El nu are nevoie de pomenile hotărâte de preoţi, pentru rentabilizarea propriilor firme, căci dincolo nu sunt wc-uri… Tatăl oamenilor născuţi din nou (fiindcă toţi ceilalţi au ca tată pe diavol, Ioan 8/44), ne-a învăţat prin Isuss, ca să aducem(nu pomeni sau taxe neimpozitabile),ci trupurile noastre ca o jertfă vie, (Rom.12/1-2) cum a făcut şi Avram cu Isaac, fiindcă s-a umplut paharul cu atâtea idolatrii, tradiţii, ritualuri şi datini- “Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7/9) lOamenii pentru care a sângerat Hristos, sunt otrăviţi cu tradiţii, ritualuri, icoane făcătoare de bani şi cu alte viclenii de manipulat, sărăcit şi rătăcit oamenii… “… Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine va cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi totuşi… (Îs.1/11-18)

ddDupă ce preoţii cei mai de “SEAMĂ” l-au răstignit pe Isus pentru 30 de bani, tot ei prostesc, mint, manipulează pe toţi oamenii de pretutindeni -pentru câştiguri mârşave: Ei răstignesc oamenii creaţi şi recreaţi prin sângerarea lui Isus, dar le este pregătit focul veşnic pentru ETERNA sfârâială-dacă nu se pocăiesc ! (Vorbe de Duh pentru toţi preoţii lumii, inclusiv pentru Francisc al Romei, Bartolomeu I al Constantinopolului, (neo) protestantului Petrică Postu (Vaslui) al României şi altor “arginţi lepădaţi”)… De mii de ani se prevesteşte în Biblie Falimentul lumii care lucrează fără de Dumnezeu… Când Guvernul Mondial-satanic- se va simţi puternic prin bogăţiile stoarse din sudoarea lumii,…” va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.” (Daniel 11/2)…Nașterea din nou, de Pierre Oddon…„În public şi din casă în casă”,de C. H. Mackintosh; Zidirea prin lucrarea de slujire, de  Walter Gschwind; Reforma din timpul lui Ilie…MISIUNEA PROROCULUI ILIE
hhhh
Televizoarele si monitoarele contin dispozitive de control al mintii umane...Imperiul Otoman viseaza sa devina si  mai si…Flacăra urii, reaprinsă între Turcia şi Grecia. Tensiuni în jurul Sfintei Sofia şi în Mediterana… „Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembrie 1989)…Mafia padurilor din Romania are sigla PSD…”Minunile” comunismului…Ce mai fac foştii tovarăşi, groparii libertaţii şi prosperităţii în România…Comunismul dinastic al lui Ceausescu (si Iliescu)…Cum a fost posibil ca România să fie condusă de un ajutor de cizmar analfabet?!…Ion Iliescu şi torţionarii decoraţi de acest tovarăş…Jaful sovietic in Romania…Amintiri din gulagul comunist (I)                                  77Chemare la pocainta pentru pocaiti…Un cuvânt solemn pentru vremuri tulburi, Cina Domnului si Laodiceea – creştinătatea în ultima ei fază,de  Christian Briem; Teologia legămintelor astăzi. de William J. Proust; Rolul şi locul muzicii în adunare- din revista „The Assembly Messenger”; Numele care ne adună.de  Georges André; Paştele, de  L. M. Grant; Mădularele Trupului de  H. L. Heijkoop; Israel şi Biserica, de  F. B. Hole; Hristos, punctul central,de  Charles Stanley; Hristos în mijloc, de  Alfred E. Bouter; Frângerea pâinii , de E. A. Bremicker; Creştini adunaţi pentru Numele Domnului, de  Edwin Cross; Călăuzirea prin Duhul,de  H. L. Heijkoop; Gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire si Strângeri pentru slujirea Cuvântului, de  R. K. Campbell;xx

 0066609767066660uNastase_3xds73888

Chemare la pocainta pentru pocaiti

SURSA:http://roseinthedesert.wordpress.com/chemare-la-pocainta-pentru-pocaiti/

Mai jos aveti traducerea unei predici a lui John Mulinde din Uganda in care vorbeste despre o intalnire soc cu Dumnezeu in care acesta din urma i-a spus ca desi era un lucrator respectat cu rezultate remarcabile in lucrare inclusiv semne si minuni, nu ar fi fost rapit daca Isus ar fi venit dupa Mireasa Lui in acel moment. Va recomand sa o cititi pentru ca fiecare dintre noi are nevoie de mesajul acesta, va indemn sa distribuiti pagina la prieteni, rude, vecini, la toti pocaitii pe care ii cunoasteti, e un mesaj vital, e o chestie de viata si de moarte, un mesaj care poate salva oameni de la iad, si aici ma refer la pocaiti.

Mike Bickle: El e din Kampala, din Uganda, în Africa, și înainte ca el să vă spună povestea pe care l-am rugat să vi-o spună – pentru că unii dintre voi nu veți ști ce se întâmpla în Uganda la vremea în care el a fost vizitat de Domnul… Domnul a venit la el. Chiar am avut șansa să fiu în Uganda la acea vreme și era o zonă de război acolo, era ca niște câmpuri de ucidere – o parte din ceea ce se întâmpla – devastare mai presus de tot ce vă puteți imagina. Iar el era cunoscut ca fiind unul dintre oamenii cei mai dedicați și abandonați lui Dumnezeu. Dar Domnul i-a zis: „John, noi nu împărtășim chiar aceeași părere. Asta e ceea ce cred oamenii despre tine. Și te iubesc și văd sinceritatea ta, dar tu nu ești atât de mult în acord cu Mine precum crezi. Chiar dacă ești înconjurat din toate părțile de devastare și de situații disperate, există mai mult din ceea ce Eu vreau să îți spun ție și ce vreau să spun prin tine.” Apoi Domnu i-a vorbit în timpul acestei vizitări și i-a spus: „Ziua Domnului este aproape. Sunt pe cale să zgudui națiunile în așa fel, încât până și cei care cred că Dumnezeu e pe cale să zguduie națiunile, nu înțeleg cu adevărat acest lucru.”

Vreau ca el să detalieze acest lucru, ca frica Domnului să vină peste noi. Noi credem asta, că urmează o mare trezire și o mare zguduire, dar felul în care Dumnezeu i-a spus lui acest lucru este mai puternic și mai urgent decât felul în care cred eu că înțelegem noi. Așa că vreau să accentueze și acest lucru. Tată, îți mulțumesc pentru slujitorul Tău, îți mulțumesc pentru felul în care, în dragostea Ta, i-ai devastat inima, pentru că L-ai iubit, prin cuvintele pe care i le-ai dat în cele două sau trei ocazii. Și îți cer, Tată, ca mila pe care i-ai dat-o lui John, să ne-o dai și nouă prin cuvintele lui. Îți cerem acea măsură deplină pe care i-ai dat-o lui. Fiindcă, Doamne, vrem ceva mai mult, vrem să mergem dincolo. Tu ne iubești și noi suntem sinceri. Vrem să-L cunoaștem mai mult pe Domnul. Așa că îți cerem, fiindcă ne iubești, nu ne menaja nici acum. În Numele lui Isus. Amin.
*
John Mulinde: Mulțumesc, pastore Mike. Salutări în Numele lui Isus. Eu provin din Africa. Îmi place să vă aud vocile. Aleluia! Amin. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oportunitatea aceasta, după cum a explicat pastorul Mike Bickle, nu a fost planificată. Dar a trebuit să spun: Dacă aceasta e dorința Lui, facă-se voia Lui! Aș vrea să vă rog ca toți să avem un moment în care să vorbim cu El, Mântuitorul nostru personal. Voiam doar să vă spun să vă simțiți liberi să vă ridicați mâna și să o puneți în mâna lui Isus Cristos. Închideți-vă ochii și vorbiți cu El și spuneți-I: „Te rog, Doamne, vorbește-mi într-un fel în care duhul meu să poată primi, într-un fel în care să pot absorbi și să aduc roade.” Vorbește cu El, gândindu-te că El e Păstorul tău, El e Prietenul tău. Haideți să spunem: „Doamne, sunt aici. Vreau să te întâlnești cu mine și să te întâlnești cu inima mea.”

Tată ceresc, vrem să-ți mulțumim. Știm că Tu lucrezi în fiecare dintre noi și vei aduce la îndeplinire. De aceea ne rugăm – deschide-ne inimile chiar acum. Doamne, îți cerem să te întâlnești cu noi chiar acolo unde suntem, întâlnește-te cu fiecare dintre noi unde se află fiecare, el sau ea, și ne rugăm ca darul revelației, darul înțelepciunii și al priceperii să vină peste fiecare dintre noi. Doamne, Cuvântul Tău să aducă viață și să curgă prin toată ființa noastră. Ne smerim în prezența Ta și spunem: Doamne, facă-Se voia Ta! Cerem acest lucru în Numele lui Isus. Amin!

Voi începe prin a vă descrie puțin contextul. Eu vin din Uganda. Uganda se află în Africa, Africa de Est, între Kenya și Kongo. Kenya e la est, Kongo la vest, Sudan la nord, iar Tanzania la sud. Națiunea noastră a trecut prin multă agitație și dezordine în ultimii câțiva ani, cel puțin de la independență încoace. Am câștigat independența în 1962 și până în 1966, a avut loc o răsturnare rapidă a guvernului, ceea ce a condus la alte lucruri. Apoi a venit Idi Amin în 1971 și a fost unul dintre cei mai mari lideri dictatori și tirani din Africa. Apoi în 1979 am avut un alt lider, pe nume Milton Obote. El a condus în timpul unui război civil care se desfășura în țară. Idi Amin avea camere de tortură, îi lua pe toți cei care erau educați, bogați și renumiți și a încercat să ucidă pe toată lumea. Așa că cei care au supraviețuit, au trebuit să fugă din țară. Dar când a venit Milton Obote a fost o insurecție, a fost o răscoală populară împotriva lui, așa că el a încercat ceea ce se numea o politică de „năpăstuire”, ceea ce însemna uciderea unei populații dintr-o anumită zonă, golirea acesteia și aducerea altor oameni care să o ocupe. Așa că a fost mult sânge, multă vărsare de sânge în țară. Oamenii erau mutați în lagăre în interiorul propriei lor țări. A fost multă durere și suferință. Eu am crescut sub acești doi lideri. Îmi amintesc când Idi Amin a venit la putere – încă îmi aduc aminte de acea zi – era în 1971, iar eu aveam doar 9 ani. Așa că de-a lungul acelor ani – opt ani de domniei ai lui – eu eram în perioada de adolescență. El a fost răsturnat de la putere în 1979, iar în 1980, a venit la putere Milton Obote și a început războiul civil care a continuat în următorii cinci ani. Așa că în toată perioada adolescenței mele, acesta a fost tipul de împrejurări în care creșteam. Mai târziu, Milton Obote a fost răsturnat de la putere, iar apoi am avut un guvern care a început să aducă vindecare țării. Și în acel timp, tocmai intrasem în slujire. Slujeam ca evanghelist într-o lucrare și am fost desemnat să plec într-o zonă numită Luwero Triangle. Era o combinație de trei mari districte unde se desfășurase războiul. Și în acea perioadă, în timp ce slujeam, erau schelete, cranii și oase, oase de om peste tot. În unele locuri erau îngrămădite pe marginea drumului ca pentru o expoziție, iar în alte locuri, când intrai în junglă sau printre tufișuri, te împiedicai pur și simplu de oase, oase și oase. Locul pe care l-am folosit ca biserică era un cămin cultural neterminat și pentru a-l folosi trebuia să cărăm în jur de 80 de cranii, cranii de om, să le mutăm și să le punem într-o cameră, iar oasele le-am pus într-o altă cameră, ca să putem să evacuăm sala. Iar apoi am folosit locul ca biserică. Acesta a fost genul de context în care slujeam noi.

Dar aș dori să vă descriu puțin contextul dinainte de vizitarea Domnului. În 1987, când mi-am dedicat viața slujirii, am renunțat la slujba mea pentru a intra în slujire cu normă întreagă și simțeam adânc în inima mea că Domnul mă cheamă să predic Evanghelia. Aveam oarecum sentimentul că trebuie să merg la națiuni și să predic Cuvântul lui Dumnezeu națiunilor. Dar în timp ce eram încă angajat – lucram într-o companie de import-export – Domnul a început să-mi vorbească și să-mi spună: „Vreau să trăiești și să umbli prin credință. Aș vrea să nu te încrezi în nimic și să nu depinzi de nimic, nici măcar de propria ta putere, de propria ta înțelepciune sau de propria ta pricepere. Vreau să-Mi dai totul Mie și să trăiești prin credință.” Însă felul în care înțelegeam ce înseamnă să trăiești prin credință era foarte îngust. Eu credeam ca El vrea să renunț la jobul meu și că El va avea grijă de mine financiar, ceea ce am și făcut. Am plecat și mi-am dat demisia. Lucram în postul de director executiv al companiei. Am renunțat la job și m-am lansat în lucrarea de păstorire. Dar El continua să-mi spună: „Vreau să trăiești prin credință, ceea ce înseamnă că trebuie să-Mi dai Mie totul și să iei tot ce îți dau Eu.” Dar eu nu cunoșteam conceptul credinței. Voi reveni la aceasta mai târziu.

Eu păstoream această biserică – era o biserică nouă pe care tocmai o începusem și am rămas acolo ca păstor în jur de opt luni. Îi iubeam pe oamenii de acolo. Era o adunare mică de aproximativ patruzeci de oameni. Trebuia să facem rost de o nouă fâșie de teren, să găsim piloni și să facem un adăpost și făceam totul împreună cu ei. Mi-a plăcut foarte mult. Deveneam atât de atașat de fiecare dintre ei. Și într-o noapte, în timp ce dormeam, am avut un vis. Iar acest vis a revenit pentru a doua oară și pentru a treia oară. Iar în acel vis, cineva îmi spunea: „Trebuie să te întorci.” Era în afara orașului nostru, Kampala. Iar el a spus: „Trebuie să te întorci în Kampala, fiindcă Domnul va lucra pentru tine.” Iar prima dată când am avut acel vis, m-am trezit și am simțit că acesta nu poate fi Dumnezeu. El mă adusese aici. Tocmai începusem această lucrare și credeam că voi dezvolta această lucrare, iar biserica va crește. Luasem un angajament și trebuia să fiu aici. Dar visul a venit din nou a doua oară, iar apoi a treia oară. Era o noapte de sâmbătă. Așa că duminică dimineața am mers la biserică și un frate din biserica de unde am fost trimis în acel loc, vine în vizită. Și se roagă cu noi, luăm prânzul cu el, iar el spune: „John, am avut un vis. Și l-am spus unui păstor, iar el mi-a zis să vin și să ți-l spun ție. Dar te rog, nu mă înțelege greșit. Nu e dorința mea, doar vreau să-ți spun ce am primit.” I-am zis: „Spune-mi.”

El a zis: „Am avut un vis și cineva îmi spunea: Te rog, nu mă înțelege greșit. E doar…” Eu am spus: „Știu, înțeleg ce spui. Am avut și eu un vis asemănător.”

I-am spus despre visul meu, iar apoi am mers împreună în Kampala și i-am spus și păstorului nostru și am zis: „Pastore, dă-ne trei luni, ca să-i pregătim pe oameni și să predăm ștafeta.” Ceea ce a și făcut. Dar când am mers înapoi la Kampala, Domnul mi-a vorbit din nou într-un vis și a spus: „Când mergi la Kampala, nu deveni ocupat. Vreau să petreci timp în Cuvânt, citind Biblia, în rugăciune și în închinare. Asta e tot ce vreau să faci. Nici măcar să nu înveți, să nu predici și să nu te devii ocupat cu alte lucruri.” Am spus: „Bine, Doamne.” I-am spus pastorului. Și de multe ori a acceptat, dar de multe ori uita și îmi spunea: „John, mergem împreună să facem evanghelizare.” Iar eu îi spuneam: „Pastore, adu-ți aminte, Domnul a spus asta.” Și el zicea: „Ok, atunci poți să rămâi și să conduci serviciile în timp ce noi suntem plecați.” Și eu ziceam: „Dar Domnul mi-a spus nici măcar să nu predic.”

Uneori aveam neînțelegeri precum acestea. Dar el era un om bun. Este un om bun. Așa că „m-a închiriat” pe timpul turneelor.

Și Domnul mi-a zis: „Voi aduce oameni în jurul tău. Ia-i, iubește-i și dă-le tot ce urmează să te învăț. Fiindcă te pregătesc pentru o mare lucrare pe care o am pentru tine.”

Nu știam la acea vreme ce fel de lucrare urma să fie aceasta. Credeam că avea să fie o sarcină, să merg, să fac, să duc la bun-sfârșit și să vin înapoi. Nu mă gândeam că mă pregătea pentru lucrarea la care mă chema. A adus în jurul meu opt oameni și am început să ne rugăm. Nu făceam nimic altceva, decât ne trezeam dimineața, ne rugam cam două ore, apoi stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, apoi mergeam, luam o pauză de cam două ore, veneam înapoi, stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, petreceam cam trei ore în închinare. Și asta era ziua noastră. Așa făceam de dimineața până seara, până târziu în noapte sau până la miezul nopții și apoi mergeam la culcare. Am făcut asta timp de două luni. Într-o zi, a venit o doamnă la pastorul meu. Ea provenea dintr-un sat din această zonă sfâșiată de război. Și i-a spus pastorului meu: „Am avut o biserică plantată acum un an în zona mea. Trei sute de oameni au fost mântuiți și au devenit parte a bisericii. Dar acum, toți s-au întors în lume și s-au lepădat de credință. Mai este doar pastorul, soția lui și un membru. Trei oameni. Poți să vii și să ne ajuți să plantăm din nou, să restaurăm biserica?”

Și pastorul m-a chemat și mi-a zis: „John, vrei să mergi cu ea și să afli mai exact ce se întâmplă la fața locului?”

Iar eu i-am spus: „Dar pastore, Domnul mi-a spus…”

Iar el a spus: „Ok, ok, ok, o să găsesc pe altcineva care să meargă.”

Dar când am mers la echipa mea, în timp ce mă rugam, Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Pentru asta te-am pregătit până acum. Vreau să mergi înapoi la pastor și să-i spui că tu vei merge.”

Așa că m-am dus înapoi. Nu știam despre ce era vorba. El m-a trimis. Am plecat în acel loc, am ajuns acolo. Era un sat ca oricare altul. Nimic anormal, nimic extraordinar. Însă ce m-a intrigat era faptul acesta: cum poate o biserică să fie începută cu trei sute de oameni și după un an să mai aibă trei oameni rămași?
Iar acești oameni nu emigraseră în altă parte. Ei se aflau tot în acea zonă, doar că se întorseseră în lume. Erau peste tot. Îi puteai găsi în sat. Așa că am mers de jur împrejurul satului. Iar noaptea m-am rugat pe genunchi și am spus: „Doamne, care e lucrul responsabil pentru căderea acestei biserici? Nu are rost să începem o altă biserică, dacă problema nu a fost rezolvată. Ce a determinat această biserică să cadă?”

M-am rugat și după aceea am dormit – dormeam în aceeași cameră cu pastorul. Noaptea am avut o viziune. Și nu voi intra în detaliile acelei viziuni. Dar Domnul mi-a arătat biserica, unde se afla și erau oameni care lăudau pe Domnul, se închinau și se simțeau foarte bine. Apoi am văzut puterile întunericului ridicându-se dintr-o pădure mare, începând să se învârtească ca un vârtej și apoi a venit și a lovit biserica. Și am văzut trupurile oamenilor tăiate, zburând în toate direcțiile. Și Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Puterea, căpetenia care domnește în această zonă este responsabilă pentru ce ai văzut că s-a întâmplat cu biserica.” Biserica nu avea nicio înțelegere asupra puterilor spirituale cu care se lupta. Și nici nu erau înrădăcinați în Cuvânt. Aveau o laudă și închinare minunate, dar nu aveau rădăcinile în Cuvânt și nu au putut sta împotriva puterilor întunericului. Iar Domnul mi-a spus: „Am văzut pe mulți din oamenii Mei lucrând fără rod pe câmp, fiindcă nu se ridică pentru a folosi autoritatea pe care o au pentru a birui puterile întunericului pe teritoriul lor. Eu te-am adus aici. Te voi învăța cum să câștigi teritorii deschise, cum să rupi dominația întunericului, pentru ca Împărăția să poată prospera în regiune. Dar trebuie să te smerești și să înveți pas cu pas.”

M-am trezit și le-am spus prietenilor mei și am început să ne rugăm chiar mai adânc, mai mult, mai concentrat. Dumnezeu a început să ne deschidă ochii, am început să vedem lucruri din domeniul spiritual, am început să vedem puterile întunericului și pe măsură ce aveam de-a face cu ele, am văzut oameni primind vindecare, primind eliberare. L-am văzut marele preot al întunericului care controla puterile întunericului în acea zonă. Domnul ni l-a arătat și am început să-l punem pe altar înaintea Domnului în rugăciune și în aproximativ o săptămână și-a predat viața Domnului Isus. Domnul să fie lăudat!

Iar el s-a deschis ca o cutie a Pandorei, fiindcă el controla atât de multă putere spirituală în regiune. Așa că, atunci când s-a întors la Domnul, a rupt puterea multor vrăjitori și vrăjitoare! Unii dintre ei au trebuit să emigreze și să plece, alții și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Și întreg locul a fost deschis, o nouă biserică a fost plantată și a început cu mai mult de 200 de oameni. Apoi Domnul ne-a trimis în următorul oraș, unde, din nou, am avut o mulțime de experiențe. Nu voi intra în detalii. S-a tras cu arma în noi de la distanță scurtă și Domnul ne-a protejat. Cineva a tras în noi de la mai puțin de 10 metri. Doar între 8-10 metri. A doua zi am fost arestați și duși la poliție și au spus: „Aveți arme”. Și Domnul ne avertizase că urma să fim arestați, așa că eram pregătiți pentru asta. Ne-au închis, am predicat prizonierilor, și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Apoi am ieșit și a venit armata să investigheze și au descoperit gloanțele. Și au spus: „Nu, acesta nu e un glonț tras dinăuntrul casei, a fost tras în casă.” Așa că ne-au eliberat, am predicat Evanghelia, am plantat biserica, iar apoi ne-am mutat în următorul oraș. Trebuia să plantăm trei biserici.

Acum, următorul oraș a fost locul în care lucrurile au început să se miște. Era stilul nostru de a ne face tema dinainte: să ne rugăm mult, să trasăm harta spirituală, să ne confruntăm cu puterile întunericului. Apoi pregăteam cruciada. Și pastorul nostru venea apoi și făcea cruciada împreună cu noi și planta biserica. După cum spuneam, din cauza acestor noi lecții, prin care Domnul ne învăța să ne confruntăm cu puterile care dețineau teritoriile în captivitate, pe măsură ce ne confruntam cu ele, am văzut teritoriile deschise, captivii puși în libertate, am văzut oameni eliberați și vindecați, chiar și fără ca noi să ne rugăm pentru ei. Domnul îi vizita pe oameni acasă la ei noaptea, erau vindecați și veneau dimineața și spuneau: „Vreau să-mi predau viața Domnului.” Și vedeam atât de multe lucruri de genul acesta. Și eram foarte entuziasmat. Oamenii veneau și spuneau: „Știi, am mers la cutare păstor, am mers la cutare cruciadă, am mers și nu am fost vindecat. Dar imediat cum ați venit voi, am fost vindecat.” Ne simțeam așa de bine. Apoi am mers într-un nou loc și ne pregăteam pentru cruciadă. Și am primit o viziune care ne arăta puterile întunericului cu care ne confruntam. Aceasta era una dintre cele mai grave regiuni, fiindcă aici a trebuit să mutăm craniile și scheletele. Auzeam voci vorbind în timpul nopții sau chiar și în sala unde țineam întâlnirile… voci ciudate. Și a trebuit să intrăm în război spiritual, să legăm și să continuăm întâlnirile. Și lucrurile decurgeau minunat. Și apoi am început să… De fiecare dată când ne puneam să ne rugăm, era câte o persoană care spunea: „Am primit acest verset, am primit această viziune. Am primit cuvântul acesta. Am primit asta.” Și de fiecare dată toate acestea ne vorbeau să ne pocăim și să umblăm drept cu Domnul, să renunțăm la ipocrizia noastră, să renunțăm la lipsa noastră de sinceritate. Și eu eram tulburam. Am spus: „Trebuie să fie cineva aici care nu umblă drept, fiindcă Dumnezeu umblă cu noi minunat, merge mai departe și totuși, ne tot aduce acest cuvânt.” Așa că i-am pus pe toți să se așeze – aveam în acea vreme cam 12 oameni – și le-am spus: „Vă rog, fiecare dintre voi să vă cercetați.” Asta a durat cam o săptămână.

Apoi, într-o zi – era o zi de luni – eram plecat în vizită la câțiva noi credincioși. Când m-am întors, una dintre surori m-a sunat și mi-a zis: „John, mă rugam și am avut o viziune. M-am văzut pe mine umblând pe o cărare lungă, dreaptă. Și eram așa de obosită, că voiam să mă întorc înapoi. Apoi am văzut pe cineva îmbrăcat într-o haină albă, strălucitoare. Și el a zis: ” Și i-a dat un plic. Și în viziunea ei, l-a întors și s-a uitat la plic, cum te-ai uita la un nume pe plic. Și în loc de nume erau un verset. Și apoi viziunea s-a sfârșit. A venit și mi-a adus mesajul acesta. Și versetul era din Ieremia, capitolul 7. Aș vrea să-l citim împreună. Ieremia versetul 2 până la 11. Îl voi citi încet și sper să mă urmăriți. Spune:

„Stai la poarta Casei Domnului şi vesteşte acolo următorul mesaj: «Ascultaţi Cuvântul Domnului toţi locuitorii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi ca să vă închinaţi Domnului. Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ‘Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în acest loc. Nu vă încredeţi în cuvinte înşelătoare, spunând: ‘Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’ Numai dacă vă îndreptaţi căile şi faptele şi dacă vă veţi face dreptate unul altuia, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai atunci vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o strămoşilor voştri din veşnicie în veşnicie. Totuşi voi vă încredeţi în cuvinte înşelătoare care nu vă aduc nici un câştig.
Furaţi şi ucideţi, comiteţi adulter şi juraţi strâmb, ardeţi tămâie lui Baal şi mergeţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi, iar apoi veniţi şi staţi înaintea Mea, în Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ‘Suntem izbăviţi.’ Dar izbăviţi pentru a săvârşi iarăşi aceste urâciuni? A devenit Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari în ochii voştri? Eu Însumi am văzut lucrul acesta, zice Domnul.”

Acuma una este să găsești un pasaj biblic bun și să-l citești și alta e când Domnul îți trimite cuvântul Lui. Am simțit convingerea Duhului foarte intens. Dar spuneam: „Ce am făcut diferit?” Nu am putut găsi niciun lucru pe care-l făcusem în viața mea sau îl permisesem în viața mea care să fie diferit sau contradictioriu cu viața mea normală. Și eram convins că în viața mea normală eu umblam drept cu Domnul. Așa că am chemat echipa și am spus: „Chiar trebuie neapărat să ne ocupăm de lucrul acesta azi. Trebuie să ne cercetăm inimile. Trebuie să ne deschidem și dacă e posibil, să mărturisim unii altora, fiindcă Domnul ne vorbește în mod categoric.” Acum, nu puteam pune lucrările semnelor și minunilor pe care Domnul le făcea prin mâinile noastre și viziunile și revelațiile pe care ni le dădea în concordanță cu genul acesta de cuvânt și mesaj care ne cerea constant să ne pocăim și să ne întoarcem la El. Oarecum nu vedeam cum se leagă. Așa că am folosit un limbaj mai dur decât de obicei și am încercat să clarific lucrurile: „Chiar nu mai putem continua așa, trebuie să reveniți la realitate.” Așa că toată lumea tremura.

Am mers la culcare în noaptea aceea. Obișnuiam să mă trezesc în jurul orei 4 dimineața să mă rog. M-am trezit, am încercat să mă rog și nu am putut să mă rog. Inima mea părea închisă. Era rece, tare și închisă. Nu am putut să scot rugăciunea din inima mea, indiferent cât de mult am încercat. Chiar și stunci când persistam, simțeam că ușa este închisă înaintea mea. Simțeam că există o ușă închisă înaintea mea și nu puteam intra în prezența Domnului. Am încercat să mă închin: nu a funcționat. La ora 5 toată lumea s-a trezit și ne-am adunat împreună. Ei au intrat în închinare, închinare adâncă și intensă. Și eu stăteam acolo rece – nu puteam să mă închin. Nici măcar nu puteam găsi bucurie. Și am fost așa pentru următoarele două ore. Ei nu păreau să aibă vreo problemă. Dar eu aveam o problemă. Când s-a terminat, mă gândeam: „Oare Dumneeu mă dă afară din prezența Lui? Ce înseamnă asta?”

Am sunat-o pe sora care îmi adusese pasajul biblic și i-am spus: „Uite, de când mi-ai adus pasajul, nu am mai avut pace și acum nu mă pot ruga. Poți să-mi explici mai mult despre cum ai primit pasajul acela?” Dar nu avea nimic mai mult de explicat. Așa că i-am lăsat pe ei să pregătească micul dejun. Am plecat și am încercat să mă plimb și să mă rog, am încercat totul. M-am întors și nu am primit nimic. Așa că am luat micul-dejun și apoi trebuia să mergem să predicăm Evanghelia din casă în casă. Le-am spus: „Mergeți voi, eu voi rămâne.” În mod normal, eu conduceam echipa, dar am rămas în urmă. Și am spus: „Mergeți voi. Astăzi eu voi fi cel care rămâne în urmă să mă rog.” Așa că am rămas, chipurile ca să mă rog, deși nu mă puteam ruga. Așa că, după ce au plecat, mi-am luat Bibliile – patru-cinci Biblii diferite – și dicționarul de termeni și am stat pe veranda unei case care era foarte aproape de a noastră. Și am stat acolo și am început să spun: „Doamne, sunt flămând după Tine. Te rog, lasă-Mă să mă conectez cu Tine. Primește-mă la Tine. De ce mă lepezi? Care e problema? Am făcut ceva greșit? Nu mă pot gândi la nimic. Nu înțeleg ce s-a întâmplat greșit. Te rog.”
Și Îl imploram așa, apoi deodată, s-a întâmplat ceva. Ceva a venit peste mine și întreg corpul meu a început să se înfioare. Am simțit ca și cum cineva a venit și a stat la stânga mea. Îi puteam simți hainele atingându-se de mine. Dar nu era nimeni. Apoi o constrângere puternică a venit peste inima mea de a-mi deschide Biblia. Era ceva de genul: „Repede! Trebuie să-ți deschizi Biblia acum la cartea Romani, capitolul 1.”

Și vreau să vă împărtășesc cât de clar pot. Dar nu pot descrie, pentru că era ca și cum cineva era acolo și spunea: „Vrei să poți înțelege? Deschide-ți Biblia. Fă-o acuma!” Și mi-am deschis Biblia la Romani capitolul 1, versetul 18, unde spune:

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei lipse de evlavie şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat. De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză, fiindcă, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat. Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor care se târăsc.”

Acuma eu eram complet confuz și ziceam: „Doamne, mie îmi spui toate astea? Sau îmi dai un mesaj de predicat? Ce e asta?” Am simțit ca era ceva foarte serios în legătură cu aceste lucruri și Dumnezeu încerca serios să comunice aceste lucruri, dar cui încerca să i le comunice? „Încerci să mi le spui mie sau îmi dai ceva ce trebuie să dau mai departe sau să predic?”

Mai întâi, permiteți-mi să vă spun că în vremea aceea începusem această biserică, dar oamenii din sat erau foarte, foarte blasfemiatori. Predicam constant Evanghelia. Mergeam în fiecare zi la ei, dar ei ne insultau, luau numele lui Dumnezeu și îl foloseau împreună cu cuvinte inutile. Mergeam în aer deschis, la întâlniri unde luam cu noi o tobă și cântam. Și oamenii se adunau în jurul nostru ca pentru a asculta. Dar aruncau insulte împotriva Numelui Domnului și ne ridiculizau. Așa că era foarte greu să ieșim afară, dar mergeam prin credință și spuneam: „Doamne, noi mergem.” Omenește vorbind, am fi ales să rămânem acasă. Așa că atunci când a venit acest cuvânt, mă gândeam: „Ok, Doamne, îmi dai un cuvânt pe care să i-l spun lor? Ce încerci să faci?” Dar adânc înlăuntrul meu, conștiința îmi spunea: „Cuvântul e pentru tine. Pentru tine, personal.”

Dar am spus: „Doamne, dacă mie îmi vorbești, fă-mă să înțeleg. Clarifică-mi.” Și din nou a venit acel val peste mine și am știut: „Deschide-ți Biblia, capitolul 1, versetul 28 până la 32.” Și pasajul spune așa:

“Şi fiindcă n-au încuviinţat să-L aibă pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii lor corupte, ca să facă lucruri ce nu se cuvin. Sunt plini de orice fel de nedreptate, de nelegiuire, de lăcomie, de răutate; sunt plini de invidie, ucidere, ceartă, înşelătorie, sunt duşmănoşi, şoptitori, bârfitori, Îl urăsc pe Dumnezeu, sunt obraznici, aroganţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, necugetaţi, nu-şi ţin promisiunile, sunt fără afecţiune, nemiloşi. Şi, deşi cunosc hotărârea lui Dumnezeu, potrivit căreia cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri sunt vrednici de moarte, ei nu numai că le fac, ci îi şi încuviinţează pe cei ce le înfăptuiesc.”

Acuma, uitați ce mi s-a întâmplat. Mă uitam pe lista aceea și nu puteam spune că niciunul din acele lucruri nu exista în viața mea. Puteam identifica câteva lucruri: „Ok, știu că asta, asta, asta este viața mea.” Dar apoi spuneam: „Dar în fiecare zi, înainte să merg la culcare, mă pun pe genunchi și mărturisesc aceste păcate. Le mărturisesc și îți cer să mă ierți. Nu pot crede că tu ești un Dumnezeu care m-ar mustra pentru așa ceva, pentru că Tu spui că dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios ca să ne ierte.” Acum menționez aceste lucruri dar aș vrea să faceți legătura cu alte lucruri pe care le-am menționat mai înainte, când El mi-a spus: „Vreau să trăiești prin credință.” Și voi face această legătură din nou, mai târziu. Dar spuneam: „Doamne, dacă Tu chiar îmi spui mie toate astea, te rog, fii specific. Ce am făcut anormal? Ce am făcut? Poate că nici nu mi-am dat seama.” Puteam simți mânia Domnului. Puteam simți nemulțumirea Domnului. Toată ființa îmi tremura. Dar nu știam pentru ce să mă pocăiesc. Așa că pe când încercam să mă lămuresc, a venit din nou acel val peste mine și mi-a venit în minte un alt pasaj: Romani, capitolul 2, versetul 1 până la 5, care spune:

„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri! Ştim că judecata lui Dumnezeu faţă de cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri este bazată pe adevăr. Şi crezi tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri, dar pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui””.

Trebuie să vă mărturisesc că în acel moment întreaga mea ființă a fost cuprinsă de frică. Am simțit că: „Doamne, oricare ar fi lucrul care nu e în regulă, e grav. Dar nici nu știu ce e. Știu că ești foarte, foarte nemulțumit de mine, dar nu înțeleg.” Am citit mai departe, de la versetul 6:

“Care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui: celor ce, prin perseverenţa în fapte bune, urmăresc glorie, onoare şi nemurire, le va da viaţă veşnică; dar celor ce, din ambiţie egoistă, resping adevărul şi ascultă de nedreptate, le va da urgie şi mânie. Va fi necaz şi strâmtorare peste orice suflet omenesc care săvârşeşte răul, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, dar va fi glorie, onoare şi pace peste oricine înfăptuieşte binele, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, căci înaintea lui Dumnezeu nu este părtinire.”

Stăteam acolo și mă gândeam: „Doamne, nu știu ce să fac acuma. Nu știu cum să mă rog. Nu înțeleg ce am făcut. Știu că ceva nu-i în regulă, dar nu știu ce anume.” Și am stat acolo, gândindu-mă: „Mi-aș dori să-mi spui ceva. Mi-aș dori să-mi explici mai clar.” Și în timp ce spuneam asta, acel val a venit peste mine din nou și spunea: Romani capitolul 2, versetul 17 până la 24, care spune:

“Dar dacă tu, care te numeşti iudeu şi îţi pui încrederea în Lege, care te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi îţi dai seama de ceea ce este bine pentru că eşti instruit în Lege, care eşti convins că eşti călăuză pentru orbi, lumină pentru cei din întuneric, sfătuitor al celor fără minte, învăţător al celor neştiutori, pentru că tu ai în Lege trăsăturile esenţiale ale cunoştinţei şi adevărului, tu deci care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici să nu furi, furi? Tu, care interzici adulterul, comiţi adulter? Ţie, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin neascultarea de Lege? Căci, aşa cum este scris: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat printre neamuri din cauza voastră.“”

Acum, sunt sigur că nu puteți face legătura cu inima mea, ce s-a întâmplat înăuntrul meu când am citit ultima propoziție. V-am spus că oamenii erau blasfemiatori, spuneau lucruri de care te înfiorai, împotriva numelui Domnului. Dar când am citit asta: „Tu, care predici altora, nu poți să-ți predici ție? Tu, care înveți pe alții, nu te poți învăța pe tine însuți? Tu, care spui altora să nu fure, furi? Nu fă asta, și tu o faci?” Și ultimul vers: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat din cauza voastră.“ Și a fost ceva atât de personal, a fost ceva de genul: „Tot ceea ce vezi acolo, tot ceea ce fac ei, ce spun ei împotriva Numelui Domnului este din cauza ta! E din cauza felului în care tu trăiești. E din cauza felului în care umbli, și nu doar asta, ci este scris despre tine.” Simțeam că vreau să zbier din toată ființa. Și îmi venea să plec și să închid Biblia. Și am spus: „Doamne, nu știu ce să fac.” Dar în acel moment, s-a întors echipa de la evanghelizare. Și am sunat-o pe sora care a stârnit toată această situație. I-am spus: „Vino cu mine.” Ea a venit și am coborât pe plantația de banane. I-am spus: „Ajută-mă. De dimineață nu mă mai pot ruga. Când încerc să-L întreb pe Domnul, asta e ceea ce… Adică, El îmi arată că e foarte nemulțumit de Mine. Nici măcar nu știu cum să mă pocăiesc. Nu știu cum să aduc pocăința. Poți să mă ajuți? Vino și roagă-te cu mine.” Ea a spus: „Ok, dar ce ai făcut? Ce a merg greșit?” I-am spus: „Nu știu.” Ea a spus: „Dar cum putem să ne pocăim de ceva ce nu știi?” Eu am spus: „Dar Dumnezeu e foarte nemulțumit de mine.” Apoi a spus: „Spune-mi, cum știi că e nemulțumit? Cum ai aflat? Ce anume s-a întâmplat?” Așa că a trebuit să-i povestesc totul, exact așa cum mi s-a întâmplat. Și în timp ce îi vorbeam ei, am văzut frică venind peste fața ei. Ochii i s-au mărit și tremura. Și pe măsură ce povesteam și am ajuns la ultima propoziție, a țipat și a început să strige către Dumnezeu: „Ai milă de mine, ai milă de mine! Sunt o păcătoasă! Ai milă!” Nu se ruga pentru mine, se ruga pentru ea.

Mai târziu mi-a spus: „Am crezut că încerci să-mi spui mie ceva, dar pe o cale ocolită. Tot ce spuneai îmi străpungea inima. Și mă gândeam că nu puteai să-mi vorbești direct. Așa că m-am gândit că ai încercat să o faci pe ocolite.” Ceea ce nu era adevărat, într-un fel. Dar când a țipat așa, ceva a cedat în inima mea și deodată am simțit că mă puteam ruga. Așa că am intrat în rugăciune și am plâns și m-am pocăit de toate lucrurile care îmi veneau în minte. Am spus: „Doamne, mă pocăiesc de asta, mă pocăiesc de asta.” Și cred că a durat cam o oră. Și apoi am început să simt ceva: Biblia spune că El e drept. Când ne mărturisim păcatele, El e drept ca să ne ierte. Și am început să mulțumesc lui Dumnezeu: „Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc! Mulțumesc!”

Dar nu simțeam pace. Și nu simțeam nimic ridicându-se de peste mine. Nu simțeam că am rezolvat o problemă. Acum dați-mi voie să vă spun ceva. Încercam să mă ocup de o faptă. Iar El încerca să se ocupe de căile mele. El nu se referea la ceva ce am făcut, ci se referea la felul în care umblam. Iar eu credeam că umblarea mea era ok. Așa că El nu încerca să-mi spună: „Ai făcut asta, pocăiește-te de asta.” Să vă dau un exemplu. Saul și David – amândoi aveau același trecut: erau îngrijitori de animale. Amândoi erau chemați să fie împărați și profeți. Amândoi au fost unși de același profet, Samuel. Amândoi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Amândoi și-au mărturisit păcatul. David a fost iertat. Saul a fost respins. Care a fost diferența dintre acești doi bărbați? Dacă te uiți la viața lui Saul, prima dată când Domnul i-a spus prin prooroc: „Pregătește o jertfă. Voi veni mâine să aduc jertfa”, proorocul a amânat puțin, dar din cauza că oamenii se împrăștiau, de dragul oamenilor, Saul și-a îmbărbătat inima și a adus jertfa, deși nu trebuia să facă asta. Și imediat după ce a terminat, a sosit proorocul Samuel. Și i-a spus: „Ce ai făcut? Domnul ar fi întărit împărăția pentru urmașii tăi, dar acum… i-o dă unui al om.” Care a fost problema lui? „Oamenii… se împrăștiau și începeau să mă părăsească. Așa că m-am îmbărbătat și am adus jertfa.” Oamenii. Următoarea dată când Domnul îl trimite într-o misiune e ca să-i ucidă pe amaleciți. Și a mers în misiune. Nu a fost neascultător. Apoi s-a întors. Dar Domnul i-a spus lui Samuel: „Îmi pare rău că l-am trimis. Îmi pare rău și pentru faptul că l-am făcut împărat. Uite ce a făcut!” Când Samuel vine la Saul, Saul spune: „Am făcut ce mi-a spus Domnul.” Dar Samuel spune: „Dar ce e cu mugetul vitelor și behăitul oilor pe care îl aud?” El zice: „Oh, oamenii… oamenii au vrut să le aducă aici, așa că le-am dat voie.” Samuel zice: „Sunt jertfele mai bune decât ascultarea?” Pentru că aveau de gând să aducă jertfe lui Dumnezeu. Sunt jertfele mai bune decât ascultarea? Ulterior, Saul spune: „Nu i-am dat lui Dumnezeu ce i se cuvenea. Mi-a fost teamă de oameni.” De oameni. Vă dați seama că Saul și-a trăit viața înaintea oamenilor? Făcea lucruri din cauza oamenilor. Și a mărturisit și a spus: „Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Am greșit. Te rog, vino cu mine acum ca să mă închin Domnului.” Și Samuel a spus: „Nu voi merge cu tine.” Și Samuel s-a întors să plece, iar Saul l-a apucat de marginea hainei și a rupt-o. Când a rupt-o, Samuel s-a întors și i-a spus: „Exact cum a fost ruptă haina, Împărăția a fost ruptă din mâinile tale.” Ce a spus Saul? A spus: „Hei, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și am păcătuit împotriva ta. Dar! Respectă-mă în fața poporului. Onorează-mă în fața poporului.” Chiar și în acel moment de zdrobire, inima lui era mai preocupată de imaginea lui în fața oamenilor. Samuel a mers cu el, dar din acea zi, nu s-a mai întors. S-a rugat pentru el zilnic, până în ziua în care Dumnezeu i-a zis: „Până când te vei mai ruga pentru omul pe care l-am lepădat?”
Dar David a păcătuit și el. A comis adulter, apoi l-a ucis pe bărbat și a ascuns totul, iar Natan a venit și l-a confruntat. Și David a rostit sentința, spunând: „Omul acela trebuie să moară!” Și Natan spune: „Tu ești omul acela!” Și el spune: „Oh, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu!” Și Natan spune: „Domnul te-a iertat.” Care a fost diferența? Nu a fost atât de mult vorba de actul în sine, ci de felul…

Biblia spune că David avea inima după inima lui Dumnezeu. Căile lui îl urmau pe Domnul. El a căzut cum ar fi putut cădea orice alt om, dar căile lui erau concentrate cu totul înspre Domnul. Asta e o mare diferență. De aceea mă confrunta Domnul. El nu confrunta un act, ci confrunta căile mele. Mă chema să părăsesc căile mele și să merg pe ale Lui. Mă gândeam la noastră, la faptul că vedeam oameni mântuiți, biserici plantate, vedeam oameni vindecați și eliberați… Dar Dumnezeu mi-a spus: „Vreau să renunți la căile tale și să vii pe calea Mea.” Asta înseamnă să trăiești prin credință. Vă aduceți aminte când oamenii i-au spus lui Isus: „Ce să facem ca să împlinim lucrările Domnului?” Isus a răspuns: „Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu: să credeți în Cel pe care El L-a trimis.” Când credem în Isus, ce se întâmplă? Credem că viețile noastre sunt inutile, sunt fără speranță, fără sens. Suntem condamnați la moarte. Renunțăm la viața noastră și o dăm Lui, ca să primim viața Lui. Și din acel moment, vorbim ca Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu. Iar viața pe care o trăiesc nu mai este a mea. Viața pe care o trăiesc este din Cristos. Și o trăiesc în credința în Isus.” Acest lucru îmi cerea Dumnezeu mie să fac: „Nu mai trăi în căile tale omenești. Nu mai trăi prin înțelepciunea ta omenească, prin eforturile tale omenești, prin voința ta omenească. Renunță la toate acestea. Mori față de ele, ca să poți trăi pentru Mine. Îmbracă-te cu viața Mea. Lasă mintea ta să fie convinsă, renunță la viața ta veche, nu mai poți trăi pentru tine însuți.” Știți ce spune Biblia: „Că Duhul Domnului ne strânge: dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit. Și pentru că toți au murit, nu mai pot trăi pentru ei înșiși, ci numai pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.” Și spune: „Acum, oricine e în Isus Cristos, e o nouă făptură. Cele vechi s-au dus. Iată, toate lucrurile s-au făcut noi. Și această nouă identitate este de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El însuși și ne-a dat slujba împăcării. Şi Tatăl era în Isus Hristos, împăcând lumea cu Sine şi ne-a încredinţat cuvintele împăcării. De aceea, noi suntem ambasadorii lui Cristos. Și, ca şi cum Dumnezeu ar implora lumea prin noi, să ne împăcăm cu El.” El mă chema la o schimbare de identitate, să las căile mele omenești, identitatea mea, abilitatea mea, efortul meu, înțelepciunea mea… să pun jos toate aceste lucruri și să vin să iau acea viață care a venit din cer, a venit în lume, a avut o misiune. Nu a venit să facă bani, nu a venit să-Și facă un nume, nu a venit să facă impact prin faima sau prestigiul uman. A venit pentru o misiune. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. El nu L-a trimis în lume ca să condamne lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” El mă chema să trăiesc viața Lui, identitatea Lui, cauza Lui, misiunea Lui. Să renunț la ambițiile mele, la visurile mele, la dorințele mele, la drepturile mele, ca să le pot lua pe ale Lui. Și să pot revendica moștenirea care este în Numele LUI, identitatea care este în Numele Lui. La asta se referea El când zicea: „Credeți în Acela pe care El L-a trimis. Asta este lucrarea Domnului.” Iar eu niciodată nu am făcut legătură între cele două.

Și în acea zi, Domnul mi-a vorbit. În timp ce ne rugam, m-am rugat și am simțit că m-am rugat destul. Și cu siguranță, El mi-a auzit rugăciunea. Deja m-a iertat. Dar nu am simțit pace, nu am simțit eliberare. Simțeam încă aceeași vinovăție asupra mea. Și am spus: „Doamne, dă-mi un cuvânt ca să-mi mângâi inima. Dă-mi un cuvânt care să aducă din nou bucuria în inima mea. Te rog.” Sora mea încă plângea și suferea înaintea lui Dumnezeu. Dar eu simțeam că m-am rugat destul. Și fiindcă nu primeam niciun cuvânt pentru mine, am spus așa: „Hai să fac un lucru. Să pun Biblia așa și o voi deschide oriunde îmi cade privirea. Și cuvântul acela voi considera că e cuvântul Lui pentru mine.” Și aici mi-a căzut privirea, de îndată ce am deschis Bibia. Era în Ieremia, capitolul 6, de la versetul 14, până la 15:

“Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicînd: ,Pace! Pace!` Şi totuşi nu este pace!
Sunt daţi de ruşine, căci săvârşesc urâciuni; şi totuşi nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul.`”

Acesta e cuvântul pe care l-am primit. Acesta e cuvântul pe care l-am căutat. Acesta e cuvântul pe care mi-a căzut privirea. Am fost atât de frustrat, încât mi-am luat Biblia și am aruncat-o. Și am început să spun: „Doamne, sunt un păcătos mai mare decât pot înțelege. Nici nu știu cum să mă pocăiesc.” Și am început să strig: „Ai milă de mine! Dă-mi harul pocăinței! Dă-mi harul pocăinței!” În timp ce strigam în felul acesta, am simțit prezența lui Dumnezeu venind asupra mea.

Acuma, când ești predicator, există momente în timpul predicii în care simți că prezența Lui vine peste ta. Exact așa m-am simțit. Și am simțit că… ah, El vine la mine! Dar apoi s-a intensificat, s-a intensificat la nivele pe care nu le-am experimentat niciodată înainte. Și curând inima mea a fost plină de teamă. Simțeam ca o pătură grea de tot care vine peste mine. Apoi a început să-mi tremure tot trupul, să transpir. Apoi am simțit cum mi se umflă limba în gură. Nu mai îmi puteam folosi limba ca să vorbesc. Parcă era blocată. Am încercat să-mi mișc trupul. Nu-mi puteam mișca nicio parte din trup. Simțeam că eram înăuntrul trupului meu, dar trupul meu nu mai era al meu. Apoi, dintr-odată, o lumină puternică mi-a lovit ochii. Aveam ochii închiși. Eram pe genunchi, cu capul la pământ, dar o lumină puternică m-a lovit. Și mi-am ridicat ochii să încerc să văd ce era acel lucru. Mi-am deschis ochii, dar nu puteam să mă uit în lumină. Era prea strălucitoare, chiar și când mi-am închis ochii. Mi-a străpuns ochii. Mi-am plecat ochii din nou, tremuram și mă gândeam: „Ce se întâmplă???” Apoi am auzit o voce, adâncă și calmă și mi-a rostit numele de trei ori. Nu puteam să răspund. Nu aveam nicio putere să răspund. Dar înăuntrul meu spuneam: „Sunt aici.” M-a strigat pe nume – John – de trei ori. Și apoi mi-a spus: „Te-am cunoscut înainte de crearea lumii și te-a ales și te-am pus deoparte ca să-mi slujești ca martor în aceste zile din urmă. Dar vreau să-ți spun că dacă aș fi venit azi să-mi iau Mireasa, tu nu ai fi fost parte din ea. Nu te-aș lua.”

Nu pot descrie șocul care a venit peste mine. Cred că eram în așa un șoc, că nici nu am răspuns. M-a lovit. Și a repetat: „Nu te-aș lua. Fiindcă este scris: El se va arăta celor care îl așteaptă. Tu nu-ți trăiești viața ca o așteptare personală după Mine. Tu permiți să vină în viața ta tot felul de gunoaie. Trăiești ca un om căruia nu-i pasă.”
În acel moment, în inima mea – după cum spuneam, nu puteam vorbi cu gura mea – simțeam că nu mi se poate întâmpla mie una ca asta. Mă gândeam: „Am renunțat la slujba mea, ca să-L slujesc pe Domnul, am renunțat la casa mea, pe care mi-o dăruise tatăl meu, fiindcă am vrut să merg pe câmpul de misiune, am renunțat la asta, am renunțat la aia și… acesta nu poate fi Dumnezeu care-mi spune… că nu m-ar lua.” Toată teologia mea și toate învățăturile mele nu putea accepta așa ceva. Și apoi mi-a spus cuvintele Lui, scrise în cartea 1 Corinteni, capitolul 6. Le-a citat și le-am găsit mai târziu. Nici nu îmi puteam aminti locul exact, dar mai apoi le-am găsit în Biblie. Și spune în versetul 9:

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Și a continuat, spunându-mi: „Viața ta e atât de plină de mizerie. Tu umbli cu o înfățișare exterioară și acoperi alte lucruri în inima ta. Uiți că Eu sunt Domnul care cercetează inima. Și tu nu ești pregătit. Nu ești pregătit să te întâlnești cu Mine.” Și a început să-mi spună: „Dacă viața ta e plină de astea și astea și astea și astea, atunci ești tu gata de venirea Mea?” Și în timp ce menționa acele lucruri, eu am putut să spun: „Ok, Doamne, ai milă.” Apoi a menționat un lucru pe care inima mea l-a respins, fiindcă, după înțelegerea mea, eu niciodată nu am ajuns la așa ceva. El a spus: „Dacă viața ta e plină de preacurvie…” Oh, nu! Am spus asta în inima mea. Iar vocea s-a oprit. Și preț de o clipă a fost tăcere. Și apoi mi-a zis: „Niciun cuvânt strâmb nu iese din gura Mea. Mă faci mincinos? Dar fiindcă nici măcar nu-ți cunoști propria ta inimă, o să ți-o arat Eu. Adu-ți aminte de locul acesta, de ziua aceasta, de ora aceasta.” Și frate și soră, chiar mi-am adus aminte. Practic m-am văzut pe mine înapoi în acel moment, nu ca o amintire, ci ca o realitate. Am fost înapoi în acel moment. M-am văzut stând în taxi, așteptând ca mașina să se umple și apoi m-am uitat afară la o femeie, cu tot felul de gânduri murdare în imaginația mea. Și în momentul în care acele gânduri au venit din nou în mintea mea, am zis: „Oh, Doamne! Am păcătuit împotriva Ta.”

El a spus: „Nu, nu ai păcătuit. Trăiești în păcat. Tu trăiești în asta. Trăiești de dimineața până seara cu astfel de gânduri. Chiar și noaptea, în patul tău, te dedai la acest păcat. Cunosc fiecare moment din viața ta privată. Cunosc gândurile tale. Nici măcar nu te temi. Chiar și în biserică, când stai în biserică, cineva urcă pe scenă să Îmi slujească și le dezbraci în pielea goală în imaginația ta. Și îți imaginezi tot felul de lucruri. Eu sunt Domnul care cercetează inima. Nu ai citit că chiar acela care se uită la o femeie ca să o poftească a comis deja adulter cu ea?” Și prin fața mea au început să treacă imagini din mintea mea. Și nu era ceva despre care aș fi putut spune: „Doamne, am căzut în păcat, Doamne, am fost slab.” Era stilul meu de viață. Era un mod de viață constant. Eram confortabil cu el. Eram confortabil că nimeni altcineva nu putea vedea. Dar Dumnezeu spunea: „Eu văd. Eu sunt Domnul care cercetează inima.” Mi-a fost așa de rușine. Dar apoi a spus: „Și asta nu-i cel mai rău dintre toate. Încă mai trăiești în astea.” Și a început să-mi prezinte lucruri care apar nesemnificative din punct de vedere uman: invidia, manipularea, vorbirea pe la spate ca tu să apari că ești cel mai bun, tu faci cel mai bine, tu predici mai bine, tu faci mai multe miracole, tu ai mai mare ungere. Și toată manipularea și autopromovarea. Toate dușmăniile pe care le păstrăm în inima noastră atunci când altcineva e promovat sau e reunoscut înaintea noastră. Dar felul în care Domnul mi le-a arătat le făcea să pară atât de mizerabile. Atât de mizerabile! Și am plâns și am plâns și la un moment dat eram așa de absorbit în durerea mea, încât El Și-a ridicat vocea și mi-a zis: „Taci și ascultă!” Și am tăcut. Și a continuat, a continuat, a continuat, descoperind tot mai multe lucruri. Până și lucrurile care păreau mici, în acel moment au apărut atât de putrezite. Și mă simțeam de parcă stăteam în fața scaunului judecății. Totul era scos afară. Și a trebuit să spun: „Oprește-Te! Oprește-Te! Accept totul!” Dar El nu Se oprea. De fapt, la un moment dat, am spus: „Îmi pare rău! Îmi pare rău! Îmi pare rău!” Și El a spus: „Taci!” Și nu vorbeam tare, vorbeam în inima mea. El mi-a zis: „Taci și ascultă!”

Și pe măsură ce continua, mă gândeam: „Cu siguranță că am fost înșelat! Toată vremea asta credeam că Îi slujesc lui Dumnezeu și eram așa de mizerabil pe dinăuntru. Cu siguranță că am fost înșelat. Diavolul m-a făcut prizonier cu mult timp în urmă.” Și în acel moment, m-am gândit la miracolele la care eram martori. M-am gândit la vindecări. M-am gândit la toate acele lucruri minunate. Și dintr-odată, inima mea s-a prăbușit. M-am gândit: „Diavolul m-a înșelat în așa hal, încât m-a folosit să facă minuni falsificate, să facă lucruri despre care credeam că Dumnezeu le face. Și totuși, în tot acest timp, era diavolul.” Și vocea a tăcut un moment. Și apoi mi-a spus: „De ce îți imaginezi așa ceva?” Și apoi mi-a zis: „Eu nu fac minuni pentru că tu ești vrednic. Fac minuni pentru că Îmi iubesc poporul, înaintea căruia tu stai ca să predici. Dar n-ai citit niciodată că vor veni la Mine în acea zi și vor spune: Și Eu le voi spune: Să nu depinzi de miracole ca să-ți evaluezi vrednicia. Vrednicia ta nu stă în semne și minuni și în slujire. Eu fac minuni pentru că îi iubesc pe oameni. Și Numele Meu nu va fi lăsat niciodată fără o mărturie pe Pământ.” El mi-a zis: „Nu ai citit niciodată că fără sfințenie, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu?” Nu e vorba de miracole. E vorba de sfințenia care vine de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus un pasaj din cartea Evrei. După ce tocmai fusesem mântuit, după două zile după ce m-am întors la Dumnezeu, El mi-a dat acest pasaj: Evrei 1:9.

Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te -a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi.“

Iar eu erau proaspăt creștin și am avut un vis în care cineva îmi spunea: „Acesta este un dar de la Domnul.” Și mi-a dat o bucată de hârtie pe care era acest verset – în vis. Apoi Domnul Mi-a vorbit în acea vizitare și mi-a zis: „Ai început bine. De ce te-ai întors? Ai început cu ochii la Mine, dar pe măsură ce ai devenit mai familiar, ți-ai mutat privirea la oameni. Nu ai mai căutat aprobarea Mea. Ai început să cauți aprobarea oamenilor. Pentru că oamenii nu cunosc secretele inimii tale, ei te tot aprobau și îți arătau cât erau de uimiți de viața ta. Dar ție nu ți-a păsat de Mine. Eu îți cunoșteam inima. Ai început bine. Ce te-a făcut să te întorci? De ce ți-ai luat ochii de la Mine? Vreau să știi că oamenii nu dețin raiul, ci doar Tatăl Meu deține raiul. Iar El va judeca drept ca un Judecător drept. Și va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Mi-a dat un pasaj din Apocalipsa 3. În versetul 1 spune:

“,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ,,Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

El mi-a spus: „M-am uitat la tine de la început până la sfârșit și nu am găsit nimic acceptabil înaintea Tatălui Meu. Îți dau un sfat: Pocăiește-te. Uită de tot ce ți se părea valorors. Renunță la visele tale, renunță la drepturile tale, renunță la tot ce ți se pare valoros și caută Fața Mea. Smerește-te. Vino fără nicio pretenție. Vino fără nimic și smerește-te. Îți spun că este vrednic de laudă să moștenești mântuirea, viața veșnică. E de ajuns. E mai presus de orice alt lucru cu care ai putea să o compari.” Mi-a vorbit despre acel om care a găsit o comoară pe câmp și a mers și a vândut totul și a venit și a cumpărat terenul. Și apoi a spus: „La asta te chem. Renunță! Renunță! Renunță la tot ce credeai că e prețios! Și apoi vino, ca să pot avea milă de tine. Dacă te pocăiești cu adevărat, te voi aduce înapoi, te voi restaura și te voi face purtătorul meu de cuvânt.” Iar apoi a spus: „Dar ascultă… Prietenii tăi… Am ceva împotriva fiecăruia dintre ei. Spune-le să se pocăiască.” Apoi a zis: „Du-te și spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd în viața ei.” Și mi-a dat detalii. Apoi a zis: „Du-te spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd.” Nu vreau să fac aceste lucruri publice, pentru că ele aparțin unor persoane specifice, dar mi-a vorbit despre opt parteneri și mi-a dat câte un mesaj pentru fiecare, inclusiv pentru sora care era acolo cu mine. Și m-am întors și i-am chemat pe toți. Era timpul pentru cină. Fuseserăm acolo toată după-amiaza. Ochii îmi erau umflați de la plâns. Toată fața îmi era umflată. I-am chemat pe toți și le-am spus: „Uitați ce mi s-a întâmplat.” Le-am spus totul referitor la mine. Și apoi am început să le vorbesc la fiecare dintre ei și părea că izbucnise iadul. A fost tânguire, tânguire, tânguire…

Au ieșit la iveală secrete despre care ei credeau că nimeni nu mai știe. Și dintr-odată erau confruntați cu probleme despre care credeau că nimeni nu va afla niciodată. Erau ascunse bine înlăuntrul vieților lor și Dumnezeu le-a pus înaintea lor. Nimeni nu a luat cina în acea zi. Nimeni nu a avut poftă să mănânce. Nimeni nu a dormit în acea noapte. În acea noapte părea că lumea devenise prea îngustă, prea mică… căutai un loc în care să te rogi și ziceai: „Nu am pace aici.” Mergeai în alt loc și simțeai: „O, Doamne!” Plângeau tare la un moment dat, altădată gemeau, altădată șopteau. Nimeni nu voia să fie în preajma altcuiva. Dacă cineva venea lângă tine, voiai să pleci de acolo. Simțeai că totul era respingător. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu există nimic pe pământul acesta care să fie demn de atenție. Nimic! Nimic! Și plângeam și ziceam: „Doamne, dacă mi-ai mai da încă o șansă, promit să trăiesc pentru Tine și doar pentru Tine.” Dimineața mi-am luat Bilbia și un mic bidon de apă și am zis: „Mă duc în munți. Dacă vrea cineva să vină cu mine, să vină, dar nu vă așteptați să vă slujesc. Eu o să-L caut pe Domnul pentru mine însumi. Dacă vreți să veniți, mergeți să-L cautați pe Dumnezeu pentru voi înșivă.” Așa că câțiva au venit cu mine. Două persoane au rămas cu o sora a noastră care era bolnavă. Așa că am urcat… era un lanț muntos… am urcat cât de sus am putut și am intrat în junglă. Nici măcar nu știam cine deținea terenul. Și am mers pur și simplu acolo. Ne-am găsit un loc și ne-am așezat acolo. Nu aveam nici acoperiș, nici adăpost. Am început să ne rugăm. De dimineața până seara. Și iarăși de dimineața până seara. Ne adunam numai dimineața și întrebam: „A primit cineva un mesaj de la Dumnezeu?” „Nu.” „Ok. Mergeți înapoi și căutați-L pe Domnul.” Îmi aduc aminte că după două zile de rugăciune non-stop – zi și noapte – eram așa de obosit, eram epuizat. Mi-am pus Biblia ca pernă sub cap ca să dorm și cred că am stat acolo întins timp de cinci minute. Și-i puteam auzi pe ceilalți gemând, alții implorând. Și am zis: „Cine sunt eu să dorm, când alții gem și caută Fața Ta?” A trebuit să mă ridic și să continui să umblu și să zic: „Doamne, ai milă de noi!” În acea zi ne-am adunat toți fără să trebuiască să facem semn nimănui. Ne rugam și a început să plouă. A trebuit să ne ascundem Bibliile și toți plângeam. Plângeam ca niște copii mici, fără cuvinte, numai plâns, plâns, plâns. Și după ce s-a oprit ploaia, Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi. Și Domnul a început să vorbească prin unul din noi. Și El se adresa tuturor, dar în același timp se adresa fiecăruia în parte și a vorbit despre lucruri foarte adânci, legate de chemarea și destinul fiecăruia dintre noi, aducându-le aminte oamenilor de lucruri care li s-au întâmplat când încă erau copii micuți. „Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat aceste lucruri. Eu eram. Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat acest lucru. Eu eram.” Și dintr-odată am realizat că probabil am fost mântuiți când eram adulți, dar Dumnezeu ne arăta: „Eu eram cu voi, chiar și atunci când erați copii și creșteați. Aduceți-vă aminte de asta. Eu eram. Aduceți-vă aminte aici. Eu te-am protejat de asta. De ce te-ai întoarce de la Mine?” Și în acea zi, în lacrimi, ne-am rededicat Domnului și am simțit pacea Domnului venind peste noi și bucuria Domnului întorcându-se la noi. Și am început și Îl lăudăm pe Domnul și să strigăm către Domnul și să simțim bucuria Domnului cum ne acoperă. Dar Domnul mi-a vorbit și mi-a zis: „Nu te opri din postit. Stai în starea asta. Urmează să-ți vorbesc despre biserica Mea.”

Cam cinci zile mai târziu – obișnuiam să petrec cam șase ore singur pe plantația de banane – într-una din acele zile – eram singur și era în jur de ora 3 după-amiaza – mă rugam și stăruiam, mai ales în legătură cu viața mea, fiindcă acel șoc era încă în viața mea. Și în timp ce continuam, dintr-odată am simțit că acea prezență a venit din nou peste mine. Așa cum se întâmplase cu o săptămână în urmă. Și am început să tremur. Eram așa de speriat. Fiindcă nu știam la ce să mă aștept. A continuat să crească și să fi din ce în ce mai intensă și continuam să tremur. Curând nu mai puteam să-mi mișc corpul. Nu mai puteam vorbi. Parcă tot trupul îmi era paralizat. De data aceasta nu am văzut lumina. Dar stăteam acolo și tremuram și în duhul meu mă închinam și mă închinam și ziceam: „Doamne, ai milă de mine.” Apoi… am simțit că cineva aproape de mine a scos un suspin foarte, foarte adânc. Apoi a vorbit. Și a început cu Isaia 1:2.

Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: ,,Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.
Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.“
Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele…

Așa a început. Când a sfârșit acele cuvinte, s-a oprit. Nu eram sigur la început, dar am simțit că cineva plângea. Și apoi a început să vobească, spunând: „Îți voi spune despre poporul Meu, despre biserica Mea.” Și a început să vorbească despre Biserică. Și vorbea despre cum El a plătit prețul întreg, cum El a fost jertfa noastră de ispășire, cum a plătit totul și cum noi suntem eliberați, cum ar trebui să trăim o viață complet liberă, răscumpărată și împlinită. „Dar poporul Meu… poporul Meu s-a întors de la asta. Poporul Meu a ales să meargă înapoi și să trăiască din nou viețile lor omenești, prin efort omenesc, dorințe omenești, înțelepciune omenească și voință omenească.” Și a continuat să descrie lucrurile pe care noi le facem în Numele Lui, dar după căile noastre și prin eforturile noastre. Și a spus: „Slujitorii Mei, predicatorii Cuvântului și-au vândut sufletul pentru lucruri lumești, așa că ei vorbesc dintr-un duh lumesc și îi consolează pe oameni în pacatul lor, în loc să cheme pe poporul Meu înapoi la Mine. Ei le spun: ” Și mi-a spus: „Mulți dintre oamenii Mei nu cunosc bucuria iertării, fiindcă nu au fost conduși niciodată cu adevărat într-o pocăință adâncă și predare completă Mie. Li s-a spus că e ok să trăiască după voia lor proprie și să facă tot ce vor. Și inima Mea suferă, pentru că văd ce face dușmanul cu ei.” A citat din Isaia 1:5, care spune:

“Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte!
Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn”

Mi-a zis: „Poporul Meu trăiește într-o rană deschisă. Sunt atât de multe răni, atâta amărăciune și de aceea recurg la tertipuri unii împotriva altora. Oamenii trăiesc în egoism, din cauza durerii din viețile lor. Și Mă doare, pentru că vindecarea Mea e completă, rănile Mele sunt în stare să vindece. Dar poporul Meu s-au mulțumit să trăiască în rănile lor, în amărăciunea lor, în lipsa lor de speranță și li s-a spus că asta e totul. La asta se reduce mântuirea. Vezi, Eu am plătit pentru tot. E o lucrare terminată. Dar ei au ales să trăiască sub nivelul ei.” Și a continuat să spună: „Dar inima Mea e îndurerată, fiindcă ziua Domnului e aproape. Vine ziua!” Și a început să descrie ziua: „E o zi de agonie. E o zi de tânguire. E o zi pe care nu o poate suporta niciun om.” De dragul timpului vreau să folosesc niște versete și să definesc acea zi. Când Domnul a început să vorbească despre acea zi – nici nu știu cum să descriu asta – auzeam vocea cuiva care vorbește, dar apoi auzeam o voce care câteodată vorbea și altădată plângea. Și zicea: „Vine ziua și inima Mea plânge pentru poporul Meu. Fiindcă poporul Meu nu e gata. Poporul Meu nu e nici măcar e aproape de a fi gata. Și Mi se rupe inima pentru ei. Eu am făcut totul ca să-i eliberez. Eu am făcut totul. Nu au nevoie de nimic altceva, decât de ceea ce a fost făcut deja.”
Vă rog întoarceți cu mine la Țefania 1:10-18:

„În ziua aceea, zice Domnul, se vor auzi strigăte de jale la poarta peştilor, urlete în cealaltă mahala a cetăţii, şi un mare prăpăd de dealuri.
Văitaţi-vă locuitori din Macteş. Căci toţi cei ce fac negoţ sînt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sînt nimiciţi cu desăvîrşire.
În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău!`
Averile lor vor fi de jaf, şi casele lor vor fi pustiite; vor zidi case şi nu le vor locui, vor sădi vii, şi nu vor bea vin din ele.“
Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
Ziua aceea este o zi de mînie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întunerec şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trîmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
Atunci voi pune pe oameni la strîmtoare, şi vor bîjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sîngele ca praful, şi carnea ca gunoiul!
Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să -i izbăvească, în ziua mîniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.”

Aceasta este doar una dintre descrierile Zilei Domnului. Când El îmi descria, câteodată aveam viziuni. Vocea îmi vorbea, dar vedeam și viziuni. Am văzut o persoană care spunea că timpul e aproape. Când Domnul vorbește despre Ziua Domnului, vorbește despre acea zi finală de judecată, de reglare a conturilor, în care îi va răsplăti fiecăruia după ce a făcut. Dar ziua Domnului nu se limitează la asta. Ziua Domnului este, în același timp, chiar ziua cea din urmă după care vine sfârșitul. Și nu știu cât poate dura acea perioadă: ar putea fi ani, ar putea fi câteva decenii. Dar El spunea: „Vremurile de pe urmă, acele zile de pe urmă vor veni cu multe încercări, majoritatea dintre ele vor veni urmând problema banilor, urmând materialismul, și întreaga chestiune a supraviețuirii.” Și a spus: „Dacă poporul Meu nu își va pune întreaga lor încredere în Mine, dacă nu se vor abandona complet Mie, nu vor putea suporta încercările din zilele de pe urmă. Se vor compromite, vor ceda presiunilor, în special presiunilor financiare. Va fi multă trădare, atât în lume, cât și în biserică și în familii. Și va fi foarte multă presiune la care nu va putea rezista nicio ființă umană. De aceea sufăr și Mă doare pe dinăuntru. Sunt poporul Meu și îi iubesc. Și nu pot să stau numai pe margine și să Mă uit cum dușmanul îi asediază în felul acesta.” Și a continuat descriind – dacă citiți 1 Tesaloniceni 5, unde spune din nou în Noul Testament: „Când vor zice: ,,Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei; şi nu va fi chip de scăpare.” Dar apoi spune: „Dar voi nu sunteți copii ai întunericului, voi ați fost chemați la viața veșnică și ați fost chemați la o speranță veșnică.” Și a spus: „Totul a fost făcut. Totul a fost plătit. De ce te-ai pune într-o poziție în care să te compromiți, în care să fii stăpânit?” Vă aduceți aminte ce scrie în Biblie. Isus Cristos a venit la Ioan Apostolul, în Apocalipsa capitolul 2 și 3 și i-a dat mesaje către biserici și în fiecare dintre acele mesaje spune: „Celui care va birui îi voi da asta…” Și Domnul mi-a zis: „Biruința trebuie obținută, trebuie să stai tare pe poziții. Și când totul a trecut, tu să rămâi în picioare. Oamenii au nevoie să se trezească.” Treziți-vă și pășiți în moștenirea deplină a ceea ce a fost făcut la cruce. Există putere în cruce. Există putere în sânge, în Numele Lui ca să ne ajute să biruim. Nu e nevoie să stăm în picioare prin propriile noastre puteri, înțelepciune și efort. Dar atâta timp cât încerci să trăiești viața asta prin înțelepciunea ta, puterea și eforturile tale, prin căile tale omenești, vei fi stors. Ne vom compromite, vom fi apucați de frică. Unul dintre duhurile timpurilor din urmă de care vorbea Isus Însuși… Oamenii vor leșina de frică, frică și confuzie. Și continuă și spune: „În acea zi toate lucrurile ascunse din inima oamenilor vor fi descoperite.”

Și apoi mi-a spus: „Ai văzut cum au ieșit la iveală secretele vieților lor? Exact asta se va întâmpla. Orice lucru secret va fi scos la iveală.” Și mi-a spus: „De aceea M-am arătat ție, ca să te fac un martor și o voce pentru națiuni. Du-te la națiuni, la poporul Meu, care sunt chemați după numele Meu și spune-le: ”

El a vorbit atunci ceva ce ne-a vorbit din nou în ultimele câteva luni: despre a fi roditor și a nu fi roditor. Atât de multe lucruri se fac în biserică în Numele Domnului care sunt lipsite de roade. Atât de mult efort, atât de multă investiție și foarte puține roade. Asta e doar fiindcă toate se fac prin eforturi omenești și după căi omenești. El a zis: „Puterea mea e suficientă. Duhul Meu e suficient. Cel mai mare păcat pe care l-au făcut poporul Meu, cel mai dureros dintre toate e că L-au respins pe Duhul Meu și și-au creat propriile lor experiențe pe care le-au numit Duhul Sfânt. Și-au creat propriile senzații și și-au creat impresii pe care le numesc Duhul Meu.” Și a spus: „Aceasta e cea mai mare durere a vieții Mele. Știu că în puterea ta nu poți umbla pe acestă cale, de aceea ți-am trimis un ajutor, Darul Tatălui. Când Îi întorci spatele, întorci spatele speranței.” Ieremia, capitolul 2, versetul 13:

,Este Israel un rob cumpărat, sau fiu de rob născut în casă?` ,Atunci pentru ce a ajuns de pradă?`
,Căci poporul Meu a săvîrşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, cari nu ţin apă.`

Practic, asta e ceea ce spune Domnul Bisericii. E normal ca Biserica să fie sclava puterilor lumii, a puterilor diavolului, a puterilor păcatului și ale firii pământești? Nu am fost noi răscumpărați? Nu a plătit El prețul? Nu ne-a dat El puterea Duhului Sfânt, ca să ne ajute să biruim? Atunci de ce am ajuns de jaf? Tot ce ne cheamă Dumnezeu să facem nu se referă neapărat să ne pocăim de fapte sau de actele greșite. Ci El spune: „Lasă căile tale omenești și vino la Mine. Ia viața Mea. E gratuită. Trăiește în căile Mele. Trăiește ca unul care a încetat să mai trăiască pentru el însuși și acum trăiește pentru Cel care a murit și a înviat pentru El. Adoptă viața care a fost trimisă din cer pe pământ cu o misiune.” E a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Și spune clar: „Nu mai putem trăi pentru noi înșine, ci să trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi.” Frate și sora, nu există niciun efort uman care va putea vreodată îndeplini standardele Domnului. Nu. Nici măcar cel mai sincer efort. Și când ne predăm și umblăm în acea dragoste de legământ a lui Dumnezeu, El face în noi nespus și negrăit de mult, cu mult mai mult decât ce putem noi cere sau chiar imagina. El ne face să biruim dincolo de imaginația noastră. Acolo unde am eșua și ne-am întoarce înapoi – dacă inima e dedicată și spui: „Doamne, sunt complet al tău, viața mea nu mai e a mea, viața mea îi aparține lui Cristos. Nu voi trăi pentru niciun alt scop decât pentru scopurile lui Dumnezeu. Și nu voi trăi după nicio altă lege în afară de legea dragostei, a dragostei necondiționate” – dacă ne dedicăm la așa ceva și murim față de orice alt considerent, Dumnezeu ne susține chiar și în slăbiciunile noastre. Acolo unde inima noastră ar da greș, acolo unde speranța noastră în noi înșine ar da greș, unde credem că nu putem reuși, harul ne înfășoară și cumva ajungem să fim reenergizați, credința noastră reînnoită. Ne uităm înapoi și știm: „Dacă ar fi fost propria mea putere, decizia mea, știu că aș fi căzut acolo, dar într-un anume fel, mâinile Lui m-au susținut și m-au scos de acolo cu bine. M-au susținut.”

Domnul mi-a spus: „Una dintre cele mai mari, cele mai mari ispite din zilele din urmă va fi duhul imoralității.” Dușmanul știe asta. Orice alt păcat – puteți citi asta în 1 Corinteni 6 – orice alt păcat făcut de oameni este în afara trupului lor, dar păcatul curviei și al adulterului este înăuntrul corpului. Te face una cu cel cu care comiți adulterul și distruige, corupe și murdărește templul Domnului. Dar în zilele din urmă, acest păcat va pătrunde ca o furtună, va trece prin toate națiunile și va deveni din ce în ce mai acceptat până și în biserică. Imoralitatea, perversiunile și tot felul de păcate sexuale. El mi-a spus: „Avertizează poporul Meu. Avertizează poporul Meu: fugiți de rău, fugiți de răutate.”

Voi citi acest ultim pasaj – Țefania capitolul 2:1-3:

„Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mînia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.“

Preaiubiților, timpul este scurt. Cel care vine, vine curând și ne cheamă la El. Îmi aduc aminte că El mi-a spus că ziua aceea nu e o zi de bucurie nici măcar pentru El. El zicea: „Inima Mi se rupe când Mă gândesc la poporul Meu care va fi smuls în acea zi. De aceea strig: De aceea te trimit pe tine. Nu judeca poporul Meu. Nu-i condamna. Spune-i că nu-i condamn, ci îi chem să se întoarcă la Mine.” Fugiți de mânia care vine în ziua Domnului. Fugiți de puterile întunericului, care caută să pună stăpânire pe voi. Fugiți de voi înșivă. Fugiți! Este refugiu în Numele Domnului. Numele Domnului este un turn tare. Cei neprihăniți fug la el și sunt scăpați.

Vreau să mă rog ca Dumnezeu să aducă revelație în inimile voastre. Preiubiților, există o responsabilitate de a birui. El spune: „Celui ce va birui îi voi da să șadă pe tronul Meu, la fel cum Eu am biruit și am șezut pe tronul Tatălui Meu.” Vreau să vă rog un lucru. Nu știu ce ați luat din această mărturie. Dar știu un lucru: că există un destin în viața voastră. Nu sunteți un accident pe pământ. Nu sunteți aici doar ca să mergeți împreună cu mulțimea. Există un destin dinainte ca tu să te naști. Înainte să fii în pântecele mamei tale, El te cunoștea. Dinainte de a te naște, El te-a pus deoparte. Există un destin, există un scop de îndeplinit în anii care rămân în viața voastră. Dacă puteți spune ca Pavel: „Tot ce era de preț pentru mine am considerat o pierdere și le-am considerat o pierdere, ca să-L urmez pe El, ca să-L câștig pe El, ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă aseamăn cu El până la moarte.”

Când vii în acel loc al abandonării de sine, când spui: „Doamne, restul vieții mele este pentru un singur lucru: să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Vreau să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Iartă-mă pentru trecut. Îți mulțumesc că nu mă condamni. Dar astăzi mă întorc. Renunț la viața mea omenească, la înțelepciunea mea omenească, la strădaniile mele omenești, la eforturile mele. Aleg să trăiesc în viața lui Cristos. Aleg să trăiesc în credința că eu sunt mort, iar El e viu.” Dacă vă simțiți așa astăzi, vă rog să vă ridicați în picioare. Vă rog să veniți înaintea Domnului cu umilință și spuneți-I: „Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai dat oportunitatea ca urechile mele să audă astăzi. Îți mulțumesc că Îți pasă să ajungi până la mine, indiferent care ar fi circumstanțele.” Și vă rog să vă ridicați mâinile spre Tatăl și vărsați-vă inima înaintea Lui. Vorbiți cu El cum ar vorbi un copil cu tatăl lui. Deschideți-vă inima și spuneți-I: „Doamne, sunt aici, eu sunt copilul Tău, răscumpărat cu sângele, cu mila Răscumpărătorului meu Isus Cristos. Vin pentru că Tu mă iubești. Vin pentru că Ție Îți pasă de Mine. Eu nu Te cunoașteam, dar tu mă cunoașteai. Eu nu Te căutam, dar Tu m-ai căutat. Când eu eram încă un dușman, Tu Ți-ai dat viața, Doamne Isuse. Tu ai murit pentru mine pe când încă nici nu știam că Tu mă iubești.” Ridicați-vă mâinile și inimile spre Tatăl și începeți să Îl chemați pe Cel care vă iubește, chemați-L pe Cel Căruia Îi pasă de voi, chemați-L pe Cel care spune: „Nu-Mi pasă de ce s-a întâmplat în trecut, poți fi schimbat, poți fi răscumpărat, poți fi restaurat, poți fi reînnoit în Numele Lui Isus.” Doamne, Tată, în puterea Duhului Sfânt, chemăm Numele Tău sfânt chiar acum, chemăm Numele Tău în Numele lui Isus Cristos. Lasă ca sângele Fiului Tău să curgă peste noi și adu curățire, adu curățire, adu curățire peste noi. Biblia spune că ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin mărturisirea gurii lor. Doamne, Tată, fă ca fiecare jug al dușmanului, orice plan rău prin care dușmanul a încercat să ne facă să trăim după căile noastre, să ne împiedice de la a fi roditori, roditori la maxim, să fie rupt azi, în Numele lui Isus, în Numele lui Isus, Amin. Vărsați-vă inimile, vărsați-vă inimile și începeți să-L chemați. Doar începeți să-L chemați. Eu cred că harul este aici ca să rupă orice jug pe care dușmanul l-a adăugat peste viața voastră, orice poveri, orice voal pe care l-a adus. Este har și este har suficient să ne elibereze. În Numele lui Isus. Îți mulțumesc, Doamne. Dragă Duhule Sfinte, ne rugăm chiar acum pentru puterea de restaurare care vine de la Tine, Doamne. Tu ești ajutorul nostru, Tu ești Învățătorul nostru, Avocatul nostru. Fără Tine nu putem face nimic. Iartă-ne că ne-am întors de la Tine, ne-am întors de la izvorul apelor vii, ne-am întors la puțuri care nu pot ține apă. Iartă-ne, Împărat al Împăraților, o, Doamne, că am creat experiențe și le-am numit Duhul lui Dumnezeu. Tată, când Tu ne-ai dat Duhul Tău, El e disponibil chiar și acum. Mă rog, în Numele lui Isus, să vii. Vino, Duhule Sfinte. Vino, Duhule Sfinte. Vino cu puterea Ta de restaurare.”

Reforma din timpul lui Ilie

 

 

„Dumnezeu încerca să elibereze poporul [Israel] din înşelăciunea lor şi să îi conducă să înţeleagă responsabilitatea faţă de Cel căruia îi datorau viaţa şi toate lucrurile.”—TheReviewandHerald21 august 1913.

Recomandare pentru studiu: Profeţi şi regi, pg. 119-154 (engl.) (ro. cap. 9, „Ilie Tişbitul”, cap. 10, „Glasul unei mustrări aspre”, cap. 11, „Carmel”).

Duminică 13 iulie
1. O CHEMARE LA POCĂINŢĂ ŞI REFORMĂ

a. Ce misiune a încredinţat Dumnezeu lui Ilie când Israel era controlat de preoţii lui Baal şi ai Astarteei? Ce a spus Ahab, regele? 1 Împăraţi 17:1.
Ilie, tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.”(1Imp 17:1).

 

„Solia lui Dumnezeu către Ahab i-a dat Izabelei şi preoţilor ei şi tuturor urmaşilor lui Baal şi ai Astarteei ocazia de a testa puterea dumnezeilor lor, şi, dacă era posibil, să dovedească falsitatea cuvântului lui Ilie.”—Profeţi şi regi, pg. 124 (engl.) (ro. cap. 9, „Ilie Tişbitul”).

bCând Dumnezeu încerca să îi vorbească regeluiconducătorilor şi poporului prin judecăţichemând la pocăinţă şi reformă, cum au încercat preoţii păgâni să menţină naţiunea în înşelăciune?

„Poporul a fost îndemnat de conducătorii săi să aibă încredere în puterea lui Baal şi să dea la o parte ca vorbe zadarnice profeţia lui Ilie. Preoţii au insistat că prin puterea lui Baal cădea ploaia.”—Idem., pg. 123.

Luni 14 iulie
2. UN MIROS DE VIAŢĂ SAU DE MOARTE

aCând s-au întâlnit faţă în faţă, cu ce întrebare a încercat regele să îl mustre pe Ilie? 1 Împăraţi 18:17. La ce trebuie să se aştepte mesagerul lui Dumnezeu din partea acelora care refuză să primească adevărul?
Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: „Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?”(1Imp 18:17).

„Profeţii lui Dumnezeu au fost urâţi de Israelul apostat pentru că prin ei erau aduse la lumină păcatele lor ascunse. Ahab l-a privit pe Ilie ca vrăjmaş al său pentru că profetul era credincios în mustrarea fărădelegilor ascunse ale regelui. La fel şi astăzi servul lui Hristos, mustrătorul păcatului, întâmpină batjocuri şi respingeri.”—Hristos, lumina lumii, pg. 587 (engl.) (ro. cap. 64, „Un popor blestemat”).
„Când oamenii văd că nu îşi pot menţine poziţia prin Scripturi, mulţi hotărăsc să o menţină cu orice risc şi, cu un spirit maliţios, ei atacă violent caracterul şi motivele celor care stau în apărarea adevărului nepopular.
Este aceeaşi politică urmată în toate secolele. Ilie a fost declarat un tulburător în Israel, Ieremia un trădător, Pavel ca unul care mânjeşte templul. De atunci până astăzi, cei care au vrut să fie loiali adevărului au fost denunţaţi ca răzvrătiţi, eretici sau schismatici.”—Marea luptă, pg. 458, 459 (engl.) (ro. cap. 26, „O lucrare de reformă”).

b. La ce ne putem aştepta de la marea majoritate, chiar când le este prezentat adevărul? Isaia 59:14, 15; 2 Timotei 3:10-12. Cum trebuie să ne afecteze aceasta?
şi astfel izbăvirea s-a întors înapoi, şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte, şi neprihănirea nu poate să se apropie. 15 Adevărul s-a făcut nevăzut, şi cel ce se depărtează de rău este jefuit. Domnul vede cu privirea mânioasă că nu mai este nicio neprihănire.(Isa 59:14-15).

Tu însă ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, 11 prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate. 12 De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.(2Tim 3:10-12).

„Mulţimile, care sunt necredincioase pentru a accepta cuvântul sigur al profeţiei, vor primi cu o credulitate neîntrebătoare acuzaţiile împotriva acelora care îndrăznesc să mustre păcatele la modă. Acest spirit va creşte din ce în ce mai mult…
Având în vedere acest fapt, care este datoria mesagerului adevărului? Să concluzioneze el că adevărul nu ar trebui prezentat, întrucât adesea singurul său efect este de a-i stârni pe oameni să ocolească sau să se împotrivească cerinţelor sale? Nu; el nu are niciun motiv în plus să reţină mărturia cuvântului lui Dumnezeu pentru că stârneşte opoziţie, decât au avut Reformatorii timpurii…
Marele obstacol aflat atât în calea acceptării cât şi a răspândirii adevărului este faptul că aceasta implică inconvenienţe şi batjocură… Însă aceasta nu îi împiedică pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos. Ei nu aşteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinşi de datoria lor, ei acceptă în mod deliberat crucea.”—Idem.pg. 459, 460 (engl.) (ro. cap. 26, „O lucrare de reformă”).

Marţi 15 iulie
3. PERICOLUL PREDICILOR BLÂNDE

a. Când regele Ahab l-a acuzat pe Ilie că e tulburătorul lui Israel, cum a răspuns profetul? 1 Împăraţi 18:18.
18 Ilie a răspuns: „Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali.(1Imp 18:18).

„Stând în inocenţă conştientă înaintea lui Ahab, Ilie nu face nicio încercare de a se scuza sau de a-l flata pe rege. Nici nu încearcă să ocolească mânia regelui prin vestea bună că seceta aproape a trecut. El nu are de oferit nici o scuză. Indignat şi gelos pentru onoarea lui Dumnezeu, el aruncă imputa înapoi asupra lui Ahab.”—Profeţi şi regi, pg. 140 (engl.) (ro. cap. 10, „Glasul unei mustrări aspre”).

b. De ce fel de predici este nevoie în chemarea la pocăinţă şi reformă? Isaia 58:1. Ce este greşit la predicile blânde?
Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei!(Isa 58:1).

„Predicile blânde prezentate atât de des nu fac nicio impresie durabilă; trâmbiţa nu dă un sunet clar. Oamenii nu sunt tăiaţi până în inimă de cuvintele simple, ascuţite ale cuvântului lui Dumnezeu.”—Idem.
„Acei predicatori care mulţumesc pe oameni, care strigă: ’Pace, pace’, când Dumnezeu nu a declarat pace, ar face bine să îşi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerându-i iertare pentru lipsa lor de sinceritate şi pentru lipsa lor de curaj moral. Nu din dragoste pentru semeni îndulcesc ei mesajul încredinţat lor, ci pentru că sunt îngăduitori de sine şi iubitori de plăceri…
Dumnezeu cheamă oameni ca Ilie, Natan şi Ioan Botezătorul, oameni care vor da mesajul Său cu credincioşie, indiferent de consecinţe; oameni care vor rosti adevărul cu curaj, chiar dacă aceasta ar cere sacrificarea a tot ce au ei.”—Ibid, pg. 141, 142 (engl.) (ro. cap. 10, „Glasul unei mustrări aspre”).

c. Când va fi repetată împotriva servilor lui Dumnezeu acuzaţia lui Ahab? Apocalipsa 13:15-17.
15 I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. 16 Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, 17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.(Apoc 13:15-17).

„Când mânia poporului va fi stârnită de acuzaţii false, ei vor urma un curs faţă de ambasadorii lui Dumnezeu, care e foarte asemănător cu cel pe care l-a urmat Israelul apostaziat faţă de Ilie.”—Marealuptă, pg. 590 (engl.) (ro. cap. 36, „Conflictul care ne stă înainte”).

Miercuri 16 iulie
4. O CONTROVERSĂ ÎNTRE DOUĂ PUTERI

a. După ce l-a mustrat pe Ahab, ce a cerut Ilie? 1 Împăraţi 18:19, 20.
Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal şi pe cei patru sute de proroci ai Astarteii, care mănâncă la masa Izabelei.” 20 Ahab a trimis soli la toţi copiii lui Israel şi a strâns pe proroci la muntele Carmel.(1Imp 18:19-20).

„[1 Împăraţi 18:19 citat] Porunca a fost dată de unul care părea să stea în chiar prezenţa lui Iehova; şi Ahab a ascultat imediat, ca şi când profetul era monarh, iar regele un supus. Soli repezi au fost trimişi în întreaga împărăţie cu somaţia de a-l întâlni pe Ilie şi profeţii lui Baal şi ai Astarteei.”—Profeţi şi regi, pg. 143 (engl.) (ro. cap. 11, „Carmel”).

b. Ce provocare a pus Ilie înaintea poporului? 1 Împăraţi 18:21 (prima parte).
(engl. „Cât timp şovăiţi între două păreri?”)
Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele?(1Imp 18:21 pp).

„Faţă în faţă cu regele Ahab şi cu profeţii falşi, şi înconjuraţi de oastea adunată a lui Israel, Ilie stă în picioare, singurul care a venit să apere onoarea lui Iehova. El, asupra căruia întreaga împărăţie a aruncat toată greutatea blestemelor, era acum înaintea lor, în aparenţă fără apărare, în prezenţa monarhului lui Israel, a proorocilor lui Baal, a bărbaţilor de război şi a mulţimii din jur. Însă Ilie nu este singur. Deasupra lui şi în jurul lui sunt oştirile protectoare ale cerului, îngerii care excelează în putere.”—Idem., pg.
147 (engl.) (ro. cap. 11, „Carmel”).

c. Ce răspuns a primit Ilie de la mulţimea adunată? 1 Împăraţi 18:21 (partea a doua).
Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.(1Imp 18:21 up).

„Domnul urăşte indiferenţa şi lipsa de loialitate într-un timp de criză în lucrarea Sa. Întregul univers priveşte cu un interes de neexprimat la scenele de încheiere a marii controverse dintre bine şi rău. Poporul lui Dumnezeu se apropie de graniţele lumii veşnice; ce poate fi de o importanţă mai mare pentru ei decât să fie loiali Dumnezeului cerului? Şi prin toate secolele, Dumnezeu a avut eroi morali şi El îi are şi acum—cei care, ca Iosif, Ilie şi Daniel, nu se ruşinează să se declare poporul Său deosebit.”—Idem., pg. 148 (engl.) (ro. cap. 11, „Carmel”).

Joi 17 iulie
5. PROTECŢIA TEMPORARĂ A LUI ISRAEL

a. Când Ilie a propus, în confruntarea care stătea în faţă: „Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu,” ce a spus poporul? 1 Împăraţi 18:22-24.
Şi Ilie a zis poporului: „Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. 23 Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc şi-l voi pune pe lemne, fără să pun foc. 24 Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns şi a zis: „Bine!”(1Imp 18:22-24).

bDupă ce poporul a văzut că preoţii idolatri erau înşelătorice a făcut Ilie? 1 Împăraţi 18:30-34. Şi apoi, ce s-a întâmplat când el s-a rugat Domnului să Se descopere? 1 Împăraţi 18:36-38.
Ilie a zis atunci întregului popor: „Apropiaţi-vă de mine!” Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat. 31 A luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: „Israel îţi va fi numele” 32 şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămânţă. 33 A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi şi l-a pus pe lemne. Apoi a zis: „Umpleţi patru vedre cu apă şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.” Şi au făcut aşa. 34 Apoi a zis: „Mai faceţi lucrul acesta o dată.” Şi l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: „Mai faceţi-l şi a treia oară.” Şi l-au făcut şi a treia oară. (1Imp 18:30-34).
În clipa când se aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. 37 Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!” 38 Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ.(1Imp 18:36-38).

cLa încheierea confruntăriicând poporul a văzut focul din cer consumând jertfa şi apace au făcut şi ce au spus ei despre adevăratul şi singurul Dumnezeu1 Împăraţi 18:39. Ce poruncă a dat Ilie referitor la învăţătorii falşi? 1 Împăraţi 18:40.
Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!”(1Imp 18:39).
„Puneţi mâna pe prorocii lui Baal”, le-a zis Ilie, „niciunul să nu scape!” Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la pârâul Chison şi i-a înjunghiat acolo.(1Imp 18:40).

„Preoţii lui Baal… au dorit să rămână în continuare profeţi ai lui Baal. Astfel ei s-au dovedit gata de distrugere. Pentru ca Israelul pocăit să fie protejat de momelile celor care i-au învăţat să se închine lui Baal, Ilie primeşte de la Dumnezeu porunca să îi distrugă pe aceşti învăţători falşi.”— Profeţi şi regi, pg. 153, 154 (engl.) (ro. cap. 11, „Carmel”).

 

MISIUNEA PROROCULUI ILIE

Prorocul Ilie este chemat de Dumnezeu spre a îndeplini o misiune sfântă, iar ceea ce el comunică nu sunt cuvintele sale, ci descoperirea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Ilie simte că este ridicat cu duhul la o stare superioară, care nu este comună oamenilor şi la care nu poate ajunge orice om, ci numai cei chemaţi în mod special de Dumnezeu.
Iată, în această misiune, Ilie vine cu foc şi apă. De ce l-a ales Dumnezeu pe Ilie pentru această misiune? Deoarece nu avea nici smerenie, nici bunătate, nici blândeţe, trăsături esenţiale pentru un lider spiritual. Cunoaştem din Biblie faptul că Ilie era un om dur, dintr-o bucată, foarte categoric. Ilie nu era un om al compromisului. Dumnezeu l-a ales pe Ilie pentru această misiune. pentru că avea credinţă puternică şi îl iubea (din tot sufletul, din toată inima, cu toată puterea fiinţei lui) necondiţionat pe Dumnezeu, pentru că respecta cu stricteţe Legea,. pentru că avea vocaţia unui erou civilizator şi pentru că era un înflăcărat al credinţei, al Domnului Dumnezeului lui Israel.
Prorocul Ilie s-a dovedit un adevărat ostaş al lui Dumnezeu, care primeşte o misiune specială. El primeşte misiunea de a scoate de la întuneric la lumină poporul aflat sub stăpânirea regelui Ahab şi a împărătesei Izabela, închinători ai zeului Baal. Mai mult, Ilie are misiunea de a-L face cunoscut pe unicul şi adevăratul Dumnezeu şi de a fi antemergător al Domnului Iisus Hristos. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, Ilie primeşte o autoritate solară şi meteorologică de la Dumnezeu prin care leagă şi dezleagă ploile, provoacă tunete, trăsnete şi fulgere, ploi torenţiale, incendii, hotărăşte unde şi când să bată grindina etc.
Ca orice soldat adevărat, Ilie, un munte de credinţă, primeşte misiunea de la Dumnezeu, îşi însuşeşte misiunea, trage concluziile necesare, trece prin toate elementele deciziei şi în cele din urmă la executarea misiunii. Datorită faptului că avem de-a face cu o misiune divină, Ilie se vede nevoit să încheie un legământ cu Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău”. (III Regi 18, 36)
Dorinţa sinceră, dar şi arzătoare a lui Ilie ca poporul căruia îi aparţinea să nu piardă dreapta credinţă îl face pe acesta mai dârz, mai înflăcărat, mai determinat. Într-adevăr, cu toate că prorocul Ilie era categoric în multe privinţe, totuşi, el împărtăşea o părere de rău şi o dragoste sinceră pentru semenii săi, pentru situaţia în care se afla. Ilie îi mustra aspru pe cei ce încălcau Legea, arătându-le ceea ce trebuie să facă pentru a urma credinţa adevărată, şi nu închinarea la Baal şi la Aşera. Era un om dintr-o bucată, nu accepta jumătăţi de măsură sau de adevăruri, pentru el viaţa era în două culori: alb sau negru. În Ilie, sihastrul, profetul şi eroul biblic şi-au dat mâna pentru îndeplinirea unei misiuni divine. Avem de-a face cu un personaj complex, mistic, istoric, dar şi cu un exerciţiu de virtuozitate, care merge însă foarte departe, până la esenţa lucrurilor, chiar până la planul istoriei mântuirii neamului omenesc.
Prorocul Ilie, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, a mers la Ahab şi l-a mustrat pentru rătăcire, căci, părăsind pe Dumnezeul lui Israel, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare. Şi văzând pe împărat că nu-i asculta sfaturile lui, Sfântul Proroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsindu-i pe potriv­nicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis:”Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele”. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul prorocului, s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nicio picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului i-au urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind, a venit mânia lui Dumnezeu asupra tuturor, precum şi mai înainte pentru David singur care greşise, se primejduia toată împărăţia. Iar proro­cul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se înţelepţească Ahab, împăratul lui Israel şi, cunoscându-şi rătăcirea, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite cu el să le întoarcă la calea cea dreaptă. După ce cu rugăciune „închide cerul” trei ani şi jumătate, foamea şi seceta provocând dezastre în întreaga ţară, cheamă poporul şi pe rege pe Muntele Carmel, cu propunerea ca ei toţi să aducă jertfă lui Baal, prin preoţii şi profeţii lui, iar el, Ilie, să aducă singur jertfă adevăratului Dumnezeu, propunând ca Dumnezeu să trimită foc din cer peste jertfa cea adevărată.
Iar când s-a făcut amiază, Ilie, prorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: “Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum poate are altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi!”. Iar prorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la vărsarea sângelui lor.
Apoi, trecând amiaza şi slujitorii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi, căci a sosit vremea jertfei mele. Iar prorocii lui Baal au încetat şi Ilie a zis către popoare: Apropiaţi-vă de mine! Şi toate popoarele s-au apropiat de dânsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi le-a zis: „Turnaţi al doilea rând!” Şi au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnaţi al treilea rând!” Şi au turnat. Şi a străbătut apa împrejurul altarului şi groapa s-a umplut cu apă.
Fireşte, Dumnezeu ascultă pe adevăratul slujitor al Său şi trimite foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. „Şi pe când grăbea el, cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare. Iar Ahab, suindu-se în căruţă, s-a dus la Izreel” (III Regi 18, 45). Drept urmare a acestui fapt, Ilie îi înjunghie pe cei opt sute cincizeci de preoţi idoleşti la râul Chişon, restabilind închinarea cuvenită adevăratului Dumnezeu, după care se roagă şi îi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu se ţine de promisiune. Dar regele Ahab, deşi se căieşte o vreme, se întoarce din nou la răutăţile sale, îndemnat fiind mai ales de soţia sa Izabela, căutând să-l omoare pe omul lui Dumnezeu, prorocul Ilie. Atunci, plin de duhul şi puterea lui Dumnezeu, Ilie profeţeşte: „câinii vor linge sângele tău şi tot ei vor mânca pe Izabela”, fapt care s-a împlinit întocmai. Această întâmplare arată limpede că răul din lume nu este fără de sfârşit, iar slujitorii lui vor avea soarta lui Ahab, dacă nu aici, atunci în veşnicie.
Iar Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns şi, lepădând hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Şi atât a putut de mult acea puţină pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă asupra casei lui a mutat-o după moartea sa, pentru că Domnul a zis către prorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta nu voi aduce rele asupra casei sale în zilele lui, ci în zilele fiului lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi a fost ucis în război. Şi l-au adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care a curs pe roate l-au lins câinii, după cuvântul prorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele prorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.
Prin misiunea lui, Ilie ne-a arătat că una dintre datoriile creştinului este aceea de a spune semenilor despre credinţa lui, despre experienţa vieţii creştine, despre cât de mult bine i-a făcut lui Dumnezeu, să-L mărturisească pe Dumnezeul cel viu. Se ştie dintru începuturile iudaismului că cea mai eficientă metodă de mărturisire a părtăşiei cu Dumnezeu este relatarea sinceră din experienţele personale religioase, cu referire asupra modului cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ta. Dumnezeu este totul şi dacă îl ai pe El în viaţa ta de zi cu zi, primeşti toate binecuvântările. Odată cu primirea Duhului Sfânt eşti binecuvântat cu har, pricepere şi înţelepciune. Având credinţa în inimă şi crucea în mână, cu binecuvântarea duhovnicului, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, poţi propăvădui credinţa creştină cu puterea lui Ilie, lăsată ucenicilor şi urmaşilor acestora. Să-L propăvăduim pe Dumnezeu, mai întâi, prin viaţa noastră, prin trăirea noastră duhovnicească. Cu prorocul Ilie, noi, oamenii, putem păşi în veşnicie. Amin.
Să nu uităm de faptul că Dumnezeu ştie de noi, indiferent în ce situaţie ne-am afla: şi atunci când suntem pe vârf de munte, în plină glorie, dar şi atunci când ne găsim pe fundul prăpastiei, în plină disperare.
„Cel ce a fost înger în trup, temeiul prorocilor, al doilea Înaintemergător al veniri lui Hristos, Ilie Măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, goneşte bolile şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri”. (Troparul Sfântului Ilie)
Stefan Popa

Gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire

 R. K. Campbell

Dorinţa noastră este de a prezenta clar, după Scripturi, felul după Dumnezeu de a exercita o slujbă în Adunare, pentru ca să fie bine pus în evidenţă felul divin de a se achita de o slujbă pentru Hristos în contrast cu felul de a lucra al omului. Unii vor spune poate: „Cum este posibil? Cum pot fi conduse strângeri sau slujbe fără ca cineva să aibă această sarcină?” Un studiu atent al Noului Testament va răspunde la aceste întrebări şi la orice altă întrebare care s-ar putea pune.

Luca 22: 7-13

Să citim acest pasaj şi să notăm câteva puncte care ne sunt prezentate ca model. Când Domnul le spune lui Petru şi Ioan să meargă să pregătească paştele, ei au întrebat: „Unde vrei să pregătim?” (v. 9). La fel, noi putem pune de asemenea întrebarea: Unde vom merge pentru a ne închina? Domnul le spusese atunci să meargă în cetate şi să urmeze un om ducând un urcior cu apă, care va veni în întâmpinarea lor. Acest om poate într-adevăr reprezenta pentru noi Duhul Sfânt şi urciorul de apă, Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să avem ca şi călăuze Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Petru şi Ioan trebuiau deci să-l urmeze pe om în casa unde intra şi să spună stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: Unde este camera de oaspeţi, în care să mănânc paştele cu ucenicii Mei?” (v. 11). Domnul le spune apoi că li se va atăta o cameră mare aşternută, unde vor pregăti paştele (v. 12). Au mers deci şi au găsit totul după cum le spusese El; şi au mâncat paştele cu Domnul în acea camreă; tot acolo noua poruncă pentru Biserică, cina Domnului, a fost instituită ca urmare a mesei pascale.

Totul este aici plin de învăţătură pentru noi. Domnul Se alătură ucenicilor Săi şi a sărbătorit paştele într-o cameră de sus şi deoparte. La fel şi astăzi, locul unde Domnul Se întâlneşte cu ai Săi este un loc deoparte, deoparte de tot ce Îl întristează şi Îl dezonorează în creştinătate, cum arată 2. Timotei 2:21 . Era de asemenea o cameră de sus mare. La fel, Adunarea Dumnezeului Celui viu, în mijlocul căruia era prezent Domnul, trebuie să se adune într-o atmosferă cerească ca trup al lui Hristos, şi să facă aceasta cu o inimă largă care primeşte toate mădularele acestui trup dorind să vină ca atare în sinceritate, curăţie şi adevăr. Când creştinii se adună astfel în dependenţă simplă de Domnul, în jurul Lui care este centrul lor şi conducătorul lor, El Se va îngriji de tot ce este necesar pentru ca o mărturie să fie făcută în Numele Lui. Cel care este în mijlocul lor este Capul Adunării şi a dat daruri oamenilor pentru lucrarea de slujire – am examinat aceasta în detaliu în capitolul precedent despre daruri şi slujire. El Se prezintă adunării din Filadelfia ca Cel care are cheia lui David pentru a deschide şi a închide (Apocalipsa 3:7 ). El are de asemenea cheia comorii şi resurselor lui Dumnezeu, şi poate răspândi bogăţiile Lui abundente peste poporul Său care aşteaptă la El prin simpla credinţă.

Hristos are grijă

Domnul dă alor Săi daruri pentru slujire (Efeseni 4:11-16 ) şi acolo unde ei sunt dependenţi de Duhul Sfânt şi Îl lasă liber să lucreze, El va ridica, va stimula şi va folosi darurile care sunt în fiecare adunare locală pentru zidirea şi îngrijirea crednicioşilor şi pentru predicarea Evangheliei celor neconvertiţi. Nicio nevoie de a angaja un predicator. Pretutindeni unde credincioşii se adună în jurul Domnului, El a talanţi/talente şi a calificat pe unii pentru slujire. Se poate ca această slujire să fie exercitată în toată simplitatea şi cu slăbiciune, dar vine de la Domnul; şi cinci cuvinte spuse în Duhul preţuiesc mai mult decât zece mii într-o limbă necunoscută, sau rostite cu elocvenţa omenească şi nu prin Duhul (1. Corinteni 2:1-4 14:19 ).

Darurile Duhului sunt diverse, şi fiecare credincios are unul de un fel sau altul, şi are un rol de ămplinit ca mădular al trupului lui Hristos. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ). Aceste daruri trebuie poate să fie deosebite, însufleţite şi dezvoltate prin folosire; dar ele sunt acolo şi sunt date pentru ajutorul şi binecuvântarea tuturor. Când credincioşii se adună numai în Numele Domnului, lăsând Duhului libertatea de a Se sluji de cine vrea El, fiecare credincios este făcut să simtă responsabilitatea lui de a-şi îndeplini rolul pentru menţinerea unei mărturii pentru Domnul; darurile şi capacităţile sunt astfel deosebite, făcute să se exercite şi dezvoltate. În loc de aceasta, când acelaşi om este desemnat pentru a se ocupa de întreaga responsabilitate a slujirii, nu există loc pentru această activitate şi pentru dezvoltare a tuturor darurilor care pot fi în adunare.

Calea trasată de Scriptură pentru poporul lui Dumnezeu este deci de a ne aduna în jurul Lui pur şi simplu ca creştini, în dependenţă de Duhul  Sfânt care Se foloseşte de darurile existente şi care ridică altele. El poate de asemenea trimite în vizită un slujitor al lui Dumnezeu dotat, alegând pe cine  vrea şi când vrea, pentru zidirea sfinţilor, pentru vestirea Evangheliei sau pentru orice ajutor spiritual care poate fi necesar.

Domnul Îşi hrăneşte şi Îşi iubeşte mult Aunarea şi, Cap şi Soţ, îngrijeşte de tot ce poate avea nevoie o adunare locală, dacă aşteptăm la El. Am fost martori de multe ori, şi mulţi au simţit această realitate. Aşa era printre adunările Noului Testament. Credincioşii se strângeau ca atare, zidindu-se unul pe celălalt şi primind pe orice slujitor al Domnului pe care El li-l trimitea. Citiţi cartea Faptelor şi vedeţi dacă nu era aşa.

Învăţătură reciprocă şi îndemn reciproc

Pavel scria adunării din Roma: „Sunt convins, fraţii mei, şi eu însumi cu privire la voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, umpluţi cu toată cunoştinţa, capabili să vă şi îndemnaţi unii pe alţii” (Romani 15:14 ). El dorea de asemenea să le facă parte de vreun dar de har spiritual.

Adunării din Colose îi scria: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:16 ). Ca fraţi în Hristos, erau capabili de aceasta, cum sunt şi astăzi fraţii în Domnul. Deşi se poate să nu fie un dar marcant într-o adunare mică, această slujbă simplă de învăţătură şi de îndemn reciproc, după cum Duhul lui Dumnezeu conduce şi califică, este întotdeauna posibilă pentru creştinii care se adună în toată simplitatea în jurul Domnului pentru a studia Cuvântul Lui.

Marea slăbiciune a Bisericii (apostolul îi avertizase pe coloseni) a fost de a nu se ţine „strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2:19 ). Încheieturile şi legăturile nu sunt mădulare eminente ale trupului, ci ele slujesc şi unesc mădularele, şi astfel există creşterea trupului. Numai dacă se vor ţine strâns de Cap; îşi vor aţinti privirile asupra lui Hristos şi se vor sprijini pe El, vor fi zidiţi creştinii şi se vor aduna pentru binecuvântarea lor. Altminteri binecuvântarea va lipsi; ea va face apel la mijloace omeneşti, după cum ne dăm seama în jurul nostru astăzi.

O persoană nu are toate darurile

Este ceea ce face să reiasă Romani 12:5-8 : „Aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; fie cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie”. Fiecare primeşte un dar diferit şi toate sunt necesare pentru zidirea credincioşilor şi pentru păstrarea mărturiei unei adunări. Fiecare să slujească după darul pe care l-a primit; acesta este gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire în Biserică. Este ceea ce găsim şi sub pana lui Petru: „Fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora” (1. Petru 4:10 ).

Când corintenii se divizau aşezându-se în jurul diverşilor slujitori ai Domnului, alegând pe cel pe care îl preferau în timp ce Domnul li-i dăduse pe toţi acei fraţi dotaţi, fiecare cu un dar diferit, pentru binecuvântarea lor, Pavel le scria: „Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa… toate sunt ale voastre” (1. Corinteni 3:21-22 ). Ar trebui astfel să apreciem slujba tuturor darurilor pe care ni le-a dat Domnul şi nu să alegem numai una pentru a fi „slujba” noastră, în afară de celelalte.

Conducători

Că sunt conducători în Biserică şi în strângerile locale, folosiţi de Dumnezeu pentru a binecuvânta şi a călăuzi poporul Său, Scriptura ne-o afirmă. Fapte 15:22 vorbeşte despre Iuda şi Sila ca „bărbaţi conducători între fraţi”; în Evrei 13:7 avem îndemnul: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri”. Să remarcăm totuşi că aceste pasaje folosesc pluralul şi nu menţionează fraţi desemnaţi oficial drept conducători, ci oameni de care Duhul Sfânt Se foloseşte ca atare. Numai Duhul Sfânt trebuie să fie conducătorul şi trebuie să fie lăsat liber să folosească pe cine vrea.

Deosebire de făcut între strângeri

Vrem să vorbim despre diferenşa care există între strângerile adunării ca atare (închinare şi cina Domnului, rugăciune, sau orice alt scop în vederea căruia se poate strânge adunarea) şi strângerile în cursul cărora slujitorii lui Hristos îşi exercită slujirea sub propria lor responsabilitate (evanghelizare, şcoală duminicală, întâlniri speciale în care fraţii iau cuvântul pentru a învăţa şi a-i zidi pe credincioşi). Acestea din urmă, convocate sau ţinute de persoane cărora Domnul le-a pus pe inimă această slujbă şi care i-a înzestrat pentru aceasta, au un caracter diferit de strângerile adunării şi cad în răspunderea celor care se ocupă de ele. Ele pot fi ţinute de o singură persoană sau de mai  multe lucrând împreună, în timp ce la strângerile pentru închinare, rugăciune şi studierea Cuvântului, sau la strângerile obişnuite pentru slujire, orice frate de care Duhul vrea să Se folosească poate lua parte.

Toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi şi pot să se apropie de sanctuar pentru închinare şi rugăciune; prin urmare, orice frate (femeila sunt îndemnate să tacă în adunare conform 1. Corinteni 14:34 ) poate să-L laude pe Domnul cu voce tare şi să-i conducă astfel pe credincioşi în adorare şi rugăciune. Pavel scrie că cei credincioşi sunt „o preoţie sfântă” ca să aducă „jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” şi de asemenea o „preoţie împărătească” (1. Petru 2: 5,9 ).

Sperăm că aceste rânduri îi vor putea ajuta pe cititorii noştri să înţeleagă mai clar gândul lui Dumnezeu cu privire la slujirea în Biserică. Cineva va întreba poate: „Este aşa ceva practic? Va funcţiona?” Răspundem: „Cu siguranţă. Aceasta a funcţionat în adunările din Noul Testament şi funcţionează şi astăzi şi aduce binecuvântarea în numeroase adunări de pe întreg pământul, acolo unde aceste principii ale Scripturii sunt respectate”.

