de mâna lui însuși, fără Dumnezeu. Lumea va crede că cu Anticrist la cârmă, omenirea poate realiza orice.
„Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.” (Apocalipsa13:6)
Când se va întâmpla asta, atunci Satan va fi primit ceea ce și-a dorit mereu. El va fi văzut ca egalul lui Dumnezeu. El va avea controlul unei lumi care nu are nevoie de Dumnezeu.
Mireasa lui Hristos
Dar mai sunt cei care nu au respins și nu vor respinge Evanghelia lui Hristos; cei care sunt interesați în a termina-o cu păcatul pe care ei îl văd că locuiește în ei, pentru a se putea uni cu Dumnezeu. Aceștia nu vor fi înșelați, pentru că pentru ei, păcatul este din extrem de păcătos. (Romani 7:13) Din cauză că ei au fost extreme de treji de vegheatori la orice duh care tolerează păcatul, lor le va fi permis să vadă Anticristul descoperindu-se; ei îl vor vedea exaxct așa cum este el.
Când se va întâmpla asta, ei Îl pot aștepta pe Hristos să se întoarcă ca să Își ia Mireasa acasă să fie cu El. Odată ce ei au fost răpiți, și și-au primit răsplata pentru credincioșia lor, Anticristul va avea vrâu liber. (2 Tesaloniceni 2:6-7) Acesta va fi un timp oribil pe pământ. Atunci se va descoperi adevărata natură rea a lui Anticrist. Când lucrurile vor fi devenit pe cât de rău posibil, atunci când nevoia va fi cea mai mare, Hristos se va reîntoarce cu Mireasa Lui.
Pământul va experimenta o mie de ani pentru a învăța cât de neprihănită, dreaptă, adevărată și cât de bună este voia desăvârșită a lui Dumnezeu, liber de înșelăciunea celui rău.
Atunci El îl va distruge pe Anticrist cu suflarea gurii Sale, și lumea va vedea cât de lipsit de putere este de fapt Anticrist. Isus va prelua controlul conducerilor pământului, satan va fi legat și aruncat în Adânc, și pământul va experimenta o mie de ani pentru a învăța cât de neprihănită, dreaptă, adevărată și cât de bună este voia desăvârșită a lui Dumnezeu, liber de înșelăciunea celui rău. Iar cei care s-au păstrat curați față de duhul Anticristului și L-au urmat credincioși pe iubitul lor Isus pe urmele pe care Le-a pregătit El pentru ei, vor trăi și vor împărăți cu Hristos în acest mileniu. (Apocalipsa 20) A lor va fi împărăția cerului, pentru totdeauna!
ANTICRISTUL ȘI PROROCUL MINCINOS – VERSETE BIBLICE
Cei care știm că va veni Anticrist-ul, care este „prima fiară” despre care citim în Apocalipsa 13:1-10, știm și că, potrivit Scripturii, va fi și o „a 2-a fiară”, care va conlucra cu cea dintâi. Ce putem ști despre „a 2-a fiară” numită în Biblie și „prorocul mincinos”? Ce putem deduce din ceea ce spune Cuvântul Lui Dumnezeu? Să vedem versetele despre fiară.
În primul rând, să vedem versetele care fac referire directă la „a doua fiară”:
- Apocalipsa 13:11-18 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată) Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea (răcnea) ca un balaur. 12 Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13 Săvârşea semne mari (minuni extraordinare), până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. 14 Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele (minunile) pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei (celei dintâi). Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. 15 I s-a dat putere [de asemenea] să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. 16 Şi a făcut ca toţi [la fel]: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn [o inscripție, ștampilată] pe mâna dreaptă sau pe frunte 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul [inscripția ștampila] acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. 18 Aici e [loc pentru] înţelepciunea [o cerere de înțelepciune pentru interpretare]. Cine are pricepere (minte pătrunzătoare și suficientă perspicacitate), să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om [numărul unui anumit om]. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.”
Notă: din punct de vedere profetic, coarnele semnifică putere și autoritate.
- Apocalipsa 16:12-16 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată) „Al şaselea [înger] a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea [pentru venirea] împăraţilor care au să vină din Răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte [săritoare]. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite (minuni, miracole) şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. 15 „Iată , Eu vin ca un hoţ. Ferice (binecuvântat, de invidiat) de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” 16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.”
- Apocalipsa 19:19-20 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată)„Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel [Isus] ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. 20 Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul (ștampila,inscripția) fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.”
- Apocalipsa 20:10 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată)„Şi diavolul, care-i înşela [conducându-i în rătăcire și seducându-i], a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor (pentru totdeauna, veșnic).”
În tabelul următor, sunt prezentate schematic câteva puncte cheie.
Urmează câteva idei pe marginea acestor versete.
Este numit a doua fiară dar și prorocul mincinos (Apocalipsa 13:11,16:13,19:20,20:10).
Când este menționată pentru prima dată cea de-a doua fiară, în Apocalipsa 13:11-18, aceasta este numită „o altă fiară”, pentru ca ulterior să fie numită „prorocul mincinos”, în Apocalipsa 19:20 „Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul (ștampila, inscripția, marca) fiarei şi se închinaseră icoanei ei...” Această informație confirmă că el este cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13. Toate acestea sunt corelate cu informațiile din Apocalipsa 16:12-16 și Apocalipsa 20:10.
Va sluji ca proroc, dar va fi unul fals (Apocalipsa 16:13,19:20,20:10).
Unii predicatori, și nu numai, sunt de părere că prorocul mincinos va fi un papă catolic sau un alt lider religios important al bisericilor tradiționale creștine. Alții spun că ar putea foarte bine să fie un proroc mozaic evreu. Cuvântul pe care l-a folosit apostolul Ioan în limba greacă originală și tradus în limba română prin „proroc mincinos”, este „pseudoprophētēs”, care înseamnă „profet fals, ghicitor fals sau impostor religios” (conform „Strong’s Concordance”). „Fals” înseamnă „contrafăcut, a nu fi ceea ce pretinde că este, neautentic, care are doar aparența adevărului”. Isus a folosit același cuvânt când ne avertiza că vor fi proroci mincinoși în Matei 7:15,24:11,24 și Marcu 13:22. Regăsim același termen în Luca 6:26. În toate aceste instanțe, termenul îi descrie pe cei care „pretind că sunt proroci”. În Faptele Apostolilor 13:6, citim despre Bar-Isus, al cărui nume tradus este „Elima” și care este descris ca fiind un vrăjitor, un proroc mincinos, iudeu.
- Faptele Apostolilor 13:6-12 „După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, proroc mincinos, un iudeu, cu numele Bar-Isus, 7 care era cu dregătorul Sergius Paulus, un om înţelept. Acesta din urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul şi şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu. 8 Dar Elima, vrăjitorul – căci aşa se tâlcuieşte numele lui –, le stătea împotrivă şi căuta să abată pe dregător de la credinţă. 9 Atunci, Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el 10 şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? 11 Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric şi căuta bâjbâind nişte oameni care să-l ducă de mână. 12 Atunci, dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.”
În versetele de mai sus, vedem cum Pavel l-a demascat pe slujitorul diavolului și a prorocit corect, că urma să fie orb pentru un timp. Nu putem decât să sperăm că Elima și-a dat seama care era adevărul, a renunțat la căile lui rele și s-a întors la Domnul.
Este uimitor cât de bine l-a caracterizat Pavel pe prorocul mincinos (vrăjitorul) Elima: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?” Cele spuse de Pavel ne dă o oarecare idee despre caracterul celui care va fi „prorocul mincinos” al lui Anticrist.
Va arăta ca un miel cu două coarne dar va vorbi ca un balaur (Apocalipsa 13:11).
Această descriere ne face să concluzionăm că va părea că este o persoană destul de plăcută, dar ceea ce va ieși din gura lui va fi feroce, înfiorător, urât sau murdar. Cum ar putea fi altfel ceea ce spune un balaur, un dragon? Fără îndoială că va putea să pară destul de drăguț, dar să nu uităm că nu numai că va vorbi ca un balaur dar va și vorbi pentru balaur, care este diavolul, șarpele cel vechi, cum mai este numit în Apocalipsa 12:9,14; 20:9.
Va avea și va folosi puterea și autoritatea primei fiare, a Anticrist-ului, când este în prezența lui (Apocalipsa 13:12a).
Acest verset spune „Ea a exercitat toată autoritatea primei fiare, în locul ei…” (NTLR). În textul original, în limba greacă spune că „fiara exercita toată autoritatea primei fiare, în prezența acesteia”. Aceasta înseamnă că are toată puterea și dreptul de a controla totul, așa cum are fiara dintâi și le folosește în locul acesteia, în fața ochilor acesteia. Pentru majoritatea dintre noi pare foarte ciudat ca un lider politic să aibă un proroc care să exercite puterea și autoritatea acelui lider, în prezența lui, în loc s-o facă el însuși. Majoritatea liderilor din zilele noastre, sunt președinți care au vice-președinți sau prim-miniștri care-și exercită puterea împreună cu alți oficiali aleși. Sunt mai multe forme de guvernământ despre care avem cunoștință, dar trebuie să recunoaștem că cea pe care o vedem aici, este ceva total diferit. Pe măsură ce continuăm să studiem, vom vedea mai multe dintre acțiunile celei de-a doua fiare, care au loc în prezența celei dintâi. Nu ne este neapărat ușor să înțelegem această „formă de guvernământ”. Ce știm despre autoritatea primei fiare? „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2); de asemenea știm că „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 13:5); precum și că „M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.” (Apocalipsa 6:2).
Va face ca Pământul și toți locuitorii lui să se închine primei fiare a cărei rană de moarte va fi fost vindecată (Apocalipsa 13:12b).
Prima fiară a avut o rană care ar fi trebuit să-i cauzeze moartea. Apocalipsa 13:3-4 spune, „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. 4 Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?””
Deci când primește fiara dintâi rana de moarte de care se folosește prorocul mincinos ca s-o înalțe și să-i facă pe locuitorii Pământului să i se închine? Se pare că prima fiară va fi un lider politic de succes, cu victorii răsunătoare în diferite bătălii sau situații limită și cineva va încerca să-l asasineze, sau cel puțin așa va părea. Prorocul lui mincinos va folosi la maximum acest prilej ca să-l ridice în ochii mulțimii și să-l declare dumnezeu. Unii cred chiar că prorocul mincinos va face o „minune de vindecare”. Nu găsesc suport biblic pentru o astfel de idee, dar pot înțelege de ce unii pot crede în acest fel.
Va face semne mari (minuni extraordinare) (Apocalipsa 13:13).
În vremurile în care trăim, sunt posibile tot felul de trucuri. Un verset din 2 Tesaloniceni care face referire la Anticrist, este clar în această privință:
- Arătarea lui [a celui nelegiuit, a lui Anticrist] se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de [pretinse] minuni, de semne şi puteri [toate fiind] mincinoase – 2 Tesaloniceni 2:9.
Va fi greu de spus cât va fi adevărat și cât va fi fals dintre semnele pe care le va face prorocul mincinos și probabil doar Dumnezeu va știi adevărul pe deplin. Cu siguranță că prorocul mincinos, al lui Anticrist (prima fiară), cu ajutorul stăpânului său Satan, va înșela pe mulți.
Va face chiar să coboare foc din cer, în văzul tuturor (Apocalipsa 13:13b).
Această parte din agenda lui de lucru, va atrage atenția în mod deosebit. Va coborî „foc” în mod literal sau se va folosi de un fulger, de o lumină laser sau de cu totul altceva? Nu știm deocamdată. În Vechiul Testament, prorocul Ilie s-a rugat și a coborât foc din cer. Pare posibil ca acest proroc mincinos să fie un „Ilie fals”. Sunt versete care spun ca Ilie trebuie să vină înaintea Lui Mesia (Maleahi 4:3-6), despre care creștinii știu că deja s-au împlinit prin Ioan Botezătorul (Matei 17:10-13). Dar evreii încă mai așteaptă împlinirea lor. Pe parcursul acestui articol, vom dezbate mai pe larg posibilitatea ca „prorocul mincinos” să fie un „Ilie-fals”.
Va fi un înșelător; îi va înșela pe locuitorii Pământului (nu și pe credincioși) (Apocalipsa 13:14).
A doua fiară, va fi un înșelător în multe privințe. Prin poziția și faptele sale îi va înșela pe cei pierduți. Unii spun că Apocalipsa 13:14 dovedește că Răpirea va fi pre-tribulaționistă, pentru că spune că creștinii nu sunt prezenți. Dar aceasta este o interpretare falsă. Dacă luăm în considerare toate versetele implicate, putem vedea că cuvintele „locuitorii Pământului” sunt folosite de Ioan când face referire la cei care o urmau pe fiară.
Iată ce spune de fapt acest verset: „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele (minunile) pe care i se dăduse să le facă în faţa [celei dintâi] fiare. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie [mică] şi trăia” Apocalipsa 13:14 (între paranteze sunt explicațiile din traducerea Biblia Amplificată).
Cu alte cuvinte, aceștia sunt cei care nu cred în Isus (cei care iubesc întunericul mai mult decât lumina), care sunt înșelați; credincioșii, care știu adevărul nu vor fi înșelați. Aceeași idee o vedem și în 2 Tesaloniceni 2:9. În Matei 24:4, Marcu 13:5 și Luca 21:8 , versete în care Domnul ne avertizează despre aceste vremuri, Isus spune: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”. Isus ne spune nouă poporului Său, adică creștinilor să nu ne lăsăm înșelați, arătând dinainte ca aceste lucruri să se întâmple, că vom fi prezenți în acele vremuri.
- Apocalipsa 13:5-10 I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni [3 ani și ½ ]. 6 Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. 7 I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. 8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. 9 Cine are urechi, să audă! 10 Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.
Sfinții au nevoie de multă răbdare și credință, pentru că vor fi aici. În versetul 8 Ioan spune că cei care o vor urma pe fiară și i se vor închina, sunt cei ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieții. Cred că Ioan face din nou referire la necredincioși, dar nu spune că creștinii nu vor fi pe Pământ. Dimpotrivă, în versetul 7, citim că sfinții sunt prezenți și chiar că lui Anticrist i se va fi dat putere să-i învingă și să stăpânească peste toți oamenii.
A doua fiară sau prorocul mincinos va avea abilitatea de a-i înșela pe mulți, nu doar pentru că oamenii se vor mira de semnele și minunile mincinoase pe care le face, ci și pentru că este parte din planul Lui Dumnezeu, așa cum arată versetele următoare:
- 2 Tesaloniceni 2:9-12 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase 10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: 12 pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.
Cei care vor crede înșelătoria ca fiind adevăr, vor fi cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Dumnezeu le va trimite „o lucrare de rătăcire”, ca urmare a faptului că au ales întunericul în locul luminii.
Va porunci celor pe care i-a înșelat să facă o icoană (statuie) după chipul fiarei (Apocalipsa 14b).
Și i se va da putere să dea suflare icoanei fiarei și ca urmare icoana va putea vorbi (Apocalipsa 13:15a).
El sau statuia făcută la porunca lui și căreia i se va da suflare, va face ca cei care nu se vor închina icoanei fiarei să fie omorâți (Apocalipsa 13:15b).
Despre această statuie/icoană a lui Anticrist, cea dintâi fiară, citim în cartea Daniel și în Evanghelii, unde apare denumită „urăciunea pustiirii”. Unii au încercat să spună că aceste profeții s-au împlinit deja prin Antiochus IV Epiphanes, în jurul anului 168 î.Hr., precum și de către alții, dar nu este așa, pentru că toate acestea urmează să se întâmple. Cu siguranță nu s-au împlinit înainte ca Isus să vină în trup, pentru că El însuși a spus că urmează să se întâmple. Alții spun că romanii au pângărit Templul cu o statuie cu puțin înainte de căderea Ierusalimului în 70 d.Hr., dar Biblia arată clar că acest lucru nu se poate întâmpla înainte ca „fiara” despre a cărei statuie sau icoană este vorba, să stăpânească peste tot Pământul, să se declare pe sine însuși drept dumnezeu și să-și pună „chipul” în Templul din Ierusalim (care la momentul acestei scrieri, 25/08/2018, încă nu a fost reconstruit).
- Daniel 8:11 S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt.
- Daniel 9:27 „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”
- Daniel 11:30b-31 „… el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. 31 Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.”
- 2 Tesaloniceni 2:4 „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”
- Marcu 13:14 „Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă –, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi….” Citat și în Matei 24:15.
Mulți evrei vor crede că prima fiară, Anticrist-ul, este Mesia lor. Vor cădea pradă înșelăciunii pentru că Dumnezeu îi va lăsa să fie înșelați de acesta. Israelul L-a respins pe Fiul Lui Dumnezeu, pentru că-și doreau un Mesia care să fie cum va fi Anticristul, nu cum a fost adevăratul Cristos care a venit deja. Dar când vor vedea evreii că „Mesia lor” oprește „jertfa necurmată” care se va fi adus în Templu, unde se va auto-intitula ca Dumnezeu și unde prorocul mincinos îi va expune icoana (sau statuia), poruncind tuturor să i se închine, își vor da seama că au fost înșelați. Ei cunosc bine „Cele zece porunci”, care încep cu „să nu ai alți dumnezei în afară de mine și să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor… Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti”. Atunci toată mascarada se va încheia. Evreii vor trebui să fugă, pentru că ura contra lor (antisemitismul), care va fi fost ascuns până la acel moment va fi dat pe față și va ajunge la apogeu. De aceea Isus a spus: „cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi”. Imediat după ce Cei doi martori vor fi uciși, în Apocalipsa 11:7, va începe prigonirea evreilor. Până la acel moment nu va fi posibilă pângărirea Templului, dar când Cei doi martori ai Lui Dumnezeu vor fi uciși, jertfele vor înceta, urâciunea pustiirii va fi instalată în Templu și va fi impusă închinarea înaintea fiarei.
Acesta va fi cel mai periculos timp, atât pentru evrei cât și pentru creștinii adevărați, pentru că imediat va urma impunerea semnului fiarei.
- Apocalipsa 13:16-17 Şi a făcut ca toţi [la fel]: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn [o inscripție, ștampilată] pe mâna dreaptă sau pe frunte 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul [inscripția ștampila] acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.
Creștinii vor fi fost deja persecutați, dar nu la nivelul la care vor fi după ce fiara se va declara pe sine ca fiind Dumnezeu. Fără semnul fiarei, nimeni nu va putea cumpăra sau vinde nimic. Semnul va fi numele sau numărul numelui fiarei. Acceptarea semnului va echivala cu supunerea înaintea celui rău, ceea ce este mai rău decât a renunța la credința în Isus. Biblia spune:
- Apocalipsa 14:9-13 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. 11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! 12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” 13 Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!
Nu va fi vorba doar de acceptarea semnului. Va fi vorba și despre închinare. Imaginea fiarei căreia i se va da viață sau prorocul mincinos (este greu de spus exact care dintre ei, după felul în care sunt scrise versetele inclusiv în textul original) va porunci ca toți să se închine fiarei și să primească semnul acesteia, sau nu vor putea cumpăra și nici vinde nimic.
Cred că atunci va fi momentul când vor avea loc evenimentele celei de-a cincea peceți (martiriul). Pecețile a șasea și a șaptea (Răpirea) se vor întâmpla la scurt timp, de asemenea. Toți cei care vor fi prinși că nu se vor închina lui Anticrist vor fi omorâți. Slavă Domnului, sperăm că această perioadă va fi doar de 3 zile și ½, pentru că credem că Răpirea va avea loc când Cei doi martori vor învia și vor fi ridicați la cer.
Aceasta este a cincea pecete:
- Apocalipsa 6:9-11 Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10 Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” 11 Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.
Pecețile a șasea și a șaptea sunt răpirea bisericii la cer (Apocalipsa 5:12-17,8:1). Unii încearcă să spună că toate versetele biblice care spun că „soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge”, fac referire la „A doua venire a Domnului”. Dar în acest caz este cu siguranță vorba de Răpire, pentru că Domnul spune că se va întâmpla când Își va strânge poporul la El, sus în văzduh. La Bătălia de la Armaghedon, care va avea loc imediat înaintea celei de ”A doua veniri”, Domnul nu-și va ”strânge poporul”, cum va fi făcut deja, ci va veni însoțit de ai Lui.
Pecețile a șasea și a șaptea au loc la timpul răpirii. Iată câteva dintre versetele implicate: Apocalipsa 5:12-17, Apocalipsa 8:1, Matei 24:15-31, Marcu 13:14-27, Luca 21:20-27.
Idea că biserica dispare într-o Răpire secretă este doar un mit care este foarte departe de adevăr. Răpirea este un eveniment global atât de mare încât va fi văzut de pe întregul Pământ. Domnul va cutremura Pământul și cerurile. Se va face întuneric și cerul se va rula ca un sul. Iar Domnul Isus va apărea pe nori albi strălucitori, în toată gloria Lui și totul se va opri în loc pentru El. Mai multe detalii despre acest glorios eveniment și multe versete care să-l confirme, găsiți în articolul „Orice ochil Îl va vedea“.
Cu atât de multe învățături greșite despre Răpire și idei false propagate prin filme, cărți sau alte forme de mass-media, nu putem găsi adevărul decât citind Biblia în mod personal și dedicat. Orice citim, vedem sau auzim trebuie filtrat prin adevărul Cuvântului Lui Dumnezeu. Chiar dacă aceasta nu este o problemă de care să depindă mântuirea, este important să cunoaștem adevărul din mai multe motive. Dacă avem o concepție falsă, nu avem o bază solidă pe care să construim mai departe, pentru că adevărul nu poate fi susținut decât de adevăr. Domnul nu ne va descoperi mai mult despre nici un subiect, dacă comentăm contra adevărului. Este foarte probabil ca unii credincioși să-și piardă credința și să cadă pradă înșelăciunii celui rău, pentru că atunci când lucrurile nu se vor derula cum se așteptau, se vor îndoi de Domnul și de adevărul Cuvântului Lui. Cred că în primul rând, Domnul vrea să fim pregătiți. Și nu este vorba despre a strânge provizii de apă și mâncare. Domnul vrea să știm că vor veni necazuri pentru biserica Lui din zilele din urmă. El vrea să rămânem tari în credință și să nu cădem pradă înșelăciunilor celui rău. De asemenea vrea să-i putem ajuta pe ceilalți. Chiar dacă opiniile noastre despre ce va fi în zilele din urmă sunt diferite Dumnezeu are Cuvântul și adevărul Lui și vrea să-l cunoaștem, oricare ar fi acela.
A doua fiară sau prorocul mincinos îi va ajuta pe balaur și pe Anticrist să se alieze cu liderii și conducătorii Pământului pentru Bătălia de la Armaghedon (Apocalipsa 16:13-16).
Vor fi șapte îngeri speciali care vor turna cele șapte potire ale mâniei Lui Dumnezeu, după ce biserica va fi luată de pe Pământ la Răpire și după ce cei 144000 de evrei vor fi pecetluiți. Al șaselea înger îi va ajuta de fapt pe cei răi să se pregătească pentru Armaghedon. Iată versetele:
- Apocalipsa 16:12-16 „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. 13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. 14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. 15 „Iată , Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” 16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.”
Cea de-a doua fiară va fi prinsă și învinsă la Bătălia de la Armaghedon (Apocalipsa 19:20a).
Prorocul mincinos și Anticrist-ul vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă (Apocalipsa 19:20b,20:10).
Bineînțeles că cei care sunt în tabăra întunericului pierd și Domnul învinge. Nu doar prima fiara, care este Anticristul și a doua fiară, care este prorocul mincinos vor fi prinși și aruncați în iazul de foc dar și balaurul va fi prins (Apocalipsa 20:1-3). El nu va fi aruncat încă în iazul de foc, ci va fi legat în Adânc și intrarea va fi pecetluită, pentru următorul mileniu, timp în care va fi Domnia de 1000 de ani a Lui Isus Cristos. Pe urmă, va fi eliberat pentru un „timp scurt în care să înșele neamurile”. Îi va strânge pe toți cei răi de partea Lui și vor înconjura „tabăra sfinților și cetatea preaiubită” doar ca să fie toți mistuiți de focul coborât din cer. Diavolul va fi aruncat în iazul de foc și pucioasă unde vor fi fost deja aruncați prima și a doua fiară (Apocalipsa 20:7-10).
După trecerea în revistă a tuturor acestor puncte, aș vrea să le dezvolt puțin mai mult pe unele dintre ele.
În ce privește denumirea celei de-a doua fiare de proroc mincinos. „Strong’s Concordance” dă ca posibile definiții pentru termenul din limba greacă următoarele: „profet fals, ghicitor fals sau impostor religios” (conform). Să dezvoltăm puțin expresia „impostor religios”.
Evreii mozaici nu doar că așteaptă un Mesia, dar îl așteaptă și pe Ilie să vină înaintea Lui. Mulți cred că reconstrucția Templului din Ierusalim va grăbi venirea lui Mesia sau chiar că va veni să-i ajute să reconstruiască Templul. În același timp, ei așteaptă să se întoarcă Ilie pentru ca scenariul să fie complet.
Ilie a fost ridicat de Domnul la cer, într-un car de foc care a fost înălțat la cer într-un vârtej de vânt (2 Împărați 2:11-12).
Mulți evrei mozaici, la sărbătoarea anuală de Paște („Pesach”), pregătesc la masa de „Seder” un loc liber pentru Ilie și un pahar de vin. La anumite ceremonii, când părinții dau numele copilului sau fac circumcizia băieților („brit milah”), de asemenea au pregătit un loc liber în cinstea lui Ilie. În multe ritualuri săptămânale de încheiere a „Sabbath”-ului („Havdalah”) se cântă sau se recită versuri despre venirea prorocului Ilie Tișbitul, care să aducă cu El pe Mesia, Fiul lui David.
Ilie este foarte important pentru evreii mozaici, care păzesc Tora sau Legea lui Moise.
În cartea Maleahi, Ilie este văzut ca prevestitorul lui Mesia. Așa cum arată multe cântece evreiești, speranța lor este că Ilie va veni curând și Îl va aduce cu el pe Mesia, Fiul lui David. Maleahi a prorocit despre Ilie.
- Maleahi 4:3b-6 Zice Domnul oştirilor. 4 „Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb rânduieli şi porunci pentru tot Israelul! 5 Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. 6 El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”
Creștinii știu că aceste versete au fost împlinite prin Ioan Botezătorul, așa cum ne-a spus Isus. Dar evreii care L-au respins pe adevăratul Mesia, continuă să aștepte un Mesia și cred că înaintea Lui va veni Ilie. Acestea sunt versetele în care Isus ne-a vorbit despre Ilie.
- Matei 17:10-13 Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” 11 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. 12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.
În versetele următoare, îngerul Gabriel a prorocit despre Ioan Botezătorul, tatălui lui, Zaharia.
- Luca 1:12-20 Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut, şi l-a apucat frica. 13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. 14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. 15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. 16 El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. 17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători, la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” 18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.” 19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc, şi să-ţi aduc această veste bună. 20 Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.
Chiar dacă noi știm adevărul despre Ilie și Ioan Botezătorul, evreii mozaici nu îl vor crede și continuă în inimile și mințile lor să aștepte venirea lui Ilie și a unui „Mesia care să fie pe placul lor”.
Toate aceste lucruri pot crea un scenariu destul de ciudat. Adevăratul Ilie, ar putea fi unul dintre Cei doi martori, care va lua poziție contra prorocului-mincinos, care va fi și un fals Ilie.
Așa cum Pavel a spus despre Bar-Isus, care mai era numit Elima, înșelătorul va fi „plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri”, Și nu va înceta „să strâmbe căile drepte ale Domnului”, până la ultima lui suflare.
Ultimele zile ale zilelor din urmă, nu se pot compara cu nici o altă perioadă din istorie.
Dumnezeu îi va avea pe Cei doi martori ai Săi care vor predica Evanghelia și se vor împotrivi păcatului. Șarpele cel vechi, diavolul numit și balaurul, le va avea pe cele două fiare care vor căuta să împlinească planurile lui rele. Cei doi martori ai Domnului și cei doi slujitori ai celui rău vor împotrivi unii altora înaintea tuturor locuitorilor Pământului, și fiecare va alege de parte cui este.
Nu v-ați născut în aceste vremuri din greșeală. Așa cum Dumnezeu a ales-o pe Estera pentru timpul în care a trăit, la fel v-a ales și pe dumneavoastră, pentru acest timp. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi” (Iacov 4:8). Doriți să-i vedeți pe cei dragi și pe cei cărora le vestiți Evanghelia în viața de zi cu zi mântuiți și să nu meargă pe calea celui rău? Nivelul înșelătoriei care va veni peste oameni, va fi foarte înalt, iar presiunile care vor fi peste creștini, vor fi mai mari decât oricând de-a lungul istoriei. Cea mai sigură cale de a fi un martor al Lui Cristos, este de a-L avea cu adevărat ca Domn în inimile noastre, trăind pe placul Lui, urmând-ul pe deplin. Când cei pierduți vor vedea că nu mințiți, nici nu folosiți un limbaj vulgar sau injurios, se vor mira. Ca urmare, unii dintre ei vor fi atrași spre Dumnezeu, iar alții Îl vor respinge atât pe Domnul cât și pe dumneavoastră. Chiar dacă nu vor spune nimic, fiecare va avea una dintre cele două reacții. „Dragostea Lui Dumnezeu” lucrează în fiecare om; pe unii ne schimbă în bine, pe când alții resping tot ce ține de Domnul.
Să căutăm să trăim cât mai aproape de Domnul, indiferent în ce timp al istoriei ne aflăm. Dar dacă avem dreptate și chiar ne apropiem de sfârșit, este cu mult mai important să fim cât mai aproape de Isus. O viață trăită curat ne va ajuta să fim puternici și poate prin trăirea noastră și alții vor alege să se întoarcă la Cristos și să fie scutiți de moartea a doua și de chinul veșnic care o vor urma. Înșelătoria va atinge cote maxime, de aceea este mult mai bine să fim mântuiți de acum și adânc înrădăcinați în Cuvântul Lui Dumnezeu.
Să fim atenți și alerți, înșelătorii vor veni.
Legămintele din Biblie…
Legămintele divine sunt acte prin care Dumnezeu se limitează pe Sine să nu facă oamenilor răul pe care-l merită, ci să le facă prin har un bine.
Biblia se concentrează prioritar pe trei legăminte: Legământul lui Dumnezeu cu Avraam (,,toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“), legământul lui Dumnezeu cu Israel prin care le dă un rol mesianic în istorie și legământul lui Dumnezeu cu David, prin care casa davidică va produce împăratul și împărăția cea veșnică.
Preluăm aici un capitol din cartea ,,Ezechiel“ de Eric Scott, curs predat de Eric Scott, la Şcoala Biblică A.M.C. “Golgota”, din Tălmaciu în Ianuarie 2000. Traducerea și adaptarea îi aparțin lui Tim Dubhy. Am primit-o prin E_Mail. Iată cum se prezintă acest om în prefața cărții pe care a scris-o:
,,Eu nu sunt un teolog. De fapt, toată viaţa eu am lucrat pentru o companie de asigurări. Nu am fost niciodată la o Şcoală Biblică. Eu am fost mântuit în 1946 la o evanghelizare a lui Billy Graham. Atunci, împreună cu cei care s-au predat Domnului, am fost dus într-o încăpere pentru a fi consiliat. Billy Graham a venit, a dat mâna cu noi şi a spus: “Vreau să citiţi Evanghelia după Ioan de cinci ori! După aceea puteţi citi restul Scripturii.” M-am gândit că ar fi bine să fac ceea ce a spus Billy Graham şi am citit Evanghelia după Ioan de cinci ori. Atunci Dumnezeu a pus în inima mea o dragoste minunată pentru Scriptură; şi de atunci încoace tot studiez Cuvântul lui Dumnezeu.
Unii dintre voi poate spuneţi: “Nici eu nu sunt teolog; şi nici nu sunt prea inteligent.” … Atunci când ajungem la studierea Cuvântului lui Dumnezeu, inteligenţa nu mai contează. Ceea ce contează este relaţia cu Domnul Isus şi dependenţa de Duhul Sfânt.“
Trebuie să recunosc realitatea! Cartea este o încrengătură stufoasă și cere multă răbdare pentru a o parcurge. Totuși, conținutul este prezentat coerent și-l va răsplăti din plin pe acela care va avea răbdare să-l parcurgă. N-o citiți dintr-o dată. Luați-vă timp s-o parcurgeți pe îndelete, făcând-o, de exemplu, parte din timpul vostru zilnic de meditație și rugăciune.
Înainte de a vorbi despre ,,legămintele din Biblie“, Eric pleacă de la ,,filosofia istoriei“, prin contextul planului lui Dumnezeu cu lumea, coboară apoi la intențiile lui Dumnezeu în lucrarea de răscumpărare și numai după aceea ia pe rând legămintele, prezentându-le ca trepte integrante de revelație a intențiilor divine. Lectură plăcută și, mai ales, folositoare !
(Dacă știți de probleme cu copyright-ul privind această lucrare, vă rog să-mi comunicați și o voi scoate imediat din circuitul domeniului public).
INTRODUCERE
Dumnezeu ne-a lăsat această carte extraordinară ca să ne dea nişte informaţii incredibile, informaţii cu privire la programul Său cu planeta Pământ, cu privire la ceea ce El vrea să facă cu planeta Pământ. Ne vom facem ceva timp pentru a studia ceea ce teologii numesc …
“Filozofia istoriei” [Filozofia biblică a istoriei]
Trebuie să ştiţi că sunt trei întrebări majore pe care oamenii le pun:
- “De unde venim noi ?”
- “De ce ne aflăm noi aici ?”
- “Unde mergem noi ?”
Pentru a răspunde la aceste trei întrebări este nevoie de o “filozofie a vieţii sau a istoriei”. Biblia răspunde la aceste trei întrebări şi revelaţia biblică este de fapt acea “filozofie biblică a istoriei”. Cu alte cuvinte, Biblia ne spune de unde venim, de ce ne aflăm aici şi încotro mergem noi, care este ţinta noastră.
Un mare învăţător al Bibliei, dr. Showers, spune că, “pentru a înţelege istoria Bibliei, este nevoie de şase elemente”. Haideţi să vedem care sunt cele şase elemente!
- Filozofia biblică a istoriei trebuie să conţină un scop final
Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că toată istoria are un scop (o ţintă). Toată istoria se îndreaptă într-o anumită direcţie. Biblia ne spune care este ţinta finală – aducerea Împărăţiei Sale.
- Pentru a înţelege ce ne prezintă Biblia, trebuie să înţelegem că în Biblie există anumite distincţii.
Domnul Isus a prezentat două Evanghelii distincte:
- în primul rând, Domnul Isus a propovăduit Evanghelia Împărăţiei. Matei 10:7 spune că ucenicii şi Domnul Isus propovăduiau Evanghelia Împărăţiei. Era o Evanghelie, era o veste bună.
- În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre cealaltă Evanghelie, Evanghelia Harului (1Corinteni 15:1-5)
Matei 16:21-22 – Înainte de a citi aceste versete aş vrea să vă reamintesc că ucenicii predicaseră Evanghelia Împărăţiei timp de aproape trei ani; şi acum, Domnul Isus le dezvăluie faptul că El trebuia să meargă la cruce [deci propovăduia Evanghelia Harului]. Uitaţi-vă la reacţia lor, în Matei 16:22!
Când eu am citit prima dată versetele acestea din Matei 16, am fost puţin şocat. M-am gândit şi m-am întrebat: “Ce au predicat ucenicii aproape trei ani?” Şi am realizat că timp de aproape trei ani ei au propovăduit Evanghelia Împărăţiei. Iar acum, Domnul Isus le propovăduia Evanghelia Harului. Deci, trebuie să înţelegem că în Biblie există astfel de distincţii.
Domnul Isus a dat ucenicilor două încredinţări [sau două îndatoriri].
- Matei 10:5-6 – Aş vrea să observaţi că aici Domnul Isus îi îndeamnă pe ucenici să predice numai la cei din casa lui Israel. Nu le spune să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei şi Neamurilor. Dar după cruce are loc o altă trimitere.
- Matei 28:18-20 – Vedeţi diferenţa dintre cele două trimiteri? Una din trimiteri a fost numai la Israel, iar cealaltă este la întreaga lume.
De asemenea, una din marile diferenţe pe care trebuie să o facem în Scriptură este o distincţie între Israel şi Biserică. Şi lucrul acesta este esenţial, în mod special, când studiem cartea Ezechiel. Deci trebuie să înţelegem că în Biblie există distincţii, lucruri care sunt diferite unele de celelalte. Şi de fapt aceasta a dorit Pavel să comunice, atunci când a spus că “trebuie să împărţim drept Cuvântul adevărului”.
- Trebuie să înţelegem care este progresul revelaţiei
Dumnezeu a dat Biblia (revelaţia Bibliei) pe o perioadă de mai mult de 1500 de ani. Să vă dau câteva exemple!
- Dumnezeu nu a descoperit venirea Răscumpărătorului decât după căderea omului în păcat.
- Dumnezeu nu a descoperit nimic despre pedeapsa capitală decât după potop.
- Apoi, după înălţarea Sa, Domnul Isus ne mai dă şi alte informaţii.
- De asemenea, Pavel a prezentat o revelaţie nouă cu privire la Biserică.
Efeseni 3:2-6 – Dumnezeu i-a dat o revelaţie lui Pavel cu privire la Biserică; şi Pavel spune aici că Ezechiel, Isaia, Daniel, Ieremia şi ceilalţi prooroci, nu au ştiut niciodată despre aceasta; Dumnezeu nu le-a spus lor aceste lucruri. Dar în această dispensaţie de timp, Dumnezeu crează un trup, Biserica lui Hristos; şi Biserica este total distinsă de Israel. Dumnezeu are un program cu Israel, dar are un program şi cu Biserica. În programul Său de revelaţie, Dumnezeu scoate la iveală aceste adevăruri.
- Trebuie să existe un principiu care să lege toată Scriptura
Trebuie să avem o cheie care să ne descuie toate uşile Scripturii.
Eu am treisprezece nepoţi. Duminica după-amiaza ei vin cu toţi la bunicii lor ca să servească masa de prânz. Trebuie să vă spun că nepoţii mei îmi întorc casa pe dos. Într-o luni dimineaţa m-am dus la dulăpiorul unde-mi ţin toate sculele mele şi cheia nu mai era acolo. Nepoţii îmi pierduseră cheia. Eu aveam o altă cheie, care arăta foarte asemănător cu cea pierdută. Aşa că am băgat-o în încuietoare şi am putut să o întorc puţin în încuietoare. Mi-am zis: “Ce bine! Înseamnă că-mi pot deschide dulapul cu scule.” Dar după ce s-a întors pe jumătate, dintr-o dată s-a auzit o pocnitură şi cheia nu a vrut să se învârtă mai tare.
Noi avem nevoie de o cheie care să descuie toate uşile Scripturii. Şi teologii au încercat multe chei diferite. Dar singura cheie care va descuia toate aceste uşi este slava lui Dumnezeu.
Ezechiel este marele prooroc al slavei lui Dumnezeu; şi vom descoperi acest lucru în acest studiu. La sfârşitul istoriei Dumnezeu va fi slăvit şi glorificat. Slava lui Dumnezeu include şi răscumpărarea omului, include şi renovarea planetei Pământ; dar Dumnezeu este Cel care primeşte slava. Şi acesta este principiul care uneşte şi leagă toată Scriptura.
- Trebuie să avem o explicaţie clară şi adevărată cu privire la toate lucrurile din jurul nostru
- trebuie să înţelegem de ce se află lucrurile în starea în care se află acum.
- de asemenea, trebuie să înţelegem de ce anumite lucruri au avut loc în trecut.
- trebuie să înţelegem şi care este direcţia spre care se îndreaptă toate lucrurile în viitor.
Biblia ne dă motivul pentru toate aceste lucruri. Uitaţi-vă la pământ astăzi! Sunt crime în jurul nostru; sunt multe religii false; sunt multe limbi diferite. De ce există antisemitismul? De ce există Biserica Romano-Catolică? De ce există Biserica Ortodoxă? De ce există acea filozofie a evoluţionismului?
Biblia ne dă o explicaţie clară şi adevărată pentru toţi aceşti factori – din cauza păcatului.
- Biblia trebuie să ofere răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului
De unde vin eu? De ce mă aflu aici? Unde merg eu?
Aceste şase elemente alcătuiesc filozofia Scripturilor.
SCHIŢA PROGRAMULUI LUI DUMNEZEU
,,A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin“ – 1 Timotei 1:17
Aş vrea să observaţi că apostolul Pavel ne dă aici cheia şi vorbeşte despre slava lui Dumnezeu. Apoi Pavel vorbeşte despre Împăratul veşniciilor, vorbeşte despre Dumnezeul nemuritor, nevăzut şi singurul Dumnezeu.
Dumnezeu este un Împărat veşnic. Pentru a avea un Împărat veşnic este nevoie de alte două aspecte:
- în primul rând, un împărat trebuie să aibă o împărăţie peste care să domnească;
- în al doilea rând, un împărat trebuie să aibă supuşi: oameni şi fiinţe care, de bună voie, să i se supună lui şi să-l slujească pe el.
Deci avem trei elemente:
- Împăratul
- împărăţia pe care trebuie să o stăpânească
- supuşii, care-L slujesc de bună voie.
În Scriptură descoperim că sunt două tipuri de supuşi, creaţi de Dumnezeu.
- Primul tip de supuşi sunt fiinţele angelice.
Îngerii sunt menţionaţi de 265 de ori în Scriptură. Ei sunt supuşi ai Împăratului; Împăratul stăpâneşte peste ei. Îngerii sunt menţionaţi în creaţie. În Ps.148:2-5, psalmistul ne spune că Dumnezeu a creat îngerii; deci este un fapt real. De asemenea, înţelegem că există o Împărăţie cerească.
Deci, am descoperit că există un Împărat, o împărăţie şi supuşi, care-L slujesc de bună voie.
Haideţi să vedem cine a creat îngerii!
,,La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“ Ioan 1:1-3;
,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El“ – Col.1:16
Aş vrea să observaţi care este agentul în creaţia îngerilor. Domnul Isus a fost Cel care a creat îngerii.
Într-o zi, la uşa mea au bătut nişte “Martori ai lui Iehova”, care voiau să-mi ofere literatură de-a lor. Eu le-am spus că nu vreau să le citesc literatura, pentru că este blasfemie ceea ce scrie în literatura lor. Literatura lor neagă divinitatea Domnului Isus Hristos. Martorii lui Iehova mi-au spus: “Domnul Isus a fost doar un înger. Dumnezeu L-a creat ca şi Fiu, dar El a fost doar un înger.” Nu ştiu ce Biblie citesc Martorii lui Iehova, dar cu siguranţă nu citesc Biblia pe care o citim noi, pentru că Biblia ne spune că îngerii au fost creaţi de Domnul Isus.
Haideţi să vedem când au fost creaţi îngerii! Biblia nu ne spune; dar în Iov 38:7, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că îngerii au fost prezenţi atunci când pământul a fost creat. Deci putem înţelege de aici că îngerii au fost creaţi înainte ca omul să fie creat. Îngerii au fost creaţi să fie sfinţi, asemeni lui Dumnezeu, dar bineînţeles că unii dintre ei s-au răzvrătit împreună cu Satan.
,,Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea“ – Genesa 1:31;
,,Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” – Marcu 8:38
- în Gen.1:31 ni se spune că tot ce a creat Dumnezeu a fost bun;
- iar în Marcu 8:38 ni se vorbeşte despre îngerii sfinţi.
Sunt mulţi îngeri, dar unii dintre ei au devenit demoni (draci), care s-au alăturat lui Satan în răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu. Pentru îngerii răzvrătiţi a fost pregătit iadul. Ştiţi că iadul nu a fost pregătit pentru omenire? Dar datorită faptului că omul i se alătură lui Satan, în răzvrătirea lui faţă de Dumnezeu, o mare parte a omenirii va petrece veşnicia cu Satan, în iad.
Un ultim lucru pe care aş vrea să-l observăm despre îngeri este faptul că îngerii sunt nişte făpturi; nu au evoluat.
,,Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ – Evrei 1:14
Nu este extraordinar ce citim aici? Ştiţi că atunci când noi vom fi răpiţi şi vom fi împreună cu Domnul, îngerii vor fi slujitorii noştri?!
Ca şi tânăr creştin, îmi plăcea să ascult predicile unui mare predicator american, Donald Grey Barnhouse. Omul acesta a povestit despre un incident care s-a petrecut când predica în sudul Americii. El locuia la un american bogat, care avea o slujitoare negresă, care era o tânără creştină. Într-o zi, după programul de la Biserică de duminică dimineaţa, Donald Barnhouse s-a întors acasă la americanul bogat. Gazda i-a spus predicatorului: “Îmi pare rău, dar astăzi nu avem mâncare la prânz. Mi-e teamă că predica ta de dimineaţă a supărat-o pe slujitoare şi nu a putut să facă nimic de mâncare.” Donald Barnhouse s-a dus în bucătărie şi a văzut-o pe slujitoarea negresă, care stătea pe un scăunel şi plângea în hohote. Predicatorul s-a aşezat pe un scaun, şi-a pus mâna pe umărul ei şi a întrebat-o: “Ce am spus de te-ai supărat aşa?” Slujitoarea a răspuns: “Eu am crezut totdeauna că atunci când am să ajung în ceruri, am să fiu un înger. Voiam să am şi eu aripi şi să zbor prin ceruri. Şi acum, la Biserică ne-aţi spus că noi nu vom fi îngeri; iar eu sunt foarte supărată din această cauză.” Predicatorul i-a spus: “Hai să cântăm o cântare!” Şi au cântat împreună cântarea care spune:
“Siguranţă binecuvântată, Isus este al meu
O, ce gust minunat din slava divină, moştenitori ai mântuirii …”
Predicatorul a spus: “Hai să ne oprim aici!” şi apoi a făcut referinţă la Evrei 1:14. Apoi a întrebat-o pe slujitoare: “Care sunt moştenitorii mântuirii?” Slujitoarea i-a răspuns: “Eu sunt unul dintre ei!” Atunci predicatorul a întrebat-o: “Vrei să fii o slujitoare toată veşnicia?” şi slujitoarea a răspuns: “Nu, domnule!” Predicatorul i-a răspuns: “Îngerii vor fi slujitori şi ei îi slujesc pe cei care moştenesc mântuirea.” Îngerii nu au evoluat şi îngerii vor fi duhuri slujitoare nouă.