 

Strângeri pentru slujirea Cuvântului

 R. K. Campbell

După 1. Corinteni 14 , este evident că Biserica apostolică avea ceea ce am putea numi „strângeri libere” pentru zidire, îndemn şi încurajare, adică aveau strângeri unde fiecare, cu restricţiile pe care ni le dă Scriptura, era liber să vorbească pentru zidire, după cum îl călăuzea Duhul lui Dumnezeu. Vedem aceasta clar în versetele următoare: „Dacă cineva vorbeşte … să fie câte doi sau cel mult trei… Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece. Iar dacă i se va face o descoperire altuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unul, pentru ca toţi să înveţe şi să fie încurajaţi” (v. 27-31).

Într-o asemenea strângere, numărul celor care iau cuvântul trebuie să fie limitat la doi sau trei pentru ca gândul să nu hoinărească; cei care participă sunt îndemnaţi ca „toate să fie făcute spre zidire”; „toate să se facă aşa cum se cuvine şi în ordine” (v. 26, 40). O strângere „liberă” este o strângere a adunării unde credincioşii sunt împreună şi aşteaptă la Domnul pentru slujire, fără ca niciun frate să fi presimţit dinainte că va lua cuvântul; ei se bazează pe Domnul ca să-i zidească prin intermediul celui care va vrea El. Mai mulţi pot lua cuvântul pentru a zidi şi a face bine, cum arată versetele precedente. Este foarte important să avem o strângere de acest gen în mod regulat, pentru întărirea şi încurajarea adunării.

Cei care prezintă Cuvântul ar trebui să caute să fie slujitori credincioşi şi înţelepţi care dau celor care alcătuiesc familia lui Dumnezeu „măsura de grâu la timp” (Luca 12:42 ). Domnul caută asemenea oameni şi spune: „Fericit este robul acela pe care, venind, stăpânul lui îl va găsi făcând aşa” (Luca 12:43 ). Nu ajunge să dăm un mesaj în acord cu Scripturile, sau să prezentăm un subiect cu elocvenţă. Domnul ar vrea ca slujba prezentată să fie „hrană la timp” (Matei 24:45 ), cuvânt care vine şi care răspunde nevoilor celor care sunt adunaţi. Aceasta este însemnătatea termenului „a profeţi”, pe care 1. Corinteni 14 îl prezintă ca fiind de cea mai mare importanţă, şi este ceea ce ar trebui să dorim cu înflăcărare (v. 39). Aceasta vrea să spună: a face cunoscut gândul Domnului sau, cum scrie Petru: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte (sau: purtător de cuvinte) ale lui Dumnezeu” (1. Petru 4:11 ). Aceasta înseamnă a face o slujbă vie, în puterea Duhului Sfânt, şi a răspunde la nevoile momentului.

Până aici am luat în considerare diferitele strângeri care sunt în mod esenţial strângeri ale adunării, ca strângerea pentru frângerea pâinii şi închinare, strângerea pentru rugăciune, strângerea pentru citirea şi studierea Bibliei şi strângerea „liberă” pentru slujire. Li se poate da acestor strângeri numele de „strângeri ale adunării”. Găsim în Scriptură expresii precum: „Când voi veniţi împreună în adunare”, „Deci, dacă toată adunarea s-ar strânge într-un loc” (1. Corinteni 11:18 14:23 ), „în adunare” (1. Corinteni 14:28,35 ).

Unii nu consideră strângerea pentru studiu ca o strângere a adunării şi s-ar putea considera că ea are un caracter puţin diferit faţă de alte strângeri ale adunării *.


* Datorită faptului că porţiunea de Scriptură sau subiectul studiat sunt hotărâte dinainte şi că un număr destul de mare de fraţi pot vorbi pe rând. Remarcăm că: – studiul urmărit al unei porţiuni din Scriptură nu pune piedică călăuzirii Duhului pentru a o explica – limitarea imperativă:  „Cel mult trei” se aplică vorbirii în limbi, în timp ce apoi se spune: „Doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece”. Apostolul adaugă: „Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unul pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi” (1. Corinteni 14:27,29,31 ). Nota traducătorului în limba franceză.

Cu toate acestea, pe lângă strângerile adunării, ar trebui să existe alte strângeri între creştini. Cum am menţionat deja în paragraful „Gândul lui Dumnezeu cu privire la slujire” – fraţii care au primit de la Hristos daruri pentru Biserică trebuie să ţină strângeri sub propria lor responsabilitate înaintea Domnului. Aceste strângeri ar trebui să fie în întregime în sarcina celor care sunt calificaţi şi îşi asumă responsabilitatea. Nu trebuie să confundăm aceste strângeri cu strângerile adunării unde toţi sunt liberi să participe după cum sunt conduşi de Duhul Sfânt.

Strângerile pe care Pavel le ţinea la Efes în sinagogă şi în şcoala lui Tiran sunt exemple de strângeri ţinute sub responsabilitatea unui frate. (Fapte 19:8-10 ). Sub acest termen, se pot pune predicarea Evangheliei, şcoala duminicală sau întâlnirile pentru copii, tineri şi adunările speciale pentru învăţătura Cuvântului.

După ce am deosebit astfel strângerile adunării de strângerile conduse de fraţi, vom vedea caracterele acestor strângeri speciale.

Călăuzirea prin Duhul

 H. L. Heijkoop

Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire“ (1. Corinteni 14:26 ).

Aici, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă indicaţii cum trebuie să se desfăşoare strângerile laolaltă, pentru ca Duhul Sfânt să aibă libertatea să lucreze cum vrea El. Cu siguranţă, toţi vor fi de acord că El trebuie să aibă această libertate, dar este o deosebire mare în a fi de acord cu un adevăr şi a-l pune în practică. Atunci se ridică întrebarea: Cum se poate deosebi călăuzirea prin Duhul Sfânt de călăuzirea prin propria voie?

În primul rând trebuie să ne încredem în Domnul! Trebuie să acţionăm cumpătat şi calculat, cu încrederea deplină că, dacă Îl aşteptăm în dependenţă, El ne va conduce. Învăţăm aceasta din practică. Călăuzirea prin Duhul Sfânt poate fi descrisă în felul următor: Ca urmare a ceea ce El a exprimat prin alţii, lucrează în inimile noastre simţăminte de mulţumire, laudă şi adorare, pe care le putem exprima în rugăciune ca şi gură a Adunării; sau ne aminteşte de o cântare sau de un fragment din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu succesiunea de idei care a fost deja prezentată, încât avem libertatea să propunem acea cântare sau să citim cu glas tare acele versete. Desigur, El ne poate folosi deplin numai dacă cunoaştem într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu şi cântările din cartea de cântări.

Există pericolul ca fratele, care propune prima cântare sau rosteşte prima rugăciune, să continue să citească un cuvânt, pentru că ar putea considera propriile sale gânduri ca fiind călăuzirea Duhului Sfânt, sau să armonizeze conştient cântarea, rugăciunea şi textul din Biblie, încât să formeze o unitate, dar aceasta este unitatea sa proprie, şi nu unitatea produsă de Duhul Sfânt.

Din cauza eşecului omenesc, prima cântare sau rugăciunea nu dă întotdeauna linia gândurilor pe care o avea prevăzută Duhul Sfânt pentru acea strângere laolaltă specială. Pe de altă parte, un frate care aduce cu totul alte gânduri, trebuie să fie foarte sigur că Duhul Sfânt vrea aşa.

Dacă ne-am pune cu toţii sub călăuzirea Duhului Sfânt, câtă mulţumire şi laudă s-ar ridica din inimile tuturor celor prezenţi! Atunci am aştepta cu teamă ceea ce El doreşte să propună. Dacă se realizează ceea ce doreşte El, Numele lui Dumnezeu este proslăvit, iar noi suntem binecuvântaţi.

H. L. Heijkoop(din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Cina Domnului

 Christian Briem

Dezbinări

Dacă ne ocupăm cu cealaltă parte a frângerii pâinii, Cina Domnului, importanţa acestui subiect rezultă din osteneala apostolului de a corecta comportarea greşită a credincioşilor din Corint. Apostolul nu intenţionează să redacteze un studiu cu privire la frângerea pâinii. Inspirat de Duhul Sfânt, apostolul foloseşte comportarea greşită a corintenilor ca prilej să le arate cât de incompatibilă era aceasta cu ceea ce ei exprimau duminică de duminică la frângerea pâinii. Participarea lor la masa demonilor i-a prilejuit să vorbească în 1 Corinteni capitolul 10 despre Masa Domnului. Iar în capitolul 11, duhul de partidă care era între corinteni şi neorânduiala cu privire la frângerea pâinii, care rezulta din aceasta, l-au făcut să vorbească despre Cina Domnului.

Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. Mai întâi, aud că atunci când vă strângeţi ca adunare, între voi sunt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi“ (1. Corinteni 11:17-19 ).

Dacă apostolul putea să-i laude cu privire la ceva, atunci el nu pregeta să facă aceasta. Cât de asemănător era el în această privinţă cu Învăţătorul său! El a lăudat, în versetul 2, pe credincioşii din Corint, pentru că au ţinut cu credincioşie învăţăturile apostolului inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Însă când este vorba de strângerile lor laolaltă ca adunare, şi mai ales de strângerile pentru Cina Domnului, el nu putea să-I laude, căci nu se strângeau pentru mai bine, ci pentru mai rău. Ce înseamnă aceasta, vom vedea îndată.

Chiar de la începutul scrisorii sale (capitolul 1:11), el a spus despre certurile care erau între ei, despre care a luat cunoştinţă prin ai Cloei. Acum el vorbeşte despre dezbinările dintre ei, despre care a auzit şi pe care le crede în parte, că sunt adevărate. El cunoştea starea lor firească şi de aceea nu s-a mirat când a auzit despre aceste stări triste între ei. Ce trist şi umilitor este şi cât de des este dezonorat Domnul Isus când cei credincioşi se comportă împotriva adevărului privitor la singurul Trup, când între copiii lui Dumnezeu se găsesc dezbinări! Acestea sunt rezultatele ale unei stări fireşti.

Cuvântul grecesc pentru „dezbinare“ (schisma = ruptură, despărţitură) înseamnă o neînţelegere între credincioşi, o împărţire în interiorul Adunării, dar nu încă o ruptură vizibilă. Cât de des ne-am temut noi de neînţelegeri între copiii lui Dumnezeu! La corinteni, unii ziceau că sunt ai lui Pavel, alţii preferau pe Petru, alţii au făcut chiar din Hristos capul partidei lor. La noi s-ar putea ca aceste grupări să se arate în alte forme, însă totdeauna ele sunt periculoase, sunt totdeauna condamnabile şi conduc, dacă nu sunt judecate, la un necaz mai mare, pe care apostolul îl descrie cu cuvântul partide. „Partidă“ este redarea cuvântului grecesc hairesis, care înseamnă „şcoală“, „părerea şcolii“, „părerea învăţătorului“ şi în Galateni 5:20 este tradus cu „sectă“. Nu înseamnă numai o oarecare formă de încăpăţânare, ci o grupă sau o partidă între credincioşi, care se desparte de ceilalţi ca să urmeze cu precădere propriile ei gânduri şi păreri. „Sectele“ sunt consecinţele triste ale „dezbinărilor“, ele aparţin „faptelor cărnii“ din Galateni 5 . Tit este atenţionat ca după întâia şi a doua mustrare să se depărteze de oamenii sectari, „căci ştim că un astfel de om s-a abătut şi păcătuieşte“ (Tit 3:10-11 ).

Prin „sectă“, nu trebuie să înţelegem învăţătură greşită, aşa cum înţelegem cuvântul actual „erezie“. Poate fi chiar un gând bun pentru alcătuirea unei secte, şi anume când se ţine cu tărie numai la o parte a adevărului şi se trece cu vederea că este şi o altă parte care trebuie să fie luată în considerare. Accentuarea exagerată a unui anumit adevăr, cu ignorarea celorlalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, cât de des a condus la împărţirea în secte şi în cele din urmă la rătăcire! Când o colectivitate nu se mai grupează în jurul Domnului Isus, ci în jurul unui adevăr privilegiat al Cuvântului lui Dumnezeu, oricât de preţios şi important ar putea fi acesta, a devenit deja o sectă şi atunci se vor pierde nu numai celelalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi acel adevăr, care, cu preţul celorlalte, a ocupat o poziţie privilegiată. Mai devreme sau mai târziu se va strecura rătăcirea acolo unde s-a închis uşa pentru adevăr ca întreg.

O! Să fim atenţi la „vulpile mici care strică viile“, la „uriaşii“ fini dintre noi, la grupările în învăţătură, în umblare, în lucrarea Domnului; să fim atenţi la împărţirea în secte! Dumnezeu este cu totul împotrivă.

Cine conduce pe altul la o sectă, „păcătuieşte“ şi este „greşit“. Aceasta nu stă nicidecum în opoziţie cu remarca pe care apostolul o face: „Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca prin aceasta să se arate cei aprobaţi printre voi“.

De ce trebuie să fie partide? Vrea Dumnezeu să apară secte şi dezbinări? Nicidecum! Sunt cu totul altceva decât ce vrea Dumnezeu. „Căci Eu urăsc despărţirea“ (Maleahi 2:16 ), arată un principiu care este mult mai mult decât aplicarea la despărţirea în căsătorie.

Mă văd îndemnat să fac această remarcă, datorită iscusinţei unor interpretatori de a denatura, care afirmă totuşi că textul biblic sprijină feluritele partide şi despărţiri, pentru că ele ar fi de folos credincioşilor şi ar face cunoscut diversitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum a trece cu vederea lucurile! Nu, Dumnezeu în principiu nu le vrea, însă în anumite împrejurări ele trebuie să fie: dacă starea duhovnicească a credincioşilor este aşa de joasă că între ei sunt invidie şi ceartă, încât apostolul trebuie să spună: „Căci voi sunteţi tot carnali“ (capitolul 3:2-3), atunci partidele sunt consecinţe care duc la constrângere, atunci ele sunt necesităţi morale. Căci Domnul poate folosi atunci asemenea aspecte umilitoare spre binele credincioşilor şi spre slava Sa, prin aceea că El descoperă pe cei aprobaţi, adică aceia care nu se fac una cu aceste partide şi cu răul care a pricinuit aceste partide. O cină proprie corintenii se adunau împreună „spre mai rău“, strângerea lor pentru frângerea pâinii nu conducea spre cele bune, la glorificarea lui Dumnezeu, ci la descoperirea dezbinărilor prezente. Prilejul exterior pentru aceasta era faptul că acolo credincioşii luau Cina Domnului ca o cină obişnuită sau ca o aşa numită cină de dragoste (greceşte agape = dragoste). Aceasta nu era principial, fals în sine, Însuşi Domnul Isus a instituit Cina în timpul unei alte cine, aceea de Paşti. Se pare că şi primii creştini din Ierusalim aveau aceeaşi practică.

La început ei au fost foarte pătrunşi de cunoştinţa fericită că aparţin unei familii, care constituia familia lui Dumnezeu – ah, dacă şi noi astăzi am fi mai conştienţi de aceasta! – şi aceasta se vedea şi în viaţa lor socială, că ei nu găseau nici o greutate ca să ia Cina ca o masă obişnuită. Aşa citim: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie (sau simplitate) de inimă“ (Faptele Apostolilor 2:46 ).

Aceasta au avut-o înainte şi credincioşii din Corint, când au legat Cina Domnului cu o masă obişnuită, ca astfel să adâncească dragostea unul faţă de altul. Însă cu toate că pentru aceasta ei se strângeau într-un loc, s-a răspândit printre ei un abuz cu privire la Cina Domnului, pentru care apostolul era nevoit acum să-I mustre:

Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu puteţi să mâncaţi Cina Domnului, fiindcă atunci când mâncaţi, fiecare ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând,  iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi daţi de ruşine pe cei care n-au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud“ (1. Corinteni 11:20-22 ).

Ce uşor poate aluneca în rău ceea ce este bun, când lipseşte vegherea! Ceea ce trebuia să fie o expresie a dragostei dumnezeieşti între ei, s-a degradat într-o manifestare a diferenţelor sociale! Cei bogaţi dintre ei, care probabil veneau pentru mâncare, mâncau singuri şi făceau să se ruşineze cei ce nu aveau nimic. Desigur, şi obiceiurile aveau un rol în aceasta. Erau ei obişnuiţi în sărbătorile lor idoleşti de odinioară să se imbete? În mod normal, aceasta putea să fie aşa.

Pe neobservate ei au căzut iarăşi în aceste obiceiuri vechi – un aspect care ni se poate întâmpla şi nouă – şi la mâncarea Cinei erau beţi, nu prin ceea ce beau din paharul acela, ci din vinul mesei obişnuite, care avea loc împreună cu Cina Domnului. Nu, aceasta nu mai era mâncarea Cinei Domnului! Era o umilire a săracilor dintre ei, o dispreţuire a Adunării lui Dumnezeu.

Ca primă consecinţă a acestui fapt, apostolul scrie că, începând de acum încolo, Cina Domnului nu mai trebuia luată în legătură cu o altă masă sau sărbătoare: „Nu aveţi voi case, unde să mâncaţi şi să beţi?“ Dacă erau flămânzi, trebuia să mănânce acasă şi acolo să-şi potolească foamea (versetul 34), şi nu trebuia să coboare Cina Domnului pe treapta de jos a sărbătorilor omeneşti.

Probabil că acum unul sau altul dintre cititorii mei constată uşurat că astăzi nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva; şi este adevărat că noi nu mai avem acest pericol, de a amesteca Cina Domnului cu alte mese. Însă nu este pericolul permanent de a face din Cina Domnului „propria masă“, prin aceea că noi facem din aceasta ceea ce ne place? Nu este frapant că apostolul aşază Cina Domnului în contrast cu propria masă? De am fi mai atenţi că este masa Domnului, aşa cum ne amintim dintr-un capitol anterior! Nu a dispreţuit creştinătatea o parte din drepturile Domnului şi a schimbat Cina Sa prin prescripţii şi înflorituri omeneşti, că abia se mai poate recunoaşte? S-a ajuns ca omul să fie domnul Cinei! Cel puţin aşa îşi revendică el deseori dreptul. Nu, aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului!

Este mâncarea Cinei Domnului, când se ia spre iertarea păcatelor? Când iau parte la aceasta oameni păcătoşi, nenăscuţi din nou? Când se face din aceasta o liturghie, un sacrament, o sărbătoare muzicală, o întâlnire ecumenică şi altceva asemănător? Desigur, pot lua parte oameni evlavioşi, temători de Dumnezeu, care caută să facă aceasta în amintirea Mântuitorului lor, însă aceasta nu este Cina Domnului. Nu este deloc o problemă pur personală. Este răspândit în protestantism gândul că Cina Domnului este o problemă pur personală, pentru că este scris: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (citeşte în 1. Corinteni 11:28 ). Fără îndoială, gândul părtăşiei este legat mai mult de Masa Domnului, iar Cina Domnului este mai mult înfăţişarea responsabilităţii personale. Cu toate acestea, participarea la Cina Domnului nu este numai o problemă pur personală, căci eu nu mănânc singur. Aceasta o lămureşte clar apostolul Pavel, prin aceea că arată o a doua rătăcire căreia corintenii îi erau expuşi: „Fiecare“, spune el, „când mănâncă ia înainte propria sa cină“. „Fiecare“ înseamnă că ei făceau din Cina Domnului o problemă strict personală; ei uitau că mădularele sunt legate unele cu altele. Comportarea lor practică, lipsită de dragoste, dădea la iveală acest lucru. Să învăţăm din aceasta: când luăm parte la Cina Domnului şi o facem fără a avea în inimă gândul că suntem un trup în Hristos, atunci nu suntem pe linia Cuvântului lui Dumnezeu, nu suntem pe linia Domnului. Nu se poate ca fiecare să mănânce pentru sine Cina Domnului, despărţit de ceilalţi, care aparţin de asemenea Trupului lui Hristos. Dacă o facem totuşi, atunci aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului. Vom auzi totodată cuvintele apostolului, pe care el le foloseşte în versetul 26: „Căci ori de câte ori tu mănânci din pâinea aceasta …, tu vesteşti moartea Domnului“? Nu, el ne aminteşte cuvintele Domnului, pe care El le-a folosit la instituirea Cinei Sale şi pe care le-a rostit înaintea lor de mai multe ori: „Să faceţi (voi) aceasta în amintirea Mea“. „Ori de câte ori beţi (voi), să faceţi (voi) spre amintirea Mea“ (versetele 24 şi 25). Şi apoi apostolul adaugă adevărul cel nou în versetul 26: „Căci ori de câte ori mâncaţi (voi) această pâine şi beţi din pahar, vestiţi (voi) moartea Domnului“. Este o comportare comună a Adunării. Eu nu pot lua parte la aceasta în chip izolat, nu mă pot dezice de responsabilitatea pe care o aduce cu sine părtăşia.

Primit de la Domnul

În adunările locale din Corint domnea dezordinea. Cum o întâmpină apostolul? Prin aceea că renunţă la prescripţiile severe? Sau spunând: „faceţi aceasta numai o dată pe an“? Ah, el face ceva mult mai frumos: se referă la origine, la ceea ce el a primit de la Domnul. Aceasta este modalitatea lui Dumnezeu – să arate ceea ce era la început. Devierea noastră de la ordinea lui Dumnezeu se va recunoaşte mai bine când ne vom compara cu începutul. Aceasta ar putea fi dureros şi umilitor pentru noi, dar este singurul drum spre reabilitare, fie că este vorba de drumul nostru personal sau de drumul nostru comun al credinţei. „Căci am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: »Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea « “ (versetele 23 şi 24).

Nu cu privire la botezul creştin a primit apostolul descoperire; căci botezul este un aspect al împărăţiei, şi el nu a fost trimis să boteze (1. Corinteni 1:17 ), ci ca slujitor al Adunării (Coloseni 1:24 ). Însă cu privire la instituirea Cinei Domnului, el a primit din partea Domnului slăvit o descoperire deosebită. Aşa de important era pentru Domnul Isus acest lucru, încât El nu l-a lăsat să fie învăţat prin alţi apostoli.

Însă ceea ce a primit de la Domnul, apostolul le-a redat cu exactitate. De aceea ei ştiau. Ei nu puteau spune: „Aceasta o auzim pentru prima dată“. Şi ce s-a văzut din cuvintele sale inspirate de Dumnezeu? Că descoperirea care i-a fost făcută era în concordanţă deplină cu relatările evangheliştilor cu privire la instituirea Cinei Domnului. Cum putea să fie altfel, când atât unul cât şi celălalt vorbeau de la Dumnezeu! Pentru aceasta ei nu au avut nevoie de nici o conferinţă, nici de o punere de acord între ei. Cât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu! Şi apostolul Pavel aminteşte exact aceeaşi succesiune ca şi evangheliştii, ca prilej de aducere aminte. Ca şi ei, el spune: El a luat pâine – El a mulţumit- El a frânt-o.

Aşa a primit el însuşi de la Domnul, aşa le-a comunicat şi lor. În mod remarcabil, nici măcar cel mai neînsemnat lucru apostolul nu-l schimbă faţă de ordinea instituită iniţial de Domnul; el nu adaugă nimic la aceasta şi nu lasă nimic la o parte! Faptul că Pavel vrea să corecteze comportarea greşită a corintenilor în practicarea Cinei Domnului, aceasta merită să reţină întreaga noastră atenţie. Nu trebuie şi noi să rămânem, simplu, la această succesiune şi la ordinea pe care Domnul Isus a aşezat-o la început şi pe care El, Cel slăvit, a confirmat-o prin apostolul Său? În mod sigur, acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face în această privinţă. Orice ordine stabilită de oameni este numai dezordine în ochii lui Dumnezeu. Apostolul a primit de la Domnul descoperirea cu privire la Cina Domnului. În capitolul anterior am arătat deja cât de des se întâlneşte titlul Domn în această scurtă secţiune. Este vorba de responsabilitatea noastră personală la mâncarea Cinei Domnului. În capitolul 10 al scrisorii noastre, în legătură cu Masa Domnului stăteau în prim plan mai mult relaţiile noastre exterioare; în capitolul 11, în legătură cu Cina Domnului este redat modul în care mâncăm din aceasta, gândul principal al învăţăturii apostolului.

În context, cuvintele „luaţi, mâncaţi“ şi „beţi toţi din el“ sunt date la o parte în relatarea apostolului. Privirea nu este îndreptată spre privilegiu, ci spre responsabilitate, ceea ce înseamnă că aici era misiunea divină, clară, a apostolului. De aceea el spune simplu: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi“ şi astfel îndreaptă atenţia lor şi a noastră asupra a ceea ce simbolizează pâinea. Tot aşa şi pentru pahar. Nu trebuiau corintenii când au citit aceste cuvinte, să se umple de un sentiment de adâncă ruşinare? Cât se potrivea comportarea lor nedemnă în timpul Cinei, cu înţelesul acestui simbol solemn?

Vestirea morţii Domnului

S-au gândit ei vreodată că atunci când mâncau din pâine şi când beau din pahar, vesteau moartea Domnului? „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El“ (versetul 26). Moartea Domnului – ce expresie copleşitoare, serioasă! Domnul Isus, Căruia I se cuvine cea mai mare cinste, a murit pentru ei! Este posibil să nu rămâi impresionat în faţa semnelor morţii Sale sau să te atingi de ele cu mâinile murdare? Ce I-a pricinuit moartea? Păcatele lor. Atunci ei nu puteau şi nu trebuiau să aducă păcatele nejudecate în prezenţa morţii Sale, moarte pe care o considerau mijlocul prin care păcatele lor au fost luate de la ei. Moartea Sa era expresia şi dovada cea mai puternică a sfinţeniei lui Dumnezeu. Însă nenorocitul „eu“ este ultimul care trebuie să fie exprimat la Cina Domnului!

Toate acestea sunt astăzi pentru noi de o deosebită importanţă. Desigur, faptul de a ne îmbăta la Cina Domnului, nu este pericolul care ne ameninţă. Însă cât de uşor putem aduce păcate nejudecate în prezenţa Aceluia a Cărui moarte o vestim! Cât de uşor putem lua Cina Domnului într-un mod şi într-o stare personală care nu corespunde sfinţeniei lui Dumnezeu! Cum putem noi scăpa de acest pericol? Realizând prin credinţă că Acela, a Cărui moarte este înaintea inimilor noastre, este în mijlocul nostru ca Cel înviat şi Cel viu.

Conştienţa că El este de faţă va regla totul, chiar şi comportarea noastră personală, despre care este vorba în această secţiune. Deseori s-a pus întrebarea, înaintea cui vestim noi moartea Domnului. Eu cred: înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, înaintea lumii, înaintea întregului univers. Învăţăm din Efeseni 3:10 că, astăzi, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti le este făcut cunoscut prin Adunare înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Şi din 1. Petru 1:12 ştim că îngerii doresc să privească aceste lucruri. Este un gând serios, dar şi înălţător, că suntem chemaţi de Dumnezeu ca, în această lume care a lepădat şi leapădă pe Hristos, să vestim moartea Fiului Său.

Prin ce vestim noi moartea Domnului? Nu prin cântare, nu prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin rugăciune – toate acestea pot avea loc fără ca de acestea să fie legată vestirea morţii Domnului – ci prin mâncarea pâinii şi prin faptul că bem din pahar. Această remarcă este importantă mai ales pentru cei credincioşi care sunt într-adevăr prezenţi la frângerea pâinii, dar care nu iau parte la ea.

Mă gândesc, de exemplu, la copiii părinţilor credincioşi. Ei cresc în acest cerc al binecuvântărilor, merg împreună cu părinţii la strângeri, îi întreabă pe aceştia cu privire la înţelesul a ceea ce fac, aşa cum găsim în Vechiul Testament în legătură cu sărbătoarea Paştilor: „Şi când fiii voştri vă vor întreba: »Ce înseamnă obiceiul acesta?«, să răspundeţi: »Este jertfa de Paşti pentru Domnul, care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi a scăpat casele noastre«“ (Exod 12:26-27 ). Într-o zi însă, copiii, prin harul lui Dumnezeu, vor deveni ei înşişi copii ai lui Dumnezeu şi vor asista la strângerile pentru frângerea pâinii într-un duh cu totul nou. Chiar dacă nu iau parte la frângerea pâinii, ei vor fi preocupaţi să ia parte în duh la adorarea pe care o aduce Adunarea. Ei sunt deja adoratori şi cântă din inimă cântările de adorare, ei spun din inimă „Amin“ la rugăciuni. Însă nu vestesc încă moartea Domnului. Aceasta are loc abia prin participarea la frângerea pâinii.

De ar pune la inimă toţi acei dragi prieteni credincioşi, care nu consideră aşa de necesară participarea la frângerea pâinii! Ei nesocotesc nu numai ultimul testament al Domnului, care a spus: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea“, ci pierd şi un privilegiu, acela de a vesti moartea Domnului.

Să vesteşti moartea Domnului nu înseamnă că strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este o adunare deschisă pentru oricine. Eu cred că frângerea pâinii nu trebuie să fie o scenă pentru cei necredincioşi şi de aceea nu este potrivită pentru a invita necredincioşi. Dacă cineva se interesează din inimă de acest lucru, cine să-l refuze de a fi prezent? Chibzuinţa şi luciditatea sunt necesare şi în acest aspect.

Cu privire la cel care este sub disciplină, adică cel care a fost exclus de la părtăşia la Masa Domnului, fără îndoială că el nu mai are dreptul să fie prezent la întrunirile pentru frângerea pâinii. El a fost „dat afară“, acum este „afară“, iar „cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Dacă ei vor să revină la situaţia iniţială fără să caute contacte cu fraţii şi surorile, ca în felul acesta să anticipeze rezultatul reabilitării lor publice, ei trebuie să vină la vestirea Cuvântului. Singurul lucru pe care pot să-l facă este supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă participarea lor la întrunirile pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciune nu sunt de dorit. Eu nu spun: „sunt interzise“, căci nu putem să interzicem sau să împiedicăm venirea lor, decât în cazurile rare, de deranjare publică. Noi frângem pâinea până când vine Domnul. Nu este corect să spunem: „noi vestim revenirea Sa“, aşa cum vestim moartea Sa, dar facem aceasta până când va veni El. Ce gânduri fericite! La Cină noi privim înapoi la ceea ce s-a petrecut la crucea de pe Golgota, ne amintim de moartea Domnului, pe care El a suferit-o pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Şi totuşi noi nu putem să mâncăm din pâine şi să bem din pahar fără să ne amintim totodată că El va reveni. De fiecare dată poate frângem pâinea pentru ultima oară. Astfel noi privim înapoi şi privim şi înainte. El va veni curând ca să ne ia din această lume la Sine, în slava Sa, unde Îl vom vedea „ca Miel înjunghiat“ – pe El, care pentru veşnicie va fi punctul central al adorării celor răscumpăraţi.

O, Miel al lui Dumnezeu!

În curând sus Te va lăuda, în mii de feluri,

ceata veselă de sfinţi ai Tăi, uniţi cu Tine pentru totdeauna,

Nici unul nu lipseşte, Tu îi chemi pe toţi,

ei cântă tare, cu sunete de bucurie:

Onoare Mielului, care ne-a salvat!

 

A mânca şi a bea în chip nevrednic

Versetul 27 a fost deseori greşit înţeles, ca şi cum la frângerea pâinii ar fi vorba de o vrednicie deosebită. Dar să ascultăm ce spune realmente acest verset: „De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi la Sângele Domnului“.

Să participi la frângerea pâinii în chip vrednic este esenţial pentru orice adevărat copil al lui Dumnezeu. Sângele lui Hristos l-a făcut vrednic. În mod natural, am fost cu totul altceva decât demni de prezenţa lui Dumnezeu. „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (citeşte în 1. Corinteni 6:11 ).

Însă pericolul constă în a face aceasta intr-un mod nedemn, sugerat de adjectivul „nevrednic“. Corintenii nu erau căzuţi aşa de adânc, încât să permită celor necredincioşi sau chiar vrăjmaşilor să ia parte la Masa Domnului. Din nefericire, aceasta se face astăzi în multe părţi ale creştinismului şi aceasta este împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Însă ei luau Cina Domnului într-un mod cu totul nedemn de Domnul, au făcut din ea un ospăţ, aşa că apostolul a trebuit să le spună că aceasta nu mai este nicidecum mâncarea Cinei Domnului. Chiar şi când ne strângem pe temelia Scripturii, putem să mâncăm şi să bem în chip nevrednic, când noi oferim eului un loc, când noi permitem propriei noastre voinţe să se amestece în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi să preia conducerea. Dacă, de exemplu, voi spune: „când fratele acesta va cere o cântare, atunci nu voi cânta cu el“ sau: „când fratele acela va rosti o rugăciune, nu voi spune »Amin« la aceasta“, atunci cu o asemenea conştiinţă, nu voi mânca şi nu voi bea eu în chip nevrednic? Când cineva, în mod arbitrar, exercită influenţa asupra strângerii laolaltă, fără să aştepte indicaţia Domnului, când cineva pune în faţă ceva de la sine, care izvorăşte din firea sa, nu este atunci „foc străin“, de la el ( 10 )?

Sunt multe forme de a mânca şi a bea în mod nevrednic. Când luăm parte la aceasta fără un exerciţiu lăuntric al sufletului, dacă rămânem indiferenţi la toate sau ne preocupăm cu alte lucruri, dacă mâncăm Cina Domnului ca pe o masă obişnuită – nu ar trebui atunci să se spună că suntem „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“? De ce vinovaţi de trupul şi sângele Domnului? Pentru că simbolurile tocmai despre acestea vorbesc! Şi când mâncăm şi bem din acestea în chip indiferent, aducem dezonorare nu numai pâinii şi paharului, ci şi trupului şi sângelui lui Hristos, a căror expresie sunt. Cât de serios este să nu deosebeşti în acest fel trupul! Noi mâncăm şi bem propria judecată (versetul 29).

Judecata de sine, nu pentru a sta deoparte

Ce trebuie deci să facem noi, dacă lucrurile sunt aşa de serioase? Este cel mai bine să rămâi deoparte, ca şi David odinioară, care din cauza pedepsirii lui Uza de către Domnul, nu a vrut să primească chivotul Domnului în casa sa (2. Samuel 6:9-10 )? Acesta este un gând uşor de înţeles, dar este un gând omenesc, care nu a fost dictat de harul lui Dumnezeu. Astăzi domneşte harul, în dreptate, însă el domneşte, domneşte dând viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ). De aceea, drumul lui Dumnezeu, cu privire la problema care ne preocupă este acesta: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (versetul 28).

Dumnezeu doreşte ca noi să revizuim permanent căile noastre, motivaţiile noastre, starea inimii noastre, şi toate acestea în lumina Sa. Imperativul să se cerceteze! în greacă este la prezent şi aceasta înseamnă: cercetează permanent, continuă să faci aceasta mereu! Nu este deci o privire fugară, o singură dată, sîmbătă seara, a evenimentelor din săptămâna trecută, ci o judecare de sine permanentă în prezenţa Sa. Am spus deja: verificarea de sine nu înseamnă numai o judecare a căilor noastre, a ceea ce noi am spus şi am făcut, ci şi a motivaţiilor noastre lăuntrice pentru ceea ce facem şi ceea ce nu facem şi a înclinaţiilor şi gândurilor noastre. Cât de multe motive vom avea să ne ruşinăm înaintea Lui şi să ne plecăm, dacă vom lăsa lumina Cuvântului Său să cadă asupra noastră! Să o facem, preaiubiţilor!

Harul lui Dumnezeu, care ne-a iertat toate păcatele în Hristos Isus, ne permite şi ne dă curaj să fim în chip desăvârşit deschişi înaintea Lui şi să-I spunem şi să mărturisim tot, ceea ce constatăm că nu este bun la noi. Această permanentă judecată de sine, din timpul vieţii noastre zilnice, este temelia adevăratei bucurii. Să observăm că sfinţenia practică este totdeauna înaintea bucuriei.

Pe de altă parte, dacă suntem neglijenţi în judecata de sine, aceasta este premisa sigură pentru o viaţă lipsită de fericire şi pentru alunecări în păcat, datorită intervenţiei lui Dumnezeu pentru disciplinare. Eu sunt convins că starea duhovnicească scăzută a poporului lui Dumnezeu de astăzi îşi are cauza cea mai adâncă în aceea că nu ne verificăm realmente şi permanent şi nu ne condamnăm când este necesar. Mântuirea şi aducerea pe drumul cel drept vor fi partea noastră numai prin judecata de sine.

Spuneţi, iubiţi fraţi şi surori, am întrebat noi vreodată pe Domnul şi Mântuitorul nostru dacă este de acord cu îmbrăcămintea noastră, cu organizarea timpului nostru liber, cu obiceiurile noastre, cu cumpărăturile noastre, cu călătoria noastră de concediu, cu felul vieţii noastre de familie şi cu preocupările noastre duhovniceşti? Sau acestea şi alte domenii asemănătoare au fost scoase din paranteza existenţei noastre de creştini? L-am întrebat vreodată dacă Îi este plăcută vorbirea gurii noastre şi simţămintele inimii noastre (Psalm 19:4)? Ne-am verificat vreodată în lumina Domnului, dacă suntem umpluţi sau stăpâniţi de aroganţă, de înfumurare, de încredere în sine, de existenţă pretenţioasă, de dragoste faţă de lume, de nemulţumire, de dorinţă de stăpânire sau chiar de lăcomie? Şi cum stăm cu activitatea noastră duhovnicească? Citim noi Cuvântul lui Dumnezeu cu inima plină de dorinţă? Mai are rugăciunea personală un loc important în viaţa noastră zilnică? Luăm parte cu plăcere la strângerile laolaltă ale credincioşilor? Suntem preocupaţi de salvarea păcătoşilor pierduţi? Nu ne-am întrebat niciodată de aceasta? Să aplicăm fără cruţare etalonul lui Dumnezeu, dar să o facem în conştienţa harului lui Dumnezeu în care ne aflăm!

Şi este adevărat că unele disciplinări din partea lui Dumnezeu le-am putea evita, dacă noi ne-am aşeza în lumina Sa şi am mărturisi falimentele şi păcatele noastre. De ce nu mergem pe acest drum? „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu are pricepere, pe care-I struneşti cu un frîu şi cu o zăbală, ca să se apropie de tine. De multe dureri are parte cel rău, dar cel care se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurare“ (Psalmul 32:9-10 ). Da, este adevărat şi în cazul nostru, bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă (Romani 2:4 )!

Şi pentru că suntem în har, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne însoţeşte, ne verificăm nu pentru a constata dacă putem să mergem la frângerea pâinii sau dacă trebuie să rămânem deoparte. Nu, ne verificăm, pentru ca apoi să mâncăm şi să bem, aşa cum spune în versetul nostru: „şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“. De fapt aceasta este bunătatea, harul lui Dumnezeu! Desigur, se spune, să nu stăruieşti în rău şi cât de nepotrivit cu acest gând este totuşi când un credincios, în diferite întâmplări ale vieţii, întreabă mereu, plin de frică, dacă astăzi poate sau nu să participe la frângerea pâinii, cu toate că el a mărturisit Domnului tot ce i-a fost făcut cunoscut. Deci Cuvântul lui Dumnezeu nu recunoaşte situaţia ca astăzi să „am libertatea“ să particip la frângerea pâinii şi mâine nu, rămânând deoparte. Eu trebuie să mă cercetez singur şi apoi să mănânc din pâine şi să beau din vin (versetul 28). Versetul acesta este o înviorare nespus de binecuvântată din partea Domnului pentru noi, ai Săi, care luăm loc la Masa Sa. El arată de asemenea cât de mult doreşte Domnul ca tot poporul Său să vină şi să bea, cu excepţia faptului când cineva este exclus prin disciplinare de către Adunare.

Diferite feluri de judecată

În versetele 28 până la 32 sunt numite patru expresii diferite pentru „a judeca“. Ca să le facem cunoscute, versetele trebuiesc citite în context şi cu indicarea versetului: (28) „Fiecare să se cerceteze [dokimazope sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. (29) Căci cine mănâncă şi bea, [în chip nevrednic] îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte [diakrino trupul Domnului. (30) Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm. (31) Dacă ne-am judeca [diakrino] singuri, n-am: fi judecaţi [krino]. (32) Dar, când suntem judecaţi [krino], suntem disciplinaţi [paideuode Domnul, ca să nu fim condamnaţi [katakrinoodată cu lumea“ (versetele 28-32).

1.) Prima expresie este în versetul 28, dokimazo a verifica, a pune la încercare. Cu privire la aceasta am vorbit deja în legătură cu judecata de sine.

2.) A doua expresie, în versetul 31, diakrino = a deosebi, a face diferenţă, a judeca, este în strânsă legătură cu prima expresie din 1. Corinteni 11:28 şi ea arată în mod clar cum trebuie să se facă judecata noastră de sine: ar trebui să învăţăm să deosebim ceea ce este atins în viaţa noastră de Duhul lui Dumnezeu sau de carne, de Tatăl sau de lume, de Domnul Isus sau de Diavolul. Este deosebit de important pentru starea noastră sufletească să deosebim motivaţiile noastre! Dacă am putea să discernem mereu ce vine de sus şi ce vine de jos! Acelaşi cuvânt este folosit şi în versetul 29, unde este vorba de a deosebi trupul Domnului şi de a face deosebirea dintre Cina Domnului şi o masă obişnuită.

3.) A treia expresie, krino = a judeca, a aprecia, se întâlneşte în versetele 31 şi 32. Învăţăm de aici adevărul serios, că Dumnezeu nu trebuie să ne judece, dacă noi înşine ne îngrijim de aceasta. Dacă noi nu facem această judecată de sine, atunci El trebuie să ne judece şi, în înţelepciunea şi dragostea Sa, să ne ducă pe căile disciplinării, ceea ce ne doare. Este deci vorba aici de o judecată pământească din partea Domnului, o pedeapsă corporală, nu o judecată veşnică. Pentru un creştin, aceasta a fost îndepărtată pentru totdeauna. „Cine crede în El nu va fi judecat“ (Ioan 3:18 ). „Cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24 ).

4.) A patra expresie, în versetul 32, katakrino = a condamna, subliniază cele spuse. Lumea merge la judecata sigură, pe care o aşteaptă o condamnare veşnică. Dimpotrivă, cel credincios nu va fi condamnat odată cu lumea, datorită faptului că el este pedepsit corporal aici, dacă este nevoie. Expresia folosită este paideuo, din care derivă la noi cuvântul pedagog.

Oricât de serioasă este pedeapsa corporală, ce diferenţă este totuşi între o pedeapsă corporală a copiilor lui Dumnezeu şi condamnarea lumii!

Păcat de moarte

Am înţeles că putem lua parte la frângerea pâinii în chip nevrednic în două feluri: prin aceea că mâncăm din aceasta fără să facem deosebirea dintre Cina Domnului: şi o masă obişnuită şi prin aceea că mâncăm din ea fără ca mai înainte să ne fi cercetat. Am reţinut apoi că Dumnezeu nu trece cu vederea, dacă noi mâncăm şi bem fără să ne fi judecat. În acest caz mâncăm şi bem judecata noastră înşine, şi aceasta conduce la faptul că Dumnezeu ne pedepseşte în trupul nostru, ca astfel să recunoaştem starea noastră şi să nu fim judecaţi odată cu lumea. Apostolul adaugă dovada ameninţătoare pentru aceasta: „Din cauza acesta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”.

Probabil corintenii nici măcar nu s-au gândit de ce între ei erau aşa de mulţi fraţi şi surori bolnavi şi neputincioşi, iar o parte au adormit. Acum apostolul le arată că adevăratul motiv pentru aceasta era faptul că ei mâncau şi beau la Cina Domnului în chip nevrednic. Poate astăzi să fie altfel? Desigur, să fim atenţi la gândul că nu orice boală, orice slăbiciune, orice plecare acasă a credincioşilor este consecinţa păcatelor nejudecate. Nici pe departe! Probabil că Dumnezeu urmăreşte cu totul alte scopuri cu ai Săi pe aceste căi, de exemplu încercarea credinţei lor, slăvirea Sa Însăşi, ferirea de rău şi multe alte lucruri asemănătoare.

Uneori Dumnezeu ia tocmai pe aceia care nu au păcătuit, care erau cei mai buni dintre noi – probabil pentru că noi nu am mai ascultat de ei. Însă cuvântul din Scriptură de acum nu vorbeşte despre aceasta. Aici este vorba despre a fi bolnav, despre adormirea acelora care au păcătuit.

Eu nu mă îndoiesc că aceia care au adormit s-au comportat în aşa fel că au înfăptuit un păcat care duce la moarte (1. Ioan 5:16 ). Aşa de serioasă şi rea a fost comportarea lor la Cina Domnului în ochii lui Dumnezeu, încât El a lăsat să vină peste ei moartea trupească, ca o consecinţă a acestei comportări. Pentru aceştia nu trebuie să ne rugăm, ne spune Dumnezeu prin apostolul Ioan. Un alt exemplu pentru păcatul care duce la moarte îl găsim în Faptele Apostolilor capitolul 5, cu privire la Anania şi la Safira.

Păcatul care duce la moarte“ se referă numai la moartea trupească, nu cu despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu. Problema mântuirii veşnice nu este atinsă prin aceasta, ci este mai mult o chestiune a căilor de educaţie pe care le foloseşte Dumnezeu cu copiii Săi, „pentru ca noi“ – apostolul se include acum şi pe el – „să nu fim judecaţi cu lumea“. N-ar trebui însă ca aceste lucruri să fie o serioasă atenţionare pentru noi, să nu participăm cu indiferenţă la Cina Domnului şi în general să nu procedăm cu indiferenţă cu lucrurile lui Dumnezeu?

Mulţumirea

Când am privit în capitolul 8 instituirea Cinei de către Domnul, ne-am amintit că ea se caracterizează nu prin cereri şi rugăminţi, ci prin mulţumiri. În mod sigur, nu este lipsit de importanţă că şi apostolul Pavel arată că Domnul a mulţumit. Ceata mică, în mijlocul căreia Domnul Isus a rostit mulţumirea, era, dacă am voie să spun aşa, începutul, alcătuia miezul Adunării care se va forma în curând – acea Adunare în care El va face să fie o mulţumire permanentă a alor Săi pentru Tatăl lor. Ce gânduri preţioase!

Mulţumirea rostită de Domnul trebuie să se fi referit la moartea Sa şi la consecinţele mari ale acesteia. Domnul vedea peste moarte, peste mormânt şi privea, în hotărârile lui Dumnezeu, nemărginitul har în care Adunarea Sa va sta împreună cu El înaintea Tatălui, şi toate acestea ca rezultat al morţii Sale.  Având aceasta înaintea ochilor şi în inimă, El a mulţumit lui Dumnezeu, Tatăl Său. Era o mulţumire desăvârşită, care a ajuns la urechea Tatălui, era o mulţumire care cuprindea nemăsuratul har al lui Dumnezeu, care va fi partea celor ce sunt ai Săi. Această mulţumire desăvârşită Dumnezeu fie lăudat şi slăvit pentru aceasta! – rămâne în veşnicie şi în parfumul ei plăcut se strâng astăzi credincioşii şi sunt, cu Cuvântul laudei în mijloc (Evrei 2:12 ), ei înşişi o ceată de adoratori, de mulţumitori şi vor fi şi în veşnicie. „Nesfârşită dragoste, cât de bogată eşti Tu!“

O masă de aducere aminte

Domnul Isus a mulţumit Dumnezeului şi Tatălui Său şi, prin aceasta, I-a dat primul loc. Însă după aceea El a frânt pâinea despre aceasta ne aminteşte apostolul Pavel şi a dat-o ucenicilor, cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (versetul 24). „În amintirea Mea“ este o expresie foarte puternică, care înseamnă amintirea activă. Noi ne strângem la un anumit timp, cu un scop: ai Săi să-şi amintească de moartea Sa. Cu semnele morţii Sale înaintea noastră, ne amintim de ceea ce El a fost în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru noi. Permiteţi-mi să scot încă o dată în evidenţă, în mod deosebit: că nu viaţa Domnului, oricât de desăvârşită şi de plăcută era pentru Dumnezeu, este în primul rând înaintea noastră la frângerea pâinii, ci moartea Sa. Despre aceasta vorbesc semnele care stau înaintea noastră şi la care avem parte. Noi nu vestim viaţa Sa, ci moartea Sa. Desigur, noi nu putem şi nici nu vrem să despărţim viaţa Sa desăvârşită, sfântă şi plină de dăruire, de jertfa Sa; totuşi moartea Sa este într-o oarecare măsură încoronarea dăruirii Sale, pe care El a dovedit-o permanent în viaţa Sa. Totuşi, numai această viaţă minunată n-ar fi putut să ne mântuiască, n-ar fi putut să lucreze ispăşirea.

Abia prin moartea lui Hristos s-au rupt lanţurile Satanei pentru noi şi abia moartea Domnului nostru a făcut clar pentru totdeauna, într-un chip care nu se mai repetă, ce este sfinţenia lui Dumnezeu şi ce este păcatul; ce este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, copiii oamenilor şi cât de groaznic este păcatul în ochii lui Dumnezeu; că omul este absolut pierdut şi plin de răutate; cât de mare este puterea Satanei; cât de devastatoare sunt consecinţele păcatului şi cât de departe a mers ascultarea şi dedicarea Domnului. De ce rămânem noi totuşi în cântările şi mulţumirile noastre, la locurile din Scriptură, pe care le citim, mai mult la viaţa Domnului Isus? De ce deseori obosim, în a fi preocupaţi realmente cu El în moartea Sa? Mă gândesc câteodată că noi nu avem multe de spus despre moartea Sa.

Noi suntem superficiali – şi aceasta o spun despre mine însumi – ne preocupăm mult prea puţin cu moartea de necuprins a Mântuitorului nostru şi în loc de aceasta ne preocupăm cu rezultatele minunate ale morţii Sale. De aceea cât de important şi ce folositor ar fi pentru noi toţi să ne preocupăm cu rugăciune şi reculegere, de exemplu cu prezentarea diferitelor jertfe din Vechiul Legământ, aşa cum ni le prezintă mai ales cartea Levitic. Prin nimic altceva nu putem pătrunde mai adânc în diferitele părţi ale jertfei lui Hristos, ca prin studiul acestor modele. Şi nimic nu ne conduce mai mult la o adorare adevărată ca preocuparea cu aceste subiecte sublime. Ca să vorbim în limbajul „jertfei“, nu Domnul ca jertfă de mâncare este subiectul mesei de aducere aminte, ci Domnul ca ardere de tot, jertfă pentru vină şi jertfă pentru păcat.

Însă mai este un punct pe care doresc să-l amintesc în legătură cu masa de aducere aminte, un punct pe care noi deseori nu-l observăm. Când mâncăm din pâine şi bem din pahar, ne facem una cu Hristos cel mort, înaintea întregului univers. Lumea cunoaşte numai un Hristos mort. Deci, oştirea credincioşilor se face una cu El. Este expresia dragostei lor faţă de El în dăruirea lor Aceluia pe care lumea Îl dispreţuieşte şi Îl leapădă.

O ilustraţie foarte plăcută a acestui gând o avem în Iosif din Arimateea. Domnul atârnă mort pe cruce. Toată lumea a urmat pe Stăpânul ei şi a răstignit pe Domnul slavei (1. Corinteni 2:8 ). Atunci Iosif din Arimateea a ieşit temerar în faţă şi a rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus. El a coborât de pe cruce trupul mort al Domnului său şi L-a dus până la mormânt. Se poate vedea în altă parte mai clar şi mai  emoţionant ce înseamnă să te faci una cu Domnul cel dispreţuit şi mort? Era ca şi cum el ar spune: „Lumea L-a urât, însă eu L-am iubit. Lumea L-a omorât, eu însă doresc să am trupul Său mort, chiar dacă prin aceasta trebuie să am aceeaşi soartă“. Tot aşa şi noi, prin participarea la Cină ne facem una cu Domnul cel mort, pe care lumea Îl desconsideră.

Acesta este trupul Meu, dat pentru voi“, ce cuvinte fericite! Dragostea Sa L-a condus să Se dea pentru noi! Aceasta este ceea ce ne preocupă la Cină şi ceea ce mişcă adânc inimile noastre. Însă avem apoi celelalte cuvinte ale Domnului: „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Primul cuvânt ne arată ce face El pentru noi, iar celălalt, ceea ce trebuie să facem noi pentru El: să ne gândim în dragoste la El. „Pentru voi“ aceasta este dragostea Sa; „în amintirea Mea“ acesta este răspunsul nostru la această dragoste. Să I-l dăm, preaiubiţilor!

Masa aducerii aminte – o Sărbătoare?

După ce în 1. Corinteni 5:7 , se vorbeşte că Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit, în versetul 8 se continuă: „De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi …“. Deseori s-a întrebat: să luăm parte la sărbătoare, se referă la sărbătoarea Cinei? La această întrebare mulţi au răspuns afirmativ, iar alţii au privit-o ca lipsită de importanţă; şi totuşi eu cred că nu este chiar aşa de neimportantă.

Mai întâi doresc să mă refer la expresia folosită în felul cum se pune întrebarea: sărbătoarea Cinei. Realmente noi nu citim niciunde în Scriptură că Cina Domnului va fi sărbătorită. Noi frângem pâinea (Faptele Apostolilor 20:7 1. Corinteni 10:16 ), luăm parte dintr-o pâine (1. Corinteni 10:17 ), avem partea noastră la aceste lucruri sfinte, da – dar noi nu sărbătorim. Desigur, nici nu pot să-mi imaginez că ar putea exista aici pe pământ ceva mai sărbătoresc, ca atunci când copiii lui Dumnezeu sunt adunaţi ca să-şi aducă aminte de Mântuitorul lor cel mort şi să-L adore în duh şi adevăr. Cu toate acestea noi nu serbăm „moartea Domnului“, noi o vestim (1. Corinteni 11:26 ).

Când unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu folosesc expresia sărbătoarea Cinci, în mod sigur nu au în intenţie vreun drum greşit. Şi eu nu spun că este total necorespunzător, numai că nu trebuie legat de această masă gândul unor împodobiri festive, prin puterea inventivităţii omeneşti. Domnul Isus a instituit Cina Sa în toată simplitatea, iar primii creştini au frânt pâinea în toată simplitatea (Faptele Apostolilor 2:42 etc.).

Trebuie să rămânem la această simplitate. Tot ceea ce este adăugat de oameni, oricât ar fi de  sărbătoresc, nu este de la Domnul. Nu este oare Cina Sa, mâncarea Sa (1. Corinteni 11:20 10:21 ), la care noi avem voie să luăm parte? Nu trebuie să facem din această lucrare ceea ce ne place şi ne-am amintit deja de aceasta! În adorarea lui Dumnezeu (şi desigur nu numai acolo) totul trebuie să se desfăşoare potrivit voii Domnului şi după rânduiala Sa. „Dacă-Mi vei face un altar de piatră“, a spus Dumnezeu poporului Său pământesc, „să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci, cum îţi vei pune dalta în piatră, îl vei profana. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui“ (Exod 20:25-26 ). Ostenelile oamenilor, despre care se crede că sunt bune, şi toată iscusinţa lor, în ochii lui Dumnezeu nu înfrumuseţează altarul Său, ci îl profanează. Dumnezeu nu poate tolera ca în prezenţa Sa sfântă să se arate „carnea“ (firea) oamenilor. Cât de mult ar trebui să ne ferim, la adorare, de toate lucrurile şi inovatiile care nu poartă pecetea autorităţii Cuvântului Său sfânt!

Cu privire la expresia din capitolul 5, a ţine o sărbătoare, ea nu este o referire la Cina Domnului, ci la sărbătoarea azimilor, care era în legătură directă cu cina de Paşti şi care era sărbătorită timp de şapte zile, imediat după acestea (Exod 12 ). În timpul Paştilor şi a sărbătorii azimilor, care are strânsă legătură cu aceasta, în casele israeliţilor nu trebuia să se găsească nici un aluat. Acest fapt îl foloseşte apostolul Pavel ca să corecteze comportarea greşită şi starea rea a credincioşilor din Corint. Ei au permis ca în mijlocul lor să se găsească aluat, „aluatul răutăţii şi al stricăciunii“. În Sfânta Scriptură, fără nici o excepţie, aluatul vorbeşte despre păcatul care lucrează în cei răi şi care are proprietatea de a împărtăşi caracterul său întregii cantităţi. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.“ Este un principiu propriu păcatului: el nu rămâne numai la un singur caz, nici nu se limitează la câteva cazuri dintr-o mulţime, cu excepţia cazului când este înlăturat prin judecată de sine sau, dacă este necesar, prin pedeapsă.

Aluatul poate reprezenta răul moral sau răul doctrinar. La corinteni era vorba de răul moral, la galateni, de răul în învăţătură (Galateni 5:9 ). Domnul Isus ne atenţionează cu privire la aluatul fariseilor şi al saducheilor, care este făţămicia (Matei 16:6 Luca 12:1 ).

Trebuie să fim atenţi la aceasta cu toată seriozitatea, ca, atât în viaţa noastră personală cât şi în  adunarea lui Dumnezeu. să judecăm şi să îndepărtăm orice rău, să măturăm aluatul cel vechi, ca astfel să arătăm starea reală (şi anume: noua plămădeală), care este poziţia noastră potrivit lucrării lui Hristos (şi anume: fără aluat). De aceea, apostolul spune: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat“ (1. Corinteni 5:7 ).

Aceasta este deci sărbătoarea pe care trebuie să o ţină copiii lui Dumnezeu. Pentru cât timp sau cât de des? În fiecare întâia zi a săptămânii, când frângem pâinea? Nu, nu într-o zi din săptămână, ci timp de şapte zile – tot timpul vieţii noastre aici pe pământ. Căci numărul şapte înfăţişează totdeauna desăvârşirea în lucrurile lui Dumnezeu. Şi ce emoţionant, cât de serios este motivul pentru această sărbătoare: moartea Domnului nostru! „Căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit.“ Când a fost jertfit El (Apocalipsa 5:9 ), ca să ne elibereze de consecinţele veşnice ale păcatelor noastre, atunci pentru noi s-a creat o imposibilitate morală de a trăi în păcat. Noi judecăm păcatele fără nici o cruţare, însă în cunoştinţa fericită a harului care le-a îndepărtat din ochii lui Dumnezeu.

Comparaţia între Cina Domnului şi Masa Domnului

Deja în cele două capitole anterioare ne-am referit la faptul că Masa Domnului şi Cina Domnului sunt unul şi acelaşi lucru, însă reprezintă două direcţii diferite de privire. Păstrând mereu aceasta înaintea ochilor, dorim acum să comparăm anumite diferenţe dintre cele două aspecte ale frângerii pâinii, ceea ce va face, sper, mai clar acest lucru.

Masa Domnului ne arată pe Stăpânul casei, Cina Domnului ne arată pe Proprietar. Masa Domnului ne arată unde, sau pe ce principiu trebuie să aibă loc frângerea pâinii; Cina Domnului ne arată cum sau în ce fel trebuie să luăm parte la frângerea pâinii.

La Masa Domnului este vorba mai mult de cine este la această Masă; la Cina Domnului este vorba mai mult despre ce este pe masă. Sau noi am putea spune: Masa Domnului face clar ce suntem noi – o unitate; Cina Domnului vorbeşte despre ce facem noi – vestim moartea Sa.

Masa Domnului este expresia părţii noastre comune, Cina Domnului este expresia privilegiului meu personal. La Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos; gândul principal la Cina Domnului este amintirea morţii Sale. La Masa Domnului privirea este îndreptată mai mult spre responsabilitatea cu privire la relaţiile exterioare, pe care le au copiii lui Dumnezeu cu alţii (atenţionare cu privire la legături nepotrivite); la Cina Domnului accentul cade mai mult pe felul lăuntric în care ei au parte la aceasta (atenţionarea cu privire la participare într-un chip şi mod nedemn).

Sau exprimat altfel: Masa Domnului exprimă responsabilitatea comună, faptul că noi suntem împreună responsabili de păstrarea, curăţiei („nu trebuie să vă fie indiferent cum umblu, eu“); Cina Domnului, dimpotrivă, îndreaptă privirea spre responsabilitatea mea personală, adică eu sunt îndemnat spre judecata de mine însumi, şi apoi să mănânc şi să beau într-un chip vrednic. În contrast cu Masa Domnului este masa demonilor; în contrast cu Cina Domnului este propria cină. Nu se poate şi una şi alta. În legătură cu Masa Domnului se vorbeşte despre Trupul lui Hristos, în legătură cu Cina Domnului se vorbeşte despre trupul Domnului.

Dacă responsabilitatea cu privire la Masa Domnului nu este împlinită, aceasta conduce la distrugerea mărturiei; dacă responsabilitatea cu privire la Cina Domnului nu este împlinită, judecata credincioşilor (pedepsirea de către Tatăl) este consecinţa de neînlocuit.

Un simbol – două înţelesuri

Unii copii ai lui Dumnezeu au greutăţi în a înţelege că de „pâinea“ din 1. Corinteni 10 este legat altceva decât în 1. Corinteni 11 . De fapt, potrivit cu cele scrise în 1. Corinteni 10:16 , prin frângerea pâinii exprimăm părtăşia noastră cu trupul lui Hristos, pe care El l-a dat pentru noi. Am văzut aceasta deja în capitolul 9. Şi în 1. Corinteni 11 , pâinea este un simbol al trupului lui Hristos care S-a dat pentru noi: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi“ (versetul 24). Însă în 1. Corinteni 10 , pâinea este un simbol şi al unui Trup tainic al lui Hristos, al Adunării, „pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“ (versetul 17). Acest înţeles dublu al unei pâini la frângerea pâinii nu trebuie să ne neliniştească, el este, dimpotrivă, preţios şi îşi găseşte o plăcută asemănare deja în Vechiul Testament. Pe masa cu pâinile pentru punerea înainte (Exod 25:23-30 Levitic 24:5-9 ) stăteau două rânduri, având fiecare şase pâini coapte din floare de făină şi încărcate cu tămâie. Pe de o parte aceste pâini vorbesc despre Hristos ca mâncare a poporului Său. Ele erau mâncarea preotului. Pe de altă parte, aceste douăsprezece pâini ilustrau totalitatea poporului Israel. Pot veni zile de decădere şi dezbinări, şi ele au şi venit, Dumnezeu vedea totdeauna pe poporul Său ca un întreg.

Asigurate de jur împrejur cu o margine aurită, aceste pâini erau permanent înaintea Lui, pe tot parcursul călătoriei prin pustie – „pâinea necurmată“ (Numeri 4:7 ). Tot aşa şi astăzi, poporul lui Dumnezeu, înconjurat de dreptatea lui Dumnezeu, este păstrat pe locul Său înaintea Lui. Dumnezeu îl vede permanent ca un întreg unit în Hristos. Tămâia plăcerii Sale este peste el.

Numele Său să fie glorificat pentru o poziţie aşa de minunată, în care am ajuns prin harul Său!

Colecte

Încă un lucru deosebit nu trebuie să rămână neamintit în legătură cu frângerea pâinii – colectele pentru nevoile sfinţilor şi pentru lucrarea Domnului. Că există o legătură între jertfa de laudă şi jertfele de binefacere şi dărnicie, ne arată clar Evrei 13:15-16 : „Prin El, deci, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.“ Fără îndoială, aceste locuri nu vorbesc de frângerea pâinii. Jertfa de laudă trebuie să se înalţe permanent în viaţa noastră spre Dumnezeu. Totuşi, legătura dintre jertfele îndreptate spre Dumnezeu (glorificarea Sa) şi jertfele îndreptate spre oameni (binefacerea şi dărnicia) nu trebuie trecută cu vederea. Desigur, putem fi înclinaţi ca a doua parte, chiar dacă este mai jos, s-o uităm, însă Dumnezeu o leagă cu sublimele „jertfe duhovniceşti“, pe care noi ca „preoţie sfântă“ putem să le aducem lui Dumnezeu (1. Petru 2:5 ).

Aceeaşi legătură şi succesiune o avem în Deuteronom 26:1-15 . După ce în versetul 10 se spune: „Tu trebuie să te închini Domnului, Dumnezeului tău“, în versetul 12 se vorbeşte despre strângerea întregii zeciuieli: „… s-o dai levitului, străinului, orfanului şi văduvei“. Dumnezeu doreşte ca noi să luăm parte la nevoile sfinţilor. El are plăcere în aceste jertfe. Mi se pare că binefacerea (cuvântul grecesc se întâlneşte numai în Evrei 13 ), este în sensul general, în timp ce dărnicia este mai mult în legătură cu nevoile în lucrarea Domnului. În orice caz, apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt, care de altfel înseamnă să ai părtăşie (citeşte în Galateni 6:6 şi Filipeni 4:15 ). Cine este învăţat în Cuvânt, trebuie să facă parte din toată avuţia şi aceluia care îl învaţă; şi filipenii au făcut aceasta faţă de apostol, chiar de la început. „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?“ întreabă apostolul Pavel în 1. Corinteni 9:11 .

S-ar putea gândi că modul în care să se dea trebuie lăsat la aprecierea fiecărui credincios. Însă Duhul Sfânt a avut grijă ca noi să avem indicatia clară a Cuvântului, care nu poate greşi cu privire la acest aspect, aparent neînsemnat.

Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ (1. Corinteni 16:1-2 ).

Unii creştini ar putea să se măgulească şi astăzi că sunt suficient de duhovniceşti ca să ştie unde şi în ce fel să dea banii sau din avuţia lor. Însă nu rareori, înapoia acestei pretenţii de stare duhovnicească înaltă, se ascunde, nimic altceva, decât aroganţa. Fără a îngrădi libertatea fiecăruia de a da potrivit felului propriu, apostolul Pavel, în înţelepciunea şi puterea care i-au fost date, insistă, ca o regulă generală pentru toate adunările, că trebuie să aibă loc colecte. Aceste colecte trebuie să fie regulate, nu numai ocazional, şi să aibă loc într-o măsură potrivită, după cât a prosperat fiecare. Scopul utilizării colectelor nu este numit aici într-un  mod precis, însă nicidecum nu ar fi vorba aici de colecte deosebite pentru nevoile fraţilor şi surorilor din Iudeea; tot aşa de sigur este că aici se prezintă un principiu general valabil, pe care, dacă îl desconsiderăm, nu va fi fără pagube pentru noi şi pentru alţii.

Dar de ce este amintită prima zi a săptămânii în legătură cu colectele? În această întâia zi a săptămânii, sfinţii se strângeau regulat pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 20:7 ) şi aduceau lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti. Cu prilejul acestor strângeri laolaltă, trebuia să contopească în mod vizibil ceea ce ei au strins. Completarea apostolului, „ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ subliniază acest gând. Şi prezenţa apostolului ar fi putut cumva să influenţeze comportarea lor, iar el voia în mod vădit să evite aceasta. Cât de diferită este practica lor de cea pe care noi o întâlnim în multe părţi ale creştinismului! Că numai credincioşii aveau privilegiul la colecte, rezultă foarte clar din context, iar noi vom face bine să ne ţinem strins de această ordine. Dumnezeu nu primeşte jertfe materiale de la oamenii nemântuiţi. Un „duh zdrobit“ este „jertfa“ pe care Dumnezeu o aşteaptă mai întâi de la ei şi pe care El nu o dispreţuieşte (Psalmul 51:17 ).

Legătura dintre strângerea laolaltă pentru Numele Domnului şi aducerea jertfelor materiale îşi găseşte o ilustraţie interesantă deja în Vechiul Testament, în prescripţiile lui Dumnezeu cu privire la zeciuială: israeliţii trebuiau să aducă zeciuiala tocmai acolo unde ei aduceau şi darurile lor – în locul pe care îl va  lege Domnul ca să-Şi aşeze Numele Său (citeşte în Deuteronom 12:5-6 14:22-27 ). Domnul se adresează poporului Său necredincios la sfârşitul Vechiului Testament prin profetul Maleahi: „aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea“ (capitolul 3:10). A te îngriji să fie hrană în casa Sa înseamnă să pui la dispoziţie mijloacele necesare pentru „slujba casei Dumnezeului nostru“, pentru „toată lucrarea casei Dumnezeului nostru“, spre care îşi îndreaptă inima rămăşiţa credincioasă a poporului lui Dumnezeu în timpul lui Neemia (Neemia 10 ). „Şi nu vom părăsi casa Dumnezeului nostru“ (versetul 39). Ce dorinţă demnă de urmat!

Pentru noi astăzi, „vistieria“ Domnului este „locul unde El face să locuiască Numele Său“, în strângerile laolaltă „pentru Numele Său“ (Matei 18:20 ) şi în mod deosebit, strângerile pentru frângerea pâinii. Acesta este pentru noi astăzi „locul“ unde – simbolic vorbind aducem atât „jertfele“ noastre, cât şi „zeciuiala“ noastră. Un alt scriitor a remarcat pe drept: „fraţii de la început au avut grijă ca ceea ce ei dădeau Domnului din darurile lor să fie legat mereu de ceea ce aduceau în laudele şi adorarea lor – şi chiar în acelaşi loc şi în acelaşi timp“.

În ceea ce priveşte administratorul banilor, aceasta nu este problema Adunării, ci a fraţilor duhovniceşti, separat, care au încrederea adunării locale. Trăsăturile de caracter necesare acestor „slujitori“ (greceşte diakonos), ne sunt date în 1. Timotei 3:8-13 . Că Adunarea ca atare nu are nimic a face cu împărţirea darurilor este clar din exemplul frumos al primei biserici din Ierusalim – deci într-un timp când pentru această problemă nu era încă nici o dispoziţie apostolică. Atunci credincioşii aveau „toate în comun“ şi „nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ). Cei înstăriţi dintre ei îşi vindeau ogoarele sau casele, aduceau preţul celor vândute şi „îl puneau la picioarele apostolilor“ (versetele 35 şi 37).

Nici cel ce dădea şi nici adunarea nu decideau cu privire la utilizarea banilor, ci apostolii: „Se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“ (versetul 35). Când însă a apărut pericolul ca împărţirea darurilor sub supravegherea apostolilor să ducă la micşorarea stăruinţei lor în rugăciune şi în slujirea Cuvântului, datorită acestei solicitări nespus de mari, pentru această lucrare, la sfatul lor au fost puşi şapte bărbaţi plini de Duh Sfânt. În viitor ei trebuiau să „slujească la masă“, adică să ia cunoştinţă de împărţirea darurilor după nevoi. Chiar dacă aceşti şapte bărbaţi nu sunt numiţi direct slujitori (diaconi) în Faptele Apostolilor 6 (probabil pentru că ei, spre deosebire de aceştia, au fost „puşi“ de către cei douăsprezece apostoli: citeşte în versetele 3 şi 6), în ceea ce priveşte comportarea şi activitatea lor duhovnicească, ei purtau toate caracteristicile necesare. Ştefan, unul dintre cei şapte, este un exemplu al acestor slujitori „care au slujit bine“ şi au dobîndit un loc frumos şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus (1. Timotei 3:13 ).

Aceşti slujitori făceau împreună această slujbă, deloc simplă, înaintea ochilor Domnului. A cere de la ei, din timp în timp, să dea o dare de seamă înaintea adunării este total nebiblic. Ei aveau încrederea adunării, însă pentru ceea ce fac sunt responsabili numai înaintea Domnului, ai Cărui bani îi administrează. Adunarea nu are nicidecum „dreptul“ la o informare. Ea nu este un parlament ca să exercite funcţii de supraveghere. Credincioşii dau Domnului jertfele lor. Restul nu mai este responsabilitatea lor, ci a celor ce slujesc.

Eu nu spun că din când în când nu este bine şi folositor să se facă o informare a adunării cu privire la aspectele financiare sau să se prezinte o scrisoare de mulţumire, ca astfel ea să poată exprima amănuntele lucrării Domnului. Însă a cere o explicaţie cu privire la utilizarea banilor este cu totul altceva şi nu este după Scriptură. Nici Domnul Isus n-a cerut de la Iuda Iscarioteanul, care ţinea casa, să dea socoteală cu privire la ceea ce se punea acolo şi nici în Vechiul Testament nu citim că de la „păzitorul pragului“ se cerea ceva de felul acesta. Din contră, în 22 , cu privire la „banii“ care „se aduceau în casa Domnului“ sunt date indicaţii clare: „Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mâinile lor, căci ei lucrează cinstit“ (versetul 7).

Preaiubiţilor, să ne ţinem de ordinea care era la început în casa lui Dumnezeu! Ceea ce nu corespunde acestei ordini este dezordine. Faptul că cel credincios nu se află sub obligaţia de a da zeciuiala, este amintit pentru a preveni confuziile. Noi nu suntem sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ).

Dumnezeu iubeşte pe cei ce dau cu bucurie (2. Corinteni 9:7 ), care sunt bogaţi în fapte bune (1. Timotei 6:18 ) şi zeloşi (Tit 2:14 ) şi sunt gata pentru orice lucrare bună, (Tit 3:1 ). Adevărata dărnicie creştină – ca totul în viaţa şi slujba unui credincios adevărat – trebuie să aibă loc nu prin lege, ci în har şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Noaptea în care El a fost vândut

Ne reîntoarcem la relatarea apostolului Pavel cu privire la instituirea Cinei de către Domnul, în 1. Corinteni 11 . În versetul 23 se găseşte o expresie de o deosebită valoare, pe care am trecut-o cu vederea până acum nu fără intenţie – „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine …“ Ne-a atras atenţia vreodată acest fel de exprimare? Oamenii care se bazează pe propria înţelepciune şi ar fi trebuit să descrie lucrurile, pentru caracterizarea acelei nopţi importante ar fi  spus: „în acea noapte care a precedat răstignirea lui Isus“. Însă Duhul Sfânt se exprimă altfel aici. Când El vrea să ne spună despre noaptea în care Domnul a instituit Cina, atunci El o leagă de trădarea făcută de Iuda Iscarioteanul. De ce aşa? Fapta întunecată a lui Iuda a făcut ca dragostea Mântuitorului să strălucească mai luminos.

Acea faptă a trădătorului a cuprins adânc duhul Domnului Isus şi chiar L-a cutremurat. Chiar vorbirea profetică a duhului lui Isus în psalmi exprimă aceasta clar, într-un mod mişcător: „Chiar prietenul meu de aproape, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, şi-a ridicat şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalmul 41:9 ).

Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş îndura; nu acela care mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, un om deopotrivă cu mine, tu, cel mai de aproape al meu şi prietenul meu! Noi, care am avut dulci destăinuiri între noi şi ne duceam împreună cu mulţimea la casa lui Dumnezeu!“ (Psalmul 55:12-14 ).

Dacă la aceasta adăugăm şi relatarea evangheliilor şi este remarcabil că toate cele patru evanghelii vorbesc despre aceasta – toate acestea devin mai impresionante: „Şi pe când mâncau, El a zis: »Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26:21 ). „Pe când stăteau la masă şi mâncau, Isus a zis: »Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va da prins «“ (Marcu 14:18 ). „Dar iată, mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta“ (Luca 22:21 ). „După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Său, a mărturisit şi a zis: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«“ (Ioan 13:21 ).

Aici, în 1. Corinteni 11 , cu toate că acum Domnul Se bucura de slava lui Dumnezeu, El nu a uitat această faptă îngrozitoare ci ne-a făcut-o cunoscut. El a dăruit ucenicilor Cina în noaptea în care a fost vândut.

Cât de groaznică, cât de ticăloasă este trădarea din cercul cel mai intim al încrederii! Şi Domnul a simţit adânc aceasta – „Unul dintre voi Mă va vinde“. Că Ierusalimul, pe care Domnul îl iubea, nu L-a dorit, L-a lăsat afară în stradă cu „capul Său plin de rouă“ şi cu „cârlionţii Săi plini de picurii nopţii“ ( 5:2 ) era destul de rău şi dureros. Lacrimile Sale pentru oraşul sfânt vorbesc din plin de faptul că L-a îndurerat nespus indiferenţa Ierusalimului. însă el nu a mărturisit niciodată că Îl iubeşte pe Domnul. Că Domnul nu a găsit odihnă şi mângâiere nici chiar în cercul cel mai intim al alor Săi, ci lipsa de credincioşie a oamenilor, era mai rău decât ura de afară, şi aceasta a cutremurat atât de mult duhul Său.

De fapt, dacă dragostea Sa ar fi fost altfel decât dumnezeiască şi desăvârşită, ar fi fost păgubită prin această lipsă de credincioşie sau chiar putea să se stingă. Însă Domnul Isus Se ridică, în adevărată măreţie şi demnitate a Persoanei şi dragostei Sale, peste toţi şi le arată că orice împotrivire din partea lor nu poate să înlăture dragostea Sa, Cina de aducere aminte fiind instituită tocmai în noaptea în care a fost vândut.

Carnea (firea) din Iuda nu este mai rea decât aceea din mine şi din tine. Şi pe noi te poţi bizui tot aşa de puţin ca şi pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat, ca şi pe Petru, care L-a lepădat. Nu au ştiut toţi ucenicii gândul Său cu privire la ei, că se vor putea poticni de Domnul (Marcu 14:31 )? Nu au spus cu toţii: „pe noi te poţi bizui, Doamne“? Însă pe fire nu te poţi bizui deloc. Întâmplările din acea ultimă noapte ne învaţă că nu putem să ne punem încrederea nicidecum în firea noastră. Ar putea să fie ticăloşie, ca la Iuda, sau s-ar putea să fie bune intenţii, ca la ceilalţi ucenici, dar noi nu ne putem baza pe nimic din noi.

Însă dragostea lui Hristos nu este supusă schimbării, aşa cum este a noastră. Ea este de neschimbat. Ea nu va fi limitată din cauza răspunsurilor sărace, pe care am putea să le dăm. O, ce loc de odihnă este dragostea Sa! Şi prin aceasta am cunoscut că dragostea Sa nu este dependentă de credincioşia noastră, că Domnul a aşezat această Cină în acea noapte în care a fost trădat.

O dragoste fără seamăn!

Nici o minte nu poate să înţeleagă

cât Tu, o Doamne, ne iubeşti.

Ai uitat durerile Tale, porţi pe inimă numai pe aceia

pe care Tu îi iubeşti nespus.

Creştini adunaţi pentru Numele Domnului

 Edwin Cross

Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, a dat celor credincioşi o făgăduinţă minunată pentru Matei 18:20 : “Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“.

Înţelesul făgăduinţei acesteia este că El este, de fapt, centrul dumnezeiesc atunci când creştinii se strâng laolaltă. Este El atunci recunoscut în toate împrejurările ca Domn, chiar şi în lucruri mărunte? Din nefericire, deseori, nu se întâmplă aşa. Totuşi sunt şi creştini care se strâng laolaltă pentru Numele Domnului Isus. Ei sărbătoresc Cina Domnului în fiecare duminică. Deseori ei se roagă împreună şi stăruiesc în învăţătura apostolilor în acelaşi duh ca acei credincioşi de la începutul Bisericii creştine (Faptele Apostolilor 2:42 ).

Ce fel de oameni sunt creştinii aceştia?

Ei sunt nişte oameni care recunosc că sunt nişte păcătoşi înaintea unui Dumnezeu Sfânt. Ei au crezut că Isus Hristos a purtat păcatele lor în trupul Lui pe cruce (1. Petru 2:24 ). Ei şi-au mărturisit lui Dumnezeu vina şi acum ei ştiu, prin credinţă, că au fost iertaţi şi curăţiţi de orice nedreptate (1. Ioan 1:9 ). Primind pe Isus Hristos, ei au primit dreptul să fie numiţi copii ai lui Dumnezeu, pentru că au fost născuţi din Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 1:12,13 ). Prin jertfirea lui Isus Hristos, ei sunt sfinţiţi odată pentru totdeauna (Evrei 10:10 ).

Sunt ei mai buni decât alţi creştini?

În ei înşişi – Nu – ei nu sunt mai buni. Ei pot să se laude numai cu harul lui Dumnezeu, care i-a eliberat şi i-a păstrat şi pe care se pot sprijini când, din nefericire, greşesc. Ei ştiu că “firea păcătoasă“, felul de a fi al omului celui vechi care nu se poate îmbunătăţi, este încă împreună cu ei şi că pot să necinstească pe Domnul dacă nu sunt atenţi. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, creştinii au, de asemenea, o fire nouă de la care se aşteaptă lucruri mai bune: Efeseni 2:10 . Ei preţuiesc pe toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu şi îi iubesc. Ei ştiu că sunt uniţi cu ei ca “mădulare ale Trupului lui Hristos“. Arătarea practică a faptului acestuia este din nefericire împiedicată de învăţăturile şi practicile nescripturistice.

De ce creştinii aceştia nu doresc să aibă un nume deosebit?

Pentru că Biblia condamnă faptul de a avea nume şi grupări diferite. “Când unul spune: “Eu sunt al lui Pavel!” şi altul: “Eu al lui Apolo!”, nu sunteţi voi oameni? Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut” (1. Corinteni 3:4,5 ).”Şi ucenicii au fost numiţi creştini pentru întâia data în Antiohia” (Fapte 11:26 ). Pentru aceste motive ei vor să poarte numai numele de “creştini” şi să nu fie numiţi după oameni, locuri sau învăţături. Dezbinările, de orice fel, sunt, în mod clar, împotriva învăţăturii şi spiritului Noului Testament.

Ce învăţătura au creştinii aceştia?

Învăţătura lor este Cuvântul lui Dumnezeu (ei nu au nici un crez în afară Bibliei). Ei susţin că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat şi fără greşeală.Cuvântul acesta este singura lor călăuză în toate problemele de învăţătură şi în viaţa de toate zilele. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3:16 ). Ei cred că Isus Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu născut prin Duhul Sfânt din fecioara Maria. El a suferit, a murit şi a înviat dintre cei morţi, iar acum stă la dreapta lui Dumnezeu.

Care este scopul creştinilor acestora?

Ei doresc sa meargă pe calea pe care Biblia o arată. Faptul acesta i-a făcut pe unii sa părăsească denominaţiunile existente, pentru că în învăţătură şi în practică, denominaţiunile acestea nu recunosc în întregime autoritatea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt. Pe temeiul a ceea ce Biblia învaţă, ei inţeleg că toţi credincioşii sunt preoţi şi pot să îndeplinească lucrarea aceasta. Toţi cei care sunt născuţi din nou – toţi creştinii adevăraţi – sunt pietre vii ale unor case duhovniceşti şi formează o preoţie sfântă care aduce jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos (1. Petru 2:5 ).

De ce să părăseşti denominaţiunile?

Dumnezeu urăşte amestecul luminii cu întunericul, a celui credincios cu cel necredincios, aşa cum scrie apostolul Pavel: “pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul?…sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2. Corinteni 6:14,15 ). Daca unii credincioşi sunt asociaţi unor oameni care trăiesc în păcate cunoscute sau care învaţă sau ţin lucruri greşite cu privire la Persoana sau la lucrarea de ispăşire a lui Isus Hristos, ei nu-L pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum El doreşte. De aceea Dumnezeu spune: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2. Timotei 2:19 ).

Nu formează creştinii aceştia o sectă nouă?

Biblia defineşte o sectă (sau o partidă) ca fiind formată de cei care urmează o anumită învăţătură omenească sau o anumită persoană (Faptele Apostolilor 5:17, 15 :5; Tit 3:9,10,11 1. Corinteni 3:3,4,21 ). Nu formăm o denominaţiune nouă, dacă ne întoarcem la ce a fost învăţat şi practicat de apostoli de la începutul erei creştine, fără să facem caz de anumite tradiţii omeneşti, ci numai de Biblie. Creştinătatea este deja divizată prea mult şi creştinii aceştia nu vor să înrăutăţească situaţia aceasta. Ei doresc să păstreze unirea Duhului Sfânt, în legătura păcii (Efeseni 4:3 ). Dacă vrem să practicăm unitatea aceasta, trebuie să facem ceea ce Biblia ne spune şi aceasta înseamnă despărţirea de orice rânduieli şi organizaţii religioase făcute de om.

Ce temelie recunoaşte Dumnezeu?

Despre cei dintâi creştini citim că “ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42 ). Apoi citim despre unitatea bisericii: “Este un singur trup şi un singur Duh…o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efeseni 4:4-6 ).”Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12:24,25 ).”Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi” (1. Corinteni 1:10 ). “Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12 .24,25).

Despre cei dintâi creştini citim că “ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42 ). Apoi citim despre unitatea bisericii: “Este un singur trup şi un singur Duh…o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efeseni 4:4-6 ).”Dar Dumnezeu a întocmit trupul…ca să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12:24,25 ).”Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi” (1. Corinteni 1:10 ). ” …ca şi ei să fie una…” (Ioan 17:21 ).

De când există Biserica?

Domnul Isus a spus lui Petru: “voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16:18 ). Cuvintele acestea arată că Biserica nu era încă în existenţă atunci. Temelia Bisericii sau Adunării ca o casă a lui Dumnezeu a fost pusă de apostolii şi prorocii Noului Testament (Efeseni 2:19,20 ). Apostolul Pavel scrie adunării din Corint: “Pentru că nimeni nu poate să puna altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos” (1. Corinteni 3:11 ). “Ziua de naştere” a Bisericii este timpul când Duhul Sfânt S-a coborât, la Cincizecime, aşa cum este arătat în Fapte 2 . Duhul Sfânt locuieşte în Adunare, care este templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ).

Cum se desfăşoară lucrurile în adunările acestea?

Fiind creştini care se încred în făgăduinţa Domnului Isus, că El va fi în mijlocul lor atunci când ei se adună pentru Numele Lui (Matei 18:20 ), ei nu lasă conducerea adunărilor lor unor oameni rânduiţi pe principii omeneşti. Aşa cum Evrei 2:12 ne spune un adevăr însemnat în direcţia aceasta, nu este nevoie de niciun alt conducător în afara lui Hristos. Nu este nicio indicaţie în Noul Testament că vreo persoană ar fi fost rânduită de Dumnezeu sau de vreun om ca să conducă închinarea faţă de Dumnezeu şi nu este nicio indicaţie ca vreun om să arate toate darurile Duhului. Cei care au fost dedicaţi să fie mereu în slujba Domnului (adică fără să aibă vreo altă ocupaţie) au fost evanghelişti şi oameni care au ajutat la înfiinţarea unor adunări, însă ei n-au avut un rol exclusiv şi n-au avut slujiri speciale, care să nu ţină seama de darurile celorlalţi. Ideea de cler şi laici este cu totul străină de Noul Testament. Adunării, apostolul Pavel scria: “Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire” (1. Corinteni 14:26 ).

Nu au ei haos?

Când cei credincioşi se supun îndrumărilor date de Dumnezeu şi se aşează sub îndrumarea Duhului Sfânt (Romani 8:5 ), El are grijă ca toate să se desfăşoare în ordine, “pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii” (1. Corinteni 14:33 ). Prin slujirea Cuvântului pe baza darurilor primite de acei oameni care sunt proroci, păstori sau învăţători se va face creşterea sfinţilor şi zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:11,12 1. Corinteni 14:29 ). Credincioşii aceştia primesc învăţătura ca femeile să tacă în adunări (1. Corinteni 14:34 ).

Cine se califica pentru a fi în astfel de adunări?

Creştinii aceştia nu formează o organizaţie la care să poţi deveni un membru, pentru că Biblia nu recunoaşte un astfel de lucru. Aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, Adunarea este Trupul lui Hristos, din care face parte orice adevărat copil al lui Dumnezeu. “Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora” (Romani 12:4,5 ). “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:12,13 ).

Care este răspunsul Dumneavoastra?

Daca sunteţi pregătit să luaţi calea aceasta a ascultării, calea pe care Dumnezeu ne-o dă în Cuvântul Său care nu greşeşte, să fiţi ca cei din Bereea: “ei au primit Cuvântul cu toată bunăvoinţa, cercetând zilnic Scripturile, să vadă dacă aceste lucruri erau aşa” (Fapte 17:11 ). Rugaţi-vă aşa cum gândiţi cu privire la această întrebare însemnată: Cum şi unde trebuie cei credincioşi să se strângă laolaltă? Dumnezeu vă va face clar cunoscută voia Lui. Sunt două condiţii simple: Fiţi cinstiţi înaintea lui Dumnezeu şi plecaţi-vă în ascultare în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Frângerea pâinii

 E. A. Bremicker

Pe lângă botez, frângerea pâinii este deci a doua acţiune vizibilă, pe care noi, cei credincioşi, o cunoaştem. Credincioşii se adună, potrivit învăţăturii Noului Testament, să mănânce împreună din pâine şi să bea din paharul cu vin. În creştinătate, frângerea pâinii este numită „cină”. Această expresie îşi are originea în faptul că momentul în care Domnul Isus a introdus cina era seara ( 26:20 ) şi, desigur, primii creştini au frânt pâinea seara (Fapte 20:11 ). Noul Testament numeşte aceasta „Mâncarea Domnului” sau „Masa Domnului” în sensul întâlnit în limba română „ servesc masa” sau „ să servim masa” (vezi Fapte 2:42 20:7 (n.tr.) Strâns legat de acest sens este şi gândul despre „Masa Domnului” (vezi 10:21 ).

Nu este un mijloc pentru mântuire

Ca să evităm din capul locului o înţelegere greşită şi care este foarte mult răspândită, dorim să subliniem cu toată hotărârea că a mânca din pâine şi a bea din pahar nu reprezintă un mijloc de a primi mântuirea; asta înseamnă că nu este un sacrament*. Frângerea pâinii în sine nu are niciun efect, adică nu se produce nicio schimbare în acela care ia parte la această acţiune. Frângerea pâinii nu este ceva mistic, ceva tainic si nici nu schimbă lăuntrul omului cu ceva. Desigur, în acţiunea în sine este inclusă o importanţă spirituală deosebită, la care am dori să cugetăm puţin, dar repet: Biblia nu ne învaţă nicăieri că prin frângerea pâinii s-ar produce vreo schimbare în om.


*sacrament – nume dat în religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti

Ca argument pentru asemenea gânduri eronate ar putea fi cuvintele Domnului Isus din Ioan 6 . Acolo El spune iudeilor: „Adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu are viaţă eternă” (Ioan 6:53-54 ). Contextul arată foarte clar că în acest loc nu este vorba despre Cina Domnului (care nu era încă instituită). Faptul că Domnul aminteşte aici de carnea Sa şi de sângele Său nu înseamnă deloc că se referă la cină. Nu! Expresia Domnului din Ioan 6 vrea să spună că noi, oamenii, trebuie să facem uz într-un mod personal de lucrarea Sa (sângele Său vărsat, viaţa pe care Şi-a dat-o în moarte), pe care urma s-o împlinească. „Să mănânci carnea Sa” şi „să bei sângele Său” înseamnă, în primul rând, să primeşti viaţa veşnică şi apoi să hrăneşti această viaţă.

De asemenea, expresia folosită de Domnul în Matei 26:28 când a instituit cina, ar putea fi înţeleasă greşit. El spune: „Beţi toţi din el; pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Dacă citim cu atenţie, devine clar că nu prin faptul că bem din pahar primim iertarea pacatelor, ci prin ceea ce reprezintă paharul: adică sângele Mântuitorului. Numai credinţa în sângele vărsat al Mântuitorului pe cruce lucrează o schimbare lăuntrică în om şi îi aduce iertarea păcatelor, mântuire, pace şi siguranţă veşnică. Acest gând este în deplină concordanţă cu învăţăturile pe care ni le dă Noul Testament şi în celelalte locuri.

Frângerea pâinii în Noul Testament

Cugetările noastre despre botez se potrivesc foarte bine şi în ceea ce priveşte adevărul despre frângerea pâinii. Evangheliile ne arată instituirea cinei, Cartea Faptele apostolilor ne spune cum primii creştini se adunau pentru frângerea pâinii, iar în 1 Corinteni găsim explicată învăţătura referitoare la această acţiune:

1) Găsim instituirea cinei în evanghelii – dată de Însuşi Domnul Isus. Primele trei evanghelii vorbesc numai despre aceasta. A treia, Evanghelia după Luca face diferenţa foarte clară între Paşte şi Cina Domnului. Este evident că Dumnezeu vrea să ne transmită ceva foarte important, de vreme ce faptul că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut a dat cina ucenicilor Săi este reţinut în trei evanghelii.

2) Faptele Apostolilor ne arată că primii creştini se strângeau pentru a frânge pâinea. Deja în capitolul 2 scriitorul constată că ucenicii „stăruiau” (v.42) şi că o făceau zilnic (v.46). Mai târziu, devenise obicei faptul că ei luau cina în fiecare întâia zi a săptămânii (vezi Fapte 20:7 ).

3) În 1 Corinteni apostolul Pavel, condus de Duhul Sfânt, le explică celor din Corint ce profunzime spirituală stă în spatele acestei simple acţiuni. Este de remarcat că tocmai în această epistolă se vorbeşte despre frângerea pâinii. Tot aici este vorba despre ordinea în cadrul unei adunări locale, despre viaţa noastră comună ca credincioşi, aşa cum ne-a aşezat Dumnezeu împreună (vezi 1:2 ). Frângerea pâinii nu are de-a face – ca botezul – cu umblarea noastră personală cu Domnul Isus, ci este strâns legată de calea noastră comună.

Înainte de a adânci aceste gânduri, doresc să citez câteva locuri din Scriptură, care sunt foarte importante în abordarea subiectului nostru:

a) Luca 22:19-20 : Şi, luând pâine, mulţumind, a frânt şi le-a dat, spunând: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea! Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest* pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”

b) Fapt. 2:42: Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

c) 10:14-22 : De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată*: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

d) 11:20-30 : Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm.

(* Explicaţie: în Luca 22 şi în 1. Corinteni 11 sângele este văzut în legătură cu noul legământ. Aceasta nu înseamnă că noul legământ s-a încheiat cu credincioşii din timpul harului. Din Ieremia 31 , 31 ştim că acest nou legământ va fi încheiat în viitor (în împărăţia milenară) cu casa lui Israel. Dumnezeu nu s-a unit cu noi printr-un legământ, ci creştinii Îl cunosc pe El ca Tată, iar sângele vărsat pe cruce este şi temelie pentru legământul cel nou încheiat cu Israel. Dar binecuvântările noului legământ sunt şi binecuvântările noastre. Noi savurăm încă de pe acum rezultatele noului legământ ( 3:6 ). De aceea, Domnul Isus aminteşte de noul legământ atunci când le dă paharul.)

Două laturi diferite

Cu siguranţă, Pavel a avut un scop bine definit atunci când a vorbit de două ori despre frângerea pâinii. Dacă vom compara aceste două texte, vom constata că, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, totuşi îl prezintă din două prisme (puncte de vedere) diferite. 1. Corinteni 10 vorbeşte despre Masa Domnului, iar 1. Corinteni 11 vorbeşte despre Cina Domnului. În ambele locuri este vorba despre frângerea pâinii, dar Duhul Sfânt doreşte să ne prezinte două laturi pe care noi – fără să le despărţim – totuşi trebuie să le diferenţiem cu atenţie.

Ambele laturi vorbesc despre privilegii şi binecuvântări, dar în acelaşi timp amândouă vorbesc şi despre responsabilitate. Masa este, în scriptură, o imagine a părtăşiei (a comuniunii). La o masă sunt mai mulţi adunaţi şi împart între ei, de exemplu, o mâncare. Acest lucru ne este prezentat în 1. Corinteni 10 . Aici este vorba despre părtăşie. În calitate de credincioşi, care luăm parte la frângerea pâinii, avem părtăşie cu Domnul nostru, dar avem părtăşie şi între noi. Acesta este unul din marile privilegii şi binecuvântări pe care le putem avea ca creştini. Avem părtăşie unii cu alţii şi acest lucru îl exprimăm practic când suntem adunaţi în jurul Mesei Domnului pentru a frânge pâinea.

Cina Domnului ne vorbeşte tot despre binecuvântările noastre, dar scoate în evidenţă binecuvântările personale. Este o binecuvântare personală pe calea noastră comună că putem mânca din pâine şi bea din pahar. Cine face aceasta îşi aminteşte de moartea Domnului şi vesteşte moartea Sa. O face în amintirea Sa.

Paralel cu binecuvântarea copiilor Săi, Dumnezeu le prezintă şi responsabilitatea pe care o au şi care se află în legătură cu binecuvântarea. Acest principiu este întâlnit deseori în Biblie şi îl găsim şi aici. Ambele texte din 1. Corinteni 10 şi 11 ne prezintă, pe lângă binecuvântări, şi responsabilitatea noastră. Acest lucru este sugerat prin apelativul “Domnul“. Nu este nici Masa lui Hristos, nici Cina lui Hristos, ci este Masa şi Cina Domnului. Când ne preocupăm cu frângerea pâinii, atunci nu ne oprim numai la binecuvântări, (deşi şi ele sunt minunate), ci recunoaştem foarte clar că Dumnezeu le leagă de responsabilitate.

Această responsabilitate are – la fel ca şi privilegiul de a lua parte la frângerea pâinii – două laturi. În 1. Corinteni 10 este vorba despre părtăşie, unde toţi credincioşii formează împreună un singur trup. Aici se pune întrebarea: Cu cine frângem noi pâinea? Răspunsul la această întrebare nu este lăsat la bunul plac al fiecăruia în parte, ci este vorba despre o responsabilitate comună. În 1. Corinteni 11 este prezentată partea personală, iar aici se pune întrebarea: În ce chip şi în ce fel mănânc pâinea? Binecuvântarea personală este condiţionată de responsabilitatea personală. De aceea Pavel le cere corintenilor în acest capitol : “să se cerceteze dar omul pe sine”.

Concluzii

Frângerea pâinii are două laturi, pe care nu trebuie să le despărţim una de cealaltă, ci trebuie să le diferenţiem:

– partea comună potrivit textului din 1. Corinteni 10 ; (Masa Domnului): împreună avem dorinţa să exprimăm ceea ce suntem şi anume una. Aceasta o facem prin faptul că frângem pâinea. Avem părtăşie unii cu alţii. Iar de acest privilegiu (de a putea lua parte la Masa Lui) este strâns legată o responsabilitate; este vorba despre responsabilitatea comună. Astfel, ne întrebăm: cu cine putem să frângem pâinea?

– partea personală potrivit textului din 1. Corinteni 11 (Cina Domnului): orice credincios, în mod personal, simte nevoia să se gândească la moartea Domnului. O face împreună cu alţii şi se bucură de acest lucru, iar de acest privilegiu personal este legată responabilitatea personală, acest lucru referindu-se la în ce fel şi în ce chip o fac, vrednic sau nevrednic.

Desigur, în ambele cazuri este vorba despre calea noastră comună, iar aici există şi binecuvântări personale şi binecuvântări comune, iar de acestea se leagă şi o responsabilitate personală şi una comună.

Pâinea şi vinul

Cina Domnului este compusă din două elemente, pâinea si vinul. Aşa a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi şi tot aşa o regăsim şi în 1. Corinteni 11 . Cele două elemente sunt simboluri, dar ele au o importanţă profundă. Ce înseamnă acestea, ne explică Însuşi Domnul Isus:

a) pâinea: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”( 22:19 ). Pâinea vorbeşte deci despre trupul Domnului Isus care a fost dat la moarte. El a fost gata să sufere moartea în locul nostru. La acest lucru ne gândim când frângem pâinea.

b) vinul: „Acest pahar este noul legământ* în sângele Meu, care se varsă pentru voi” ( 22:20 ). Paharul ne aminteşte de sângele Domnului Isus, care s-a vărsat pe crucea de pe Golgota. Este sângele ispăşirii, sângele prin care au fost spălate toate păcatele noastre şi prin care avem pace cu Dumnezeu. În Vechiul Testament era valabil principiul: “În sânge este viaţă”; deci şi paharul cu vin ne aminteşte tot de moartea Domnului.

În 1. Corinteni 10 şi 11 ne este explicat înţelesul acestor simboluri. În învăţăturile despre Masa Domnului din capitolul 10 mai sunt amintite şi alte înţelesuri pe care le are pâinea. Ea nu ne aminteşte numai de trupul Domnului dat la moarte, ci, în acelaşi timp, ne arată şi roadele minunate ale lucrării de pe cruce şi anume că acum toţi credincioşii formează o unitate minunată. Credincioşii sunt “o pâine”, şi Hristos este Capul proslăvit. “Pentru că noi cei mulţi suntem o singură pâine” ( 10:17 ).

Reţinem deci că pâinea şi vinul sunt doar simboluri. Ele nu se schimbă când sunt consumate şi nici nu-l schimbă pe acela care le consumă. Când Domnul spune “acesta este trupul Meu” şi “acest pahar este noul legământ în sângele Meu”, atunci pâinea nu devine trupul Său şi nici vinul nu devine sângele Său, ci pâinea simbolizează trupul, iar vinul simbolizează sângele Său.

Masa Domnului

Aş dori să mai adaug ceva referitor la expresia “Masa Domnului” care apare în Noul Testament numai în 1. Corinteni 10 . Desigur că această expresie nu are nimic de a face cu obiectul de mobilier (chiar dacă din motive practice pâinea şi paharul se află pe o masă), ci este vorba despre principii care au legătură cu faptul că noi savurăm privilegii comune şi dorim să corespundem responsabilităţii noastre comune.

Acest lucru îl putem clarifica printr-un exemplu din viaţa cotidiană. În orice familie în care sunt şi copii există câteva “reguli” de care trebuie să ţină cont fiecare atunci când se află la masă. De exemplu: există regula ca înainte şi după masă să se spună câte o rugăciune, sau ca, după masă, să se citească din Biblie sau din calendar; sau copiii să rămână la masă până când toţi au terminat de mâncat etc. Aceste principii sunt şi rămân întotdeauna valabile, indiferent de locul unde se serveşte masa: în bucătărie, în sufragerie sau în grădină. Chiar dacă sunt şi musafiri prezenţi şi este necesar ca mâncarea să se servească la mai multe mese, principiile (regulile) casei rămân neschimbate. Transferând aceste imagini asupra subiectului nostru (“Masa Domnului”), vom observa că există principii (reguli) care au aceeaşi valabilitate în orice loc unde credincioşii sunt adunaţi pentru a frânge pâinea.

Revenim la exemplul de mai sus şi ne întrebăm cine este cel care hotărăşte în familie regulile de la masă? Cu siguranţă, putem spune că tată sau stăpânul casei este cel care le stabileşte. Niciun musafir n-ar îndrăzni să încalce aceste reguli sau să introducă altele noi. Acum ne putem pune întrebarea: Cine hotărăşte regulile la “Masa Domnului”? Răspunsul este simplu: Însuşi Domnul. Nu noi hotărâm ce principii sunt valabile la Masa Domnului, ci însuşi Domnul, iar aceste principii le găsim în Cuvântul Său.

Concluzii

Domnul Isus a instituit Cina. Pâinea şi vinul sunt semne ale morţii Sale şi ne amintesc de trupul Său, pe care l-a dat la moarte, precum şi de sângele Său. Frângerea pâinii are două aspecte principale. Pe de o parte, vestim moartea Sa (aspectul personal), iar pe de altă parte, exprimăm părtăşia cu El, dar şi părtăşia între cei credincioşi (aspectul comun).

Ambele aspecte cuprind atât privilegii cât şi responsabilităţi.

În continuare am dori să analizăm aceste principii, iar abordarea pe care o vom face va fi sub forma a şapte întrebări ca să înţelegem mai bine ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre caracterul frângerii pâinii, precum şi felul şi sensul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii.

Hristos în mijloc

 Alfred E. Bouter

Sunt şapte pasaje cheie în care se menţionează că Domnul Isus Hristos este în mijloc. Toate aceste pasaje vorbesc despre poziţia Lui centrală, despre proeminenţa Sa şi despre superioritatea Sa. Expresia folosită este “en mesoi” şi se repetă de 27 ori în Noul Testament grecesc.

1. Hristos în mijloc – învăţătura Sa

În primul rând, autorul evangheliei harului lui Dumnezeu prezintă numeroase detalii legate de venirea lui Hristos în această lume. Apoi evanghelistul descrie pe scurt tinereţea lui Hristos şi cum Dumnezeu Tatăl a avut grijă de El (împlinind Isaia 50 .4) astfel încât El a crescut în acord cu gândurile lui Dumnezeu: “Şi Copilaşul creştea şi se întărea, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40 ). Apoi la vârsta de 12 ani îl găsim „în templu, şezând în mijlocul invăţătorilor şi ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” (Luca 2:46-47 ). Domnul Isus nu a luat rolul unui învăţător, aşa cum va face mai târziu în timpul lucrării Sale publice, dar El a luat locul care se cerea potrivit cu vârsta fragedă. Cu toate acestea, chiar şi la acel moment, El era în mod clar Învăţătorul adevărat. El era marcat de un zel sfânt pentru interesele lui Dumnezeu, exprimat prin cuvintele adresate Mariei şi lui Iosif: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49 ). Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Hristos: umilinţa Lui, consacrarea şi dedicarea pentru interesele lui Dumnezeu, precum şi ascultarea şi supunerea Sa.

2. Hristos în mijloc – în suferinţele Sale pe cruce

…unde L-au răstignit, şi cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pe Isus” (Ioan 19:18 ). Împlinindu-Şi lucrarea printre oamenii poporului Său, dar respins de ei, în Evanghelia dupa Ioan, Domnul ne este prezentat în măreţia Sa. Spre exemplu, când soldaţii au venit să-L aresteze, cu toţii au căzut la picioarele Sale, măreţul „Eu sunt” (Ioan 18:6 ); în perioada viitoare orice genunchi se va pleca înaintea Lui (Filipeni 2:10 ). Aceasta ne îndreaptă privirea spre Cel care întotdeauna trebuie să aibă primul loc, chiar şi în locul condamnării şi al dezonoarei. Ce binecuvântare a fost prezenţa Domnului „în mijloc” pentru tâlharul care s-a pocăit şi a recunoscut persoana şi lucrarea lui Hristos! (Luca 23:39-43 )

3. Hristos în mijloc – în învierea Sa

Fiind deci seara, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: ‘Pace vouă!’…Şi, după opt zile, din nou erau înăuntru ucenicii Săi, şi Toma era cu ei. A venit Isus, uşile fiind închise, şi a stat în mijloc şi le-a spus: ‘Pace vouă!’” (Ioan 20:19,26 ). Unii, cu greu, ar putea supraestima importanţa învierii Domnului. Există o serie de elemente necesare pentru a fi subliniate în acest capitol, dar ne vom opri doar la locul lui Hristos ca centrul adevarat. Ca şi Cap al noii creaţii, înviat, El vine şi stă în mijloc; El este noul centru şi totul depinde de El. În acest fel, prin înviere El are acum o nouă familie. Deşi a fost respins de iudei, Hristos are ucenicii Săi (Matei 12:50 ) şi este adevăratul Centru şi Cap al acestei entităţi (Luca 24:36-53 ). „ …Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui” (Isaia 53:10 ; vezi şi Psalmul 22:22 şi Evrei 2:12 ).

4. Hristos în mijlocul mării – în încercările vieţii

Şi, când s-a făcut seară, corabia era în mijlocul mării, iar El singur pe tărm….pe la a patra strajă din noapte a venit la ei, umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei.” (Marcu 6:47-48 ). Domnul nostru Isus este acum la dreapta măririi în ceruri (Evrei 1:3 ), dar în acelaşi timp El are grijă de copii lui Dumnezeu pe pământ. Acest fapt este surprinzător ilustrat în scurta relatare a lui Marcu. Ca o aplicaţie, Hristos este cu noi în încercările şi în necazurile noastre, indiferent dacă este vorba despre o boală sau o experienţă traumatizantă ca pierderea cuiva drag: egal dacă necazul este mare sau mic, El este chiar langă noi. David a experimentat aceasta: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău: pentru că Tu eşti cu mine; toiagul Tău şi nuiaua Ta mă mângâie.” (Psalmul 23:4 ).

În Marcu 6 Domnul a permis adversitatea unei furtuni neaşteptate, dar apoi Şi-a testat ucenicii printr-o manieră diferită, atunci când a acţionat ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lângă ei. Domnul nu se impune; Lui îi place sa fie invitat de către noi.

5. Hristos în mijloc – în Adunare

Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). El este punctul de atracţie („pentru Numele Meu”). În calitate de Conducător suprem, El ia hotărârile („în Numele Meu”). De asemenea, El este şi temelia: cei doi sau trei sunt strânşi pe baza Numelui Său. Multe cărţi şi articole au fost scrise pe marginea acestui pasaj. Aş vrea doar să subliniez că Domnul trebuie să aibă locul central. Îl recunoaştem şi-L onorăm noi ca Cel care are toate drepturile? Suntem noi fericiţi să fim în prezenţa Lui sau încercăm să ne impunem propriile ganduri?

6. Hristos în mijlocul celor şapte adunări

Acestea le spune Cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, Cel care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.” (Apocalipsa 2:1 ) La începutul istoriei Bisericii, cele şapte stele erau în mâna dreaptă a Hristosului glorificat. Cu alte cuvinte, credincioşii acelor timpuri recunoşteau drepturile Domnului Isus, supunându-se autorităţii Sale. Mai târziu nu a mai fost vorba de aşa ceva (Apocalipsa 3:1 )! Îl onorăm noi pe Hristos ca Cel care are toată autoritatea? (1. Petru 3:22 ) Într-o zi toţi vor fi obligaţi să I se supună (Filipeni 2:10 ), dar Domnului Îi place sa vadă că noi, trăind în această lume care l-a răstignit pe El, ne supunem Lui din dragoste pentru El şi prin credinţă. Când Hristos a fost pe pământ, El a fost un exemplu viu de atitudine supusă, „Pentru că cine este mai mare, cel care stă la masă, sau cel care slujeşte?

7. Hristos în mijlocul tronului – Mielul înjunghiat

Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul” (Apocalipsa 5:6 ). Expresia „în mijloc”se referă la Hristos, deoarece El este Mielul şi aceasta subliniază măreţia şi superioritatea Sa morală şi spirituală. Când vom fi în jurul Său, în glorie, Îl vom vedea ca Miel: El a devenit Om ca să moară. Dar, în acelaşi timp, vom vedea şi atributele Sale divine: şapte coarne (atotputernicia Sa), şapte ochi (omniscienţa Sa), şapte duhuri (omniprezenţa Sa). Câtă putere, câtă dragoste şi câtă măreţie sunt concentrate în El şi manifestate prin El!

Hristos, punctul central

 Charles Stanley

De ce ne strângem numai în Numele Domnului Isus ?

O astfel de întrebare şi altele asemănătoare sunt mereu adresate credincioşilor care se strâng numai în (sau pentru) Numele Domnului Isus. Gândurile care urmează sunt scrise pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să se reflecte mai multă lumină asupra acestui subiect de cea mai mare importanţă în strângerile laolaltă ale creştinilor, cât şi pentru a fi un ajutor pentru cei care vor să cunoască voia Tatălui ceresc.

1. În primul rând este vrednicia Domnului Isus care ne strânge în jurul Persoanei Sale. „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn“ (vezi Filipeni 2:9-11 ).

A fost voia lui Dumnezeu ca să-L onoreze atât de mult pe Isus care „este Capul Trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc“ (Coloseni 1:18 ).

În Numele acesta, care este atât de scump pentru orice credincios, se adunau creştinii în zilele apostolilor. Şi ce a văzut Ioan, slujitorul lui Isus Hristos, când în faţa ochilor săi s-a ridicat voalul viitorului? El a văzut pe Isus şi a spus: „faţa Lui era ca soarele când străluceşte în puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: »Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă«“ (citeşte Apocalipsa 1:16-17 ).

„O uşă deschisă în cer.“ Ce privelişte! Ioan a văzut în faţa lui slava viitoare a Mielului. El a zărit acolo Mielul care părea înjunghiat. Şi cei care Îl înconjurau cântau „o cântare nouă“. Ce va fi acolo, când, în bucuria nespusă, va izbucni cântarea cea nouă? Niciunul care a fost răscumpărat prin sângele Domnului Isus Hristos nu va rămâne în urmă să cânte: „Vrednic eşti Tu“. Oştile cereşti strigă cu voce tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare. Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: »A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!«“ (vezi Apocalipsa 5:12-13 ).

Aşa va fi adorat Domnul nostru care este vrednic de toată cinstea. Aşa învredniceşte Dumnezeu pe Hristos cel înviat care a murit odată pentru păcatele noastre. Şi cine sunt acele milioane de adoratori răscumpăraţi prin sângele Domnului? Tâlhari, vameşi într-un cuvânt: păcătoşi. Este oare vrednicia. Domnului Isus de a duce astfel de persoane în slavă? Da, Dumnezeu, în sfinţenia Sa nesfârşită, spune că Hristos este vrednic şi toată creaţia strigă: „Amin!

Nu vrei şi tu, iubite cititor, să-I dăruieşti toată încrederea ta acestui Domn? Vrednicia Domnului Isus cel înviat este atât de mare, încât Dumnezeu ne spune: „Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise“ (citeşte în cartea Faptele Apostolilor 13:38-39 ). Salvarea sufletului se face numai prin Hristos. Binecuvântaţi sunt toţi care pot spune: avem răscumpărarea prin sângele Lui. Nu mă simt în stare să descriu strălucirea şi superioritatea lui Hristos. Nu pot face altceva, decât să îndrum pe toţi oamenii spre Cuvântul lui Dumnezeu, care vorbeşte aşa de clar despre vrednicia lui Hristos.

Poate vreun cititor al acestor rânduri va întreba: „Care creştin adevărat ar putea pune la îndoială măcar pentru un moment vrednicia lui Hristos sau mărimea Numelui său?“ Este adevărat că în orice inimă creştină există o parte care tresaltă la auzirea Numelui Domnului Isus Hristos. Dar întrebarea este: „Cât de mare este preţuirea faţă de această măreţie a Domnului?“.

Probabil într-un oraş sunt mii de creştini sau mai mulţi – mă refer la cei care au cu adevărat răscumpărarea prin sângele lui Hristos – a căror păcate le sunt iertate. Şi dacă Domnul Isus Hristos este vrednic de laudă şi adorare când toţi cei răscumpăraţi se vor aduna în jurul Persoanei Sale, nu este El oare vrednic de lauda şi adorarea împreună a miilor de creştini, din toate aşezările omeneşti ale acestui pământ? Sigur că în cer va dispare orice denumire şi grupare. De ce nu deja acum şi aici pe pământ?

Este o mare rătăcire să reproşezi acelora care se strâng numai în Numele Domnului Isus, despărţiţi de orice partidă religioasă, că se cred mai buni, superiori sau mai învăţaţi decât ceilalţi copii ai lui Dumnezeu care se află răspândiţi în atâtea grupări. Ei fac lucrul acesta nu pentru că se cred mai buni, ci pentru că Hristos singur este vrednic să strângă pe ai Săi în jurul măreţei Sale Persoane.

Da, iubite creştine, Domnul Isus este vrednic să nu recunoşti alt nume, decât al Lui, oricine ai fi, oricâtă cunoştinţă ai avea şi din orice grupare ai face parte! Ce trebuie oare să gândească îngerii care cunosc acest Nume preamărit şi se bucură de El, când văd căile creştinilor pe pământ? Nenumăratele despărţiri de pe pământ trebuie să fie o întristare în unitatea din ceruri. În multe locuri sunt răscumpăraţi ai lui Dumnezeu, care poartă diferite denumiri, dar nu se găsesc doi sau trei care să se strângă numai în Numele Domnului Isus. Şi totuşi Domnul este vrednic ca toţi creştinii împărţiţi în diferite biserici (sau grupări), fără nici o excepţie, să se strângă numai în Numele Lui.