Deci avem un Împărat, avem o împărăţie – care este cerul – şi avem nişte supuşi – care slujesc de bună voie, şi aceştia sunt îngerii. Am spus că sunt şi îngeri care s-au răzvrătit împreună cu Satan.
- Al doilea tip de supuşi sunt oamenii.
Haideţi să discutăm despre crearea omului!
- Crearea omului a fost, în primul rând, plănuită de Dumnezeu.
Genesa 1:26 – Observaţi că, facerea omului a fost plănuită de toată Trinitatea. Aş vrea să observaţi că Dumnezeu spune: “Să facem om după chipul Nostru …”
Sunt mulţi oameni de ştiinţă – şi din nefericire, unii creştini – care încearcă să ne convingă că, facerea omului nu a fost plănuită de Dumnezeu şi că noi am ajuns şi existăm pe pământul acesta ca şi rezultat al unei serii întregi de accidente. Dar acesta este un lucru absolut imposibil; noi am fost plănuiţi de Dumnezeu.
- În al doilea rând, crearea omului a fost una directă, specială şi care a avut loc imediat. Uitaţi-vă la Genesa 1:27!
- În al treilea rând, în crearea omului există două aspecte. Genesa 2:7:
- Vedem că omul a fost creat din ţărână.
- De asemenea, Dumnezeu a suflat în nări suflare de viaţă; Dumnezeu a suflat duh din El în om.
Noi suntem creaţi din ţărâna pământului. Ştiţi că de fapt în aceasta constă slava omului? Ştiţi că vine ziua când noi vom avea trupuri ca ale Domnului nostru? Chiar în clipa aceasta, în slavă este un Om – un Om care are carne şi oase. Noi vom fi asemeni lui Hristos. Aceasta este slava noastră.
Deci am văzut că avem un Împărat; avem o împărăţie – planeta Pământ -, peste care să stăpânească; şi avem supuşi, care slujesc de bună voie; am văzut că printre supuşi se află şi omenirea.
Acum este imposibil ca noi să ne dăm seama cum arăta pământul în momentul creaţiei. Ceea ce noi vedem acum este un pământ distrus şi blestemat. Dar atunci, după creaţie, Biblia ne spune că Dumnezeu S-a uitat la pământ şi a spus că toate lucrurile erau bune. Dumnezeu, omul şi natura erau într-o armonie perfectă. Dumnezeu era slăvit; slava lui Dumnezeu era evidentă atunci. Dar a intervenit o problemă! … Era un Împărat, era o împărăţie [o împărăţie dublă: cerul şi pământul] şi erau supuşi, care slujeau de bună voie. Însă Satan s-a răzvrătit [şi acest lucru s-a întâmplat după crearea omului]. Satan a spus: “Eu voi fi ca Cel Prea Înalt!”
Vom studia lucrul acesta, în mai multe detalii, în Ezechiel. Fraza aceasta: “Cel Prea Înalt” este o formulă şi Cel Prea Înalt este Cel care are în stăpânire cerul şi pământul. Aşa că Satan a folosit această formulă şi a spus: “Voi fi [sau mă voi face] ca Cel Prea Înalt, pentru că planul meu este ca eu să stăpânesc peste cer şi peste pământ.”
Să observăm acum câteva lucruri despre Satan.
Satan a fost creat. Şi cred că lucrul acesta nu-i prea convine lui Satan … Ştiţi de unde cred eu că a apărut teoria evoluţionismului? A apărut de la diavol. Vedeţi, lui Satan nu-i prea place faptul că el a fost creat de fapt de Dumnezeu. Şi omul păcătos este exact la fel. Odată ce noi admitem că Dumnezeu este Creatorul nostru, aceasta înseamnă că noi avem anumite obligaţii faţă de El. Cred că Satan a venit cu teoria evoluţionismului şi probabil şi-a spus: “Şi eu am evoluat! Nu Dumnezeu m-a creat!” Apoi el a transmis mai departe această idee şi oamenilor. De aceea oamenii spun: “Nu am fost creat de Dumnezeu! Am evoluat!”
Deci Satan, unul dintre cei mai mari îngeri ai lui Dumnezeu, care avea responsabilităţi speciale în Împărăţia din ceruri, a hotărât să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi a spus că “el vrea să fie ca şi Cel Prea Înalt”. Am descoperit că el a fost creat înainte ca planeta Pământ să fie creată.
,,Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.“ – Ezechiel 28:13
Vedem aici că Satan a fost creat ca să-L laude pe Dumnezeu. Biblia ne spune că el a fost creat ca să dea slavă lui Dumnezeu.
Vă aduceţi aminte ce spuneam mai înainte? Slava lui Dumnezeu este cheia care deschide toată Scriptura.
,,Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine“ – Ezechiel 28:15
Observaţi că Satan a fost perfect, fără prihană, odată. Dar ni se spune că nelegiuirea s-a găsit în el. Acum trebuie să deschidem în Noul Testament şi să vedem care a fost acea nelegiuire.
,,Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi săcadă în osânda diavolului“ – 1Timotei 3:6
Aş vrea să observaţi că apostolul Pavel vorbeşte aici despre alegerea unui episcop în lucrarea lui Dumnezeu şi spune: “să nu alegeţi un om întors de curând, pentru ca să nu se îngâmfe.” Acesta era păcatul în care a căzut Satan – păcatul mândriei :
,,Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.“ – Ezec.28:17.
Aduceţi-vă aminte că Satan a avut o poziţie foarte înaltă în conducere printre îngeri. Şi se pare că el se afla în poziţia în care trebuia să ia slava lui Dumnezeu şi să I-o aducă lui Dumnezeu, să I-o dea lui Dumnezeu. Dar Satan a hotărât să ia pentru el un procentaj din acea slavă. Şi acesta a fost păcatul lui. Pentru că din acel moment el a început să meargă în jos.
Există o lecţie pentru noi aici. Dumnezeu vă va pune şi pe voi în lucrarea Sa. Vor fi oameni care vor veni la voi şi vă vor spune: “A fost o predică foarte bună …”; sau: “Ai făcut o lucrare minunată pentru Dumnezeu …” Şi atunci Satan va veni şi va şopti în inima voastră: “Eşti foarte bun şi priceput la aceasta, ştiai? De ce nu-ţi iei tu slava! La urma-urmei a fost rezultatul inteligenţei tale, a fost bunătatea ta. Dă-I şi lui Dumnezeu ceva din slavă, dar păstrează un procentaj şi pentru tine.” Ştiţi că acesta a fost păcatul în care a căzut Satan? Şi aceasta a cauzat ruinarea rasei umane.
,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’“ – Isaia 14:12-14
Aici găsim o descriere a ceea ce s-a întâmplat cu Lucifer atunci când el s-a răzvrătit. Aş vrea să observaţi declaraţia lui Lucifer: “Voi fi ca Cel Prea Înalt …” (v.14).
,,Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! – Geneza 14:19
Găsim aici acea istorie din viaţa lui Avraam, când el a înfrânt pe toţi împăraţii care-l luaseră prizonier pe Lot. Apoi apare acel împărat al Salemului, Melhisedec, care se întâlneşte cu Avraam şi spune aceste cuvinte extraordinare din versetul 19. Observaţi că este vorba de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului.
În Scriptură apare ceea ce este numită “doctrina primei menţionări”. Când găsim un cuvânt sau o frază care apare pentru prima oară în Scriptură, se pare că ea are o semnificaţie specială atunci. De exemplu, să luăm cuvântul “dragoste”. Unde credeţi că a fost menţionat cuvântul “dragoste”, pentru prima oară în Scriptură? Poate că spuneţi: “Adam a iubit-o pe soţia lui, Eva.” A iubit-o, este adevărat; dar nu acolo apare pentru prima oară cuvântul “dragoste”! Dumnezeu a păstrat acest cuvânt – “dragoste” – pentru acel incident în care Dumnezeu i-a spus lui Avraam să I-l aducă pe Isaac ca jertfă. Dumnezeu i-a spus: “Ia pe fiul tău, pe care-l iubeşti atât de mult, şi adu-l ca jertfă!” Acolo, în Genesa 22, apare pentru prima oară cuvântul “dragoste” sau “iubire”.
Oare nu este fascinant lucrul acesta? Dumnezeu L-a luat pe Fiul Său şi L-a adus ca jertfă, la Calvar, pentru păcatele nostre. Deci cuvântul “dragoste”, care este legat de jertfirea lui Isaac, are o semnificaţie specială.
Haideţi să ne întoarcem la Genesa 14:19! Aici ne este menţionată, pentru prima oară în Scriptură, această expresie: “Dumnezeul Cel Prea Înalt”. Şi aş vrea să observaţi de ce mai este legată această expresie – de expresia: “Ziditorul cerului şi al pământului”. Acum, oridecâteori citiţi în Scriptură această expresie: “Dumnezeul Cel Prea Înalt”, întotdeauna să vă gândiţi la cea de-a doua jumătate a frazei: “Ziditorul cerului şi al pământului”. Ajungând la declaraţia pe care o face Satan, în Isaia 14:14, deducem faptul că Satan spune aşa: “Voi fi ca Cel Prea Înalt!” sau: “Eu voi fi Ziditorul cerului şi al pământului.”
Vă aduceţi aminte de cele două împărăţii?
- cerul – şi supuşii din ceruri sunt fiinţele angelice;
- pământul – şi supuşii de pe pământ sunt oamenii.
Iată declaraţia lui Satan: “Eu voi fi ca Cel Prea Înalt! Eu voi fi Împăratul veşniciilor! Iar îngerii şi oamenii vor fi supuşii mei.”
Biblia ne oferă toate aceste informaţii uimitoare. Şi numai atunci când înţelegem aceste adevăruri, numai atunci putem percepe ce se întâmplă de fapt pe planeta Pământ, de ce lucrurile sunt aşa cum sunt.
Haideţi să ne întoarcem acum la Genesa! Ordinea pe care Dumnezeu a instaurat-o pe planeta Pământ a fost Teocraţia.
Ştiţi ce înseamnă “democraţia”?
- “demo” = “oamenii”;
- “ocraţia” = “stăpânesc”.
Noi, oamenii, votăm pe cineva şi îi permitem acelui om să stăpânească peste noi. Dacă nu ne place persoana respectivă, data viitoare când sunt alegerile votăm pe altcineva. Deci “democraţia” înseamnă “oamenii stăpânesc”.
Dumnezeu a spus că pe pământ trebuie să existe o Teocraţie.
- “Teos” = “Dumnezeu”;
- “ocraţie” = “stăpâneşte sau conduce”.
Deci, pe planeta Pământ, Dumnezeu a spus că trebuie să fie Teocraţie, adică Dumnezeu să stăpânească.
,,Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” – Genesa 1:26
Obsevaţi ce a investit Dumnezeu în om (în primii noştri părinţi)! Dumnezeu a spus: “… ei să stăpânească …”. Dumnezeu a investit în întreaga omenire această responsabilitate extraordinară. Omul trebuia să stăpânească pe planeta Pământ sub autoritatea şi conducerea lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu a investit în om o autoritate extraordinară. Omul trebuia să stăpânească planeta Pământ în Numele lui Dumnezeu sau sub autoritatea şi conducerea lui Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este Împăratul veşniciilor şi Dumnezeu a investit în om o parte din ceea ce El avea.
Haideţi să discutăm puţin despre răzvrătirea omului!
Genesa 3 – În v.1, ni se spune că “şarpele era mai şiret”. Dacă este un lucru care-l caracterizează mai bine pe diavol, aceasta este şiretenia sau viclenia.
În stadiul în care ne aflăm în Genesa 3, în grădina Eden, Satan se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu în Împărăţia cerurilor. Şi mulţi îngeri l-au urmat pe Satan în răzvrătirea lui. În acest stadiu Dumnezeu a pregătit iadul, astfel încât, într-o zi, Satan împreună cu toţi îngerii lui să fie aruncaţi acolo [în iad]. Dar acum, în Genesa 3, Satan vrea să atace tot planul lui Dumnezeu, atacând şi planeta Pământ. Observaţi cum a atacat el!
- Genesa 3:1 – Satan îi spune Evei: “Oare chiar ţi-a spus Dumnezeu ceva?” Cu alte cuvinte Satan a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu.
În Genesa 3, Dumnezeu ne arată planul după care operează Satan. Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că “noi nu trebuie să fim neştiutori în ceea ce priveşte planul lui Satan şi tacticile sale”. Poate că noi spunem: “Eu am Cuvântul lui Dumnezeu!” Şi Satan ne spune: “Oare chiar aşa este? Sunt mulţi oameni de ştiinţă care nu sunt de acord cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Oare chiar crezi că Dumnezeu a spus lucrul acesta?”
- Geneza 3:2-3 ,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi’.”
Observaţi răspunsul femeii.
Răspunsul Evei este cel mai mare dezastru pe care l-ar fi putut provoca ea vreodată. Dumnezeu i-a spus să nu mănânce din pom. Şi apoi Eva a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu. Eva a spus că Dumnezeu le-a zis: “Nici să nu vă atingeţi de pom …” Dar Dumnezeu nu le-a spus niciodată acest lucru. Eva a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu.
- Şi apoi, Eva a mai făcut o greşeală. Ea L-a citat pe Dumnezeu; dar uitaţi-vă cum a schimbat ceea ce Dumnezeu a spus: “… ca să nu muriţi.”!
Dar Dumnezeu nu a spus niciodată acest lucru. Dumnezeu a spus că “vor muri negreşit”. Observaţi ce a făcut Eva:
- a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu
- a schimbat Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu vă va folosi pe voi în lucrarea Sa. Să nu îndrăzniţi niciodată să faceţi ce a făcut Eva!!! Trebuie ca întotdeauna să prezentaţi tot Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu prezentaţi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă îndrăzniţi să adăugaţi ceva la Cuvântul lui Dumnezeu sau să modificaţi într-un fel Cuvântul lui Dumnezeu, “Satan vă va băga în sac”.
- Geneza 3:4 – ,,Atunci, şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri, …“
Uitaţi-vă ce spune Satan mai departe! Satan a negat Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, el a spus: “Este ridicol ceea ce spui tu, Eva! Chiar crezi că Dumnezeu, după ce v-a dat grădina aceasta frumoasă, vă va omorî? Nu fi proastă, Eva! Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei …”
Ştiţi că oamenii spun exact acelaşi lucru astăzi? Ei spun: “Chiar crezi că un Dumnezeu al dragostei va trimite pe cineva în iad? Nu fi prost! Nu trebuie să crezi în Evanghelie. Nici măcar nu ai nevoie de ea …”
- Geneza 3:5 – ,, …dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
Vă rog să observaţi ce spune Satan mai departe! Aici Satan exagerează când vorbeşte de păcat şi micşorează consecinţele păcatului.
Acestea sunt tacticile lui Satan. Oridecâteori atacă omenirea, el foloseşte aceste tactici. El schimbă şi modifică Cuvântul lui Dumnezeu, adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi neagă Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, Satan spune: “Păcatul nu va avea consecinţe! Dacă păcătuieşti într-adevăr vei fi mult mai bun, te vei pricepe mult mai bine la aceasta.” Satan a derutat foarte mulţi oameni folosind aceste tactici. Atunci când eşti implicat în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să recunoşti modul în care operează şi acţionează Satan.
Am vrea acum să ne uităm la consecinţele păcatului. Câteva lucruri s-au petrecut cu omul atunci când el a păcătuit, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu.
- Omul a murit din punct de vedere spiritual.
Omul nu a fost anihilat din punct de vedere spiritual; pentru că omul este o fiinţă veşnică, omul nu poate fi anihilat. De aceea este atât de important ca noi să propovăduim Evanghelia; pentru că omul va trăi veşnic. Dar a muri din punct de vedere spiritual înseamnă izgonire din prezenţa lui Dumnezeu, separare de prezenţa lui Dumnezeu.
Atunci când a fost creat, omul avea o orientare şi o atracţie către Dumnezeu. El Îl iubea pe Dumnezeu. Nu îi trecea niciodată prin minte să fie neascultător faţă de Dumnezeu. Această orientare şi atracţie către Dumnezeu controla natura lui, firea lui. Dar omul a pierdut această orientare şi atracţie faţă de Dumnezeu în momentul când s-a răzvrătit şi a ascultat de Satan.
Acum, omul are o atitudine de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Omul are o fire păcătoasă acum. Această stare păcătoasă a omului este numită de teologi o depravare totală. Aceasta nu înseamnă că omul este atât de rău pe cât ar putea să fie.
Unii dintre fariseii din zilele Domnului Isus erau foarte neprihăniţi. Iată ce înseamnă depravarea totală. Ea afectează fiecare parte a fiinţei omului; afectează viaţa mentală, afectează sentimentele. Omul este depravat în toată fiinţa lui; omul are o fire păcătoasă; şi omul a murit din punct de vedere spiritual faţă de Dumnezeu. Există acum un zid care s-a pus între noi şi Dumnezeu. Lucrul acesta ne este prezentat în Genesa 3:8. Atunci când Domnul Dumnezeu a venit în grădină, ni se spune că Adam şi Eva s-au ascuns. Cu alte cuvinte, Adan nu voia să dea ochii cu Dumnezeu. El nu-L mai iubea pe Dumnezeu; între el şi Dumnezeu era o vrăjmăşie acum.
- Omul a murit din punct de vedere fizic.
Imediat a apărut îmbătrânirea. Omul se degradează şi în final moare. Cu toţii suntem supuşi bolilor sau rănirilor. De exemplu, dacă noi cădem de pe scări ne lovim şi ne rănim. De asemenea, noi nu mai avem acces la pomul vieţii. Pomul vieţii era un simbol al ajutorului, al vindecării. Noi nu ne mai putem apropia de el. De aceea astăzi vedem în lume boli şi vedem moarte. Nu contează dacă suntem creştini sau nu; aceste lucruri se aplică tuturor oamenilor.
Cred că cunoaşteţi şi voi ceva despre genetică. Trupurile noastre sunt compuse din miliarde de celule; şi în fiecare celulă din trupul nostru există un cod genetic. În Psalmi ni se spune că Dumnezeu ne-a creat aşa. El a creat cartea în care sunt conţinute toate zilele vieţii noastre. În fiecare an, o parte din aceste informaţii genetice se pierd; şi noi numim acest proces procesul de îmbătrânire. Problema este că în fiecare an noi pierdem nişte informaţii din trupul nostru, noi ne degradăm pe zi ce trece şi în final murim. Însă moartea nu este sfârşitul problemei; pentru că noi transmitem toate informaţiile din organismul nostru generaţiei următoare, copiilor noştri. Dar în următoarea generaţie, acele informaţii genetice nu sunt atât de clare şi de bune pe cât au fost la noi. Vă daţi seama că toate lucrurile merg în jos, din rău în mai rău [a doua lege a termodinamicii]; tot Universul se află într-o stare de decădere.
De aceea această răzvrătire a omului a adus o moarte spirituală şi apoi o moarte fizică. Şi acesta este un dezastru absolut, care s-a petrecut în omenire.
- Omul şi-a pierdut abilitatea de a-şi exercita autoritatea şi şi-a pierdut stăpânirea.
Evrei 2:5-8 – Vedem aici care a fost ordinea pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru om. Aş vrea să observaţi ce spune autorul epistolei către Evrei. Spuneam că Dumnezeu a instaurat o Teocraţie pe planeta pământ. Şi toate lucrurile au fost supuse omului, i-au fost date omului în stăpânire. Dar la sfârşitul v.8, ni se spune că astăzi lucrurile nu mai sunt aşa cum au fost.
Evrei 2:9 – Ni se spune că “Îl vedem pe Isus încununat cu slavă”. Acesta este lucrul către care se îndreaptă toată istoria, şi anume – slava lui Dumnezeu. În momentul de faţă noi trăim în împărăţia lui Satan. Dar în viitor slava lui Dumnezeu va fi descoperită. Şi totuşi, între timp, după cum spune şi autorul epistolei către Evrei, omul nu-şi mai exercită stăpânirea lui, aşa cum Dumnezeu a spus că trebuia să o facă, în Genesa 1:26.
Prin neascultarea sa, omul şi-a predat stăpânirea lui Satan, cel care stăpâneşte în prezent pe pământ [Deci pe pământ acum este o satanocraţie].
Omul a murit din punct de vedere spiritual, omul a murit din punct de vedere fizic şi el şi-a pierdut acea stăpânire pe care Dumnezeu i-a dat-o atunci când l-a creat.
- În împărăţia omului – pe planeta Pământ – a fost adusă o mare tragedie.
Genesa 3:17-18 – Ne dăm seama de aici că productivitatea pământului a fost redusă. Aş vrea să observaţi ce ni se spune aici!
v.18 – “… pământul va da spini şi pălămidă …”; şi prin aceasta vedem că productivitatea pământului a fost redusă. Apoi animalele s-au schimbat; ele s-au sălbăticit.
Romani 8:19-22 – Spune că “toată creaţia s-a schimbat” şi ni se spune că “ea aşteaptă şi suspină după acea stare care a existat la început, când totul era perfect”. Răzvrătirea omului a adus deci o mare tragedie pe planeta Pământ.
- Omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan. Vă aduceţi aminte că acum există două împărăţii:
- există Împăratul veşniciilor, care este însuş Dumnezeu. Apoi există Împărăţia lui Dumnezeu – cerul.
- dar în momentul în care omul a păcătuit, el a încredinţat lui Satan stăpânirea peste planeta Pământ. Astfel, planeta Pământ a devenit împărăţia lui Satan. Şi fiecare om care se naşte în lumea aceasta, pe pământ, se naşte în împărăţia lui Satan.
- Romani 5:12 – ,,De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…“ Cu toate că versetul acesta este dificil în traducere, ni se spune aici că noi, cu toţii, am participat în păcatul lui Adam. Atunci când Adam a păcătuit şi noi am păcătuit în Adam.
Să vă dau o ilustraţie. Eu m-am născut în nordul Angliei. Oamenii din Scoţia îi privesc pe englezi ca pe nişte inferiori, şi spun: “Mai bine v-aţi fi născut în Scoţia, pentru că noi suntem nişte oameni mai buni!” Dar până la urmă eu am întâlnit o tânără din Scoţia, pe care am cerut-o în căsătorie şi ea a acceptat. Aşa că eu mi-am spus: “Am să mă mut şi am să locuiesc cu ea în Scoţia.” Dar mi-am dat seama că eu voi avem o problemă. M-am născut în Anglia şi aum am să mă mut în Scoţia. Şi mi-am dat seama că am să fiu cam dispreţuit de scoţieni. Dar mi-am adus aminte un lucru pe care mi l-a spus tatăl meu. El mi-a spus că bunicul său, adică străbunicul meu, a fost scoţian. Într-o zi, el şi-a căutat de lucru. Aşa că s-a hotărât să se mute în Anglia şi să lucreze acolo. Acum, dacă străbunicul meu ar fi rămas în Scoţia, eu m-aş fi născut scoţian şi nu ar fi trebuit să suport ruşinea că m-am născut în Anglia. De aceea eu am putut să spun că eu eram în străbunicul meu, atunci când el a trecut graniţa din Scoţia în Anglia. Când el a păcătuit şi eu am păcătuit.
Acesta este gândul pe care-l prezintă apostolul Pavel în Romani 5:12. Cu toţii am păcătuit în Adam; cu toţii facem parte din rasa umană; şi cu toţii am participat la păcatul lui Adam. În felul acesta, cu toţii facem parte din împărăţia lui Satan.
- Efeseni 2:1-3 – ,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftelefirii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.“
Aş vrea să observaţi ce spune apostolul Pavel aici. Pavel spune că odată eram cu toţii în împărăţia lui Satan şi trăiam după mersul lumii lui Satan; noi eram o parte din împărăţia lui. Deci, prin răzvrătirea sa, omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan şi a devenit membru al acesteia. Şi omenirea este ţinută sub stăpânire de Satan.
- Fapte 26:17-18 – În acest pasaj, Domnul Isus îi vorbeşte lui Pavel. Aş vrea să observaţi că Domnul Isus spune aici că oamenii sunt orbiţi de Satan şi se află în împărăţia lui. Domnul Isus îi spune lui Pavel: “Te-am chemat ca să le propovăduieşti Evanghelia, pentru ca oamenii să se întoarcă de sub puterea Satanei la Dumnezeu, din împărăţia Satanei în Împărăţia lui Dumnezeu.”
- 2 Corinteni 4:4 – ,,… a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.“ Oamenii sunt orbiţi de Satan. Şi atunci când noi propovăduim Evanghelia oamenilor, să nu credeţi, nici măcar pentru o clipă, că-i puteţi convinge pe oameni prin argumentele pe care le prezentaţi voi, pentru că ei sunt în împărăţia lui Satan şi sunt orbiţi de Satan. Numai Duhul Sfânt poate să deschidă ochii oamenilor.
- 2 Corinteni 11:14-15 – ,,Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. 15 Nu este mare lucru dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.“ Ni se spune că oamenii sunt înşelaţi de Satan. Aş vrea să observaţi cum se deghizează Satan! Ni se spune că se preface într-un înger de lumină şi îi înşeală pe oameni. Aş vrea să observaţi că în Biblie ni se spune că oamenii din lumea aceasta sunt fiii lui Satan. Uitaţi-vă la Ioan 8:44!
- ,,Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“
- Matei 25:41 – ,,Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“. Ni se spune că şi omenirea are aceeaşi destinaţie ca şi Satan – iadul. Iadul nu a fost pregătit niciodată pentru omenire; ni se spune că a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui. Dar cei care, în mod deliberat, refuză Evanghelia vor merge şi ei în locul acela groaznic.
- Apocalipsa 20:10,15 – Versetele spun că, din nefericire, oricine nu a fost găsit în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc (iad). Fiecare om nemântuit îi aparţine lui Satan şi împărăţiei lui.
- 2 Corinteni 6:14-15 – ,,Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?“ De asemenea, Satan îi foloseşte pe oamenii nemântuiţi ca să-şi facă lucrarea în împărăţia lui.
- Ioan 8:37 – ,,Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu“. Iudeii căutau să-L omoare pe Domnul Isus şi să facă lucrarea lui Satan. Uitaţi-vă la Ioan 8:40,44,59! ,,Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. „Aşa ceva Avraam n-a făcut. … Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. … La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.“ Observaţi că Satan ştia că Domnul Isus este “sămânţa promisiunii”, pe care a făgăduit-o Dumnezeu la începutul omenirii, după căderea în păcat. De aceea el a hotărât să-L distrugă pe Domnul Isus. Vă aduceţi aminte că l-a folosit şi pe Irod cel Mare, care a ordonat uciderea copiilor! Şi aici Satan îi foloseşte pe Fariseii religioşi. Ştiţi că Satan foloseşte chiar şi mulţi oameni care stau la amvon?
Satan foloseşte mulţi oameni care să distrugă şi să nege Cuvântul lui Dumnezeu.
Deci omul a fost transferat din Împărăţia lui Dumnezeu în împărăţia lui Satan.
- Pentru că guvernatorul Teocraţiei – Adam – a devenit un membru al împărăţiei lui Satan, pământul a devenit stăpânirea lui Satan [sau a devenit o parte din împărăţia lui Satan]. Satan este stăpânitorul acestei lumi.
Într-o duminică predicam despre acest subiect la Carrubbers. Un tânăr a venit la mine, după predică, şi m-a întrebat: “Cum se face că lucrul acesta e aşa? Biblia spune că “pământul, cu tot ceea ce este pe el, este al Domnului”. Cum poate atunci Satan să fie stăpânitorul acestei lumi?” Să vă dau un exemplu. Când eu eram un băieţel, a început cel de-Al Doilea Război Mondial. În Marea Britanie, toată lumea era îngrijorată. Forţele germanilor au intrat în Franţa şi acolo au aşezat un guvern supus lor, “Regimul de la Vichy”, condus de mareşalul Petain. Unii din liderii Franţei s-au mutat în Marea Britanie. Unul dintre ei a fost generalul Charles de Gaulle. El era conducătorul adevărat al Franţei. Dar acum în Paris era un alt guvern, “Regimul de la Vichy”. El stăpânea peste populaţie, el dădea legile şi el aplica legile. Iar conducătorul adevărat al Franţei era în Marea Britanie.
Este exact ce s-a întâmplat şi pe planeta Pământ. Domnul nostru este Împăratul adevărat. Dar Satan a venit şi a intrat în lumea aceasta cu forţele lui; şi el este acum “domnul acestei lumi”. Vă aduceţi aminte că omului i s-a dat, de către Dumnezeu, stăpânire în această lume. Şi atunci când omul a hotărât să se răzvrătească împreună cu Satan împotriva lui Dumnezeu, omul a renunţat la autoritatea lui şi i-a dat-o lui Satan. Şi astfel, Satan este “domnul acestei lumi” şi pe pământ este satanocraţie.
Haideţi să dovedim acest lucru din Scriptură!
- Ioan 14:30 – Observaţi că atunci când Domnul Isus spune: “El [Satan – “stăpânitorul acestei lumi”] nu are nimic în Mine …”, prin aceasta spunea că El nu are o fire păcătoasă. Domnul Isus nu avea nici un pic de răzvrătire faţă de Dumnezeu în El. Dar fiecare om care păcătuieşte are o fire păcătoasă; şi Satan foloseşte acest lucru pentru a duce omenirea în robie.
- Ioan 16:11 – Observaţi că Domnul Isus spune că “stăpânitorul acestei lumi este judecat”; şi va veni ziua când această judecată va fi dusă la capăt.
- Luca 4:5-6 – De data aceasta, Domnul Isus a fost dus în pustie şi acolo a fost ispitit de diavol. Este o revelaţie extraordinară aici. Satan este stăpânul tuturor împărăţiilor din această lume. Şi aş vrea să observaţi că Domnul Isus nu a negat ceea ce I-a spus Satan aici. Cu alte cuvinte, Domnul Isus i-a spus lui Satan: “Da, recunosc că toată lumea aceasta este sub controlul tău! Tu eşti stăpânitorul acestei lumi! Tu eşti stăpânitorul puterilor din această lume!” Şi nu e numai atât. Satan foloseşte pe îngerii lui, care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu odată cu el, ca să stăpânească lumea aceasta.
Efeseni 6:12 – ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.“ Satan este ajutat de îngerii care s-au răzvrătit împreună cu el şi care acum sunt numiţi demoni sau draci; ei stăpânesc lumea aceasta împreună cu Satan. Şi Daniel ne prezintă nişte lucruri extraordinare cu privire la aceşti îngeri căzuţi. De fapt, sunt nişte lucruri în Biblie care ne sugerează că nu totul merge atât de bine în împărăţia lui Satan. Oridecâteori are loc o răzvrătire sunt multe necazuri care apar acolo. Şi se pare că şi îngerii căzuţi se luptă între ei pentru a obţine o poziţie. Spuneam că tot sistemul acestei lumi este în mâinile lui Satan.
- 1 Ioan 5:19 – Ioan spune aici că “noi suntem ai lui Dumnezeu, că noi aparţinem Domnului Isus, dar că toată lumea sau tot sistemul acestei lumi este în mâna celui rău”.
Pentru a înţelege mai bine aceste lucruri am să vă dau o ilustraţie. Când eu am terminat şcoala şi am început să-mi caut o slujbă, mă întrebam care slujbă ar fi cea mai potrivită pentru mine. Erau foarte mulţi oameni în vârstă în Biserica mea. Şi ei aveau o întreagă listă, în care aveau puse în ordine slujbele potrivite. De exemplu, ei spuneau că cea mai spirituală slujbă pe care ţi-o poţi alege este o slujbă în medicină. Şi fetelor creştine din Biserică li s-a spus: “Trebuie să vă faceţi asistente medicale!” Bineînţeles că lista mergea în jos. Şi o altă slujbă spirituală era slujba de fermier. Când ajungeai la slujba de bancher, aceasta era printre ultimele. După aceea, aproape ultima de pe listă era slujba într-o companie de asigurări. Eu am găsit o slujbă chiar la o comapnie de asigurări. Şi unii dintre bătrânii din Biserică m-au tras la răspundere şi mi-au zis: “Nu ar trebui să lucrezi pentru o companie de asigurări, pentru că nu este un lucru spiritual!” Aceasta s-a întâmplat acum 40 de ani. Şi ghiciţi ce s-a întâmplat mai departe! În spitalele noastre, zeci de mii de copii au fost ucişi înainte ca ei să se nască (prin avort). Cine a făcut lucrul acesta? Medicii! Bineînţeles că era o lege care le permitea să facă acest lucru. Dar care credeţi că a fost starea companiilor de asigurări? Oamenii aceştia sunt foarte conştienţi de mediul înconjurător. Şi acum ei spuneau: “Noi nu ne investim banii decât în acele operaţiuni şi acţiuni care nu distrug mediul înconjurător!” Deci vedeţi? Tot sistemul de valori al acestei lumi a fost întors invers.
Dar haideţi să vedem ce ne spune Biblia! Ni se spune că tot sistemul de valori din această lume este în mâna celui rău. De exemplu, medicina, băncile, companiile de asigurări – toate sunt în mâna lui Satan; guvernele din această lume, Naţiunile Unite – toate sunt în mâinile lui Satan.
Domnul ne-a trimis pe noi în această lume rea nu ca să ne închidem şi să ne izolăm într-o mănpstire, ci ca să înţelegem că noi trăim în lumea diavolului şi noi trebuie să predicăm mesajul glorios al Evangheliei.
Satan domină sistemul acestei lumi; el este stăpânitorul acestei lumi. 2Corinteni 4:4 – Noi credem că astăzi trăim într-o democraţie. Dar noi trăim într-o satanocraţie, unde Satan stăpâneşte. Haideţi să încercăm să tragem o concluzie la ceea ce am spus până acum!
În primul rând, omul a fost înşelat de Satan ca să creadă minciuna. Satan a spus primilor noştri părinţi: “Dacă voi păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu, veţi fi mult mai fericiţi şi o veţi duce mult mai bine!” Dar de fapt aceasta a adus o ruină în omenire. Deci omul a fost înşelat de Satan.
În al doilea rând, omul a vrut libertate (slobozenie). Dar prin aceasta omul a devenit un rob. Noi suntem robi ai lui Satan; el orbeşte omenirea. Apoi noi suntem robi sistemului acestei lumi. Tot sistemul din această lume este în mâna celui rău; şi noi suntem robi ai acestui sistem. Iar apoi noi suntem robi firii pământeşti (firii păcătoase). Noi avem înlăuntrul nostru o fire (o natură), care acum a devenit vrăjmaşă împotriva lui Dumnezeu.
În Romani 6, Pavel vorbeşte despre această fire păcătoasă; şi foloseşte un cuvânt foarte specific din limba greacă, pentru a dovedi cum suntem noi robi ai păcatului. Pavel spune că “suntem nişte robi “doulos” ai păcatului”.
În vremea apostolului Pavel, un sclav doulos era sclavul cel mai de jos. Omul acesta nu avea nici un drept. Stăpânul său avea toate drepturile asupra lui. Omul acesta de-abia dacă putea să respire, fără să ceară permisiune de la stăpânul său. Şi singurul mod prin care el se putea elibera din acea stare de sclav “doulos” era moartea. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi suntem sclavi “doulos” ai firii pământeşti.
Am văzut că rezultatul răzvrătirii şi a căderii omului a adus moarte atât fizică, cât şi spirituală şi a adus o teamă de moarte.
În Marea Britanie este un om de afaceri foarte bogat. El este proprietarul unui mare magazin din Londra. Omul acesta are un Rolls-Royce foarte frumos. Şi în spatele lui, întotdeauna când merge cu maşina, se află o dubiţă, în care are o echipă de doctori şi tot felul de echipamente medicale. Dacă se întâmplă ca el să facă un infarct sau să aibă un accident de maşină, echipa aceasta de doctori intră imediat în intervenţie şi încearcă să-l aducă înapoi la viaţă. Omul acesta se teme de moarte. Teama de moarte a cuprins toată rasa umană.
Pentru a sumariza aceste lucruri, vom spune că răzvrătirea faţă de Dumnezeu a dus la ruină omenirea. Ştiţi că planeta noastră moare încet? Ascultam, nu de mult [la începutul lui ianuarie 2000], un program la radio. Erau acolo doi oameni de ştiinţă care prezentau o avertizare cu privire la procesul de supraîncălzire a atmosferei. Persoana care le lua interviul a spus: “Ceea ce ne prezentaţi este absolut îngrozitor!” Şi a spus: “Voi aţi scos toate aceste rapoarte din cartea Apocalipsei!” Bineînţeles că a fost mult adevăr în ceea ce a spus reporterul. Dar cei doi oameni de ştiinţă au spus că, conform cercetărilor lor, în 50 de ani planeta Pământ se va confrunta cu un dezastru foarte mare. Şi au spus că, cu toate că guvernele lumii încearcă să se unească şi să salveze planeta, nimeni nu va putea face absolut nimic ca să rezolve această problemă şi să schimbe situaţia. Tot sistemul acestei lumi se ruinează. Omul este ruinat, moare şi se îndreaptă spre o veşnicie pierdută.
Acum începem să vedem, încetul cu încetul, cum Biblia ne prezintă aeastă filozofie a istoriei… Vedeţi? Biblia nu ne spune numai cum am ajuns noi să existăm, ci ea ne spune şi de ce ne aflăm noi aici, în această stare. Şi de asemenea descoperim şi de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. Uitaţi-vă la guvernul României! Au încercat tot ceea ce au putut ca să refacă economia ţării, dar încă sunt probleme peste probleme… De ce trebuie să fie lucrurile aşa? Guvernul nostru din Marea Britanie a promis că atunci când ei ajung la putere, vor schimba totul. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Vedeţi? Datorită faptului că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, omul este ruinat. Şi tot sistemul acestei lumi este ruinat … Dar, Dumnezeu are un remediu.
Vreau să discutăm acum un subiect mai bun, şi vom vedea care este remediul lui Dumnezeu.
Vă aduceţi aminte că sunt două împărăţii oponente: există Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Satan. Şi aş vrea să observaţi că lupta se dă în ceruri – îngerii s-au răzvrătit – şi apoi lupta se dă şi pe pământ – omul s-a răzvrătit -. Dar Dumnezeu a dat o promisiune. Genesa 3:15 – Aş vrea să observaţi că aici Dumnezeu i se adresează lui Satan. Şi Dumnezeu vorbeşte despre două seminţe aici: vorbeşte despre sămânţa lui Satan şi vorbeşte despre “sămânţa femeii”. Dumnezeu spune că “sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”. Aceasta este o profeţie extraordinară. Dumnezeu spune că El va găsi un remediu; şi “sămânţa femeii” va veni şi va zdrobi împărăţia lui Satan.
E adevărat că deşi răzvrătirea a avut loc şi în ceruri şi pe pământ, Biblia se concentrează asupra planetei Pământ, deoacere capul sau împărăţia lui Satan va fi zdrobită pe pământ.
,,Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer“ – Apocalipsa 12:7 –
Observaţi că va avea loc un război în ceruri! Uitaţi-vă acum la Apocalipsa 12:13! Apropos, femeia despre care este vorba aici, este Israelul. Balaurul, adică Satana, va persecuta pe Israel [şi acest eveniment va avea loc în timpul Necazului cel Mare].
,,Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.11 Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. 12 Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.“ – Efeseni 6:10-12
Vedeţi unde se dă bătălia? Pe pământ, cu fiecare credincios în parte. Vreau să vă avertizez că Satan nu se joacă în lupta aceasta! Satan cunoaşte foarte bine care sunt implicaţiile aruncării sale în iad şi el are doar două opţiuni: să-L înfrângă pe Dumnezeu şi să devină împăratul suprem sau să fie aruncat în iad. Nu există o a treia opţiune pentru Satan. Vreau să vă spun că Satan va lupta până la capăt, până la ultima sa putere ca să distrugă scopul lui Dumnezeu. Şi îndată ce ţi-ai dedicat inima şi viaţa ta Domnului Isus, Satan devine vrăjmaşul tău. Dar mă bucur să vă dau o veste bună: noi suntem de partea victorioasă şi victoria este sigură pentru noi, pentru că Satan este înfrânt. El ştie aceasta, dar totuşi în nebunia lui el luptă împotriva lui Dumnezeu. Dar nu va avea nici o şansă!
Satan are şi el un scop în istorie – şi scopul său este să-şi aşeze împărăţia lui în istoria acestei lumi. El va încerca să-şi aşeze împărăţia lui prin sămânţa şarpelui.
Vă aduceţi aminte că am citit despre aceasta în Genesa 3:15! Am văzut că există “sămânţa femeii”, care este Hristos; şi apoi există sămânţa şarpelui. Cine este sămânţa şarpelui? Este Anticristul! Şi Satan îl va folosi pe omul său, pe Anticrist, îşi va investi toată puterea lui în el şi, prin sămânţa lui, el va încerca să-şi aşeze împărăţia sa definitiv. Satan va încerca să facă acest lucru, în ultimii şapte ani din istoria lumii [ultima săptămână din cele 70 de săptămâni profeţite de Daniel]. Aceşti şapte ani alcătuiesc perioada Necazului cel Mare. De aceea cartea Ezechiel este atât de importantă: pentru că şi ea prezintă aceste lucruri.
Aş vrea să ne uităm puţin la schiţa profeţiei lui Daniel cu privire la cele 70 de săptămâni!
În Daniel 9, Dumnezeu a trimis pe îngerul Gabriel şi i-a dezvăluit lui Daniel o proorocie incredibilă. El i-a spus: “Daniele, tu ştii că prin poporul Meu, Israel, se va aşeza Împărăţia Mea!” Dar de asemenea i-a spus că poporul Israel va fi sub stăpânirea Neamurilor timp de 490 de ani [70 săptămâni-ani]. Şi în această perioadă lungă de timp, Dumnezeu a spus că El va lucra la evrei; îi va modela şi îi va schimba, astfel încât la sfârşit ei să-L accepte pe Isus ca Mesia.
Îngerul Gabriel i-a spus mai departe lui Daniel: “Ascultă-mă cu atenţie! Va fi dată o poruncă, prin care Ierusalimul să fie reconstruit. După ce această poruncă a fost dată, începe să numeri, pentru că după 69 de săptămâni de ani, adică după 483 de ani, Mesia va veni. Dar El va fi ucis; El va muri de o moarte violentă. Dar nu va muri pentru Sine, ci moartea Sa va fi pentru alţii.”
S-a dat o poruncă – ca Ierusalimul să fie reconstruit. Această poruncă (decret) a fost dată de împăratul Medo-Persiei, Artaxerxes I Longimanus. Şi citim despre aceasta în Neemia. Împăratul acesta l-a trimis pe Neemia [ca şi guvernator] ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului. Data la care a fost dat decretul a fost însemnată în istorie ca o dată fixă; decretul s-a dat în 14 martie 445 î.Hr.
În anii 1890 a trăit un creştin extraordinar, în Marea Britanie. Numele lui a fost Sir Robert Anderson. El a fos şeful poliţiei din Londra. Dar el a fost un om foarte evlavios. Până atunci, nimeni nu reuşise să înţeleagă proorocia din Daniel 9. Omul acesta, Sir Robert Anderson, a fost un bun matematician, a fost expert în ebraică şi în greacă şi a fost un bun astronom. Sir Robert Anderson a socotit 483 de ani, începând cu 14 martie 445 î.Hr., când s-a dat decretul de reconstruire al Ierusalimului. Cred că i-a fost dificil să o facă, pentru că pe vremea aceea nu existau computere. Toate calculele lui au fost verificate mai târziu de astronomul regal, cel mai mare astronom din Marea Britanie. Prin calculele lui Robert Anderson, s-a descoperit că cei 483 de ani s-au încheiat în 6 aprilie 32 d.Hr. 6 aprilie 32 d.Hr. a fost ziua în care Domnul Isus a intrat în Ierusalim [conform proorociilor făcute în zaharia şi în alte cărţi profetice]. Atunci Domnul Isus a intrat triumfal în Ierusalim şi S-a prezentat ca Mesia al Iudeilor.
Vedeţi cât de plin de acurateţe este Cuvântul lui Dumnezeu? Această proorocie a fost făcută cu mulţi ani în urmă; şi uitaţi-vă că ea s-a împlinit în ziua exactă. În vinerea din acea săptămână, în 11 aprilie 32 d.Hr., Domnul Isus a fost răstignit, a rezolvat problema păcatului, astfel încât oricare dintre oameni să poată fi mântuit, şi apoi El S-a înălţat la ceruri. În 16 iunie 32 d.Hr., ucenicii şi iudeii se aflau la Ierusalim, pentru a sărbători Rusaliile. Aceasta era cea de-a patra sărbătoare a poporului Israel.
Sunt şapte sărbători ale Israelului; şi toate cele şapte sărbători ne prezintă planul profetic cu privire la Israel şi ne arată cum în final Israelul Îl va accepta pe Isus ca Mesia; şi astfel vom intra în Împărăţia de 1000 de ani. Dar exact în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt S-a pogorât şi atunci a avut loc formarea Bisericii; a avut loc inaugurarea Noului Legământ. Sunt două date, care au apărut în perioada Bisericii.
- prima dată este 14 mai 1948, când Israelul a devenit din nou un stat naţional. Şi avem să vedem că Ezechiel a proorocit exact această dată.
- a doua dată este 5-10 iunie 1967, când a avut loc “Războiul de Şase Zile”. În timpul acestui război, Israelul a recucerit Ierusalimul. Şi avem să vedem că Ezechiel a proorocit acest lucru până la data exactă.
La sfârşitul perioadei Bisericii, Biserica va fi răpită şi va fi dusă împreună cu Hristos în cer.
Apoi urmează cea de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel [Vă aduceţi aminte că erau 70 de săptămâni-ani sau 490 de ani!]. Această săptămână-an este perioada Necazului cel Mare. În această perioadă de 7 ani, Satan va scoate la iveală sămânţa lui, Anticristul, şi va încerca să-şi stabilească împărăţia lui. La sfârşitul celor 7 ani, Hristos Se întoarce pe pământ, împreună cu Biserica Sa. Capul lui Satan va fi zdrobit şi Hristos Îşi va aşeza Împărăţia Sa [Împărăţia de 1000 de ani]. Pământul va fi schimbat în întregime şi va fi exact aşa cum a fost la început. Iar noi vom fi asemeni lui Hristos şi vom domni împreună cu Hristos. În sfârşit, pe pământ va fi iarăşi Teocraţie.
După 1000 de ani, Satan, care a fost legat în această perioadă de 1000 de ani, se va răzvrăti pentru ultima oară; dar va fi zdrobit definitiv. Apoi, Marele Tron Alb va fi aşezat. Cei morţi care au murit fără Hristos vor fi înviaţi, vor fi judecaţi şi vor fi condamnaţi la o veşnicie pierdută, în iad. După aceea Dumnezeu Îşi va aşeza Împărăţia Lui cea veşnică; după ce va face un cer nou şi un pământ nou.
Motivul pentru care v-am dat această schiţă este că Ezechiel tratează evenimente care au loc înainte de perioada Bisericii, evenimente care au loc în perioada Bisericii, dar de asemenea vorbeşte şi despre cea de-a doua venire a Domnului Isus, când El Îşi va aşeza Împărăţia de 1000 de ani şi ne va prezenta puţin din ceea ce se va întâmpla în timpul Împărăţiei de 1000 de ani.
Deci, am vorbit despre Satan. Pentru ca el să-şi aşeze împărăţia sa şi să fie ca Cel Prea Înalt, el trebuie să producă o sămânţă, şi anume – pe Anticrist, omul său, şi trebuie să câştige închinare de la toată omenirea. În revelaţia pe care o are, Daniel ne spune că, pentru aceasta, Satan va folosi un idol – sămânţa lui, Anticristul – şi îl va folosi şi pe Proorocul Mincinos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că Satan va eşua în planul său.
Acum, pe lângă aceasta [încercarea de a câştiga închinarea omenirii], Satan mai trebuie să facă două lucruri:
- trebuie să zdrobească Biserica pentru că Biserica va fi unită cu Hristos, va conduce împreună cu Hristos şi va stăpâni peste acest pământ. Ca şi Mireasă a lui Hristos, Biserica va împărţi tronul cu Hristos.
- în al doilea rând, Satan trebuie să distrugă Israelul pentru că Împărăţia va veni prin Israel. Proorocia cu privire la acest lucru i-a fost făcută lui Israel. De aceea Satan trebuie să distrugă Israelul.
În ultimii 7 ani, Biserica nu va fi pe planeta Pământ; ea va fi răpită şi va fi împreună cu Hristos. Aşa că Satan va folosi orice putere a lui ca să distrugă Israelul. Dar, slavă Domnului că va eşua şi în acest plan!
Deci acesta este scopul lui Satan în istorie.
Ajungem acum să vedem care este scopul lui Dumnezeu în istorie.
Vă aduceţi aminte că scopul lui Dumnezeu este slava; noi trebuie să vedem slava Lui pe planeta Pământ.
Ezechiel se concentrează asupra acestui aspect. Pe lângă aceasta, Dumnezeu trebuie să zdrobească capul lui Satan şi trebuie să-Şi aşeze Împărăţia Lui. Cu alte cuvinte, Teocraţia lui Dumnezeu trebuie să fie reaşezată pe planeta Pământ.Pentru ca Dumnezeu să îndeplinească acest lucru, El trebuie să facă şase lucruri:
- Dumnezeu trebuie să-l readucă pe om la viaţă, din punct de vedere spiritual.
Noi avem o fire păcătoasă în noi şi firea aceasta este răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. De aceea trebuie să avem în noi o fire nouă, o natură nouă, care să-L iubească pe Dumnezeu şi care să fie ascultătoare de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu trebuie să găsească o modalitate prin care noi să fim născuţi din nou.
Vă aduceţi aminte ce i-a spus Domnul Isus lui Nicodim? Domnul Isus i-a spus: “Dacă un om nu se naşte din nou, cu nici un chip nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”Cei care vor intra în Împărăţie vor fi născuţi din nou.
2. Dumnezeu trebuie să distrugă moartea.
În momentul de faţă este distrugere şi moarte pe pământ. Sunt boli, deformităţi, accidente, violenţă şi moarte. Şi Dumnezeu trebuie să distrugă moartea. Dar tot aici, legat de aceasta, Dumnezeu trebuie să-i învie pe cei care au murit. Mulţi din prietenii mei au murit şi s-au dus să fie împreună cu Domnul. Dar trupurile lor trebuie să fie înviate.
3. Dumnezeu trebuie să restaureze Teocraţia, astfel încât pământul să fie stăpânit din nou de om; şi este vorba de Omul Isus Hristos.
De aceea a trebuit ca Domnul Isus să vină în trup, pe pământ. El este ultimul Adam. Primul Adam a eşuat, dar ultimul Adam va triumfa.
Deci pământul acesta trebuie să fie stăpânit de om, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. În momentul de faţă se face atât abuz de acest pământ. Dar lucrurile acestea vor înceta sub stăpânirea ultimului Adam.
4. Dumnezeu trebuie să restaureze mediul, astfel încât el să ajungă la o stare perfectă.
Vă aduceţi aminte că pământul a fost blestemat; animalele au devenit carnivore, sălbatice; există corupţie. Toate lucrurile sunt în decădere, merg din rău în mai rău. De aceea Dumnezeu trebuie să restaureze mediul înconjurător şi el să fie într-o stare perfectă.
5. Dumnezeu trebuie să-i transfere pe oameni din împărăţia lui Satan în Împărăţia lui Dumnezeu; şi lucrul acesta poate să fie făcut doar prin naşterea din nou, pentru că avem nevoie de o natură nouă.
6. Satan trebuie să fie detronat şi Mesia Dumnezeu [ultimul Adam] trebuie să fie întronat; Teocraţia trebuie să fie restaurată pe planeta Pământ.
Vom vedea cum va face Dumnezeu aceste lucruri!
Dumnezeu a încheiat cinci legăminte cu omul; şi prin aceste legăminte, El va instaura Împărăţia Sa [după ce va corecta situaţia de decădere a omului].
Aceste cinci legăminte sunt foarte importante. Dacă înţelegeţi aceste legăminte, veţi înţelege Scriptura. Şi motivul pentru care trecem prin toate aceste informaţii este să înţelegem mai bine cartea Ezechiel; deoarece Dumnezeu i-a descoperit lui Ezechiel cel de-al cincilea legământ [Noul Legământ]. Bineînţeles că Satan a atacat această învăţătură [lucru care era de aşteptat din partea lui Satan].
În momentul de faţă, citesc o carte scrisă de un evreu. Bineînţeles că el cunoaşte importanţa acestor legăminte. Şi el, într-un fel, combate multe din teoriile teologilor care au studiat cele cinci legăminte. Satan s-a folosit chiar şi de teologi, ca să distrugă însemnătatea acestor legăminte. Dacă vrem să înţelegem semnificaţia acestor legăminte, trebuie să le credem aşa cum le-a dat şi le-a prezentat Dumnezeu.
Sunt unii teologi care spun aşa: “Când Vechiul Testament vorbeşte despre Israel, nu vorbeşte într-adevăr despre Israel, ci vorbeşte despre Biserică …” Dar acest lucru nu este adevărat! Este o prostie să afirmi acest lucru.
Ceea ce Dumnezeu spune este ceea ce vrea să spună, este ceea ce are de gând. Şi trebuie să credem aceste lucruri. De aceea legămintele acestea sunt foarte semnificative.
I. LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC
Vă spuneam mai înainte despre Sir Robert Anderson. El a făcut o afirmaţie foarte semnificativă. El a spus că “Biblia este istoria poporului lui Dumnezeu, a evreilor”.
Istoria lumii a început cu sute de ani înainte ca Avraam să existe; şi cu toate acestea, doar 11 capitole sunt dedicate perioadei de timp dinainte de Avraam. Restul Scripturii vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu, despre descendenţii lui Avraam.
Dacă a fost un popor măreţ şi puternic, care a existat înainte de poporul Israel, este menţionat şi acel popor în Biblie, dar este menţionat doar în legătură cu poporul Israel. Israel a fost în Egipt. Egiptul a fost atunci un imperiu extraordinar de puternic. Dar este menţionat în Biblie doar datorită faptului că Israel a fost în Egipt. Babilonul a fost un imperiu extraordinar de puternic. Dar este menţionat în Biblie doar pentru că ei au distrus Ierusalimul. Deci vedeţi? Biblia este istoria evreilor.
Acum să discutăm puţin despre legământul avraamic. Avraam a fost tatăl poporului Israel.
- Părţile implicate în legământ
Genesa 15:18 – Care sunt părţile implicate în legământ? Avraam – şi descendenţii fizici ai lui Avraam – şi Dumnezeu.
Genesa 17:4,6-7 – Legământul a fost încheiat între Dumnezeu şi Avraam; şi odată cu Avraam au fost implicaţi şi descendenţii lui.
În Genesa 15, citim despre un lucru ciudat care i s-a întâmplat lui Avraam. Dumnezeu i-a spus lui Avraam să ia anumite animale, să le taie în două şi apoi să separe cele două jumătăţi din fiecare animal.
Pentru noi, aceasta este o procedură ciudată. Dar pentru Avraam nu era ceva ciudat. Când cineva încheia un legământ în lumea veche, exact aşa făceau şi ei: tăiau în jumătate un animal sau mai multe şi separau cele două jumătăţi; apoi se luau de mână, treceau printre cele două jumătăţi de animale şi spuneau unul altuia: “Aşa să facă Dumnezeu cu mine, adică să mă taie în două, dacă eu încalc legământul!”
Aş vrea să observaţi ce s-a întâmplat în legământul acesta! Ni se spune că Avraam s-a uitat şi a văzut ceva ca un foc, care a trecut printre cele două jumătăţi şi care a mistuit cele două jumătăţi de animale. Dumnezeu a fost Cel care a trecut printre jumătăţile de animale. Dumnezeu nu i-a cerut lui Avraam să meargă împreună cu El, ci Dumnezeu a mers singur printre jumătăţile de animale.
Deci, legământul avraamic a fost un legământ unilateral, adică a fost încheiat de o singură Persoană. Cu alte cuvinte, legământul acesta a fost confirmat de Dumnezeu; şi numai Dumnezeu a confirmat legământul acesta.
Dumnezeu i-a spus lui Avraam: “Ascultă, Avraame! Tu Mă vei dezamăgi pe Mine şi nici nu-ţi vei da seama cât de păcătoşi vor fi descendenţii tăi, poporul Israel. Dar Eu închei acest legământ! Şi cu toate că descendenţii tăi – poporul Israel – vor păcătui, datorită faptului că Eu închei acest legământ, legământul va fi dus la îndeplinire.”
- Legământul avraamic a fost încheiat de Dumnezeu, pe o juruinţă făcută de Dumnezeu.
Când slava lui Dumnezeu a trecut printre cele două jumătăţi de animale, Dumnezeu garanta că El duce la îndeplinire acest legământ.
Promisiunile [termenii] legământului avraamic
Promisiuni personale [făcute lui Avraam]
- Dumnezeu i-a promis lui Avraam că el va fi o binecuvântare pentru alţii.De exemplu, Avraam a avut un nepot, care se numea Lot.
Ştiţi că Lot, încă de când era copil, făcea tot felul de probleme şi dădea de necaz? Când locuia în Sodoma, Lot a fost luat prizonier de nişte împăraţi care au invadat Sodoma. Avraam a strâns o mică armată şi i-a înfrânt pe cei care-l luaseră prizonier pe Lot. Atunci când Sodoma a fost distrusă, Avraam a fost cel care a mijlocit pentru nepotul său. Apoi în multe alte feluri Avraam a fost o binecuvântare pentru cei din jurul său.
- Dumnezeu i-a spus că numele lui va fi un nume mare; Dumnezeu i-a spus că-i va face numele său un nume mare. Lucrul acesta a avut loc deja.
- Dumnezeu i-a promis descendenţi fizici.
Trebuie să înţelegem că în momentul în care Dumnezeu a încheiat cu Avraam acest legământ, Avraam nu avea copii. El îmbătrânea şi soţia lui, Sara, depăşise vârsta la care putea să aibă copii. Dar Dumnezeu i-a spus: “Îţi voi da descendenţi fizici! Te voi înmulţi nespus de mult…”
Dumnezeu i-a promis că-l va face tatăl multor neamuri.
Multe neamuri au ieşit din Avraam. De exemplu, naţiunile arabe.
- Dumnezeu i-a promis că le va da, lui Avraam şi descendenţilor lui, posesiunea ţării Canaan. Dumnezeu a spus că ţara Canaan va fi în stăpânirea lor veşnic.
- Dumnezeu i-a spus că-i va binecuvânta pe cei ce îl binecuvintează pe Avraam şi-i va blestema pe cei ce-l blesteamă.
Aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie acum! Lucrul acesta ni se aplică şi nouă. Dacă tu îi dai, lui Avraam şi poporului Israel, locul lor cuvenit în Scriptură, Dumnezeu te va binecuvânta şi te va ajuta să înţelegi Biblia.
Deci acestea sunt promisiuni personale, care au fost date lui Avraam.
2. Promisiuni naţionale [pentru poporul Israel, dar care-l priveau şi pe Avraam
- Dumnezeu a promis că va face o mare naţiune din descendenţii fizici ai lui Avraam. Deci, din Avraam urma să iasă un mare popor, şi anume – poporul Israel.
- Dumnezeu a promis că va da ţara Canaan descendenţilor lui Avraam.
Legământul încheiat cu Avraam era un legământ veşnic. Şi aceasta însemna că Dumnezeu Se angaja să păstreze poporul Israel ca şi naţiune.
Când ne uităm astăzi în lume, acesta este motivul pentru care Israelul se află înapoi în ţara lor. Vedeţi? Când studiem Cuvântul lui Dumnezeu, putem să înţelegem de unde venim noi, de ce suntem aici, de ce lucrurile sunt aşa cum sunt astăzi în lume şi ce se va întâmpla în viitor.
3. Promisiuni universale [care afectează pe toată lumea]
,,Voi binecuvântape cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.“ – Genesa 12:3
Aş vrea să observaţi că Dumnezeu spune aici că prin Avraam, prin poporul Israel, El va aduce binecuvântări universale peste toate naţiunile.
Trebuie să fim foarte atenţi şi să nu schimbă sensul acelui cuvânt “binecuvântare”. Noi folosim acest cuvânt cu multă uşurinţă astăzi. Noi spunem: “Doamne, binecuvintează-i pe prietenii mei! Binecuvintează-mă pe mine… Binecuvintează Biserica …”; şi de fapt noi nu gândim ceea ce spunem. Dar când Dumnezeu foloseşte acest cuvânt “binecuvântare”, Dumnezeu de fapt spunea că “va îmbogăţi”. Deci dacă Dumnezeu Îşi va aduce binecuvântarea Lui pe planeta Pământ, pentru a o aduce El trebuie să îndepărteze tot dezastrul şi tot răul care l-a provocat Satan şi omul prin răzvrătirea lor.
Haideţi să ne amintim puţin promisiunile care au fost făcute lui Avraam!
- au fost promisiuni personale, care au fost făcute lui Avraam;
- promisiuni naţionale, care implicau poporul Israel, dar şi pe Avraam;
- promisiuni universale, care afectează pe toţi oamenii din această lume
Aş vrea să observaţi ce a spus Domnul Isus cu privire la aceste lucruri!
Matei 25:41-46 – Vă spuneam despre acea perioadă a Necazului cel Mare şi spuneam că noi avem să fim răpiţi şi avem să fim împreună cu Hristos. Atunci Satan va încerca să distrugă Israelul. Vor fi atunci mulţi oameni care vor apăra pe Israel; şi când Hristos Se va întoarce, El va judeca naţiunile. Unora le va spune: “Nu M-aţi hrănit şi nu M-aţi vizitat atunci când am fost în închisoare …” Şi ei se vor întreba: “Când Te-am văzut aşa şi nu Ţi-am făcut aceste lucruri?” Domnul Isus le va spune: “Nu aţi făcut-o poporului Meu, poporului Israel, şi deci nu Mi-aţi făcut-o Mie!” De aceea atunci când va avea loc judecata naţiunilor, cei care au blestemat poporul lui Avraam – poporul Israel – vor fi pierduţi.
De aceea, atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu să ne amintim întotdeauna să-l binecuvântăm pe Avraam, să binecuvântăm poporul Israel! Au fost într-adevăr nişte oameni răzvrătiţi şi răi, dar Dumnezeu nu a încheiat încă cu ei. Legământul avraamic a fost împlinit doar parţial.
Dumnezeu într-adevăr l-a binecuvântat pe Avraam. Genesa 24 ne spune că el avea o avere mare; el a fost o binecuvântare pentru alţii. Apoi numele lui Avraam este un nume mare şi respectat printre creştini, printre iudei şi chiar printre musulmani.
Legământul a fost împlinit parţial şi din punct de vedere naţional. După Exod, după ieşirea lor din Egipt, evreii au primit ţara Canaan. Ei au devenit un popor mare. Şi ei nu au pierit niciodată. Ei sunt încă un popor şi astăzi au ţara lor.
Vedem că parţial legământul avraamic a fost împlinit. A fost împlinit faţă de Avraam, a fost împlinit faţă de poporul Israel – din punct de vedere naţional -, dar a fost împlinit parţial şi în ceea ce priveşte promisiunile universale.
Gândiţi-vă numai la binecuvântarea pe care noi am primit-o din Scriptură! Scriptura a schimbat vieţile atâtor oameni, a schimbat atâtea comunităţi. Şi prin Israel avem noi Scriptura, pentru că mulţi evrei au fost implicaţi în scrierea Scripturii. Dar cea mai mare binecuvântare o avem prin Domnul nostru Isus Hristos, care a venit prin poporul Israel, din sămânţa lui David; şi El a adus binecuvântări omenirii.
Aş vrea să observaţi că această împlinire parţială a fost împlinită literar! Dar mai trebuie să aibă loc o împlinire finală a acestui legământ; şi această ultimă parte a legământului, care încă nu s-a împlinit, va fi împlinită tot din punct de vedere lliterar, adică va fi împlinită până la ultima literă, pe planeta Pământ.
Avraam a căutat un oraş. El nu avea un oraş în care să se aşeze în Canaan. El a rătăcit mult şi a locuit în corturi. Dar Dumnezeu i-a promis un oraş, o cetate lui Avraam.
,,Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.“ – Evrei 11:10
Cetatea aceasta nu era în Canaan. Ezechiel ne va spune totul cu privire la această cetate şi ne va da nişte informaţii fascinante [este vorba despre Ierusalimul din Împărăţia de 1000 de ani].
Din punct de vedere naţional, care este starea Israelului astăzi? Prim-ministrul Israelului, Ehud Barak, cedează teren ţărilor arabe din jur, pentru a obţine pacea. Şi este vorba de pământul pe care Dumnezeu a spus că-l dă poporului Israel. Dar el cedează pământ arabilor, pentru a obţine pacea cu ei. Însă niciodată nu va face pace cu arabii, pentru că arabii plănuiesc să distrugă Israelul, să-l şteargă de pe faţa pământului. Israelul are încă mari probleme şi astăzi şi încă sunt împrăştiaţi. Deci împlinirea legământului avraamic nu a avut încă loc în mod complet.
Dar haideţi să vedem cum stau lucrurile din punct de vedere universal! Uitaţi-vă cum sunt naţiunile noastre astăzi! Prim-ministrul Marii Britanii, Tony Blair, credeţi că se duce la Biserică în fiecare dimineaţă să se roage: “Doamne, vreau să mă călăuzeşti astăzi!”? Bineînţeles că nu se duce! De fapt nici că ar putea să-i pese mai puţin de Dumnezeu. Naţiunile de astăzi trăiesc în întuneric şi trăiesc în satanocraţie, sub stăpânirea lui Satan.
Dar legământul avraamic va fi împlinit atât din punct de vedere naţional – cu Israelul -, cât şi din punct de vedere universal – cu întreaga lume.
- Legământul avraamic a fost un legământ necondiţionat
Genesa 17:1-2 – Avraam şi poporul său a păcătuit; şi de fapt avem un catalog gros al păcatelor lui Israel. Vom citi în cartea Ezechiel ce s-a întâmplat cu poporul Israel pentru că a păcătuit.
Dar legământul avraamic depinde nu de credincioşia omului, ci de credincioşia lui Dumnezeu.
,,Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine Însuşi 14 şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa”. 15 Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. 16 Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. 17 De aceea, şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ,18 pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, … – Evrei 6:13-18
Vă rog să observaţi două lucruri!
- în primul rând, legământul;
- în al doilea rând, juruinţa
Dumnezeu nu poate să-Şi încalce cuvântul Său şi nici nu şi-L va încălca. Şi aş vrea să observaţi ce ni se spune în Evrei 6:19!
,,… pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, …v.19
Versetul spune că “avem această nădejde ca o ancoră a sufletului”.Când lucrurile devin grele, poţi spune: “Doamne, adu-Ţi aminte de promisiunea pe care i-ai făcut-o lui Avraam, pe care ai confirmat-o cu o juruinţă!”
Regele Isus Se întoarce să stăpânească. Şi atunci când vedem lucrurile din acest punct de vedere şi modul nostru de viaţă se schimbă; bucuria apare în inima noastră, este pusă acolo şi ne dăm seama că se merită să-L slujim pe Domnul Isus.
Deci prin legământul avraamic, Dumnezeu Şi-a început programul [planul] Său de răscumpărare a oamenilor. Dumnezeu a spus că “are să aducă înapoi binecuvântarea pe planeta Pământ”.
Am văzut că acest legământ a fost o înţelegere unilaterală. Cu alte cuvinte, nu depindea de Avraam, ci acest legământ depindea numai de credincioşia lui Dumnezeu.
II. LEGĂMÂNTUL MOZAIC
Avem să privim cinci trăsături caracteristice ale legământului mozaic în detaliu. Cele cinci trăsături ale acestui legământ sunt:
- Legământul mozaic a însoţit şi a fost o parte importantă a întemeierii Teocraţiei.
- Legământul mozaic cerea un mijlocitor [era nevoie de un mijlocitor]. Dumnezeu a cerut să existe o persoană care să mijlocească între popor şi Dumnezeu şi o persoană care să facă legătura între oameni şi Dumnezeu, şi între Dumnezeu şi oameni.
- Termenii pe care se baza legământul mozaic impuneau un alt Mijlocitor şi un nou legământ.
- Legământul mozaic a fost un legământ condiţionat, prin natura sa.
- Legământul mozaic a fost temporar [trecător].
Legământul mozaic a însoţit şi a fost o parte importantă a întemeierii teocraţiei
Parcă vă văd cum ziceţi: “Eric, stai aşa! Parcă ziceai că noi trăim în satanocraţie, într-o lume dominată de Satan.” Aşa şi este! Dar Dumnezeu “a invadat” planeta Pământ, care este locul în care domneşte Satan. Dumnezeu a apărut pe muntele Sinai. Şi acolo, pe muntele Sinai, Şi-a arătat slava Sa de Dumnezeu.
,,Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel.“ – Exod 24:17
Amintiţi-vă că spuneam: scopul lui Dumnezeu în istorie este să-Şi descopere slava. În acest verset se spune despre “înfăţişarea slavei” sau “revelaţia slavei”, care a fost făcută pe muntele Sinai şi care a fost o privelişte măreaţă şi înfricoşătoare. Aşadar, prin această arătare a slavei, Dumnezeu a invadat satanocraţia de pe pământ. Slava sau gloria lui Dumnezeu s-a arătat.
Al doilea lucru pe care vrem să-l observăm este că prin acest legământ s-a arătat o înţelegere.
,,Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel“ – Exod 19:4-6
Observaţi că aici se menţionează “o împărăţie”. Vă aduceţi aminte că am vorbit despre doctrina primei menţiuni! Aici, în Exod 19, este prima dată când cuvântul “împărăţie” este menţionat în Scriptură. Şi împărăţia aceasta, despre care este vorba aici, este de fapt Teocraţia care avea să vină pe planeta Pământ; şi anume, slava lui Dumnezeu avea să se coboare şi să conducă printr-o naţiune aleasă; să îl zdrobească pe Satan şi să aducă binecuvântarea înapoi pe pământ.
Vă amintiţi că am vorbit despre cele două Evanghelii! Ţineţi minte că Ioan Botezătorul, Domnul Isus şi ucenicii spuneau: “Împărăţia lui Dumnezeu [Împărăţia cerurilor] este aproape …” Ei vorbeau tocmai despre această Teocraţie.
Legământul mozaic a fost făcut cu o singură naţiune de pe pământ, şi anume – cu naţiunea Israel. Observaţi că poporul Israel nu este un popor abstract, ci un popor lilteral; un popor care se afla pe un munte nu la figurat, ci pe un munte la propriu şi ei au văzut într-adevăr slava Lui Dumnezeu.
Observaţi că acest legământ a avut un început foarte bine definit în istorie! Înainte de acest legământ nu fusese decât o satanocraţie. Dar acum slava lui Dumnezeu s-a reîntors pe planeta Pământ.
Observaţi că această singură naţiune, cu care avea să fie făcut legământul, trebuia să aducă binecuvântare pentru toate celelalte naţiuni de pe pământ! Dumnezeu Se cobora acum pe muntele Sinai ca să Îşi recupereze planeta Pământ. Dar de fapt Dumnezeu este Proprietarul legitim al planetei Pământ. Satanocraţia a invadat planeta Pământ împotriva voii lui Dumnezeu.
Vă rog să observaţi un alt lucru cu privire la naţiunea Israel! În Exod 19:6 spune: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi …” Cu alte cuvinte, Dumnezeu are să lucreze prin ei. Ei – israeliţii – trebuiau de acum să-L reprezinte pe Dumnezeu. Şi pe de altă parte ei trebuiau să reprezinte poporul [şi omenirea]. Dumnezeu voia să-i aducă laolaltă cu El [să aducă laolaltă cele două părţi: Dumnezeu şi omenirea].
Dumnezeu a spus că Israel avea să fie un fel de “arbitru” între celelalte naţiuni şi un mijlocitor între celelalte naţiuni şi Dumnezeu. Acesta era scopul legământului mozaic.
Apoi Dumnezeu a spus că naţiunea Israel trebuie să fie un “popor sfânt” (Exod 19:6).
,,Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ“ – Levitic 11:44
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a spus: “Dacă vreţi să fiţi poporul Meu, atunci trebuie să fiţi oameni sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!”
- Un alt lucru, pe care vreau să-l observăm, este că legământul mozaic este condiţionat.
Exod 19:5 – Dumnezeu le-a spus: “Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele!”
Vă rog să observaţi diferenţa între legământul mozaic şi legământul avraamic! Am spus despre legământul avraamic că a fost un legământ unilateral; şi anume, numai Dumnezeu L-a făcut şi legământul depindea numai de credincioşia lui Dumnezeu. Dar legământul mozaic este un legământ multilateral; adică depinde odată de Dumnezeu, dar în acelaşi timp depinde şi de oameni – de israeliţi. Dumnezeu a pus condiţia: “Dacă veţi asculta …”, şi apoi a spus ce va face El. Şi Dumnezeu a spus în alt loc: “Dacă nu veţi asculta, Eu voi călca acest legământ.”
Haideţi să vedem ce anume cerea acest legământ! Legământul mozaic nu se referă la mântuire obţinută prin fapte, ci acest legământ era asociat şi era o parte importantă din întemeierea Teocraţiei. Prin acest legământ mozaic, Israel era într-o poziţie foarte importantă şi Dumnezeu îi spunea: “Dacă veţi asculta de legile Mele, voi veţi avea rolul important în Teocraţie!” Dar oferta lui Dumnezeu prin acest legământ a fost condiţionată.
Acest legământ mozaic nu depindea doar de credincioşia lui Dumnezeu, ci depindea şi de credincioşia lui Israel. Următorul lucru pe care trebuie să-l observăm este că oferta lui Dumnezeu a fost acceptată de popor.
Deuteronom 5:28 – Această acceptare a legământului de către israeliţi a primit aprobarea divină a lui Dumnezeu. Iată ce a spus Dumnezeu: “Tot ce au zis este bine …” Cu alte cuvinte: “Aţi făcut bine!” Dar Dumnezeu a început să Se şi tânguiască cu privire la acest lucru.
v.29 – Dumnezeu le-a spus copiilor lui Israel: “V-am dat legământul, v-am dat termenii legământului, iar voi la rândul vostru aţi acceptat legământul; şi Eu sunt mulţumit de acest lucru.” Dar după aceea Dumnezeu le spune: “Voi aveţi o problemă în inimă …”
Să ne gândim puţin la ce a spus Dumnezeu! Legile pe care Dumnezeu le-a impus asupra copiilor lui Israel erau legi exterioare. Ei nu aveau voie să ucidă; trebuiau să ţină ziua Sabatului; nu aveau voie să fure; nu aveau voie să se închine în faţa idolilor, etc. Toate aceste legi se refereau la probleme exterioare.
Dar vă aduceţi aminte că am vorbit despre natura păcătoasă? Am vorbit despre faptul că omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi de faptul că omul are o natură păcătoasă. Aşadar, problema este următoarea: legile date pentru Israel aveau o natură exterioară, care lucrau la exteriorul omului, pe când natura păcătoasă era o problemă interioară, lăuntrică. Legea divină era exterioară, dar problema oamenilor era interioară. Şi Legea exterioară nu a rezolvat problema interioară, nu a avut efect asupra problemei lăuntrice, a naturii (firii) păcătoase.Aşa că legământul mozaic avea să eşueze.
Odată am auzit pe cineva rugându-se: “Doamne, ajută-ne să fim ascultători, ca să trăim vieţi victorioase!” Aceasta înseamnă să inversezi ordinea lui Dumnezeu şi să te bizui pe legământul mozaic.Iată care ar trebui să fie rugăciunea noastră: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru Biruitorul care locuieşte înlăuntrul meu şi că acum eu pot să trăiesc în ascultare!”
În legământul mozaic noi trebuie să ne străduim şi să muncim ca să obţinem victoria; pe când în Noul Legământ noi avem în noi pe Cel biruitor, pe Isus Hristos. Şi de aceea putem să fim ascultători.
Legământul mozaic cerea un mijlocitor
În Fapte 7:35, Ştefan spune că “Moise a fost trimis de Dumnezeu ca să fie un conducător şi eliberator”. Moise a fost acea persoană pe care Dumnezeu a trimis-o să-i scoată din Egipt pe israeliţi, pentru că poporul Israel era prins în robie acolo. Şi Dumnezeu a trimis pe acest mijlocitor, pe Moise, ca să-i izbăvească de sub robia Egiptului.
Tot aşa, lumea este prinsă ca într-o capcană în satanocraţie. Şi Dumnezeu a trebuit să trimită un alt Mijlocitor, pe Domnul Isus, care să scape lumea din satanocraţie şi să o transfere în teocraţie.Deci iată că pentru legământul mozaic era nevoie de un mijlocitor.
Întâi de toate, Moise – mijlocitorul – Îl reprezenta pe Dumnezeu – pe Iehova – în faţa poporului. Şi dacă ţineţi minte, toate legile divine, toate mesajele de la Dumnezeu au venit totdeauna direct prin Moise. Moise, după ce le primea de la Dumnezeu, se ducea la popor şi le spunea ce i-a spus Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Moise era în locul lui Dumnezeu sau Îl reprezenta pe Dumnezeu.
Dacă se răzvrătea cineva împotriva lui Moise, era ca şi când se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu. La Numeri 16, Biblia relatează despre un incident extraordinar. Biblia ne vorbeşte despre un grup de leviţi, care au venit la Moise şi cu alte cuvinte i-au spus: “Cine te crezi tu, Moise? Noi credem că avem tot atâtea drepturi ca şi tine, să fim conducători peste popor.” Şi alţii s-au alăturat acestor leviţi răzvrătiţi şi s-au răzvrătit şi ei. Dar prin faptul că s-au răzvrătit împotriva mijlocitorului lui Dumnezeu, împotriva lui Moise, ei de fapt s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Şi în Numeri 16 ni se spune că Dumnezeu a trimis foc din cer şi răzvrătiţii au fost mistuiţi (arşi) pe loc.
Deci nu trebuie să uităm faptul că Moise, în calitate de mijlocitor, Îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa poporului. Dar în al doilea rând, pe de altă parte, Moise era cel care-i reprezenta pe oameni – pe popor – în faţa lui Dumnezeu.
Când se aflau în pustie şi când Moise a trebuit să se urce pe muntele Sinai şi asta 40 de zile, oamenii au început să spună: “Ce s-a întâmplat cu Moise?” Aşa că s-au adunat şi l-au rugat mult pe Aaron să le facă un viţel. Orgia care s-a dezlănţuit în tabără a fost groaznică; şi au început să se închine la acest viţel de aur. Când Moise s-a întors de pe munte, Biblia ne spune că s-a mâniat pe popor. Şi când s-a întors înapoi pe munte, la Dumnezeu, a stat de vorbă cu Dumnezeu şi Dumnezeu i-a spus: “Aceştia sunt poporul tău! Am să şterg tot poporul acesta de pe faţa pământului şi am să scot un nou popor din tine, Moise!” Ştiţi ce a făcut Moise atunci? Moise a mijlocit pentru popor şi a spus: “Nu, Doamne! Ei nu sunt poporul meu, ei sunt poporul Tău! Doamne, dacă Tu alegi să distrugi acest popor de pe faţa pământului, ce vor spune egiptenii?” Şi Dumnezeu i-a cruţat pe israeliţi. În momentul acela, pe munte, Moise a reprezentat tot poporul în faţa lui Dumnezeu.
Poziţia aceasta de mijlocitor a lui Moise avea o răspundere extraordinară şi slujba aceasta avea nişte cerinţe extraordinar de mari.
Deuteronom 32:51-52 – Aici Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi îi spune că “el şi Aaron au păcătuit împotriva Lui şi pentru aceasta el, Moise, nu va intra în ţara Canaan” [Aaron murise între timp]. Uitaţi-vă cu atenţie la ce-i spune Dumnezeu lui Moise, la v.51 şi 52! Răspunderea era mare pentru israeliţi, şi anume – ei trebuiau să fie sfinţi şi să asculte de legile lui Dumnezeu; dar cu privire la Moise, putem spune că răspunderea lui a fost foarte mare – Moise trebuia să-L sfinţească pe Dumnezeu în mijlocul poporului. Şi din nefericire pentru Moise, el a eşuat şi a pierdut binecuvântarea de a intra în ţara promisă, Canaan.
În continuare vrem să observăm anumite semne care însoţeau această Împărăţie, numită Teocraţie.
- Mai întâi de toate, vrem să vedem semnele pentru mijlocitor, semnele pentru Moise.
La Exod 3:1-10 avem incidentul cu rugul aprins. Moise era cu oile în pustie şi dintr-o dată a văzut un rug care ardea şi care nu se mai stingea. Biblia spune că el s-a apropiat şi a auzit că Dumnezeu îi vorbeşte.
Un al doilea semn pe care Dumnezeu i l-a dat lui Moise a fost când Dumnezeu i-a descoperit lui Moise Numele Său. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Eu sunt “EU SUNT”!” Faptul că Dumnezeu i-a descoperit Numele Său a fost un semn pe care Moise trebuia să-l ţină minte.
- În al doilea rând, au fost anumite semne pentru israeliţi.
Dacă ţineţi minte, Dumnezeu i-a spus lui Moise să se ducă în faţa lor şi să arunce toiagul, care s-a prefăcut în şarpe. Apoi Dumnezeu i-a spus: “Apucă de coadă şarpele!”; şi din nou acesta s-a transformat în toiag. Acest semn făcut de Moise era pentru Israel.
Ceea ce am să vă spun acum este doar părerea mea personală şi s-ar putea să nu am dreptate. Dar eu cred că oamenii aceştia cunoşteau prea bine textul din Genesa 3:15, unde spune că “sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui”. Eu cred că toţi israeliţii ţineau minte această promisiune a lui Dumnezeu. Şi era ca şi când Dumnezeu spunea: “Uite, Moise! Tu pune mâna pe coada şarpelui, dar Eu Mă voi ocupa personal de capul şarpelui, într-o zi.”
Un alt semn pentru Israel a fost lepra. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Bagă-ţi mâna în sân!”; şi mâna lui s-a umplut de lepră. Ştiţi că orice om care avea lepră era exclus din prezenţa lui Dumnezeu, nu avea voie să se apropie de El! Dar într-un mod miraculos Dumnezeu a îndepărtat lepra de pe mâna lui Moise, spunându-i: “Bagă-ţi din nou mâna în sân!” Această lepră de pe mâna lui Moise a fost un semn pentru Israel. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spunea: “Voi aveţi să eşuaţi, aveţi să greşiţi, şi Eu am să vă pun deoparte. Dar la vremea potrivită am să vă curăţ şi am să vă primesc din nou.” Al treilea semn a fost apa care s-a prefăcut în sânge. Acesta a fost semnul sângelui [semn care a fost şi pentru Israel].
- În al treilea rând, au fost anumite semne pentru naţiunile din jur [şi aceste naţiuni includeau în primul rând Egiptul].
Semnele pentru naţiuni [Egipt] au fost cele 10 urgii. Mai ales, în noaptea Paştelui, când au fost ucişi foarte mulţi copii, a fost un semn teribil. Deci legământul mozaic cerea un mijlocitor.Vreau să ţineţi minte ce vă spun acum, fiindcă ne vom întoarce la acest lucru, deoarece este important! Moise, în calitate de mijlocitor, a eşuat. Şi au fost anumite semne, care au însoţit această Împărăţie ce avea să vină, numită Teocraţia. Avem să vedem în Noul Legământ, care va apare, o mare repetiţie a acestor puncte. Aşa că să nu uitaţi ce v-am spus!
Legământul mozaic a fost un legământ condiţionat, prin natura sa
Toate celelalte înţelegeri pe care le-a făcut Dumnezeu au fost necondiţionate, însă legământul mozaic a fost condiţionat. Am văzut deja, la Exod 19:5, că Dumnezeu le-a pus această condiţie: “Dacă veţi asculta de glasul Meu, vă voi face o împărăţie de preoţi!”
Din nou, daţi-mi voie să accentuez acest lucru pentru voi! Şi anume, prin acest legământ mozaic, Dumnezeu nu arăta o cale prin care noi să fim mântuiţi dacă ţinem Legea sau facem fapte bune; ci acest legământ mozaic a fost o “invadare” din partea lui Dumnezeu în satanocraţie. Şi acest legământ a fost limitat.
Prin ţinerea Legii, Dumnezeu nu a vrut niciodată să arate o cale prin care să obţinem mântuirea; şi prin acest legământ mozaic, Dumnezeu nu a vrut să spună că un individ, în parte, poate să ţină Legea lui Moise şi să fie mântuit. Cu toate acestea, Dumnezeu a instituit un sistem de legi şi ritualuri, prin care israeliţii trebuiau să fie curaţi în faţa lui Dumnezeu. Dar aceste jertfe, în sine, nu aduceau mântuirea pentru israeliţi.
Când Se uită Dumnezeu la noi, chiar şi astăzi, El vede nişte oameni imperfecţi. Moartea este cea care ne atinge trupurile. Şi Dumnezeu este Cel care spune că “nu poate să privească moartea”.
Aşa că, în vechime, dacă cineva se pângărea şi devenea necurat din cauză că atingea un lucru mort, înainte ca să vină în prezenţa lui Dumnezeu, cel ce atingea ceva mort trebuia să se curăţească printr-o jertfă. Dacă un israelit ar fi păcătuit cu voia, de bună voie, nu putea să se ducă el singur, să ia un miel din turmă şi să-l aducă el însuşi ca jertfă şi să spună: “Iată, Doamne, o jertfă pentru curăţirea păcatului meu!” Dumnezeu mi-ar fi spus, dacă eram eu acel israelit: “Îmi pare rău, Eric, dar tu va trebui să mori!”; pentru că aceste jertfe de animale nu aducea curăţirea pentru un păcat cu voia.
Şi atunci noi punem întrebarea: “Cum a reuşit David să trăiască, după ce a păcătuit cu voia? El a păcătuit intenţionat. El a comis adulter şi după aceea a şi omorât un om … Cum a putut să trăiască?” În cartea Psalmi, descoperim ce s-a întâmplat în cazul lui David. David a venit în faţa lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, s-a pocăit şi el s-a aruncat în faţa îndurării lui Dumnezeu. Natan, proorocul, a venit şi i-a spus: “Păcatul tău a fost iertat!” Deci cum a fost izbăvit sau mântuit de la moarte David? Prin pocăinţa lui şi prin credinţa pusă în îndurarea lui Dumnezeu.
Vreau să vă spun că peste tot în Scriptură această credinţă în Dumnezeu a fost singura cale de mântuire. Noi suntem cei care trebuie să venim la Dumnezeu prin credinţă şi să primim Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşadar, ca să înţelegem legământul făcut cu Moise, trebuie să înţelegem ce a realizat acest legământ, dar trebuie să înţelegem şi ce nu a putut să înfăptuiască acest legământ.
Legământul mozaic a fost un legământ temporar
Dovada acestei afirmaţii se numeşte legământul deuteronomic [legământul următor celui mozaic], care este dovada că legământul mozaic nu a durat. În legământul mozaic exista o problemă fatală. Legile erau exterioare, pe când natura păcătoasă era lăuntrică. Chiar şi Moise şi-a dat seama că era neapărat nevoie de un alt legământ. Şi chiar şi Moise şi-a dat seama că era nevoie de un alt Mijlocitor.
,,Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prorocca mine: să ascultaţi de el!“ – Deuteronom 18:15
Moise şi-a dat seama că era nevoie să vină un alt Mijlocitor. Şi acest nou Mijlocitor avea să fie într-un nou legământ făcut de Dumnezeu. Pentru că Moise avea să greşească. La Fapte 3:22, Petru confirmă ceea ce a spus Moise în Deuteronom 18:15. Petru a fost cel care a spus că “Mijlocitorul cel nou a fost Isus”.
,,Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea.7 Căci din mulţi îndrăciţi ieşeau duhuri necurate şi scoteau mari ţipete; mulţi slăbănogi şi şchiopi erau tămăduiţi. 8 Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.9 În cetate era un om numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei. 10 Toţi, de la mic până la mare, îl ascultau cu luare-aminte şi ziceau: „Acesta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte mare”. 11 Îl ascultau cu luare-aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui. 12 Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei.13 Chiar Simon a crezut şi, după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau.“ – Evrei 8:6-13
Observaţi ce spune în acest uimitor pasaj!
v.8 – “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou …”
v.9 – Spune că “nu va fi ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor …”
v.10 – Spune că “noul legământ va schimba inimile”.
v.12 – “Eu le voi ierta nelegiuirile lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”
v.13 – Vorbeşte despre “un nou legământ, care arată că cel vechi trebuie să fie desfiinţat”. Aşadar, legământul mozaic a fost un legământ trecător sau temporar.
Termenii pe care se baza legământul mozaic impuneau un alt Mijlocitor şi un nou legământ
- Moise, mijlocitorul vechiului legământ [legământul mozaic], a eşuat.
Atunci când poporul Israel se afla în pustie, a existat o situaţie când nu au mai avut apă. Şi de data aceasta Dumnezeu i-a poruncit lui Moise şi i-a spus: “Vorbeşte stâncii şi va ţâşni apă!” Însă Moise, cu multă aroganţă, şi-a permis să lovească stânca, în loc să-i vorbească. El a spus cu voce tare: “Trebuie să scoatem apă din stâncă pentru voi, răzvrătiţilor!” Şi această atitudine, cuvintele şi fapta lui, nu au fost plăcute în faţa lui Dumnezeu şi el nu a putut să intre în ţara promisă. Aşadar, Moise – mijlocitorul legământului – a eşuat.
- Naţiunea Israel a eşuat.
Evrei 3:7-19 – Înainte să citim acest text, daţi-mi voie să vă dau o explicaţie! Este vorba de israeliţii care trebuie să intre în odihna promisă a lui Dumnezeu. Şi odihna aceea, în cazul lor, se referea la ţara Canaanului. Pe atunci, Dumnezeu a făcut ca ţara Canaan să fie centrul Teocraţiei, a Împărăţiei Lui pe pământ. Acum, să citim Evrei 3:7-19!
v.12 – Spune că “au avut o inimă rea şi necredincioasă”. Israeliţii nu au putut să intre în Canaan [A trebuit ca ei să rătăcească încă 38 de ani în pustie, unde au murit, iar copiii lor au intrat în Canaan].Deci naţiunea Israel a eşuat.
- Un nou legământ era necesar. Şi, mai important, un nou Mijlocitor era necesar.
Acest Mijlocitor nou, care avea să vină, trebuia să rezolve problema păcatului oamenilor. Moise nu a putut decât pur şi simplu să le dea Legea din partea lui Dumnezeu şi să le spună oamenilor: “Ascultaţi Legea!” Dar aceste legi erau exterioare. Iar problema israeliţilor era interioară; ei aveau această natură păcătoasă. Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un nou legământ şi trebuie să vină un nou Mijlocitor.