Cum pot unii creştini să se roage: „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“, când ei nu sunt gata să renunţe la grupările religioase care de fapt nu sunt în cer? Ar fi mai corect dacă ar spune: „Eu mă găsesc în această grupare religioasă şi toţi prietenii mei sunt aici, de aceea te rog să mă ierţi că nu pot face voia Ta aici jos, precum o voi face cândva în ceruri.“

Este prea mult sau prea greu ca să recunoşti pe Isus Hristos ca singurul Domn spre proslăvirea lui Dumnezeu Tatăl? Dumnezeu pune cel mai mare preţ pe Numele lui lsus. Unii creştini spun: „Nu contează ce nume porţi.“

Pe fiecare creştin care Îl recunoaşte pe Domnul Isus Hristos ca singurul Domn trebuie să-l doară când vede cum în biserica romano-catolică se dă o aşa mare onoare Mariei. Numele lui Isus este dezonorat în felul acesta nespus de mult. Dar nu este acelaşi lucru când un nume oarecare este recunoscut cap al unei grupări religioase? Cu cât se înalţă mai mult un astfel de nume cu atât mai puţin se recunoaşte şi se onorează Numele lui Isus până când în sfârşit se ajunge a nu fi atât de important. Dar creşte în valoare ceea ce aparţine uneia sau alteia din grupările religioase. Acestea desigur sunt: lemn fân şi trestie care în ziua Domnului nu vor rămâne (1. Corinteni 3:10-15 ).

În zilele apostolilor. Numele lui Isus a fost mai presus de orice nume. Şi dacă cineva ar fi vrut să înalţe un alt nume` chiar dacă ar fi fost al unui Pavel, atunci prin Duhul ar fi fost declarat ca firesc. Numai admiterea unui altfel de nume însemna înjosirea Persoanei lui Hristos în favoarea unui om oarecare. Nu este la fel şi astăzi?

Domnul Isus este vrednic de adorarea milioanelor de răscumpăraţi în ceruri şi de aceea este vrednic ca toţi creştinii care sunt acum pe pământ să-L proslăvească în unitate. Indiferent ce fac alţii, dacă recunosc numai Numele lui Isus sau nu, dacă tu, cititorule, doreşti să faci voia lui Dumnezeu, calea îţi este arătată clar: pune deoparte orice denumire şi orice grupare şi strânge-te numai în Numele Domnului Isus Hristos împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

2. Acum se poate ivi întrebarea: „Ce fel de rânduieli bisericeşti sunt corespunzătoare gândurilor lui Dumnezeu?“ Această întrebare ne conduce la subiectul al doilea al studiului nostru şi anume la suveranitatea Duhului lui Dumnezeu e motiv pentru care ne strângem numai în Numele lui Isus Hristos.

Înainte de a părăsi pământul Domnul Isus a spus ucenicilor întristaţi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi“ (Ioan 14:16-17 ). Domnul Isus ne-a promis solemn că acest Mângâietor ne va învăţa totul: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu“ (Ioan 14:26 ). „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care iese de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15:26 ).

Luaţi seama că Isus nu a promis o influenţă, ci adevărata Persoană a Duhului Sfânt, aşa cum este Hristos Însuşi. Şi aşa cum Isus a mărturisit pe Tatăl, tot aşa trebuie ca Duhul să-L mărturisească pe Isus. El, Duhul adevărului, trebuie să ne conducă în tot adevărul (Ioan 16:13-14 ). Această făgăduinţă a lui Dumnezeu a fost împlinită. După ce Isus a fost proslăvit, Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2:1-38 ). Din acea clipă căutăm în zadar în Noul Testament vreo conducere bisericească în afara nemărginitei conduceri a Duhului Sfânt. Aşa cum Domnul proslăvit a fost prezent în evanghelii, tot aşa Duhul Sfânt este prezent în Faptele Apostolilor, în Adunare. Sărbătoarea Rusaliilor a adus o minunată dezvoltare a prezenţei şi puterii Duhului Sfânt. Mai târziu citim: „Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.“ Prezenţa Duhului Sfânt a fost atât de adeverită încât Petru a putut spune lui Anania: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?” (Faptele Apostolilor 5:3 ). Şi când Evanghelia a fost vestită păgânilor, Duhul Sfânt a căzut peste ei (Fapte 11:15 ). Acelaşi lucru s-a petrecut în Antiohia (Fapte 13:52 ).

Ce sigur apare în lumină călăuzirea Duhului Sfânt, când citim cu privire la Pavel şi însoţitorii săi următoarele: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie“ (Faptele Apostolilor 16:6-7 ).

În 1. Corinteni 12 , vedem călăuzirea Duhului Sfânt în Adunare redată cu cea mai mare claritate: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh“ (versetul 4). „Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor“ (versetul 7). Oricât de mare ar fi diferenţa darurilor în Biserică, în toate lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia cum vrea El (vezi 1. Corinteni 12:11 ).

Şi acum vreau să întreb: „Care grupare religioasă a zilelor noastre recunoaşte în modul arătat de Cuvânt suveranitatea Duhului Sfânt?“ O comunitate de creştini, în momentul recunoaşterii suveranităţii Duhului Sfânt, pune capăt oricărui nume de grupare religioasă, deoarece Duhul nu onorează alt nume decât cel al lui Isus.

Să asemănăm o adunare de creştini de acum 1.900 de ani cu o biserică din timpul de azi. Toţi creştinii dintr-un loc oarecare se strângeau în Numele Domnului Isus, Duhul Sfânt dăruind diferite daruri: unii aveau darul de a predica, alţii de a învăţa, iar alţii de a sfătui corespunzător feluritelor descoperiri ale Duhului. El, Duhul Sfânt, era într-adevăr prezent în mijlocul lor, împărţind felurite daruri după cum voia El. Doi sau trei vorbeau, iar restul judecau, aşa cum citim în întâia Epistolă către Corinteni 14:29-33. Aceasta a fost ordinea atâta timp cât a fost recunoscută şi neîngrădită călăuzirea Duhului Sfânt.

Să intrăm acum într-o biserică creştină. Spuneţi unde se aşteaptă sau se îngăduie Duhului Sfânt să dea cum vrea El? Călăuzirea şi întâietatea Duhului Sfânt este total uitată. Omul ocupă locul Duhului şi el vrea să conducă, indiferent că este într-o stare duhovnicească bună sau rea. Această dispreţuire a prezenţei personale şi a călăuzirii Duhului Sfânt este o stare foarte tristă a multor creştini. Diferitele daruri nu pot fi exersate. Lucrarea devine o povară pentru multe persoane. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu nu este recunoscut ca un conducător suprem, ci în locul Lui este pusă deoarece Duhul nu onorează alt nume decât cel al lui Isus.

Să asemănăm o adunare de creştini de acum 1.900 de ani cu o biserică din timpul de azi. Toţi creştinii dintr-un loc oarecare se strângeau în Numele Domnului Isus, Duhul Sfânt dăruind diferite daruri: unii aveau darul de a predica, alţii de a învăţa, iar alţii de a sfătui corespunzător feluritelor descoperiri ale Duhului. El, Duhul Sfânt, era într-adevăr prezent în mijlocul lor, împărţind felurite daruri după cum voia El. Doi sau trei vorbeau, iar restul judecau, aşa cum citim în întâia Epistolă către Corinteni 14.29-33. Aceasta a fost ordinea atâta timp cât a fost recunoscută şi neîngrădită călăuzirea Duhului Sfânt.

Să intrăm acum într-o biserică creştină. Spuneţi unde se aşteaptă sau se îngăduie Duhului Sfânt să dea cum vrea El? Călăuzirea şi întâietatea Duhului Sfânt este total uitată. Omul ocupă locul Duhului şi el vrea să conducă, indiferent că este într-o stare duhovnicească bună sau rea. Această dispreţuire a prezenţei personale şi a călăuzirii Duhului Sfânt este o stare foarte tristă a multor creştini. Diferitele daruri nu pot fi exersate. Lucrarea devine o povară pentru multe persoane. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu nu este recunoscut ca un conducător suprem, ci în locul Lui este pusă ordinea omenească. Se poate numi aceasta libertatea conştiinţei? Unde rămâne libertatea Duhului Sfânt de a folosi pe cine vrea El pentru zidirea Adunării lui Dumnezeu? Este acesta un lucru neînsemnat?

Dorinţa de a avea un om în locul lui Dumnezeu a însemnat. din partea poporului Israel, dispreţuirea conducerii şi domniei lui Dumnezeu (vezi 1. Samuel 8:4-9 ). Ce serioasă învăţătură găsim în cartea lui Ieremia! Ce preţioase trebuiau să fi fost pentru el cuvintele Domnului: „Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!“ (Ieremia 15:16-21 ).

O, de-ar recunoaşte toţi copiii lui Dumnezeu aceste adevăruri şi de-ar învăţa să se supună în smerenie călăuzirii Duhului Sfânt! Unde supunerea faţă de Duhul Sfânt nu este numai de formă, acolo Duhul dă o mărturie deosebită despre Hristos, aşa cum nici o minte omenească nu o poate copia. Să merg oare acolo unde nu este recunoscut Duhul Sfânt ca trimis de Tatăl pentru a ne păzi, a ne conduce şi care să rămână cu noi până la sfârşit? Sigur că nu, atâta timp cât doresc să practic voia lui Dumnezeu. Nu contează cine este pus în locul Duhului, un preot, un pastor, un predicator, răul constă în faptul că nu este recunoscută călăuzirea Duhului Sfânt. Şi pentru acest motiv trebuie să mă despart de o astfel de comunitate indiferent ce denumire are şi să mă strâng împreună cu cei care se supun călăuzirii Duhului Sfânt, care se adună simplu numai în Numele Domnului Isus şi care împreună cu mine privesc drept Cap pe Isus Hristos, iar ca învăţător şi conducător pe Duhul Sfânt.

3. Şi acum venim la al treilea motiv pentru care credincioşii trebuie să se strângă numai în Numele Domnului Isus şi anume: unitatea Adunării sau a singurului Trup.

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte foarte clar despre un singur Trup (Efeseni 4:4 1. Corinteni 10:17 ). În cartea Faptele Apostolilor 19:32 şi 39, cuvântul „adunare“ este întrebuinţat pentru a arăta o mulţime de oameni strânşi laolaltă. Adunarea lui Dumnezeu este totalitatea persoanelor mântuite, a căror păcate au fost iertate odată pentru totdeauna (Evrei 10 ) şi care se strâng pentru a se închina lui Dumnezeu. Nici unei alte strângeri sau comunităţi nu i s-a dat numele de Adunarea lui Dumnezeu. Chiar o adunare formată din adevăraţi credincioşi, dacă nu recunosc în realitate pe Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt ca fiind conducători în toate lucrurile, aşa cum au făcut-o apostolii, nu poate fi numită Adunarea lui Dumnezeu.

Să ne gândim la un exemplu care ne ajută să clarificăm acest gând: Să presupunem că şeful unui stat trimite armatei sale dintr-o ţară duşmană un comandant suprem. Armata se supune un timp acestui comandant. Atâta timp cât există această supunere, se poate spune că armata este a şefului statului respectiv. Dar dacă armata îl schimbă pe comandant şi îşi alege altul sau se împarte în mai multe grupe şi fiecare îşi alege comandantul ei, se mai poate numi armata acelui şef de stat, dar ea şi-a pierdut caracterul de armată a şefului statului.

Să ne gândim acum la Adunarea lui Dumnezeu. Un timp a fost recunoscută autoritatea Duhului Sfânt care a venit din cer. Apoi a fost pusă deoparte autoritatea Duhului lui Dumnezeu şi a intrat în acţiune autoritatea omului. Se poate oare numi biserica catolică adevărata Biserică sau Adunare a lui Dumnezeu? Imposibil. Ea s-a împotrivit Duhului Sfânt care a fost trimis de Dumnezeu. A te ataşa sau a rămâne în ea înseamnă a fi necredincios faţă de Hristos. Să luăm alte biserici. Nu au pus ele oare călăuzirea Duhului Sfânt pe deplin deoparte? În loc să fie lăsat Duhul lui Dumnezeu să împartă „cum vrea El“, oamenii au luat în mâinile lor dreptul de a numi preoţi şi numai aceşti preoţi au voie să ţină slujbe religioase. Starea descrisă mai înainte o găsim într-o formă sau alta şi în nenumăratele grupări ale creştinismului. Toţi au greşit în direcţia recunoaşterii personalităţii Duhului Sfânt şi au trecut la alegerea unei conduceri omeneşti. Ştiu că personala călăuzire a Duhului Sfânt este un lucru uitat de mult şi cu mare greutate se poate clarifica realitatea chiar şi creştinilor. De aceea mai dau un exemplu: Un intelectual este rugat să ţină o conferinţă într-un oraş. Sala este arhiplină. El vine şi îşi ocupă locul de conferenţiar, dar nimeni nu-l cunoaşte, el vorbeşte, dar nimeni nu-l aude. Între timp este trimis un sol după un alt intelectual, cu rugămintea de a veni la conferinţă. În sfârşit. cei de faţă nerecunoscând pe primul conferenţiar, aleg pe acest de al doilea să ţină conferinţa.

Acesta este un tablou clar al situaţiei gruparilor bisericeşti din zilele noastre. Cu toate că Duhul Sfânt a venit din cer în Biserica lui  Dumnezeu, fiind prezent în fiecare credincios personal, mai sunt mulţi care din neştiinţă se roagă să se coboare din cer. Pe unii creştini îi auzim rugându-se pentru o influenţă. Oare nu este supărător să vorbeşti de Dumnezeu Tatăl ca de o influenţă? Nu ne-ar revolta dacă ar spune cineva că viaţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ ar fi fost numai o alegorie sau o influenţă? Nu este oare Dumnezeu Duhul Sfânt şi acum o adevărată Persoană pe pământ? e desigur în alt chip decât cum a fost Domnul Isus.

Ce este un comandant suprem pentru armata lui sau un conferenţiar pentru conferinţa lui cu mult mai mult este Duhul Sfânt pentru Adunarea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ordonă, conduce, rânduieşte şi întrebuinţează pe cine vrea El. Unde nu este recunoscut în felul acesta. nu poate fi nici o adunare chiar de creştini adevăraţi, numită adunarea lui Dumnezeu. Chiar dacă este numită astfel. ea nu are totuşi caracterul de adunare a lui Dumnezeu. Rugăm pe cititor să fie atent că noi nu vorbim de mântuire, ci de strângerea laolaltă ca adunare a lui Dumnezeu. Vrem să răspundem acum la marea întrebare: Ce este Trupul lui Hristos? „Este un singur Trup, un singur Duh, dupã cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre“ (Efeseni 4:4 ).

Biserica catolică sau orice altă organizaţie cu caracter creştin nu este adevăratul Trup. Domnul Isus spune: „Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu, şi Eu sunt preamărit în ei“, „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una“ (Ioan 17:10 şi 22). Aceste cuvinte minunate ale Domnului Isus îşi găsesc aplicare pentru orice copil al lui Dumnezeu. În ce constă slava pe care a dat-o Tatăl Fiului? Tatăl „L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“ (Efeseni 1:20-21 ). „El este Capul Trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc“ (Coloseni 1:18 ). Slava care a fost dată lui Isus, a primit-o ca Hristos cel înviat, astfel El fiind Începutul şi Capul Trupului. Şi dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus“ (Efeseni 2:6 ).

Ce deosebire mare există între un Trup viu, ceresc şi o comunitate pământească! Singura comunitate pământească pe care a posedat-o vreodată Dumnezeu a format-o poporul Israel. Chiar şi în timpul vieţii lui Isus, mica turmă de ucenici a aparţinut acestui popor.

Numai după învierea şi înălţarea la cer a Domnului Isus, a putut fi trimis Duhul Sfânt pentru a forma Adunarea care este Trupul Lui. Aceasta a fost o taină ascunsă din veşnicii şi acum după ce comuniunea pământească, adică naţiunea iudeilor a fost pusă deoparte pentru un timp. Duhul Sfânt strânge din toate naţiunile un Trup ceresc care să fie una cu Capul şi care să fie binecuvântat în locurile cereşti. Oriunde pe acest pământ se găseşte un copil al lui Dumnezeu el este în duh una cu Hristos cel înviat, aşa cum un mădular al trupului omenesc este legat cu persoana de care aparţine. Da, unitatea noastră cu Hristos nu este o unire, o alianţă, ci o unitate deplină. Nu putem vorbi de o unire a mădularelor unui trup omenesc, căci toate aceste mădulare formează o persoană. Tot aşa este şi cu Hristosul ceresc şi înviat.

Căci, după cum trupul este unui şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui“ (citeşte în 1. Corinteni 12:12-27 ). Duhul Sfânt întrebuinţează aici expresiile cele mai tari şi imaginile cele mai clare pentru a reda această unitate minunată. Să comparăm versetele de mai sus cu următorul text: „pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui“ (citeşte Efeseni 5:30 ). Nu se spune: „Noi eram cândva una cu El în timp ce trăia pe pământ“ – aceasta ar fi fost imposibil. Hristos a trebuit să moară pentru păcatele multora şi după ce a trecut, pentru ei, prin moarte, prin vărsarea sângelui Său cel preţios, ca preţ de răscumpărare, El a fost înviat din morţi. Hristos „a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4:25 ). Credinciosul este privit ca mort cu Hristos, înviat cu El, dezvinovăţit cu El şi cu El într-o stare de îndreptăţire, de a fi una (Efeseni 4:4 şi 5:30). „El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Coloseni 1:13 ). Uitarea acestui mare adevăr al unităţii întregii Biserici a lui Dumnezeu în Hristos cel înviat este unul din motivele împărţirii creştinilor în sisteme şi grupări pământeşti.

Dacă întrebăm pe orice creştin: „Când vom fi în cer, vor mai exista biserici şi grupări religioase?“, atunci răspunsul va fi: „Nu, atunci Hristos va fi totul.“ Dar eu întreb: „Nu suntem noi înviaţi şi strămutaţi împreună cu El în locurile cereşti?“ (Efeseni 2:6 ). Şi nu este oare Hristos acum deja totul? (Coloseni 3:11 ) Dacă acesta este adevărul, de ce să nu fim de acum, de pe pământ uniţi numai cu Domnul Isus?

În creaţia cea nouă nu mai este nici iudeu sau grec, nici protestant sau baptist. Nici metodist sau ortodox, nici catolic sau atâtea alte nume. Hristos este totul. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (2. Corinteni 5:17-18 ). Acesta este un adevăr de preţ pentru orice om în Hristos. El este o creatură nouă.

Trupul înviat în Hristos este unul, format din toţi credincioşii oricărei naţiuni, o creatură nouă înviată din morţi şi legată laolaltă (Efeseni 2 ). Acest unic Trup nu poate fi niciodată despărţit (Romani 8:39 ). În acest Trup ceresc nu există despărţiri şi nici nu se poate căci ce a fost vechi a trecut. Rugăciunea Domnului Isus este ascultată: „Ca toţi să fie una.“ Da, toţi sunt una în Hristos în locurile cereşti. Care este voia lui Dumnezeu cu privire la credincioşi aici jos?

Faptul că Dumnezeu condamnă aceste despărţiri în creştinism aici pe pământ nu poate fi tăgăduit de nici un credincios care se pleacă în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. Cu ocazia primei împărţiri între cei credincioşi apostolul spune: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau pentru numele lui Pavel aţi fost botezaţi?“ (1. Corinteni 1:10-13 ).

Nu pot rămâne străin faţă de gândurile lui Dumnezeu, când unul spune că el este catolic, că este reformat etc. Dumnezeu doreşte să nu fie nici o despărţire. Nici măcar una din multele denumiri nu este acceptată de către Dumnezeu. Orice nume în afară de al Său înjoseşte acest Nume binecuvântat. Câtă înjosire se aduce Numelui Domnului când este pus alături de unul omenesc: „Eu sunt al lui Pavel! Eu sunt al lui Apolo“ (1. Corinteni 3:4 ). Dacă voia lui Dumnezeu este de a nu fi nici o grupare sau biserică  religioasă, cum mai putem aparţine unei astfel de grupări sau biserici, indiferent ce nume ar purta? Dragă cititorule, răspunde acestei întrebări în faţa lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său!

Ca să nu fie nici o neclaritate în această privinţă. Duhul Sfânt vorbeşte mai departe despre acest subiect astfel: „pentru că tot carnali (adică om stăpânit de firea lui, nu de Duhul) sunteţi. În adevăr, când printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi voi carnali şi nu umblaţi voi în felul omului? Când unul zice: »Eu sunt al lui Pavel!« şi altul »Eu sunt al lui Apolo!«, nu sunteţi voi oameni?“ (1. Corinteni 3:3-4 ). Dacă Duhul Sfânt Se întrista când auzea: „Eu sunt al lui Pavel“ sau „Eu sunt al lui Apolo“, Îi va plăcea oare acum când unul sau altul spune: eu sunt protestant, eu sunt ortodox? Este oare această practică duhovnicească sau firească? Poate Dumnezeu să aprobe aceste scindări ale copiilor Săi? „Vă dau aceste învăţături. dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine. Ci pentru mai rău“ (1. Corinteni 11:17 ). „Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să nu fie dezbinare în trup, Ci toate mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele“ (citeşte în 1. Corinteni 12:24-25 ). Aşa spune Dumnezeu dar omul gândeşte: trebuie să fie dezbinări; şi încearcă să prindă ocazia de a merge şi la una şi la alta şi chiar a lucra la înaintarea lor. Dumnezeu spune să nu fie despărţiri, deoarece Trupul lui Hristos (Biserica) este unul singur. Să ascult de Dumnezeu sau de oameni? Cititorul să judece singur!

Ce unitate binecuvântată să fii una cu Capul din cer şi una cu orice mădular de aici. chiar cu orice credincios de pe pământ. Ce preţioasă este voia lui Dumnezeu! (citeşte în 1. Corinteni 12:26-27 ).

În adevăr, am greşit în recunoaşterea minunatei unităţi şi a punerii ei în practică. Să ne păzim de acum de a asculta mai mult de om decât de Dumnezeu. Să nu numim răul bine şi binele rău. Fiecare dezbinare în ochii lui Dumnezeu este rea şi condamnabilă. El o pune pe aceeaşi treaptă cu cele mai grosolane păcate, cum ar fi: omorul, beţia, desfrânarea (vezi Galateni 5:17-21 ). Să ne întoarcem deci cu smerenie adâncă la Domnul! Să recunoaştem păcatul comun, ruşinea şi ruptura din poporul lui Dumnezeul Suntem chemaţi la o unitate cerească împreună cu Hristos cel înviat. Este voia lui Dumnezeu ca să umblăm potrivit chemării la care am fost chemaţi „cu toată smerenia căutând să păstrăm unirea Duhului, în legătura păcii. Este un singur Trup, un Singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre“ (citeşte Efeseni 4:1-4 ).

Doreşti tu, cititorule, să faci voia lui Dumnezeu?

Aici este drumul binecuvântat: unitatea Duhului. El trebuie mereu să ducă la Hristos care este Capul. Duhul ne strânge în jurul Persoanei lui Hristos şi unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului, acolo este şi El în mijlocul lor (Matei 18:20 ).

Omul face o biserică sau o grupare sub un nume oarecare. Aceasta este dezbinarea, ruptura. Duhul Sfânt ne strânge numai în jurul lui Hristos. Aceste două lucruri sunt atât de diferite aşa cum este de diferită unitatea Adunării în cer faţă de dezbinările omeneşti de pe pământ.

Toţi credincioşii sunt una în Hristos cel înviat şi voia lui Dumnezeu este ca unitatea aceasta să fie descoperită întregii lumi. Ce mişcător răsună cuvintele Domnului Isus, când spune în rugăciune: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (loan 17:20-21). Şi mai departe citim: „Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:23 ). În locul despărţirilor şi neunităţii, Domnul vrea ca să propovăduim unitatea noastră cu El – Capul nostru proslăvit. Am murit împreună cu El şi am înviat cu El şi vom fi părtaşi cândva strălucirii Lui.

Am înţeles puterea acestei învieri? Umblăm demni de unitatea cu Hristos cel înviat? Dorim, ca Pavel, să ne considerăm morţi împreună cu Hristos? Acestea sunt întrebări cu conţinut greu. O, de-am răspunde la ele cu toată sinceritatea inimilor noastre! Dacă până acum am stat în vreo legătură oarecare care L-a întristat sau care nu-I este plăcută„ atunci trebuie să ne despărţim fără întârziere. Aceasta nu înseamnă dezbinare, căci ne despărţim de comunităţi, biserici religioase în care conduce omul şi ne alipim numai de Domnul Isus şi nu recunoaştem altă autoritate decât aceea a Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu.

Probabil că drumul simplităţii şi al credincioşiei este mai greoi; dar când a fost drumul credinţei uşor? Timpul în care ne aflăm este greu şi periculos. Răul este numit bine şi binele este numit rău. De aceea, Domnul a spus: „Deşteaptă-te, tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine. Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului“ (Efeseni 5:14-17 ).

Domnul este aproape! El spune: „Eu vin curând!“ Ce aproape este ziua când Domnul nostru va fi recunoscut pentru totdeauna şi adorat toată veşnicia! Nu trebuie oare, cititori dragi, ca în puţinele zile care le mai avem să căutăm înfăptuirea voii Sale? Domnul vrea să ne despărţim de vasele de necinste (citeşte în 2. Timotei 2:19-21 ). El vrea să ne strângem numai în Numele Său (Matei 18:20 ). Voia lui Dumnezeu este arătată atât de clar în Cuvântul Său, încât pentru o inimă supusă şi ascultătoare nu mai este nicio îndoială.

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, atât încheieturile cât şi măduva, şi judecă gândurile şi intenţiile inimii.“ (Evrei 4:12 )

»Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi« şi »Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege.« Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.“ (2. Timotei 2:19-21 )

Laodiceea – creştinătatea în ultima ei fază

 Christian Briem

Ne vom ocupa acum mai îndeaproape de scrisoarea către Laodiceea, cel puţin cu prima parte a ei. Acestei scrisori îi revine o importanţă deosebită, în măsura în care prezintă ultima fază a creştinismului, şi îl avertizează pe fiecare credincios de trăsături care îi face atât de urâţi ochilor lui Hristos.

Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: »Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«  (Apocalipsa 3:14-18 ).

Hristos – Amin

Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebită, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării.

El Se numeşte întâi Amin. „Amin“ înseamnă adevărat, desigur. La sfârşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie!

Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2. Corinteni 1:20 : „Căci oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sunt da şi în El sunt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi.“ Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Amin al Său. Ce mângâiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mântuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.

Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sunt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămâne Amin. Să ne ţinem strâns de aceasta şi să ne gândim la ea chiar şi atunci când aruncăm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neinfluenţat a Domnului despre ea!

Hristos – Martorul credincios şi adevărat

Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori“, le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1:8 ). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, de a răspândi lumină cu privire la Hristos, la Persoana Sa slăvită, la lucrarea Sa deplin valabilă şi la urmările binecuvântate pentru oameni, în această lume întunecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2. Corinteni 3:3 ). Ah, cât am decăzut în această mărturie atât individual, cît şi colectiv!

Dar dacă cineva dă înapoi, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios – Hristos. Astfel, Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1:5 ). În viaţa şi în moartea Sa, Hristos a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumnezeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer, El continuă această slujbă prin Duhul Sfânt şi dă mărturie despre toate binecuvântările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „Omul al doilea“ (1. Corinteni 15:47 ).

Hristos – începutul creaţiei lui Dumnezeu

Şi cel de-al treilea nume – începutul creaţiei lui Dumnezeu – merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gând, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gând, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (capitolul 1.16). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:

  1. El este Capul Trupului, al Adunării;
  2. El este începutul şi
  3. Cel întâi-născut dintre cei morţi (versetul 18).

Despre Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat într-un capitol anterior. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2. Corinteni 5 : „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (versetele 17-18).

Dacă creştinismul – sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strâns de Domnul Isus în calitate de Început, de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni; vezi capitolul 2:19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atât de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea. Nu este oare semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cât de semnificative sunt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor“ (Coloseni 4:16 ). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul – şi dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrisoarea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.

Principii democratice

Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului, este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi din punct de vedere duhovnicesc, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat oare o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus cerându-şi mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică pretenţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfântului Său Cuvânt? Unde sunt recunoscute drepturile care îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?

Aceasta mă conduce la un alt gând, care nu trebuie să rămână nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Hristos poate să spună: „Ai păzit Cuvântul Meu.“ În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „… şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.

În perioada Filadelfiei, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspândirea acestuia în puterea Duhului Sfânt. Evanghelia a ajuns la nenumăraţi oameni de pe toate continentele şi mulţi s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puternică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gândurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoarece El afirmase: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 3:11 Apocalipsa 22:20 ). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi, în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală. *


Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătatea a cunoscut şi a lepădat adevărul lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liber-cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborâtă la temperatura de căldicel“ este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia, ea nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sunt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile prezintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pământ, a fost sau este caracterizată. Tiatira, Sardes şi Filadelfia merg până la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aceste trei scrisori. Tiatira, Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lângă cealaltă, chiar dacă „apogeul“ fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia, fie în sens bun, fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sunt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită – nu aparţine ea într-adevăr trecutului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice.

Nici rece, nici în clocot

Trăsătura principală în Laodicea este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Acolo, principalul este ca fiecare să fie sincer convins de propria sa problemă şi părere, şi atunci toate concepţiile religioase sunt privite ca fiind la fel de bune. Nici o înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nici o respingere a ceea ce nu-I place; indiferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real – fapt care Îi displace atât de mult Domnului Isus, încât Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!

De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintâi (Efes) şi sfârşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.

Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!“ Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cât de adeseori, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămâne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cândva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!

Bogat şi totuşi sărac

Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pământeşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernământ, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvântul lui Dumne­zeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mântuire, după Mântuitor.

Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorinţa de a poseda toate lucrurile importante – aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie“ socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza multora.

Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului:

Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol (versetul 17).

Cât de importante sunt cuvintele „şi nu ştii“! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, câţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită! Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sunt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mântuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!

Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sunt morţi spiritual (Apocalipsa 3:1 )? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată“ (Isaia 55:1 ) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?

Sfatul Domnului

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur cură­ţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi (versetul 18).

Nu este oare un har deosebit că Domnul, în ciuda indiferenţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El – aur, haine albe şi alifie pentru ochi.

Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adresează Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sunt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate – însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în legătură cu acest sistem.

Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care, pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus“ (Romani 3:26 ). Acestora, Cuvântul lui Dumnezeu le spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare“ (1. Corinteni 1:30 ). Câţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumnezeieşti şi deci sunt săraci în această privinţă hotărâtoare! Şi câţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sunt decât o haină mânjită (Isaia 64:6 ). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3:9 ).

Hainele albe sunt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Găsim acest gând pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3:4 ). În Apocalipsa 19 se spune direct: „Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumnezeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă, Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3:17 ), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.

Acestea sunt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte, ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită.

De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfânt, care în 1. Ioan 2:20 , este numit ungerea din partea Celui Sfânt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfânt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:9 ).

Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25 , Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi ulei (Duhul Sfânt). Tocmai în momentul hotărâtor, când va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! De aceea să ascultăm încă o dată glasul plin de har al Domnului: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur … şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“.

Duhul din Laodiceea

Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvânt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, suntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre.

Atunci când Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultimelor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.

Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi suntem oare cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mândria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lângă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci“, ca oameni care nu au altceva decât lucrurile acestei lumi? Nu este din când în când tulburat ochiul nostru duhovnicesc, astfel încît privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pământesc?

Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele:

Cine  are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor  (Apocalipsa 3:22 ).

Nu se spune: „… ce Duhul zice Bisericii“, ci bisericilor“. Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strângerile noastre laolaltă!

Vărsarea din gura Domnului

Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea  (Apocalipsa 3:16 ).
Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atât de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă – şi noi am văzut că lucrurile stau aşa – atunci Domnul, la vremea Sa, va sfârşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pământ.

Când sfeşnicul nu mai răspândeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pământ. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi, pe care l-a mântuit prin scumpul Său sânge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37 ). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă“ (Iacov 5:9 ).

La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întâi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pământ şi Se va întâlnii cu ei în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cât de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămâne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea Domnul să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decât prin aceea că va lua la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi va lăsa aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gând!

Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcând lucrurile, diavolul va pune stăpânire pe mărturia creştină moar­tă, până când aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului“ (Apocalipsa 18 ). Atunci nu va mai exista pe pământ un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.

Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pământ! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Israel şi Biserica

 F. B. Hole

Lui Dumnezeu I-a plăcut să aibă de a face cu oamenii în timpuri diferite, în diverse moduri. Noile descoperiri cu privire la Sine şi la voia Sa, au introdus noi modalităţi de a se ocupa de oameni, noi dispensaţii.

„Adevărul dispensaţional” ne învaţă să distingem corect aceste schimbări şi să discernem natura lor, astfel încât particularităţile evidente ale fiecăreia să nu treacă neobservate. Importanţa acestui fapt pentru noi, creştinii, este că prin aceasta învăţăm adevăratul caracter al chemării cu care suntem chemaţi de sus şi al vremii în care este aruncat sorţul nostru.

Până în timpul  lui Hristos, şi-a urmat cursul o dispensaţie în care caracteristica proeminentă a fost Israel, poporul ales din Avraam. Perioada în care noi trăim, de la Cincizecime până la venirea Domnului, este caracterizată de cu totul alte particularităţi. Nu Israel, ci Biserica este astăzi proeminentă în gândurile lui Dumnezeu.

Înainte de a insista asupra diferenţelor importante dintre cele două, haideţi să fim siguri că înţelegem exact despre ceea ce vorbim.

Prin ISRAEL nu înţelegem iudeii, naţiunea împrăştiată aşa cum sunt ei astăzi (articolul a fost scris înainte de întemeierea statului Israel, n.tr.) nici aşa cum erau ei în timpul Domnului nostru, o rămăşiţă ce se ţinea încă strâns de fosta lor capitală, Ierusalim. Nu ne vom referi la ei, aşa cum au existat ei de fapt în orice timp, ci mai degrabă la ceea ce a fost naţiunea lor, conform planului iniţial al lui Dumnezeu pentru ei.

Atunci când spunem BISERICA, nu ne referim la vreo clădire ecleziastică, nici la vreo denominaţiune, nici la oricare număr de creştini strânşi laolaltă în ceea ce este astăzi numită „o biserică”. Folosim acest termen în sensul lui scripturistic. Cuvântul grecesc pentru biserică (ekklesia) înseamnă pur şi simplu „cei chemaţi afară”. Aceia, care sunt chemaţi de către Dumnezeu afară din lume în timpul acestei perioade de respingere a lui Hristos, prin aceste mijloace şi prin locuirea Duhului Sfânt sunt legaţi împreună în Adunarea lui Dumnezeu, Biserica.

Poate să ne fie de ajutor faptul că în Scriptură termenul „biserică” este folosit cu trei sensuri:

  1. Ca indicând numărul întreg al creştinilor dintr-un anumit loc (1. Corinteni 1:2 Coloseni 4:15 etc.)
  2. Ca numărul tuturor creştinilor de pe pământ într-un anumit timp (1. Corinteni 10:32 12:28 Efeseni 1:22 , etc.). În acest aspect Biserica este ca un regiment care rămâne acelaşi, deşi unităţile care o compun se schimbă constant.
  3. Ca totalitatea creştinilor, chemaţi afară şi pecetluiţi cu Duhul, între ziua Cincizecimii şi venirea Domnului (Efeseni 3:21 5:25 ; etc.)

Dintre acestea, sensul în care folosim acest cuvânt în studiul nostru este ultimul; deşi, dacă vorbim despre biserică referitor la felul în care ea există astăzi pe pământ, evident că ne-am referi la cel de-al doilea sens.

Trebuie să ţinem minte totuşi, faptul că ne referim, precum în cazul lui Israel, nu la ceea ce este Biserica de fapt, sau la ceea ce a fost în orice vreme, ci la ceea ce este ea potrivit planului şi gândului iniţial al lui Dumnezeu.

După ce am stabilit aceasta, să remarcăm câteva diferenţe necesare:

  1. Ioan, înainte-mergătorul Domnului, a fot ultimul din seria lungă de profeţi ai dispensaţiei trecute. Cu el s-au sfârşit rânduielile lui Dumnezeu sub vechiul legământ. Cu Hristos, au început noile rânduieli. „Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare dă năvală să intre în ea.” Luca 16:16

Venirea lui Hristos în lume, a fost descrisă de Zaharia ca ivirea zorilor zilei din înaltul cerului. Arătarea Lui pe pământ vestea răsăritul unei noi zile. Nu faptul că această nouă zi era acolo şi că a fost inaugurată atunci. Domnul Isus a avut o lucrare de împlinit în Israel şi El trebuie să Se prezinte acelei naţiuni ca mult-aşteptatul lor Mesia. Mai mult, acea largă temelie a binecuvântării promise, trebuia să fie aşezată în mijlocul suferinţelor de la Calvar. Însă când toate acestea au trecut, când Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat din nou, când El S-a înălţat în cer şi a trimis jos Duhul Sfânt, atunci a fost inaugurată o dispensaţie care era cu adevărat nouă, cu totul diferită de tot ce s-a petrecut până atunci.

  1. Trăsătura caracteristică a vechii dispensaţii era legea, a celei noi este harul. Darea legii de la Sinai anunţa venirea harului. Dumnezeu a făcut cunoscute cerinţele Sale de la oameni. El trebuia să primească, iar ei trebuiau să dea, ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Faptul că eşecul a venit imediat, un eşec atât de mare încât a însemnat un faliment total, nu a eliberat nici în cel mai mic grad pe oameni de noile lor responsabilităţi asumate. Totuşi, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Moise că va avea îndurare (Exod 33:19 ) şi că va renunţa la nimicirea ameninţătoare, în vederea venirii lui Hristos. Legea a stăpânit în continuare ca „îndrumător” şi a continuat să facă asta până când a venit Hristos (Galateni 3:24 ).

În Hristos a fost o putere mai mare decât legea. Cazul femeii păcătoase din Ioan 8 ilustrează aceasta într-un mod minunat. Sub influenţa puternică a harului, făţarnicii au fost condamnaţi într-un mod mult mai eficace decât sub lege, iar păcătosul a fost iertat, un lucru pe care legea niciodată nu a pretins că îl va face. Acum Dumnezeu este Cel care dă, iar omul cel care primeşte. Noua dispensaţie este caracterizată de harul care domneşte prin dreptate, spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ).

  1. Vechea dispensaţie se concentra asupra lui Israel, noua dispensaţie este în legătură cu Adunarea.

Legea nu a fost dată altcuiva, decât unei naţiuni, Israel. Prin urmare, atenţia lui Dumnezeu a fost concentrată asupra acelei naţiuni. Privilegiile copiilor lui Israel le-au aparţinut mai degrabă ca popor, decât în mod individual. Dumnezeu a avut întotdeauna căile Sale ascunse de a lucra cu sufletele oamenilor, iar aceste căi au ieşit în evidenţă în zilele apostaziei naţionale a lui Israel. Însă la început, Dumnezeu i-a ridicat ca naţiune, fără vreo referinţă la starea spirituală individuală, iar poziţia lor înaintea Lui era pe o bază naţională.

Pe de altă parte, în Biserică nu este nimic naţional. Petru a afirmat, confirmat de Iacov, că planul divin pentru această dispensaţie este cercetarea naţiunilor de către Dumnezeu, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15:13,14 ). Acum Dumnezeu alege dintre toate naţiunile, iar cei care sunt astfel chemaţi afară pentru Numele Său, alcătuiesc „Biserica”.

Biserica, prin urmare, nu este naţională şi nici internaţională, ci mai degrabă este extra-naţională, cu totul în afara diferenţelor între popoare şi total independentă de ele. În loc ca ea să fie construită pe o temelie naţională, este descrisă de Scriptură ca fiind „ o turmă” (Ioan 10:16 ), „un trup” (1. Corinteni 12:13 ), ca „o casă spirituală, o preoţie sfântă” (1. Petru 2:5 ), ca o familie compusă din copiii lui Dumnezeu (1. Ioan 2:12 1. Ioan 3:1 etc.)

Mai mult, în legătură cu Biserica, Dumnezeu se ocupă de om în mod individual. Ea este compusă din aceia care au fost aşezaţi în mod personal în relaţii potrivite cu Dumnezeu. Ei devin mădulare ale unui singur Trup şi „pietre vii” în casa spirituală doar fiind iertaţi şi având Duhul Sfânt care locuieşte în ei.

  1. În legătură cu Israel exista o închinare ritualistică, a cărei însemnătate se afla în semnificaţia ei tipică. Privilegiile Bisericii sunt în legătură cu realităţile veşnice înseşi, mai degrabă cu ceea ce este concret decât cu umbre. Închinarea sau adorarea Bisericii nu constă în jertfe, ceremonii simbolice şi în altele asemănătoare, ci „în duh şi adevăr” .

Legea avea „umbra bunurilor viitoare, nu însăşi imaginea lucrurilor” (Evrei 10:1 ). Lucrurile bune au venit şi sunt posedate astăzi de creştini. Hristos le-a întemeiat (Evrei 9:24 10:12 ), Duhul Sfânt le-a descoperit (1. Corinteni 2:9,10 ), iar credinciosul le poate contempla cu privirea credinţei (2. Corinteni 4:18 ).

  1. Binecuvântările şi privilegiile lui Israel erau, în mare, de natură materială şi pământească, cele ale Bisericii sunt cereşti şi spirituale.

În Vechiul Testament au fost date rânduieli cu privire la felul în care copiii lui Israel trebuiau să Îi mulţumească lui Dumnezeu atunci când intrau efectiv în posesia ţării promise. Ei trebuiau să ia din primele lor roade şi să le pună într-un coş înaintea Domnului Dumnezeului lor, având pe buzele lor recunoaşterea bunătăţii Sale (Deut 26:1-11 ).

Trebuie creştinul să vină la fel înaintea lui Dumnezeu? Din contră, atunci când Pavel scrie efesenilor cu privire la moştenirea cerească a creştinilor, departe de a vorbi de lucruri materiale el spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” Efeseni 1:3 . Cât de mare este contrastul.

  1. În timp ce scopul pentru Israel este ca acesta să fie o cale de binecuvântare către toate naţiunile, în timpul anilor de glorie ai mileniului, scopul Bisericii este unirea cu Hristos în cer. Isaia 60 descrie foarte bine viitorul lui Israel. Apocalipsa 19 şi 20, ne prezintă în diverse imagini viitorul Bisericii ca „soţia Mielului”.

A existat un moment bine definit în timp, când s-au sfârşit planurile lui Dumnezeu cu Israel şi când a început perioada Bisericii?

Am văzut deja că moartea lui Hristos a marcat încheierea planurilor lui Dumnezeu cu Israel ca naţiune; şi faptul că învierea Lui şi coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii au inaugurat dispensaţia prezentă. Comparaţi Fapte 2:41-47 cu 1. Corinteni 12:13 .

Totuşi trebuie făcute două remarci:

Mai întâi, faptul că deşi planurile lui Dumnezeu cu Israel şi-au atins apogeul la cruce, cu toate acestea El a continuat să se ocupe de ei în anumite feluri până la moartea lui Ştefan şi poate chiar până la distrugerea Ierusalimului. Planul complet al lui Dumnezeu cu privire la Biserică nu au fost descoperite în întregime chiar de la începutul perioadei prezente. El a fost revelat treptat prin apostoli, în special prin Pavel, deşi Biserica însăşi şi-a început existenţa ei comună aşa cum am văzut.

În al doilea rând, faptul că planurile lui Dumnezeu cu Israel s-au sfârşit doar pentru un timp. Mai târziu, într-o vreme încă viitoare, ei vor fi restabiliţi, şi vor fi împlinite în mod literal promisiunile glorioase făcute acestei naţiuni privilegiate. Israel a fost pus deoparte, în timp ce Biserica ocupă acum locul privilegiat. După ce Biserica va fi fost răpită în cer, Israel va fi adus din nou în centrul planurilor lui Dumnezeu.

Ştefan vorbeşte în Fapte 7:38 despre „adunarea din pustiu”. Şi trimiterile la multe din capitolele din Vechiul Testament se referă la Biserică. Nu rezultă din aceasta faptul că Biserica exista mai înainte de a veni Hristos?

Fără îndoială că Israel era „adunarea din pustiu”. Există însă ceva în această afirmaţie care ar justifica o identificare a lui Israel cu Biserica Noului Testament? Tot astfel după cum nici folosirea aceluiaşi cuvânt în Fapte 19:41 nu justifică identificarea adunării din acea cetate cu mulţimea desfrânată a adoratorilor Dianei.

Aplicaţia profeţiilor din Vechiul Testament la Biserică se datorează părerilor greşite a oamenilor bine intenţionaţi.

Însă este o greşeală serioasă, deoarece prin amestecarea lui Israel cu Biserica, oamenii au căutat să justifice introducerea elementelor şi principiilor iudaice în creştinism.

Oameni precum Avraam, Moise şi Ilie nu au făcut parte din Biserică? Nu este nepotrivit faţă de aceşti oameni venerabili să nu li se recunoască o astfel de poziţie?

Deloc. Sorţul lor a fost aruncat în dispensaţia care a trecut. Văzuţi din punct de vedere moral, aceşti oameni se înalţă ca nişte giganţi, în timp ce mulţi dintre noi, creştinii, nu suntem altceva decât nişte pigmei. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul, faţă de care nimeni nu a fost mai mare, văzut din punct de vedere dispensaţional este mai mic decât cel mai mic din împărăţia cerurilor (Matei 11:11 ). El a aparţinut de perioada robiei, noi aparţinem de perioada înfierii (vezi Galateni 4:1-7 ).

Cuvintele Domnului din Matei 11 , privitoare la Ioan, au fost urmate de cele din Matei 16:13-18 , privitoare la Sine. El nu era doar un simplu profet ca Ilie, Ieremia sau Ioan, ci Fiul Dumnezeului Celui viu şi, pe acea stâncă, a spus El, „voi zidi Adunarea Mea”. Remarcaţi aceste două cuvinte: „voi zidi”. Era o lucrare viitoare despre care a vorbit Domnul, şi una în care aceşti mari oameni din vechime nu au avut parte.

Care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când l-a chemat pe Israel şi l-a aşezat în poziţia specială pe care a avut-o?

Israeliţii au fost chemaţi să ia în stăpânire pentru Dumnezeu ţara promisă, ca un fel de mărturie a faptului că întregul pământ Îi aparţinea Lui, în ciuda faptului că Satan a uzurpat domnia asupra lui. Atunci când au pătruns în ţară, au trecut Iordanul ca popor al „Domnului întregului pământ” (Iosua 3:11-13 ).

Ei trebuiau mai departe să păstreze în lume tulpina (Isaia 11:1 ) „din care, după carne, este Hristosul” (Romani 9:5 )

De asemenea, prin acea naţiune exemplară despărţită de stricăciunea popoarelor din jur şi privilegiată deasupra altora, Dumnezeu a pus pentru ultima oară omenirea la încercare.

Mărturiile propriei lor legi, aşa cum sunt citate în Romani 3:9-18 au dovedit eşecul lor iremediabil şi au arătat în acest fel starea deznădăjduit de rea a tuturor. Dacă legea condamnă cu desăvârşire, aşa cum arată Romani 3:19 , naţiunea exemplară a iudeilor, care se afla sub ea, atunci „orice gură este închisă” şi toată lumea este „sub judecată înaintea lui Dumnezeu

Care este planul şi scopul lui Dumnezeu în legătură cu Biserica?

Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Prin urmare, El trebuie să fie manifestat în ea. Tot astfel după cum trupul tău este cel în care tu trăieşti şi te manifeşti.

Îl reprezintă pe El aici, în timpul lepădării Sale, cât timp El este în cer, absent de pe pământ în mod personal. Satan a scăpat de Hristos personal pe pământ, însă El este aici reprezentat prin poporul Său. A te atinge de Biserică sau de oricine îi aparţine, înseamnă a te atinge de El. Nu înseamnă aceasta cuvintele Sale adresate lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?“ Fapte 9:4 .

Ea este casa lui Dumnezeu, singura casă pe care El o are pe pământ în timpul prezent. Dumnezeu nu va fi dat afară din propria Lui lume! Prin urmare, El locuieşte astăzi într-o casă pe care nici Nebucadneţar nici Titus nu o pot arde şi pe care nici Nero nici Torquemada nu o pot distruge.

Scopul suprem al lui Dumnezeu este de a avea o Mireasă pentru Hristos (Efeseni 5:25-27 ), un popor care, deşi acum sunt părtaşi ai lepădării Lui ca străini cereşti în această lume, îşi vor avea partea lor eternă ca părtaşi ai gloriei Sale cereşti.

Poţi să-mi enumeri câteva din binecuvântările pe care le avem noi creştinii, pe care chiar şi cei mai buni din Israel nu le-au avut înainte de a veni Hristos?

Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată, deplin descoperită în Hristos, este una dintre cele mai mari dintre astfel de binecuvântări. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18

O altă binecuvântare este faptul că, în loc de promisiuni, noi avem realitatea răscumpărării îndeplinite. Poliţa care trebuia plătită de noi a fost schimbată cu aurul fin al lucrării complete a lui Hristos.

Mai departe, Duhul Sfânt locuieşte acum în cei credincioşi (vezi Ioan 14:16 Fapte 2:1-4 ). Deşi El întotdeauna Şi-a exercitat influenţa pe pământ, prezenţa Lui de durată aici este un lucru nou.

În cele din urmă, relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt pe o temelie cu totul nouă în Hristos. Nu mai suntem robi, ci fii (Galateni 4:4-6 ).

Ar putea fi adăugate mult mai multe, însă aceste patru aspecte vor sluji pentru a ne arăta belşugul de binecuvântare care îi aparţine creştinului.

Nu trebuie noi să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că sorţul nostru a fost aruncat de partea aceasta a crucii lui Hristos?

Mădularele Trupului

 H. L. Heijkoop

Conform textului din Efeseni 1 , Hristos este Capul slăvit al Trupului, izvorul tuturor binecuvântărilor. Tocmai de aceea L-a dat Dumnezeu pe Hristos ca şi Cap al Adunării, pentru a ne putea dărui toate binecuvântările. Dar aceste binecuvântări pot fi savurate numai dacă fiecare ocupă în Trup locul indicat de Domnul. Duhul Sfânt dă apoi fiecărui mădular puterea necesară pentru a exercita slujba sa.

În 1. Corinteni 12:13 vedem ce este Trupul lui Hristos. În Efeseni 1 , Trupul lui Hristos este văzut cum se formează din toţi credincioşii de la Rusalii până la răpirea Adunării. Aceasta este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu. Aici însă o găsim în starea ei practică pe pământ şi ea constă din toţi credincioşii care trăiesc astăzi pe pământ. Duhul Sfânt este puterea prin care fiecare mădular îşi poate exercita sluja. Acesta este un adevăr foarte important.

Trupul lui Hristos este comparat aici cu trupul nostru. În versetele 14-26 nu este vorba de Trupul lui Hristos, ci de trupul nostru, dar este folosit ca imagine a Trupului lui Hristos.

Înainte de a ne ocupa de detalii, doresc să exprim gândul de bază. Omul are un suflet, un duh şi un trup, dar sufletul şi duhul său pot să se arate numai prin trupul său; când sufletul şi duhul sunt în afara trupului, atunci trupul este mort. Aceasta ne arată cât de important este ca Duhul Sfânt să locuiască în Adunare şi să acţioneze în ea. Duhul Sfânt este puterea care uneşte mădularele într-un trup. El uneşte în mod personal pe fiecare credincios cu Domnul proslăvit din cer, dar şi pe fiecare credincios în parte cu celelalte mădulare ale Trupului. Duhul Sfânt face aceste mădulare capabile de a-şi exercita slujba la locul lor. Vedem deci că este într-adevăr posibil ca Adunarea să savureze, aici jos, toate binecuvântările, care sunt partea ei, deoarece Duhul Sfânt poate să ne dăruiască capacitatea şi puterea să realizăm practic deja acum toate acestea. Dacă ar fi aşa, atunci Trupul ar funcţiona ireproşabil, iar Domnul, care este Capul, ar putea dărui Trupului Său toate binecuvântările pe care doreşte să le dea. Din partea Lui sunt îndeplinite toate condiţiile. El poate să ne dăruiască toate binecuvântările şi ar dori să facă aceasta, dar se pune întrebarea dacă suntem gata să ne lăsăm folosiţi în acest sens. Pentru a înţelege bine acest lucru, Duhul Sfânt ne prezintă aici imaginea trupului omenesc.

Mulţi credincioşi tineri consideră că doar puţini credincioşi au daruri, şi mă tem că şi mulţi fraţi şi surori mai în vârstă consideră că binecuvântarea în Adunare depinde de câţiva fraţi care vorbesc din Cuvânt sau care se roagă sau propun o cântare. Acest loc din Scriptură ne spune însă că fiecare mădular al Trupului are un loc, o slujbă care aparţine de locul său, şi că binecuvântarea poate fi deplină numai atunci când fiecare îşi ocupă locul indicat şi îşi exercită slujba. Vorbim uşor despre fraţi care au un dar mare. Am auzit adesea fraţi spunând: „Nu am dar“. Dacă un frate are un dar mare ca învăţător, păstor sau evanghelist, considerăm că el este izvorul cel mai important pentru binecuvântări; dar aici citim cu totul altceva. Este numai o imagine, dar o imagine despre realitate; ceea ce găsim la trupul omenesc putem aplica la Trupul lui Hristos. Mai întâi ni se arată că toate mădularele trupului sunt necesare pentru funcţionarea întregului şi că fiecare mădular trebuie să ocupe un loc. Dacă o adunare ar consta numai din învăţători, nu ar fi o expresie adevărată a Trupului şi nu ar putea fi izvorul celor mai mari binecuvântări. Dacă un trup omenesc ar fi numai gură, nu ar fi om. Sunt necesare elemente diferite, mădulare diferite, dar toate formează împreună un trup. O, de s-ar imprima adânc în inimă acest gând!

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte aici despre ochi. Este trist când un om nu poate vedea, dar cu mult mai trist dacă este orb spiritual sau dacă ochii săi ar spune: „Noi dorim mai bine să vorbim!“ La fel este cu toate mădularele trupului. Duhul Sfânt ne arată aici ce valoare are fiecare mădular în parte. Dacă cineva este un bun orator, poate deveni renumit. Nu vorbesc aici special despre Adunare. Dar acest om îşi poate pierde limba şi totuşi să trăiască mai departe, dar un om care nu mai are inimă, nu mai poate trăi. Totuşi, niciodată nu am auzit că un om a devenit renumit, pentru că a avut o inimă care a funcţionat bine.

Aşa stau lucrurile şi cu Trupul lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune că mădularele importante nu sunt cele care sunt onorate cel mai mult aici pe pământ. El spune că darurile care nu sunt cele mai importante, primesc onoare. De aici deduc că darul de învăţător şi de păstor nu este cel mai mare dar. Desigur, învăţătorii şi păstorii au lucrările lor, iar dacă nu-şi îndeplinesc slujba în Trup, se produc pagube. Dar există mădulare mai importante în Trup. Inima sau alte organe interioare, pe care nu le vede nimeni din afară, sunt indispensabile pentru viaţă. Dacă inima mea ar înceta pentru o clipă să bată, aş muri. Dacă rinichii mei nu ar funcţiona, aş muri. Duhul Sfânt doreşte să ne arate foarte clar că fiecare mădular are locul şi slujba sa, şi că fraţii cei mai simpli au de îndeplinit o anumită slujbă, chiar şi cei mai tineri fraţi şi tinere surori. Dacă neglijează această slujbă, Trupul suferă. Valoarea acestei slujbe trebuie să o lăsăm în seama lui Dumnezeu să o aprecieze.

Apostolul spune foarte lămurit în versetul 27: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos şi mădulare ale Sale fiecare în parte.“ Ştim că el le-a scris corintenilor. Oare vrea să spună că adunarea din Corint este Trupul lui Hristos? Că ar exista deci cinci sute de Trupuri ale lui Hristos? Desigur, nu! Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre un singur Trup al lui Hristos; dar de ce i s-a spus adunării din Corint: „Voi sunteţi Trup al lui Hristos“? În limba greacă (dar şi în limba română) se observă clar la ce se referă. Înainte de expresia „Trup al lui Hristos“ nu este nici un articol. În limba greacă, înţelesul este: se subliniază caracteristica Trupului lui Hristos. Dacă aici ar scrie „voi sunteţi Trupul lui Hristos“, atunci aceasta ar fi însemnat că adunarea din Corint ar fi întregul Trup al lui Hristos. Faptul că lipseşte articolul înseamnă că adunarea din Corint are caracterul Trupului lui Hristos. Trupul lui Hristos este format din toţi credincioşii adevăraţi de pe întreg pământul. Cum putem vedea Trupul lui Hristos? Cum poate fi văzut el aici în Vevey? În toţi credincioşii adevăraţi care trăiesc aici în Vevey. Credincioşii adevăraţi din Vevey sunt expresia vizibilă a Trupului lui Hristos aici în Vevey. Fiecare adunare locală nu este independentă. Ea este numai o parte a Trupului lui Hristos, care este prezent în acest loc. Dar ea este în acelaşi timp unită indisolubil cu toţi credincioşii de pe întreg pământul. Independenţa adunării locale stă în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Adunarea locală este deci expresia unui singur Trup. Aceasta are consecinţe foarte importante. Ea trebuie să descopere caracterul acestui singur Trup. În această adunare trebuie să fie văzut Trupul lui Hristos, dar nu numai în timpul strângerilor laolaltă, ci în întreaga viaţă a adunării. Aceasta înseamnă, că fiecare trebuie să-şi ocupe locul său ca mădular şi că fiecare credincios trebuie să se gândească, că nu este un mădular independent, ci că reprezintă o mică parte din întregul Trup. El nu poate şti prin sine ce are de făcut, ci trebuie să-şi ocupe locul său în Trupul lui Hristos şi să exercite slujba care revine acestui loc. Nu trebuie să uite niciodată că este mădular al Trupului lui Hristos. Întreaga sa viaţă trebuie să fie în concordanţă cu această realitate.

În versetul 28 citim: „Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi.“ Dumnezeu este Acela care a pus pe fiecare în Adunare. În primul rând sunt amintiţi apostolii. În Corint nu erau apostoli. Ei sunt numiţi, pentru că aparţin de întregul Trup. În următoarele versete sunt numite diferite slujbe. Găsim şi proroci, învăţători şi alţii, şi ajutorări, cârmuiri; şi cei care exercită aceste slujbe sunt mădulare ale Trupului lui Hristos.