III. LEGĂMÂNTUL DEUTERONOMIC [Palestinian]
Teologii au fost cei care au numit legământul deuteronomic ca fiind “legământul palestinian”.
În anul 135 d.Hr. domnea la Roma un împărat, numit Hadrian. Hadrian ura foarte mult iudeii. Intenţia lui de a construi un templu lui Zeus pe locul fostului Templu, a determinat răscoala evreilor (132-135 d.Hr.), condusă de Simon Bar-Kochba, care a fost înfrântă. Aşa că Hadrian a construit un templu pe locul ruinelor Templului construit de Irod cel Mare; templul acesta nu a fost construit pentru Dumnezeu, ci pentru un zeu, numit Zeus [Jupiter]. Şi ca să-i insulte şi mai mult pe evrei, Hadrian i-a numit pe israeliţi după denumirea filistenilor. Palestina de fapt este denumirea teritoriului în care locuiau filistenii, duşmanii lui Israel.
Desigur, palestinienii moderni, din zilele noastre, sunt fericiţi că poartă numele de palestinieni, pentru că ei sunt vrăjmaşi ai evreilor, aşa cum erau filistenii în trecut. Din cauza acestor implicaţii ale numelui “palestinian”, mie îmi place să păstrez numele “deuteronomic”.
Să nu uităm care este mediul în care s-a produs acest legământ deuteronomic! Legământul mozaic a fost un legământ multilateral. În legământul mozaic, Dumnezeu a rămas credincios, dar din nefericire israeliţii nu au fost credincioşi legământului. Acum, legământul deuteronomic presupune că cel mozaic a eşuat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a ştiut că era inevitabil ca legământul făcut cu Moise să nu dureze; pentru că după cum am văzut, legământul mozaic se referea la nişte legi exterioare, însă păcatul este o problemă care ţine de interior.
Deuteronom 28 – Moise este cel care vorbeşte, în acest capitol, despre condiţiile din legământul mozaic. În acest capitol 28, Moise pronunţă atât binecuvântările, cât şi blestemele din legământul mozaic.
v.1-2 – După aceste cuvinte, din aceste două versete, Moise a enumerat în faţa lor toate binecuvântările de care aveau să aibă parte, dacă ascultau şi dacă ţineau legile din legământul mozaic.
Uitaţi-vă acum la v.15, unde Moise i-a avertizat cu privire la blesteme! După acest verset, Moise a enumerat toate blestemele de care aveau să aibă parte, în cazul în care nu ascultau de legământul mozaic.
Acum uitaţi-vă la Deuteronom 28:63-66!
,,După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească, şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. 64 Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. 65 Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta“
Pentru o perioadă foarte scurtă, sub domnia lui David, israeliţii au fost în general ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi în timpul domniei lui David, Israel a avut parte de binecuvântări. Însă foarte curând, din timpul domniei lui Solomon, ei au uitat de Dumnezeu. Şi Dumnezeu a început să lase asupra poporului blestemele din Deuteronom 28.
Dar ei au continuat să se răzvrătească şi s-au răzvrătit până la venirea Domnului Isus. Şi ca într-un act de răzvrătire finală, israeliţii au cerut răstignirea lui Mesia. Domnul Isus i-a avertizat şi le-a spus că dacă Îl resping pe El, nu au să aibă o altă soluţie, un alt remediu. Aşa că în anul 70 d.Hr. a venit generalul roman Titus, care avea 12 legiuni, a invadat Israelul, Templul din Ierusalim a fost distrus, Ierusalimul a fost distrus şi el; şi istoria ne spune că 2 milioane de iudei au fost omorâţi atunci.
Din anul 70 d.Hr. şi până în zilele noastre, aceste blesteme din Deuteronom 28 s-au văzut în Israel. A fost ţară după ţară, în care evreii au fost prigoniţi şi omorâţi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost Holocaustul din Germania, când au murit aproximativ 6 milioane de evrei. Unii dintre evrei s-au întors, în zilele noastre, în Israel; dar chiar şi în ţara lor, evreii se tem şi sunt prigoniţi de popoarele arabe din jurul lor.
Vă spuneam că dacă privim timpul de astăzi, aşa cum este el, putem să înţelegem de ce situaţia lumii este aşa cum este. Dumnezeu a prezis ce se va întâmpla pentru Israel; şi iată că tot ce s-a întâmplat cu Israel a fost exact cum a fost prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.
Având în vedere faptul că Dumnezeu ştia dinainte că legământul mozaic avea să eşueze, El – Dumnezeu – a aranjat ca legământul deuteronomic să poată să fie încheiat.
A. Legământul deuteronomic şi părţile [termenii] sale
,,Astăzi staţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, voi toţi, căpeteniile seminţiilor voastre, bătrânii voştri, mai-marii oştirii voastre, toţi bărbaţii din Israel, copiii voştri, nevestele voastre şi străinul care este în mijlocul taberei tale, de la cel ce-ţi taie lemne până la cel ce-ţi scoate apă. Stai ca să intri în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, în legământul acesta încheiat cu jurământ şi pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl încheie cu tine în ziua aceasta, ca să te facă azi poporul Lui şi El să fie Dumnezeul tău, cum ţi-a spus şi cum a jurat părinţilor tăi Avraam, Isaac şi Iacov. Nu numai cu voi închei legământul acesta încheiat cu jurământ, 1ci atât cu cei ce sunt aici printre noi, de faţă, în ziua aceasta înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cât şi cu cei ce nu sunt aici printre noi în ziua aceasta.“ – Deuteronom 29:10-15
Observaţi vremea în care acest legământ s-a încheiat! S-a întâmplat după ce israeliţii au rătăcit timp de 40 de ani în pustie şi erau gata să intre în ţara promisă. Israeliţii [copiii israeliţilor răzvrătiţi, care au pierit în pustie], după aceşti 40 de ani, şi-au dat seama câte probleme aveau în încercarea lor de a ţine cele 10 Porunci.
Locul în care au intrat în legământul deuteronomic a fost tocmai Moab. Şi dincolo de Iordan era ţara promisă, Canaan, în care aveau să intre. Acest legământ avea mai multe părţi: Dumnezeu, israeliţii şi urmaşii israeliţilor.
Dacă ne uităm la sfârşitul v.1 din Deuteronom 29, vedem că Biblia spune că “acest legământ, pe care l-au încheiat în ţara Moabului, este afară de legământul pe care-l încheiase Dumnezeu cu ei la Horeb”. Care a fost legământul de la Horeb? Legământul mozaic, pe care nu l-au putut ţine! Deci legământul deuteronomic a fost încheiat în paralel cu legământul mozaic [după 38 de ani, în timpul celui mozaic].
B. Promisiunile din legământul deuteronomic (Deuteronom 30:1-10)
- Vremea în care va funcţiona [se va încheia] acest legământ
- Legământul deuteronomic va fi încheiat după ce se vor încheia toate blestemele din legământul mozaic. În momentul când au fost rostite cuvintele din Deuteronom 30, Israelul era încă sub blestemele pe care le găsim în Deuteronom 29. Deci înseamnă că legământul deuteronomic trebuia să fie în viitor.
- Legământul deuteronomic va fi încheiat numai după ce israeliţii vor recunoaşte că legile date lui Moise au fost condiţiile neprihănirii lui Dumnezeu [când îşi vor da seama că cele 10 Porunci au fost cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu].
- Legământul deuteronomic va fi încheiat când se va pocăi Israelul.
Vine ziua când Israelul, ca naţiune, va plânge şi se va tângui după Mesia; şi vine ziua când tot Israelul se va pocăi şi-L va primi pe Mesia.
Deci legământul deuteronomic nu s-a împlinit încă; este încă la viitor. Atunci când Israelul se va pocăi, toate aceste binecuvântări din Deuteronom 30 vor fi asupra poporului Israel.
- Şase termeni ai legământului deuteronomic
- Israel va fi adunat [din toate părţile] (Deut.30:3-10).
- Israel va intra din nou în posesia ţării promise lui Avraam (Deut.30:3-4)
- Dumnezeu promite regenerare [naştere din nou] (Deut.30:6).
În Deuteronom 30:6, Dumnezeu spune că “le va tăia împrejur inima lor şi inima sămânţei lor”. Vreau să observaţi că “o tăiere împrejur a inimii” este un termen tehnic. Şi avem să vedem, din Ezechiel, că “a tăia împrejur inima” nu este altceva decât “regenerare sau naştere din nou”.
Vă rog să observaţi că în termenii legământului deuteronomic Dumnezeu are să rezolve problema interioară şi Dumnezeu vrea să le dea o natură [fire] nouă; şi ei, israeliţii, au să fie născuţi din nou.
- Va fi o judecată a duşmanilor lui Israel (Deut.30:7).
Toate aceste idei ne duc de fapt în urmă, la legământul încheiat cu Avraam … Mai ţineţi minte ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam? Dumnezeu i-a spus: “Voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei care te vor blestema!” Toate aceste blesteme care sunt acum asupra lui Israel, vor fi reîntoarse asupra duşmanilor lui Israel.
- Va fi o ascultare de condiţiile neprihănirii lui Dumnezeu, aşa cum sunt arătate în Legea lui Moise (Deut.30:8).
- Dumnezeu va da o binecuvântare fără egal şi prosperitate asupra naţiunii Israel (Deut.30:9).
Este foarte interesant că atunci când Solomon a terminat de construit Templul, la 1Împăraţi 8, el s-a rugat; s-a rugat de fapt pe baza acestui legământ deuteronomic. Se pare că Solomon şi-a înţeles foarte bine inima.
Noi ştim că spre mijlocul vieţii sale Solomon a comis nişte păcate urâte; şi odată cu el, tot Israelul a coborât pe această pantă.
Atunci când fiul său, Roboam, a venit la tron, naţiunea Israel s-a dezbinat; şi împreună cu Roboam, naţiunea [Iuda] a coborât mai mult. Până la urmă, aceste blesteme din legământul mozaic au venit asupra naţiunii.
Dar Solomon s-a rugat pentru zile mai bune. El şi-a dat seama şi a ştiut de aceste promisiuni necondiţionate, date de Dumnezeu; şi a ştiut că după acest eşec al său şi al naţiunii sale, după ce israeliţii vor fi izgoniţi din ţara lor, va veni vremea când Israelul va fi adunat din nou de Dumnezeu; Solomon a înţeles că vine o vreme când Dumnezeu va restabili Teocraţia.
Haideţi să încercăm acum un mic rezumat!
- mai întâi de toate, aceste promisiuni au fost făcute pentru Israelul etnic [deci pentru poporul Israel]; şi ele vor fi împlinite numai pentru Israelul etnic
- apoi, în ciuda tuturor păcatelor din naţiunea Israel, Dumnezeu are un remediu şi pentru ei, ca naţiune. Va exista şi pentru ei regenerare [naştere din nou].
- un alt lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este că acest legământ deuteronomic aparţine de viitor. În momentul de faţă, Israelul suferă încă din cauza blestemelor; şi acest legământ nu va fi încheiat până când nu se vor încheia toate blestemele de care ei au parte.
- în al patrulea rând, acest legământ deuteronomic garantează continuitatea naţiunii Israel… De câte ori vezi un evreu, vezi de fapt o minune care umblă.
Sunt oameni de ştiinţă, numiţi antropologi, care nu fac altceva decât să studieze diferitele naturi omeneşti. Şi ei spun că un evreu sau de pildă oricare altă persoană din altă naţiune care este scoasă afară din ţara sa, foarte curând va fi asimilată de noua cultură a ţării în care va locui.
Eu am vizitat câţiva prieteni în America. Bunicii acestor prieteni au fost olandezi, care au emigrat cândva pe coasta de est a Americii şi au făcut parte dintr-o comunitate de olandezi. Şi toţi aceşti olandezi erau uniţi şi şi-au păstrat tradiţiile cu sfinţenie. Dar peste trei generaţii acestă fostă comunitate olandeză este pur şi simplu americană. Încă mai vorbesc de bunicii lor din Olanda, dar ei nu mai sunt olandezi.
Dar miracolul cu privire la evrei este următorul: timp de 2000 de ani, evreii au fost răspândiţi în toate ţările de pe glob, şi totuşi evreii au fost singurii care şi-au păstrat identitatea lor de evrei.
Antropologii spun că acest fenomen nu poate să aibă loc şi nu se întâmplă aşa ceva. Dar iată că s-a întâmplat! … De ce? Pentru că Dumnezeu a dat acest decret în legământul Său deuteronomic.
- în al cincilea rând, putem spune că nu se ştie încă cine este proprietarul asupra ţării Israel. Cu alte cuvinte, nimeni nu şi-a putut asuma proprietatea … De ce? Pentru că Dumnezeu are să-i pună pe evrei proprietarii ţării în care locuiesc acum.
- în al şaselea rând, acest legământ deuteronomic garantează că vine ziua când israeliţii se vor pocăi.
,,Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.“ – Zaharia 12:10
Potrivit acestui verset, într-o zi evreii Îl vor recunoaşte pe Cel pe care L-au străpuns; şi evreii vor plânge, se vor jeli şi Îl vor primi în inima lor pe Mesia. Şi legământul deuteronomic garantează o zi de pocăinţă.
Aţi început puţin să vedeţi imaginea? … Dumnezeu a făcut mai întâi un legământ cu Avraam; şi prin legământul cu Avraam, Dumnezeu a spus că prin poporul Său – Israel – avea să răstoarne satanocraţia şi să repare tot ce a stricat Satan când a venit în lume.
Apoi Dumnezeu a făcut legământul mozaic [Legământul lui Moise], prin care Dumnezeu a reuşit, pentru o scurtă perioadă de timp, să readucă Teocraţia pe pământ. Şi un lucru a dovedit; şi anume că Teocraţia lui Dumnezeu nu poate fi instaurată decât numai prin harul şi puterea Lui. Oamenii greşesc şi eşuează de fiecare dată, pentru că înlăuntrul lor există o problemă a firii pământeşti, o problemă interioară. Şi Legea este externă, ea acţionează în exteriorul omului.
Însă cel de-al treilea legământ, legământul deuteronomic, este cel care garantează că lui Dumnezeu nu-I poate sta nimeni împotrivă şi că Dumnezeu, în sfârşit, va aduce împărăţia Sa pe pământ.
IV. LEGĂMÂNTUL DAVIDIC
A. Prezentarea legământului davidic
Legământul davidic va vorbi despre Mijlocitorul cel nou care avea să vină.
Haideţi să recapitulăm puţin ce am discutat până acum! Am văzut că planeta Pământ a fost ruinată. Şi ruinarea aceasta a fost produsă în primul rând prin răzvrătirea fiinţelor angelice faţă de Dumnezeu, şi apoi prin răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în dragostea şi mila Lui infinită, a făcut un lucru în această privinţă.
Vă aduceţi aminte cum El a încheiat un legământ cu Avraam! L-a confirmat cu o juruinţă şi Dumnezeu a spus: “Avraam, Eu voi face ceva! Te voi binecuvânta pe tine şi pe tot poporul care va veni din tine, şi voi veţi restaura binecuvântarea Mea pe planeta Pământ.”
Vă aduceţi aminte că următorul legământ a fost legământul mozaic sau legământul încheiat cu Moise! Şi am văzut că într-un sens limitat, Teocraţia a fost restaurată pe planeta Pământ. Slava lui Dumnezeu s-a arătat şi Moise a văzut-o; copiii lui Israel au văzut-o. Dar ei erau destinaţi eşecului, căderii, pentru că înlăuntrul lor exista o problemă a firii pământeşti, o problemă interioară; şi Legea era de fapt externă, ea acţiona în exteriorul omului.
Aşa că Dumnezeu a spus: “Am să fac un alt legământ, legământul deuteronomic! Şi după ce toate judecăţile Mele vor veni asupra voastră pentru toate relele pe care le-aţi făcut, vă voi aduce înapoi în ţară şi vă voi binecuvânta. Iar legământul pe care l-am încheiat cu Avraam va fi împlinit.”
Dar vă aduceţi aminte că sub legământul mozaic trebuia să existe un mijlocitor, trebuia să existe un alt Adam [care a fost Moise].
Acum, în legământul davidic, Dumnezeu urmează să Se îngrijească de ultimul Adam; să ofere omenirii ultimul Adam, să ofere pe Mijlocitorul de care era nevoie. Vă aduceţi aminte că Moise a eşuat! Dar Fiul lui David nu va eşua!
Legământul davidic a fost încheiat cu David. Aş vrea să vă reamintesc circumstanţele în care a fost încheiat acest legământ!David era un mare împărat; şi Biblia spune că “el avea o inimă după inima lui Dumnezeu”, că “era un om după inima lui Dumnezeu”. Dumnezeu l-a binecuvântat şi a adus în Israel pace şi prosperitate.
David locuia într-un palat foarte frumos, în Ierusalim, iar chivotul legământului, acolo unde locuia slava lui Dumnezeu, era într-un cort, la câteva sute de metri mai sus de palatul regal. Într-o zi, David a început să se gândească: “Oare e corect ca eu să locuiesc în palatul acesta atât de mare şi de frumos, şi slava lui Dumnezeu să locuiască într-un cort?” Aşa că el l-a chemat pe prietenul său, proorocul Natan, şi i-a spus: “Natan, eu vreau să-I construiesc o casă lui Dumnezeu! Am multe bogăţii, mult aur şi mult argint şi voi construi un Templu frumos pentru slava lui Dumnezeu.” Proorocul Natan a spus: “Împărate David, este o idee foarte bună!” şi a plecat de la împărat. Dar în noaptea următoare, Dumnezeu i-a spus proorocului Natan: “Vreau să te duci la David şi să-i spui că nu el Îmi va construi Mie o casă. El a vărsat prea mult sânge. Dar fiul lui Îmi va construi Mie o casă. De asemenea, mai spune-i lui David că cu toate că nu-i permit lui să-Mi construiască Mie o casă, îi voi construi Eu lui o casă, îi voi da o dinastie care va domni veşnic.”
Având în minte toate aceste informaţii, deschideţi la 2 Samuel 7:8-16! …
„Acum sã spui robului Meu David: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Te-am luat de la pãşune, de la oi, ca sã fii cãpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrãjmaşii tãi dinaintea ta, şi ţi-am fãcut numele mare ca numele celor mari de pe pãmânt; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sãdit ca sã locuiascã în el, şi sã nu mai fie tulburat, ca sã nu-l mai apese cei rãi ca mai înainte. şi ca pe vremea când pusesem judecãtori peste poporul Meu Israel. Ţi-am dat odihnã izbãvindu-te de toţi vrãjmaşii tãi. Şi Domnul îţi vesteşte cã-ţi va zidi o casã. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu pãrinţii tãi, Eu îţi voi ridica un urmaş dupã tine, care va ieşi din trupul tãu şi-i voi întãri împãrãţia. El va zidi Numelui Meu o casã, şi voi întãri pe vecie scaunul de domnie al împãrãţiei lui. Eu îi voi fi Tatã şi el Îmi va fi fiu. Dacã va face rãul, îl voi pedepsi cu o nuia omeneascã şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depãrta de la el, cum l-am depãrtat de la Saul pe care l-am îndepãrtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împãrãţia ta vor dãinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tãu de domnie va fi întãrit pe vecie.” (2 Sam.7:8-16)
Aţi observat termenii în care a fost încheiat legământul? Dumnezeu spune că Israelul va fi aşezat pentru totdeauna, va exista pentru totdeauna şi că tronul lui David va rămânea în veac.
Aş vrea să observaţi că legământul davidic implica poporul Israel. Şi am văzut lucrul acesta în 2 Samuel 7:10-11. În v.11, Dumnezeu spune că “poporul Israel va avea odihnă, va fi izbăvit de toţi vrăjmaşii lui”. Israelul nu experimentează odihna acum, ci are probleme în toate sensurile cuvântului.
Deci legământul davidic este cu privire la Israel. Dar de asemenea legământul davidic este şi cu privire la urmaşul lui David, la Solomon.
În 2 Samuel 7:12-15, Dumnezeu spune că “El îi va fi Tată lui Solomon şi el Îi va fi fiu. Dacă Solomon va face rău, El îl va pedepsi”. Şi ştim cu toţii că Solomon a fost judecat de Dumnezeu. El s-a abătut mult de la calea lui Dumnezeu; a avut multe soţii şi a început să cheltuie banii ţării pentru a-şi satisface soţiile. Aceasta a distrus economia Israelului şi a dus la o inflaţie enormă; poporul trebuia să plătească taxe tot mai mari şi oamenii au devenit tot mai săraci. De aceea Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon şi i-a spus: “Voi lua de la dinastia ta zece seminţii!” După ce a murit, când fiul său Roboam a venit la tron, Roboam a spus poporului că el va mări taxele şi mai mult. Aşa că seminţiile de nord au spus: “Noi avem să ne alegem un împărat al nostru!” Omul care a fost un inginer în construcţii şi care l-a ajutat pe Solomon la construirea Templului, Ieroboam, a devenit împărat peste cele zece seminţii din nord. Şi din acel moment naţiunea Israel a început să decadă. Dumnezeu l-a pedepsit pe fiul lui David, Solomon, pentru că făcuse rău.
Deci legământul davidic era cu privire la Israel, cu privire la Solomon şi cu privire la David.
2 Samuel 7:16 – Dumnezeu spune: “Casa ta, adică dinastia ta, şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea …” Şi mai important, mai departe Dumnezeu spune: “… şi “scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” Este foarte important acest lucru!
- în primul rând, Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui David. Deschideţi la Psalmul 89:3-4!
- în al doilea rând, ni se spune că “împărăţia lui David va dăinui veşnic”, adică întotdeauna există potenţialul ca cineva din dinastia lui David să fie aşezat pe tron.
Tabelele genealogice, pe care avem să le privim în Matei şi în Luca, ne demonstrează faptul că Domnul Isus vine din spiţa neamului lui David; ne demonstrează că se trage din David. Pentru ca unul din fiii lui David să se califice ca şi împărat, trebuia să fie întâiul născut al întâiului născut [deşi Solomon nu a fost întâiul născut al lui David, el a fost ales de Dumnezeu pentru a fi împărat, el fiind primul împărat dinastic al Israelului]; şi Domnul Isus S-a calificat în privinţa aceasta.
Marcu 11:10 – În Duminica Floriilor, oamenii au recunoscut faptul că Domnul Isus era Fiul lui David, că El era calificat ca să şadă pe tronul lui David.
Fapte 1:6 – Vă aduceţi aminte că Domnul Isus după înviere, timp de 40 de zile i-a învăţat pe ucenici despre Împărăţie. Uitaţi-vă la întrebarea pe care o pun ucenicii în acest verset! Aş vrea să observaţi că ucenicii doreau cu disperare să ştie acest lucru; şi de aceea ei L-au întrebat pe Domnul Isus: “Doamne, în aceste zile ai de gând să Te aşezi pe tronul lui David?”
Deci promisiunea a fost făcută lui David. În al doilea rând, împărăţia lui David va dăinui veşnic.
- în al treilea rând, tronul lui David va fi întârit pe vecie. Dumnezeu i-a dat lui David o garanţie şi o promisiune solemnă – că un descendent al său va şedea pe tronul său în Ierusalim.
Haideţi să ne uităm la 2Cronici 7:18! Dumnezeu a garantat aici că tronul lui David va fi întârit veşnic.
Luca 1:32-33 – Îngerul Gabriel a fost trimis din cerul al treilea la Maria şi trebuia să-i transmită un mesaj cu privire la Fiul care urma să i se nască, cu privire la Răscumpărătorul care trebuia să Se nască din Duhul Sfânt. În aceste versete ni se spune că “Dumnezeu I-a dat Domnului Isus tronul lui David”.
- Un alt lucru important este că legământul davidic este necondiţionat; el depinde de credincioşia lui Dumnezeu.
Haideţi să vedem acum faptul că Domnul Isus este Fiul lui David! Matei ne confirmă acest lucru în evanghelia sa, capitolul 1, unde ne prezintă linia genealogică a Domnului Isus, începând cu Avraam până la Domnul Isus. Observaţi că linia genealogică trece prin toţi împăraţii! De aici lipseşte împăratul Ioiachim.
Haideţi să ne gândim puţin la împăratul Ioiachim! Acest împărat a trăit în timpul lui Ezechiel; a fost unul din ultimii împăraţi ai lui Iuda şi a fost un om foarte rău. Dumnezeu i-a dat acestui împărat o proorocie prin proorocul Ieremia, prin care Dumnezeu îi spunea că-l va judeca pe el şi pe poporul Israel dacă ei nu se pocăiau. Lucrul acesta s-a întâmplat în decembrie 606 î.Hr. Împăratul stătea în palatul său de iarnă. Acolo lângă el era un foc cu cărbuni, unde el se încălzea. Atunci când a început să i se citească sulul cu proorocia lui Ieremia şi când a auzit cuvintele proorociei, el a spus: “Nu-mi place mesajul acesta şi nu vreau să-l ascult!” A luat un cuţit ascuţit pe care-l avea lângă el, a tăiat sulul în bucăţele şi apoi l-a aruncat în foc. Ieremia ne spune că tot sulul cărţii sale a fost ars în foc.
Dumnezeu a aruncat atunci un blestem de sânge asupra urmaşilor acestui împărat; Dumnezeu a spus: “Nici un fiu de-al tău nu va mai şedea pe tronul lui David!” Astfel lucrurile au luat dintr-o dată o întorsătură şocantă. Se părea că legământul lui Dumnezeu cu David a eşuat. Din acest motiv numele lui Ioiachim nu este menţionat în această linie genealogică din Matei 1.
Însă fiul lui Ioiachim, Ieconia [sau Ioiachin], este menţionat în lista din Matei 1. Dar nici unul din urmaşii lui Ioiachim nu a putut să fie împărat [Ioiachin a domnit totuşi trei luni], pentru că în toată linia regală a fost aruncat un blestem de sânge.
Cu toate acestea, când ajungem la linia genealogică prezentată de Luca – în Luca 3:23 -, ni se vorbeşte despre Iosif, care era fiul (ginerele) lui Eli. Aş vrea să observaţi că aici spiţa neamului Domnului Isus este prezentată în direcţia opusă, începând de la Iosif şi până la David, şi apoi de acolo până la Adam. Atunci când este vorba de spiţa neamului Mariei – pentru că spiţa neamului din Luca 3 este spiţa neamului Mariei -, când se ajunge la David se face o întorsătură; şi în loc să meargă prin Solomon, Roboam şi până la Ioiachim, linia trece printr-un alt om, şi anume prin Natan, care nu se afla sub blestemul de sânge.
Problema este că Iosif trebuia să vină din spiţa regală – şi el se şi trăgea de acolo -; dar Domnul Isus nu putea să fie sub blestemul de sânge. Şi din acest motiv Domnul Isus a trebuit să se nască prin Maria. Trebuia să fie o naştere din fecioară; fecioară care nu făcea parte din linia blestemată.
Deoarece linia Mariei nu avea dreptul la tron, Domnul Isus a trebuit ca prin Iosif [tatăl său adoptiv] să facă parte din linia regală. Şi Iosif a transferat drepturile regale asupra Domnului Isus [fiul său adoptiv].
Vedeţi? Scopurile lui Dumnezeu nu sunt distruse niciodată. De aceea în legământul davidic, Dumnezeu nu a eşuat şi nu a greşit; şi scopurile lui Dumnezeu vor fi duse la îndeplinire întotdeauna.
Deci atât Matei, cât şi Luca ne confirmă faptul că Domnul Isus este Fiul lui David şi că El Se califică să şadă pe tronul lui David. Iosif, ca şi tată adoptiv, i-a dat Domnului Isus drepturile regale, ca şi rege. Dar Iosif nu putea să fie tatăl firesc al lui Mesia, pentru că Iosif se afla sub blestemul de sânge. Maria se trăgea tot din spiţa neamului lui David, care nu era însă linia regală; dar ea se trăgea din celălalt fiu al lui David şi ea nu se afla sub blestemul de sânge.
Aceste linii genealogice ne dovedesc că Domnul Isus avea dreptul să şadă pe tronul lui David. Am spus deja că îngerul Gabriel a confirmat acest lucru (Luca 1:32-33).
Dar şi Petru confirmă acest lucru. Uitaţi-vă la Fapte 2:30! În acest verset, Petru confirmă că Domnul Isus era calificat să şadă pe tronul lui David.
Cu 150 de ani înainte de proorocul Ezechiel, Isaia a confirmat acelaşi lucru. Uitaţi-vă la Isaia 9:7! Isaia confirmă că acest Mesia care urma să vină – Domnul Isus – va şedea pe scaunul de domnie al tatălui Său, David. Uitaţi-vă că lucrul acesta va fi făcut din punct de vedere politic! Sfârşitul v.7 spune: “… iată ce va face râvna Domnului oştirilor.” Deci vedeţi? Lucrul acesta nu depinde de credincioşia omului, ci depinde de credincioşia lui Dumnezeu.
Unii teologi spun că acest tron al lui David nu va fi un tron ce va fi aşezat pe planeta Pământ, ci este de fapt Tronul lui Dumnezeu din ceruri, pe care şade Dumnezeu Tatăl. Dar sunt multe pasaje în Scriptură care combat de fapt această teorie. Tronul lui David, care este tronul lui Mesia, va fi aşezat în Ierusalim, pe planeta Pământ.
Psalmul 110:1 – În versetul acesta Dumnezeu Tatăl vorbeşte cu Dumnezeu Fiul şi Îi spune: “Şezi la dreapta Mea – adică în ceruri, în cel de-al treilea cer -, până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale!” Aici este vorba despre un tron în ceruri, în cel de-al treilea cer.
Dar Dumnezeu a spus că Solomon va şedea pe tronul lui David. Solomon nu a stat niciodată pe un tron în ceruri. Deci ne dăm seama că este vorba de două tronuri separate, diferite.
Apoi, în al doilea rând, tronul lui Dumnezeu este veşnic; pe când tronul lui David a fost aşezat în timpul vieţii sale.
Psalmul 93:1-2 – Aş vrea să observaţi că tronul lui Dumnezeu este din veşnicie, pe când tronul lui David a fost adus în timp.
Apocalipsa 3:21 – Aici vedem că există o diferenţă mare între tronul lui Dumnezeu şi tronul lui David. Observaţi că în acest verset se face distincţie între tronul lui Dumnezeu Tatăl şi tronul lui Dumnezeu Fiul. De asemenea, găsim aceeaşi distincţie în Evrei 1:8.
Vedeţi? Dumnezeu recunoaşte că tronul lui David este un tron diferit.
Un ultim lucru pe care aş vrea să-l observaţi este că tronul lui David niciodată nu a exercitat [şi nici nu va exercita] o autoritate în ceruri, ci tronul lui David este pământesc. Uitaţi-vă la Isaia 66:1!
Haideţi să ne amintim care e problema! Satan şi-a aşezat satanocraţia lui pe pământ. Şi aici, pe pământul acesta, va fi el înfrânt. Dar tot aici, pe pământ, va fi aşezat tronul lui Mesia; şi ultimul Adam va stăpâni pe planeta Pământ.
Legământul davidic încă face parte din viitor; nu a fost împlinit încă. Şi el se va împlini atunci când Domnul Isus Se va întoarce pe pământ ca să împărăţească.
B. Împlinirea legământului davidic, în viitor
- Împărăţia [Împărăţia de 1000 de ani] va fi dată Fiului Omului la cea de-a doua venire a Sa.
Daniel 7:13-14 – Observaţi că atunci când Domnul Isus va veni, la cea de-a doua venire a Lui, Lui I Se va da stăpânire.
Vă aduceţi aminte ce a primit primul Adam de la Dumnezeu? Şi el a primit stăpânire! Adam a primit stăpânire peste pământ, dar a încredinţat stăpânirea lui Satan, atunci când a căzut în păcat. Şi astfel lumea aceasta a devenit împărăţia lui Satan. Dar stăpânirea aceea Îi va fi dată înapoi Celui de-al doilea Adam.
Apoi ni se spune că Lui I Se va da şi slavă; slava lui Dumnezeu se va întoarce pe planeta Pământ. Şi ni se mai spune că I Se va da şi putere împărătească.
Observaţi că lucrurile acestea se aplică la toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Şi ni se spune că stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum.
Tot Daniel ne spune nişte lucruri foarte interesante, şi anume: când şi cum se vor petrece toate aceste lucruri. Daniel ne spune că vor exista patru mari imperii în lumea aceasta:
- imperiul babilonian;
- imperiul medo-persan;
- imperiul grec;
- imperiul roman.
Daniel ne spune că ultimul imperiu, Imperiul roman, va veni în trei forme:
- prima formă a Imperiului roman este sub cea a unei fiare foarte feroce; şi ea va subjuga toate naţiunile pământului. Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul Domnului Isus.
- a doua formă a Imperiului roman este cea a unei “Federaţii de 10 naţiuni”.
Este interesant faptul, dar eu cred că noi vedem formarea acestei “Federaţii de 10 naţiuni” în Europa, în timpul prezent.
- cea de-a treia formă pe care o va lua Imperiul roman este reprezentată de “un corn mic”. “Cornul mic” reprezintă o persoană foarte puternică; şi este vorba de sămânţa şarpelui – Anticristul.
După ce sămânţa şarpelui – Anticristul – va fi zdrobit, Împărăţia lui Mesia va fi aşezată pe pământ.
2. Însuşi Domnul Isus confirmă acest lucru.
,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre“ – Matei 25:31-32
Aş vrea să observaţi cum aceste două versete fac o legătură cu legământul avraamic, cu legământul deuteronomic şi cu legământul davidic. Când Se va întoarce, Domnul Isus Se va aşeza pe tronul lui David, pe scaunul de domnie al slavei Sale; va judeca naţiunile şi le va despărţi; şi numai cei mântuiţi vor fi introduşi în Împărăţia Lui.
Deci împlinirea legământului davidic în viitor este confirmată chiar de Domnul Isus.
3. Proorocul Zaharia confirmă acest lucru.
Zaharia 14:4,9 – Nişte lucruri incredibile se vor petrece atunci când Domnul Isus Se va întoarce pe planeta Pământ. Vor avea loc nişte schimbări extraordinare în Orientul Mijlociu, în special în ceea ce priveşte Ierusalimul. Dar Zaharia ne confirmă aici legământul davidic. El spune că “Domnul, adică Mesia Isus, va fi Împărat peste tot pământul”.
4. David confirmă acest lucru.
,,Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea
până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” –
Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând:
„Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” – Psalmul 110:1-2
David ne confirmă şi ne declară aici că Fiul său – Domnul Isus – va şedea pe tronul său.
C. Împlinirea pământească a legământului davidic
- În proorocia lui, Zaharia confirmă acest lucru.
În Zaharia 14:4,9 ni se spune că atunci când picioarele Domnului Isus vor atinge pământul, acela va fi semnalul că El Îşi va aşeza Împărăţia Lui. Revenirea Lui va realiza nişte schimbări extraordinare, în special în Orientul Mijlociu. Şi Domnul Isus va fi Împărat peste tot pământul.
- Domnul Isus va executa judecată şi dreptate pe tot pământul.
În Ieremia 23:5-8, Ieremia confirmă acest lucru.
Haideţi să ne întoarcem înapoi la împăratul Ioiachim! El a fost un urmaş al lui David şi el făcea parte din linia davidică, mesianică. El a comis nişte păcate groaznice împotriva lui Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a pronunţat un blestem de sânge peste linia davidică a lui Ioiachim. Dumnezeu a spus: “Nici un fiu de-al tău nu va mai şedea pe tronul lui David!”
Lucrul acesta a cauzat o problemă extraordinară. Şi se punea întrebarea: “Cum mai poate fi împlinit legământul lui Dumnezeu făcut cu David, dacă linia lui David a fost blestemată cu sânge?”
Domnul Isus a fost născut din Maria, prin naştere din fecioară. Maria era şi ea o urmaşă de-a lui David; se trăgea din linia lui David. Dar ea nu se trăgea din linia lui Solomon, linia regală. Ea se trăgea din linia lui Natan, un alt fiu al lui David. Solomon l-a avut ca fiu pe Roboam, care a devenit rege şi linia sa s-a dus până la Ioiachim, care a adus blestemul de sânge în linia lui David. Dar linia Mariei din David, prin Natan, depăşea (ocolea) blestemul de sânge.
Problema era că drepturile regale la împărăţie veneau prin Solomon, … Ioiachim şi prin Iosif. Deci într-un fel drepturile regale care erau la Iosif trebuiau să-I fie transferate Domnului Isus. Dar Domnul Isus nu putea să fie Fiul lui Iosif, pentru că linia lui Iosif era blestemată. Într-adevăr Domnul Isus nu a fost Fiul lui Iosif, El a fost născut din Duhul Sfânt. Şi atunci când Iosif şi-a dat seama că Maria e însărcinată – ei încă nu erau căsătoriţi, ci erau doar logodiţi -, Iosif a vrut să se despartă de Maria, să rupă logodna. Dar îngerul Gabriel i-a spus: “Iosife, trebuie să te căsătoreşti cu Maria! Pentru că atunci când Domnul Isus Se va naşte, tu trebuie să fii tatăl Lui legal (adoptiv), astfel încât să-I poţi transmite Lui drepturile tale regale, ca El să fie Împărat.”
Înţelegeţi acum cum a depăşit Dumnezeu problema? Nu credeţi că este extraordinar faptul că scopurile lui Dumnezeu nu sunt nimicite niciodată?
În vremea lui Ezechiel, el nu avea de unde să ştie că va avea loc o naştere din fecioară. Dar Ezechiel a trebuit pur şi simplu să se încreadă în Dumnezeu, că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul Său.
Aceasta este o lecţie şi pentru noi. Ne întrebăm: “Oare cum va ieşi Dumnezeu să rezolve problema aceasta în viaţa mea?” … Dar vedeţi? Dumnezeu a rezolvat deja toate problemele înainte de întemeierea lumii. Şi noi pur şi simplu trebuie să ne încredem în El, să facem câte un pas în credinţă şi să spunem: “Doamne, ştim că Tu vei rezolva aceste lucruri!” Şi El o va face, pentru că toate depind de credincioşia Lui nu de dorinţa noastră sau de credincioşia noastră.
- Daniel 7 confirmă acest lucru.
În Daniel 7:13-14,27, ni se spune că Împărăţia de 1000 de ani [Împărăţia pământească] va fi aşezată sub ceruri.
- Fapte 3:21 confirmă acest lucru.
Vă aduceţi aminte că Israelul L-a respins pe Mesia! Mesia – Domnul Isus – a intrat în Ierusalim în Duminica Floriilor [Proorocul Zaharia a prezis acest lucru; la fel şi proorocul Daniel]. Dar ce au făcut iudeii? L-au respins şi L-au răstignit pe Mesia lor. Înainte de aceste lucruri, Domnul Isus avertizase Israelul. El a spus: “Dacă voi Mă respingeţi, totuşi veţi avea altă oportunitate!” Dar a spus: “Dacă veţi păcătui, dacă veţi huli împotriva Duhului Sfânt, pentru generaţia aceasta nu va mai fi nici un remediu!”
- În Vechiul Testament Israelul L-a respins pe Dumnezeu Tatăl, şi şi-au ales un împărat.
- În Evanghelii, Israelul Îl respinge pe Dumnezeu Fiul.
În Ziua Rusaliilor, S-a pogorât Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană din Trinitate. Petru a ţinut atunci o predică extraordinară israeliţilor din Ierusalim – nu era nici unul dintre neamuri printre ei ; şi Petru a spus: “Dacă vă pocăiţi, Dumnezeu Îl va trimite pe Domnul Isus înapoi!”
Uitaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Israelul s-ar fi pocăit după Ziua Rusaliilor! … Uitaţi-vă în Fapte 3:19-21 ce promite Petru! Vreau să observaţi ce spune Petru lui Israel aici! Petru le spune: “Vă cer să vă pocăiţi! Duhul Sfânt a venit; şi dacă vă pocăiţi Dumnezeu Îl va trimite pe Domnul Isus înapoi.”
Şi în v.21, Petru spune: “… pe care cerul trebuie să-L primească până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor.” În limba română, traducerea nu este atât de clară, căci spune: “… până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor.” Traducerea mai bună este cea în engleză, care spune: “… până la vremea restituirii tuturor lucrurilor.”
Petru a folosit în v.21 două cuvinte din limba greacă: “palin genesia” – traduse “din nou genesa”. Cu alte cuvinte, Petru spunea: “Adu-ţi aminte, Israele! L-ai respins pe Dumnezeu Tatăl … L-ai respins pe Dumnezeu Fiul … Duhul Sfânt a venit acum! Dacă vă pocăiţi, genesa va avea loc din nou.” Cu alte cuvinte: “Domnul Isus Se va întoarce şi toate proorociile Vechiului Testament vor fi împlinite. Va avea loc “din nou genesa” [“palin genesia”]. Din nou va fi instaurată Teocraţia!
- Din nefericire, în ziua Rusaliilor, Israelul L-a respins pe Duhul Sfânt şi L-a respins din nou pe Hristos.
Şi aşa cum a prezis Domnul Isus, pentru ei nu a mai existat nici un remediu. După aproximativ 38 de ani, în anul 70 d.Hr., generalul Titus a venit şi a distrus Ierusalimul, ştergându-l de pe faţa pământului.
Domnul Isus a spus acest lucru despre Ierusalim; a spus că “va fi şters de pe faţa pământului de către neamuri”, şi a spus: “Voi nu Mă veţi mai vedea din nou, până când nu vă pocăiţi şi nu spuneţi: “Binecuvântat să fie Cel ce vine în Numele Domnului!” Aceste proorocii ale Domnului Isus au fost împlinite până la ultima literă.
Ştiţi că, cu toate că Israelul a capturat din nou Ierusalimul, în 1967, şi cu toate că acum Ierusalimul le aparţine din nou evreilor, zona sacră unde a fost odată Templul nu aparţine evreilor, ci aparţine arabilor? Evreii nu pot să se roage acolo şi nu pot să ridice steagul Israelului acolo. Neamurile au încă în stăpânire acea zonă.
Aceasta pentru că, în timpul Războiului de Şase Zile din 1967, renumitul general israelian, Moshe Dayan, care a capturat Ierusalimul, a făcut un lucru de necrezut: a dat înapoi arabilor muntele pe care a fost Templul. Şi cu toate că prin inteligenţa şi tactica sa militară strălucită generalul Dayan a recuperat Ierusalimul, evreii nu l-au iertat niciodată pentru că a dat muntele Templului arabilor. Generalul Dayan a murit în 1981, şi evreii de abia dacă au pomenit ceva despre moartea lui.
Dar de fapt lucrurile ce s-au întâmplat făceau parte din planurile lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că Ierusalimul va fi nimicit de neamuri … Vedeţi cât de precis este Cuvântul lui Dumnezeu?
De aceea, Fapte 3:21 ne confirmă faptul că Împărăţia lui Mesia va fi o Împărăţie pământească. Versetul acesta spune că “va avea loc din nou genesa”.
Ordinea cronologică a ceea ce se va întâmpla în Împărăţia de 1000 de ani.
- Blestemul care a fost pus asupra pământului va fi îndepărtat. Vă aduceţi aminte că pământul a fost blestemat după căderea omului în păcat! Dar când va avea loc “din nou genesa”, blestemul acela aruncat asupra pământului va fi îndepărtat (Is.35:1-2; Is.41:18-20; Is.51:3). Deci blestemul care a fost pus asupra pământului va fi îndepărtat atunci.
- Animalele nu se vor mai devora unele pe altele. Va avea loc “din nou genesa” şi animalele vor fi din nou cum au fost în Eden. Isaia 11:6-9 – Vă daţi seama că pe planeta Pământ vor avea loc nişte schimbări extraordinare? Animalele nu vor mai fi sălbatice şi carnivore, ci vor fi paşnice şi ierbivore. În zilele Împărăţiei, nimic nu te va mai răni sau distruge.
- Viaţa lungă va fi restaurată (Isaia 65:20).
- Bolile vor fi vindecate (Is.29:18; Is.35:5-6). Vă aduceţi aminte că atunci când Domnul Isus a fost pe pământ El a făcut aceste minuni despre care vorbeşte Isaia aici; şi a spus: “Aceasta este dovada că Împărăţia vă este oferită vouă!” Acestea erau semne ale Împărăţiei.
Cine va face parte din Împărăţie?
Domnul Isus a spus un lucru ucenicilor, dar se aplica în special la trei dintre ei. Domnul Isus a spus: “Am să vă arăt puţin şi am să vă explic cum va arăta Împărăţia cerurilor [Împărăţia de 1000 de ani]!”; şi i-a dus pe Muntele Schimbării la Faţă – pe Petru, Iacov şi Ioan. Acolo, cei trei ucenici L-au văzut pe Domnul Isus în slavă; L-au văzut pe Domnul Isus glorificat. Iar lângă Domnul Isus au văzut că au apărut doi din sfinţii Vechiului Testament: Moise şi Ilie.
Domnul Isus a spus că ceea ce au văzut ucenicii acolo era ca o prefaţă a Împărăţiei ce urmează să vină. Haideţi să vedem cine era acolo pe munte!
- era Domnul Isus în slavă;
- era Moise, care murise şi fusese îngropat, iar apoi a fost înviat;
- tot acolo se afla Ilie, care nu murise, ci fusese răpit; dar şi el era acolo, în trupul lui de slavă.
- şi mai erau cei trei ucenici: Petru, Ioan şi Iacov, în trupurile lor muritoare.
Domnul Isus le-a spus: “Aceasta este ca o prefaţă a Împărăţiei!” În Împărăţie vor fi sfinţi pe care Dumnezeu i-a înviat, vor fi sfinţii care au fost răpiţi [Biserica] şi vor fi mulţimi de oameni în trupurile lor muritoare. Când Domnul Isus Se întoarce să domnească, noi – Biserica – ne vom întoarce împreună cu El; sfinţii din Vechiul Testament vor fi înviaţi din morţi şi vor fi mulţi alţi oameni care au supravieţuit perioadei Necazului cel Mare şi au ieşit din Necazul cel Mare, care nu s-au închinat niciodată Fiarei, care i-au apărat pe evrei şi au dovedit că ei sunt născuţi din nou; ei – neamurile – vor intra în Împărăţie împreună cu naţiunea Israel, care s-a pocăit şi care L-a primit pe Mesia.
- Biblia indică faptul că Împărăţia lui Mesia [Împărăţia de 1000 de ani] nu este Împărăţia veşnică.
După Necazul cel Mare va avea loc cea de-a doua venire a Domnului Isus. Domnul Isus Îşi va aşeza Împărăţia Sa, care va dura 1000 de ani [Împărăţia de 1000 de ani] şi care a fost descrisă de Domnul Isus pe Muntele Schimbării la Faţă.
La sfârşitul celor 1000 de ani, Satan – care a fost legat – va fi eliberat şi va veni pe planeta Pământ.
Spuneam că din Necazul cel Mare vor fi oameni care vor supravieţui şi vor intra în Împărăţie în trupurile lor muritoare, dar ei Îl vor accepta pe Isus ca Mântuitor şi ca Mesia şi vor fi mântuiţi. În cei 1000 de ani, mulţi copii se vor naşte din aceşti oameni muritori şi mulţi dintre aceştia nu-L vor accepta pe Domnul Isus ca Mântuitor şi ca Mesia; ei se vor răzvrăti împotriva Lui, împreună cu Satan la sfârşitul celor 1000 de ani.
După ce va fi eliberat, Satan va avea o ultimă încercare nebunească de a-L doborî pe Domnul Isus de pe tronul Său. În această răzvrătire va fi urmat de oamenii nemântuiţi din Împărăţia de 1000 de ani. Bineînţeles că Satan şi aliaţii săi vor eşua în această încercare nebunească. Oamenii răzvrătiţi, aliaţii lui Satan, vor fi mistuiţi de foc pogorât din cer, iar Satan va fi aruncat în iazul de foc.
După aceea va fi aşezat Marele Tron Alb de Judecată. Toţi cei care au murit în păcat, fără Hristos, vor fi înviaţi din morţi, vor fi judecaţi şi vor fi trimişi într-o veşnicie pierdută, în iad.
Acum, trebuie să facem o diferenţă în Scriptură între Împărăţia de 1000 de ani şi Împărăţia veşnică.
- În Psalmul 72:8 şi în Zaharia 9:10, ni se spune că Domnul Isus va domni de la o mare la alta [de la Marea Mediterană la Marea Moartă]. Apocalipsa 21:1 – Ne spune că în Împărăţia veşnică nu mai există mare.
- În Împărăţia de 1000 de ani vor fi oameni nemântuiţi (Is.11:4; Apoc.20:8-9). În Împărăţia veşnică nu vor mai fi oameni nemântuiţi (Apoc.21:8).
- În Împărăţia de 1000 de ani unii oameni vor muri (Is.11:4; Ier.31:29-30; Is.65:20). În Împărăţia veşnică nu va mai exista moarte (Apoc.21:4).
- În Împărăţia de 1000 de ani se vor naşte copii, din cei care intră în Împărăţie cu trupurile lor muritoare [cei care au ieşit din Necazul cel Mare] (Ezec.47:22). În Împărăţia veşnică nu se vor mai naşte copii (Mat.22:30).
Acestea au fost diferenţele dintre Împărăţia de 1000 de ani şi Împărăţia veşnică.
Împărăţia de 1000 de ani va fi o Împărăţie politică.
Sunt unii teologi care spun că şi noi trebuie să intervenim atunci când e vorba de guvernul ţării în care trăim. Putem şi trebuie să facem ceea ce ne stă în putinţă ca să-i ajutăm pe oameni. Dar fiţi foarte atenţi! Să nu credeţi că puteţi schimba lumea implicându-vă în politică şi acţionând în politică, în vremurile de faţă, pentru că este imposibil. Noi trăim în lumea lui Satan.
În secolul XIX a existat un mare evanghelist, numit D.L. Moody. El a fondat Biserica din Edinburg. Au fost foarte mulţi oameni care au încercat să-l implice pe evanghelistul Moody în politică şi-i spuneau: “Domnule Moody, ai putea să fii un mare politician, pentru că ai o mare influenţă asupra mulţimilor!” Dar Moody a dat din cap şi a spus: “După mine, lumea aceasta este un vas care se scufundă. Dar Dumnezeu ne-a oferit nouă o barcă de salvare, în Domnul Isus Hristos. Pe mine nu mă interesează altceva în viaţa aceasta decât să iau pe oameni de pe vaporul care se scufundă şi să-i duc în barca de salvare, care este Isus Hristos.”
Dar Împărăţia lui Hristos – Teocraţia – va fi o Împărăţie politică, pentru că Domnul Isus va fi Împărat peste tot pământul.
- Guvernarea [stăpânirea] va fi pe umerii Domnului Isus.
,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. 7 El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci. Iată ce va face râvna Domnului oştirilor.“ –Isaia 9:6-7
Domnul Isus va şedea pe tronul lui David şi domnia sau stăpânirea va fi pe umerii Lui.
- Isus Mesia va controla relaţiile internaţionale.
,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ – Isaia 2:4
Domnul Isus va stăpâni peste toate neamurile.
Cu ceva ani în urmă am vizitat clădirea Naţiunilor Unite din New York. Textul din Isaia 2:4b este sculptat pe o placă aflată pe frontispiciul sediului O.N.U. Şi m-am gândit: “Câtă falsitate este aici!” Naţiunile Unite cred că pot să aducă pace, dar niciodată nu va fi pace pe acest pământ decât atunci când Isus Mesia va controla relaţiile internaţionale.
- Ierusalimul va fi centrul de guvernare.
,,Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului.“ – Isaia 2:2-3
Ştiţi că va veni ziua când Casa Parlamentului din Londra va fi încuiată şi nu va mai fi folosită? Va trebui să fie pus acolo o plăcuţă, pe care să scrie: “Aici nu mai există nici un guvern … De aici nu se va mai guverna … Dacă aveţi probleme, mergeţi la Ierusalim.”
Aceasta pentru că Ierusalimul va fi centrul de guvernare; de acolo se va guverna pământul. Şi toate naţiunile se vor duce acolo.
- Domnul Isus va fi Judecătorul suprem.
Isaia 2:4; Psalmul 72:1-4 – Isus Mesia va fi Judecătorul suprem pe tot pământul şi, pentru prima oară în istoria omenirii, pe pământ va domni dreptatea.
Nouă ne este imposibil să ne imaginăm cum va fi atunci … Vă puteţi imagina cum pământul se schimbă, animelele se schimbă, situaţia politică se schimbă? Şi ceea ce mă uimeşte pe mine cel mai mult din toate aceste lucruri este faptul că Noul Testament ne arată că noi suntem Mireasa lui Hristos şi noi vom împărăţi împreună cu Hristos. Noi vom fi cei care vom lucra împreună cu El şi noi vom lua parte în organizarea Împărăţiei Sale.
Ştiţi că noi avem un viitor minunat? Pavel numeşte viitorul nostru “nădejdea binecuvântată”. Şi noi trebuie să aşteptăm cu nerăbdare acea nădejde binecuvântată. Lucrurile nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt acum, ci vor avea loc nişte schimbări minunate.
Împlinirea legământului davidic este sigură, pentru că ea se bizuie pe credincioşia lui Dumnezeu.
,,Domnul a jurat lui David adevărul
şi nu Se va întoarce de la ce a jurat:
„Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.“ – Psalmul 132:11
Dumnezeu nu-l va minţi pe David. Dumnezeu a confirmat legământul davidic cu o juruinţă. Este adevărat că descendenţii lui David au fost necredincioşi lui Dumnezeu. Solomon, Roboam, Ahaz, Manase, Ioiachim au fost necredincioşi; dar Dumnezeu este credincios şi Cuvântul Său va fi împlinit.
,,Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. 32 El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33 Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” – Luca 1:31-33
Împăratul vine! Dumnezeu a confirmat acest lucru şi de aceea ne putem bucura.
V. NOUL LEGĂMÂNT
Este important să înţelegem acest legământ, pentru că legământul acesta i-a fost descoperit lui Ezechiel.
Vă aduceţi aminte că Dumnezeu este Împăratul veşniciilor; şi Împăratul trebuie să aibă o Împărăţie şi supuşi care să-L slujească de bună voie.
Am văzut în legământul davidic că Împăratul vine.
În legământul deuteronomic am văzut că pământul va fi înnoit; vom avea un pământ nou. Dar am văzut că este nevoie şi de un popor răscumpărat. Aşa că Noul Legământ tratează problema răscumpărării poporului.
A. Părţile implicate în legământ
Atunci când face o înţelegere sau un legământ, trebuie să fie două părţi implicate în încheierea legământului.
- Cele două părţi sunt Dumnezeu şi Israel.
,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.“ – Ieremia 31:31
Este un nou legământ şi el e făcut cu casa lui Iuda şi a lui Israel (Is.59:20-21; Ier.50:4-5; Ezec.34:25-30; Ezec.37:21-38).
- Părţile implicate în Legământul cel Nou sunt aceleaşi care au fost implicate în legământul cel vechi.
,,Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziuacând i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul“ – Ieremia 31:32
Aş vrea să observaţi că e vorba de acelaşi popor – Israel! Şi Dumnezeu spune: “Eu am încheiat acel legământ cu voi. Aduceţi-vă aminte că era un legământ multilateral! Adică, amândoi am încheiat legământul; El l-am păstrat, dar voi l-aţi încălcat.”
Deci Legământul cel Nou este încheiat între aceleaşi părţi, cum a fost încheiat legământul mozaic.
- Noul Legământ vorbeşte despre o existenţă veşnică a Israelului.
Legământul cel Nou implică o reconstruire a Ierusalimului, un Ierusalim care va exista veşnic. Iar Israelul va fi o naţiune care va exista toată veşnicia (Ier.31:31-40).
B. Promisiunile Noului Legământ
- Regenerare sau naştere din nou.
Cu alte cuvinte, oamenii vor primi o inimă nouă; vor fi născuţi din nou.
,,Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voipune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. “ – Ieremia 31:33
Vă aduceţi aminte care a fost problema cu legământul mozaic? Legea era aplicată la exteriorul omului, dar problema omului era interioară. Oamenii aveau o fire păcătoasă în ei, de aceea au încălcat legământul mozaic. Pe când, în Legământul cel Nou, Dumnezeu spune: “Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor … Ei vor fi născuţi din nou! Ei vor avea o natură nouă!”
- Iertare de păcate.
,,Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”“ – Ieremia 31:34
Aş vrea să observaţi că ni se spune că păcatele vor fi iertate, nelegiuirea va fi iertată; şi Dumnezeu spune: “Nu Îmi voi mai aduce aminte de păcatul lor “
Ştiţi că Dumnezeu are o memorie rea în ceea ce priveşte păcatele noastre? De fapt, la Dumnezeu aceasta nu este un lucru negativ, o slăbiciune, ci este un atribut al Său. Şi în ceea ce priveşte toate păcatele mele, Dumnezeu spune: “Nu-Mi voi mai aduce aminte de ele!” Aceasta este o iertare măreaţă, dumnezeiască.
Un predicator din Marea Britanie obişnuia să spună: “Dumnezeu a aruncat toate păcatele mele în adâncul oceanului şi acolo a pus un semn pe care scrie: “Pescuitul interzis!” Deci va fi iertare de păcate.
- Duhul Sfânt, care locuieşte în om.
Ezechiel 36:27 – Aş vrea să observaţi că am fost născuţi din nou, am fost iertaţi de păcate şi apoi ne este dăruit şi Duhul Sfânt care să locuiască în noi.
- O cunoştinţă completă şi universală cu privire la Iehova.
Ieremia 31:34 – Va fi o cunoştinţă universală. Toţi evreii şi toate neamurile din Împărăţie, într-un mod miraculos, vor primi o cunoştinţă completă cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său.
- Ascultare.
,,Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.Ieremia 32:39-40
Haideţi să privim Israelul, ca şi naţiune! Când citim despre Israel în Scriptură, încă din vremea lui Avraam ei au fost neascultători. Şi sunt exact la fel chiar şi în ziua de astăzi. Să vă dau o ilustraţie!
Cu ceva ani în urmă, eu, împreună cu soţia mea Nancy, am vizitat Ierusalimul. Acolo – în Ierusalim – există un muzeu foarte frumos. Aşa că am hotărât să mergem şi să vizităm acest muzeu. Eu bănuiam că dacă muzeul este un muzeu israelit, atunci ceea ce este expus în acel muzeu va fi bazat pe istoria Vechiului Testament. Dar nu am văzut nimic din ceea ce mă aşteptam eu să fie. Acolo erau expoziţii având ca temă evoluţionismul; şi în mod deliberat şi conştient evreii au negat Scriptura.
Lui Ehud Barak, primul ministru al Israelului, nici măcar nu-i pasă de promisiunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament. El încearcă să negocieze pacea, oferind zone de teren vrăjmaşilor Israelului – arabilor. Şi chiar şi în ziua de astăzi există în poporul Israel o neascultare de Dumnezeu urâtă de tot.
Dar ştiţi că lucrurile acestea vor fi schimbate într-un mod extraordinar şi minunat? La sfârşitul vremurilor, Israelul va fi ascultător de Dumnezeu. La fel şi întreaga omenire.
Vor fi binecuvântări naţionale.
Nu uitaţi că Noul Legământ era de fapt o înţelegere între Dumnezeu şi Israel! Acum, am să vă dau o listă de binecuvântări:
- Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu nu se vor îndepărta (abate) de la Israel niciodată (Ps.59:21).
- Israel va avea o reputaţie mare, datorită binecuvântărilor lui Dumnezeu (Is.61:8)
Uitaţi-vă la Israel astăzi! Astăzi, Israelul nu are o reputaţie prea bună. De fapt, politicienii lumii de astăzi ar prefera ca Israelul să nu existe, pentru că ei cred că Israelul cauzează multe probleme în Orientul Mijlociu. Dar lucrurile acestea se vor schimba.
- Fiarele sălbatice vor fi îmblânzite (Ezec.34:25-28)
- Israel va fi poporul special al lui Dumnezeu (Ier.31:33; Ezec.36:28)
- Dumnezeu va face bine poporului Israel (Ier.32:40-42)
- Va fi securitate [siguranţă] naţională (Ezec.34:25-28)
Ştiţi că în toată istoria poporului Israel au existat foarte puţini ani în care evreii să se bucure de o siguranţă naţională? De fapt, mii de ani ei s-au temut şi încă se mai tem de vrăjmaşii lor.
- Nu vor mai fi ameninţări şi insulte (Ezec.34:28-29).
Când eu eram un băieţel, aproape de locuinţa noastră era o comunitate de evrei. După mine, oamenii aceia erau nişte oameni foarte ciudaţi. Erau evrei ortodocşi, purtau acele chipe ciudate şi bărbaţii aveau nişte perciuni lungi. Am observat că foarte mulţi oameni ridicau trei degete la ei [arătătorul, mijlociul şi inelarul]. Aşa că am întrebat pe cineva: “Ce înseamnă să-i arăţi unui evreu aceste trei degete?” Şi omul respectiv mi-a spus: “Aceasta înseamnă: “Tu L-ai omorât pe Hristos!” Evreii aceia, care erau vecini cu mine, erau ameninţaţi şi insultaţi. Dar toate acestea vor înceta odată.
- Edenul va fi restaurat [Aceasta este “palin genesia” – “din nou genesa”] (Ezec.34:29).
- Va fi hrană din belşug (Ezec.34:27,29; Ezec.36: 29-30).
- Vremea va fi stabilă [şi stăpânită] (Ezec.34:26).
Vă aduceţi aminte că atunci când Domnul Isus era pe Marea Galileii a izbucnit o furtună mare, şi ucenicii credeau că corabia lor se va scufunda. Domnul Isus a mustrat atunci vântul şi marea. Dar în Împărăţia de 1000 de ani vremea va fi stabilă şi stăpânită.
- Va avea loc o explozie demografică a populaţiei în Israel (Ezec.36:37-38; Ezec.37:26).
- Israelul va fi reconstruit (Ezec.36:33).
- Naţiunea va fi unită (Ezec.37:21-22).
Ştiţi că de la moartea lui Solomon, în 931 î.Hr., şi până astăzi, Israelul a fost totdeauna o naţiune împărţită. Şi Israelul este împărţit şi dezbinat chiar şi astăzi. Unii vor pace, alţii vor război; unii vor religie, alţii vor ateism. Dar în Împărăţia de 1000 de ani cele 12 seminţii vor fi unite.
- Templul [Sanctuarul] lui Dumnezeu va fi în Israel (Ezec.37:26-28).
- Israelul va locui în ţara lui pentru totdeauna (Ezec.37:25).
- Dumnezeu nu va mai respinge niciodată Israelul (Ier.32:40).
C. Natura Noului Legământ
- Noul Legământ este un legământ necondiţionat.
Noul Legământ va fi împlinit doar datorită neascultării lui Israel. Dumnezeu Şi-a dat seama că Israelul nu putea păstra legământul mozaic, pentru că acest legământ ţinea de exterior, pe când problema era interioară. De aceea Dumnezeu a spus: “Voi face un nou legământ cu voi!” Aş vrea să observaţi că Noul Legământ este necondiţionat; depinde în totalitate de Dumnezeu, de credincioşia Lui.
Ezechiel 36:22 – “Toate aceste lucruri nu le fac din pricina voastră, ci din pricina Numelui Meu cel Sfânt!” Iată care este fraza specială pe care o foloseşte Dumnezeu aici! El spune: “Eu o voi face!”
Deci primul lucru pe care l-am văzut cu privire la natura Noului Legământ este că el este necondiţionat; este un legământ unilateral. Dumnezeu a făcut legământul şi Dumnezeu îl va păstra.
- Noul Legământ este un legământ veşnic.
Vă aduceţi aminte că legământul mozaic era temporar – pentru că depindea de credincioşia lui Dumnezeu, dar şi de credincioşia lui Israel. Pe când Noul Legământ depinde numai de credincioşia lui Dumnezeu – aşa că este veşnic şi nu poate fi distrus niciodată (Is.61:8-9).
Ezechiel 37:26 – Observaţi ce spune acest verset! Spune că “va fi un legământ veşnic cu ei”; un legământ veşnic, care va dura pentru totdeauna.
D. Relaţia dintre Biserică şi Noul Legământ
Am văzut până acum că Noul Legământ a fost încheiat între Dumnezeu şi Israel. Neamurile nu au fost implicate de la început în acest legământ.
În Ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt S-a pogorât şi Noul Legământ a fost pus la dispoziţia lui Israel, dar ei l-au refuzat.
Iată ce vreau să subliniez aici: “Ce relaţie avem noi, ca şi Neamuri, ca şi Biserică cu Noul Legământ?” Şi Faptele Apostolilor ne subliniază acest lucru în foarte multe detalii. Israelul L-a respins pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt.
De aceea Israelul a fost pus deoparte. Şi Dumnezeu cheamă acum un alt popor la Sine, care să fie Mireasa lui Hristos şi care să împărăţească împreună cu Hristos în timpul Împărăţiei de 1000 de ani. De aceea, acum trebuie să discutăm relaţia dintre Biserică şi Noul Legământ. Dar trebuie să ţinem minte că Noul Legământ a fost încheiat cu Israel.
- Nu există nici o revelaţie cu privire la Biserică în Vechiul Testament.
- În momentul în care Noul Legământ a fost încheiat cu Israel, Biserica – ca şi trup – nu exista.
De fapt nici unul dintre proorocii Vechiului Testament nu a ştiut nimic despre Biserică, despre Mireasa lui Hristos.
Haideţi să dovedim acest lucru din Efeseni 3:2-9! Atunci când Dumnezeu a făcut această revelaţie a Noului Legământ, atât lui Ieremia cât şi lui Ezechiel, ei nu aveau cum să ştie şi nu ştiau că la un anumit moment dat Dumnezeu va pune Israelul deoparte şi va înfiinţa un nou trup, numit Mireasa lui Hristos sau Biserica.
Pavel a subliniat foarte clar, în Efeseni 3, că revelaţia cu privire la Biserică – Mireasa lui Hristos – a fost complet necunoscută proorocilor Vechiului Testament. Dar Dumnezeu i-a revelat acest lucru lui Pavel.
Aşa că prin revelaţia lui Pavel, noi înţelegem de ce ne aflăm aici, care este scopul cu care ne aflăm noi aici, acum şi care este scopul nostru în viitor. Ezechiel şi Ieremia nu au ştiut absolut nimic despre Biserică.
- Revelaţia Noului Legământ a venit [a fost dată] prin proorocii Vechiului Testament.
Aşa că a fost imposibil ca ei să poată spune ceva despre Biserică atunci, în zilele lor, în Vechiul Testament, pentru că Biserica nici nu exista, ca şi trup.
- Biserica este implicată în Noul Legământ [sau Biserica are legătură cu Noul Legământ].
- Rusaliile erau o sărbătoare evreiască.
Rusaliile [Sărbătoarea Cincizecimii] prezintă de fapt pogorârea Duhului Sfânt. Deci Rusaliile aveau o legătură cu Noul Legământ.
- Incidentul cu Corneliu.
Fapte 11:15 – Vă aduceţi aminte ce s-a petrecut în acest pasaj? Petru a avut acea viziune, în care a văzut cum faţa de masă se pogora din ceruri şi ea era plină de animale pe care iudeii nu aveau voie să le mănânce, pentru că erau considerate necurate. Petru a auzit un glas, care i-a spus: “Scoală-te, taie şi mănâncă!” Şi Petru a spus: “Nu pot, Doamne! Sunt animale spurcate şi au să mă spurce şi pe mine!” Atunci s-a auzit o bătaie la poartă. Nişte mesageri fuseseră trimişi de sutaşul Corneliu. Ei au cerut lui Petru să meargă la Corneliu, pentru că Corneliu a avut o viziune de la Dumnezeu.
Cred că incidentul acesta a fost absolut uimitor pentru Petru. El era iudeu. Şi Petru cunoştea legămintele încheiate de Dumnezeu cu poporul Israel. El mersese la o şcoală iudaică şi cunoştea toate aceste lucruri de la cap la coadă. Îmi imaginez ce gândea Petru în mintea lui … “Stai puţin, Doamne! Legămintele acestea au fost încheiate cu Israel! … Îţi mai aduci aminte, Doamne?” Dar Domnul Isus i-a spus lui Petru: “Lasă aceasta, că nu-i treaba ta! Tu du-te şi vizitează-l pe acest om dintre Neamuri!”
Ţinând în minte lucrurile acestea, haideţi să citim Fapte 11:15! În timp ce Petru povestea acest incident ucenicilor, el spune: “Atunci când vorbeam cu Corneliu şi cu ceilalţi din casa lui, un lucru incredibil s-a petrecut acolo! Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, exact aşa cum a venit peste noi la început.” Cu alte cuvinte, Petru spunea: “Legământul cel Nou a venit şi la Neamuri, exact aşa cum s-a petrecut cu noi la început.” … Care început? La începutul Bisericii, pentru că la Rusalii a avut loc începutul Bisericii.
Pentru prima oară în istoria lumii, cineva dintre Neamuri a experimentat pogorârea Duhului Sfânt peste el, în viaţa lui şi a fost născut din nou, iertat şi Duhul Sfânt a venit să locuiască în inima lui.
- Biserica şi Israel împărtăşesc aceeaşi nădejde.
Fapte 26:6 – Pavel era în lanţuri, în aceste momente. Iudeii au fost cei care au pus pe romani să-l aresteze. Pavel se afla acum în faţa regelui Agripa, care-l judeca. Uitaţi-vă ce-i spune Pavel! – “Ştii de ce sunt eu aici, Agripa? Sunt pentru că părinţilor noştri evrei le-au fost făcute nişte promisiuni. Eu sunt dat în judecată pentru nădejdea aceea a promisiunilor.”
Incidentul acesta a avut loc ceva mai târziu în istoria Bisericii şi Pavel vorbea acum ca şi membru al Bisericii lui Isus Hristos.
De aceea, ca şi creştini, şi noi împărtăşim aceeaşi nădejde pe care o avea Israelul; şi noi vom fi împreună cu ei în aceeaşi Împărăţie. Noi vom avea funcţii diferite în Împărăţie – vom domni împreună cu Hristos -, dar este aceeaşi nădejde pe care o avem, ca şi Israel [nădejdea venirii Împărăţiei].
- Legământul avraamic includea naţiunile dintre Neamuri în ceea ce privea binecuvântarea lor.
- Biserica ia parte la Masa Domnului.
1 Corinteni 11:25 – Versetul spune: “Acest pahar este Legământul cel Nou …” În limba greacă este folosit un articol definit care implică “Legământul cel Nou”, adică este vorba de un singur legământ. Cu alte cuvinte, se face referinţă în mod specific la Legământul cel Nou, singurul care a fost de acest fel.
Deci atunci când noi, ca şi Biserică a Domnului Isus Hristos, luăm parte la Cina Domnului, noi indicăm faptul că suntem părtaşi ai Noului Legământ.
Luca 22:20 – Versetul acesta este o revelaţie minunată pe care Domnul Isus ne-o dă. Din nou, Domnul Isus Se referă la Legământul cel Nou şi spune: “Paharul acesta cu vin reprezintă sângele Meu care se varsă pentru voi …”
Deci Legământul cel Nou este pecetuluit şi este făcut posibil prin sângele lui Hristos.
Atunci când noi ne punem încrederea în Domnul Isus şi privim la Calvar, şi-L acceptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn al nostru, imediat devenim părtaşi ai Legământului cel Nou. Suntem născuţi din nou şi avem o natură nouă în noi. Avem Duhul Sfânt în noi. Şi vom fi părtaşi ai binecuvântărilor viitoare.
De fiecare dată când noi ne întâlnim la Masa Domnului, ne aducem aminte că prin sângele Domnului Isus noi devenim părtaşi [participăm] la Legământul cel Nou.
- Credincioşii din Noul Testament sunt părtaşi ai aspectului spiritual din Noul Legământ.
- suntem născuţi din nou (Tit 3:5);
- păcatele noastre sunt iertate (Efes.1:7; Efes.4:32; Col.1:14; 1Ioan 2:12).
- Duhul Sfânt locuieşte în noi (1Cor.6:19).
- am primit o natură nouă, o fire dumnezeiască (2Pet.1:4).
,,Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne“ – 2 Corinteni 3:3
Pavel spune că Legea mozaică a fost scrisă pe table de piatră. Legea privea exteriorul şi nu rezolva problema firii păcătoase din interiorul omului. Pe când Duhul Dumnezeului celui viu a scris în inimile noastre cuvintele dătătoare de viaţă. De aceea noi am fost născuţi din nou şi avem o fire dumnezeiască.
- Funcţia apostolilor a fost cea de lucrători [slujitori] ai Noului Legământ.
2 Corinteni 3:6 – Aş vrea să obsevaţi că Pavel spune că “el este un slujitor al Legământului cel Nou”; şi spune: “Nu al slovei, ci al Duhului.” Pavel face referinţă aici din nou la legământul mozaic. Pavel spune: “Slova aceea sau legile acelea omorau, condamnau omul; dar Duhul dă viaţă.”
Duhul Sfânt a venit în concordanţă cu Legământul cel Nou. Aşa că în momentul de faţă, în timpul prezent, noi vedem o împlinire parţială a acestui legământ. Noi am fost implicaţi [incluşi] în acest legământ.
Pavel vorbeşte despre acest lucru în Romani 11, unde ne spune că “ramurile naturale ale pomului [Israelul] au fost tăiate temporar şi au fost altoite altele [Neamurile]”. Dar spune că Dumnezeu va altoi din nou ramurile naturale ale pomului, şi astfel va avea loc o împlinire finală a Noului Legământ.
- Împlinirea finală a Noului Legământ
Vă aduceţi aminte că Noul Legământ a fost încheiat iniţial cu casa lui Israel!
Ieremia 31:31 – Deci vedem că era un legământ nou, încheiat cu casa lui Israel.
Haideţi să ne gândim puţin şi să ne amintim din nou care a fost scopul legământului mozaic!
Exod 19:6 – Versetul acesta spune că “Israelul trebuia să fie o împărăţie de preoţi”. Dumnezeu voia să lucreze prin ei, ca şi naţiune aleasă, ca să aducă binecuvântare pe tot pământul.
Legământul mozaic a fost încheiat cu casa lui Israel. Scopul legământului mozaic era ca în Israel să fie aşezată o Teocraţie şi ca Israel să fie o împărăţie de preoţi, care să mijlocească între celelalte neamuri şi Dumnezeu.
-
- la încheierea legământului mozaic au fost semne – semne care i-au fost făcute lui Moise, semne care au fost făcute în faţa Israelului şi semne care au fost făcute în faţa egiptenilor [Neamurilor].
- apoi, a fost un mijlocitor – Moise.la încheierea legământului mozaic au fost semne – semne care i-au fost făcute lui Moise, semne care au fost făcute în faţa Israelului şi semne care au fost făcute în faţa egiptenilor [Neamurilor].
- în al treilea rând, trebuia să fie aşezată Teocraţia. Slava lui Dumnezeu era acolo. Pe muntele Sinai, dacă te uitai, puteai să vezi foc. Prezenţa lui Dumnezeu sau slava lui Dumnezeu era în Cortul Întâlnirii. Era o Teocraţie atunci, în timpul lui Moise; adică, Dumnezeu conducea.
Dar legământul mozaic a eşuat … Şi avem să vedem că Ezechiel ne relatează incidentul când slava lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Israel, din Templul de la Ierusalim.
Atunci când Legământul cel Nou va fi împlinit în mod complet, din nou vor fi semne.
- Semne
Ioel 2:28-32 – Observaţi ce ne spune Ioel aici! Ne spune că la inaugurarea Împărăţiei vor fi semne.
Fapte 2:15-21 – Observaţi că în Ziua Cincizecimii [sau a Rusaliilor], Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenici şi a avut loc împlinirea proorociei cu privire la Noul Legământ. Petru vorbeşte despre aceste semne despre care a vorbit Ioel; şi Petru spune că semnele acestea vor fi vizibile, înainte ca Domnul Isus să Se întoarcă să domnească, ca şi Împărat al pământului.
Poate cineva spune: “Da, dar semnele acestea nu au avut loc încă!” Şi are dreptate; încă nu au avut loc!
Atunci trebuie să ne întrebăm: “De ce nu au avut loc aceste semne?” Pentru că Israelul L-a respins din nou pe Mesia şi L-a respins şi pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt S-a pogorât. Israelul ar fi putut să-L accepte pe Hristos atunci. Astfel, semnele acelea s-ar fi împlinit. Dar Israel L-a respins pe Hristos şi L-a respins şi pe Duhul Sfânt. Însă vine ziua când aceste cuvinte ale lui Ioel şi ale lui Petru se vor împlini, înainte de acea zi măreaţă când Domnul Isus Se va reîntoarce.
Deci odată cu Noul Legământ vor fi şi semne, aşa cum a fost cu legământul mozaic.
- Un Mijlocitor
Evrei 8:6-13 – Parcă înţelegem mai bine pasajul acesta acum! Vedem Noul Legământ şi vedem cum legământul cel vechi este dat la o parte. Şi acum avem un Mijlocitor – pe Isus Hristos, Mesia.
Evrei 12:24 – Domnul Isus este Mijlocitorul Legământului cel Nou. El este ultimul Adam, care va stăpâni şi împărăţi pe planeta Pământ.
Deci asemănător cu legământul mozaic, în Noul Legământ vor fi semne şi va fi un Mijlocitor: Isus Hristos.
- Aşezarea Teocraţiei
În al treilea rând, va avea loc aşezarea Teocraţiei.
Ezechiel 36:22-23,28 – Deci Teocraţia va fi instaurată pe pământ. Slava lui Dumnezeu se va întoarce pe pământ.
După ce am terminat de studiat cele cinci legăminte, haideţi să ne mai uităm la un lucru foarte important!
Galateni 2:20 – Pavel a spus aşa: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine …” Vedeţi? Acesta este Legământul cel Nou! Şi în continuare, Pavel spune: “… Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa [sau prin credincioşia] Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”
Traducerea română, ca şi traducerile moderne, nu este corectă. În greacă nu ni se spune: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”, ci:“… în credinţa Fiului lui Dumnezeu …”
Cu câţiva ani în urmă am fost la Conferinţa Keswick, o mare conferinţă creştină. Acolo s-a prezentat o nouă versiune în engleză a versetului din Galateni 2:20, care spunea: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”
La conferinţă era un expert în limba greacă. Şi s-a spus: “Cine vrea, se poate duce şi-i poate pune întrebări acestui om.” Aşa că eu m-am dus, l-am rugat să deschidă la Galateni 2:20 şi i-am spus: “În versiunea cea nouă spune: “… în credinţa în Fiul lui Dumnezeu …”, pe când în versiunea veche spune: “… credinţa Fiului lui Dumnezeu …” Domnule, aş vrea să vă uitaţi în Noul Testament în limba greacă şi să-mi spuneţi care versiune este adevărată!” El s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Dar, care-i diferenţa?” Şi i-am spus: “Cred că este o diferenţă mare între cele două traduceri.” Aşa că s-a uitat în Noul Testament în limba greacă şi a spus: “Trebuie să recunosc că în limba greacă spune: “… în credinţa Fiului lui Dumnezeu …”
Lucrul acesta este un lucru foarte special pentru noi toţi. Pavel spune: “Eu nu trăiesc pe baza credinţei mele în Domnul Isus, ci eu trăiesc datorită credincioşiei Lui.” … Vedeţi? Cu alte cuvinte, Pavel spune: “Eu pot eşua, pot greşi, dar El este credincios şi nu va eşua.”
Ştiţi că atunci când ne uităm la legăminte, toate legămintele depind de credincioşia lui Dumnezeu! … Sunt atât de uimit când mă uit la naţiunea Israel. Este un popor răzvrătit; şi cu toate acestea, Dumnezeu a fost credincios.
De multe ori spun: “Doamne, uită-Te la toate problemele mele!” Şi din Galateni 2:20, Domnul Isus îmi spune: “Eric, tu depinzi de credincioşia Mea! Eu sunt Cel care te iubeşte şi căruia Îi pasă de tine … Eu sunt credincios promisiunilor Mele!”
Cărţile ,,De la căpuşă la cătuşă,, şi ,,Condamnaţi la tăcere!
Cărţile ,,De la căpuşă la cătuşă,, şi ,,Condamnaţi la tăcere! Până când ?,, sunt prezentate în acest an în paginile publicaţiei ,,Informaţii Agrorurale,, ca unic mijloc de comunicare în România, între autorul acestor două lucrări de interes naţional şi cititorii dornici de cunoaştere a adevăratelor cauze a degradării stării sociale, economice, politice şi de securitate naţională a naţiunii române.
Pentru evitarea producerii unui dezastru naţional, am răspuns încă din vara anului1995 solicitări Preşedintelui PNŢCD Corneliu Coposu, de a concepe în vederea intrării la guvernare în anul 1996 a Convenţiei Democrate, cu un program de guvernare susţinut de o nouă Lege a Siguranţei Naţionale, de organizare şi funcţionare a Serviciilor de Informaţii din România, pentru înlocuirea legilor 51/1991, 14/1992, a căror prevederi nu corespundeau geopolitic şi strategic intereselor României în zona de sud est a Europei, în special.
În prezent, această propunere legislativă reevaluată în mod firesc pentru adaptarea la noua ordine mondială şi stării naţiunii române, prezentată Preşedinţilor, Parlamentelor, Guvernelor şi Partidelor în ultimii 20 de ani şi prin presa scrisă, a căror răspunsuri au fost anexate la pachetul legislativ depus la actualul Secretariat al Guvernului, cu Nr.14350 din data de 08.12.2015, însoţit şi de cele două carţi amintite ca o mai amplă expunere de motive, în speranţa şi cu convingerea unei altfel de abordări din partea Domnului Prim Ministru Dacian Cioloş.
În cazul acceptării susţinerii de către actualul Guvern al României a acestui proiect legislativ în Parlament, asigur toţi românii si factorii de decizie în stat, de reuşita deplină în implementare, în conformitate cu prevederile cuprinse în Anexa 4 la Legea Siguranţei Naţionale a României (LSNR), propusă, pentru prosperitate cu demnitate a românilor şi României, în cât mai scurt timp.
Mulţumesc conducerii publicaţiei Informaţii Agrorurale, Domnului Ing.Arhire Viorel, pentru cooperare şi sincere urări de sănătate intregului colectiv de redacţie, cititorilor săi, la mulţi ani de Sfintele sărbători şi un an nou mai bun.
Cu deosebită stimă şi consideraţie
Lt.Col. (r) Prichici Dumitru
Redam o “lacrima” din Corola de dureri a Poporului Roman
La indicaţiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenţi în partidele istorice de opoziţie, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât şi pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite.
Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL şi PSDR.
În acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizaţiile judeţene şi orăşeneşti, este edificatoare.
- Şefii de echipă care au fost infiltraţi în grupările „reacţionare”, urmează să-şi intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu.
- Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute.
- Munca trebuie îndeplinită de aşa natură încât să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, iar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă contra membrilor reacţiunii.
Semnat: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca.
Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 şi este evident concepută de specialiştii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U.
Cu toate că Ministerul Justiţiei şi Internele erau deja în mâna comuniştilor, ca şi Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unităţi paramilitare, care urmau a fi folosite în declanşarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor.
Majoritatea ofiţerilor de poliţie şi jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici şi nici din partea agenţilor NKVD, care acţionau făţiş în România.
CC al PCR, Strict Confidenţial, Nr. 4573/23.11.1946.
Secretarilor responsabili ai PCR
Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceauşescu şi „minerii” lui Ion Uiescu, n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate:
- Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii: de preferinţă necăsătoriţi, să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune.
- Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar, pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în aşa fel încât cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor. În acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate ţinând cont de prevederile paragrafului 1 menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului.
Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesele partidului.
Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţă populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţa.
Secretar-general, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Paternitatea acestor documente aparţine lui Serghei Nicolaev, ofiţer INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD).
Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului era adjunctul lui Gh. Gheorghiu-Dej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcţia Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraş.
Anii 1945-1947 vor fi perioada în care Direcţia de Informaţii Externe NKVD îşi va instala agentura în fruntea organelor de siguranţă din România. Reţelele secrete din ţară şi din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire” pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenţii secreţi ai SSI au fost predaţi de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuţie, deşi fusese condamnat la moarte în procesul mareşalului Antonescu.
Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga reţea a lntelligence Service-lui din România. Informaţiile şi documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind aşa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNŢ şi anglo-americani.
În fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate şi readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziţiei au lucrat pentru anglo-americani.
După ce a fost arestat, Pătrăşcanu va recunoaşte că a semnat graţierea lui Cristescu, din motivele amintite.
În acest haos politic, social şi economic am trăit noi, românii în ţara noastră, după al Doilea Război Mondial şi după cum vedeţi şi după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate şi chiar în profunzime. În aceste condiţii vitrege de viaţă pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat, controlat şi dirijat de conducătorii comunişti.
Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele ţăranilor,pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei” care pleca din nordul Moldovei, cu oameni şi pe acoperişul vagoanelor, ca să găsească ceva de mâncare oriunde în ţară, ajungând până pe meleagurile Olteniei şi Banatului, pentru a căpăta o traistă de faină, de grâu sau porumb.
Cartea online o puteti parcurge pe http: // ibooksquare. ro/ Books/ BookDetails? p_book_id= 160&p_book_title= De% 20la% 20c% C4% 83pu% C5% 9F% C4% 83% 20la% 20c% C4% 83tu% C5%9F% C4% 83. % 20 Cauze% 20% E2% 80% 93% 20Efecte% 20% E2% 80% 93% 20For%C5% A3e% 20coercitive. % 20Pentru% 20prosperitate% 20cu% 20demnitate www.zenithtrading.ro
Rog reţineţi termenii utilizaţi în scrierile mele,
mai puţin termenul ,,STAT,, care nu poate fi definit atât timp cât STATUL de DREPT nu funcţionează în România.
- Politică = Gândire privind tactica şi strategia omului politic.
- Om politic = Persoană care are un rol important în activitatea politică, care îşi desfăşoară activitatea principală în domeniul politicii.
– Politician = Persoana care face din politică un mijloc abil şi demagogic de realizare a intereselor personale (şi de grup n.a.) vezi DEX.
- Teritoriu = Întinderi de pământ delimitate prin graniţe.
- Ţara (România)= Teritoriu locuit de poporul român, organizat politic, strategic, administrativ şi social economic.
- Cele trei puteri, Parlamentul, Justiţia şi Guvernul sunt organizaţii independente ce guvernează poporul român şi teritoriul, se supun suveranităţi poporului roman, nu STATULUI (Art.2 alineatul (1) şi (2) şi Art.82 alineatul (2) din actuala Constituţie a României). A nu se uita jurământul individual de credinţă depus la numirile în funcţii.
- Guvernul (României) = Organizaţie privată politică sau tehnocrată, componentă a naţiunii romane ! supusă suveranităţii poporului român.
- Popor = Forma istorică de populaţie umană suverană, alcătuită din colectivitatea etnica majoritara şi minorităţile naţionale minoritare.
- Naţiune = Comunitate stabilă de oameni pe baza unităţii de limbă, cultură, teritoriu, viaţa social economică şi politică.
- Public = Comunitate stabilă de oameni, aparţinând naţiunii.
- Viaţa publică = Viaţa politică publică a unei naţiuni a unui popor
- Suveranitatea naţională aparţine poporului român şi se exercită prin organele reprezentative constituite prin alegeri sau referendum.
- Bugetul public al NAŢIUNII, păstrat în TREZORERII, este format din totalitatea veniturilor şi chieltuielilor planificate, din taxe şi impozite pe salarii, venituri industriale, agricole, comerciale, bancare, cotizaţii pentru asigurările sociale, amenzi, penalitaţi de orice natură .
- Bugetul statului, este constituit din sumele calculate, aprobate şi repartizate anual din bugetul public al NAŢIUNII de aceleaşi instituţii (organizaţii) care se autodefinesc STAT, deşi beneficiază de chieltuielile planificate ADMINISTRĂRII publice, apărării, învăţământului, sănătate, asigurări sociale şi cheltueli fortuite, sub control financiar preventiv mai mult sau mai puţin corect, pentru a defini corect rolul STATULUI şi DREPTURILE CETĂŢENILOR.
- Patrimoniu naţional, cuprinde toate bunurile materiale şi spirituale moştenite de la străbunii noştri, precum şi cele realizate în prezent şi viitor.
- Patriot, persoană care îşi iubeşte patria şi luptă pentru apărarea şi prosperitatea ei.
04.01.2016 Lt.Col.(r) Prichici Dumitru
MOARA DRACILOR
Amintiri din Închisoarea de la Piteşti
18 ani de detenţie în închisorile comuniste din România cer sute de pagini pentru ca, după îndemnul unuia dintre martirii acestor închisori, Dragodan, să poată fi zugrăvită pentru contemporaneitate şi viitorime a mia parte din ceea ce a fost.
Suceava, Târgşor, Gherla, Aiud, Canal, Jilava, Periprava, Salcia, iată numai câteva locuri unde martiri tineri şi maturi şi-au dat sănătatea şi chiar viaţa, nu atât pentru ei, cât pentru urmaşii lor.
Dar nici un loc de detenţie nu a fost atât de cumplit ca închisoarea din Piteşti. Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din acel iad. Genocidul de la Piteşti, proliferat apoi şi în alte penitenciare, a fost mistificat atât de cei care l-au creat şi condus, cât şi de cei de peste hotare, care, neînţelegând nimic, au scos vinovate victimele. Cine va putea crede că masacrele de la Piteşti, Târgşor, Gherla, Canal, Salcia au fost făcute de către victime, naţionalişti condamnaţi la ani grei de detenţie, şi nu de comunişti şi slugile lor ?
Toate soiurile de adversari ai naţionalismului n’au scăpat şi nu scapă prilejul de a acuza mai vârtos pe cei cărora li s’a scos limba şi care n’aveau dreptul să se apere nici măcar prin gesturi! «Calomniaţi, calomniaţi mereu! Ceva tot va rămâne! » « Acuzaţi, acuzaţi într’una. Ceva tot va rămâne! ».
Aşa a trecut în uitare genocidul, aşa s’au lichidat supravieţuitorii şi s’au şters urmele, s’au făcut simulacre de procese, comedii regizate prost, dar cu o insistenţă şi perseverenţă demne de cauze mai bune. Aşa se face că minciuna a triumfat odată în plus, ucigând tocmai pe aceia care arătau cu degetul pe ucigaşi.
S’a scris, poate, destul despte fenomenul Piteşti, fără ca Românii tineri să afle despre adevărata faţă a acestui loc de martirizare a neamului lor. Vor fi fost oameni mai pricepuţi decât mine, care vor fi avut posibilitatea să studieze, să cerceteze, să verifice, să se documenteze.
Eu îmi dau doar părerea sinceră despre acest fenomen unic în istoria României şi a omenirii, relatând doar ceea ce am trăit, văzut şi simţit eu însumi, în cei câţiva ani ai acestui apocalips.
Voi căuta să descriu desfăşurarea genocidului pornit din temniţa Piteştiului, sub marele nume de « demascare ».