Ce sunt aceste ajutorări? Acestea sunt tot ceea ce reprezintă un ajutor pentru Adunare. Am vorbit odată cu un frate care aranja întotdeauna scaunele după terminarea adunării, dar care gândea că aceasta nu este o slujbă în Trupul lui Hristos. Totuşi, aceasta era slujba lui. Dacă el considera că lucrarea lui nu avea nimic a face cu binecuvântarea spirituală a Adunării, se înşela foarte mult, deoarece şi lucrarea lui era necesară pentru ca totul să fie şi să se desfăşoare în ordine în Adunare. La fel stau lucrurile cu multe alte lucruri pe care le considerăm neimportante pentru viaţa Adunării.

În Romani 12 găsim un alt gând. În versetul 5 citim: „Noi, cei mulţi, suntem un singur Trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora“. Cred că sfârşitul acestui verset exprimă un alt gând faţă de 1. Corinteni 12 . În 1. Corinteni 12 , gândurile noastre sunt îndreptate spre întregul Trup, spre realitatea că bunul mers al întregii Adunări depinde de fiecare în parte. Întreaga noastră slujbă trebuie să aibă ca scop bunul mers al Adunării. Dacă avem în vedere numai această latură, poate fi un pericol. Atunci vom vorbi ca marele preot din Ioan 11 , când era vorba de omorârea Domnului Isus: „Este de folos pentru noi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară toată naţiunea“ (Ioan 11:50 ). În istoria Bisericii s-a întâmplat adesea acest lucru. Credincioşii au fost omorâţi, şi s-a considerat că aceasta a fost spre binele Bisericii. Romani 12 ne învaţă altceva: noi nu suntem nu-mai mădulare ale Trupului lui Hristos, ci fiecare mădular este în legătură cu celelalte şi trebuie să caute binele fiecărui mădular. Aceasta trebuie de asemenea să se petreacă în concordanţă cu locul şi slujba pe care a primit-o fiecare.

Ce minunată este condiţia pentru aceasta, condiţie numită în primele versete! „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.“ Inimile noastre sunt readuse la ceea ce se spune în primele opt capitole, unde sunt descrise îndurările lui Dumnezeu. Cunoaştem conţinutul acestor capitole. Despre capitolul 1 până la capitolul 3 versetul 21 putem scrie: „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23 ), apoi urmează versetul 24 unde ni se spune că suntem îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu. Capitolul 4 ne arată că aceasta este posibil numai pe baza credinţei şi că Domnul Isus a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (4.25). În acest mod suntem îndreptăţiţi şi primim pace cu Dumnezeu (5.1). Apoi versetul 8: „Dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.“ În capitolul 8 auzim ce face Dumnezeu din astfel de oameni păcătoşi. El i-a rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ). Dumnezeu este pentru noi, El ne-a îndreptăţit, iar Duhul Sfânt intervine pentru noi şi se face una cu toate nevoile noastre, iar Domnul Isus Însuşi mijloceşte pentru noi. În versetul 35 citim: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?“ Ce minunate sunt aceste îndurări pentru oameni care au recunoscut în capitolul 7:18: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun!“ Dacă ne gândim la acestea, nu avem motiv să-i dedicăm lui Dumnezeu trupurile? Cum putem face aceasta? Aici ni se arată o parte din această dăruire. Putem să trăim pentru cei care sunt obiecte ale harului lui Dumnezeu. Putem să fim de folos celor cărora Dumnezeu le-a dovedit dragoste. Pe aceasta se pune o deosebită greutate.

Este imporant ca fiecare să-şi ia locul său special, să-l ocupe şi să fie mulţumit; să nu dorească locul altuia sau un loc mai mare de-cât cel pe care i l-a indicat Dumnezeu. În versetul 3 citim: „Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia care este între voi să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă“, iar în versetul 6: „având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat…

Vedem că Domnul a dat fiecărui credincios slujba sa, o slujbă pe care numai el singur o poate efectua bine. Domnul dă tot ce este necesar pentru această slujbă. El doreşte să aibă părtăşie cu noi în această slujbă, dar El nu vrea să depăşim măsura a ceea ce El ne-a acordat. Dacă nu a dat unui frate darul unui evanghelist, atunci Domnul îl poate folosi pe acest frate să mărturisească sub binecuvântarea Sa printre ai Săi despre El şi pentru El, dar acest frate nu trebuie să-şi închipuie că are darul unui evanghelist. El trebuie să ştie ce dar i-a dat Dumnezeu şi ce loc a primit în Trup, iar această slujbă trebuie să o exercite şi să nu caute să facă lucrarea altuia. Să avem întotdeauna pe Domnul înaintea ochilor şi să încercăm să fim folositori pentru alţi credincioşi!

Darul cel mai mare este amintit aici în primul rând: „ …fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă“ (versetul 6). Profeţia este darul cel mai mare. Vorbesc acum despre daruri care sunt amintite şi în Efeseni 4 şi care au de-a face cu vestirea Cuvântului. Efeseni 2 ne arată însemnătatea acestui dar. Împreună cu apostolii, profeţii formează baza Adunării. Din 1. Corinteni 14 putem deduce că profeţia este astăzi, în exercitarea slujbei, cel mai mare dar, pentru că atunci când un frate profeţeşte, primeşte fiecare binecuvântare. Cine profeţeşte, vorbeşte din prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, în 1. Petru 4:11 citim: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu.“ De aceea, un frate trebuie să stea sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu atât de mult, încât să spună numai ceea ce Duhul Sfânt doreşte să spună în acel moment. Duhul Sfânt îi cunoaşte pe toţi cei prezenţi. El le cunoaşte nevoile şi El doreşte să dea fiecăruia ceea ce are nevoie în acel moment. Acesta este scopul profeţiei.

În versetul 7 găsim slujba şi învăţătura. „Fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură.“ Acestea sunt două lucruri normale. Prin slujbă nu se referă la ceva care apare în exterior, ci se referă mai ales la repartizarea banilor şi alte lucrări asemănătoare. Şi în această privinţă, Domnul a dat daruri speciale. Pentru aceasta este nevoie de multă înţelepciune; în primul rând, în felul în care dăm. La fel este cu cel care învaţă. Să nu se întâmple ca el să vorbească numai pentru a arăta cât ştie şi ce dar are el ca învăţător. Nu, el trebuie să se gândească la nevoile credincioşilor, pentru că ştie că a primit un dar pentru a le sluji credincioşilor. Ştim ce spune Domnul despre slujbă: cel căruia i se slujeşte este mai mare decât cel care slujeşte (a se compara Luca 22:27 ). Un slujitor trebuie să ştie foarte bine că este un slujitor al lui Hristos şi nu al Adunării. Dar slujitor al lui Hristos înseamnă de fapt a sluji sfinţilor, aşa cum ne arată Domnul în Ioan 13 : El S-a încins şi a spălat picioarele ucenicilor. Aceasta este desigur o slujbă specială, dar în principiu are valabilitate pentru orice slujbă. Orice slujbă în Adunare trebuie făcută în dependenţă şi ascultare de Domnul, aşa cum vedem în 1. Corinteni 12 , şi în puterea Duhului Sfânt, cu scopul de a sluji credincioşilor, şi nu numai Trupului ca întreg, ci fiecăruia în parte.

Vedem cât de important este să rămânem dependenţi de călăuzirea Duhului Sfânt, dar şi să recunoaştem ce slujbă ne-a încredinţat Domnul! În fiecare caz trebuie să avem siguranţa că Domnul doreşte să ne folosească acum. Slujba este un lucru minunat, şi aşa cum am spus la început, Capul ne poate da tot ce avem nevoie. Conform textului din Efeseni 4 , fiecare mădular poate primi totul de la El. Aşa creşte Trupul. Zidirea sa se face în armonie şi dragoste. Dar pentru aceasta, fiecare mădular trebuie să-şi ocupe locul şi să nu uite niciodată că este un mădular, adică numai o parte din Trupul întreg şi că este unit cu toate mădularele acestui Trup, şi că binecuvântarea fiecărui mădular al Trupului depinde de modul în care îşi face fiecare mădular lucrarea sa şi corespunde responsabilităţii sale.

Dacă toţi am face acestea, cât de mare ar fi savurarea practică a binecuvântărilor noastre şi cât de bine am arăta în exterior expresia Trupului lui Hristos!

Paştele

 L. M. Grant

Sărbătoarea cea mai cunoscută a poporului Israel, Paştele, este în strânsă legătură cu sărbătoarea preţioasă, pe care Domnul Isus a dat-o Adunării Sale, Cina Domnului (1. Corinteni 5:7,8 ). Într-adevăr, El a instituit această nouă sărbătoare, când a mâncat Paştele împreună cu ucenicii Săi (Luca 22:14-20 ).

Desigur, între cele două sărbători există anumite deosebiri clare. Una a fost pentru poporul pământesc, cealaltă este pentru un popor salvat dintre naţiuni şi făcut potrivit pentru o moştenire cerească. Doresc să privim în continuare punctele de comparaţie vizibile între cele două sărbători, care vor mişca adânc inima celor care ascultă cu bucurie de Domnul Isus şi doresc să-L cinstească.

Exod 12 ne oferă şase denumiri diferite pentru Paşte, care pot fi aplicate la Cina de aducere aminte a Domnului din zilele noastre. La acestea adăugăm o expresie din Noul Testament, „frângerea pâinii“.

  1. Paştele Domnului“ (versetul 11; Paşte = a trece peste, cruţând)
  2. O amintire“ (sau: ziua amintirii; versetul 14)
  3. O sărbătoare“ (versetul 14)
  4. O rânduială“ (versetul 24)
  5. Această slujbă“ (versetul 25)
  6. Jertfa de Paşte“ (versetul 27)
  7. Frângerea pâinii“ (Fapte 2:42 ).

1. Paştele Domnului

Această expresie este preţioasă pentru cei care au simţit cât de vinovaţi au fost odinioară în ochii lui Dumnezeu. Expresia „Paşte“ ne spune că judecata lui Dumnezeu „a trecut pe lângă“ pentru cei care stau sub protecţia sângelui preţios al lui Hristos. „Şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (versetul 13). Acest cuvânt din gura lui Dumnezeu acordă siguranţă deplină. Această sărbătoare indică spre sângele lui Hristos. Acesta Îl satisface pe Dumnezeu într-un mod atât de desăvârşit, încât fiecare copil al lui Dumnezeu este în siguranţă veşnică prin valoarea lucrării de salvare a Domnului Isus.

Deoarece este „Paştele Domnului“, exclusiv lucrarea harului Său incomparabil, îl pot sărbători într-un mod corect numai cei care se află sub protecţia sângelui. Pavel aplică acelaşi principiu la Cina Domnului când spune: „Pentru că paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea…“ (1. Corinteni 5:7,8 ). Noi, cei care ne amintim de El la frângerea pâinii, trebuie să-L cunoaştem ca „Paştele“ care a îndepărtat prin jertfa Sa, complet şi pentru totdeauna, păcatele noastre. Numai aşa putem să luăm parte într-un mod corect la o astfel de sărbătoare.

2. O amintire

Înţelepciunea divină şi suverană a lui Dumnezeu a stabilit exact noaptea în care Israel trebuia să fie eliberat din robia Egiptului prin sângele mielului. De aceea Dumnezeu a instituit aceasta ca o cină publică de aducere aminte, înainte ca Paştele propriu-zis să fie sărbătorit. Dumnezeu nu a vrut să fie dată uitării.

La fel este şi cu crucea. Înainte de moartea Sa, Hristos a pus pe inima ucenicilor Săi trişti amintirea Sa; El urma să-Şi dea trupul şi să-Şi verse sângele. Această amintire trebuia să ia forma unei cine de aducere aminte vizibile: „Faceţi aceasta în amintirea Mea“ (Luca 22:19 ). Să reţinem: nu trebuie să ne gândim simplu la moartea Sa, ci la El Însuşi. El, Domnul slavei, a fost răstignit, pentru a ne elibera de vina groaznică şi de robia păcatului. O astfel de aducere aminte nu exclude desigur amintirea slavei şi a părtăşiei cu Tatăl pe care le-a avut înainte, a faptului minunat că a devenit Om, a vieţii Sale fără pată şi a suferinţelor Sale în lume. Dar deoarece vestim „moartea Domnului“, ne gândim în primul rând la El ca Acela care a mers la cruce, a suferit acolo judecata lui Dumnezeu şi a făcut o ispăşire deplină pentru păcatele noastre (1. Corinteni 11:26 ).

Deşi această cină de aducere aminte trebuie să aibă loc într-un anumit mod şi regulat, nu trebuie să devină o simplă formă. Nu, ea este o amintire vie a Domnului nostru Isus Hristos, o amintire din inimă şi care merge la inimă. Aşa cum Paştele era privit ca începutul istoriei lui Israel (Exod 12:2 ), tot aşa moartea lui Hristos pentru noi este începutul vieţii. Am putea uita cândva aceasta? Din nefericire, inimile noastre sunt atât de delăsătoare, încât am putea deveni repede reci şi uituci fără o astfel de amintire regulată. Israelul a uitat deseori sărbătoarea de Paşte, iar Biserica a arătat deseori răceală faţă de Cina Domnului şi i-a acordat locul doi în favoarea predicării. Să păstrăm această amintire! Orice amintire a Lui va face adorarea noastră mai mare pentru El.

3. O sărbătoare

La o sărbătoare se serveşte mâncare din belşug, nu doar suficient, pentru a stâmpăra apetitul fiecărui oaspete. Cât de mult se potriveşte acest adevăr la aducerea aminte a Domnului! Deşi nu ne strângem laolaltă pentru a primi ceva, ci pentru a-i aduce adorarea inimilor noastre, totuşi nu poate fi exclus faptul că sufletele noastre se umplu din nou. Nu acceptăm invitaţia la o nuntă pentru a onora mirele şi mireasa? Cu siguranţă, ei nu se vor gândi să ne lase să plecăm de acolo fără să fi mâncat pe săturate din ceea ce au pregătit. Aşa este şi la sărbătoarea la care dorim să-L onorăm pe Domnul; acolo Domnul Isus are pregătit mai mult decât suficient, pentru a umple fiecare inimă.

Să nu ignorăm o avertizare care ni se dă în 1. Corinteni 5:7,8 : „Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat. Pentru că şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului“!

Aluatul (practica păcătoasă) va strica într-un mod groaznic sărbătoarea. Aşa cum la sărbătoarea Paştelui, aluatul era strict interzis, tot aşa adunările poporului lui Dumnezeu nu trebuie să-l îngăduie. Scriptura insistă că nu avem voie să tolerăm la cei care participă la frângerea pâinii nici umblare rea, nici învăţătură greşită. Cum ar putea fi umplute inimile de Hristos, dacă răul este prezent în mijlocul lor? Această sărbătoare este o sărbătoare a sfinţeniei, la care nu-i putem sluji Domnului nostru cu mâncare întinată, ci numai cu ceea ce este curat şi bun.

4. Rânduială

5. Slujbă

Aceste cuvinte indică spre un duh dispus să asculte. În Ioan 12:1-3 sunt amintiţi câţiva dintre ucenicii dedicaţi Domnului, care „i-au pregătit o cină“; la fiecare este subliniat ceva preţios, care L-a bucurat pe Domnul: slujba la Marta, părtăşia la Lazăr şi adorarea la Maria. Cât de frumos este să vedem la această sărbătoare o slujbă supusă, plină de dăruire, precum şi părtăşie şi adorare. Acest duh smerit al ascultării mulţumitoare faţă de Cel care este vrednic, nu ne va lăsa să obosim să frângem mereu şi mereu pâinea. Ascultăm de Domnul gândind necontenit la El în „această slujbă“?

6. Jertfa de Paşte

Acest cuvânt ne îndreaptă privirile direct spre Miel – Hristos, Paştele nostru, jertfit pentru noi. El nu a dat numai ceva din ceea ce poseda, ci S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă minunată, de bunăvoie pentru păcătoşi. Aceste gânduri pot fi lărgite în multe direcţii, aşa cum gândurile referitoare la cele cinci jertfe din cartea Levitic pot fi aduse în legătură cu multe adevăruri ale Scripturii.

Aducerea aminte a Domnului şi a jertfei Sale solicită şi din partea noastră o jertfă. Noi trebuie „să aducem neîncetat jertfa de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13:15 ). Nu se subliniază aceasta în mod deosebit în sens colectiv la Cina Domnului? Mirul cu care Maria din Betania a uns picioarele Domnului Isus nu însemna numai renunţarea la unul sau alte avantaje, ci era dăruire de sine, încât Hristos să primească toată onoarea. Era golirea inimii în adorare şi în dragoste plină de dăruire. Putem să nu-i acordăm aceasta când privim minunea jertfei Sale incomparabile?

7. Frângerea pâinii

Deşi la Cina Domnului mâncăm din pâine şi bem din pahar, această slujbă este numită numai „frângerea pâinii“. Pâinea frântă vorbeşte despre suferinţele lui Hristos, pe care El le-a suferit în trupul Său. Paharul în schimb vorbeşte despre mântuirea săvârşită ca rezultat al sângelui vărsat şi despre binecuvântările care sunt acordate sufletelor noastre. El este numit „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm“.

Putem vorbi despre această binecuvântare la Cina Domnului, dar se subliniază în mod deosebit desăvârşirea lucrării Domnului nostru, în care El a suferit atât de mult. 1. Petru 2:24 descrie aceste suferinţe: „Care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn.“ Cât de mult sunt atinse coardele inimilor noastre spre adorare! Dacă notele înalte cântă frumuseţile şi slăvile Persoanei Sale binecuvântate, notele joase dau expresie întristării sufletului Său până la moarte, până la moarte de cruce. Ce privelişte binecuvântată, sfântă!

Pâinea este simbolul clar al suferinţelor şi al morţii. Mai întâi, sămânţa cade în pământ şi moare. Când aduce roadă, spicele sunt tăiate – o altă imagine a morţii. Apoi, bobul este treierat, măcinat şi amestecat cu alte produse, ceea ce indică din nou spre suferinţe. Apoi este expus arşiţei cuptorului – o imagine a judecăţii groaznice a lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru a purtat-o singur în întuneric pentru noi. Totuşi, pâinea este o binecuvântare pentru om. Cât de minunat este să-L cunoaştem pe Domnul Isus ca pâinea vieţii şi apoi să ne gândim la El la frângerea pâinii!

Nu ne spune Cina Domnului şi că în curând va răsări o nouă zi? Nu arătăm de fiecare dată, când ne gândim la El, faptul că aşteptăm venirea Sa? „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El“ (1. Corinteni 11:26 ). Am putea fi liniştiţi la gândul venirii Sale, dacă nu L-am ascultat neparticipând niciodată la frângerea pâinii? Sau putem fi fericiţi dacă am renunţa la frângerea pâinii înainte ca El să vină? Desigur nu, pentru că Scriptura spune: „până vine El“! Să-L onorăm în acest mod cu bucurie!

Îţi aducem închinare, / Pentru marea Ta lucrare,
Şi păstrăm în amintire, / Miel divin, a Ta jertfire
Spre-a lui Dumnezeu mărire, / Şi spre-a noastră mântuire.
Slăvim Numele Tău mare, / Îi dăm cinste, adorare!

Numele care ne adună

 Georges André

Prefaţă

Subiectul Adunării lui Dumnezeu a fost expus de mai multe ori în broşuri şi scrieri care sunt la îndemâna noastră.

Unele dintre ele prezintă acest subiect în ansamblu, dintre care cea mai de curând, Andre Gibert -„Adunarea lui Dumnezeu” îşi atinge în mod deosebit scopul. Altele, scrise mai de demult, rămân mereu actuale, cum este: A. L. „Cina Domnului şi Masa Domnului”. Alte scrieri tratează anumite aspecte, de exemplu Henri Rossier „Ce este o strângere laolaltă a adunării?”, J. N. Darby „Ce este o sectă?”, W. Trotter „Cinci scrisori cu privire la închinarea şi slujba prin Duhul”, J. N. Darby „Despre disciplină” şi „Despre adorare”.

S-ar putea enumera şi alte scrieri. De ce atunci şi paginile care urmează? Ele nu au nicidecum ca scop să rezume, nici mai ales să înlocuiască ceva din comoara care ne stă la dispoziţie. Fiind un rezultat al unor convorbiri cu cei tineri, reînnoite timp de mai mulţi ani, adeseori alături de slujitori ai Domnului care astăzi sunt acasă la EL, ele nu au alt scop decât să dea un cadru pentru subiectul acesta atât de întins. Vom fi folosiţi de ele numai îndreptându-ne mereu spre însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi aprofundând scrierile menţionate mai sus, la care deseori ne referim.

Fiecare generaţie are nevoie ca ea însăşi să vină la izvor, pentru a rămâne la lucrurile nu numai „învăţate” dar şi despre care „eşti deplin încredinţat” (2. Timotei 3:14 ). Nu este vorba de a menţine o tradiţie, de a te conforma unor practice general primite, ci de a te întemeia pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a şti să foloseşti slujba scrisă pe care Domnul ne-a lăsat-o, pentru a avea inima angajată în tot ceea ce El are mai preţios pe pământ: Adunarea, pe care El a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine Însuşi.

Georges André.

Numele care ne adună

Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ).

Cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30 ).

„Nume care adună în timpul absenţei Tale pe cei răscumpăraţi în jurul Tău”.

Isus – „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12 ). Şi nu este un alt centru care să strângă laolaltă pe cei răscumpăraţi (Matei 18:20 ).

După ce a scos pe fiii lui Israel din Egipt, Dumnezeu a vrut să-i strângă laolaltă şi să locuiască în mijlocul lor în cort (Exod 25:8 29:45,46 ).

Odată ce a intrat „în ţară” (Deuteronom 12 ), poporul trebuia să caute locul unde Domnul avea să-Şi pună numele. Au trecut secole până ce Ierusalimul a fost cucerit şi templul a fost înălţat pe muntele Moria, unde Avraam oferise pe Isaac şi David adusese jertfe cu ocazia ciumei. Norul a umplut templul (2. Cronici 5:13 ), aşa cum umpluse altădată cortul (Exod 40:34 ). După secole de necredincioşie din partea poporului şi de răbdare din partea lui Dumnezeu, norul a părăsit templul (Ezechiel 10:4,18 11:23 ); acesta, dărâmat şi reconstruit în două rânduri, în final a fost distrus, după patruzeci de ani de la moartea Domnului Isus.

Astăzi, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ nu mai este într-o casă făcută de mâna omului, ci, prin Duhul Său, El locuieşte în inimile celor ai Săi. Efeseni 2:21 ni-i arată pe cei credincioşi sub forma unei clădiri în construcţie, care „creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul”, clădire care nu va fi terminată decât la venirea Sa din nou. Dar versetul 22 ni-i prezintă ca fiind zidiţi împreună ca să fie „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”.

Oile lui Israel erau ţinute împreună prin îngrădirea legilor şi rânduielilor: era perioada „staulului” (Ioan 10:1 ). Domnul a scos din staul oile Sale dintre evrei (versetele 3-4), dar El adaugă: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc (versetul 16: cele pe care El urma să le scoată dintre neamuri). Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o singură turmă, un singur Păstor”. De acum înainte nu mai sunt ziduri care să ţină oile împreună, ci un centru: singurul Păstor, care atrage oile.

Vedem în Faptele Apostolilor cum sufletele erau adăugate „adunării” (Fapte 2:47 ), „Domnului” (Fapte 5:14 : dintre evrei) şi iar „Domnului” (Fapte 11:24 : dintre neamuri) pentru a forma „adunarea” (versetul 26).

El singur este centrul strângerii laolaltă. Hristos, cunoscut în putere şi în har, El este Cel care trebuie să grupeze sufletele în jurul Lui, nu anumite învăţături, oricât de folositoare ar fi ele şi la locul lor.

Cuvântul foloseşte între altele patru imagini ca să reprezinte ansamblul celor- credincioşi:

Turma, al cărei centru este Păstorul, Trupul, al cărui Cap este Hristos, Casa, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Hristos, Mireasa, al cărei Soţ este Mielul.

Cel credincios este chemat să urmeze pe Domnul în mod individual. Aceasta este umblarea lui, în care Hristos îi este Modelul. De asemenea este dorinţa Domnului să adune în jurul Său pe răscumpăraţii Săi, ca să fie Centrul lor. Dar cât de mult trebuie să luăm seama să nu pretindem să aplicăm strict şi în mod teoretic adevărurile strângerii laolaltă, în acelaşi timp umblând individual în aşa fel încât să necinstim pe Domnul: ar fi o necinste aruncată asupra Numelui Său, asupra mărturiei Sale şi o piatră de poticnire pentru cei care ar vrea să se apropie.

I. Trupul lui Hristos

Pentru ce Mă prigoneşti?” a spus Domnul din slavă, lui Saul, care căzuse cu faţa la pământ pe drumul Damascului; Saul nu prigonea totuşi pe Isus, ci pe ai Săi; cu toate acestea, urmărindu-li, el se atingea de fapt de Domnul Însuşi, care îi recunoştea ca fiind una cu El. Saul avea să fie vasul prin care Dumnezeu să descopere taina ascunsă de veacuri: unitatea lui Hristos cu răscumpăraţii Săi într-un singur trup.

1. Cine face parte din trupul lui Hristos?

1. Corinteni 12:13 ne spune: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi intr-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi”.

Botezul Duhului Sfânt a avut loc la Cincizecime; expresia aceasta este folosită numai în legătură cu formarea trupului lui Hristos. De atunci, toţi care au auzit Evanghelia şi au crezut-o, au fost „pecetluiţi cu Duhul Sfânt” (Efeseni 1:13 ). Toţi cei credincioşi au devenit astfel părtaşi ai botezului acestuia şi prin Duhul Sfânt ei alcătuiesc un singur trup. Duhul Sfânt ca Persoană, care a venit pe pământul acesta la Cincizecime, va părăsi lumea aceasta împreună cu Biserica la venirea Domnului (2. Tesaloniceni 2:7 ). Toţi credincioşii, deci, de la Cincizecime până la venirea din nou a Domnului, fac parte din trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Expresia aceasta este de asemenea folosită pentru a indica fie pe toţi sfinţii care trăiesc pe pământ la un moment dat (Romani 12:5 ), fie pe cei care sunt într-un anumit timp într-o localitate (1. Corinteni 12:27 ).

Unitatea aceasta a trupului lui Hristos există deci; ea este produsă de Duhul Sfânt, ca rezultat al lucrării lui Hristos la cruce. Nu este cazul ca noi s-o creem, ci s-o păstrăm (Efeseni 4:3 ) şi s-o arătăm. Potrivit celor scrise în 1. Corinteni 10:17 nu există alt mijloc de a reprezenta sau de a exprima în mod public unitatea trupului lui Hristos, decât luând parte la frângerea pâinii” (R.B.).

Trupul lui Hristos este un organism viu, nu este o organizaţie din care să faci parte dacă vrei, pentru că ai fi de acord cu o anumită mărturie de credinţă sau cu anumite puncte de vedere. Fie că ştie sau nu, fie că ar vrea sau nu, orice răscumpărat al Domnului este un mădular al trupului lui Hristos, datorită lucrării pe care Domnul Isus a făcut-o pentru el şi din el. Este deci vorba de a arăta ceea ce eşti şi nu de a deveni mădular al trupului.

2. Cum funcţionează trupul lui Hristos?

Efeseni 4:15 şi 16 şi Coloseni 2:19 ne arată că trupul îşi primeşte totul de la Cap: de la Hristos, care este în cer. De la El, prin lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, „trupul… îşi face creşterea”. În trupul „bine alcătuit şi strâns legat” şi „hrănit” poate fi prosperitate numai prin „încheieturi şi legături”, „fiecare parte în măsura ei” împlinind ce i-a fost încredinţat; dacă nu, nu va rezulta decât slăbiciune şi confuzie.

Toate vin de la Cel care este Capul; dar Domnul a voit să Se servească de mădularele trupului pentru funcţionarea lor practică pe pământ. Trupul este unul, dar se compune din mai multe mădulare, având o mare diversitate în funcţiile lor şi în darurile lor (Romani 12 1. Corinteni 12 Efeseni 4 ).

Nimeni nu are de ales slujba, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1. Corinteni 12 18 ); El vrea ca mădularele să îngrijească unele de altele. El a pus „daruri” în Adunare, dar şi tot felul de funcţii sau îndatoriri: ajutorări, administrări, slujiri.

Trei pericole ameninţă mădularele trupului.

Cel dintâi şi cel mai frecvent este de a nu deosebi şi a nu îndeplini funcţia pe care Domnul ţi-a încredinţat-o. Se poate să adormi; să fii indiferent faţă de interesele Adunării lui Dumnezeu; să nu arăţi interes nici ca să ştii ce dar a putut Domnul să-ţi încredinţeze, nici să doreşti cu înflăcărare un dar şi mai mare (1. Corinteni 12:31 ). Ce pierdere, nu numai pentru tine însuţi, dar şi pentru adunare.

Al doilea pericol este gelozia (1. Corinteni 12:15-17 ): lucrarea care ni s-a dat este atât de puţin însemnată; aş vrea pe a altuia, mai scoasă în evidenţă!

Al treilea pericol este de fi atât de pătruns de funcţia primită, încât să ajungi să dispreţuieşti pe cei slabi (1. Corinteni 12:21-23 ): numai darul meu este important şi eu n-am nevoie de darurile altora! Este un pericol mult mai frecvent decât s-ar părea la prima vedere. Să nu uităm îndemnul din 1. Corinteni 4:7 : „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

Dar aceste pericole nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere frumuseţea acestui organism unic, pe care Domnul şi credinţa îl consideră astăzi tot atât de real ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii pe pământ. „Este un singur trup”. Credinţa nu se îndoieşte de lucrul acesta, ci cuprinde în acest organism pe toţi răscumpăraţii Domnului, din toate ţările, din toate condiţiile, din toate grupările omeneşti care deseori îşi ascund adevăratul caracter.

De ce Duhul lui Dumnezeu a voit să aşeze între 1. Corinteni 12 , care ne vobeşte despre trup şi mădularele lui – şi 1. Corinteni 14 , care ne arată funcţionarea practică în adunare, capitolul 13? Pentru că nimic nu poate prospera fără dragoste.

Acesta este cadrul din Efeseni 4:15-16 : „spunând adevărul în dragoste… se zideşte în dragoste”. Nu o dragoste pe care s-o cauţi la alţii; nu o dragoste pe care s-o pretinzi să se găsească în adunarea locală; ci dragostea Domnului de care să fii pătruns şi care ne aduce în situaţia să iubim „pentru că El ne-a iubit mai întâi”; dragoste fără care „sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător… nu sunt nimic… nu-rni foloseşte la nimic”. Dragostea este „cea mai mare” din lume, dragostea „nu va pieri niciodată”.

II. Casa lui Dumnezeu

(1. Petru 2:4-7 )

Cuvântul ne prezintă de asemenea pe cei credincioşi ca formând împreună casa lui Dumnezeu aici pe pământ.

Scândurile folosite la cort ne dau o imagine: fiecare bucată fusese luată dintr-un arbore care crescuse pe pământ, fusese modelată, acoperită cu aur, instalată pe temelia ei de argint. Tot aşa este şi cel răscumpărat – luat din lumea aceasta, îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiat pe răscumpărare. Dar o scândură singură n-ar fi putut sta în picioare; trebuia ca scândurile să fie adunate împreună pentru a forma cortul, care devenea casa lui Dumnezeu.

La fel a fost şi cu pietrele de la templul lui Solomon. Scoase din carieră, tăiate de anumite dimensiuni, erau apoi aduse la clădirea care se înălţa. Şi astăzi, ni se spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească”. Această casă duhovnicească este „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” la un moment dat pe pământ, „un templu sfânt în Domnul” care creşte mereu până când Domnul îl va lua la El (Efeseni 2:21-22 ).

Sub aspectul acesta, casa lui Dumnezeu este:

1. cea pe care Domnul o zideşte.

El spune în Matei 16 : „Voi zidi Adunarea Mea”. El este deci Cel care voia s-o construiască; însă această clădire avea să fie în viitor; abia în Faptele Apostolilor 2 o vedem că îşi începe existenţa. El Însuşi este stânca pe care stă temelia, piatra din capul unghiului. De-a lungul veacurilor, El îi adaugă pietre vii, una câte una, până când lucrarea Sa, fiind terminată, Adunarea devine cetatea sfântă pe care o vedem strălucind la sfârşitul Apocalipsei.

Dar zidirea acestei clădiri a fost, sub un alt aspect,

2. încredinţată omului.

1. Corinteni 3:9-17 ne dă tabloul acestei construcţii. Temelia a fost pusă: Isus Hristos. Apostolii, apoi slujitorii de-a lungul veacurilor au zidit pe temelia aceasta. Unii au adus „aur, argint sau pietre scumpe”: învăţături care folosesc sufletelor care au viaţă din Dumnezeu, fiind îmbrăcate în dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiată pe răscumpărare, reflectând ceva din slava lui Hristos.

Alte învăţături nu au produs decât „lemn, fân, trestie”: lucruri mari în exteriorul lor, un volum mare (în contrast cu pietrele preţioase), dar nicio realitate. Când focul încearcă o astfel de lucrare, ea este consumată, iar slujitorul însuşi – dacă a avut într-adevăr viaţă din Dumnezeu – este mântuit ca prin foc. Alţii, de asemenea, nu numai că au adus materiale rele, dar au stricat templul lui Dumnezeu şi de aceea „Dumnezeu îi va nimici”.

Într-o astfel de clădire – creştinătatea – este deci un amestec de persoane care au viaţă din Dumnezeu şi altele care poate au o viaţă morală şi ordonată, dar nu sunt născute din nou, iar altele sunt într-adevăr stricate. „Casa lui Dumnezeu” devine „o casă mare”, cum vom vedea în 2. Timotei 2 .

Trupul lui Hristos ne-a dat deci ideea predominantă a unităţii de nedespărţit a celor răscumpăraţi; casa lui Dumnezeu ne aduce înainte răspunderea celor care o zidesc şi a celor care pretind că iau parte la zidire.

III. Ruina

De ce casa aceasta atât de bine întemeiată şi zidită la început, a fost ruinată încât prezintă confuzia de acum? „Un vrăjmaş a făcut aceasta… în timp ce oamenii dormeau”.

Domnul a spus lucrul acesta, îndeosebi în pildele din Matei 13 . Cea a neghinei ne vorbeşte despre amestecul fiilor împărăţiei cu a fiilor Celui Rău. Sămânţa de muştar vorbeşte despre dezvoltarea împotriva legii naturii, ajungând un copac mare care adăposteşte răul în toate ramurile lui; cea a aluatului ne spune cum cele trei măsuri de făină desăvârşirea şi curăţia Persoanei Domnului Isus şi a tuturor celor ai Lui – au fost amestecate în învăţătura contaminată de puţin aluat, încât toată frământătura s-a dospit. 1. Corinteni 5:6 ne arată pericolul aluatului ca rău moral în purtarea acelora care sunt „numiţi fraţi”; Galateni 5:9 foloseşte aceeaşi expresie pentru învăţăturile greşite care fac sufletele să se abată de la har.

Apostolii de asemenea au prezis ruina aceasta. Apostolul Pavel spune bătrânilor din Efes despre „lupi” care vor intra printre ei şi nu vor cruţa turma; despre nişte oameni care se vor ridica dintre ei şi „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”. Mai multe epistole, ca 2 Timotei, 2 Petru, Iuda şi epistolele lui Ioan ne aduc înainte tabloul acestui rău care creştea. Şi scrisorile către cele şapte adunări din Apocalipsa 2 şi 3 ne arată cum, după ce a părăsit dragostea dintâi, adunarea s-a tot depărtat de Domnul, pentru a ajunge în starea din Laodiceea, în care El nu-Şi mai are locul (Apocalipsa 3:20 ).

Ruina aceasta este de asemenea vizibilă în jurul nostru; în câte grupări, necredinţa şi raţionalismul n-au făcut ravagii! De altă parte, vedem slujirea rânduită de oameni, ierarhia stabilită; şi, mai peste tot, formalismul, diviziunile şi subdiviziunile.

Nu poţi să tăgăduieşti această ruină. Trebuie s-o recunoşti, să te smereşti pentru ea, înţelegând consecinţele. A crede că s-ar putea „începe iar” ca altădată ar însemna să te expui la o ruină nouă, căci omul rămâne om, în ciuda a tot ce i-a adus harul.

Nu avem deci de aşteptat restabilirea Bisericii ca mărturie pe pământ. Dumnezeu nu repară ce a stricat omul.

Dar putem fi tot aşa de siguri că ceea ce a făcut Hristos rămâne: „Porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui”. Este deci important lucru să facem deosebire între ceea ce a fost ruinat: casa lui Dumnezeu ca fiind încredinţată răspunderii omului – şi ceea ce rămâne; trupul lui Hristos, mireasa Mielului, făgăduinţa prezenţei Domnului în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru numele Lui.

Ce este de făcut?

Trebuie să rămâi singur? Acesta este un gând care are atracţie pentru unii. J. N. Darby scria odată: „Este mai uşor să mergi de unul singur, decât să-ţi iei partea de tristeţe a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ!”. Dar nu este dorinţa Domnului să strângă laolaltă pe ai Săi? Cu tristeţe le spunea El în Ioan 16:32 : „Veţi fi risipiţi fiecare la ale lui”. Dar cu ce bucurie, în seara Învierii, El vine în mijlocul lor, le arată mâinile şi coasta Sa; „ucenicii s-au bucurat deci când L-au văzut pe Domnul”.

Ezechiel 43:10 ne dă o învăţătură practică, aplicabilă situaţiei actuale: „Arată templul acesta casei lui Israel; ei să-i măsoare planul şi să se ruşineze de nelegiuirile lor”. Domnul pune înaintea noastră ce a făcut El, casa lui Dumnezeu aşa cum El a zidit-o. „Dacă se vor ruşina de toată purtarea lor, arată-le forma casei acesteia, întocmirea ei, ieşirile şi intrările ei, toate planurile şi toate legile ei”. Dacă inimile noastre sunt umilite şi întristate să vadă ce am făcut noi din ceea ce ne-a încredinţat Domnul – căci toţi suntem solidari şi răspunzători – dacă suntem într-adevăr ruşinaţi, nu ne va arăta Domnul o cale, o ieşire, nu ne va face El să-I cunoaştem gândurile, cu toate greutăţile zilelor de acum?

Astăzi, ca şi altădată, El ne cheamă să ieşim la El, afară din tabără şi, acum, să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului Său.

Pentru a înţelege poziţia pe care o pot lua astăzi răscumpăraţii Domnului care doresc, cu toate acestea, să se strângă laolaltă în jurul Lui, trebuie să vedem două principii fundamentale pe care le vom numi:

1. principiul „rămăşiţei”,

2. principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne.

1. Principiul rămăşiţei

Când Israel a făcut viţelul de aur, dreptatea lui Dumnezeu ar fi trebuit să nimicească poporul. El a răspuns totuşi mijlocirii lui Moise şi l-a cruţat.

Acesta „a luat cortul şi l-a întins afară din tabără şi l-a numit cortul întâlnirii. Şi toţi cei care căutau pe DOMNUL se duceau la cortul întâlnirii care era afară din tabără”. Poporul, în întregul lui nu ieşea din tabără; de la uşa corturilor lor, ei urmăreau cu ochii pe Moise până ce el intra în cortul întâlnirii (Exod 33:8 ) ; dar unii totuşi ieşeau afară din tabără (versetul 7), o rămăşiţă care se alipea de Dumnezeul ei.

În Ezechiel 9 Vedem pe omul îmbrăcat în haine de in subţire făcând un semn pe fruntea celor care suspinau şi gemeau din cauza tuturor urâciunilor care se făceau în Ierusalim. Ceilalţi aveau să fie atinşi de judecată, dar o rămăşiţă care se temea de Domnul era cruţată.

În Maleahi 3:16 găsim acelaşi principiu. Trecuse un secol de la întoarcerea din captivitate; printre cei care aclamaseră cu bucurie punerea din nou a temeliei templului nu rămăseseră, în mijlocul unei mulţumiri care se abătuse, decât câţiva care „se temeau de Domnul şi vorbeau unul cu altul”; era o rămăşiţă care se gândea la Numele Lui şi pentru care „o carte de aducere aminte a fost scrisă”.

Este acelaşi principiu pe care îl găsim şi în 2. Timotei 2:17-22 . Unii făceau luptă de cuvinte care nu este de nici un folos „ci este spre dărâmarea celor care ascultă”. Erau vorbării „goale şi lumeşti”, iar cei care le ţineau înaintau tot mai mult în nelegiuire, cuvintele lor rodeau ca o cangrenă. Sunt arătate cazuri specifice de învăţători mincinoşi, ca Imeneu şi Filet. Unii îi ascultau şi credinţa le era răsturnată. Era mare răspunderea celor care învăţau greşit şi a celor care îi ascultau. Ce să faci într-o astfel de situaţie?

Ce a stabilit Dumnezeu rămâne, cum vom vedea îndată: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Răspunderea celor care se alipesc de El este atunci dublă: „să se depărteze de fărădelegi”, adică de tot ce a stabilit omul şi care nu se potriveşte Cuvântului lui Dumnezeu; şi „să se curăţească” de vasele de necinste.

De asemenea, potrivit contextului versetor mai dinainte, în 2. Timotei 2 se înţeleg ca „vase de necinste” cei care învaţă pe alţii lucruri greşite. În sfârşit, este vorba nu numai de realitatea lăuntrică a vieţii dumnezeieşti, pe care uneori numai Domnul o poate observa (versetul 19), ci şi de mărturia dată (versetul 22).

Însă nu este potrivit gândului lui Dumnezeu ca un credincios să rămână singur: „Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. În felul acesta se formează o rămăşiţă, după aceleaşi principii ca şi în Vechiul Testament, pentru a se alipi de Domnul şi a nu rosti în deşert Numele Său.

Dar trebuie, potrivit cuvintelor din Evrei 13 , să ieşim „afară din tabără”, Cuvântul subliniind „la El”, ceea ce înseamnă că Hristos rămâne ca centru al strângerii laolaltă. Şi astăzi, ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii, El este Numele care ne adună.

2. Principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne

Casa lui Dumnezeu încredinţată răspunderii omului a fost la început minunată, însă nu este tot aşa şi cu trupul lui Hristos care cuprinde pe toţi cei răscumpăraţi şi care, în ochii Domnului şi pentru credinţă, rămâne şi astăzi aşa cum era în cele dintâi zile. Dacă este cazul să ne adunăm realizând principiul rămăşiţei, trebuie să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului lui Hristos şi nu pentru a forma o colectivitate întemeiată pe acordul membrilor între ei. Tocmai pentru că Domnul Isus ne-a unit, avem dreptul şi datoria să ne strângem laolaltă ca mădulare ale trupului Său; nu există alt temei al adunării. Nu este vorba de a crea vreun lucru, ci, cum s-a zis, „de a exprima ceea ce există”. Într-o astfel de strângere laolaltă fiecare va fi supus Domnului, Capul trupului şi Capul Adunării, singurul care rânduieşte daruri şi cheamă la lucru pe cei care sunt slujitori ai Săi. Nu va fi nici consacrare oficială, nici ierarhie omenească. Fiecare va fi supus Cuvântului şi anume întregului Cuvînt, evitând cu grijă vederile personale. Duhul Sfânt va conduce lucrurile în adunare şi nu un cler stabilit.

În practică observi că este o problemă dificilă şi deseori dureroasă când cauţi să uneşti două principii; a aplica numai principiul rămăşiţei ar conduce la o poziţie sectară. A susţine numai principiul că ceea ce este din Dumnezeu rămâne, te conduce să te ataşezi tuturor credincioşilor, fără deosebire.

De fapt trupul lui Hristos include pe toţi răscumpăraţii şi strângerea laolaltă are loc pentru că eşti mădular al acestui trup şi nu pentru că eşti de acord cu privire la unele idei sau asupra unor anumite puncte de unire. După ce „ai ieşit la El, afară din tabără”, te aduni cu cei credincioşi, pentru că El ne-a pus împreună. O astfel de adunare exprimă unitatea trupului prin frângerea pâinii, potrivit locului din 1. Corinteni 10:17 ; ea exclude orice organizaţie omenească sau colectivitate care este pe altă temelie; ea include de fapt pe toţi credincioşii şi este deschisă pentru toţi cei care sunt mădulare ale trupului; ea primeşte pe toţi cei care sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi vor să se strângă laolaltă în jurul Domnului Isus, ca mădulare şi care aduc învăţătura lui Hristos fără să fie amestecată cu învăţături greşite sau în asociere cu ele şi care umblă în temere de Dumnezeu.

A merge la o alt fel de adunare stabilită pe o temelie diferită şi, mai mult, a lua parte acolo la frângerea pâinii înseamnă a nesocoti însăşi temelia strângerii laolaltă potrivit unităţii trupului şi a recunoaşte practic denominaţiile stabilite pe alte principii.

Toate acestea nu ating relaţiile individuale ale copiilor lui Dumnezeu între ei, potrivit unităţii familiei lui Dumnezeu, toţi sunt copii care au acelaşi Tată, aceeaşi viaţă: „Această unitate de principiu rămâne pe deplin şi părtăşia dintre fraţi este realizată uneori, chiar foarte viu, între copii ai lui Dumnezeu separaţi din punct de vedere eclesiastic”.

Niciodată nu avem să ne comportăm faţă de nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care umblă în temere de El – chiar dacă nu ne putem strânge laolaltă în jurul Domnului din cauza poziţiei pe care o iau ei – cum ne-am purta faţă de nişte persoane din lume. Un necredincios este, cum spuneCuvântul, „un copil al Diavolului” (1. Ioan 3:10 ), un „străin de viaţa din Dumnezeu” (Efeseni 4:18 ), cu care nu putem avea „un jug nepotrivit”.

Ştim cum în practică, îndeosebi în ultimele două generaţii, vrăjmaşul a căutat să întunece şi să strice mărturia dată cu privire la aceste adevăruri; dar acesta nu este un motiv ca noi să le abandonăm. A recunoaşte ruina şi consecinţele ei; a fi siguri că ce este de la Dumnezeu rămâne; a realiza cu urnilinţă tot ce încă se poate avea prin har, deşi fiind conştienţi şi mâhniţi pentru ceea ce lipseşte; a te baza pe făgăduinţa Domnului Isus că El este de faţă în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său; – toate acestea pot rămâne partea noastră, de care putem fi convinşi, dar veghind cu grijă să nu ridicăm alte pretenţii deplasate, care n-ar putea duce decât la judecată din partea Aceluia care singurul are dreptul să spună: „Ştiu faptele tale”.

Dacă, prin harul lui Dumnezeu, te afli chiar într-o astfel de adunare, ce mult face s-o apreciezi, cu toate slăbiciunile şi inconsecvenţele care s-ar putea să se arate. Să avem pe inimă, în dependenţă de Domnul şi fiind supuşi unii altora în frica lui Hristos, să fim acolo o unealtă de binecuvântare, care aduce binele, ajută, zideşte, încurajează (Romani 14:19 ), „un vas folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”. Ţinerea strânsă de Cel care este Capul, Centrul, ne va păzi şi de descurajare şi de mândrie.

IV. Strânşi laolalta ca adunare

Cuvântul recunoaşte ocazii în care adunarea este „strânsă laolaltă” în prezenţa Domnului, având încredere în promisiunea Sa: „Eu sunt acolo, în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu”.

Aceste strângeri laolaltă pot fi de patru feluri:

a) pentru a oferi: aceasta este închinarea,

b) pentru a cere: aceasta este rugăciunea,

c) pentru a primi: aceasta este zidirea,

d) pentru ocazii de înstristare: aceasta este smerirea.

Alte întâlniri ocazionale sau limitate nu au caracterul acesta de strângere laolaltă ca adunare: şcoala de duminică, întâlniri pentru cei tineri, o reuniune de evanghelizare convocată de un evanghelist pe care Domnul l-a dăruit în această direcţie. Alte întâlniri, potrivit împrejurărilor, ar putea să aibă sau să nu aibă caracterul unei strângeri laolaltă a adunării, cum sunt cele cu ocazia unei căsătorii sau învăţătura în adunare ca în Faptele Apostolilor 11:26 sau chiar pentru a informa adunarea cu privire la lucrarea Domnului în alte ţinuturi, ca în Faptele Apostolilor 14:27 şi 15:7,12.

1. Închinarea

De citit cu atenţie, între altele, versetele următoare: Ioan 4:23,24 1. Petru 2:5 Evrei 13:13-16 Filipeni 3:3 .

Ce este închinarea? Este adorarea adusă în comun lui Dumnezeu, pentru ceea ce este El în Sine Însuşi şi pentru ce este El şi ce a făcut El pentru noi. Este cea mai înaltă slujbă pe care o are creştinul pe pământ; ea răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori (Ioan 4:23 ); Domnul Însuşi Şi-a arătat lauda în ziua Învierii (Psalmul 22:22 ) ; şi numai prin Duhul Sfânt ne putem închina (Filipeni 3:3 ). Obiectul închinării este Tatăl şi Fiul. Adorarea nu se adresează Duhului Sfânt; El îi este puterea. Subiectul adorării nu este numai recunoştinţă pe care ne-o arătăm faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus pentru ce s-a făcut pentru noi şi îndeosebi la cruce; adorarea se înalţă pentru a cuprinde ceea ce este Dumnezeu în El Însuşi şi ce a făcut pentru Hristos şi cu Hristos; ea sărbătoreşte ceea ce este Domnul Isus în El Însuşi, devotamentul Lui pentru Dumnezeu, lucrarea Sa pentru noi; ea se poate înălţa şi mai mult, până la dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl.

Jertfele din Levitic ne ajută să intrăm mai bine în aspectele diferite ale adorării în legătură cu lucrarea de la cruce.

În ce constă adorarea?

Dumnezeu este Duh şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr”. Apostolul Petru ne vorbeşte despre „jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”, şi Evrei 13 ne spune despre „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”.

În Cuvântul lui Dumnezeu vedem că numai cei răscumpăraţi cântă. Găsim un prim cântec atunci când Israel, eliberat din Egipt, dincolo de Marea Roşie, intonează lauda către Acela care l-a răscumpărat. Unele cântece sau strofe vorbesc despre Dumnezeu sau despre Hristos; altele însă se adresează direct Tatălui şi Fiului.

Mulţumirile vor fi exprimate de un frate, gura adunării, care, dacă este într-adevăr călăuzit de Duhul Sfânt, va exprima sentimentele tuturor şi va rămâne în şuvoiul pe care Duhul Sfânt l-a imprimat închinării în acele momente.

Dar şi clipele de tăcere vor putea face parte din adorare: „Pe Tine Te aşteaptă lauda în tăcere, Dumnezeule, în Sion!” (Psalmul 65:1 ). Când Maria şi-a spart vasul de alabastru, nici un cuvânt n-a fost rostit, dar „casa a fost umplută de mireasma parfumului” (Ioan 12 ).

Citirea potrivită a unor versete din Cuvânt va putea stimula, va putea orienta lauda şi va fi de folos ca adorarea să poată fi exprimată mai bine. Însă slujirea propriu-zisă nu-şi are locul cu ocazia adorării; la sfârşitul orei rezervate adorării, ea se poate totuşi exercita într-un mod folositor, în legătură cu gândurile pe care Duhul le-a pus în inimi şi pe buze.

Binefacerea face de asemenea parte din închinare, cum ni se spune în Evrei 13:16 : „lui Dumnezeu, jertfe ca acestea Îi plac”; se aminteşte prin aceasta Deuteronom 26:12 şi 13, unde nevoile slujitorilor lui Dumnezeu, ca şi cele ale orfanilor, ale văduvei şi ale străinului sunt puse înaintea israelitului care venea să ofere coşul cu zeciuiala.

Chiar mai mult decât cuvintele, decât cântecele şi rugăciunile, actul însuşi al frângerii pâinii va exprima recunoştinţa şi adorarea; acesta este centrul normal al închinării, deşi se poate să fie strângere laolaltă pentru adorare şi fără cină.

Când adorarea este adusă într-adevăr „prin Duhul lui Dumnezeu” există armonie de gândire şi un anumit curent de idei se va îndrepta când într-o direcţie, când în alta pentru a-L lăuda pe Tatăl pentru dragostea Lui – sau pe Mielul lui Dumnezeu pentru jertfa Sa – sau se va aminti cum a fost deschis Locul Preasfânt – sau se va lăuda felul cum S-a smerit şi a fost înălţat Acela „care umple toate”.

Nu vii la închinare ca să primeşti o binecuvântare, ca să iei în felul acesta o putere; nicidecum nu vii ca să găseşti iertarea de păcate; tocmai pentru că ai primit toate aceste lucruri, poţi să-ţi exprimi recunoştinţă. Adevărata închinare nu poate fi realizată dacă nu ai mai întâi pacea cu Dumnezeu, dacă nu intri în Locul Preasfânt „cu o deplină siguranţă a credinţei” (Evrei 10:22 ).

Toţi cei credincioşi sunt preoţi. De aceea este mult de dorit ca lauda – sub forma cântărilor şi a rugăciunilor – să fie exprimată de cât mai mulţi fraţi, să nu fie rezervată numai la câţiva. Şi dacă avem sentimentul adânc al insuficienţei laudelor noastre, să ne aducem aminte că ele sunt oferite lui Dumnezeu „prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ), Marele nostru Preot (Evrei 10:21 ); datorită Lui, ele sunt plăcute (vezi Exod 28:36-38 ).

Nu există pe pământ timp mai preţios, slujire mai înălţată, decât de a răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori; dorinţei Domnului Isus, care ne cere să „facem aceasta în amintirea Lui”; este, aşa cum a făcut Maria, „o faptă bună faţă de Mine”.

2. Adunările de rugăciune

Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, orice vor cere le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 18:19 ).

Promisiunea aceasta este chiar înaintea versetului 20, în care Domnul ne asigură de prezenţa Sa în Inijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său şi de aici rezultă însemnătatea adunării de rugăciune şi a frecventării ei.

Cei care se roagă „sunt învoiţi”. Nu este vorba de o învoire pregătită mai dinainte; ei nu sunt „puşi de acord”, ci Duhul Sfânt produce în ei acest acord, încât cel care rosteşte rugăciunea nu face decât să-l exprime. Se înţelege atunci că acele zise rugăciuni care exprimă dezacordul între fraţi nu sunt decât nişte urâciuni care duc la judecata despre care scrie Iacov 5:9 .

Ca şi pentru adorare, însemnat lucru este să te rogi „prin Duhul Sfânt” (Iuda 20 ). Rugăciunile vor fi scurte, cerându-se „un lucru” (Matei 18:19 ), evitând cu grijă o înşirare lungă de lucruri, care, aşa cum s-a spus: „slăbesc mâinile” celor care ar avea pe inimă să se roage după aceea. Rugăciunea în adunare nu are rostul să I se expună lui Dumnezeu nişte adevăruri. Fără îndoială, ne vom sprijini pe aceste adevăruri ca temei al nevoilor prezentate; dar aceasta este cu totul alt lucru. Apoi nu situaţii personale vor fi prezentate, ci lucruri ale adunării sau chiar ale unor persoane care fac parte din ea, lucrarea Domnului în lumea aceasta, sufletele pierdute; pe scurt, nevoile nenumărate pe care adunarea le are pe inimă să le aducă înaintea Domnului prin gura aceluia care rosteşte rugăciunea.

Mai mult decât la orice altă strângere laolaltă/toţi fraţii sunt chemaţi să aducă rugăciuni; este aici şi o răspundere deosebită a celor tineri, care vor fi şi încurajaţi de cei mai în vîrstă, dacă este cazul, în dependenţă de Domnul, cu tact şi cu măsură, ca să ia parte activă la o astfel de adunare.

Adăugăm apoi că toţi, fraţi şi surori, nu numai că pot, dar trebuie să zică „amin”, afară doar de cazul când rugăciunea n-a fost de înţeles (1. Corinteni 14:16 ) sau a fost într-adevăr greşită. Aminul nu trebuie numai să fie gândit, ci şi rostit.

Pentru a fi practic în stare să te exprimi în adunarea de rugăciune, trebuie să fi luat obiceiul de a te ruga împreună cu alţii: între prieteni, în familie, cu ocazia unor vizite. Nimic altceva nu întăreşte mai mult o prietenie în Hristos, decât apropierea împreună de Domnul în rugăciune. Să nu ne temem să ne învăţăm în privinţa aceasta chiar din tinereţe.

Risipirea gândurilor

Ce armă putemică în mâna vrăjmaşului ca să ne facă să pierdem foloasele adorării şi ale adunării de rugăciune!

Pentru a evita împrăştierea gândurilor pe care ne-o aduce ocupaţia pe care o avem în fiecare săptămână, să luăm obiceiul hotărât, aşa cum Neemia altădată închidea porţile cetăţii, de a închide „porţile” duhului nostru faţă de lucrurile acestea, îndată ce „le va ajunge umbra” dinaintea zilei Domnului, ca să le deschidem numai după ce ea a trecut. Dacă ne bazăm pe El, cu rugăciune, El ne va da tăria să lucrăm în felul acesta (Neemia 13:19-21 ).

Este important ca, în legătură cu preocupările noastre, cu grijile noastre, înainte de a veni ora de închinare sau adunarea de rugăciune, în orice lucru să aducem cererile noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4 ). Este o promisiune preţioasă pe care putem să ne-o însuşim şi al cărui îndemn trebuie să-l punem în practică.

Odată ce suntem adunaţi în jurul Domnului, să ne îndreptăm gândurile şi privirile sufletului nostru spre El şi nu la ceea ce ne înconjoară; privirile zâmbitoare care se schimbă uneori, se potrivesc ele totdeauna cu prezenţa Aceluia care este acolo, deşi nevăzut? Şi se poate să fi ieşit în duh din locul Acela mai înainte de a se fi terminat adunarea, chiar dacă fizic ai rămas pe scaunul tău!