Când am fost arestat pentru a doua oară, în noaptea de 14-15 Mai 1948, eram cunoscut prin 12 ani de muncă silnică, la care fusesem condamnat, şi din care executasem trei. Eram pedagog la Liceul internat din Iaşi, iar, cu două zile înainte, absolvisem Facultatea de Drept. Nouă inşi au dat buzna în camera mea, la ora 12 noaptea. Intre ei, era şi directorul liceului. Iată-mă la miezul nopţii, împreună cu vreo sută de intelectuali, printre care douăzeci de studente şi eleve, zvârliţi cu toţii în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri şi pistoale, cu soldaţi în picioare peste noi. Soldaţii erau cu baionetele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în răcnete şi înjurături, cu lovituri de cisme în cap; nu ştiam încotro, credeam că spre Rusia. Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, maşinile n’au mai putut urca. Ploua şi era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub răcnete, sudalme şi ghionturi, apoi am fost aliniaţi lângă cimitir. Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simţea în ceafă ţeava pistolului unui poliţist. Eram convinşi că ne execută acolo, căci se mai făcuseră de-alde astea în Ţara Românească. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat «la dreapta », şi am fost băgaţi în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am răsuflat uşuraţi, de parcă am fi ajuns acasă. La vreo săptămână, ne-au pus în nişte dube speciale şi ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, făcută tot pentru Români, de către Austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, după ce au început anchetele, neam făcut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcină era aceea de a fi avut idei naţionaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre aşa ceva, de a fi cântat cântece româneşti, de a fi ajutat vreun deţinut.
Anchetatorii-călăi şi-au început curând lucrul. Am fost dezbrăcaţi, făcuţi ciorchine, atârnaţi cu picioarele în sus şi ni se aplicau sute de lovituri de par la tălpi, palme, şezut, peste tot. Pe parii cu care eram bătuţi era scris, cu litere mari, roşii: « Calea adevărului ». Am avut parte de şocuri cu curent electric până la leşin, de « pisică », de ace pe sub unghii, de testicule bătute cu creionul; nu mai amintesc palmele, şuturile, ghionturile, înjurăturile. Pe fete le batjocoreau. Iată dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parcă şi zidurile închisorii, anchetatorii-călăi nu mai pridideau, oamenii în oraş începeau să-şi dea seama de grozăviile ce se petreceau în închisoare.
Aşa au fost fabricaţi, de către vajnicii călăi comunişti, o serie de « criminali » printre care se afla şi unul Ţurcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iaşi. La numai câteva zile de la arestare, Ţurcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sală şi polonicar. Era un om solid, de statură potrivită, foarte rău. Mocnea de ură. In ultimul timp, intrase în cârdăşie, la facultate, cu o securistă care pretindea că vine din lagărele fasciste; conduceau împreună U.N.S.R. din Facultatea de Drept – o asociaţie procomunistă de pe vremea aceea.
Vina lui Ţurcanu era că se căsătorise cu fata unui naţionalist şi avusese, prin 1945, câţiva prieteni « reacţionari ».
După aceste anchete îngrozitoare, au adus o secţie mobilă a Tribunalului Militar din Iaşi, care, cu uşile închise, sub cătuşe, cu doi apărători din oficiu ce ne acuzau mai rău decât procurorii, a început împărţirea « darurilor » : sute şi sute de mii de ani de muncă silnică. Mie mi-au dat 12+10+8+10+5, pentru diferite infracţiuni imaginate de articolul 209 din Codul penal.
Moara lucra bine şi cum ne « aranjau », cum ne trimiteau pe dube: elevii la Târgşor, studenţii şi absolvenţii fără diplome de licenţă la Piteşti, seniorii la Aiud. Şi curgeau miile şi sutele de mii în toate închisorile.
In timpul şederii la Suceava, am cunoscut un student în anul I de la Facultatea de Drept din Iaşi, pe nume Bogdanovici Alexandru. Era un om deştept şi cult care, îndemnat şi sprijinit de un colonel de securitate şi de alte oficialităţi, a iniţiat o acţiune de « reeducare » a noastră, a celor închişi pe nedrept. I se garantase, chipurile, că guvernul nu are de gând să nenorocească tineretul intelectual al ţării, atât cât a mai rămas după război, că vrea numai să-i recupereze pe tineri — cu condiţia însă ca aceştia să-şi facă mea culpa, să-şi schimbe ideologia, « demascându-şi » faptele din trecut şi « reeducându-se ».
Aceşti candidaţi la « reeducare » şi la « autodemascare » şi-au început « lucrul » în camere special amenajate pentru ei, unde se împărţeau suplimentele de mâncare de către polonicarul-planton Ţurcanu. Nenorociţii erau incitaţi să cânte toate cântecele comuniste, să despice firul în patru pe marginea teoriilor marxiste, să facă pe ateii, pe duşmanii « reacţiunii ». Direcţia închisorii îi susţinea şi încuraja; cât despre noi, grosul deţinuţilor, noi nu i-am luat în serios.
Curând, deţinuţii « reeducaţi » au plecat la închisoarea Piteşti, o puşcărie nouă, construită de Carol al II – lea şi inaugurată de Antonescu, tot cu tineret anticomunist, în 1942. Ceva mai târziu, am fost duşi şi noi tot la închisoarea Piteşti. La venirea noastră am găsit în închisoare cam vreo patru-cinci sute de studenţi, dintre care numai câţiva erau condamnaţi pentru activitate de aşa zis spionaj, foarte puţini erau liberali şi ţărănişti.
Se primeau pachete şi se trimitea câte o carte poştală pe lună; ne scoteau la plimbare afară, cu alte cuvinte era un regim bun. Ministru de interne era Teohari Georgescu, adjunct era Sepeanu, director general era Dulberger, iar director al închisorii era Dumitrescu. La două zile după ce am fost aduşi aici, au început restricţii după restricţii: ni s’au interzis legăturile cu familiile, gardienii şi-au schimbat atitudinea, eram mereu vizitaţi şi cercetaţi, ca nişte cobai, de către diferite figuri, tot mai ostile şi mai pornite contra noastră. Prin Iulie s’a dat ordin să predăm tot ce aveam pe noi şi ne-au lăsat în celulă în pielea goală. Gardienii au început cu înjurăturile şi au continuat cu bătaia pentru toate nimicurile. Pentru motive din cele mai imaginare, eram crunt bătuţi, atât în celule cât şi pe culoare. Când ne duceau la baie, odată pe lună, eram înşiraţi în pielea goală pe culoarele celularelor, iar paznicii, pe două coloane, cu bâte, ne croiau din răsputeri şi ne goneau pe scări. Unii băteau nişte toace, alţii în fiarele caloriferelor de pe coridoare, iar noi cu zeghile pe cap, nu cumva să vedem ceva şi să stricăm secretul. In timp ce ne aflam sub duş, gardienii continuau să ne pândească; dacă vreunul din noi ridica ochii din pământ, atunci ne scoteau pe toţi imediat afară şi, în ghioage, ne băgau într’un fel de beci cu apă amestecată cu murdărie de om de la canalizare; ne ţineau acolo în frig şi cu apa murdară până la glezne. Mâncarea a devenit simbolică, bătaia zilnică, pentru toate motivele inventate de aceşti primi « educatori ». Totul era un iad. Se dădeau câte 100 grame de pâine pe zi, sau un turtoi de mămăligă de 150 grame. Când dădeau fasole, greu puteai număra în gamelă nouă sau zece boabe, iar în arpacaş, care era aproape zilnic, dacă găseai 40 – 60 de boabe. Altă dată dădeau varză acrită în nişte haznale enorme, încălzită în cazane de către bucătarii de drept comun – hoţi şi criminali – şi aruncată în gamelele noastre de după uşă, cu un fel de polonic din tinichea de conservă.
In această închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai drăcesc, mai dur, mai sistematic, urmărindu-se acumulările lente pentru « saltul calitativ », disperarea, sinuciderea sau « reeducarea » (delaţiune+perversitate+crimă). Aceste metode practicate de către oficialităţi, adică de gardieni, oricât de groaznice erau, le înţelegeam într’o oarecare măsură, gândind că se răzbună pe noi la ordinul comuniştilor — măcar că nu aveau pentru ce se răzbuna, căci nu pierise nici unul de mâna noastră. Nici măcar, o palmă nu primiseră de la noi: se răzbunau pe o idee, pe ideea iubirii de ţară, ideea naţionalistă.
De la o vreme, ziua ca şi noaptea, la anumite ore, am început să auzim gemete prelungi şi permanente, zgomote sacadate, ritmice, de buşeli. Credeam că gardienii chinuiesc pe unii dintre noi în beciuri sau cazinci şi că e ceva trecător. Treptat, treptat, teroarea a ajuns la paroxism. In celularul de la muncă silnică eram permanent la « dospit » cam 150 de inşi, toţi foşti studenţi, unii proaspăt absolvenţi. La ultimul etaj erau cei în depozit ai Serviciului Secret de Informaţii, în general oameni în vârstă, care deţinuseră funcţii foarte mari şi nu fuseseră condamnaţi. La parter, în camere comune, erau cei condamnaţi la temniţă grea, circa trei sute de inşi, tot studenţi. Pe aripa « T » a celularului erau cei condamnaţi la închisoare corecţională, în general cu pedepse mai mici. In diverse camere comune se aflau alte câteva sute de studenţi din toată ţara. Dintre aceştia se făceau recrutări pentru canal, în anumite perioade.
Într’o zi a venit o comisie şi ne-a prospectat şi pe noi, cei de la muncă silnică. Ne-au pus să alergăm pe culoar, în pielea goală. Ei stăteau pe scaune şi ne priveau, unul ne apuca de fese. Nu au putut însă recruta nimic, pentru că nici unul dintre noi nu mai avea fese. Eram pur şi simplu piele şi os, nişte arătări galbene şi bolnave.
In 1950 ajunsese la Piteşti un tânăr de circa 25 – 30 de ani, blond, cu ochi albaştri, îmbrăcat civil, pe nume Marina — după cum îl strigau gardienii. Venea în control prin celule, nu scotea nici o vorbă. Pândea prin vizetele celulelor, umbla cu papuci de cârpă pe culoare. Mai târziu am aflat că este utecist, trimis special, responsabil cu problema «demascărilor », adică distrugerea creierului şi a spiritului celor care erau potrivnici comunismului, în primul rând a tineretului intelectual.
Auziserăm că în Secţia « închisoare corecţională », unde erau cei mai inveteraţi şi îndoctrinaţi « revoluţionari », polonicar era Ţurcanu, acela care venise cu noi de la Suceava. Noi ştiam că acesta este un informator, că ne urăşte de moarte, că are un caracter bestial, criminal, o conformaţie lombroziană. Era solid, lat în spate, păros, fruntea îngustă şi creaţă, mâinile foarte lungi şi puternice.
Începând cu iarna lui 1950, auzeam gardienii pe sală strigând: « Faţa la perete! Trece pasărea rară! » La început, nu ştiam ce se întâmplă, până când, într’o zi, prin găurelele ce le
făceam în uşi şi le camuflam, la culcare, cu mici boţoloci de pâine, am văzut pe unul cu zeghea pe cap, ca să nu i se vadă faţa nici de către gardieni, trecând dintr’un celular în altul; ne-am gândit că e unul de-ai noştri, care are o putere aşa de mare în lagărul acesta al morţii, de se sperie şi se întorc cu faţa la perete şi gardienii.
Pe celularul nostru, la muncă silnică, era şef de secţie gardianul-sergent Georgescu; la temniţă grea era şef de secţie Dina Florea; la corecţională era un alt Florea, Dumitraşcu parcă; toţi erau fără studii, proşti şi răi, slugi bune şi inconştiente, care dacă la început au dansat dansul crimei de bună voie, neştiind până unde se poate merge, acum dansau de nevoie: fiind prea năclăiţi în sânge de Român, nu mai puteau da înapoi.
Zgomote, buşeli înfundate şi gemete auzeam mereu, dar nu ştiam ce se întâmplă. Abia în ziua de Paşti 1950, parcă a fost pe 9 Aprilie, am desluşit taina, am avut revelaţia întregului apocalips.
Dimineaţa a venit gardianul Georgescu să împartă cele 100 de grame de terci. Când am întins gamela, mi-a spus, mai mult în şoaptă, să-mi fac bagajul. Cu o jumătate de oră mai înainte, Liviu Băruţea, teolog din Vaşcău, care făcea puşcărie din 1941, de pe vremea lui Antonescu, şi care era cu mine în celulă, îmi povestise de ce ţipase în somn în acea noapte: avusese un coşmar, visase că venise gardianul, că m’a luat pe mine şi m’a bătut groaznic, să mă omoare. Mai fuseserăm noi de multe ori ciomăgiţi de gardieni: ba în celulă, ba pe săli, ba la apă, la W.C — în general însă nu era vorba de bătaie pe moarte. Mi-am făcut bagajul, asa cum îmi ordonase gardianul. Tot bagajul meu era un ştergar şi nişte izmene rupte. Stăteam gata, lângă uşă. A deschis uşa uşor, mi-a făcut semn să-mi pun zeghea pe cap, a încuiat uşa în urma mea, mi-a şoptit să-mi iau în mână bocancii (ambii erau pentru piciorul stâng, unul mai mare, altul mai mic; îi primisem aruncaţi în celulă, plini de sânge, adunaţi de la morţii de pe front) împreună cu o jumătate de pătură de pus sub şaua cailor, toată năclăită în sânge, groaznic de murdară şi mirosind a sudoare de cal. Asta o aveam după ani în care nu mi se dăduse nimic de acoperit, căci dormeam pe jos, nu se punea problema unui pat. Deci mi-am luat bocancii în mână şi am fost dus la etajul III, la depozitul Serviciului Secret de Informaţii, în ultima celulă. Pe culoar 1-am întâlnit (l-am văzut printro gaură a zeghei) pe Marina. Credeam că vor să mă izoleze, că aşa aveau obiceiul de sărbători, şi ale lor şi ale noastre; cine ştie ce era în capul lor! Gardianul a deschis celula şi când mi-am ridicat zeghea de pe cap şi Georgescu a încuiat şi a plecat, auzindu-i-se paşii pe sală, « ochiul » vizetei s’a ridicat, s’a umplut; deci era cineva acolo. In celulă se afla Ţurcanu cu Viorel Negrilă din Sibiu, fiu de plutonier major, student în anul I la Facultatea de Drept din Cluj, condamnat cam pe degeaba la trei ani de corecţională. La început nu am priceput, credeam că m’au băgat la « tras de limbă ». Dar Ţurcanu, care mă cunoştea, îmi zise că e curios cum de-am nimerit amândoi în aceeaşi celulă, că doar n’am fost prieteni. Apoi mă invită să mă dezbrac. Eu tot n’am priceput. Nu m’am dezbrăcat, spunând că mi-e frig. In clipa aceea, bestia, care’ avea cam 90 -100 de kilograme (puse pe el din « grosul » pe care-1 mânca din hârdaiele noastre; eu nu ştiu dacă aveam mai mult de 35 de kilograme, doar greutatea oaselor şi a pielii) mi-a tras puternic o palmă, de am căzut sub oblonul ferestruicii, şi mi-am spart timpanul; apoi m’au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele.
Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe rinichii mei. După-prima tură de câteva ore, Ţurcanu mi-a zis: « Cât Dumnezeul mă-tii vrei să mai stau eu în puşcărie din cauza ta, mă ? Ori îţi faci demascarea, ori, dacă nu, te duci îngeraş, după alţii de-alde tine » Şi a început a doua tură. Am leşinat. Ceva mai era viu în mine, căci ştiu că mi-am zis: « sunt mort şi probabil aşa e pe lumea cealaltă ». Era un fel de euforie. M’am trezit udat cu apă şi legat de ţeava caloriferului, care era acolo de formă. « Dumnezeul mă-tii, dar eşti ostru! ». Ţurcanu era impresionat că nu murisem încă. Aveam pe atunci 28 spre 29 de ani. In zilele precedente ne dăduserăm seama că de pe celularul nostru dispăruseră o serie de oameni, şi numai dintre cei care aveau nume marcante. Astfel dispăruseră Costache Oprişan, apoi Popa Aurel, Virgil Ionescu şi Nicolae Nedelcu. Abia acum mi-am dat seama ce se petrece în închisoare. Prima tură de bătaie durase cam şase ore. In timpul celei de-a doua ture, spre seară, a venit şi gardianul Georgescu în celulă. Şi, ca să se arate zelos faţă de aceşti deţinuţi, pe care nu-i înţelegea, dar de care se temea, a luat parul şi mi-a dat şi el vreo 40 – 50 de lovituri. Insă, ori dădea cu milă, ori nu avea ura şi puterea lui Ţurcanu: loviturile lui mi-au părut mângâieri pe lângă celelalte. Tălpile mi se umflaseră bute, mâinile la fel, muşchii erau rupţi şi negri, obrazul şi capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figură a lui Ţurcanu: te desfigura complet, rânjind de plăcere, şi pe urmă îşi punea în funcţie celelalte metode. Eram complet negru, nu se mai găsea măcar un locşor pe trupul meu care să nu fie negru. Noaptea, pe la ora nouă sau zece, gardianul Georgescu a adus pe doctorul închisorii, care avea în mână o siringă cu ceva lichid şi nişte pastile. Ţurcanu s’a uitat foarte urât la gardian şi 1-a înjurat printre dinţi, pentru că a adus doctorul. Doctorul era civil şi i-a spus încet lui Ţurcanu: « Câţi vor mai fi de aceştia ? Până acum sunt 40 de morţi! » La care Ţurcanu a răspuns: « Până vor dispărea toţi ».
Doctorul a plecat aşa cum a venit; nu mi-a făcut nici o injecţie, căci nu avea unde, întru cât eram tot numai un buboi negru. M’au legat, pentru a dormi ei liniştiţi. Eu am leşinat iar, sau am murit…, nu ştiu.
A doua zi, au început alte torturi şi ancheta. Mi-au dat nişte felii subţiri de săpun şi un vârf ascuţit de lemn, să-mi notez tot ce am de demascat, adică tot ce nu am spus la ancheta Securităţii din Suceava. Crezând că mai am de spus multe, la fiecare punct recunoscut mă chinuiau şi tot nu mă credeau. A trebuit să spun şi să exagerez fel de fel de lucruri. Mi-am acuzat părinţii, logodnica, prietenii, pentru lucruri mici, bine înţeles, despre care îmi dădeam seama sigur că nu au caracter penal, dar pentru conştiinţa mea aceasta era o grozăvie!
« Reeducatorii » erau precis informaţi de o serie de lucruri, pe care le mai cunoşteam eu, pentru că trecuseră până atunci sute de tineri prin « moara lui Satan » şi toţi au fost obligaţi să demaşte tot ce ştiau şi tot ce li se păruse.
După aceea, m’au luat iar la judecat şi la bătut: de ce am învăţat carte, eu, fecior de ţăran; de ce nu m-am făcut muncitor ? « Ai vrut să te faci prefect, mă ? » Şi dă-i, şi dă-i!
După ce-au crezut ei că despre alţii nu aş mai avea mare lucru de demascat, a urmat «demascarea personală ». Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un hoţ, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m’am scuipat singur cât au vrut ei.
Eram foarte bolnav. De zece zile urinam sânge, rinichii mi-erau stricaţi, ficatul zdrobit, rănile începuseră să puroieze.
Intr’o zi m’au dus la agentul sanitar, căci aveam febră mare. Se făcuse un flegmon pe rupturile feselor, mare cât pumnul, şi prinsese o coajă groasă şi tare. Agentul sanitar mi-a pus un pumn de praf galben, m’a înfăşat şi, după vreo lună de chin, mi-a trecut. Bucăţi de carne lipsesc din fese, lucru ce se poate constata şi astăzi.
Crezând că, în mare, m’au epuizat, într’o zi m’au mutat în camera de alături, unde am dat peste Popa Aurel, fostul secretar al lui Pătraşcu. Aurel era şi el galben-vânăt, începuse să se dezumfle. Ne-au lăsat câteva ceasuri singuri, în ideea că poate vorbim sau punem ceva la cale. Dar noi ne lămurisem deja de tot sistemul lor de crimă şi teroare comunistă din penitenciare. El, « Popicul », mi-a spus doar atât: că în prima zi, când m’au adus alături, el a numărat 980 de lovituri cu parul, dar pumnii, palmele şi dansul pe organele mele nu le-a mai putut înregistra cu aceiaşi precizie, fiind de altfel şi el aproape « mort ». Pe urmă ne-au băgat în celulă doi reeducatori de la Roman, Sofronie şi Giurconiu, foşti în tineretul ţărănist, care trecuseră şi ei prin reeducare, dar ca voluntari şi iniţiatori, adepţi al lui Ţurcanu. De la aceştia am înţeles că Bogdanovici, care fusese şeful reeducării la Suceava şi care încercase să continue şi la Piteşti, a fost « demascat » ca « oportunist » de către Ţurcanu, în « Camera 4 – Spital »; « demascarea » aceasta a fost definitivă, căci Ţurcanu şi-a ucis victima în cele mai groaznice chinuri, în faţa a 50 – 60 de coechipieri- « reeducatori » sau deţinuţi ce-şi aşteptau rândul la tortură.
Prin « Camera 4 – Spital » trecuseră deja mai multe serii de « reeducare ». Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Cristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-1 scuipe, să-1 chinuie şi să-1 oblige să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!
Ţurcanu îşi făcuse planul cum să-i ucidă pe toţi şi cum să declanşeze acţiunea în toate penitenciarele, bine înţeles sub oblăduirea şi conducerea din umbră a Securităţii comuniste.
Înainte de a mă băga în « Moara dracilor », a venit un adjunct de ministru de interne, pe nume Sepeanu, care m’a chemat la cancelarie. Cu ochelari negri la ochi, ca să impresioneze şi să înspăimânte, adjunctul s’a făcut că vrea să stea de vorbă cu mine, amical. Şiretenie de comunist! Că a auzit că sunt un om deştept şi cinstit, că ar trebui să mă schimb, să-mi însuşesc ideologia comunistă şi celelalte… I-am răspuns că şi eu sunt de părere că noi patrioţii-naţionalişti nu mai avem nici o şansă, dar că aceasta nu constituie un motiv să devin un « altul », să mă dezic de tot ce am iubit şi apreciat în viaţă, să îmbrăţişez ideologia lor. S ‘a făcut că mă felicită că sunt cinstit şi a adăugat că dacă aş fi vorbit altfel, nu m’ar fi crezut. I-a spus gardianului să mă ducă înpoi în celulă, dar am observat că i-a făcut cu ochiul. Am fost dus la « Neagra », unde am fost ţinut în beznă şi cu apă la picioare timp de zece zile; raţia în acest timp era de 100 de grame de pâine şi o cană cu apă la două zile. In sfârşit, când m’au readus în celulă, a fost pentru a mă băga direct în tărbacă «demascărilor ».
După mine, în camera lui Ţurcanu au fost duşi Virgil Ionescu, o somitate în cultură, şi Nicolae Nedelcu (Ristel), cel care strigase la Tribunalul Militar din Bucureşti, când a fost judecat pentru crimă de înaltă trădare, fiindcă fusese şef la Facultatea de Drept: “Să fiu condamnat oricât, însă cer să mi se schimbe calificarea, din «înaltă trădare » în «înaltă şi pătimaşă iubire de ţară ! ». Ristel, fiind probabil mai plăpând, nu a rezistat în « atelierele » lui Ţurcanu : după câteva zile, l-am auzit răcnind ca nebunii, pe când ducea tineta ca s’o deşarte. Acum eram cinci în celula, doi « reeducatori » şi trei« bandiţi », sub supravegherea lui Ţurcanu, bine înţeles, care se afla alături.
La un moment dat, a venit în Penitenciarul din Piteşti o echipă de doctori, colonei şi procurori. Ţurcanu a dispărut din celula alăturată, împreună cu Negrilă, şi au făcut, la « corecţională », o selecţie de oameni pentru Canalul Dunăre -Marea Neagră. Au trimis câteva dube, dintre cei deja trecuţi prin « demascări », astfel că celularul Secţiei corecţionale a rămas aproape gol. In închisoare mai rămăseserăm noi, cei de la « muncă silnică », cu condamnări mari, cei de la « temniţă grea », un număr mic dintre cei de la «corecţională » şi ceva noi veniţi.
Ţurcanu s’a instalat în camera mare (« Camera 4 – Spital », care avea cam 60 de paturi) unde i-a adunat pe toţi cei rămaşi dintre cei trecuţi prin « demascări », precum şi o parte dintre cei mai temuţi bătăuşi ai săi. Ceilalţi bătăuşi plecaseră la Canalul Dunăre-Marea Neagră, organizaţi pe brigăzi, cu « comitete de demascare-reeducare », cu oameni înnebuniţi, demonizaţi, zdrobiţi sufleteşte, dar bine încadraţi. Celor adunaţi în Camera 4-Spitai, ni s’a dat pat şi saltea de paie. Erau acolo nişte cărţi marxiste, date de ofiţerii politici, şi a început « reeducarea ». Zilnic se făceau lecţii de marxism, seminarii; cine nu ştia ceva sau spunea vreun cuvânt « greşit », era imediat « demascat ca bandit» şi zdrobit în picioare de toţi ceilalţi, până recunoştea că a făcut-o « intenţionat ». Apoi iar începea «lecţia » şi aşa, fără sfârşit. Zilnic se cântau în cor cântece comuniste, ca Internaţionala, se prelucra istoria Partidului Comunist-Bolşevic, materialismul dialectic şi istoric precum şi pedagogia lui Macarenco. Atunci am înţeles noi cine a fost acest « mare pedagog » care i-a depăşit şi pe Rousseau şi pe Pestalozzi. Macarenco nu fusese decât un înainte mergător al lui Ţurcanu, un Ţurcanu mai vechi! « Marele pedagog » folosise exact aceleaşi metode de reeducare şi aceleaşi procedee ca şi Ţurcanu; se înţelege cum fuseseră obţinute succesele sale miraculoase. Pacienţii lui Macarenco, după numai câteva zile de contact în celule cu «reeducatorii », veneau de bună voie la el şi cereau să li se ofere prilejul de « demascare » şi de « reeducare ».
După o lună de « şcolire »în « Camera 4-Spital », sub presiune şi chinuri zilnice, cu sufletele într’o veşnică minciună, cu gândul concentrat să nu greşim vreo bolboroseală de-a lui Marx sau Lenin, ne-au spus că ne vor risipi în camere mari, cu « bandiţi », adică cu deţinuţi netrecuţi încă prin tortura « demascărilor » şi prin dezumanizarea «reeducărilor ». Ni s’a spus că noi trebuie să fim atenţi la tot ce vor face, la tot ce vor zice deţinuţii cu care urma să fim puşi în contact. Noi trebuia, de altfel, să-i provocăm şi mai apoi să organizăm « reeducarea » lor, fără să le povestim nimic din grozăviile prin care trecuserăm, să ne facem că suntem tot cei pe care ei, eventual, îi cunoşteau deja, dar că am fost bătuţi de gardieni şi că de aceea avem răni şi vânătăi peste tot. Deţinuţii de la Secţia de « muncă silnică » au fost îngrămădiri la subsol, în trei camere, iar cei de la « temniţă grea » au fost aduşi la parter. In total, eram cam trei sute de prizonieri în tot penitenciarul, ceilalţi plecaseră la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Ţurcanu, cu tot comandamentul lui (Martinuş, Levinski, Stoian, doi tineri de la Academia de studii Economice din Bucureşti, de loc din Piatra Neamţ, un student în anul V de la Medicină, din Timişoara, ţărănistul Juberian şi viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa) rămăsese în celularul Secţiei « corecţionale », din ce în ce mai ocupat cu torturarea şi zdrobirea noilor veniţi, pe care apoi îi trimitea în « zăcători », cu aceleaşi instrucţiuni ca şi pe noi.
La un moment dat, directorul penitenciarului, căpitanul Dumitrescu, îşi făcuse obiceiul să asiste la « reeducarera » din Camera 4-Spital; venea tot mai des, mereu însoţit de nişte sublocotenenţi de securitate, zişi « politici », şi de enigmaticul Marina, care veşnic tăcea, fie pentru că era prea cretin, fie pentru că voia să impresioneze. Suferinţa noastră avea parcă darul de a inspira căpitanului Dumitrescu şi însoţitorilor săi cea mai bună dispoziţie.
Am stat în « zăcătoarea » asta câteva luni, până aproape de Crăciun. Ne cam obişnuiserăm. Mâncarea se mai îmbunătăţise puţin, gardienii nu mai băteau pentru toate fleacurile, nici nu mai căutau nod în papură. Până într’o zi, când Ţurcanu, însoţit de patru inşi din « comitetul său », a pătruns în cameră. Ne-a ţinut un discurs dur, ne-a cerut la toţi să ne « reeducăm », ne-a avertizat că dacă nu vrem de bună voie, o va face cu forţa. Oamenii, neştiind ce-i aşteaptă, au rămas stupefiaţi. Totuşi, în ameninţarea lui Ţurcanu unii intuiseră parcă « ceva », mai ales că Ţurcanu îşi ţinuse discursul său sub supravegherea unui politruc. Apoi Ţurcanu ne-a mutat pe toţi într’o parte a camerei, iar el, lungit pe un prici, ne-a chemat pe toţi la el, rând pe rând, tot lungiţi pe prici, vorbindu-ne în şoaptă. Pe cei netrecuţi prin « tărbacă » se făcea că-i sfătuieşte să-şi facă «demascarea », iar celor trecuţi (cam o treime, poate ceva mai mult), ne-a spus că, la un semn al său, după ce va ţine un nou discurs, fiecare să-1 luăm la bătaie pe prietenul cel mai bun, pe care de altfel ni-1 desemna el.
Efectul astfel obţinut era dublu : noi ne compromiteam total, apărând drept nişte trădători, în ochii celor pe care trebuia să-i luăm la bătaie; la rândul lor, aceştia rămâneau buimăciţi şi total dezorientaţi de capcana diabolică în care se trezeau. Aşa s’a şi întâmplat. Mie mi-a revenit sarcina să-1 lovesc pe Mihai Tufeanu, cel mai apropiat prieten al meu, student la Politehnică, în Bucureşti. Deja sub Antonescu făcuserăm împreună trei ani de închisoare; fusesem în casa lui, mă iubea şi îl iubeam, dar el nu ştia ce este în sufletul meu. După trei luni, când am putut să vorbim, mi-a spus că a fost bine pentru el că m’au pus pe mine să-1 lovesc, că abia atunci a făcut legătura între dispariţia mea din celular şi rănile ce le dobândisem între timp. Înţelesese că « ceva » se petrece şi-şi încropise un plan cu privire la propria-i conduită.
S’a încis o bătaie îngrozitoare, în care unii dădeau iar ceilalţi se apărau, dându-şi într’o clipă seama ce însemnau gemetele şi bufniturile acelea pe care le auziseră până atunci. Ţurcanu, ca un taur înspumat, mutila pe cei care-i cădeau în mâini. Ne-a pus apoi pe toţi pe burtă, pe ciment. Apoi a dat ordin ca « bandiţii din reeducare » să treacă pe priciul mare, lungiţi pe spate, unul lângă celălalt, cu mâinile pe piept. Nouă, « reeducatorilor-călăi » ne-a ordonat să ne adunăm pe celălalt prici, şi a trecut la formarea « comitetului de reeducare », dintre oamenii lui cei mai de încredere. La început 1-a pus şef pe Juberian, apoi pe Zaharia din Timişoara, student în medicină şi ţărănist, pe urmă pe Pop Cornel, student în anul IV, la Cluj, om de 29 de ani şi de o mare capacitate intelectuală. Pentru ca efectul să fie şi mai dezastruos, atât asupra noastră, a «reeducatorilor-călăi » cât şi asupra « bandiţilor în reeducare sub tortură », m’a numit şi pe mine în « comitet », alături de Apăvăloaie, din Fălticeni, ambii cunoscuţi ca patrioţi şi naţionalişti convinşi, oameni de acţiune…
De îndată ce şi-a constituit « comitetul », Ţurcanu a dezlănţuit un adevărat iad în cameră. Oricât aş încerca, nu pot descrie chinurile oamenilor, perversiunea acestor chinuri, milioanele de lovituri, privaţiunile de somn, încercările de sinucidere, parii rupţi şi schimbaţi, bătaia fiind reluată zilnic, permanent şi sub cea mai minuţioasă organizare. Nimeni n’a scăpat, fiecare bătea pe cine trebuia să bată, toţi deodată. « Bandiţii » aflaţi în « reeducare » erau obligaţi să meargă ca broasca pe ciment, făcându-se că-1 lustruiesc; noi, « reeducatorii-călăi » trebuia să-1 lovim pe fiecare, de îndată ce trecea prin faţa noastră. Atâta doar că loviturile nu erau aşa de puternice, deoarece nu erau date cu ură, din contră; în orice caz era ceva ce nu se poate descrie. Eu cred că era mai mare suferinţa noastră, a celor ce loveam, decât a celor loviţi. Aceştia poate că mai găseau o diminuare a suferinţei lor, în faptul că sufereau în comun şi egal. Poate ca vreunul din « comitet » să fi lovit mai cu ură, dar nu-mi vine să cred nici asta, pentru că nu se ştie cum au ajuns şi aceştia în situaţia în care se aflau.
Gândeam că fiecare om este ca un metal. Acestea se topesc cam de la 140 de grade temperatură în sus, iar unele se topesc aproape de 2000 de grade, dar tot se topesc. Aşa şi oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza puşcăriei; alţii la câteva palme, iar unii la mii şi zeci de mii de ciomege şi alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar şi moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituţia fiecăruia şi de locul, ca să zic aşa, ce 1-a avut pe scara lui Mendeleev. Esenţialul este că, înainte de a fi fost supuşi la aceste torturi şi chinuri inimaginabile, noi, cei închişi, am fost poate mai oameni decât cei rămaşi afară. Dar cine să înţeleagă acest adevăr ? Cei care afirmă că, dacă ar fi fost ei în locul nostru, nici nu ar fi stat de vorbă cu Ţurcanu, sau pur şi simplu i-ar fi întors spatele? Aceştia uită cât de puternici erau Ţurcanu şi ai lui şi pe cine aveau ei îndărătul lor, cât de slabi, de anemiaţi şi de desfiguraţi în bătăi eram noi”. Aceştia uită sau poate că nu ştiu de aşa numita « lege de aur » a demascărilor. Nu numai că cine făcea pe el, de durere sau de spaimă, trebuia să-şi mănânce fecalele. Se uită sau poate nu se ştie, de asemenea, că în ziua de Bobotează se organiza o ceremonie satanică, la care parodiindu-se botezul, deţinuţii erau obligaţi să servească, în loc de sfânta aghiazmă, o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care ne făceam cu toţii nevoile.
Nimeni nu îndrăznea să se opună şi nici nu incerca vreo rezistenţă căci ar fi fost imediat zdrobit. Tot ce era anticomunist trebuia să dispară sau să fie complect dezumanizat.
Ceea ce se întâmpla în camera noastră, la subsol, se întâmpla şi în alte camere, şi la alte nivele, acţiunea fiind declanşată în aceiaşi zi, exact în acelaşi timp, exact după acelaşi tipic. Aceasta este grozăvia fenomenului Piteşti! In toate camerele au băgat în aşa zisul comitet de demascări câte un om care avea priză printre ceilalţi, care era respectat şi se bucura de o anumită încredere generală. Bine înţeles, acesta era deja în chingile diavolului şi cunoştea de pe propria-i piele tot ce se va face şi cum se va ajunge la faimosul « salt calitativ » marxist.
In realitate, aceste « demascări » nu urmăreau altceva decât un supliment de anchetă poliţienească, strângându-se sute de mii de informaţii despre cei din afara închisorilor, care fuseseră în contact cu noi; de altfel, mulţi dintre aceştia începuseră şi ei a sosi în puşcărie. Bineînţeles, se urmărea compromiterea totală a celor mai buni dintre cei buni, a tuturor patrioţilor şi iubitorilor de neam, de bine, de frumos şi de Dumnezeu. Securitatea a aranjat astfel lucrurile încât lumea neştiutoare a început a acuza exact pe aceştia. Scopul diabolicei acţiuni de « demascare » şi de aşa zisă « reeducare » a fost transformarea pe cât posibil a tuturor deţinuţilor în informatori, pentru ca, fără eforturi, direcţiile închisorilor şi stăpânii lor de mai sus să afle ce se vorbeşte în închisori sau în afara lor, ce gândeşte bietul Român, oropsit, înstrăinat şi martirizat în propria-i ţară.
Cei care nu putuseră învăţa carte, dar care fuseseră promovaţi pe diferite trepte de conducere, de către regimul comunist, au ajuns să se bată cu pumnul în piept că ei au fost comunişti şi «patrioţi» încă din faşă, au început să creadă că locurile unde se cocoţaseră necinstit, chiar li se cuvin de drept. De aceea, tinerii intelectuali patrioţi din închisori trebuiau să piară, tocmai pentru că fuseseră cinstiţi, altruişti, generoşi, buni români, uneori poate cam imprudenţi faţă de barbaria instaurată în ţară după 23 August 1944. Aceştia trebuiau să piară, să piară însă, pe cât posibil, de mâna propriilor lor tovarăşi de suferinţă şi chin. Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?
Intre 1949 şi 1952, « demascările » şi « reeducările » din Penitanciarul Piteşti se făceau în serii de trei-patru luni fără întrerupere. Deţinuţii martirizaţi erau nevoiţi să suporte chinuri şi răstigniri pe care nici eu, care le-am trăit, nu le pot descrie în toată amploarea lor.
S-au scris în timpul demascărilor sute de mii de pagini, pentru fiecare dintre acestea Dumnezeu mai ştie câte sute şi mii de pari s-au luat în Penitenciarul Piteşti în jurul anului 1950. Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt şi suferinţa fără capăt au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii şi mii de Români, între care s’a ţesut o nevăzută pânză de compasiune, de înţelegere reciprocă, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumină, în ciuda faptului că rândurile supravieţuitorilor Piteştiului se răresc pe zi ce trece.
Cancerul demascărilor şi al reeducărilor de la Piteşti şi-a trimis celulele sale distrugătoare şi la Gherla sau la Târgşorul destinat elevilor, peste tot fraţii fiind obligaţi să devină torţionari ai propriilor lor fraţi.
Pentru autorul prezentelor memorii, şi Piteştiul şi Gherla au fost dureroase locuri de întâlnire, de revedere a fraţilor săi: cel mai mare, martirul invalid de război, cu care m’am înţeles din priviri. In cei 18 ani de detenţie, am creat în memorie 309 poezii; recent le-am aşternut pe hârtie, una dintre ele fiind intitulată « Ochii fratelui », ai fratelui meu Culai. Tot în închisoare mi-a fost dat să-1 văd odată pe fratele cel mic, pe Cedric: i-am admirat ţinuta demnă şi bărbătească, în una din plimbările prin iadul de la Piteşti.
In cei 18 ani de detenţie s’a scurs toată tinereţea mea şi a fraţilor mei de pe plaiurile subcarpatice ale Scorţenilor de pe Tazlău, Judeţul Bacău, plaiuri atestate sub acest nume cam de cinci veacuri şi jumătate. Nici o perioadă, din acest lung şir de ani în care am fost privat de libertate, nu a fost atât de dureroasă ca perioada trăită la Piteşti. De aceea, prezentul fragment de jurnal năzuieşte numai să se adauge altor mărturii ale supravieţuitorilor Piteştiului, cu toţii adevăraţi martiri ai neamului românesc.
Eugen Măgirescu, Scorţeni-Vaslui, 1987
Martirajul – cea mai puternica arma divina pe Pamant…
Martirajul – cea mai puternica arma divina pe Pamant…
Luati aminte, Domnul Dumnezeu a coborat din Ceruri sa ne initieze in taina Martirajului.
Este un fel al Lui de a ne spune: Cine ma iubeste, isi da viata pentru Mine…
Noi ii facem in dar viata noastra si El ne daruiaste Viata Lui…
O Doamne atat de sfant si de puternic care te-ai coborat din ceruri ca sa mori si sa suferi pentru noi, iti multumesc ca primesti si sangele meu si ca ma primesti in ceata martirilor si sfintilor!
Iti multumesc pentru aceasta gratie atat de mare!
Domnul Dumnezeu a coborat din Ceruri si ce ne-a spus?
Iubitilor, fratilor, copiii mei!
Raul nu poate fi invins decat prin propriile lui actiuni…
Martirul este sabia divina pentru ca se lasa omorat pentru ca astfel cei rai sa se poata auto-elimina din aceasta lume…
De aceea camasa mi-o sfasii si mi-o lass a fluture in bataia vantului oferindu-m pieptul dezvelit celor care vor sa se auto-elimine din aceasta lume: Veniti antichristilor, veniti dusmani ai lui hristos si ai Omului!
Iata tinta voastra, de doua mii de ani , ba chiar de la Adam sangele varsat cade asupra celor care il varsa.
Iata eu sunt picatura care umple paharul…
Eu sunt cel din urma care se asemena cu cei de la inceput.
Eu nu ma dezic de Cel sfant!
Nu astept sa cante de trei ori cocosul.
Hai elitelor, ca sunteti asteptati sa plecati din lumea asta mai repede.
Ati uitat de Biblie?
Ati pierdut-o pe drum?
Dumnezeu nu a uitat insa de lume si si-a trimis ultimii sfinti si martiri ai acestei lumi sa arate si sa explice…
Cum credeati ca puteti ucide fara sa fiti omorati la randul vostru!?
Deci judecati-va asa cum doriti!
PS: Am sa va fac o marturisire: daca cu adevarat va doriti si voi sa intrati in ceata martirilor pentru Hristos, daca simti ca inima va bate tare la gandul asta…
Hristos e posibil sa va daruiasca acest mare dar…
Veti fi testati bineinteles…
Daca veti trece testele si nu va veti dezice pana la urma veti ajunge sa il obtineti.
Martirii sunt adevaratii razboinici ai lumii.
Avem dreptul sa ii provocam pe cei rai, pe cei smintiti si nebuni.
Iata cat de repede iese la iveala sminteala unei generatii care nu a deschis Scriptura, nici macar una dintre ele.
Dumnezeu stia de sminteala oamenilor de aceea turcii au fost mereu la granitele crestinismul amenintandu-l…
Iata insa crestinii adevarati devin eroi legendari in lupta cu raul…
Cand crestiniidevin mai rai ca turcii Dumnezeu da Constantinopolul turcilor…
Asa si cu lumea asta.
Aveti mare grija ce faceti pentru ca altfel noul Constantinopol va cadea din nou in mana turcilor…
Cat de pervertiti ati ajuns sa fiti? Cat de rai cat de orbi?
Nu mai deosebiti rahatul de mamaliga?
Rahatul miroase urat iar mamaliga frumos…
Nu mai deosebiti deci raul de bine?
Promovati raul pretinzand ca e bun?
Veti fi iarasi prajiti cum ati mai fost…
De propriile actiuni… Voi insiva v-ati autoprajit si prima oara…
Faceti deci orice, orice vi se va face.
Atentie deci ca veti scapa din mana globul de cristal care e lumea si aceasta se va sparge…
Continentele isi vor schimba forma, orase intregi vor fi inghitite de pamant sau de foc sau de apa…
Ei au crezut ca pot sa isi bata joc de Om si de viata fara sa pateasca nimic…
Dar de ce nu deschideti Biblia?
Chiar si numai cea evreiasca!
Macar Tora cititi-o daca mai mult nu vreti sa cititi?
Cum adica? A venit vremea sa simtiti pe propria piele ca acolo nu sunt povesti?
Povestea se repeta?
Aur va curge asupra oricarei natiuni care va asculta de mine.
Eu iubesc si Franta si America.
Nu exista limba mai frumoasa ca franceza si nici tara ca america.
Ascultati franceza vorbita de o femeie frumoasa si veti auzi murmurul Cerului…
Priviti frumusetea si puterea si armonia americanilor si veti intelege ce lucruri marete a vrut Dumnezeu sa faca cu Omul pe Pamant…
O voi natiuni atat de frumoase! De ce va lasati pe mana anti-christilor?
A celor care va urasc si vor sa va distruga?
Pe site-ul Libero, în 3 februarie 2012, Părintele Amorth a amintit prima s-a întâlnire cu demonul în timpul unui exorcism: „Dintr-o dată, am avut senzația clară a unei prezențe demonice în fața mea. Am simțit că demonul se uită la mine, mă cerceta, se învârtea în jurul meu. Aerul a devenit rece. Un prieten m-a avertizat în legătură cu aceste schimbări bruște de temperatură. Dar este un lucru să auzi despre așa ceva și un altul să ai această experiență. Am încercat să mă concentrez. Am închis ochii și am continuat rugăciunea de exorcizare: „Ieși răzvrătitule! Ieși afară seducătorule plin de capcane și minciuni, dușman al virtuților, persecutorul nevinovaților! Lasă locul lui Cristos, în care nu este nici una din lucrările tale!”
Pe site-ul Luce di Maria, în mai 2015, părintele Amorth a spus mai multe despre slujirea lui. Exorciștii trebuie să-l chestioneze pe demon, și totuși aceștia știu că multe răspunsuri vor fi minciuni. De ce vorbesc totuși cu el, dacă știu deja că răspunsul lui va fi o minciună? Părintele Amorth explică clar: „Noi trebuie să discernem răspunsurile diavolului. Dar Domnul cere uneori ca demonul să spună adevărul, pentru a arăta că Satan a fost învins de Cristos și că el este obligat să se supună ucenicilor care acționează în numele Domnului.”
Într-adevăr, așa cum a explicat Părintele Amorth, diavolul spune că uneori este forțat să vorbească, cu toate că el face totul pentru a evita să vorbească. Atunci când este forțat să dezvăluie numele său, pentru el e o mare umilință, un semn de înfrângere. El caută să se răzbune și conversația poate deveni periculoasă. Exorcistul trebuie să se limiteze la aspectele autorizate de rit și să nu fie condus de diavol.
Într-un alt interviu apărut în revista Urlo (2009), Părintele Amorth a spus: „O dată, s-a întâmplat să întreb de ce un demon, în ciuda inteligenței sale superioare, a preferat să coboare în iad. El a răspuns: „m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, așa i-am arătat că sunt mai puternic decât El.“ Pentru ei, rebeliunea este un semn de victorie și de superioritate.