3. Adunările de zidire

1. Corinteni 14 ne dă tabloul unei astfel de adunări. Întreaga adunare este împreună şi, printr-un frate sau altul, Domnul dă „un psalm, o învăţătură, o descoperire”. Nu este cazul, la drept vorbind, de folosirea darurilor; ci „puteţi să prorociţi toţi, unul după altul” (versetul 31). În acelaşi text, norma este „doi sau trei” (adică nu este ceva limitativ, ca pentru limbi: „doi sau cel mult trei”); dar în strângerea laolaltă în adunare, fiecare poate fi un instrument de care să Se servească Domnul.

Totul trebuie să fie făcut „pentru zidire”: citirea în public a Cuvântului (1. Timotei 4:13 ), îndemnul şi mângâierea care vine de aici; cântecele de asemenea pot să zidească (Coloseni 3:16 ), la fel şi rugăciunile (1. Corinteni 14:17 ).

Dacă venim să-L căutăm pe Domnul Isus Însuşi şi dacă avem încredere în lucrarea Duhului în adunare, vom găsi binecuvântare în astfel de întâlniri. Este important lucru ca toţi fraţii să aibă ceva de adus în această lucrare; n-ai să aştepţi numaidecât ca unul sau altul care are un dar deosebit să găsească un anumit loc din Scriptură. Dar cum ai putea să aduci înainte ceea ce nu te-a hrănit pe tine personal? Cum ai putea să fii dependent de Domnul când eşti la adunare, dacă n-ai umblat zilnic în părtăşie cu El şi pe urmele Lui?

Trebuie de asemenea să ne amintim că cel care vorbeşte trebuie să facă lucrul acesta ca şi cum ar spune cuvintele lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ). Mare răspundere pentru el, dar şi pentru ascultători!

Nu stingeţi Duhul!” spune apostolul Pavel (1. Tesaloniceni 5:19 ). Se poate face lucrul acesta, luând cuvântul când nu trebuie sau abţinându-te atunci când Duhul te-ar îndemna. Dar desigur, criticile prea dese ale ascultătorilor, spiritul acesta de înjosire a altora sunt cea mai mare piedică în calea acţiunii libere a Duhului în adunare. O observaţie, chiar în întregime îndreptăţită, făcută fără tactul necesar sau fără dragoste, poate de asemenea să stingă Duhul.

Se înţelege de la sine că „darurile” pe care Domnul le-a încredinţat alor Săi se vor desfăşura liber, dar în nici un caz în mod exclusiv, în strângerile laolaltă ale adunării.

V. Slujirea şi darurile

De citit: 1. Corinteni 12 Efeseni 4:7-16 Romani 12:4-8 1. Petru 4:10-11 .

Din toate textele acestea rezultă un lucru de toată însemnătatea: Domnul este Cel care dă. În Efeseni, Hristos este Cel care dă; în Corinteni, Dumnezeu este Cel care a pus în adunare; în Romani, ca şi în 1 Petru sunt felurite daruri de har.

Deci nu prin alegerea oamenilor, oricât de aleşi ar fi ei, nici a unui grup de fraţi sau chiar a unei adunări este cineva chemat la slujirea Cuvântului sau la vreo slujbă oarecare, ci Dumnezeu este Cel care rânduieşte darul „aşa cum a vrut El”, „aşa cum Îi place”. Nu există deci nici împuternicire, nici consacrare, nici succesiune. Adunarea va da „mâna de însoţire” celui care a fost dotat în felul acesta; ea va recunoaşte ce a făcut Dumnezeu, dar ea nu va acorda nici un titlu.

Care este scopul acestei slujiri?

Efeseni 4:12-16 ne dă răspunsul:

a) „Pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (versetul 12). Scopul slujirii este deci pe prim plan zidirea, ridicarea clădirii acesteia pe care Domnul a încredinţat-o alor Săi. Evanghelistul, în lucrarea potrivită lui, va aduce prin harul Domnului, suflete din lumea aceasta până la locul de adunare; întocmai ca samariteanul care găseşte pe cel căzut între tâlhari pe marginea drumului, se pleacă plin de milă spre el, îl pansează, îl pune pe măgarul său şi-l duce la casa de poposire. Acolo îl încredinţează gazdei, imagine a Duhului Sfânt care lucrează prin darurile prorocilor, păstorilor şi învăţătorilor în adunare, pentru desăvârşire şi zidire.

b) „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur” (versetul 13). Este vorba de a creşte. Un copilaş în Hristos, care abia „s-a născut din nou” are deja în el tot ce va avea întotdeauna; dar el nu-şi cunoaşte nici poziţia, nici moştenirea. Scopul slujirii este deci de a-l face să crească, pentru ca el şi toţi cei ca el să ajungă la starea de om matur: cea a unui credincios care şi-a însuşit poziţia în Hristos, care are siguranţă cu privire la ea şi se bucură de ea. („Voi în Mine şi Eu în voi”!)

c) „Ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vînt de învăţătură” (versetul 14). Cel care nu este întărit în adevăr şi n-a învăţat să deosebească binele de rău este uşor îndepărtat de diferite influenţe. De aici, pe de o parte, nevoia de slujire pentru a aduce întărire în adevăr şi, de altă parte, pericolul, îndeosebi pentru tineri, de a citi sau a asculta învăţături despre care nu ştiu mai dinainte dacă se potrivesc cu gândurile Domnului. cât de uşor se strecoară idei străine şi îşi fac lucrarea în suflet, pentru a-l îndepărta pe căi rătăcite!

d) „Spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate”, până la Hristos (versetul 15). Iată scopul cel mai important al slujirii: „până la Hristos”. „Să-L cunosc pe El”, spunea apostolul. Mai presus de hrană şi de zidire, mai presus de întărirea în adevăr, mai presus de cunoştinţe este Persoana Domnului. Nu poţi creşte până la El decât ţinând adevărul în dragoste, dragoste pentru El şi pentru ai Săi.

Care este motivul slujirii?

1. Corinteni 13 , atât de clar aşezat între capitolul 12 şi capitolul 14, ne dă secretul: dragostea. Cel mai frumos dar de sus, fără dragoste nu este decât o aramă sunătoare, nu este nimic şi nu foloseşte la nimic. Celălalt motiv este slava lui Dumnezeu, cum este scris în 1. Petru 4:11 : „pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos”.

Grija pentru tine însuţi, dorinţa de influenţă, mândria, obişnuinţa pot să facă fără rod un dar care ar fi foarte bun; şi cel puţin aşa va fi până când, judecând lucrurile acestea, cel care a primit darul se va întoarce iar la izvor.

Ce daruri sunt încredinţate celor credincioşi?

Efeseni 4:7 ne spune că „fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos”. Şi 1. Corinteni 12:7 precizează: „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor”. Rezultă de aici că toate mădularele trupului au primit ceva din partea Domnului pentru a fi de folos „altora” (1. Petru 4:10 ), „spre a fi de folos” (1. Corinteni 12:7 ). Un har primit are drept consecinţă o răspundere, deşi rămânând conştienţi totdeauna că nimic nu este de la noi: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi?” (1. Corinteni 4:7 ).

Dar sunt unele daruri fundamentale, care nu sunt încredinţate tuturor. Ele sunt date de Domnul pentru binele Adunării Sale:

a) Apostolii şi prorocii (1. Corinteni 12:28 Efeseni 4:11 ) au pus temelia (Efeseni 2:20 ). Nu a existat o succesiunea apostolică, nimic din Scriptură nu ne spune aşa ceva, însă apostolii lucrează mereu în mijlocul nostru prin scrierile inspirate pe care ni le-au lăsat.

b) Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii continua să-şi exercite slujba şi astăzi. Evanghelistul îşi face lucrarea de a aduce sufletele la Hristos; păstorii şi învăţătorii – şi de asemenea prorocii, care potrivit locului din 1. Corinteni 14:3 vorbesc spre zidire, încurajare şi mângâiere – ca să zidească pe sfinţi, să vorbească inimii lor, conştiinţei lor şi minţii lor.

Şi în privinţa aceasta, astfel de slujitori ne-au lăsat în scris ceva din lucrarea lor. Nu putem nicidecum să punem scrierile lor pe acelaşi plan cu Cuvântul lui Dumnezeu inspirat; totuşi cât de folositoare sunt şi ele pentru toţi cei care au pe inimă să crească în lucrurile lui Dumnezeu!

Sunt menţionate şi daruri – semne: minuni, limbi, daruri de vindecare. Scopul lor esenţial, în timpul de la început, era să dea încredere creştinismului, potrivit celor scrise în Marcu 16:20 : „Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l însoţeau”. S-ar putea să te gândeşti că aceste daruri s-ar mai putea uneori întâlni în împrejurări asemănătoare în unele ţări păgâne, unde evanghelia la începuturile ei are nevoie să fie „întărită”; dar, în orice caz cu privire la limbi este scris clar: „limbile vor înceta” (1. Corinteni 13:8 ).

Sunt de asemenea diferite daruri, care nu sunt totdeauna împreună cu darurile fundamentale: cuvântul de înţelepciune, cuvântul de cunoaştere, credinţa, deosebirea duhurilor, potrivit celor scrise în 1. Corinteni 12:8-10 . Să nu uităm nici darurile din Romani 12:8 : cine îndeamnă, cine dă, cine conduce şi cine face milostenie.

O smerenie falsă te-ar face să gândeşti că nu trebuie să cauţi astfel de daruri. Dar Cuvântul este clar: „Să doriţi cu înflăcărare darurile duhovniceşti” (1. Corinteni 14:1 ). Este deci bine şi potrivit gândului lui Dumnezeu să facem din aceasta un subiect de rugăciune şi, în dependenţă de Domnul, să fim aduşi să deosebim ce poate El să ne încredinţeze.

Dar se poate să fi primit vreun dar şi să-l laşi să se slăbească, aproape să se stingă din lipsă de folosire; de aceea avem îndemnul dat lui Timotei: „Să înflăcărezi (sau: să reaprinzi, să reînsufleţeşti) darul lui Dumnezeu care este în tine” (2. Timotei 1:6 ).

Se poate ajunge chiar – şi poate că este cazul mai frecvent decât gândim – să neglijăm cu totul darul primit. Ce mare trebuie să fi fost mirarea lui Arhip când, pentru prima oară, epistola către Coloseni a fost citită înaintea adunării şi, după salutări diferite, deodată s-a auzit îndemnul acesta direct: „Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti!” Fiul lui Filimon trebuia desigur să-şi aducă aminte de ea.

În final, să ne amintim că Scriptura ne îndeamnă: „să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-I preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1. Tesaloniceni 5:12,13 ). Să nu fie critică destructivă sau defăimare, ci stimă, amabilitate, dragoste, ascultare, pentru ca cei care veghează asupra sufletelor noastre „să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evrei 13:17 ).

VI. Cina Domnului şi Masa Domnului

Locurile referitoare la instituirea Cinei în primele trei Evanghelii şi în 1. Corinteni 11 vorbesc în primul rând inimilor noastre. Dorrmul a „dorit mult” să mănânce ultimul Paşte cu ucenicii Săi; nu atât din cauza Paştelui însuşi, ci pentru că atunci, cu acea ocazie, El avea să instituie Cina, care, de-a lungul veacurilor avea să aducă aminte alor Săi cât de mult i-a iubit. Expresiile „mai înainte de a suferi” şi „noaptea în care a fost dat prins” marchează aceste momente în care se aude glasul care repetă: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Împreună cu prorocul Isaia 26:8 , n-am vrea să răspundem şi noi: „Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după amintirea Ta”?

De ce oare Duhul lui Dumnezeu a vrut să pună înaintea noastră, în Luca 22:24 , imediat după instituirea Cinei, cearta care a avut loc între ucenici „ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare”? Nu a prevăzut Domnul că de-a lungul veacurilor şi prea adesea chiar cu privire la Cină, aveau să fie certuri asemănătoare între cei care totuşi aveau să-L iubească? El voia deci să arate ce atitudine trebuiau să aibă ei între ei. Fără îndoială, trebuie apărat adevărul şi trebuie să te depărtezi de orice deviere sau deformare a învăţăturii Domnului, dar în ce spirit trebuie făcut lucrul acesta? El Însuşi ne dă în privinţa aceasta un exemplu izbitor, spunând: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte”. „Eu sunt”, Domnul, Acelaşi era în mijlocul lor. Ce har nemărginit ca El să Se coboare atât de mult! Dar şi mai mult: El nu era în mijlocul lor în toată puterea şi slava Sa, ci „ca Cel care slujeşte”. Nu ne-a lăsat El un model de atitudine smerită care este potrivită în faţa arnintirii suferinţelor Lui, smerenie care dovedeşte şi credincioşie faţă de Cuvântul Său şi faţă de lupta pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3 )?

Ne vom opri la patru aspecte sau semnificaţii ale Cinei.

1. Sărbătoarea creştinilor

Iudeii sărbătoreau Paştele în amintirea eliberării din Egipt. Numai cel născut israelit, tăiat împrejur şi care nu era necurat era admis să mănînce din mielul fript la foc. Dacă un străin voia să ia parte, trebuia să fie tăiat împrejur şi să accepte tot ce se arăta ca o poziţie de separare a lui Israel.

Tot aşa astăzi, Cina este rezervată numai copiilor lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin Sângele scump al lui Hristos.

Paştele se sărbătorea o dată pe an; nici o regulă nu este dată cu privire la sărbătorirea Cinei, însă în cea dintâi zi a săptămânii, în seara Învierii, Domnul a venit în mijlocul alor Săi şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa. A mai aşteptat opt zile pentru a veni din nou în acelaşi fel. De asemenea, în ziua întâi a săptămânii vedem că la Troa, apostolul Pavel frângea pâinea împreună cu ucenicii (Faptele Apostolilor 20:7 ).

De mai multe ori este repetat în Exod şi în alte părţi că Paştele este Paştele Domnului. 1. Corinteni 11 insistă asupra faptului că cina este a Domnului, când vestim moartea Domnului, când avem în faţa ochilor trupul Domnului şi Sângele Domnului, paharul Domnului. El este într-adevăr Mântuitorul, dar drepturile Sale ca Cel care este Domnul, slava şi autoritatea legate de aceasta sunt în mod special puse înainte în legătură cu Cina.

2. Amintirea

Dar Cina este în mod deosebit amintirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Deci pentru El, pentru a ne aduce aminte de El, şi nu pentru a obţine un har sau o binecuvântare luăm Cina; amintirea aceasta nu se opreşte numai la moartea Sa, la lucrarea Sa, la eliberarea care a rezultat pentru noi, ci chiar la însăşi Persoana Sa: „în amintirea Mea”.

Acesta este trupul Meu”, spune Domnul ucenicilor Săi adunaţi în camera de sus. Pâinea aceea putea fi ea alt lucru decât pâine, când Domnul Însuşi trăia şi o dădea ucenicilor Săi, spunând: „Acesta este trupul Meu”? Şi când Isus înviat şi înălţat în slavă reînnoieşte într-un fel lui Pavel instituirea Cinei („am primit de la Domnul ce v-am învăţat”), trupul Său înviat şi slăvit nu era în cer? Cum ar fi putut ca pâinea aceasta să fie trupul Său? când spunem, arătând o fotografie sau un tablou: „Acesta este tatăl meu”, nimeni nu mă înţelege greşit. când Domnul spune: „acesta este trupul Meu”, El exprimă gândul că pâinea aceasta este simbolul trupului Său, iar vinul al sângelui Său. Dar este ceva şi mai mult, fără îndoială: pentru sufletele noastre şi în mod duhovnicesc, pâinea de la Cină şi paharul Domnului sunt, pentru credinţă, „o părtăşie cu trupul şi sângele lui Hristos” (1. Corinteni 10:16 ).

Aceasta este… pentru voi” (Luca 22:19 ) spune Domnul. Am luat asupra Mea judecata, părăsirea, suferinţa; „aceasta este pentru voi”. Să nesocotim noi ce ne oferă El în felul acesta şi ne spune să-l facem în amintirea Sa?

Să faceţi lucrul acesta…”: nu este acesta cel mai măreţ lucru pe care l-am putea face pentru El, aici pe pământ? El fiind în slavă, nu va aprecia pe toţi cei care, într-o anumită măsură, deseori cu multă neştiinţă sau pierzând din vedere o parte din semnificaţia acestei amintiri, fac totuşi lucrul acesta în amintirea Lui? Deşi vom căuta să răspundem dorinţei Sale, pe cât se poate cu grijă potrivit Cuvântului Său, să ne ferim de a dispreţui vreodată pe cei care fac lucrul acesta cu toată inima în colectivităţi amestecate sau într-un mod care arată lipsa de cunoaştere. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să acceptăm ideile greşite în legătură cu Cina; departe de aşa ceva, este de toată însemătatea să aperi adevărul împotriva oricărei deformări sau oricărei folosiri deplasare sau greşite care s-ar face din această amintire. Dar aceasta este cu totul alt lucru decât de a privi de sus pe cei care, într-o ignoranţă mai mult sau mai puţin responsabilă, au totuşi pe inimă să-şi aducă aminte de moartea Domnului.

3. Vestirea morţii Sale

De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1. Corinteni 11:26 ).

O mărturie puternică este deci dată fără cuvinte, înaintea lumii şi a îngerilor, cu privire la moartea Domnului. Se înţelege că Satan se înverşunează să acopere, să întunece, să deformeze o astfel de mărturie sau caută să-i facă să cadă pe cei care o dau, pentru a-i discredita. A produce certuri şi frecuşuri între fraţi este lucrarea directă a vrăjmaşului, pentru a îndepărta sufletele de la amintirea aceasta şi de la Domnul Însuşi. Trebuie deci să fim atenţi într-un mod deosebit, să nu dăm noi ocazii vrăjmaşului, ci cu smerenie şi fermitate să veghem ca această mărturie dată morţii Domnului nostru să poată fi menţinută.

Deşi Cuvântul ne vorbeşte despre ruină, vestită de Domnul şi de apostoli, totuşi nu ne arată nici o perioadă – nu vorbim de împrejurări locale – în care să nu fie posibil să iei Cina. Dimpotrivă, ni se spune clar: „… până ce va veni El”. Când Domnul va fi venit, va fi prea târziu să răspunzi dorinţei Lui şi să dai mărturie despre moartea Lui. Poate că nu este decât pentru „încă puţin timp” să mai putem face lucrul acesta.

4. Expresia unităţii trupului

Merită toată atenţia să citim cu grijă tot textul din 1. Corinteni 10:14-22 şi de a-l vedea în legătură cu ce este scris mai înaintea lui şi după el. Începând cu capitolul 8, apostolul are în vedere idolatria şi lucrurile jertfite idolilor. După diverse digresiuni, el revine la subiectul acesta îndeosebi în versetul 14: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie”. Va da în versetele care urmează, motivele pentru care trebuie să fugi de idolatrie.

După cum creştinii au părtăşie cu sângele şi cu trupul lui Hristos, au părtăşie unii cu alţii prin frângerea pâinii – după cum preoţii în Israel care mâncau din jertfe aveau părtăşie cu altarul – tot aşa, cei care mănâncă din lucrurile jertfite idolilor au părtăşie cu demonii care sunt în spatele idolului. Iată de ce nu poţi să bei şi paharul Domnului şi paharul demonilor.

Tot textul acesta are ca scop să arate că, participând la o masă, la un altar, eşti în părtăşie cu acel altar, cu ceea ce se aduce pe el şi cu cei care iau parte la el. Acest „principiu de părtăşie”, din care rezultă solidaritatea şi răspunderea comună, este cel de al treilea principiu, a cărui sinteză împreună cu cel al „rămăşiţei” şi cu „ce este din Dumnezeu rămâne” ne arată calea strângerii laolaltă astăzi, potrivit gândului lui Dumnezeu.

Apostolul, folosind cu această ocazie expresia „masa Domnului”, noi avem de înţeles prin cuvintele acestea, aspectul Cinei în care în mod deosebit se arată părtăşia.

Părtăşia aceasta este dublă: de o parte, părtăşia sângelui lui Hristos şi părtăşia trupului lui Hristos; de altă parte, părtăşia între noi, unii cu alţii. Luând parte din aceeaşi pâine, arătăm că suntem „o singură pâine, un singur trup”. Este şi astăzi singurul mijloc de a exprima public pe pământ unitatea celor credincioşi într-un singur trup.

De aceea nu trebuie să mergi împotriva acestei unităţi, adunându-te pe o altă temelie sau pentru alte motive sau asociindu-te pentru frângerea pâinii cu anumite strângeri laolaltă. Aceasta ar însemna în plus să te faci solidar lucrurilor greşite care ar fi învăţate sau susţinute acolo. Trebuie deci să stai în afara oricărei organizaţii care, chiar la temelia ei, contrazice strângerea laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos. Dar este important lucru să cuprinzi în gândirea ta, în inima ta, în vederile tale pe toţi cei răscumpăraţi aşa cum îi vede Domnul: toţi sunt mădulare ale unui singur trup, chiar dacă numai unii exprimă unitatea aceasta, participând la frângerea pâinii.

Cum se participă la cină?

Cine este demn să ia parte la această aducere aminte? Nimeni, dacă privim la noi înşine; dar nu este Domnul vrednic ca să ne amintim de El? El a făcut totul, aducându-Se ca jertfă, pentru a face „desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi”. Deci, ca rod al lucrării sufletului Său şi „fiind primiţi în Cel Preaiubit”, putem să ne apropiem de masa Sa.

Însă o stare morală este cerută, aşa cum ne arată versetele 27-34 din 1. Corinteni 11 . „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” ca să vadă dacă este vrednic? Nu, ci „şi aşa să mănânce”. Cercetându-te pe tine însuţi, te-ai vedea nedemn; în lumină, vei fi în stare să-ţi judeci greşelile şi pe tine însuţi, îţi vei aduce aminte de asemenea că lucrarea lui Hristos a şters totul. Te vei întemeia pe făgăduinţa că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nedreptate”. Şi în felul acesta vei mânca din pâine şi vei bea din vin, în sentimentul harului, singurul care ne permite să avem parte la masa aceasta.

Rezultă că nişte copii mici, chiar dacă sunt ai Domnului, n-ar putea lua parte la Cină. Trebuie un anumit discernământ moral, adică „să umbli”, „să te judeci”, de asemenea să fii „om cu judecată” (1. Corinteni 10:15 ), care face deosebire între lucruri. Nu este vorba de un anumit bagaj de cunoştinţe, ci mai degrabă de o stare morală în stare să facă deosebire.

Suntem atenţionaţi „să nu bem paharul Domnului în chip nevrednic”. Sensul literal este „într-un mod nevrednic”, adică aşa cum făceau corintenii, printr-o comportare şi o atitudine chiar în momentul acela, cu totul nepotrivite cu actul pe care-l împlineau; dar se vede din context că a te apropia fără a te judeca pe tine însuţi înseamnă de asemenea a lua parte într-un chip nevrednic. A veni la Masa Domnului cu un alt sentiment decât cel al harului – de fapt, eu sunt mai vrednic ca celălalt! sau cu uşurătate, aceasta înseamnă a te expune să fii „vinovat cu privire la trupul şi la sângele Domnului”.

Prin atitudinea ta, prin starea ta morală, printr-o atmosferă de nemulţumiri şi de certuri, poţi să ajungi să „dispreţuieşti adunarea lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11:22 ). Nelegiuirea judecăţii de sine te expune la disciplina din partea Domnului: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”. Este o disciplinare care se arată din punct de vedere fizic şi spiritual.

Cine poate participa?

Cina Domnului” aparţine Domnului. El este Cel care decide cine poate participa.

Este clar că numai cei răscumpăraţi, care au fost spălaţi în sângele Mielului sunt invitaţi la această masă de amintire. La începutul Faptelor Apostolilor vedem că întoarcerile la Dumnezeu erau atât de evidente, arătarea vieţii era de aşa fel încât nu era nici o ezitare: cei care primeau Cuvântul erau imediat „adăugaţi”. Dar vedem cum repede răul a intrat între ei şi a fost nevoie să se dea diferite îndrumări. 1. Corinteni 5 ne arată cum cel rău trebuie înlăturat; deci, cel care are un astfel de caracter nu poate fi primit la Masa Domnului: ar aduce aluat care ar întina toată adunarea. Dar aluatul reprezintă nu numai răul moral, ci şi doctrinal, cum se arată în Galateni 5:9 . Cel care nu aducea învăţătura lui Hristos nu trebuia să fie primit în casele celor credincioşi şi chiar dacă numai îl salutai, „participai la faptele lui rele” (2. Ioan 10 şi 11). Cu cât mai mult, exprimând părtăşia împreună cu el la Masa Domnului, ai participa la starea lui rea! Şi 2. Timotei 2 ne-a arătat că, ruina fiind avansată, este lucru important, în timpul „rămăşiţei” să te desparţi mai întâi de nelegiuire şi să te curăţeşti de vasele de necinste, înainte de a te putea aduna împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Anumite lirnitări au fost deci aduse de Cuvânt, în aşa fel încât, dacă din punct de vedere fundamental toate mădularele trupului lui Hristos îşi au locul la Masa Domnului, deseori diferite piedici se prezintă, care împiedică realizarea practică a unei asemenea părtăşii.

Cine va decide dacă cel care doreşte să se apropie de frângerea pâinii corespunde gândului Domnului în privinţa aceasta? Nu este un frate, nici nişte fraţi, ci numai adunarea a primit de la Domnul autoritatea administrativă aici pe pământ (Matei 18:18 ). Dacă adunarea din Ierusalim a avut greutăţi în primirea tânărului Saul, nefiind sigură de întoarcerea lui la Dumnezeu, cu cât mai mult astăzi nu este deloc uşor să-ţi dai seama dintr-o dată dacă o persoană corespunde învăţăturii Cuvântului privitor la frângerea pâinii. Nu numai cuvintele unuia ar putea dovedi că are credinţă, ci şi faptele credinţei sunt necesare (Iacov 2:1 8); va trebui poate ceva timp ca să se vadă clar lucrurile şi tot aşa pentru a fi siguri că nu sunt piedici ca cele menţionate mai sus. De aceea astăzi trebuie „să-ţi ceri locul” la Masa Domnului; şi un timp oarecare se va scurge până ce conştiinţa adunării va fi lămurită în privinţa primirii. În practică, adunarea poate să greşească prin grabă, dar tot aşa şi prin încetineală. Timpul acesta va fi chiar şi atunci folosit de cel interesat, pentru a aprofunda îndeosebi învăţăturile Cuvântului în legătură cu Adunarea şi cu Cina; este un timp pe care nu-l mai ai altădată ca să faci lucrul acesta. Adunarea, odată convinsă că cel care doreşte să participe este un copil al lui Dumnezeu la care nu se vede vreo piedică, îl va recunoaşte aşa cum este. El va lua atunci parte la Cină, nu „pentru că a fost primit” sau pentru că „ar fi devenit membru al adunării”, ci pentru că este un copil al lui Dumnezeu, un mădular al trupului lui Hristos.

Într-o asociaţie profesională, de exemplu, pentru admitere, un candidat trebuie să aibă meseria cerută, cum ar fi un medic; el va fi admis la cerere printr-o decizie a comitetului sau a adunării generale a acestei asociaţii. Din acel moment, el este membrul ei. Dacă într-o zi nu-i mai place de asociaţie, el îşi va da demisia, care va fi acceptată la sfârşitul perioadei prevăzută de statut. Dar nu este nicidecum aşa cu adunarea lui Dumnezeu. Devii mădular al trupului lui Hristos prin naşterea  din nou şi pecetluirea cu Duhul Sfânt; de asemenea, când un credincios îşi cere locul la Masa Domnului, adunarea nu face altceva decât să-l recunoască. Este dată atunci o mărturie publică; şi cel care îşi „ia locul” la Masa Domnului, face lucrul acesta ca mădular al trupului lui Hristos şi ca nimic altceva.

Aşa cum s-a spus, dacă „o colectivitate creştină socoteşte că ar avea dreptul să primească la Cină ca membri ai ei, apare o unitate formală opusă unităţii trupului lui Hristos… Se umblă într-un spirit de sectă când numai aceştia sunt recunoscuţi practic, chiar dacă nu-şi zic că ar fi membri ai unei colectivităţi anumite” (J. N. Darby).

Pentru ce mulţi tineri care sunt totuşi fără îndoială ai Domnului stau departe de această adunare specială de amintire? Poate se tem ca nu cumva să dea deoparte ceva din libertatea lor scumpă? Poate de asemenea se tem că nu vor merge spre slava Domnului şi se vor expune disciplinei adunării? Prea adesea ei se arată indiferenţi sau văd piedici închipuite. De unde vin toate aceste ezitări? Oare nu vrăjmaşul ştie să le aducă, fie chiar cu motive care ar putea fi îndreptăţite, pentru a nu răspunde la ultima dorinţă a Domnului? Aceasta ne arată, o dată mai mult, că numai dragostea pentru Domnul, pusă mai presus de toate consideraţiile omeneşti, ne poate aduce „să facem lucrul acesta în amintirea Lui”. Numai pentru El singur luăm parte la Cină, nu sub influenţa cuiva sau pentru că aşa este obiceiul. Dacă, din dragoste pentru Domnul, răspundem dorinţei Lui, nu putem atunci, cu credinţă, să ne bazăm pe puterea Lui pentru a ne păzi de rău şi a ne face să umblăm judecându-ne pe noi înşine, în sentimentul harului?

Disciplina

Sunt diferite răspunderi în legătură cu Cina. Mai întâi este cea de a participa la ea. Apoi, cea de a te judeca pe tine însuţi şi de a deosebi trupul. În afară de asta, de a nu aduce aluat care să întineze adunarea, „toată plămădeala”. În final este răspunderea adunării: „Măturaţi aluatul cel vechi… înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!” Aceasta este disciplina în sensul ei restrâns.

Dar aceasta nu este decât ultima fază. Există o disciplină preventivă şi o disciplină corectivă; şi numai când toate n-au dat rezultat şi caracterul celui „rău” este clar arătat, urmează această înlăturare.

Disciplina părintească va îndemna, va spăla picioarele, ca în Ioan 13 ; va sfătui, cum este scris în 1. Timotei 5 ; va îndrepta, ca în Galateni 6 ; va mustra, cum ni se spune în 1. Tesaloniceni 5:14 .

Dacă disciplina aceasta părintească s-a dovedit fără efect, Cuvântul ne spune despre mustrarea publică, în 1. Timotei 5:20 ; despre depărtarea de cele care aduce dezbinări, în Tit 3:10 şi 11. Ni se arată în 2. Tesaloniceni 3:6-15 să ne despărţim de cei care umblă în neorânduială; în Romani 16:17 şi 18 se merge şi mai departe cu privire la cei care fac dezbinări, partide. În cazurile de greşeli personale, Matei 18:15-17 ne arată calea de urmat.

Numai când toate lucrurile acestea n-au reuşit, în ultima fază se ajunge la darea afară, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 5 .

Dacă este un rău cunoscut, un „aluat”, toată adunarea este contaminată (ca în Iosua 7 ). Adunarea trebuie deci să se cureţe, să înlăture răul din mijlocul ei, dar mai întâi făcându-se una cu el înaintea lui Dumnezeu şi mâhnindu-se, „pentru ca cel care a comis fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2 ).

Se vede în Levitic 13 , în legătură cu lepra, cu ce grijă şi cu ce prudenţă trebuia preotul să se poarte înainte de a ajunge la hotărârea finală. Dacă sub lege lucrurile acestea cereau atenţie, cu atât mai mult sub har; însă harul nu înseamnă indiferenţă faţă de răul evident.

Disciplina este făcută de adunare, nu de unul sau de câţiva fraţi, chiar dacă aceştia au trebuit să facă mai înainte unele cercetări. În puterea sa apostolică, Pavel putea să judece şi să „dea pe mâna Satanei pe un astfel de om, pentru nimicirea cărnii”, dar nu el putea să înlăture aluatul cel vechi; trebuia ca adunarea din Corint să facă lucrul acesta. Aceasta era tot ce putea face adunarea; a da pe mâna Satanei nu este partea ei.

Hotărârea adunării, odată rostită, este hotărîre şi în cer, potrivit cuvintelor din Matei 18:18 ; ea este deci valabilă pentru toate adunările. Scopul ei este dublu: „ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat” (1. Corinteni 5:7 ) şi pentru ca cel vinovat să fie restabilit, îndată ce răul va fi fost într-adevăr judecat. Şi aşa ne învaţă 2. Corinteni 2:5-11 . Dar şi acolo, această restabilire nu putea să fie fapta unui frate sau a mai mulţi fraţi, nici chiar a unui apostol, ci numai a adunării, singura care putea „dezlega” ceea ce mai înainte „legase”.

Este nespus de serios şi grav lucru să ajungi la o astfel de situaţie şi deseori trebuie să te întrebi dacă toate eforturile disciplinei părinteşti şi a disciplinei corective au fost bine împlinite. Dar dacă a trebuit să se ajungă la acest sfârşit trist, important lucru este şi să ţii seama de ce ne învaţă Cuvântul: „Să nu aveţi nici un fel de legături cu el; cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună” (1. Corinteni 5:11 ).

Este nevoie să adăugăm că îndată ce lucrarea Duhului în conştiinţă şi în inimă se vede că s-a făcut, atitudinea se schimbă şi, cum spune Cuvântul: „ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi… să-l asiguraţi de dragostea voastră” (2. Corinteni 2:7,8 ). N-ar trebui noi să avem, în astfel de situaţii, atitudinea tatălui din Luca 15 , care era mereu în aşteptarea reîntoarcerii fiului său? când l-a văzut, „pe când era încă departe”, a alergat la el plin de dragoste, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a acoperit de sărutări. Privilegiu al harului, care vrea să restabilească, să aducă înapoi, să ierte! Şi care, când restabilirea este pe deplin făptuită, nu mai revine asupra căderilor din trecut.

VII. Mireasa

De citit: Efeseni 5:22-32 Matei 13:45,46 Apocalipsa 19:7-9 şi 21.

Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte exemplul trupului pentru a arăta unitatea dintre Hristos şi răscumpăraţii Săi, aşa cum Duhul Sfânt a înfăptuit-o. Am văzut imaginea casei, clădire pe care Domnul o înalţă, dar, de altă parte, încredinţată omului şi atinsă de ruină. Trebuia o altă imagine ca să ne facă să înţelegem adâncimea dragostei lui Hristos pentru adunare. Unde s-o găseşti?

Pentru a ne face să înţelegem intr-o oarecare măsură relaţiile Dumnezeirii, aşa cum ni s-au descoperit, Duhul lui Dumnezeu foloseşte numele de Tată şi de Fiu. Noi înţelegem prin experienţă pe pământ însemnătatea unor astfel de relaţii.

Dragostea dintre fraţii de trup rezultă din faptul că au aceeaşi viaţă, aceeaşi natură, acelaşi tată, se trag din aceeaşi origine. Dar legătura dintre soţ şi soţie vine dintr-o altă sursă. Ei nu au, amândoi, aceeaşi origine; dimpotrivă. Fiecare trăia în sfera lui, neavând aceeaşi viaţă, aceeaşi familie. Ce îi apropie şi îi uneşte mai de nedespărţit decât pe nişte fraţi? Este dragostea: „Hristos a iubit Biserica”. Iată izvorul a toate.

El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”: El n-o sfinţeşte ca s-o facă să fie a Sa, ci o face a Sa pentru ca s-o sfinţească. Tot ce era El a fost dat de El Însuşi. Şi acum tot ce este în El este pus deoparte pentru binele Adunării. Nu există calităţi, nu există perfecţiuni în Hristos care să nu fie pentru noi în lucrarea lor, ca urmare a darului de Sine Însuşi.

După ce Şi-a câştigat-o, El o sfinţeşte. El o formează pentru realităţile cereşti, prin prezentarea acestor lucruri în care El este plinătatea şi slava. El face lucrarea aceasta prin Cuvînt, comunicând în dragoste tot ce aparţine naturii, măreţiei şi slavei lui Dumnezeu.

Dar, mai mult, El o curăţeşte. El foloseşte Cuvântul de asemenea pentru a judeca tot ceea ce, în afecţiunile de acum ale Bisericii, este în dezacord cu ce comunică El. El lucrează pentru a ne face în stare să ne bucurăm de dragostea Sa.

Este deci o lucrare în trecut: El S-a dat pe Sine Însuşi; o lucrare în prezent: El sfinţeşte şi El curăţeşte; şi un scop în viitor: El Îşi va prezenta Adunarea, slăvită.

Totul era deja rezumat în mica pildă a perlei, în Matei 13 . Ne-am gândit cu tristeţe la pildele care ne vorbesc despre ruină: lucrarea vrăjmaşului în ţarină; răul care se adăposteşte în ramurile copacului care a crescut exagerat de mare; aluatul care a pătruns în cele trei măsuri de făină. Dar Domnul nu S-a oprit aici. El a avut bucuria să ne mai spună despre un negustor care „găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce şi vinde tot ce are şi-l cumpără” (versetul 46). Este o frumoasă imagine a Celui care a dat totul ca să-Şi câştige Adunarea, scoţând-o din adâncul oceanelor acestei lumi, unde ea s-a format cu încetul; „S-a dus” s-o cumpere, aşa cum ţapul Azazel se ducea în pustie încărcat cu păcatele lui Israel (Levitic 16 ), dând pentru ea tot ce avea, ca s-o facă Sfântă şi fără pată.

Într-o zi, El Îşi va prezenta Adunarea „Lui Însuşi”. În Evanghelie, Domnul vorbea într-o pildă despre acest împărat care a făcut sărbători de nuntă „pentru fiul său”. Ne place să ne gândim la lucrarea Domnului pentru noi, dar să nu uităm niciodată că totul este „din El, prin El şi pentru El”.

Apocalipsa 19:7-9 ne dă oarecum cel dintâi tablou al acestei adunări slăvite pe care El Şi-o va prezenta Lui Însuşi. Este, cum se spune în 3:11 , „ziua veseliei inimii Lui”. Mielul care a suferit atât de mult, primeşte rodul lucrării sufletului Său, recompensa dragostei Sale.

Soţia lui s-a pregătit”. În expresia aceasta se pot descoperi două semnificatii. Sărbătoarea nunţii corespunde în cer cu momentul Cinei pe pământ.

Pentru a te pregăti pentru Cină trebuie să te judeci pe tine însuţi şi, înainte de a participa la sărbătoarea din cer, va trebui să treci pe la scaunul de judecată al lui Hristos: nu pentru a fi condamnat, ci pentru ca tot ce am făcut când trăiam în trup, fie bine, fie rău, să fie pus în lumină; pentru ca tot ceea ce este de la noi înşine să dispară; vom înţelege în sfârşit pe deplin valoarea sângelui care a curăţit totul; nu va rămâne în felul acesta nici o umbră între Domnul nostru şi noi. Pregătirea este absolut necesară şi admirabilă, pentru deplina bucurie făcută de dragostea Lui! Dar este în această „pregătire” un gând paralel cu veşmintele de in subţire, care sunt „dreptăţile sfinţilor”. Nu este vorba de haina îndreptăţirii, aşa cum Dumnezeu a dat-o în Hristos, ci de veşmântul pe care fir cu fir noi l-am ţesut pe pământ: fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare atitudine, roadă a vieţii dumnezeieşti în noi, va fi ca unul din firele acestui veşmânt, ca unul din punctele acestei broderii. câte gânduri umplu inima unei logodnice care îşi prepară în felul acesta veşmintele de nuntă! Cum se bucură ea de ziua în care le va purta alături de soţul ei! Ce lumină plăcută aruncă faptul acesta asupra credincioşiei Domnului, aici pe pământ: nu ascultarea legală de nişte porunci, ci dorinţa inimii care vrea să-I fie plăcută, care caută ce este plăcut Domnului, care umblă cu grijă, din dragoste pentru El.

Este în sfârşit nunta Mielului; aici pe pământ este Cina Domnului: noi Îi datorăm ascultare. Dar în slavă, caracterul Său de Miel străluceşte în ochii tuturor, în mijlocul scaunului de domnie şi la ospăţul nunţii: Cel care a suferit, care a fost ascultător până la moarte, care a împlinit totul pentru răscumpăraţii Săi.

Apocalipsa 21 ne prezintă în sfârşit Mireasa în slavă; versetele 2-5, în starea veşnică; versetele 9-22, în timpul împărăţiei de o mie de ani.

Contrast izbitor cu prostituata cea mare din capitolul 17! Pentru a o privi, Ioan a fost dus în duhul „într-un deşert”: un loc unde nu este nimic pentru Dumnezeu. Dar pentru a vedea cetatea cea Sfântă, el a fost „pe un munte mare şi înalt” (Apocalipsa 21:10 ): departe de lume, de agitaţia ei, de poftele ei, de preocupările ei. Tot aşa odinioară Domnul care Se smerise, S-a schimbat la faţă „pe un munte înalt”, unde ucenicii au văzut slava Lui.

Cetatea Sfântă „coboară”. Apostolul Pavel ne prezintă nişte oameni morţi în greşelile şi în păcatele lor, adică trăind în păcatele lor, pe care Dumnezeu îi scoate din lumea aceasta, îi răscumpără, îi aduce la viaţă, îi învie, îi face să se aşeze în Hristos în locurile cereşti. Adunarea va fi luată din această lume în slavă. Apostolul Ioan, invers, ne vorbeşte despre Cuvântul care era la Dumnezeu, devenind carne şi locuind printre noi. El ne dă în epistolele lui desfăşurarea naturii divine în lumea aceasta; şi aici ne prezintă Adunarea coborând de la Dumnezeu, pentru ca în timpul administrării împărăţiei, să reflecte lumina: razele slavei lui Hristos.

În cetate, totul vorbeşte despre El; iaspisul: Dumnezeu cunoscut în slava Sa; pietrele scumpe: slava felurită a lui Hristos; porţile cetăţii: perle care amintesc valoarea pe care această Adunare o are pentru El. Totul este curăţie, strălucire şi lumină: „o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23 ).

Dar la sfârşitul acestui tablou, versetul 27 rămâne solemn: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună”. Cine deci va putea intra în cetatea Sfântă? „Numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”, „cei care îşi spală hainele” „şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 21:27 22:14 7:14 ).

În starea veşnică, vedem din nou, ca o mireasă împodobită pentru soţul ei, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, Adunarea „coborând”. Cu ce scop? „Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor”. Atunci, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 15 , „Dumnezeu va fi totul în toţi”. Prezenţa lui Dumnezeu a fost pierdută cu ocazia căderii; în mod parţial regăsită în cort şi apoi în templu, ea străluceşte în Isus aici pe pământ; realizată şi mai mult în Adunare, ea va fi binecuvântarea veşnică a tuturor oamenilor care vor popula cerurile şi pământul cel nou.

Pentru ultima oară, Cuvântul menţionează Mireasa pentru ca să ne spună: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” (Apocalipsa 22:17 ). Cartea Sfântă îşi va închide paginile, dar încă trebuie să răsune strigătul acesta: „Vino!” „Aminl Vino, Doamne Isuse!

Rolul şi locul muzicii în adunare

 din revista „The Assembly Messenger”

Sunt aproape 300 de referinţe în Biblie despre imnuri, cântat şi muzică. Psalmii sunt o carte de cântări: multe dintre aceste cântări au ca subiect răzbunarea şi din acest motiv nu sunt potrivite pentru dispensaţia prezentă a Bisericii. Doar doisprezece dintre aceste 300 de trimiteri se află în Noul Testament, şi doar jumătate dintre acestea au legatură directă cu activitatea dintr-o adunare. În Vechiul Testament, cântecele erau adesea cântate cu acompaniament muzical, adesea şi cu dans, ca expresie a laudei din inimă către Dumnezeu. Dar nu dorim să ne luăm instrucţiuni din Vechiul Testament pentru muzica din adunarea locală pentru că întregul sistem de adorare s-a schimbat.

În vechea structură existau multe forme şi ceremonii, cu sunete de trâmbiţă, etc. În Israel omul în carne a fost pus la încercare şi totul, incluzând cea mai frumoasă muzică, care ar plăcea religiozităţii omului firesc, era permis, pentru a dovedi că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”(1. Corinteni 2:14 ). Dar, după cum şi Domnul i-a spus femeii samaritence în Ioan 4:22-24 , a venit timpul când adevăraţii adoratori trebuie să-L adore pe Tatal “în duh şi adevăr”. Această adorare urma să fie din adâncul fiinţei (în duh) şi conform cu descoperirea creştinismului (în adevăr). Era introdusă o nouă rânduire a lucrurilor (Filipeni 3:3 )! R.K. Campbell spune: “după cum Dumnezeu este Duh, adorarea duhovnicească(spirituală) este tot ceea ce El primeşte. Adorarea spirituală este în contrast cu formele şi ceremoniile religioase … aceasta respinge toate formele omeneşti, ce se folosesc de ceremonii şi ritualuri produse de voia omenească.

Puterea muzicii

Muzică are mare putere asupra voii omului şi asupra psihologiei umane. Muzică poate alina, plictisi sau controla. Vezi de exemplu Daniel 3:5-7 . Nebucadneţar a construit o statuie mare şi apoi a cerut ca toţi să cadă la pământ şi să se închine statuii. Aceasta trebuia să se întâmple când auzeau “sunetul cornului, al cavalului, al lăutei, al lirei, al psalterionului, al cimpoiului, şi al tuturor instrumentelor muzicale”. Acea putere de a controla minţile şi trupurile s-a mai văzut în marşul soldaţilor la război cu sunetele cimpoaielor şi al altor instrumente. Astăzi se vede în multitudinea de concerte rock unde tineri “normali” ies repede de sub control, şi adesea drogurile, alcoolul şi sexul se revarsă libere, fără inhibiţii, pe măsură ce reţinerea normală se pierde datorită muzicii. Mai mult decât atât, astăzi aceasta este numită muzică “creştină”, ce se bazează pe acelaşi ritm şi pe repetarea uneia sau mai multor propoziţii ce sună creştineşte, pentru a satisface firea cea veche, lăsând foarte puţin din ce este cu adevărat creştinesc. Trebuie să ne reamintim că muzica instrumentală a început cu descendenţii lui Cain (Geneza 4:16-24 ) şi continuă să fie un instrument al lui Satan pentru a înrobi sufletele oamenilor. Trebuie să ne protejăm împotriva introducerii a orice doar delectează firea veche şi corupe Cuvântul lui Dumnezeu în adunarea locală( sau oriunde altundeva). M. Costella (Foundation, 1-2, 97) scrie, “Lauda, gloria şi onoarea ce se găsesc în cuvintele imnurilor sunt menite sa Îi aduca onoare şi să-L glorifice pe Dumnezeu; ele nu au scopul de a ne mişca fizic sau de a ne emoţiona.

Cântatul cu înţelegere

1. Corinteni 14 este un capitol important despre cum funcţioneaza lucrurile în adunarea locală. Versetul 15 spune: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.” Vezi de asemenea şi versetele 14 şi 19. Cuvântul grecesc pentru înţelegere este nous (minte) şi are sensul de “facultăţile de percepţie şi înţelegere, şi simţire, apreciere, determinare”. Atunci când cântăm un imn, dorim să înţelegem în mod inteligent ce se cântă, şi să discernem sau să determinăm dacă este scripturistic. Nu dorim să cântăm un cântec doar pentru că este celebru sau pentru că ne place melodia. Duhul trebuie să fie activ în cântare, acea parte din noi care ne permite să judecăm înaintea lui Dumnezeu tot ce facem, incluzând cântecele pe care le cântăm. Cu siguranţă am fi de acord că nu ar trebui să ne rugăm o rugăciune nescripturistică. Ei bine, acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi cu imnurile/cântările noastre. Nu ar trebui să cântăm un imn nescripturistic.

Multe cântări vechi sau noi pur şi simplu nu exprimă un mesaj scripturistic. Şi cu toate acestea, prin puterea muzicii, învăţăm măcar ceva din teologia noastra din acele cântece şi prin urmare ne trezim că urmăm o doctrină greşită sau o doctrină care nu este pentru Adunare, ci pentru Israel în trecut sau în viitor. Nu este “împărţirea dreaptă” a Cuvântului adevărului(2. Timotei 2:15 ).

De exemplu există o întregă colecţie de cântece creştine celebre care accentuează mereu şi mereu ideea că Împăratul vine. Da, Domnul nostru este Împăratul împăraţilor şi El vine pentru a domni peste lume într-un timp viitor. Dar nu peste noi! El este “Împăratul naţiunilor”(Apocalipsa 15:3 ). Noi vom domni cu El ca o mireasa a Mirelui ei(Apocalipsa 19 20 ). Multe din acele cântări pot fi foarte potrivite pentru credincioşii de după Răpire, dar ar trebui folosite cu mare grijă, sau deloc, acum, în dispensaţia Adunarii(Bisericii). Dar, nu este adevărat că dacă găsim un imn sau o cântare de şcoala duminicală care este nescripturistic, dar ne place melodia, suntem neglijenţi în a-l scoate dintre cântecele noastre care se cântă de obicei?

Cântatul individual în Noul Testament

Fapte 16:25 spune că “la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau.” Pavel şi Sila fuseseră aspru bătuţi şi aveau picioarele în butuci, în închisoarea dinăuntru. Era întuneric, rece şi murdar. Cu toate acesta inimile lor se revărsau în cântec către Dumnezeu. Cântăm noi un cântec pentru că ne place o melodie atrăgătoare sau pentru că o anumită frază ne captivează gândurile, sau o facem pentru că vrem să-L slăvim pe Dumnezeu?

Cântatul lor a fost o mărturie extraordinară pentru prizonieri, pentru că atunci când Dumnezeu a deschis uşile şi a desfăcut lanţurile tuturor, toţi prizonierii au rămas în închisoare în loc să evadeze. Acele cântări au fost folosite de Dumnezeu în împrejurări care au dus la mântuirea temnicerului din Filipi. Atunci când suntem fericiţi în Domnul trebuie să-I cântăm Laude (Iacov 5:13 ).

Efeseni 5:19 şi Coloseni 3:16

Aceste două versete reprezintă tot ce rămâne să ne dea lămuriri despre cântatul în adunare. Spun “în adunare” pentru că ambele versete sunt din epistole adresate unor adunări locale. Aceste versete spun: “… ci fiţi umpluţi de Duh, vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră“(Efeseni 5:19 ). “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă si îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har“. (Coloseni 3:16 ). Aceste două versete indică faptul că pe lângă învăţătura predicată în adunare, trebuie să existe şi cântări. Nu vom încerca să definim diferenţele dintre tipurile de cântece menţionate: cu siguranţă ele acoperă baza largă a ceea ce aduce adorare, laudă, recunoştinţă şi onoare Domnului Isus şi lui Dumnezeu Tatăl. După cum am căutat să subliniem mai sus, cât de necesar este ca aceste cântece să fie atât de spirituale încât să-L onoreze cu adevărat pe Domnul. Cântările care “nu împart drept”(2. Timotei 2:15 ) Cuvântul adevărului, nu sunt cântece pe care Duhul Sfânt şi-ar dori să le cântăm! Nu sunt cântări care ar arăta că noi permitem Cuvântului să locuiască în plinătate în noi!

Acompaniamentul muzical

Astăzi aproape pretutindeni în întâlnirile religioase, cântatul este acompaniat de pian, orgă, sau chiar de chitară sau alte instrumente muzicale mai mici. Într-adevăr, multe “biserici” alocă sume imense de bani pentru a achiziţiona şi a întretţine orgi imense, şi angajează un organist pregătit la conservator, împreună cu un dirijor. Aceste “biserici” înţeleg puterea muzicii de a atrage şi de a captiva o audienţă, fie că acea audienţă este sau nu mântuită, fie că este hrănită spiritual sau nu. Puţini dintre noi vor nega faptul că ne place să auzim cântările noastre favorite cântate de coruri de mii de voci, acompaniate de asemenea de instrumente muzicale magnifice. Nici o casetă sau CD nu ar putea fi vândute comunităţii general “creştine” fără acompaniament muzical. Nu găsim nimic de învinuit la muzica instrumentală sau la un astfel de acompaniament. Mulţi dintre noi folosim pian sau orgă acasă şi la şcoala duminicală şi la alte întâlniri.

Există o presiune crescânda de a aduce un astfel de acompaniament muzical în întâlnirile de adunare, spre deosebire de cântatul simplu. Argumentul care este adus de obicei este că avem nevoie să ne îmbunătăţim cântatul ca o mărturie pentru aceia care îl aud. Iarăşi, pentru urechile noastre , cântatul s-ar îmbunătăţi! Dar s-ar îmbunătăţi aprecierea noastră spirituală pentru Domnul, exprimată prin cuvintele cântării, sau am fi pur şi simplu distraşi, sufletele noastre mai fericite în timp ce duhurile noastre nu ar fi aşa de aproape de Domnul? Am început acest articol citându-l pe R.K.Campbell despre Ioan 4 . Întregul principiu al închinării şi cântării de laudă a adunării este că nici un mijloc uman nu este folosit. Duhurile noastre în comuniune cu Domnul prin “mijloace spirituale”(1. Corinteni 2:13 ) sunt folosite. J.N.Darby(Scrisori, Vol.3,1881,pg.476) scria, “Iudaismul a acceptat firea pentru a vedea dacă ei puteau avea o religie a ei, doar ca să dovedeasca faptul că nu se putea … Noi … aparţinem unei alte lumi … dar(muzica) doar alterează orice adorare aducând plăcerea stării de spirit în ceea ce ar trebui să fie plăcerea Duhului lui Dumnezeu.

Oamenii ne vor spune că acel “cântând Domnului”(Efeseni 5:19 ) vine din grecescul psallo şi are înţelesul de a cânta cu harpa. Am citit alte scrieri care urmăresc folosirea cuvântului psallo de-a lungul istoriei Bisericii şi scriitorii neagă faptul că Biserica primară după cum este menţionat în Noul Testament folosea psallo pentru a susţine acompaniamentul instrumental. Nu am nici un mod de a determina ce şi când era folosit, dar ceea ce pot spune este că Efeseni 5:19 spune că trebuie să cânt în inima mea! Nu prin mijloace exterioare, ci fiind umplut de Duhul! Să ne întoarcem să citim versetul! Prin urmare credem cu tărie că doctrina activităţii adunării este aceea că nici un acompaniament muzical nu ar trebui să fie folosit în întâlnirile de adunare, şi a face asta ar însemna să spunem că Domnul şi Duhul Sfânt nu sunt de ajuns, şi că suntem mai interesaţi de cum sunăm noi în propriile noastre urechi decât în urechile Domnului.

În Matei 26:30 şi în Marcu 14:26 , după ce Domnul i-a învăţat pe ucenici şi atunci când ei se pregăteau să meargă pe Muntele Măslinilor şi apoi Domnul să meargă la cruce, ei “au cântat o cântare de laudă”. Ce mod minunat de a-şi încheia întâlnirea. Nu exista acolo ideea de orice fel de acompaniament muzical! Cât de nepotrivit ar fi fost aceasta!

Cântări adecvate

Dacă dorim să cântăm cu înţelegere şi să fim conduşi de Duhul Sfânt, vom pune cântări potrivite şi vom încerca să le cântăm ca şi cum chiar am fi bucuroşi faţă de ceea ce cântăm. Cântările pentru o întâlnire de evanghelizare nu vor scoate în evidenţă experienţa creştină. O cântare de evanghelizare nu va fi pusă la frângerea pâinii sau în timpul adorării noastre pentru Domnul. În acelaşi mod, în timpul acela, când ne pregătim să frângem pâinea, amintindu-ne de Domnul în legătură cu moartea Sa, nu o să punem o cântare despre experienţele noastre sau despre Domnul înălţat şi glorificat. Nu fiecare vers al unei cântări poate fi potrivit pentru o anumită ocazie. Aceasta este latura practică a înţelegerii de care toţi trebuie să ne îngrijim.

Teologia legămintelor astăzi

 William J. Proust

Sistemul de gândire care actualmente este numit „teologia legămintelor” a început din vremea reformei prin oameni precum Calvin sau Zwingli, deşi unii susţin că rădăcinile sale merg tocmai până Augustin şi alţi părinţi ai Bisericii primare. Mai târziu a influenţat gândirea acelora cunoscuţi drept puritani, după cum este menţionat în mărturisirea de credinţă de la Westminster din 1647. Mişcarea a fost puternică în mod special în Scoţia şi în cele din urmă în regiunea New England din Statele Unite. Au existat întotdeauna oameni care au susţinut aceste principii, însă în ultimii cincizeci de ani a existat un interes crescând cu privire la doctrinele acestui sistem. Aceasta a provocat multe controverse între cei care susţin teologia legămintelor şi cei care sunt denumiţi dispensaţionalişti.

Bazele teologiei legămintelor

Care sunt bazele teologiei legămintelor? Răspunsul poate fi rezumat prin citarea unuia dintre cei mai fervenţi susţinători ai săi: „Coloana vertebrală a Bibliei … este dezvăluirea în spaţiu şi timp a intenţiilor neschimbate ale lui Dumnezeu de a avea un popor pe pământ cu care El să se asocieze prin legământ pentru bucuria Lui şi a lor”. „Promisiunile Evangheliei, jertfirea lui Hristos şi beneficiile ei pentru păcătoşi sunt prin urmare invitaţii de a intra şi a savura prin legământ o relaţie cu Dumnezeu”.

În esenţă, ei cred că există şi că a existat dintotdeauna un singur popor al lui Dumnezeu. Ei cred că Israel a fost Biserica în Vechiul Testament şi că Biserica este Israel în Noul Testament. Ei cred că întreaga Scriptură se centrează în jurul a două legăminte: legământul legii şi legământul harului. Cu toate acestea, ele nu sunt văzute ca fiind diferite, ci mai degrabă ca fiind aspecte diferite ale aceluiaşi legământ.