Puterea Rozariului
În cartea sa, Ultimul exorcist, Părintele Amorth povestește un dialog care reflectă puterea Fecioarei Maria:
Amorth: „Ce virtuți ale Fecioarei te fac să te înfurii? ”
Satana: „Mă înfurie pentru că este cea mai umilă dintre toate creaturile și pentru că eu sunt cel mai mândru. Pentru că ea este cea mai pură dintre toate creaturile, și eu nu sunt. Pentru că ea este cea mai ascultător față de Dumnezeu și eu sunt un rebel!”
Amorth: „De ce îți este mai frică atunci când spun numele Fecioarei decât atunci când pronunț numele lui Isus Cristos?”
Satana: „Pentru că eu sunt mult mai umilit dacă mă învinge o simplă creatură și nu El …“
Amorth: „Există o a patra calitate a Fecioarei care te face furios? ”
Satana: „Întotdeauna mă învinge, pentru că nu a fost atinsă de nici o pată de păcat! ”
În timpul unui exorcism, își amintește părintele Amorth, Satana i-a spus, prin persoana posedată: “Orice Bucură-te Marie a Rozariului este pentru mine o lovitură în cap. Dacă creștinii ar cunoștea puterea Rozariului, ar fi sfârșitul pentru mine!”
Traducere: ACC
Sursa:it.aleteia.org
Misionari ucişi în anul 2019
„Martiriul este aerul vieţii unui creştin, al unei comunităţi creştine. Vor exista mereu martirii între noi: acesta este semnalul că mergem pe calea lui Isus”.
Papa Francisc, 11 decembrie 2019
MISIONARII UCIŞI ÎN ANUL 2019
Cetatea Vaticanului (Agenţia Fides) – „doresc ca această celebrare a celor 100 de ani ai Maximum illud, în luna octombrie 2019, să fie un timp propice pentru ca rugăciunea, mărturia atâtor sfinţi şi martiri ai misiunii, reflecția biblică şi teologică, cateheza şi caritatea misionară să contribuie la evanghelizarea înainte de toate a Bisericii, aşa încât ea, regăsind prospețimea şi ardoarea primei iubiri faţă de Domnul răstignit şi înviat, să poată evangheliza lumea cu credibilitate şi eficacitate evanghelică”. Cu aceste cuvinte, adresate Adunării generale a Operelor Misionare Pontificale la 3 iunie 2017, papa Francisc indica mărturia atâtor misionari şi misionare care şi-au dat viaţa pentru Domnul Isus, ca una din cele patru dimensiuni care trebuie luate în consideraţie pentru celebrarea Lunii Misionare Extraordinare din octombrie 2019, cu scopul de a reînsufleţi misiunea.
Pe urma acestui timp special trăit de comunitățile catolice la toate latitudinile, care a fost şi ocazie pentru a redescoperi figurile atâtor martori ai credinţei din Bisericile locale care şi-au dăruit viaţa pentru Evanghelie în contextele şi în situațiile cele mai diferite, Agenția Fides continuă slujirea sa de a aduna informațiile referitoare la misionarii uciși în decursul anului. Folosim termenul „misionar” pentru toţi botezaţii, conştienţi că „în virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar. Fiecare botezat, oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire a credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare” (EG 120). De altfel, lista anuală de la Fides de mult timp nu se mai referă numai la misionarii ad gentes în sens strict, ci încearcă să înregistreze toţi botezaţii angajaţi în viaţa Bisericii morţi în mod violent, nu în mod expres „din ură faţă de credinţă”. Pentru aceasta preferăm să nu folosim termenul „martiri”, decât în semnificaţia sa etimologică de „martori”, pentru a nu intra în evaluarea pe care Biserica o va putea da eventual cu privire la unii dintre ei, propunându-i, după o examinare atentă, pentru beatificare sau canonizare.
Conform datelor adunate de Fides, în cursul anului 2019 au fost uciși în lume 29 de misionari, cea mai mare parte preoţi: 18 preoţi, 1 diacon permanent, 2 călugări care nu erau preoţi, 2 surori, 6 laici. După opt ani consecutivi în care numărul cel mai ridicat de misionari uciși a fost înregistrat în America, din 2018 Africa este pe primul loc în acest clasament tragic. În Africa, în 2019, au fost uciși 12 preoţi, 1 călugăr, 1 călugăriță, 1 laică (15). În America au fost uciși 6 preoţi, 1 diacon permanent, 1 călugăr, 4 laici (12). În Asia a fost ucisă 1 laică. În Europa a fost ucisă 1 soră.
O altă caracteristică este dată de faptul că se înregistrează un soi de „globalizare a violenței”: în timp ce în trecut misionarii uciși erau în bună parte concentrați într-o națiune, sau într-o zonă geografică, în 2019 fenomenul apare mai generalizat şi răspândit. Au fost udate de sângele misionarilor 10 țări din Africa, 8 din America, 1 din Asia şi 1 din Europa.
Încă o dată viaţa multora a fost răpusă în timpul tentativelor de răpire sau de furt, în contexte sociale de sărăcie, de degradare, unde violenţa este regulă de viaţă, autoritatea statului şovăie sau este slăbită de corupţie şi de compromisuri. Aceste omucideri nu sunt deci exprimare directă a urii faţă de credinţă, ci a unei voințe de „destabilizare socială”. „Preotul şi comunitățile parohiale favorizează siguranța, educaţia, serviciile sanitare, drepturile umane ale migranţilor, femeilor şi copiilor”, a explicat directorul Centrului Catolic Multimedial (CCM) din Mexic, pr. Omar Sotelo Aguilar, SSP. De fapt, Biserica locală este „o realitate care ajută oamenii, în concurență directă cu crima organizată”, care ştie că a elimina un preot este mult mai mult decât a elimina o persoană, pentru că destabilizează o întreagă comunitate. Astfel se instaurează „o cultură a terorii şi a tăcerii, importantă pentru creșterea corupției, deci pentru a permite cartelurilor să lucreze liber” (vezi Fides 17/6/2019).
În această cheie foarte probabil trebuie să fie citite unele dintre omucideri, ca aceea a părintelui David Tanko, ucis de bărbați înarmați în timp ce era pe drum spre satul Takum, în Nigeria, unde mergea să medieze un acord de pace între două etnii locale aflate în conflict de multe decenii, sau asasinarea barbară a unei surori bătrâne, în Republica Centrafricană, sora Ines Nieves Sancho, care de multe decenii continua să le învețe pe tinere să coase şi să învețe o meserie, sau şi cazul fratelui Paul McAuley, găsit fără viaţă în Comunitatea studențească „La Salle”, la Iquitos, departament din pădurea peruviană, unde se dedica instruirii tinerilor indigeni.
Ei, ca toţi preoţii, călugării, călugărițele şi laicii uciși, duceau în viaţa zilnică a persoanelor cu care trăiau, mărturia evanghelică de iubire şi de slujire, încercând să aline suferinţele celor mai slabi şi ridicându-şi glasul în apărarea drepturilor lor călcate în picioare, denunțând răul şi nedreptatea, deschizând inima la speranţă.
Recunoaşterea Bisericii
Misionarii uciși care ajung la recunoaşterea martiriului lor din partea Bisericii constituie aproape vârful icebergului acestui calvar contemporan. În anul 2019 amintim pe: Mons. Enrique Ángel Angelelli, episcop de La Rioja (Argentina), Carlos de Dios Murias, franciscan conventual, Gabriel Longueville, preot misionar fidei donum, şi catehetul Wenceslao Pedernera, tată de familie, insultați şi persecutați din cauza lui Isus şi a dreptății evanghelice, care au fost beatificați la 27 aprilie 2019. „Au fost asasinați în 1976, în timpul perioadei dictaturii militare, caracterizată de un climat politic şi social incandescent, care avea şi aspecte clare de persecuție religioasă”, a subliniat cardinalul Angelo Becciu în omilia de la beatificare, amintind că s-au angajat într-o acțiune pastorală „deschisă la noile provocări pastorale, la promovarea straturilor mai slabe, la apărarea demnității lor şi la formarea conștiințelor, în cadrul doctrinei sociale a Bisericii”.
În ajunul Zilei Misionare Mondiale din Luna Misionară Extraordinară, la 19 octombrie, în catedrala din Crema, a fost beatificat 1 misionar de la PIME, părintele Alfredo Cremonesi, ucis din ură faţă de credinţă la 7 februarie 1953, în Myanmar (Birmania) unde a petrecut 28 de ani de misiune. „Tocmai caritatea sa – a subliniat cardinalul Becciu – l-a făcut să-şi ofere viaţa pentru a apăra oamenii săi. Fericitul Alfredo Cremonesi este o figură frumoasă de viaţă sacerdotală şi călugărească, un misionar care şi-a consumat existenţa în dăruirea propriei vieți. Dăruit în întregime lui Dumnezeu şi misiunii evanghelizatoare, era complet dezlipit de sine însuși: existenţa sa era dăruită oamenilor săi, a căror condiție de sărăcie a voit s-o împărtăşească, renunțând la orice minim privilegiu”.
„Un martir, excelent educator şi apărător evanghelic al săracilor şi al celor asupriți, care s-a făcut unul dintre noi şi pentru noi şi-a dat viaţa” a fost, în cuvintele cardinalului José Lacunza Maestrojuán, episcop de David, nord-americanul fratele James Alfred Miller, de la Fraţii Școlilor Creştine (FSC, Lasallieni), în timpul celebrării de beatificare pe care a prezidat-o la 7 decembrie, la Huehuetenango, în Guatemala, în locul martiriului său, petrecut în 1982: Casa Indígena La Salle, o școală numai pentru cei nativi din zonele rurale, foarte sărace, unde era vice-director şi în care a fost înmormântat.
Pr. Emilio Moscoso Cardenas, iezuit, prim martir din Ecuador, a fost asasinat la 4 mai 1897, în timpul revoluției liberale cu puternice conotații anticlericale care au răscolit Ecuadorul din acea epocă. „Viaţa sa virtuoasă şi moartea sa eroică încurajează pe fiecare dintre noi să duce cu entuziasm lumina Evangheliei la contemporanii noştri, aşa cum a făcut el. Mărturia sa este actuală şi ne oferă un mesaj semnificativ: martirii nu se improvizează, martiriul este rod al unei credințe înrădăcinate în Dumnezeu şi trăită zi de zi; credinţa cere coerență, curaj şi capacitate intensă de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, cu dăruirea de sine”, a spus cardinalul Angelo Becciu în timpul beatificării pe care a prezidat-o la 16 noiembrie la Riobamba.
Arhiepiscopul de Rouen, mons. Dominique Lebrun, la 9 martie a încheiat faza diecezană a cauzei de beatificare a părintelui Jacques Hamel, care a fost ucis în dimineața zilei de 26 iulie 2016 în timp ce celebra liturghia în biserica din Saint Etienne du Rouvray, în Normadia, de doi bărbați militanți ai aşa-numitului Stat Islamic, care l-au înjunghiat pe altar.
La 23 martie la Centrul Catehetic din Guiúa, dieceza de Inhambane (Mozambic), s-a încheiat faza diecezană a procesului de beatificare a unui grup de cateheți laici mozambicani şi al familiilor lor, uciși din ură faţă de credinţă la 22 martie 1992, în timp ce participau la un curs de formare în acest Centru Catehetic diecezan, gestionat de „Missionari della Consolata” (IMC). Noaptea, luptătorii de gherilă de la Renamo au atacat dormitorul şi au luat bărbați, femei şi copii, cu scopul de a avea informații cu privire la adversarii lor de la Frelimo, lucru pe care desigur că nu l-au obţinut şi care a dezlănțuit după aceea bestialitatea lor. Rebelii au dus familiile departe de Centru, la circa trei kilometri, şi după un interogatoriu dureros au început să-i ucidă pe toţi într-o poiană. Alți cateheți, văzând situația de acum critică şi ireversibilă, au cerut să se poată ruga. După câteva minute de rugăciune, cei 23 de cateheți au fost uciși.
La 21 iunie, în catedrala din Bururi, s-a deschis prima cauză de canonizare în istoria Bisericii din Burundi. Se referă la doi misionari xaverieni italieni, părintele Ottorino Maule şi părintele Aldo Marchiol, care împreună cu laica voluntară Catina Gubert, au fost uciși în parohia din Buyengero la 30 septembrie 1995; la abbè Michel Kayoya, al cărui nume îl poartă cauza, ucis la 17 mai 1972 la Gitega, şi la patruzeci de seminariști uciși la 30 aprilie 1997 în seminarul din Buta. „Acești fraţi şi această soră în Cristos sunt eroii pe care noi, episcopii din Burundi, îi prezentăm ca un unic model inspirator al iubirii faţă de fraternitate. Este primul grup de martiri probabili pe care-i prezentăm Bisericii universale, pentru ca să fie declarați oficial martiri şi să fie indicați nouă tuturor ca modele de fraternitate în viaţa creştină precum şi în toată societatea noastră burundeză”, au scris episcopii cu această ocazie.
În Zimbabwe a început la 5 septembrie cauza de beatificare a lui John Bradburne, misionar laic, franciscan secular de naționalitate britanică, care a dat mărturia sa de credinţă în mijlocul leproșilor din Mutemwa. „Colonia era murdară şi oamenii erau murdari – aminteşte cel care l-a cunoscut –. Nu erau medicamente, nu sunt haine şi oamenilor le era foame. El s-a îngrijit de nevoile tuturor: să hrănească persoanele, să le spele şi să panseze rănile lor”. În 1979 s-au aprins polemici cu locuitorii din satul vecin. Bradburne s-a oferit să medieze, însă locuitorii satului l-au acuzat că este un spion, pentru că i-a apărat pe leproși. După ce a refuzat să părăsească Zimbabwe din motive de siguranță, a fost prins şi ucis de-a lungul drumului de locuitorii din sat.
Sechestrele şi violențele nu se opresc
Şi în faţa situațiilor de pericol pentru propria nevătămare, la chemarea autorităților civile sau ale propriilor superiori călugărești, misionarii rămân la locul lor, conștienți de riscurile la care se expun, pentru a fi fideli faţă de angajamentele asumate şi a rămâne alături de oamenii care împărtășesc aceleași riscuri. Este aproape imposibil a compila o listă de episcopi, preoţi, surori, lucrători pastorali, simpli catolici, care sunt agresați, bătuți, prădați, amenințați numai din cauza credinţei lor. Aşa cum este imposibil de înregistrat structurile catolice în slujba întregii populaţii, fără deosebire de credinţă sau de etnie, cum ar fi şcoli, spitale, centre de primire, care au fost atacate, vandalizate sau prădate. Durere deosebită provoacă după aceea bisericile profanate sau incendiate, statuile şi imaginile sacre distruse, credincioşii agresați în timp ce sunt adunaţi în rugăciune.
S-a răspândit de acum în diferite continente sechestrarea de preoţi şi surori: unele s-au terminat în mod tragic, aşa cum rezultă şi din lista misionarilor ucişi, altele cu eliberarea ostaticilor, altele cu tăcerea. În Nigeria a crescut numărul răpirilor de preoţi şi călugări cu scop de extorcare, cea mai mare parte sunt eliberaţi după puţine zile, însă în unele cazuri cu consecinţe devastatoare pentru sănătatea lor fizică şi psihică. Fenomen asemănător este frecvent şi în America Latină.
Printre reprezentanții acestui grup îl cităm pe iezuitul italian pr. Paolo Dall’Oglio, răpit la 29 iulie 2013 la Raqqa, în Siria, despre care au circulat în acești ani atâtea știri, fără nicio confirmare. Răpirea sa n-a fost niciodată revendicată. Misionara columbiană sora Gloria Cecilia Narvaez Argoty, răpită la 8 februarie 2017 în satul Karangasso, în Mali, de grupul Al Qaeda din Mali. Încă este în mâinile sechestratorilor săi părintele Pierluigi Maccalli, din Societatea Misiunilor Africane (SMA), care în noaptea dintre 17 şi 18 septembrie 2018, a fost răpit în Niger, în misiunea din Bamoanga.
La listele provizorii pregătite anual de Agenția Fides trebuie să fie adăugată lista lungă a atâtora, despre care probabil că nu se va ști nimic vreodată sau al căror nume nici nu va fi cunoscut, care în orice colț al planetei suferă şi plătesc cu viaţa credinţa lor în Isus Cristos. Aşa cum a amintit papa Francisc la 11 decembrie, „martiriul este aerul vieţii unui creştin, al unei comunităţi creştine. Vor exista mereu martirii între noi: acesta este semnalul că mergem pe calea lui Isus”.
(S.L.) (Agenţia Fides 30/12/2019)
PANORAMA CONTINENTELOR
AFRICA
În Africa au fost uciși 12 preoţi, 1 călugăr, 1 călugăriță, 1 laică (15).
Madagascar: 1 preot
Părintele Nicolas Ratodisoa a fost victima unei brutale agresiuni stradale la 9 februarie şi a decedat în spital la 14 februarie 2019, ca urmare a gravelor răni repurtate.
Burkina Faso: 3 preoţi
Părintele Antonio César Fernández Fernández, SDB, căzut victima unui atac jihadist la patruzeci de kilometri de granița meridională a Burkinei Faso, la 15 februarie 2019.
Părintele Simeon Yampa, paroh de Dablo, în centrul-nordul Burkinei Faso, a fost ucis de teroriști jihadiști, împreună cu alte persoane, în timp ce celebra liturghia, la 12 mai 2019.
Părintele Fernando Fernández, SDB, a fost înjunghiat mortal la 17 mai 2019 în centrul salezian „Don Bosco”, în orașul Bobo Dioulasso, în sud-vestul Burkinei Faso.
Camerun: 1 preot
Părintele capucin Toussaint Youmaldé a fost ucis în Camerun în timp ce se întorcea în fraternitatea sa din Mbaibokoum, în Ciad, în noaptea dintre 19 şi 20 martie 2019, când niște necunoscuți l-au agresat.
Nigeria: 3 preoţi
Părintele Clement Rapuluchukwu Ugwu, în seara zilei de 13 martie 2019 a fost luat cu forţa din parohia sa de câţiva bandiți; trupul său, în stare de descompunere, a fost găsit la 20 martie.
Părintele Paul Offu a fost ucis la 1 august 2019. Paroh în dieceza de Enugu, a căzut sub gloanțele armei de foc trase de un grup de persoane în timp ce mergea cu mașina.
Părintele Landry Ibil Ikwel, din Congregația Sfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria, a fost ucis la 19 mai 2019 la Beira, când a fost înjunghiat în comunitatea sa, a murit la spital datorită rănilor.
Republica Centrafricană: 1 soră
Sora Ines Nieves Sancho, călugăriță spaniolă de 77 de ani, de la Fiicele lui Isus, a fost asasinată în mod barbar în primele ore ale dimineții zilei de 20 mai 2019, în satul Nola, lângă Berberati.
Kenya: 2 preoţi
Părintele Eutycas Murangiri Muthur a fost ucis prin înjunghiere de unul sau mai mulţi indivizi care au intrat în mașina sa la 4 iunie 2019, la Makutano, circa 200 km de capitală, Nairobi.
Părintele Michael Maingi Kyengo, vice-paroh de Thatha, în dieceza de Machakos, a fost răpit la 8 octombrie 2019 şi a fost găsit îngropat pe lângă fluviul Mashamba, la Makima, la 15 octombrie.
Congo: 1 preot
Părintele Paul Mbon, a fost răpit între 28 şi 29 iunie 2019, la Ouesso, în nordul Republicii Congo. Trupul său, rănit cu lovituri de sabie, a fost recuperat în apele fluviului Sangha.
Uganda: 1 călugăr
Fratele Norbert Emmanuel Mugarura, de câteva luni superior general al Brothers of St Charles Lwanga, a fost ucis la 3 iulie 2019 în suburbia Banda, Kampala.
Coasta de Fildeș: 1 laică
Doamna Faustine Brou N’Guessan, secretara parohiei Sainte-Cécile du Vallon în arhidieceza de Abidjan, a fost înjunghiată mortal în biroul parohial, la 10 august 2019.
AMERICA
În America au fost uciși 6 preoţi, 1 diacon permanent, 1 călugăr, 4 laici (12)
Columbia: 2 preoţi
Părintele Carlos Ernesto Jaramillo a fost ucis în seara de 18 februarie 2019, în cartierul Tierra Buena di Patio Bonito, în localitatea Kennedy, în sudul capitalei columbiene Bogotá.
Părintele Jhony Ramos, paroh în cartierul Comuneros în orașul Villavicencio, la 2 octombrie 2019 a fost găsit mort, legat la picioare şi mâini, în casa parohială, probabil victimă a unui furt.
Peru: 1 călugăr
Fratele Paul McAuley, din Institutul Fraților Școlilor Creştine (La Salle), a fost găsit fără viaţă la 2 aprilie 2019, în comunitatea studențească „La Salle”, la Iquitos, departament din pădurea peruviană.
El Salvador: 1 preot
Părintele Cecilio Pérez Cruz, a fost asasinat în noaptea de vineri 17 şi sâmbătă 18 mai 2019, în casa parohială din San José la La Majada, 70 km de capitala San Salvador.
Argentina: 1 diacon permanent, 1 laic
Diaconul permanent Guillermo Luquín, din dieceza argentiniană de Lomas de Zamora, a fost ucis în locuința sa, probabil în zorii zilei de duminică 9 iunie 2019.
Ernesto Cavazza, laic angajat în parohia „Santa Monica” la Villa Sarmiento, dieceza de Morón, a fost ucis la 30 iunie 2019, în timp ce mergea să deschidă biserica pentru prima liturghie.
Mexic: 1 preot, 2 laici
Hugo Leonardo Avendaño Chávez, student universitar, angajat în parohie, a fost sechestrat în seara de 11 iunie 2019. Trupul său fără viaţă a fost găsit ziua următoare.
Cateheta Margeli Lang Antonio a fost ucisă în timpul unui atac armat la o biserică catolică în localitatea Acacoyagua, în statul Chapas, sâmbătă 15 iunie 2019.
Părintele José Martín Guzmán Vega, paroh la Santa Adelaide, dieceza de Matamoros, a fost rănit grav cu o armă albă în pragul bisericii, în seara de 22 august 2019.
Porto Rico: 1 preot
Părintele Stanislaw Szczepanik, din Congregația Misiunii CM, a fost găsit aparent victimă a unui accident stradal, la 16 august 2019 la Ponce. Autopsia a descoperit răni incompatibile cu căderea.
Guatemala: 1 laică
Diana Isabel Hernández Juárez, învățătoare şi coordonatoare a Pastoraţiei Creației din parohia „Stăpâna Noastră de Guadalupe” din Suchitepéquez a fost asasinată de doi indivizi la 7 septembrie 2019.
Brazilia: 1 preot
Părintele Kazimierez wojno, paroh al sanctuarului „Stăpâna Noastră a Sănătății”, Brasilia, a murit la 21 septembrie 2019. Câţiva bărbați au intrat în biserică şi l-au luat ostatic împreună cu paznicul. Trupul său a fost găsit cu mâinile şi picioarele legate şi un cablu de fier în jurul gâtului.
ASIA
În Asia a fost ucisă 1 laică
Filipine: 1 laică
Genifer Buckley, tânără de la Voluntarii Iezuiți din Filipine (JVP), a fost înjunghiată în casa în care locuia, la 23 august 2019, în timp ce presta serviciu la o școală.
EUROPA
În Europa a fost ucisă 1 călugăriţă
Portugalia: 1 călugăriță
Sora Antonia Pinho, din Congregația Slujitoarele Mariei Ministre ale bolnavilor, a fost atacată şi ucisă la 8 septembrie 2019 în orașul Sao Joao da Madeira.
DATE BIOGRAFICE ŞI CIRCUMSTANŢELE MORŢII
Agenţia Fides este recunoscătoare tuturor celor care vor dori să semnaleze actualizări sau corecturi
la această listă sau la cele din anii anteriori.
Pr. Nicolas Ratodisoa a fost victima unei agresiuni brutale la 9 februarie 2019 şi a decedat în spital la 14 februarie, în Madagascar, ca urmare a rănilor repurtate. Aşa cum a putut povesti el însuși din spital, pe la ora 18.30 în ziua de 9 februarie, în timp ce era pe motocicleta sa, a fost oprit de câţiva bandiți pe strada către Mahitsy, un orășel rural situat la 30 km de capitala Madagascarului. Părintele Nicolas se întorcea la centrul de formare Soanavela, unde lucra, după ce a dus Euharistia unui bolnav. Tâlharii, după ce i-au luat preotului banii pe care-i avea la el, au tras asupra lui de la spate. Odată căzut la pământ, l-au bătut cu brutalitate şi au dat cu picioarele în el. Înainte de a pleca, bandiții au mai tras o dată în el, lovindu-l la coloana vertebrală. În ambuscada stradală a fost ucisă şi o altă persoană.
(Agenţia Fides 20/2/2019)
Un salezian spaniol, părintele Antonio César Fernández Fernández, SDB, 72 de ani, misionar în Burkina Faso, a căzut victimă a unui atac jihadist făcut la patruzeci de kilometri de granița meridională a Burkinei Faso, în după-amiaza de 15 februarie 2019. Salezianul a fost lovit de trei gloanțe în timp ce se afla în mașină împreună cu doi confrați din comunitatea din Ouagadougou. Cei trei se întorceau de la Lomé (Togo). Mașina în care călătorea părintele Fernández şi confrații săi, care au scăpat nevătămați, a fost implicată în atacul făcut de un grup de jihadiști împotriva postului de control de vamă din Nouhao, la granița cu Ghana şi Togo. În afară de misionar au fost uciși patru vameși din Burkina Faso. Născut la Pozoblanco la 7 iulie 1946, preot de 46 de ani, părintele Antonio César Fernández din 1982 a fost misionar în diferite țări africane. „Un om bun şi un om al lui Dumnezeu care, ca şi Domnul, a trecut prin viaţă «făcând bine», mai ales iubitului său popor african”, a scris despre el rectorul major al salezienilor, părintele Ángel Fernández Artime.
(Agenţia Fides 16/2/2019; 19/2/2019)
Pe la ora 19.00 în ziua de luni 18 februarie 2019, în cartierul Tierra Buena di Patio Bonito, în localitatea Kennedy, în sudul capitalei columbiene Bogotá, a fost asasinat preotul Carlos Ernesto Jaramillo, 65 de ani. Încardinat în dieceza de Granada în Columbia, de doi ani avea permisiunea de a locui la Bogotá pentru a se supune îngrijirilor medicale. Rezidenții complexului în care locuia preotul, care ajuta emigrații venezuelani, au afirmat că unii din acești tineri l-au ucis pentru a-l jefui. Mărturiile difuzate de mass-media locale au fost unanime în a-l defini pe părintele Carlos Ernesto un preot bun, dedicat slujirii sale, care a avut şi experiențe misionare.
(Agenţia Fides 20/02/2019)
Un părinte capucin de naționalitate centrafricană, părintele Toussaint Zoumaldé, 48 de ani, a fost ucis în Camerun în timp ce se întorcea în fraternitatea sa din Mbaibokoum, în Ciad. A mers în dieceza de Bouar, în partea occidentală a Centrafricii, de unde era originar, pentru a anima un curs de formare pentru preoţii locali. După aceea a luat calea de întoarcere în fraternitatea sa din Ciad, trecând prin Camerun. În noaptea dintre 19 şi 20 martie 2019, niște necunoscuți l-au atacat şi ucis cu lovituri de armă albă la Ngaoundéré (Camerun) unde s-a oprit pentru a se odihni. Părintele Toussaint a lucrat îndelung ca jurnalist la Radio Siriri, din dieceza de Bouar, şi a compus şi diferite cântece religioase.
(Agenţia Fides 21/03/2019)
Părintele Clement Rapuluchukwu Ugwu, paroh al bisericii „Sfântul Marcu”, la Obinofia Ndiuno, în statul Enugu, în sudul Nigeriei, în seara de 13 martie 2019 a fost luat cu forţa din casa parohială de către câţiva bandiți, care l-au şi rănit cu un glonț de pistol. Trupul său, în stare de descompunere, a fost găsit la 20 martie în pădure, la 20 km de casa sa.
(Agenţia Fides 21/3/2019)
Misionarul britanic fratele Paul McAuley, din Institutul Fraților Școlilor Creştine (La Salle), a fost găsit fără viaţă la 2 aprilie, în interiorul localurilor Comunităţii studențești interculturale „La Salle”, în cartierul Belén la Iquitos, departament din pădurea peruviană, în regiunea Loreto. Născut la Portsmouth, în Anglia, în 1947, Paul McAuley era în Peru din 1995, unde a întemeiat „Colegio Fe y Alegría No 43” la Zapallal, districtul Puente Piedra, Lima. Apoi a lucrat la Moyobamba şi San José de Amazonas. De 19 ani trăia la Iquitos, unde a fost responsabil al programelor de la radio „La Voz de la Selva”, a participat la diferite proiecte de dezvoltare a populațiilor care trăiesc de-a lungul fluviilor Amazonas şi Huallaga şi s-a dedicat adunării de fonduri pentru tinerii indigeni care veneau la Iquitos pentru a studia. Era cunoscut pentru angajarea sa în apărarea ambientului şi a popoarelor indigene.
(Agenţia Fides 3/4/2019)
Între orele 9 şi 10 de duminică 12 mai 2019, circa douăzeci de teroriști jihadiști veniţi la bordul motocicletelor, au ajuns la Dablo, un sat care se află la 90 km de Kaya, în provincia Sanmatenga, în centru-nordul Burkinei Faso, semănând panică în rândul oamenilor. Grupul armat a atacat parohia dedicată fericitului Isidore Bakanja, unde se celebra liturghia duminicală, şi după ce i-au percheziţionat pe toţi şi au luat telefoanele celulare, au ucis cinci credincioşi şi pe paroh, care a încercat să scape. Înainte de a fugi au dat foc locului de cult, pentru a jefui şi incendia după aceea centrul sanitar şi câteva structuri. Preotul ucis, părintele Simeon Yampa, s-a născut la 19 februarie 1985 şi a fost hirotonit preot la 7 iulie 2014. „Părintele Simeon Yampa era o persoană umilă, ascultătoare şi plină de iubire, îi iubea pe enoriașii săi, până la jertfa finală”, a scris mons. Théophile Nare, episcop de Kaya.
(Agenția Fides 13/5/2019)
Părintele Fernando Fernández, salezian spaniol de 60 de ani, a fost înjunghiat la 17 mai 2019 în centrul salezian „Don Bosco”, în orașul Bobo Dioulasso, în sud-vestul Burkinei Faso. În timpul prânzului, un fost bucătar care a lucrat în structură timp de şapte ani, s-a năpustit cu un cuțit împotriva călugărului, ucigându-l. Un alt preot salezian, de origine togoleză, a fost rănit în incident. Asasinul a fost arestat imediat de poliție, care l-a salvat de linșajul din partea studenților şi a oamenilor veniţi între timp. Din primele investigații se pare că bucătarul ar fi voit să se răzbune pentru concedierea petrecută în urmă cu două luni. Părintele Fernández era vicar şi econom al centrului „Don Bosco” din Bobo Dioulasso, în afară de alte funcţii: responsabil al pre-noviciatului, al parohiei, al oratoriului, al unui centru de primire pentru copiii străzii, al unui centru de alfabetizare şi al unei școli profesionale. După hirotonirea sa sacerdotală, în 1991, a fost trimis în misiune în Africa. După dorința sa, a fost înmormântat în curtea centrului salezian din Bobo Dioulasso, căruia dedica atâtea energii.
(Agenţia Fides 18/5/2019)
Părintele Cecilio Pérez Cruz, preot diecezan, a fost asasinat în noaptea de vineri 17 şi sâmbătă 18 mai 2019 în casa parohială. Paroh de San José a La Majada (la circa 70 km de capitala San Salvador), avea 35 de ani şi era preot de 10 ani. Era o persoană simplă, veselă şi dinamică, iubit îndeosebi de tineri cărora le dedica multe energii: în parohie a dat naștere unui grup de tineri care reunea peste 70. Părintele Cecilio era originar din localitatea Sabana San Juan Arriba, districtul Najuizalco, în acelaşi departament Sonsonate, la circa 15 kilometri de parohia San José a La Majada, unde a fost numit în urmă cu patru ani şi unde a fost ucis. Mons. Constantino Barrera, episcop al diecezei de Sonsonate, în ziua următoare a celebrat o liturghie în faţa a sute de credincioşi şi cu zeci de preoţi veniţi din zonele vecine. În aceeași zonă, unde bântuie bande criminale şi violenţa, anul precedent a fost ucis de tâlhari un alt preot.
(Agenţia Fides 30/05/2019)
Părintele Landry Ibil Ikwel, 34 de ani, din Congregația Sfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria, a fost ucis la 19 mai 2019 la Beira, Mozambic. Conform reconstruirilor, preotul a fost înjunghiat în comunitatea sa, transportat la spital a murit datorită rănilor. De naționalitate congoleză, părintele Landry a fost hirotonit preot la 7 februarie 2016, la Kinshasa, în Republica Democratică din Congo. Era directorul Institutului de orbi la Beira (IDV-B), structură care are ca misiune formarea, reabilitarea, educarea, integrarea socială a copiilor, tinerilor şi adulților orbi din toată ţara, asigurând fiecăruia o educație adecvată după capacitățile individuale şi făcându-i deci să iasă din marginalizarea în care societatea îi izolează.
(Agenţia Fides 22/5/2019)
Sora Ines Nieves Sancho, călugăriță spaniolă de 77 de ani, din comunitățile locale ale Fiicelor lui Isus, a fost asasinată în mod barbar în primele ore ale dimineții zilei de 20 mai 2019, în satul Nola, lângă Berberati, în sud-vestul Republicii Centrafricane, la granița cu Camerun. Sora Ines, în pofida vârstei şi a faptului că a rămas singură, a continuat să presteze slujire la Nola, unde de multe decenii dădea tinerelor lecții de cusut. Într-unul din saloanele edificiului pe care-l folosea pentru a le învăța pe tinere să coase şi să învețe o meserie, asasinii săi au condus-o pentru a o ucide, după ce au luat-o din dormitorul său. Papa Francisc în cursul audienței generale din 22 mai a amintit-o astfel pe misionara ucisă: „Aş vrea să amintesc cu voi astăzi pe sora Ines Nieves Sancho, de 77 de ani, educatoare a tinerelor sărace de multe decenii, ucisă în mod barbar în Cetrafrica tocmai în locul unde le învăța pe tinere să coase. O femeie în plus care îşi dă viaţa pentru Isus în slujba săracilor”.
(Agenţia Fides 22/5/2019)
Părintele Eutycas Murangiri Muthur, din parohia Limbine, dieceza de Meru, provincia Tigania (Kenya), a fost înjunghiat de unul sau mai mulţi indivizi care au intrat în mașina sa pe la ora 1.30 din 4 iunie 2019, la Makutano, la circa 200 km de capitală, Nairobi. Părintele Eutycas avea 32 de ani şi a fost hirotonit preot la 23 decembrie 2018.
(Agenţia Fides 5/6/2019)
Diaconul permanent Guillermo Luquín, referință pastorală în parohiile carmelitane Lomas şi Banfield Este, dieceza argentiniană de Lomas de Zamora, a fost ucis în locuința sa, probabil în zorii zilei de duminică 9 iunie 2019: a fost găsit mort cu o rană la gât. Născut la 5 august 1966, a fost hirotonit diacon la 19 octombrie 2002. Opera sa era foarte apreciată de credincioşii din comunitățile pe care le asista.
(Agenţia Fides 10/06/2019)
Un student al Universității Intercontinentale din Ciudad de Mexico, Hugo Leonardo Avendaño Chávez, 29 de ani, a fost sechestrat în seara de 11 iunie 2019, în timp ce mergea în parohia „Cristo Salvador” căreia dedica mult timp. Trupul a fost găsit ziua următoare în furgoneta sa, acoperit cu o pătură, în cartierul Aculco, în municipiul Iztapalapa, cu semne de tortură, a murit prin ștrangulare. Părinţii îl amintesc ca un tânăr evlavios care voia să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, era fericit şi plin de viaţă, cu un viitor radios. Uciderea sa a avut loc într-un climat generalizat de violență, nesiguranță şi frică.
(Agenţia Fides 14/6/2019)
O catehetă a copiilor, Margeli Lang Antonio, a fost ucisă în timpul unui atac la o biserică catolică din localitatea Acacoyagua, în statul Chiapas, Mexic. Sâmbătă 15 iunie 2019, la sfârşitul cursului de pregătire a cateheţilor, în capela „Neprihănita Zămislire” din parohia „Sfântul Marcu Evanghelist”, doi tineri au intrat şi scoțând armele au început să tragă. Unul din gloanțe a rănit-o pe Margeli Lang Antonio, care a murit aproape imediat. Era foarte iubită de credincioşi şi angajată până la capăt în munca pastorală.
(Agenţia Fides 18/06/2019)
Ernesto Cavazza, 80 de ani, laic angajat în viaţa parohiei „Sfânta Monica” la Villa Sarmiento, dieceza de Morón (Argentina), a fost ucis duminică 30 iunie 2019. Făcea parte din consiliul economic al parohiei şi printre îndatoririle sale era aceea de a deschide ușile bisericii pentru prima liturghie a zilei. Duminică 30 iunie a ajuns cu mașina sa în parohie puţin înainte de ora 10. Coborând din mașină, a fost interceptat de trei bărbați care l-au atacat, probabil cu intenția de a-i lua mașina sau de a fura din biserică. Se pare că Ernesto a opus rezistență, astfel tâlharii l-au împușcat. Dus la spitalul din zonă, a murit puţin după aceea, în timp ce era supus unei intervenții chirurgicale.
(Agenţia Fides 3/07/2019)
Părintele Paul Mbon, care presta slujire în parohia din Sembé, a fost răpit de câţiva necunoscuți în timp ce se afla cu un prieten preot între 28 şi 29 iunie 2019, la Ouesso, în nordul Republicii Congo, unde a mers pentru o hirotonire. Trupul părintelui Mbon în stare de descompunere, cu răni, probabil lovituri de sabie, a fost scos din apele fluviului Sangha. A fost înmormântat la 4 iulie la Ouesso. Mai mulţi ani părintele Mbon a prestat slujire în dieceza de Ouesso şi recent a fost numit la parohia din Sembé în departamentul Sangha.
(Agenţia Fides 5/7/2019)
Fratele Norbert Emmanuel Mugarura, superior general al Brothers of St Charles Lwanga din 27 ianuarie 2019, a fost ucis la 3 iulie 2019 în suburbia Banda, Kampala (Uganda) de un student universitar, care a fost arestat. Trupul călugărului prezenta semne de ștrangulare. Studentul l-ar fi ucis pentru a-i fura mașina. Fratele Mugarura s-a născut la 28 decembrie 1972 în satul Buyanja, în dieceza de Kabale. „Era un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi chiar şi în ziua fatală, moartea l-a găsit la locul său de misiune”, a spus purtătorul de cuvânt al Brothers of St Charles Lwanga, amintindu-l. Mons. John Baptist Kaggwa, episcop emerit de Masaka, a spus: „Îl cunoșteam bine pe fratele Mugarura şi nu avem îndoieli cu privire la corectitudinea sa morală. De când, în ianuarie, a devenit superior general al Brothers of St Charles Lwanga, a restabilit ordinea internă în institut, îngrijindu-se de partea spirituală şi veghind ca să fie respectate voturile de sărăcie şi de castitate. Dacă mai era viu ar fi continuat o lucrare foarte bună”.
(Agenţia Fides 9/7/2019; 10/7/2019)
Părintele Paul Offu, a fost ucis în seara de joi 1 august 2019. Preotul, paroh al bisericii „Sfântul Iacob cel Mare” la Ugbawka, dieceza de Enugu (Nigeria), a căzut sub gloanțele trase de un grup de persoane înarmate definite „păstori fulani” în timp ce parcurgea în mașină Ihe-Agbudu Road la Awgu. Conform reconstruirilor, preotul nu s-ar fi oprit în faţa atacatorilor care îi făceau semn să oprească mașina sa. Dieceza a dat un comunicat oficial în care descrie condiția dramatică din zonă, marcată de masacre, răpiri, violuri, incendii provocate şi devastări, şi sunt chemate în cauză şi responsabilitățile autorităților politice în faţa scenariilor de devastare amintite.
(Agenţia Fides 5/8/2019)
Doamna Faustine Brou N’Guessan, secretară a parohiei „Sainte-Cécile du Vallon” în arhidieceza de Abidjan, în Coasta de Fildeș, a fost înjunghiat mortal în biroul parohial, la 10 august 2019. Agonizantă, rănită cu lovituri de pumnal, a fost găsită într-o baltă de sânge pe la ora 11.00 dimineața în biroul său, situat în edificiul „Jean Pierre Cardinale Kutwa” din parohie. Dusă la clinica mai apropiată, din păcate a murit puţin după aceea. În vârstă de șaizeci de ani, era mamă a unei fiice şi de treizeci de ani lucra ca secretară a parohiei, ar fi trebuit să iasă la pensie anul acesta. Asasinarea sa a fost precedată de profanarea câtorva statui ale Fecioarei Maria şi de agresiuni împotriva preoţilor şi laicilor angajați în serviciile parohiale.
(Agenţia Fides 19/8/2019; 28/8/2019)
Misionarul polonez părintele Stanislaw Szczepanik, 63 de ani, din Congregația Misiunii CM, a fost găsit muribund aparent victimă a unui accident stradal, la 16 august 2019 la Ponce, Porto Rico. Transportat la spitalul „San Cristobal” din Ponce, a murit ziua următoare, ca urmare a rănilor. Într-un prim moment s-a crezut că a murit ca urmare a căderii de pe bicicleta cu care umbla, însă autopsia a relevat că a primit lovituri la cap, la brațe, la umeri şi în alte părţi ale corpului, incompatibile cu căderea de pe bicicletă. Hirotonit preot în Polonia în 1985, anul următor a fost trimis în Zairul de atunci, apoi în Haiti şi în Republica Dominicană, în sfârşit în Porto Rico. După doi ani în Polonia, în 2013 s-a întors în Porto Rico, numit în parohia din Ponce. Congregația sa aminteşte că „a fost un preot zelos, fervent al Euharistiei, mare promotor al devoțiunii către Divina Îndurare în Republica Dominicană. Era persoană cu viaţă interioară profundă. În viaţa sa a lăsat o urmă de iubire faţă de Dumnezeu şi de iubire faţă de săraci. Era lucrător neobosit, mereu gata să trăiască preoția sa pentru sfințirea credincioșilor. Un mare duhovnic şi un bun director spiritual. A fost formator în seminar şi promotor de multe vocaţii”.
(Agenţia Fides 19/08/2019)
Preotul José Martín Guzmán Vega, 55 de ani, din parohia „Cristo Rey de la Paz”, la Santa Adelaide, dieceza de Matamoros, statul Tamulipas, în Mexic, a fost rănit grav cu o armă albă în pragul bisericii, în seara zilei de 22 august 2019. Transportat la spitalul „Dr. Alfredo Pumarejo” a decedat acolo după ore de agonie. Născut în Michoacan în 1964, hirotonit preot în 2004 pentru dieceza de Matamoris, a exercitat slujirea în pastoraţia din penitenciare şi în parohia „Cristo Rey”.
(Agenţia Fides 24/08/2019)
La 23 august 2019, Genifer Buckley, tânără filipineză de 24 de ani, originară din Zamboanga del Sur, a fost înjunghiată mortal de mai multe ori de un agresor în casa în care locuia cu o colegă, care a fost rănită dar a reuşit să fugă. Cele două voluntare prestau serviciu la Pngantucan Community High School, Bukidnon, într-un proiect al mișcării Voluntarilor Iezuiți din Filipine (Jesuit Volunteer Philippines, JVP). Agresorul, arestat de poliție, le-ar fi agresat pe cele două tinere cu intenția de a comite un furt. Buckly obținuse licenţa în științele educației la Universitatea Ateneu din Zamboanga, gestionată de iezuiți, în 2015 şi, după aceea, a predat la Junior High School a universității timp de patru ani, înainte de a se înscrie la JVP anul acesta. Ulterior s-a oferit voluntară pentru a preda la Pangantucan Community High School de la 27 mai. JVP se angajează să ducă speranţă populațiilor marginalizate: membrii săi lucrează în școli, parohii sau organizaţii nonguvernamentale (ONG) pentru a preda, a forma lideri ai comunităţii de bază, a asista cooperativele, a realiza proiecte de întreținere, a asista invalizii şi victimele violenței, a se angaja în formarea tinerilor, a susține problemele ambientale, a apăra demnitatea populațiilor indigene, a lupta pentru dreptul celor asupriți.
(Agenţia Fides 28/8/2018)
Părintele David Tanko, preot nigerian, la 29 august 2019 a fost oprit de bărbați înarmați pe strada spre satul Takum, unde mergea pentru a media un acord de pace menit să pună capăt crizei care opune populațiile Tiv şi Jukun. Tâlharii, probabil aparținând unei miliții Tiv, după ce l-au ucis pe părintele Tanko au dat foc trupului şi mașinii sale. Conflictul dintre Tiv şi Jukun dăinuie din 1953 (pentru alţii din 1959 sau din 1977), printre opriri şi întoarceri ale flăcării violenței.
(Agenţia Fides, 30/8/2019; 31/8/2019)
Diana Isabel Hernández Juárez, învățătoare de 35 de ani şi coordonatoare a Pastoraţiei Creației din parohia „Stăpâna Noastră de Guadalupe” din Suchitepéquez (Guatemala) a fost asasinată la 7 septembrie 2019. Participa la o adunare pentru Ziua Bibliei la comunitatea Monte Gloria, când a fost agresată de doi indivizi care au împușcat-o şi apoi au fugit. Nu au folosit ajutoarele Institutului Guatemalez de Providență Socială din Tiquisate unde a fost dusă, pentru că a decedat din cauza rănilor grave. Diana Isabel Hernández Juárez era cunoscută în zonă pentru că a condus diferite proiecte în peste 32 de comunităţi rurale.
(Agenţia Fides 10/09/2019)
Sora Antonia Pinho, 62 de ani, portugheză, din Congregația Slujitoarele Mariei Ministre ale bolnavilor, a fost ucisă la 8 septembrie 2019 în orașul Sao Joao da Madeira, unde locuia în casa mamă pentru a o asista, în timp ce continua între timp lucrarea sa de ajutor dat bolnavilor din oraș. Era foarte cunoscută pentru generozitatea sa şi angajarea sa, deoarece umbla cu motocicleta prin oraș, purtând haina sa călugărească, pentru a asista în spital şi la domiciliu bolnavi şi infirmi şi a duce ajutorul său celui care avea nevoie, atât ziua cât şi noaptea, conform carismei institutului său. Trupul călugăriței a fost găsit în apartamentul unui dependent de droguri, care ieșise din închisoare cu trei luni înainte după ce a ispășit o pedeapsă pentru viol. Probabil că bărbatul a fost luat la ocazie cu motocicleta de către soră. Ajuns acasă a încercat să abuzeze de ea. La refuzul sorei Antonia, a sufocat-o şi imediat după aceea a abuzat de ea.
(Agenţia Fides 11/09/2019)
Părintele Kazimierez Wojno (cunoscut ca părintele Casimiro), paroh al sanctuarului „Stăpâna Noastră a Sănătății”, în sectorul nord 702 din Brasilia, a murit în seara de 21 septembrie 2019. S-a născut în Polonia în urmă cu 71 de ani şi era preot de 46 de ani. Conform reconstruirii poliției, 6 bărbați au intrat în biserică după ultima liturghie de sâmbătă seara, luându-i ca ostateci pe preot şi pe paznicul bisericii, care apoi a reuşit să fugă. Părintele Casimiro a fost găsit mort, cu mâinile şi picioarele legate şi un cablu de fier la gât, într-un teren alături de biserică din păcate nu era prima dată când această biserică a avut parte de furturi.
(Agenţia Fides 23/09/2019)
Preotul Jhony Ramos, 53 de ani, paroh al parohiei „Jesus de la Misericordia” în cartierul Comuneros în orașul Villavicencio (Columbia), la 2 octombrie 2019 a fost găsit mort, legat la picioare şi la mâini, în casa parohială. Probabil că a fost victima unui furt, dat fiind că de puţin timp organiza o tombolă parohială. Preotul a fost sufocat şi lovit la cap cu un obiect contondent. Era foarte iubit de toţi credincioşii, chiar dacă el conducea parohia de numai 4 luni. Cauca a fost râvnită de armată, paramilitari şi luptători de gherilă din Fuerzas armadas revolucionarias de Colombia (FARC). În locul gherilei, demobilizate, astăzi bande înarmate vechi şi noi încearcă să-l „recucerească”. În joc este controlul câmpurilor de coca, sau mai bine zis, al pământului pe care grupurile înarmate ar vrea să-l transforme în plantații de droguri, dat fiind clima favorabilă.
(Agenţia Fides 03/10/2019)
Trupul părintelui Michael Maingi Kyengo, vice-paroh de Thatha, în dieceza de Machakos, în Kenya, răpit la 8 septembrie 2019, a fost găsit îngropat pe lângă malurile fluviului Mashamba, la Makima, în provincia Embu, la 15 octombrie. Părintele Kyengo, 43 de ani, a fost văzut pentru ultima dată la 8 septembrie. La 8 octombrie cei din familie au denunțat dispariția la poliție. Investigatorii au reuşit să-l aresteze un suspect, care i-a luat celularul, mașina şi carta de credit a preotului dispărut. Încolțit, bărbatul a condus poliția la locul unde a fost găsit trupul părintelui Kyengo. Asasinul l-ar fi ștrangulat şi apoi i-a tăiat gâtul preotului. Părintele Kyengo a fost hirotonit în 2012 şi a prestat slujirea mereu la parohia din Thatha.
(Agenţia Fides 17/10/2019)
TABLOU REZUMATIV AL ANULUI 2019
Nr. | Nume şi prenume | Naţionalitate | Institut sau dieceză | Data şi locul morții |
1. | Pr. Nicolas Ratodisoa | Madagascar | Diecezan | 14/02 – Mahitsy (Madagascar) |
2. | Părintele Antonio César Fernández Fernández | Spania | Salezienii don Bosco (SDB) | 15/02 – Nouhao (Burkina Faso) |
3. | Pr. Carlos Ernesto Jaramillo | Columbia | Diecezan | 18/02 – Kennedy (Columbia) |
4 | Părintele Toussaint Zoumaldé | Centrafrica | Capucin | 19-20/03 – Ngaoundéré (Camerun) |
5. | Pr. Clement Rapuluchukwu Ugwu | Nigeria | Diecezan | 20/3 – Obinofia Ndiuno (Nigeria) |
6. | Fratele Paul McAuley | Anglia | Fraţii Școlilor Creştine | 12/4 – Iquitos (Peru) |
7. | Pr. Simeon Yampa | Burkina Faso | Diecezan | 12/5 – Dablo (Burkina Faso) |
8. | Părintele Fernando Fernández | Spania | Salezienii don Bosco (SDB) | 17/5 – Bobo Dioulasso (Burkina Faso) |
9. | Pr. Cecilio Pérez Cruz | El Salvador | Diecezan | 12/5 – La Mahada (El Salvador) |
10. | Părintele Landry Ibil Ikwel | Congo | Congregația Sfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria | 19/5 – Beira (Mozambic) |
11 | Sora Ines Nieves Sancho | Spania | Fiicele lui Isus | 20/5 – Nola (Rep. Centrafricană) |
12. | Pr. Eutycas Murangiri Muthur | Kenya | Diecezan | 4/6 – Makutano (Kenya) |
13. | Guillermo Luquín | Argentina | Diacon permanent | 9/6 – Lomas de Zamora (Argentina) |
14. | Hugo Leonardo Avendaño Chávez | Mexic | Laic | 12/6 – Iztapalapa (Mexic) |
15. | Margeli Lang Antonio | Mexic | Laică | 15/6 – Acacoyagua (Mexic) |
16. | Ernesto Cavazza | Argentina | Laic | 30/6 – Villa Sarmiento (Argentina) |
17. | Pr. Paul Mbon | Congo | Diecezan | 3/7 – Ouesso (Rep. Congo) |
18. | Fratele Norbert Emmanuel Mugagura | Uganda | Brothers of St Charles Lwanga | 3/7 – Banda, Kampala (Uganda) |
19. | Pr. Paul Offu | Nigeria | Diecezan | 1/8 – Awgu (Nigeria) |
20. | Faustine Brou N’Guessan | Coasta de Fildeş | Laică | 10/8 – Abidjan (Coasta de Fildeş) |
21. | Părintele Stanislaw Szczepanik | Polonia | Congregația Misiunii CM | 16/8 – Ponce (Porto Rico) |
22 | Pr. José Martín Guzmán Vega | Mexic | Diecezan | 22/8 – Santa Adelaide (Mexic) |
23. | Genifer Buckley | Filipine | Laică | 23/8 – Bukidnon (Filipine) |
24. | Pr. David Tanko | Nigeria | Diecezan | 29/8 – Takum (Nigeria) |
25. | Diana Isabel Hernández Juárez | Guatemala | Laică | 7/9 – Monte Gloria (Guatemala) |
26. | Sora Antonia Pinho | Portugalia | Slujitoarele Mariei Ministre ale bolnavilor | 8/9 – Sao Joao da Madeira (Portugalia) |
27 | Pr. Kazimierez Wojno | Polonia | Diecezan | 21/9 – Brasilia (Brazilia) |
28 | Pr. Jhony Ramos | Columbia | Diecezan | 2/10 – Villavicencio (Columbia) |
29 | Pr. Michael Maingi Kyengo | Kenya | Diecezan | 15/10 – Makima (Kenya) |
Starea religioasă
Preoţi 18 13 diecezani; 2 salezieni (SDB); 1 capucin; 1 Congregația Misiunii (CM); 1 Congregația Sfintelor Inimi.
Diaconi permanenți 1 Diecezan
Călugări 2 Fraţii Școlilor Creştine; Brothers of St Charles Lwanga
Călugăriţe 2 Fiicele lui Isus; Slujitoarele Mariei Ministre ale bolnavilor
Laici 6
Țări de origine
Africa 12 3 Nigeria, 2 Kenya, 2 Congo, 1 Coasta de Fildeș, 1 Madagascar, 1 Rep. Centrafricană, 1 Burkina Faso, 1 Uganda
America 9 3 Mexic, 2 Columbia, 2 Argentina, 1 Guatemala, 1 El Salvador
Asia 1 Filipine
Europa 7 3 Spania, 2 Polonia, 1 Anglia, 1 Portugalia
Locurile morţii
Africa 15 3 Nigeria, 3 Burkina Faso, 2 Kenya, 1 Madagascar, 1 Camerun, 1 Republica Centrafricană, 1 Mozambic, 1 Congo, 1 Uganda, 1 Coasta de Fildeș
America 12 3 Mexic, 2 Columbia, 1 Peru, 1 El Salvador, 2 Argentina, 1 Porto Rico, 1 Guatemala, 1 Brazilia
Asia 1 Filipine
Europa 1 Portugalia
LUCRĂTORII PASTORALI UCIŞI DIN 1980 PÂNĂ ÎN 2017
Cetatea Vaticanului (Agenţia Fides) – Conform datelor deţinute de Agenţia Fides, în deceniul 1980-1989 şi-au pierdut viaţa în mod violent 115 misionari. Însă această cifră este fără îndoială imprecisă deoarece se referă numai la cazurile constatate despre care s-au aflat ştiri.
Tabloul rezumativ al anilor 1990-2000 prezintă un total de 604 misionari ucişi, tot conform informaţiilor noastre. Numărul este în mod sensibil mai mare faţă de deceniul precedent, totuşi trebuie să fie analizaţi şi următorii factori: genocidul din Rwanda (1994) care a provocat cel puţin 248 victime printre personalul ecleziastic; viteza mai mare a mijloacelor mass-media în răspândirea ştirilor şi din locurile cele mai izolate; numărătoarea care nu se mai referă numai la misionarii ad gentes în sens strict, ci la întregul personal ecleziastic ucis în mod violent sau care şi-au sacrificat viaţa conştienţi de riscul pe care şi-l asumau, numai să nu părăsească persoanele care le-au fost încredinţate.
În anii 2001-2018 totalul lucrătorilor pastorali ucişi este de 456.
AN | TOT | EP | PR | DIAC | FR | CĂL | SEM | IVC | CAT | LAI | VOL |
1990 | 17 | 10 | 7 | ||||||||
1991 | 19 | 1 | 14 | 1 | 3 | ||||||
1992 | 21 | 6 | 2 | 13 | |||||||
1993 | 21 | 1C+1 | 13 | 4 | 1 | 1 | |||||
1994 | 26 | 20 | 1 | 4 | 1 | ||||||
1994* | 248 | 3 | 103 | 47 | 65 | 30 | |||||
1995 | 33 | 18 | 1 | 3 | 9 | 2 | |||||
1996 | 48 | 3 | 19 | 8 | 13 | 1 | 2 | 1 | 1(ct) | ||
1997 | 68 | 1 | 19 | 1 | 7 | 40 | |||||
1998 | 40 | 1 | 13 | 5 | 17 | 4 | |||||
1999 | 32 | 17 | 9 | 4 | 2 | ||||||
2000 | 31 | 19 | 7 | 3 | 1 | 1 | |||||
2001 | 33 | 25 | 5 | 1 | 1 | 1 | |||||
2002 | 25 | 1 | 18 | 1 | 2 | 2 | 1 | ||||
2003 | 29 | 1 | 20 | 1 | 3 | 2 | 2 | ||||
2004 | 16 | 12 | 1 | 3 | |||||||
2005 | 25 | 1 | 18 | 2 | 3 | 1 | |||||
2006 | 24 | 17 | 1 | 3 | 2 | 1 | |||||
2007 | 21 | 15 | 3 | 1 | 1 | 1 | |||||
2008 | 20 | 1 | 16 | 1 | 2 | ||||||
2009 | 37 | 30 | 2 | 2 | 3 | ||||||
2010 | 25 | 1 | 17 | 1 | 1 | 2 | 3 | ||||
2011 | 26 | 18 | 4 | 4 | |||||||
2012 | 13 | 11 | 1 | 1 | |||||||
2013 | 23 | 20 | 1 | 2 | |||||||
2014 | 26 | 17 | 1 | 6 | 1 | 1 | |||||
2015 | 22 | 13 | 4 | 5 | |||||||
2016 | 28 | 14 | 9 | 1 | 4 | ||||||
2017 | 23 | 13 | 1 | 1 | 8 | ||||||
2018 | 40 | 35 | 1 | 4 |
* = Date referite numai la genocidul care a avut loc în Rwanda.
EP: episcopi; C: cardinali; PR: preoţi diecezani şi călugări; DIAC: diaconi; FR: călugări care nu sunt preoţi; CĂL: călugăriţe; SEM: seminarişti; IVC: membri ai institutelor de viaţă consacrată; CAT: cateheţi; LAI: laici; VOL: voluntari; CT: catecumen.
PENTRU ULTERIOARE APROFUNDĂRI DESPRE ULTIMII ANI: www.fides.org
Special Fides îngrijit de S.L. – Agenţia Fides 28/12/2018
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
Sa nu ziceti ca nu ati stiut… Curtea Supremă a SUA: Concedierea unui angajat pentru că e gay sau transgender e ilegală
Curtea Supremă a SUA a decis luni protejarea angajaților LGBT, arătând că eventuala concediere a unui lucrător pentru că e gay sau transgender ar fi ilegală, transmite BBC.
Decizia Curții Supreme a fost luată cu scorul de 6-3, printre cei care au susținut decizia istorică pentru comunitatea LGBT numărându-se și Neil Gorsuch, judecător numit de președintele Trump și considerat conservator.
Unde-i multa fesenie ,este si hotie,badaranie etc
Peste 20 de percheziții în orașul vasluian Murgeni, declarat la începutul săptămânii „zonă specială de siguranță”, după ce două clanuri de romi s-au bătut pe străzi cu bâte și săbii
Poliţiştii, sub coordonarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, a efectuat peste 20 de percheziţii domiciliare la adrese de pe raza oraşului Murgeni, la persoane bănuite de comiterea mai multor infracţiuni, informează IPJ Vaslui.
Potrivit sursei citate, în cauza în care au fost dispuse percheziţiile domiciliare se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tulburarea ordinii şi liniştii publice, lovire sau alte violenţe, uz de armă fără drept şi distrugere.
Purtătorul de cuvânt al IPJ Vaslui, Bogdan Gheorghiţă, a declarat, pentru Agerpres, că la faţa locului sunt prezenţi peste 120 de poliţişti, circa 70 de luptători de la Acţiuni Speciale şi peste 80 de jandarmi, mai multe persoane urmând să fie duse la audieri.
La începutul săptămânii, oraşul Murgeni a fost declarat zona specială de siguranţă publică, după ce au avut loc mai multe conflicte între grupări rivale.
Ancheta este în curs de desfăşurare, fiind efectuate cercetări în vederea stabilirii şi probării întregii activităţi infracţionale a tuturor persoanelor implicate.
Acţiunea se desfăşoară cu sprijinul Direcţiei Operaţiuni Speciale, Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Vaslui, Grupării Mobile de Jandarmi Bacău şi Serviciilor pentru Acţiuni Speciale Iaşi, Neamţ, Bacău, Vrancea şi Galaţi.
Sursa foto: Inquam Photos / Cornel Putan
Klaus Iohannis, la Timișoara: ”Un sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, călăii acelor zile se plimbă liberi”
Președintele Klaus Iohannis a afirmat, într-un discurs susținut la Opera Națională din Timișoara, că este cuprins de rușine pentru că, la 30 de ani de la Revoluția din 1989, călăii de atunci sunt încă liberi, acest lucru fiind ”cea mai mare dezonoare” pentru istoria postcomunistă a României.
În discursul susținut cu ocazia celebrării a trei decenii de la începutul revoluției anticomuniste, președintele Iohannis a evocat memoria celor care au murit în acele zile și suferințele familiilor lor, suferințe care persistă și astăzi și sunt amplificate de faptul că cei vinovați încă nu au plătit.
”Dreptatea înseamnă aflarea vinovaților și pedepsirea celor care au curmat vieți, celor responsabili de represiunea dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Responsabili pentru crime. Responsabili pentru locul rămas gol din cauza cruzimii lor. Responsabili pentru chipuri îndurerate de copii orfani, văduve și părinți care nu au încetat niciodată să plângă. Îmi plec capul cu deosebit respect pentru voi, urmașii celor dispăruți, pentru eroi și pentru martiri. Dar, în același timp, un adânc sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liberi”, a spus președintele.
Pedepsirea vinovaților este necesară nu doar ca o reparație pentru familiile victimelor, ci și ca un act de demnitate națională.
”Cea mai mare dezonoare pentru istoria României postcomuniste este că nu am aflat încă adevărul despre crimele odioase săvârșite la Revoluție, în care au fost implicate forțele de represiune ale regimului, în frunte cu Securitatea lui Ceaușescu. Aceste orori nu pot rămâne în continuare nepedepsite, tiranii nu trebuie să scape oprobriului, adevărul cu privire la acele zile care au schimbat cursul istoriei trebuie elucidat! Această datorie neîmplinită a Justiției din România trebuie reparată pentru victime, dar și pentru a restaura în întregime demnitatea unei națiuni care, în sfârșit, și-ar recupera astfel integral momentul fondator al democrației sale”, a afirmat șeful statului.
Klaus Iohannis a susținut că pedepsirea vinovaților va împiedica ”diluarea” memoriei colective și revalorizarea crimelor comunismului. ”A spune azi că în România lui 1989 nu a existat o revoluție anticomunistă este un act rușinos de negare a sacrificiului uman incomensurabil”, a spus președintele.
Acesta s-a referit pe larg și la martiriul Timișoarei, primul oraș care s-a revoltat împotriva regimului comunist în 1989. ”Gloanțele au curmat vieți, bâtele au schingiuit trupuri, flăcările au mistuit cadavre. Pentru libertate a fost plătit cel mai scump preț. Fii și fiice, frați și surori, mame și tați au fost uciși pentru aspirația lor arzătoare de a fi liberi. Datorită sacrificiului lor suprem, noi suntem astăzi liberi, într-o țară democratică. De aceea, avem datoria sacră să evocăm curajul lor și să aducem un pios omagiu tuturor eroilor și martirilor noștri”, a mai spus Klaus Iohannis.
https://ziare.com/klaus-johannis/presedinte/presedintele-klaus-iohannis-piata-universitatii-reprezinta-un-testament-pe-care-trebuie-sa-il-pretuim-si-sa-il-respectam-1614587
Sa nu mai acceptam sa vorbim singuri…Presedintele Klaus Iohannis: “Piata Universitatii reprezinta un testament pe care trebuie sa il pretuim si sa il respectam”
Presedintele Klaus Iohannis: “Piata Universitatii reprezinta un testament pe care trebuie sa il pretuim si sa il respectam”Foto: presidency.ro
Presedintele Klaus Iohannis a participat joi la o intalnire cu reprezentantii comunitatii universitare din cadrul Universitatii din Bucuresti, la 30 de ani de la “Fenomenul Piata Universitatii”.
“Astazi, la 30 de ani de la acele evenimente sangeroase, Romania este un stat de drept, cu o democratie consolidata, profund atasata de valorile europene si democratice, iar societatea civila este categoric mai puternica si mai consolidata. Sacrificiile pe care le-au facut miile de romani iesiti in strada sunt fundamentul societatii libere si europene de astazi, iar spiritul acestei pretioase mosteniri a fost reconfirmat in alegerile de anul trecut. Privind in urma, pot spune fara ocolisuri ca “Piata Universitatii” reprezinta un testament pe care trebuie sa il pretuim si sa il respectam”, a spus seful statului, potrivit Agerpres.
El a sustinut ca “Fenomenul Piata Universitatii” a reprezentat si “catalizatorul dezvoltarii si consolidarii societatii civile, a constiintei civice si descoperirea sensurilor libertatii”.
“Asa-numita ‘golaniada’ a fost, de fapt, o lectie de democratie autentica. Cei care au raspuns cu violenta extrema unor dorinte legitime pentru o noua ordine sociala si politica si pentru alinierea in randul democratiilor occidentale au refuzat sa inteleaga ca idealurile si aspiratiile nu pot fi nicicand strivite sau anihilate, pentru ca ele nu dispar niciodata. Acest lucru, atat de simplu, nu l-au inteles”, a mai spus Iohannis.
Dosarul “Mineriadei”, a mentionat presedintele, reprezinta o restanta majora a societatii romanesti si a facut apel la cei care se ocupa de acest dosar sa faca dreptate. Seful statului a aratat si ca studentii trebuie sa cunoasca actele de curaj ale studentilor si profesorilor Universitatii din Bucuresti in iunie 1990.
“Imaginea cu balconul Universitatii, o tribuna a democratiei, va ramane pentru totdeauna simbolul atator intelesuri pe care le-a avut libertatea in acele zile fierbinti de vara, iar tinerii anului 2020 nu trebuie sa uite insemnatatea lui”, a declarat presedintele Iohannis, care a salutat initiativa lansarii unui site dedicat “Fenomenului Piata Universitatii”.
El a mai aratat ca restaurarea Palatului Universitatii din Bucuresti este o “datorie de onoare fata de traditia noastra universitara, dar si fata de cei care au aparat tanara noastra democratie, obtinuta cu atata jertfa”. Presedintele Iohannis a mai sustinut si ca autonomia universitara si libertatea academica sunt esentiale pentru ca institutiile de invatamant superior sa isi poata indeplini corect menirea, cu responsabilitate fata de intreaga societate, in absenta presiunilor si a ingerintelor de orice fel.
“Prin educatia oferita, mediul universitar se constituie, totodata, intr-un promotor al adevarului stiintific si un decodor al fake-news-urilor pe care, din pacate, le intalnim tot mai des. Cred cu tarie in contributia pe care o puteti aduce in marile dezbateri ale societatii, pentru a raspunde corect provocarilor si a dezavua manipularile. Admir verticalitatea cu care universitatea a stiut sa abordeze diferite perioade dificile din istoria recenta”, a mai afirmat el.
Seful statului s-a declarat convins ca universitatile vor fi si pe viitor un “far pentru democratie, mentinand viu spiritul civic si incurajand participarea activa a comunitatii academice la viata cetatii”.
“Imi exprim speranta ca Universitatea din Bucuresti va continua sa incurajeze vocea critic-constructiva a propriei comunitati academice, sa pastreze intelepciunea scolilor romanesti cu traditie, dar si sa incurajeze entuziasmul si idealismul tinerilor intelectuali. Astfel, spiritul Pietei Universitatii va continua sa reprezinte un fenomen care transforma in bine societatea romaneasca”, a conchis presedintele Iohannis.
Repetentii komunismului reesapat: Ioan Rus, de la fundul soţilor Ceauşescu la capul de listă a mafiotului Adrian Năstase…
Vă prezentăm, în continuare, un mic exemplu de limbă catifelată, deşi de lemn, aplicată de unul dintre stâlpii PSD, pe dosul scofâlcit al dictatorului şi al soţiei sale.
Articolul a apărut în ziarul Făclia, organ al Comitetului judeţean al PCR (Partidul Comunist Român – n.m.), în data de 25 ianuarie 1987.
Vă reamintim că datorită “minunatelor condiţii de muncă şi viaţă” a izbucnit, peste aproape trei ani, Revoluţia Română, din care Ioan Rus a ieşit – se putea altfel? – câştigător!
Şi, dacă votanţii vor fi destul de inconştienţi (votanţii din 2004 – n.m.), va conduce, din nou, Clujul spre alte minunate condiţii de viaţă, de data asta sub îndrumarea unui partid asemănător, dar cu alt nume!
“În noua şi glorioasa istorie a patriei – deschisă de Congresul al IX-lea al partidului – aniversarea zilei de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu a devenit o sărbătoare iubită a întregului popor, sărbătoare pe care studenţii clujeni o cinstesc cu sentimente de dragoste şi recunoştinţă faţă de partid, faţă de secretarul său general, pentru minunatele condiţii de muncă şi viaţă create tineretului universitar din patria noastră. În aceste momente solemne ne exprimăm de asemenea sentimentele de aleasă preţuire faţă de tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savant de largă recunoaştere internaţională şi activist de seamă al partidului nostru, a cărei activitate a contribuit hotărâtor la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului în România de azi. Acum când marcăm cu dragoste şi devotament – împreună cu întreaga naţiune – ziua de naştere a secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, suntem în măsură să raportăm că Asociaţiile Studenţilor Comunişti din Centrul universitar Cluj-Napoca, sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid, au obţinut rezultate deosebite în cadrul întrecerii Fiecare asociaţie a studenţilor comunişti – colectiv de educare prin muncă şi pentru muncă a studenţilor. (“Academia Caţavencu”, nr. 649/2004)
Aşadar, jegul PSD-ist Ioan Rus despre analfabeta Elena Ceauşescu: “academician doctor inginer”, “savant de largă recunoaştere internaţională” (hăăăă, hăăăăăăăă, hăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă).
Citeşte şi articolele:
- PeSeDistul Ioan Mircea Pascu a refuzat, in Parlamentul European, inlocuirea trupelor rusesti din Transnistria cu o forta civila
- Cum ne-a vândut ţara ruşilor KGB-istul criminal Ion Iliescu
- Cum au înfiinţat comuniştii universităţi particulare, prin intermediul cărora au distrus învăţământul superior din România
- Cum au falimentat rusii, prin intermediul ciumei rosii, economia Romaniei in punctele ei forte
- Cum a fost distrusa intreprinderea ARO de catre mafia Securitatii comuniste
Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (III)
Institutul de Cercetări Juridice (ICJ), colaborator al Securităţii
Istoria celor trei documente suspecte a fi falsuri merită detaliată pentru a înscrie şi ICJ în panoplia instituţiilor confiscate de securişti. În ziua în care cele două părţi s-au prezentat să ridice înscrisuri vechi şi “cu adevărat” ale Rodicăi Stănoiu, li s-au oferit doar cele trei documente suspecte a fi falsuri. Reprezentanţii CNSAS au protestat şi au cerut să li se permită să aleagă ei înscrisuri din dosarul de personal, care, de altfel, era pe un birou, la 50 cm distanţă. Rodica l-a înşfăcat şi, strângându-l patetic la piept, a scandat că nu permite, că acolo este viaţa ei în care nu-şi bagă nimeni nasul. Cum secretara era udă pe ea de spaimă, avocatul CNSAS a cerut să vorbească cu directorul instituţiei. N-a fost posibil, nici atunci, nici altădată, după cum n-a fost posibil nici accesul la dosarul misterios.
Tribunale captive
În instanţă, efortul CNSAS s-a concentrat pe obţinerea unei expertize în care să se poată confrunta înscrisurile care se presupune că au aparţinut “Sandei” cu cele ale Rodicăi. Eforturile instanţelor s-au concentrate, însă, fie pe tergiversare, fie pe forţarea comparării “notelor informative” numai cu făcăturile de la ICJ. În materie de tergiversare avem un exemplu demn de “Cartea Recordurilor”: una dintre instanţe (Secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti) a avut de comunicat doar declinarea de competenţă (în urma schimbării legii); în loc de o săptămână a durat patru luni. La secţia 3 civilă a Curţii de Apel s-a decis, în chestiunea înscrisurilor, să se efectueze expertiza judiciară pe documentele propuse de Rodiac Stănoiu. Aici, judecătorilor le-a scăpat piciorul, pentru că în decizie au menţionat că părţile (adică şi CNSAS!) trebuie să prezinte pentru expertiză documentele pe care le deţin. Ulterior, şi-au dat seama că CNSA poate face rost de alte documente (cum s-a şi întâmplat, la Paşapoarte fiind tone de înscrisuri reale ale Rodicăi) şi au emis o adresă către instituţia de expertiză în care s-a omis această solicitare. În complet se aflau Corina Gabriela Buruiană, fost inspector în Ministerul Justiţiei în timpul mandatului Stănoiu, şi Stere Learciu, fost colaborator al Securităţii.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC), pedală a Securităţii
Instanţa (Tribunalul Bucureşti) refuză să accepte alte documente olografe din partae CNSAS, spunând că trebuie să respecte decizia instanţei anterioare. Dar nu o respectă, pentru că refuză să o citească: judecătorii nu văd decât adresa (care este, totuşi, o scrisoare) care omite obligaţia CNSAS de a prezenta spre expertiză alte documente. Aşa că INEC nu se lasă mai prejos: iniţial, acceptă să facă o expertiză pe documentele înaintate de CNSAS, dar, după o zi, se răzgândeşte şi spune că “suntem obligaţi (?) să ţinem cont doar de adresă”. În schimb, îşi încearcă norocul şi cere notele de informare în original, pentru comparare cu falsurile Rodicăi. Staţi liniştiţi, alea nu ies din fabrică, că ştim cu toţii cu ce viteză s-ar volatiliza.
“Jeanine, sun-o pe Rodica!”
O operaţie banală – confecţioanarea unei adrese către INEC pentru a solicita expertiza care a fost refuzată – a declanşat o tornadă în Colegiu. Pentru a emite o solicitare de acest gen, e nevoie de acordul forului “parlamentar”, Colegiul CNSAS.Or, aici s-au activat forţele necuratului şi s-au pus pavăză amărâtei de adrese. O parte din membri au cerut să se renunţe la orice noi “activităţi detectivistice”; “nu mai e treaba noastră să urmărim cazul Stănoiu, e exclusiv treaba Justiţiei!”. Susţinătorii acestei teorii de “depunere a armelor” i-au avut ac vârf de lance pe Corneliu Turianu (PD-L) şi grupul PSD – Cazimir Ionescu, Laurenţiu Tănase, Florian Chiriţescu. Nimeni nu poate controla decibelii lui Mircea Dinescu într-o situaţie de genul ăsta (de fapt, nici el): a urlat din răsputeri, a ameninţat cu conferinţă de presă în stradă şi, până la urmă, s-a votat favorabil emiterii solicitării de expertiză. Din tot scandalul, domnul Turianu n-a înţeles , săptămâna trecută, că votul n-a fost aşa cum recomanda domnia sa. A descoperit miercuri cumplita realitate. A făcut la rândul lui scandal, iar când preşedintele Colegiului i-a explicat că faptul e consumat, s-a retras furios în biroul propriu, de unde s-a auzit pe culoare un strigăt – adresat secretarei lui – care a intrat în folclorul instituţiei: “Jeanine, sun-o pe Rodica!”. Da, Rodica are, totuşi, motive de îngrijorare. Dacă, în ciuda acestei impresionante mobilizări a Securităţii din toate instituţiile implicate, evidenţa va fi confirmată în instanţă, “Sanda”, fostul ministru al Justiţiei, se paote căptuşi cu o condamnare penală pentru fals. Şi s-ar împlini şi testamentul lui Ticu.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.11/2009 (autor Mircea Toma)
P.S. Din cele de mai sus, reiese încă o dată axioma democraţiei originale întemeiate de tovarăsul Ilici Iliescu: neocomuniştii din PSD se opun din răsputeri aflării adevărului despre securişti, aşa cum o fac de 20 de ani.
Citeste si articolele:
- Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (II)
- Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (I)
- Conspiraţia contra CNSAS
- România la cheremul foştilor activişti comunişti şi foştilor securişti, cei care au umilit acest popor
- Ce învaţă tinerii din emisiunile televiziunilor patronate de un fost securist
Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (I)
Turnătoarea Rodica Stănoiu, spălată de pesediştii şi pedeliştii din CNSAS
După ce s-a murdărit turnând la Securitate înainte de ’89, “Sanda” (nume de cod – n.m.) Stănoiu s-a murdărit puţin mai mult şi în regimul democratic de după, falsificând documente care să probeze că n-ar fi turnat. Ceea ce nu ar fi fost o problemă în Germania, de exemplu, dar este la noi, unde, vorba reclamei, murdărirea este bună. Adică numai bună de spălat cu un detergent de primă mână marca CNSAS (cu substanţe active de la PSD şi PD-L), INEC (Institutul Naţional de Expertize Criminalistice) sau chiar Justiţia.
Exerciţiu de logică
Patru femei pleacă în străinătate, în anul 1982, în plină epocă Cauşescu. Câte dintre ele sunt colaboratoare ale Securităţii? Răspuns: dacă ar fi să folosim “regula” care circula pe vremea aia în România (“când se întâlnesc trei români, unul e securist”), răspunsul ar fi “cel puţin una”. Ei bine, în arhivele Securităţii au fost găsite două note informative care relatau despre aceeaşi călătorie a celor patru tovarăşe; într-una sursa vorbeşte despre celelalte trei: Raluca Bejan, Elena Caraşcă şi Mănescu. Cine-o fi fost a patra persoană, cea care a informat Securitatea? Nici o problemă, de asta există Secu, ca să nu rămânem cu nedumeriri; în micul grup de patru călătoare exista şi o a doua colaboratoare a Securităţii; ea le pârăşte, la rândul ei, pe celelalte trei. Aşa aflăm, dintr-o altă turnătorie oficială, numele celui de-al patrulea membru al călătoriei: Rodica Stănoiu. Şi se îmbunătăţeşte regula românească: unde-s patru români, sunt doi informatori. Nu cred că informaţia că Rodica a fost turnător al Securităţii a zguduit sufleteşte prea multă lume. Mai surprinzător este faptul că a fost posibil ca o instituţie publică să declare oficial chestia asta, într-o ţară care pare să fie controlată, încă, de fosta Securitate. Şi, într-adevăr, se pare că bătălia pentru confirmarea oficială a acestei evidenţe este atât de înverşunată încât pune în lumină forţa actuală a fostei Securităţi. Textul nostru va descrie obstacolele pe care le clădesc actualii colaboratori ai fostei Securităţi pentru a o apăra de o condamnare pe cea care a fost ministru Justiţiei şi, totodată, turnătoare cu numele conspirativ “Sanda”.
Dosarele “Sanda” şi “Georgeta” nu mai există
Rodica Stănoiu s-a trântit fără să clipească în fotoliile de ministru şi, apoi, de senator. A semnat fără să clipească declaraţia de necolaborare cu Securitatea. Minţea cu liniştea unei persoane care ştia că n-o ameninţă nici un pericol. Într-adevăr, pericolul cel mai mare – care era propriul dosar de turnător – nu există. Corect, cu precizarea că dosarul nu mai există. Putem presupune că obiectul cel compromiţător a fost sustras la timp de cadre ale Securităţii care au mai avut acces la documentele primare. Rodica Stănoiu, pe vremea când nu mai semna “Sanda” (1983 – 1985), ci “Georgeta” (al doilea nume conspirativ, folosit între anii 1986 şi 1987), înmâna notele informative unor ofiţeri care răspundeau de activitatea ei. Unul dintre ăştia a fost locotenent-colonelul Marian Ureche. Un înalt ofiţer de Securitate care, datorită meritelor în lupta împotriva duşmanilor regimului comunist, a fost promovat, în perioada mimisteriatului Rodicăi Stănoiu, şef al SIPA. Poate ne ajută dânsul să dăm de urma dosarului dispărut. (Va urma.)
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.11/2009
Citeste si articolele:
- Conspiraţia contra CNSAS
- România la cheremul foştilor activişti comunişti şi foştilor securişti, cei care au umilit acest popor
- Ce învaţă tinerii din emisiunile televiziunilor patronate de un fost securistDin ciclul “Televiziunea securiştilor în mocirlă”, astăzi Antena 1
- Din ciclul “Televiziunea securiştilor în mocirlă”, astăzi Antena 3
România la cheremul foştilor activişti comunişti şi foştilor securişti, cei care au umilit acest popor
Este de domeniul evidenţei faptul că foştii activişti bolşevici şi foştii securişti au dominat viaţa publică din România ultimilor nouăsprezece ani. Nimeni şi nimic nu a reuşit să-i clintească. De la Ion Iliescu, fost preşedinte al României vreme de unsprezece ani, activist notoriu al Partidului Comunist Român, până la primarul roşu dintr-o comună oarecare, toţi aceşti indivizi au aplicat normele democraţiei originale iliesciene, conform căreia: democraţia originală = legea bâtei. Sau cine nu e cu noi moare sărac şi fraier.
Rezultatul activităţii acestor bolşevici rătăciţi în tranziţie se vede azi. Admisă ultima în UE, incapabilă să atragă fonduri europene, exportatoare de infractori, hulită de lumea civilizată, România datorează lui Ion Iliescu şi găştii sale de foşti comunişti şi securişti răul imens în care se zbate. Durându-i în cot această ţară, pesedeii de azi (comuniştii de ieri) s-au îmbogăţit peste măsură, ajungându-se la un adevărat paradox: săracii din România sunt apăraţi, chipurile, de baronii locali, creaţi după chipul hidos al caracatiţei ce-a devastat România de după ’89. Firmele căpuşă, jocurile piramidale (vă mai amintiţi de Caritas? Cine guverna România atunci? PDSR şi Ion Iliescu), lăsarea complexelor industriale în paragină pentru a fi furate şi vândute apoi pe nimic celor din gaşca pesedistă sunt doar câteva exemple din şirul de rele făcute acestei ţări de cei care au fost aruncaţi la lada de gunoi a istoriei în ’89.
Până la urmă comuniştii n-au fost buni sau răi, ci au fost reprezentanţii unui sistem criminal care a încătuşat spiritul acestui popor. Dacă până şi Dumnezeu are liberul arbitru, adică te lasă să alegi între bine şi rău, ateii bolşevici nu-ţi lăsau posibilitatea nici unei alegeri. Erai ţinut în întuneric, frig şi foame fără a avea posibilitatea să te plângi. Foştilor securişti cu pensii de sute de milioane ar trebui să li se amintescă cum primeau românii o jumătate de pâine pe zi pentru a se hrăni (aşa era în ’89, am trăit acele vremuri). Iar foştilor lingăi ai dictaturii comuniste, precum Adrian Păunescu, care au nesimţirea să dea lecţii de democraţie românilor, ar trebui să li se amintească de paranoia lui Ceauşescu, care li se datorează în mare măsură.
Nu merita acest popor plin de oameni talentaţi şi creativi (vezi perioada interbelică în care eram un model pentru ţările din jur) să fie înlănţuit de o adunătură de rătăciţi veniţi pe tancurile imperiului sovietic. E prea adevărat acel “Vom muri şi vom fi liberi” de la Timişoara sau Bucureşti, pentru ca tovarăşii rămaşi în posturi şi mentalităţi bolşevice să nu fie măturaţi într-o zi. De ce nu, de o nouă revoluţie. Una adevărată şi pe care să n-o mai fure nimeni. Cei care zâmbesc citind ultimele afirmaţii să nu uite că şi Ceauşescu în octombrie 1989 spunea: “Se întreabă unii în Occident când în România se vor produce transformări. Le răspund: când o face plopul pere”. Se pare că-n perioada 16 – 22 decembrie ’89 plopul a făcut pere.
Citeste si articolele:
PeSeDistul Ioan Mircea Pascu a refuzat, in Parlamentul European, inlocuirea trupelor rusesti din Transnistria cu o forta civila…
Cristian Preda: „Pașcu de la PSD a refuzat înlocuirea trupelor rusești din Transnistria cu o forță civilă”
Europarlamentarul Cristian Preda declară că un reprezentant al PSD în Parlamentul European și negociator din partea socialiștilor, Ioan Mircea Pașcu, a refuzat propunerea sa și a PPE de înlocuire a trupelor rusești din Transnistria cu o forță civilă.
”Într-o emisiune a postului B1 tv de vineri seara, purtătorul de cuvânt al PSD a afirmat că prezența lui Ponta la Soci nu diminuează în vreun fel atenția socialiștilor pentru românii din Moldova și, în particular, din Trasnistria.
Asta îmi dă ocazia să fac o precizare legată de felul în care PSD a abordat dezbaterea din PE a rezoluției despre Transnistria. Două elemente mi se par semnificative.
În primul rând, nu a existat picior de pesedist în sală când s-a discutat tema. Fără comentarii.
În al doilea rând, atunci când, înainte de dezbaterea din plen, s-a negociat textul rezoluției comune a grupurilor politice, propunerea făcută de mine și de EBA, cu sprijinul PPE, de înlocuire a trupelor rusești cu o forță civilă a fost refuzată de negociatorul de la socialiști. Care era Ioan Mircea Pașcu. Același Pascu care era consilier al lui Iliescu, în vremea când ne-am retras din negocierile referitoare la regiunea separatistă. Am introdus până la urmă propunerea printr-un amendament, care a trecut în plen, cu votul PPE și al conservatorilor.
Faptul că, la o zi după dezbaterea din PE, Ponta a ales să meargă la Soci, în tribună cu Putin, nu la Tiraspol, alături de profesorul Iovcev, completează tabloul opțiunilor PSD în chestiunea transnistreană”, scrie Cristian Preda pe blog.
Premierul Victor Ponta participă la Soci la inaugurarea Jocurilor Olimpice de Iarnă. El se întâlnește acolo cu președintele Vladimir Putin.
Citeste si articolele:
- Dictatura USL-amistă readuce România în gulagul rusesc
- De ce abandonați Basarabia, javre USLamiste?
- O nouă minciună USLamistă: gazoductul Iași – Ungheni
- Cum au confiscat rusnacii protestele antiUSL
- Protestele din 2012, regizate și plătite de USL
Cum au înfiinţat comuniştii universităţi particulare, prin intermediul cărora au distrus învăţământul superior din România
Ia fiţi atenţi cine era rector la Univesitatea Cretină, pardon Creştină, “Dimitrie Cantemir” prin 2002, an în care, aşa cum spun jegurile care au limba şi astăzi în fundul lui Ceaşcă, în Românica înflorea capitalismul de cumetrie, năşit de KGB-istul criminal Ion Iliescu şi viitorul puşcăriaş cu o avere de sute de milioane de euro, Năstase Adrian, cel cu mascarada aia de sinucidere, de care s-ar fi râs o mie de ani într-o ţară normală. Dar să vedem un scurt material din 2002, referitor la Universitatea particulară “Dimitrie Cantemir”, producătoare de piţipoance analfabete, dar cu diplomă universitară, plus cocalari imbecili, numai buni de miniştri şi secretari de stat în guvernele ciumei roşii, acest cancer al României.
Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” (unde predau (în 2002 – n.m.), printre alţii, Rodica Stănoiu (turnătoare la Securitatea comunistă, fost ministru de Justiţie în guvernul ciumei roşii – n.m.), Mircea Coşea (pupincuristul lui Ceaşcă, cel care a afirmat odată la tembelizor că “în România comunistă, românii aveau frigiderele pline, nu ca astăzi” (hăăăăăăă, hăăăăă, hăăăă); care “frigidere”, din moment ce nu era curent electric? care “pline”, din moment ce carnea nu se găsea deloc?) şi a predat însuşi Adrian Năstase! (în anul 2001 – n.m.) are un rector senil (se întâmpla în 2002 – n.m.). Sau răuvoitor. Sau amândouă la un loc.
Acest lector se numeşte M. Luburici (nume slav – n.m.) şi predă Teoria generală a Dreptului, având chiar un manual editat, fiţi atenţi, în anul 2000. În acest manual se vorbeşte despre “statul socialist”, despre “dreptul socialist”, despre “dreptul cooperatist” şi chiar despre “suveranitatea naţiunii în plină înflorire”! Iar ca definiţie de rector, ia auziţi una din acelaşi manual, de vânzare la librăria proprie a şcolii: “Statul este organizaţia politică care deţinând monopolul forţei de constrângere (…)”.
E greu de spus cine e mai vinovat de această situaţie, de la CNEA (Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare, cel care acordă licenţele de funcţionare universităţilor din România – n.m.) şi până la profesoara Rodica Stănoiu (cea care, pe lângă faptul că a fost turnătoare la Securitatea comunistă, a păstorit o justiţie în interesul mafioţilor din politică, aşa cum o doresc astăzi un Ciordache, un Slugărel Toader, un Căcăriceanu sau un Duie Mragnea – n.m.) care, într-un fel, girează cu numele ei prestigiul şcolii.
Există însă şi oameni nevinovaţi: studenţii, părinţii care le dau bani şi chiar Dimitrie Cantemir, pe care moş Luburici nu l-a întrebat dacă vrea să fie nume de universitate comunistă în tranziţia română! (“Academia Caţavencu”, nr. 540/2002)
Citeste si articolele:
- Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (III)
- Adrian Nastase, criminalul care a vandut Basarabia rusilor si a ucis democratia din Romania
- Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)
- În România bananiera a psd-ului, legea e un preş
- Cum au adus pesediştii foşti securişti în structurile statului român democratic
(Pana cand ne omoram Valorile?! ) Astăzi se împlinesc 131 de ani de la dispariția lui Eminescu. Cine este vinovat de moartea și eliminarea lui din viața publică?
Genialul Mihai Eminescu, cel care lupta cu îndârjire pentru Transilvania și unirea românilor într-o Dacie Mare a fost victima manevrelor politice ordonate de Imperiul Austro-Ungar și Germania în cârdășie cu trădătorii din România.
El a fost sacrificat pentru că forțele externe doreau să impună României o alianță cu Imperiul Austro-Ungar și renunțarea definitivă la Transilvania, un lucru căruia Eminescu i se opunea cu toată ființa.
Aflați adevărul despre moartea lui Eminescu, alături de invitații mei: prof. univ. dr. Nae Georgescu, eminescolog, și George Roncea, jurnalist la ziarul Curentul.
Emisiunea, realizată în anul 2013, a adunat aproape 350.000 de vizualizări pe Youtube. (O puteți viziona mai jos)
Daniel Roxin
Cărți despre viața lui Eminescu: DACIA