Accent pe fapte

Adepţii teologiei legămintelor accentuează puternic faptele ca fiind necesare pentru mântuire şi nu cred că legământul harului a desfiinţat legământul legii. Totuşi, ei văd faptele credincioşilor ca fiind făcute de Hristos pentru ei, deoarece toţi descendenţii lui Adam au eşuat în a ţine legea. Ei cred în lucrarea lui Hristos pentru mântuire, dar accentuează faptul că ascultarea Lui faţă de voia lui Dumnezeu este principalul fundament pentru ca noi să fim „socotiţi îndreptăţiţi”. Orice susţinător contemporan al acestei gândiri vede lucrurile în acest fel: „Ştim că Hristos a făcut ispăşire pe cruce pentru neascultarea lui Adam şi a noastră, dar uităm adesea că lucrarea lui Hristos nu a fost numai negativă sau „pasivă” (îndurând blestemul). Domnul nostru a fost de asemenea ascultător în mod „activ”, împlinind Legea pentru noi. Cei care sunt uniţi cu Hristos nu stau înaintea Tatălui doar în mod neutru şi absolviţi de vină ci de fapt ca fiind socotiţi îndreptăţiţi, ca şi cum noi înşine am fi îmbrăcat pe săraci, am fi hrănit pe flămânzi şi am ţinut întreaga Lege. Precum tâlharul de pe cruce, noi am făcut aceste lucruri prin Hristos.”

Creştinii reconstrucţionişti

Ca rezultat al acestei gândiri, teologia legămintelor subliniază nevoia credincioşilor de a se implica în îmbunătăţirea acestei lumi, iar adepţii acestei teologii îşi dau uneori denumirea de „creştini reconstrucţionişti”. Deşi există anumite variaţii în gândirea lor, majoritatea nu cred că Domnul Isus va veni până ce nu se va termina împărăţia milenară, iar unii nu cred nici măcar într-o împărăţie milenară care va dura literal 1000 de ani. Cei mai mulţi cred că ceea ce Scriptura numeşte „necazul cel mare” a avut de fapt loc în jurul anului 70 d. Hr. când generalul roman Titus a distrus Ierusalimul şi că noi suntem deja în mileniu, lucrând spre a îmbunătăţi împărăţia lui Dumnezeu în această lume. Un alt adept al lor a spus: „Domnia lui Hristos nu este un eveniment viitor ci unul pe care El l-a împlinit şi pe care îl menţine chiar şi acum”. Ei pun puternic accentul  pe faptul că împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se extindă şi să cuprindă întreaga lume, prin predicarea Evangheliei. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul să se întoarcă la un anumit moment, nu până când întreaga lume nu a fost adusă la punctul în care caracteristicile împărăţiei Sale să fie manifestate pretutindeni.

Sarea şi-a pierdut gustul

Mărturia creştină în ansamblu trebuie să-şi asume o anumită responsabilitate cu privire la erorile teologiei legămintelor şi la retrezirea interesului pentru aceasta. Biserica nu a umblat în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o. Prea adesea harul a fost accentuat într-un mod greşit, rezultând ceea ce Iuda numeşte „schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare” (Iuda 4 ). Credincioşii s-au sprijinit pe siguranţa lucrării împlinite a lui Hristos în timp ce au neglijat importanţa uceniciei. Ei s-au glorificat în Evanghelia harului lui Dumnezeu şi au uitat că Pavel a predicat şi împărăţia lui Dumnezeu – o stare morală în concordanţă cu aceia care Îl recunosc pe Domnul Isus ca Împărat de drept. În loc să fie ambasadori pentru Hristos în felul potrivit, şi astfel să fie „sarea pământului”, sarea şi-a pierdut „gustul” (Matei 5:13 ) şi de aceea a fost adesea  aruncată de către lume. Integritatea morală a fost înlocuită în vieţile noastre creştine de indiferenţă, în timp ce devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit de căutarea foloaselor proprii şi de lene.

Ce spune Scriptura cu privire la toate acestea?

La prima vedere, cei care susţin teologia legămintelor ar părea că au anumite versete de partea lor. Este adevărat că întreaga Scriptura orbitează în jurul istoriei a doi oameni: Adam şi Hristos, ca fiind capi ai unei creaţii decăzute, respectiv noi. Este adevărat că Dumnezeu Îi va da Fiului Său locul Său de drept în această lume şi că va exista o împărăţie vizibilă care manifestă caracterul lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu aşteaptă să vadă în vieţile credincioşilor roada acelei vieţi noi pe care El le-a dăruit-o şi că Dumnezeu doreşte „să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14 ). Cu toate acestea, teologia legămintelor nu corespunde întregului adevăr al lui Dumnezeu într-un număr mare de aspecte importante, iar dacă este îmbrăţişată, tinde să îl tragă în jos spiritual pe credincios şi să îl coboare la nivelul descoperirii din Vechiul Testament.

Împărăţia din cer şi cea de pe pământ

Mai întâi de toate, un astfel de sistem de gândire ignoră complet adevărul exprimat în epistola către Efeseni: „după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10 ). Dumnezeu nu va avea o împărăţie doar pe pământ, ci El are în planul Său binecuvântarea Bisericii în cer. Biserica, sau Adunarea, nu reprezintă un popor pământesc, iar din acest motiv nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu.  Este adevărat că ea beneficiază de efectele noului legământ prin faptul că binecuvântările ei îşi au baza în lucrarea lui Hristos de la cruce, dar ea nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. Un legământ are întotdeauna de a face cu pământul şi cu un popor pământesc, iar Biserica este un popor ceresc. „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20 ). Teologia legămintelor neagă chemarea cerească a Bisericii.

Speranţa venirii Domnului

În al doilea rând, şi în legătură cu cele de mai sus, teologia legămintelor distruge practic venirea Domnului ca fiind o speranţă vie, prezentă, pentru cel credincios. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul în niciun moment, ci mai degrabă aşteaptă ca împărăţia lui Dumnezeu în putere să fie întemeiată înainte de a veni Domnul. Speranţa lor nu este venirea Domnului pentru noi ci mai degrabă de a fi folosiţi pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu în această lume. Scriptura ne învaţă că aceia care sunt mântuiţi astăzi, sunt mântuiţi pentru ca „să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10 ).

Îndreptăţirea prin ascultarea lui Hristos

În al treilea rând, teologia legămintelor afirmă în mod greşit că dreptatea lui Hristos care a împlinit Legea, ne este socotită nouă, şi că îndreptăţirea noastră este datorită ascultării Lui perfecte de Dumnezeu Tatăl. Este adevărat că Hristos a împlinit Legea, ca Om desăvârşit şi fără păcat, însă nicăieri în Scriptură nu se afirmă că dreptatea lui Hristos prin împlinirea Legii ne este socotită şi nouă, ci suntem socotiţi îndreptăţiţi deoarece Hristos a satisfăcut cerinţele drepte ale unui Dumnezeu sfânt pe cruce şi deoarece Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21 ).

Israel şi Biserica

În al patrulea rând, teologia legămintelor neagă diferenţa fundamentală dintre Israel şi Biserică. Este adevărat că Dumnezeu îl va readuce pe Israel în binecuvântarea pământească în mileniu, dar, aşa cum am văzut, Adunarea este rânduită pentru binecuvântări cereşti. Teologia legămintelor practic neglijează poziţia unică a Bisericii ca Trup şi Mireasă a lui Hristos. Biserica a fost o taină ascunsă în Dumnezeu, o taină care nu a fost descoperită până când lui Pavel nu i-a fost dată descoperirea specială cu privire la ea. Prin a căuta să uneşti Biserica cu Israel, aceste privilegii speciale ale Bisericii sunt ignorate. Dacă nu vedem că Biserica nu este subiectul profeţiilor, în sensul strict al cuvântului, nu vom fi niciodată capabili să înţelegem profeţia, nici să vedem cum întregul Cuvânt al lui Dumnezeu se potriveşte planurilor Sale.

Îmbunătăţirea lumii

În al cincilea rând, teologia legămintelor se aşteptă ca lumea să devină gradual mai bună, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu (presupunând) lucrează  pentru a aduce suflete în împărăţia Lui. Un teolog de seamă al acestei învăţături a afirmat: „Creştinii moderni … preferă să îşi minimalizeze responsabilitatea, chemând oameni în afara lumii, în loc să îi cheme să domnească peste lume sub autoritatea lui Isus Hristos”. Dimpotrivă, Pavel şi alţii ca Petru şi Iuda au prezis că acest veac prezent se va sfârşi prin faliment din partea Bisericii ca şi mărturie publică şi cu o răutate fără precedent din partea lumii. Pavel i-a mustrat pe corinteni, spunându-le: „Sunteţi deja sătui; sunteţi deja îmbogăţiţi; aţi împărăţit fără noi” (1. Corinteni 4:8 ). Astăzi este o vreme pentru cel credincios să urmeze un Mântuitor dispreţuit şi respins, nu să ocupe un loc de domnie, pentru că el este de fapt chemat afară din această lume. Cu privire la binecuvântarea viitoare pentru această lume, teologia legămintelor pretinde că un „legământ al harului” ipotetic va aduce o ordine socială transformată, prin predicarea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9 ). Doar prin judecată va fi această lume curăţită, iar împărăţia întemeiată.

Evanghelia harului şi Evanghelia împărăţiei

În al şaselea rând, teologia legămintelor confundă Evanghelia harului lui Dumnezeu cu Evanghelia împărăţiei. Prin contopirea lor se produce o mare confuzie. Bărbaţi precum Ioan Botezătorul şi ucenicii Domnului au predicat Evanghelia împărăţiei atunci când nu se aşteptau ca Hristos să sufere şi să moară. Evanghelia harului lui Dumnezeu se fundamentează pe moartea , sângele şi învierea lui Hristos. Este adevărat că orice binecuvântare, fie sub Evanghelia împărăţiei fie sub Evanghelia harului, trebuie să fie fundamentată pe lucrarea împlinită a lui Hristos, dar a pune semnul egal între cele două mesaje înseamnă să produci o mare confuzie cu privire la Scriptură. Evanghelia împărăţiei este cu privire la pământ, şi predică bincuvântări pământeşti, în timp ce Evanghelia harului predică binecuvântări cereşti şi îi cheama pe oameni afară din această lume.

Legea şi harul

În cele din urmă, teologia legămintelor, condusă de concluziile sale logice, îl aşază pe credincios din nou sub lege. În loc să privească legea mozaică drept „îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24 ), teologia legămintelor insistă că noi trebuie să continuăm să o ţinem. Romani 7:4 ne spune că am „fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos”. Dreptatea legii trebuie să fie împlinită în noi, dar nu fiind sub lege, ci prin umblarea în Duhul şi permiţând acelei vieţi noi pe care Hristos ne-a dăruit-o să se manifeste în vieţile noastre.

Ar mai fi multe de spus, însă toate acestea ne descriu raţionamentul greşit al acestui sistem de credinţă al legămintelor. A fi sub el înseamnă a-l glorifica pe om, iar în cele din urmă a fi în robie. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei!” (Galateni 5:1 ).

Un cuvânt solemn pentru vremuri tulburi

 Christian Briem

Într-o astfel de stare, nu este de mirare – chiar dacă trebuie să o deplângem – că nu numai persoane, dar chiar grupuri sau adunări întregi au adoptat concepţii false cu privire la strângerile celor credincioşi, astfel devenind necesară despărţirea de ei. Atunci se pune întrebarea: găsim în Sfânta Scriptură exemple de adunări care se despart de una sau mai multe adunări, adică nemairecunoscând că sunt în comuniune la masa Domnului cu ele?

Răspunsul este categoric: nu, nu există un astfel de exemplu (pe de altă parte, exemplele cu privire la viaţa practică a adunării în general sunt destul de puţine). De asemenea, nu găsim niciun exemplu în Cuvânt când o adunare este “primită” în comuniune. Astfel, nu trebuie să presupunem, de exemplu, că fraţii din Antiohia n-au început frângerea pâinii, cel mai mare privilegiu comun al creştinilor, decât atunci când Barnaba a venit la ei (Faptele Apostolilor 11 ). Dacă ei erau creştini, acest privilegiu le aparţinea, şi cu siguranţă ei l-au exercitat fără o invitaţie specială, din orice parte ar fi venit ea. Nu a fost altfel pentru credincioşii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 2:42 ). Nu exista decât un singur “teren” al comuniunii creştine, şi primii creştini l-au ocupat. Ceilalţi oameni erau ori iudei, ori păgâni; ei nu luau parte la acest privilegiu.

Principii, nu reguli

Astăzi scena creştinătăţii a devenit mult prea dificilă; astfel pentru a ne conduce, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu ne-a dat în Cuvânt un set de reguli şi de exemple, ci principii divine care privesc orice situaţie. Noi am fi acţionat foarte uşor după o schemă anume pentru rezolvarea problemelor, fără a fi exersaţi în interior. Aceste principii sunt legate de obicei de situaţii particulare care au existat. Aceste situaţii, cu siguranţă, au trecut, dar principiile rămân. Să luăm un exemplu, care priveşte subiectul nostru, pentru a ilustra acest aspect.

Credincioşii din Corint gândeau că au libertatea de a merge la templele idolilor şi de a mânca din jertfele oferite idolilor, pentru că ei aveau cunoştinţă că idolii nu sunt nimic. Asupra acestui aspect ei aveau dreptate, dar modul lor de a acţiona era în totul fals. Pentru ce? Ei încălcau – fără să ştie, este adevărat – două principii divine pe care apostolul Pavel le-a înfăţişat:
– În spatele lucrurilor vizibile se aflau puteri, principii, ordine, sisteme invizibile care pot fi bune sau rele.
– Printr-o participare exterioară la aceste lucruri, se intră în comuniune interioară cu aceste sisteme, indiferent dacă se ştie şi se vrea sau nu.

În spatele jertfelor aduse idolilor se aflau demoni şi dacă credincioşii din Corint mergeau în astfel de temple şi mâncau din jertfele lor, ei erau în comuniune cu demonii (1. Corinteni 10 ). Era, şi este imposibil – moral imposibil – de a participa la masa Domnului şi la masa demonilor. Este adevărat că acest pericol particular cu greu poate fi prezent astăzi printre noi, dar principiile care reies îşi păstrează valoarea şi pot fi aplicate în mod potrivit la situaţiile care sunt şi în timpul nostru. Chiar dacă nu putem caracteriza ca “mese ale demonilor” strângerile credincioşilor care nu se găsesc pe un teren scripturistic (aceasta ar fi absurd şi fanatic), trebuie să cercetăm care este fundamentul pe care ei se strâng, ce sistem se ascunde în spate. Dacă ordinea sau sistemul care stăpâneşte este fals, pentru că se admite, de exemplu, o practică de acceptare în comuniune “largă”, aş face o greşeală să merg acolo şi să particip la acea masă. Aceasta poate fi posibil printr-o participare exterioară. chiar printr-un simplu salut, de a intra în comuniune cu un rău, pe care nu l-aş comite personal, aşa cum ne este arătat în 2. Ioan 11 . Că îl acceptăm sau nu, că îl vrem sau nu, aceasta mai puţin contează: Dumnezeu aşa îl vede.

Separare de rău

Drumul şi ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de ruină este separarea de tot ce nu este potrivit gândurilor Sale. Dacă, în pofida existenţei răului, nu vrem să pierdem prezenţa Domnului, separarea de rău este singurul drum. Găsim acest principiu în Vechiul, cât şi în Noul Testament – un principiu care conduce la unitate atunci când este urmat.

Atunci când poporul Israel era într-o stare rea datorită idolatriei în care căzuse, Moise a luat cortul întâlnirii şi l-a întins “afară din tabără, departe de tabără“. “Şi a fost aşa: oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii, care era afară din tabără” (Exod 33:7 ). Astfel, Moise, slujitorul lui Dumnezeu, conducea pe cei credincioşi afară din tabără. În acele timpuri rele, calea adevărului, pentru toţi cei care căutau pe Domnul, era afară din tabără. Acolo, nu în tabără, Dumnezeu putea să vorbească cu Moise faţă în faţă, cum un om vorbeşte cu prietenul său (versetul 11).

Şi ce a făcut “păstorul cel bun” cu oile sale, atunci când “staulul” lui Israel era plin de tot felul de rele? A încercat să-l reformeze? Este ceea ce oamenii încearcă să facă dintotdeauna: să reformeze, să amelioreze ceea ce este căzut în ruină. Nu! Domnul Isus devine pentru ele “uşa” pentru a ieşi din “staul“, din sistemul iudaic corupt. El cheamă propriile Sale oi pe numele lor şi “le scoate afară” (Ioan 10:3 ). Acelaşi lucru îl face astăzi cu ai Săi: El îi duce departe de tot ceea ce nu este, sau nu mai este după voia Sa. El Însuşi este singura autoritate pentru această “uşă”.

Dacă facem acum un salt mare în Noul Testament şi mergem la ultima carte, Apocalipsa, i se spune acolo rămăşiţei credincioase din ultimele zile cu privire la “Babilon” la “curva cea mare” şi la “locuinţa demonilor“: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei…“(Apocalipsa 18:4 ). Este acelaşi principiu în împrejurări complet diferite. Aplicându-le astăzi, nu-i considerăm “Babilon” pe cei de care ne separăm. Ar fi absurd să afirmăm aceasta. Principiul de separare rămâne imuabil, fie că este vorba de “staul“, de “Babilon” sau de falsele sisteme actuale din creştinătate.

Dacă trecem la epistolele din Noul Testament întâlnim acelaşi principiu. Îndemnul dat în 2. Timotei 2:19 este: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“. Nedreptatea este tot ceea ce este în contradicţie cu Dumnezeu şi cu voia Sa revelată. Dacă nedreptatea nu poate fi îndepărtată, cel care vrea să fie credincios trebuie să se separe.

Pentru a ilustra aceasta, apostolul Pavel foloseşte imaginea dintr-o casă mare, în care există diferite vase, care se disting unele de altele prin două caracteristici: după material şi după folosinţă. Chemarea constă acum în a ne separa de “vasele de ocară“, îndepărtându-ne – nu numai de învăţătura lor, ci de vase, chiar de persoane. Faptul că se acţionează astfel, rezultă pentru cei care au înţeles această chemare, spre a fi un “vas de onoare” (v. 21). Mărturie destul de clară, prin care vedem în “vasele de ocară” nu numai simpli mărturisitori, dar în aceeaşi măsură pe toţi credincioşii care sunt întinaţi prin rău de orice natură ar putea fi, sau care se asociază cu orice lucru care dezonorează numele Domnului. Credincioşii pot fi “vase de ocară” atunci când sunt în relaţie cu nedreptatea. Este responsabilitatea personală a fiecăruia de a se separa. Expresia “Deci, dacă cineva” scoate foarte clar în evidenţă faptul că îi priveşte pe toţi cei credincioşi, nu numai într-un mod particular doar pe slujitorii Domnului – cum se pretinde adesea. Fiecare este chemat.

Îndemnul se leagă cu siguranţă de ceea ce apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, ca să ştie “cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu” (1. Timotei 3:15 ) – într-o vreme (şi acesta este subiectul epistolei a doua către Timotei), când manifestarea exterioară a Adunării s-a îndepărtat mult de la gândul lui Dumnezeu.

Completarea încurajatoare dată în versetul 22 pune în lumină faptul că, în pofida expresiei personale (“dacă cineva“, “dar tu“), este de asemenea vorba de problema colectivă: “împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“. Dacă Timotei se curăţa de vasele de ocară şi urmărea dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, avea să găsească pe alţii care au făcut şi fac acelaşi lucru. Separarea de nedreptate – fie că este vorba de persoane sau adunări – nu conduce la izolare, ci este o responsabilitate pentru cei care vor să menţină ordinea în casa lui Dumnezeu şi cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Aceasta poate conduce la a refuza comuniunea cu o persoană sau adunări.

2. Timotei 2 prezintă un principiu general care include toate formele de nedreptate. Nedreptatea poate îmbrăca diferite forme şi poate lua dimensiuni diferite şi deci este în totul logic ca să ne îndepărtăm de orice nedreptate pe care Cuvântul o impune.

Cum trebuie acţionat practic

Dacă un grup de fraţi şi surori sau chiar o adunare locală se aşază, prin învăţătură şi practică, pe un teren care nu este în acord cu Scriptura, ce trebuie făcut? După cum a fost menţionat deja în introducere, Noul Testament nu ne dă multe exemple pentru viaţa colectivă a adunării. Dar privind anumite pasaje, ca cele din Romani 15:4 1. Corinteni 10:6-11 şi 2. Timotei 3:16 (“Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, şi de folos să înveţe…“) nimic nu ne împiedică să credem că şi în Vechiul Testament găsim exemple şi sfaturi cu privire la subiectul nostru. Vrem acum să examinăm câteva din aceste sfaturi din Vechiul şi Noul Testament.
O indicaţie cu privire la atitudinea luată cu privire la o adunare locală se poate deduce din Levitic 14:45 , unde este vorba de o casă care este atinsă în totalitate de o rană de lepră. Casa trebuia să fie demolată. Dar ce vreau să subliniez aici este prudenţa, circumspecţia şi grija cu care problema era examinată mai întâi de către preot. Învăţăm de aici că ceea ce găsim în 2. Timotei 2 nu trebuie acţionat într-o manieră lejeră şi în grabă; numai după ce toate mijloacele şi eforturile pentru îndepărtarea nedreptăţii au rămas fără rezultat.

Găsim o indicaţie suplimentară în Deutoronom 21 de regulă, adunărilor învecinate le revine datoria să se ocupe de problemele apărute într-o adunare. Este adevărat că nu găsim în Noul Testament expresia “adunări învecinate” aşa că n-am să insist prea mult asupra acestui gând. Dacă adunările învecinate sunt prea slabe sau nu sunt dispuse să-şi împlinească această răspundere, atunci adunările mai îndepărtate trebuie să-şi asume această răspundere. Trupul lui Hristos sau casa lui Dumnezeu nu se limitează la împrejurimile unei localităţi sau graniţele unei ţări.

Mai mult, se pare că Matei 18:15 ne oferă un ajutor preţios. Evident aici este vorba de păcatul unui frate împotriva altui frate; dar principiul pe care Domnul îl dă, poate fi aplicat cu siguranţă într-un cadru mai larg. Mai întâi trebuie făcut efortul de a rezolva problema într-un cadru restrâns, a “câştiga” pe una sau pe altele. Când acest efort nu dă niciun rezultat, doi sau trei martori trebuie “să întărească” situaţia. Acum Domnul nu mai vorbeşte de “a câştiga”: problema ia un caracter mai solemn. Dar dacă nu-i ascultă nici pe aceştia atunci trebuie spus adunării: adică răul trebuie făcut public, este supus conştiinţei adunării. Aici avem o procedură care este demnă de toată atenţia. Dar dacă nu vrea să asculte nici de adunare, ruptura devine inevitabilă.

Depărtarea de tot ce este rătăcire

Găsim în Romani 16 un exemplu relativ la aplicaţia practică a principiului din 2. Timotei 2 . Situaţia pe care o vedem aici se poate formula astfel : Ce trebuie făcut, dacă ce a spus apostolul Pavel bătrânilor din Milet se confirmă, şi dacă între credincioşi sau chiar între supraveghetori se ridică oameni care vestesc învăţături rătăcite “pentru a atrage pe ucenici de partea lor” (Faptele Apostolilor 20:30 )? Îndemnul apostolului Pavel în Romani 16 ne dă răspunsul: “Dar vă îndemn, fraţilor, să luaţi seama la cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei. Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Isus Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate.” (verset.17-18)

Numele Domnului poate fi pe buzele acestor oameni, dar le lipseşte adevărata supunere faţă de Domnul şi de Cuvântul Său. Cuvintele lor pot fi foarte frumoase, dar ele trebuie să fie măsurate în relaţie cu învăţătura apostolilor. Dacă ceea ce învaţă aceşti învăţători este împotriva învăţăturii pe care am primit-o, vor rezulta inevitabil dezbinări şi prilejuri de poticnire; căci se vor găsi persoane care împărtăşesc învăţătura lor şi se vor alătura lor. Dezbinările rezultate atunci vor arăta foarte clar că autorii şi însoţitorii lor, în pofida râvnei pe care pot să o arate, în realitate slujesc propriilor interese (“pântecelui lor“) şi nu pe cele ale Domnului. Copiii lui Dumnezeu trebuie să se îndepărteze de astfel de oameni, chiar dacă cei care învaţă aceste lucruri şi adepţii lor se găsesc printre cei credincioşi, aşa cum era cazul la Roma. Sectarismul este nedreptate şi sectele sunt lucrări ale cărnii (Galateni 5:20 ).Trebuie să ne depărtăm de ele şi de iniţiatorii lor.

Potrivit cu 2. Timotei 2:19-22 acest principiu este valabil atunci când o întreagă adunare este antrenată pe un teren greşit. În acest caz, alte adunări, de preferinţă cele mai apropiate – după cum am văzut deja – trebuie să-şi asume această răspundere.

Ca o regulă generală, aceştia vor fi fraţi care au discernământ spiritual şi care se bucură de încrederea fraţilor şi surorilor din localitatea respectivă, pentru a se ocupa de o altă adunare. Dacă toate eforturile de redresare a fraţilor şi surorilor dintr-o localitate eşuează, şi temelia pentru a continua umblarea împreună este complet greşită, atunci nu rămâne nimic altceva pentru aceste adunări decât să constate această stare şi, în final, să se îndepărteze de ei, chiar dacă acest lucru este foarte dureros.

Aceasta, evident, nu înseamnă excluderea acestei adunări. Prin prezenţa Domnului în mijlocul lor, adunările locale au autoritate de a lega şi a dezlega în cazul persoanelor individuale (Matei 18:18-20 ) care fac parte dintr-o adunare locală şi este destul de clar că în Matei 18 Domnul vorbeşte adunării dintr-o localitate anume. În fapt, adunările locale nu pot admite şi nici exclude o altă adunare. Ele nu au nicio autoritate pentru acest lucru.

Dacă acum, în urma evoluţiei triste, fraţii şi surorile dintr-o adunare locală se întorc de la ceea ce au mărturisit odată, ei nu sunt atunci “scoşi afară din comuniune” de cineva anume, ci ei înşişi s-au scos afară din comuniune. Ei înşişi au abandonat terenul comun pe care până atunci l-au recunoscut şi acceptat. Atunci, cei care produc despărţirea nu sunt cei care ţin cu tărie principiile Scripturii, ci aceia care le abandonează.
Pentru a face acest lucru mai uşor de înţeles, ar fi util să ne ocupăm de o situaţie inversă, de o situaţie pozitivă, care din fericire se produce adesea. Să presupunem că, prin lucrarea unor misionari într-o ţară îndepărtată, un număr de persoane vin la credinţă în Domnul Isus. La un moment dat ei au dorinţa să frângă pâinea. Când condiţiile necesare sunt îndeplinite, cine ar putea să le refuze comuniunea la masa Domnului? Dar cum procedăm, din punct de vedere pur practic, pentru a evita formarea unui grup independent?

Ei bine, câţiva fraţi demni de încredere, veniţi de aproape sau de departe şi, ca reprezentanţi ai adunării din localitatea lor sau din ţara lor, exprimă într-un mod practic cu aceşti fraţi şi surori comuniunea la masa Domnului. Într-o astfel de situaţie, aceşti fraţi nu “aşază masa Domnului” în acel loc. Aceasta numai Domnul o face. Nu este vorba de “admiterea” acestui grup de credincioşi. Nici fraţi, nici adunări locale nu pot admite alte adunări. Dar adunările locale pot discerne şi recunoaşte unul sau mai multe grupuri de credincioşi ca fiind pe acelaşi teren scripturistic. Aceasta poate să se producă, aşa cum am remarcat mai sus, prin câţiva fraţi, dar nu fără adunările locale, după cum am văzut. Capitolele 8 şi 11 din Fapte ne prezintă un frumos exemplu al acestui principiu.

Cum lucrează Duhul Sfânt – nu democraţie

Pentru a contracara tendinţa care se răspândeşte astăzi tot mai mult, de a face din adunare un instrument democratic, parlamentar, aş indica anumite pasaje care arată cum vrea Dumnezeu ca voia Sa să fie împlinită în Adunarea Sa. Prin călăuzirea şi puterea Duhului Sfânt, această voie trebuie să fie evidenţiată pentru păzirea turmei prin oamenii pe care El i-a calificat în acest scop. Aceasta nu are nimic a face cu faptul de a domina, aşa cum ne arată 1. Petru 5:3 . Este vorba de menţinerea drepturilor lui Dumnezeu înaintea răului. S-ar putea folosi la fel de bine termenul “administrare”.

Pasajele care urmează arată clar două lucruri: în primul rând există o astfel de administrare sau o slujbă de conducere; şi în al doilea rând această slujbă nu este încredinţată tuturor celor credincioşi.

Dumnezeu a rânduit “supraveghetori” pentru turma Sa, astfel ca ei să vegheze la pericolele din interior şi exterior şi ca ei să pască turma Sa (Faptele Apostolilor 20:28-30 ). A avea grijă de adunarea lui Dumnezeu, este o sarcină binecuvântată, dar nu uşor de îndeplinit (1. Timotei 3:5 ).

Petru vorbeşte de “bătrâni” într-un sens general, însemnând prin aceasta fraţi mai în vârstă, bărbaţi maturi, în contrast cu cei tineri (1. Petru 5:1-5 ). Ei sunt chemaţi să pască şi să supravegheze turma lui Dumnezeu. Cei tineri, din contră, trebuie să fie supuşi celor bătrâni.

Printre multele daruri, Dumnezeu a dat de asemenea darul de “cârmuire” (de conducere, de sfătuire, de administrare) (1. Corinteni 12:28 ). În descrierea diferitelor daruri de har în Romani 12:8 , se găseşte cel care “este în frunte“, şi este îndemnat să conducă cu sârguinţă.

În 1. Tesaloniceni 5:12 , se face referire la cei care sunt “în fruntea” sfinţilor în Domnul şi care îi sfătuiesc. Ei trebuie să fie recunoscuţi şi preţuiţi nespus de mult în dragoste. În 1. Timotei 5:17 se vorbeşte, de asemenea, de bătrânii care conduc bine – adunarea, cu siguranţă. Conducându-şi bine propria casă, este o condiţie fundamentală pentru cel care doreşte să exercite slujba de bătrân (1. Timotei 3:4-5 ). Acestea sunt două domenii de activitate, dar cu aceeaşi manieră de a proceda.

De la început se găseau în adunare cei care erau “bărbaţi conducători între fraţi” (Faptele Apostolilor 15:22 ), “cei consideraţi a fi stâlpi” (Galteni 2:9). În Evrei 13:7 , este dat ca semn distinctiv conducătorii “care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu“; şi, puţin mai departe, urmează îndemnul: “Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală” (versetul 17).
Atrăgând atenţia asupra acestor pasaje nu înseamnă nicidecum a da dreptate clericalismului sub ce formă ar fi. Clericalismul este de condamnat ca răzvrătire împotriva autorităţii rânduite de Dumnezeu. Nici nu trebuie să ne gândim că “bătrânii” acţionează într-o totală independenţă de fraţi sau de adunare, sau chiar împotriva acestora. Ei acţionează pentru fraţi, ca reprezentanţi ai acestora.

Întâlnim acelaşi gând în pasajele din Romani 16:17 1. Tesaloniceni 5:14 si 2. Tesaloniceni 3:6-15 unde de fiecare dată, “fraţii” sunt îndemnaţi să facă anumite lucruri concrete. Sigur, trebuie să înţelegem prin “fraţi” întreaga adunare din acel loc: totalitatea fraţilor trebuie să acţioneze astfel. Prin aceasta nu vrem să spunem că fiecare, individual, se află într-o stare spirituală potrivită pentru a exercita în mod direct slujba într-un caz special. Cei “fără răutate” din Romani 16:18 nu sunt în măsura să ia seama la alţii şi la învăţătura lor. Duhul Sfânt va avea pentru aceasta instrumente potrivite şi întreaga adunare se va supune Duhului Sfânt şi la ceea ce El spune. Este situaţia normală. Dacă cineva crede, în sinceritate, că “mustrându-i pe cei care umblă în neorânduială” este o sarcină pentru orice copil al lui Dumnezeu, chiar tânăr şi fără experienţă, se înşală. Pentru aceasta Duhul Sfânt va folosi instrumente potrivite care au, pentru această slujbă dificilă, greutatea morală necesară. Dar toţi fraţii şi surorile se vor uni la această slujbă şi într-un sens toţi se conformează la îndemnurile date. Nu este altfel în ceea ce priveşte faptul de “a însemna” pe cineva care umbla în neorânduială (2. Tesaloniceni 3 ).

Nu independenţă

Un pasaj remarcabil din Deutoronom 17 întăreşte ce s-a spus. Atunci când în Israel intervenea o situaţie “prea greu de judecat“, trebuia să se meargă la locul pe care Domnul l-a ales. “Şi să vii la preoţii, la leviţii şi la judecătorul care va fi în acele zile şi să întrebi şi ei îţi vor spune hotărârea de judecată. Şi să faci după hotărârea cuvântului pe care ţi-l vor spune ei din locul pe care-l va alege Domnul şi să iei seama să faci după toate cele ce te vor învăţa ei. Să faci după legea care te vor învăţa ei şi după judecată pe care ţi-o vor spune ei : să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de cuvântul pe care ţi-l vor spune ei. Şi bărbatul care s-ar purta cu mândrie, încât să nu asculte de preotul care stă să slujească acolo înaintea Domnului Dumnezeului tău sau de judecător, bărbatul acela să moară; şi să cureţi răul din Israel“(vers.9-12). Această instrucţiune ne arată două lucruri: acolo erau preoţii, leviţii, judecătorul care rostea hotărârea – o judecată care corespundea cu gândurile lui Dumnezeu. Şi toţi trebuiau să se conformeze acestei hotărâri. Dumnezeu nu tolera nicio independenţă în Israel.

Noul Testament nu recunoaşte adunări locale independente unele de altele. Exemplul din Fapte 15 arată acest lucru foarte clar. Chiar dacă acelaşi mod de a acţiona nu mai poate fi repetat astăzi, principiile rămân aceleaşi. Ce învăţăm din acest capitol remarcabil? Că Dumnezeu nu permite nicio independenţă între adunări. Era o problemă dacă credincioşi dintre naţiuni trebuiau să fie circumcişi şi să păzească legea lui Moise (vers.1 şi 5). Cu toate că adunarea din Antiohia, unde s-a ivit această problemă, era într-o stare bună, şi apostolul Pavel şi Barnaba erau acolo, Dumnezeu nu permite ca această problemă să fie rezolvată de ei. Trebuiau să se ducă la Ierusalim, şi acolo s-a rezolvat. În această manieră unitatea a fost păstrată şi o ruptură în două grupuri diferite, o tendinţă iudaică şi alta grecă, a fost evitată.

Unitatea practică printre credincioşii de la început este subliniată încă o dată prin faptul că, ulterior, Pavel şi Timotei trecând prin localităţile unde erau adunări, îi îndemnau să ţină hotărârile rânduite de apostoli şi bătrânii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 16:4 ). Atunci totul era simplu: acceptau de bunăvoie aceste hotărâri. Ne mai mirăm de constatarea care urmează: “Adunările deci erau întărite în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi“?

Şi ce vedem astăzi? Cu siguranţă nu mai avem apostoli care să hotărască astfel de rânduieli. Dar ÎI avem pe Domnul – şi El în mijlocul celor care se strâng în Numele Său. Nu este dureros să vedem atâtea situaţii în care se opun hotărârii Sale, hotărârile adunărilor (nu am spus “deciziile”)? Aceasta nu este nimic altceva decât independenţă. Rezultatul nu poate fi decât o înaintare în ruină. La aceasta conduce întotdeauna duhul de independenţă.

Argumente

E inutil să argumentăm că mădularele Trupului nu sunt dependente decât de Hristos, Capul. Acesta nu este decât un aspect al adevărului. Dumnezeu a făcut de asemenea mădularele Trupului lui Hristos dependente unele de altele. Este suficient să citim capitolul 12 din prima epistolă către Corinteni. “Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine” (vers.21). Mădularele individuale au nevoie unele de altele, şi adunările individuale au nevoie unele de altele. Sunt legate împreună, reprezentând împreună singurul Trup al lui Hristos. Ar putea fi cea mai mică independenţă în acest organism divin?

Mai mult, Adunarea este, de asemenea, casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului (1. Timotei 3:15 ). Aceeaşi “regulă a casei” divine se aplică fiecărei “camere”, în fiecare loc din această casă. Şi dacă, într-o situaţie, mai multe adunări iau o anumită hotărâre, nu corespunde aceasta cu ordinea pe care Domnul a instituit-o, ca toate adunările să recunoască această hotărâre? Astfel, ignorând scrisorile trimise de adunări cu privire la o problemă, sau ascunderea existenţei lor adunării locale, reprezintă o încălcare gravă a acestei ordini. Nu este aceasta ceea ce făcea Diotref, în cazul său, respingerea autorităţii apostolice (3. Ioan 9 )?
Astăzi se foloseşte adesea argumentul că hotărârea fraţilor şi a adunărilor ar putea fi greşită. Deşi poate să fie şi aşa, dar în general este un caz de excepţie care nu trebuie invocat constant când nu ne place o anumită hotărâre. Cuvântul lui Dumnezeu pleacă întotdeauna de la cazuri normale (a se vedea pasajele citate anterior) şi ar trebui să ne bazăm pe acest principiu: că hotărârea celor care se ocupă de o situaţie anume corespunde gândurilor lui Dumnezeu sub inspiraţia Duhului Sfânt. A pune la îndoială într-un mod constant hotărârile luate de fraţi nu trădează altceva decât un duh de independenţă şi orgoliu. Contrar, dacă o hotărâre se dovedeşte că a fost greşită, trebuie să se revină asupra ei.

Împotriva faptului de separare de o adunare se foloseşte adesea argumentul că Domnul nu cere celor credincioşi din Sardes să părăsească această adunare, ci Domnul priveşte pe Sardes ca o adunare. La aceasta trebuie să răspundem ca în scrisorile către cele şapte adunări, nu se pune problema de disciplină, dar Îl găsim pe Domnul Însuşi – umblând în mijlocul celor şapte sfetnice de aur – judecând starea lor şi acţionând în consecinţă faţă de fiecare în parte. Mai mult, din punct de vedere istoric, răul era în acel timp mai mult sau mai puţin vizibil sau chiar la începutul său, totuşi Domnul prevedea deplina sa desfăşurare şi, ca atare, a vorbit astfel. Într-o imagine profetică, se conturează diferitele stări şi perioade ale Biserici şi creştinătăţii, şi este evident că noi nu putem şi nu trebuie să părăsim creştinismul. Dar atunci când se prezintă un sistem religios rău, aşa cum este “Babilonul”, auzim în aceeaşi carte, Apocalipsa, îndemnul clar al Domnului: “Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu“.

Domnul să ne ajute să menţinem drepturile Sale într-o vreme cand mulţi fac ceea ce este bine în ochii lor! Să ne dea sentimente potrivite, faţă de drepturile Sale, pe care le-am dezonorat atât de mult. Şi să nu uităm sfinţenia Aceluia care este în mijlocul nostru! De marele privilegiu al prezenţei Sale este legată o solemnă responsabilitate.

În acelaşi timp ce mare binecuvantare pe drumul nostru când mergem conştienţi de dependenţa noastră faţă de Cap şi de dependenţa unii faţă de alţii! Dependenţa şi ascultarea sunt principiile morale care vin din partea lui Dumnezeu şi ele conduc în mod sigur la ordine şi la pace. Independenţa şi neascultarea sunt, din contră, principii inspirate de diavol. Ele sunt distructive în cel mai înalt grad.

Zidirea prin lucrarea de slujire

 Walter Gschwind

El adaugă mereu Trupului tot mai mulţi oameni mântuiţi ca şi mădulare. Dar Trupul trebuie să se dezvolte şi în interior; el trebuie „să crească“ şi „să fie zidit“.

Când comparăm un copil cu un bărbat, putem constata uşor că dezvoltarea corpului este posibilă numai când toate părţile componente ale corpului se dezvoltă: micuţele mâini şi picioare devin mai mari, pieptul şi umerii se lăţesc – fiecare organ corespunde acum staturii unui om matur. Dacă unul din mădulare rămâne nedezvoltat, împiedică creşterea şi viaţa corpului.

La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Hristos. Creşterea sa se realizează prin faptul că toate mădularele au parte de dezvoltare, de la starea de prunc la starea de om matur (versetul 13).

Măsura staturii depline

Când se încheie creşterea Trupului lui Hristos şi a fiecărui credincios în parte? Atunci când ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos.

În primele capitole ale epistolei către Efeseni ni se spune clar că fiecare om salvat prin harul lui Dumnezeu este adus la viaţă şi înviat împreună cu Hristos şi poate şedea împreună cu El în locurile cereşti ca unul care este binecuvântat acolo cu orice binecuvântări spirituale. Aceasta este poziţia minunată şi partea măreaţă a fiecărui om mântuit. În această relaţie nu este vorba de creştere.

Dar capitolul 4 priveşte aceste binecuvântări din punct de vedere practic. Cu cât credinciosul recunoaşte mai bine lucrurile pe care le-a primit în Hristos, înţelege în credinţă plinătatea lui Hristos şi o realizează, va creşte şi practic în toate până la El. Aceasta se realizează cu condiţia că el, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, a dezbrăcat omul cel vechi (Efeseni 4:22 ).

Aici jos, Trupul lui Hristos nu va atinge niciodată ţelul stabilit de Cap – măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Să alergăm şi să tindem totuşi, cu toţi cei care aparţin de Trupul Său, spre această ţintă înaltă, binecuvântată! Creşterea normală este ca credincioşii să se dezvolte din „copilaşi“ în „părinţi“ (1. Ioan 2:12-17 ).

Cum se realizează zidirea Trupului?

Pentru a se dezvolta, corpul omenesc trebuie să primească hrană şi băutură. Imediat, anumite organe intră în acţiune; ele fărâmiţează hrana, o dizolvă în componentele lor şi conduc substanţele adecvate spre multele mădulare pentru reînnoirea şi sinteza celulelor lor. Creşterea corpului omenesc se bazează, conform gândurilor minunate ale Creatorului nostru, Dumnezeu, pe hrana zilnică şi pe contribuţia tuturor organelor.

Zidirea Trupului lui Hristos se realizează în mod asemănător. Dar hrana necesară pentru acesta nu este un produs din „bucătăria înţelepciunii omeneşti“, nici un amestec de adevăr şi filozofie. O astfel de „hrană“ ne îndepărtează de la Hristos şi ne duce la foamete şi descompunere, lucru dovedit de istoria Bisericii. Numai Cuvântul lui Dumnezeu serveşte la zidirea Trupului lui Hristos, iar fiecare slujbă eficientă constă din oferirea şi prezentarea acestui Cuvânt.

Hrana divină trebuie condusă prin acţiunea comună a diferitelor părţi ale corpului spre fiecare mădular în parte în aşa fel, încât să fie primită şi să producă creşterea. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste“ (Efeseni 4:15, 16 ).

Fiecare trebuie să se întrebe: Exercit eu funcţia mea ca încheietură de întărire în Trupul lui Hristos, în familie, printre prietenii mei, acolo unde apare această ocazie? De s-ar descoperi prin noi toţi, în orice loc, parfumul cunoştinţei lui Hristos (2. Corinteni 2:14 )!

Darurile Domnului pentru Trupul Său

Slujba generală, despre care tocmai am vorbit, a fiecărui mădular nu ar fi suficientă. „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“, Domnul dă întregii Sale Adunări, deci nu numai unei anumite biserici sau grupe de credincioşi, daruri speciale. Ele fac posibilă slujba propriu-zisă a Cuvântului. Cine a primit de la Domnul şi Capul Trupului un astfel de dar, este împuternicit şi în acelaşi timp răspunzător în faţa Lui să slujească cu fidelitate cu acest dar.

Aceste daruri nu trebuie confundate cu abilităţile naturale, pe care un om le poate poseda deja înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu. În pilda din Matei 25:14-30 , slujitorul a primit talanţii în funcţie de abilităţile sale. De aici putem deduce că Domnul va ţine seama de abilităţile naturale existente, la acordarea darurilor spirituale. Dar un talent natural nu îl face pe un om, un slujitor al Cuvântului, care este recunoscut de „Capul Trupului“.

Domnul este Dătătorul darurilor spirituale, dar ele sunt împărţite prin Duhul Sfânt şi pot fi exercitate cu folos numai sub călăuzirea acestui Duh al adevărului şi al dragostei (1. Corinteni 12:11 ). Darul este o putere spirituală, care se dovedeşte în prezentarea Cuvântului, aşa încât aceasta poate produce binecuvântare în suflete.

Să privim pe scurt la aceste daruri, care prin slujirea Cuvântului servesc la zidirea Trupului. Ele sunt enumerate în ordine în Efeseni 4:11 : „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.

Apostoli şi profeţi

Petru, Ioan şi Pavel au fost atât apostoli (Efeseni 2:20 ), cât şi profeţi ai Noului Testament, iar scrierile lor apostolice sunt în acelaşi timp scrieri profetice (Romani 16:26 ).

Apostolia a avut de-a face mai mult cu conducerea în interiorul Adunării şi dădea slujbei şi acţiunii lor, autoritate. Ca profeţi, descopereau gândurile şi voia lui Dumnezeu referitoare la taina mare a Adunării, cât şi lucrurile viitoare. Profeţi au fost de exemplu Marcu şi Luca, care, inspiraţi de Duhul Sfânt, au comunicat gândurile lui Dumnezeu, fără să fie însărcinaţi cu apostolia. Conform textului din Faptele Apostolilor 1:21-26 , apostolul trebuia să fie un martor al slujbei şi învierii Domnului Isus (1. Corinteni 9:1 1. Corinteni 15:5-8 ). Tocmai din acest motiv, nu mai pot exista urmaşi ai apostolilor. În Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un fel de puncte de legătură referitoare la faptul că Dumnezeu ar fi prevăzut urmaşi în apostolie.

Apostolii şi profeţii au avut atunci de îndeplinit lucrările lor. Prin ei, Domnul a pus temelia şi a început zidirea Adunării. Prin ei, El a hrănit tânăra Adunare, a îngrijit-o şi i-a dat „învăţătura apostolilor“ (Faptele Apostolilor 2:42 ).

Prin apostoli, El a întregit Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ), iar acum noi posedăm întreaga „învăţătură a apostolilor“ în Sfânta Scriptură. Noi ne aflăm acum sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu complet, care a luat locul autorităţii apostolilor.

Evanghelişti

Evanghelistul predică Evanghelia despre salvare, despre harul unei mântuiri depline în Hristos. Astfel eliberează sufletele de sub puterea diavolului şi le conduce la Dumnezeu. Duhul Sfânt însoţeşte Cuvântul cu acţiunea Sa, aşa încât Cuvântul pătrunde cu putere în inima şi în conştiinţa ascultătorilor.

Activitatea evanghelistului nu este legată de un anumit loc. Câmpul său de activitate este lumea (Marcu 16:15 ) şi se află mai puţin în interiorul Adunării lui Dumnezeu. Totuşi, cei mântuiţi sunt adăugaţi Trupului lui Hristos. Dacă evanghelistul nu ţine seama de acest lucru şi nu se îngrijeşte ca aceşti copilaşi în credinţă să păşească pe calea comună a copiilor lui Dumnezeu, conform învăţăturilor Cuvântului, atunci slujba sa nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu într-un astfel de punct important.

Fiecare credincios este „o epistolă a lui Hristos“ şi ca atare trebuie „cunoscută şi citită de toţi oamenii“ (2. Corinteni 3:2, 3 ). Fiecare este îndemnat „să facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“ pentru a fi „mântuiţi şi pentru a veni la cunoştinţa adevărului“ (1. Timotei 2:1-4 ). Fiecare trebuie să fie umplut de dragoste pentru sufletele pierdute şi să fie gata să îndrepte privirea oameni-lor, pe care îi întâlneşte, spre Hristos. Mărturia personală şi străduinţele fiecăruia în parte – de exemplu în împărţirea scrierilor cu conţinut evanghelistic – sunt de mare importanţă pentru răspândirea veştii bune despre Isus Hristos. Veşnicia va descoperi tot ceea ce s-a făcut în această privinţă.

Chiar dacă Domnul dă Adunării Sale evanghelişti – bărbaţi cu un dar spiritual deosebit pentru vestirea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu în această lume -, nu înseamnă că prin aceasta scuteşte pe fiecare în parte de răspunderea personală.

Păstori şi învăţători

După ce sufletele sunt conduse prin lucrarea Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu, păşesc în savurarea altor slujbe. Ele sunt acum îngrijite, hrănite şi învăţate, pentru a nu rămâne prunci purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor (Efeseni 4:14 ). Aşa cum am văzut, „toţi“ trebuie să ajungem, prin creşterea continuă, „la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“.

În mod deosebit, slujbele păstorilor şi ale învăţătorilor sunt de mult ajutor în acest sens.

Darul de „învăţător“ îl vom observa la un frate care poate să pătrundă în Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod deosebit şi să înţeleagă învăţătura conţinută în el, precum şi legăturile dintre părţile respectivului text. În puterea Duhului Sfânt este în stare să comunice cu claritate şi altora aceste învăţături şi gânduri ale lui Dumnezeu şi să răspândească lumina cunoaşterii Cuvântului. Spun doar ca o paranteză: astăzi putem extrage mult folos din darul de învăţător al fraţilor plecaţi la Domnul prin citirea cărţilor pe care le-au scris.

Păstorul“ are la fel, mai mult sau mai puţin, darul de a învăţa. Dar peste acesta, el posedă darul să recunoască nevoile şi starea fiecărui credincios căruia îi slujeşte şi să le întâmpine cu tact şi înţelepciune. De asemenea, el merge pe urma celor rătăciţi şi încearcă să-i aducă la turmă şi pe calea cea dreaptă.

Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt deci slujitori pe care Domnul îi foloseşte pentru strângerea şi zidirea credincioşilor, canale prin care, în puterea Duhului Sfânt, curge binecuvântarea de la Cap spre mădulare. Domnul va purta de grijă ca aceste daruri să existe în Adunarea Sa până la venirea Lui, deoarece aceasta trebuie să crească până în acea clipă.

Ordine divină sau omenească?

Probabil, gândurile expuse aici par ciudate cuiva. De secole există în creştinătate o altă ordine, un aşa-numit „serviciu divin“. Conform acestei ordini omeneşti, un bărbat tânăr se decide el însuşi pentru slujba de „păstor“. Conform apartenenţei la o anumită biserică sau comunitate, el frecventează o facultate teologică sau un seminar pentru predicatori. După trecerea unor examene, este „ordinat“ de superiorii lui ierarhici.  În „biserica sa“ sau în „parohia sa“, este pastorul sau preotul ales şi pus de oameni. Povara întregii slujbe din Cuvânt şi de păstorire se află asupra sa, chiar dacă el nu a primit de la Domnul daruri spirituale. De cele mai multe ori, în „parohia sa“ nu are voie nimeni să slujească din Cuvânt, un credincios fără pregătire în nici un caz, chiar dacă acesta a primit de la Domnul darul unui evanghelist, păstor sau învăţător.

Cred că pentru un credincios nu se mai pune problema care ordine are valabilitate. Cum să ţinem la un sistem omenesc al slujbei, când prin acesta este anulată menţinerea ordinii divine, pe care o găsim prezentată atât de clar în Sfânta Scriptură?

„În public şi din casă în casă”

 C. H. Mackintosh

Cuvintele pe care tocmai le-am scris sunt extrase din cuvântarea de rămas bun a lui Pavel adresată bătrânilor din Efes, așa cum este menționată în Fapte 20 . Este o expresie foarte sugestivă și arată într-un fel foarte pronunțat strânsa legătură dintre lucrarea unui învățător și cea a unui păstor. „Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos”, spune apostolul, „ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case”.

Pavel nu era doar un apostol, el îmbina, într-un fel remarcabil, darurile de evanghelist, păstor și învățător. Ultimele două menționate sunt în strânsă legătură, așa cum vedem în Efeseni 4:11 . Este important ca această legătură să fie înțeleasă și păstrată. Învățătorul arată adevărul, păstorul îl aplică. Învățătorul aduce lumină în înțelegere, păstorul privește la starea inimii. Învățătorul furnizează hrana spirituală, păstorul se îngrijește de folosul care reiese din ea. Învățătorul se preocupă el însuși mai mult cu Cuvântul, păstorul se îngrijește de suflet. Lucrarea învățătorului este, în cea mai mare parte, publică; lucrarea păstorului, în cea mai mare parte, în particular. Atunci când sunt combinate într-o singură persoană, darul de învățător conferă o imensă putere morală păstorului, iar elementul pastoral conferă o blândețe plină de dragoste învățătorului.

Cititorul nu trebuie să confunde un păstor cu un bătrân sau un episcop. Cei doi sunt total distincți. Bătrân și episcop sunt frecvent interschimbabili, însă păstorul nu este niciodată confundat cu niciunul dintre ei. Bătrân reprezintă o slujbă cu caracter local, păstorul este un dar. Nu ni se spune nimic despre bătrâni sau episcopi în 1. Corinteni 12 sau 14, sau în Efeseni 4 , deși în aceste locuri din Scriptură avem cea mai amplă descriere a subiectului darurilor. Trebuie să deosebim cu grijă darul de slujba locală. Bătrânii sau episcopii sunt pentru conducere și supraveghere. Învățătorii și păstorii sunt pentru a da hrană și pentru a zidi. Un bătrân poate fi un învățător sau un păstor, însă el trebuie să țină cele două lucruri separat. Ele au temelii cu totul diferite și nu trebuie niciodată confundate.

Totuși, scopul nostru în acest scurt articol nu este de a scrie un tratat despre slujire, sau sa descriem elaborat diferența dintre darurile spirituale și slujba locală, ci doar de a oferi cititorilor noștri câteva cuvinte despre imensa importanță a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie stârniți la a se ruga cu stăruință marelui Cap al Adunării, ca El să binevoiască să reverse acest dar prețios mai din abundență în mijlocul nostru. La El niciodată nu suntem strâmtorați. Comoara vieții spirituale nu a secat, iar Domnul nostru Isus Își iubește Adunarea, și Își găsește plăcerea în a-Și îngriji și a-Și hrăni trupul Său și a-i împlini orice nevoie din infinita Lui plinătate.

Puțini dintre cei care înțeleg ce înseamnă păstorirea, și care sunt familiarizați cu adevărata stare a Adunării, pot nega faptul că există o nevoie urgentă de grijă de păstor în Adunarea lui Dumnezeu. Cât de rar este adevăratul păstor duhovnicesc! Este ușor să iei numele și să îți asumi slujba dar, de fapt, păstorirea nu reprezintă nici o slujbă și nici un nume, ci o realitate vie – un dar conferit în mod divin – un lucru transmis de Capul Adunării pentru creșterea și binecuvântarea mădularelor Sale. Un adevărat păstor este un om care nu doar că posedă un dar spiritual autentic, ci este de asemenea însuflețit de chiar afecțiunile inimii lui Hristos față de fiecare mielușel și oaie din turma Lui răscumpărată cu sânge.

Da, o repetăm, fiecare mielușel și oaie. Un păstor adevărat este un păstor în întreaga lume. El este unul care are o inimă, un mesaj, o slujbă, pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Nu astfel stau lucrurile cu un bătrân sau episcop. El are o slujbă locală, restrânsă la localitatea în care o astfel de slujbă i-a fost încredințată. Însă domeniul de lucru al păstorului îl reprezintă întreaga Adunare a lui Dumnezeu, la fel precum domeniul de lucru al evanghelistului este lumea largă. În New York, în Londra sau în Paris, un păstor este un păstor, iar el își desfășoara binecuvântata lui lucrare pretutindeni. A presupune că un păstor trebuie restrâns la o anumită congregație față de care se așteaptă ca el să exercite funcțiile de evanghelist, învățător, bătrân sau episcop, este ceva cu totul străin de învățătura Noului Testament.

Însă cât de puțini păstori se găsesc în mijlocul nostru! Cât de rar este darul de păstor, inima de păstor! Unde să-i găsim pe cei care îmbină potrivit cele două mari și importante elemente din titlul acestei scrieri – în public și prin case? Poate cineva ne poate adresa o scurtă cuvântare în ziua Domnului, sau o prelegere în timpul săptămânii, însă unde este partea cu „prin case”? Unde este grija sinceră, stăruitoare, arzătoare față de suflete individuale zi de zi? Se întâmplă foarte des ca învățătura în public să treacă pur și simplu pe lângă urechi. Învățătura „din casă în casă” este cea care, în mod sigur, își va face locuința în inimă. Cât de frecvent se întâmplă ca ceva rostit în public să fie în întregime înțeles și pus în aplicare în mod greșit, până când vizita pastorală în dragoste în timpul săptămânii să furnizeze adevăratul înțeles și aplicarea corectă.

Aceasta nu este totul. Cât de multe lucruri se află în domeniul de lucru al păstorului, pe care învățătorul în public nu le poate niciodată cuprinde! Fără îndoială că a da învățătură în public este de maximă importanță; ce bine ar fi să avem parte de aceasta mai mult decât avem în prezent. Lucrarea învățătorului este de neprețuit, iar atunci când este îndulcită de afecțiunea blândă și profundă a inimii unui păstor, poate parcurge o lungă cale în a întâmpina feluritele nevoi ale sufletului. Însă păstorul care cu dragoste, seriozitate, credincioșie, și cu rugăciune merge din casă în casă, poate să răzbată la încercările adânci ale sufletului, la suferințele inimii, la întrebările încâlcite ale minții, la greutățile serioase ale conștiinței. El poate pătrunde, cu profunda compasiune a unei inimi afectuoase, în miile de mici împrejurări și suferințe pe cale. El poate îngenunchia cu cel încercat, cel ispitit, cel zdrobit, și cel care suferă înaintea tronului de îndurare, și ei își pot vărsa inimile împreună și pot primi dulce mângâiere de la Dumnezeul oricărui har și Părintele îndurărilor.

Învățătorul în public nu poate face aceasta. Fără îndoială că, așa cum am spus, dacă el are ceva din aptitudinea unui păstor, el poate anticipa în cuvântarea sa publică o mare parte din încercările, suferințele și greutățile ascunse ale sufletului. Însă el nu poate împlini pe deplin nevoia individuală a sufletului. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. Îmi pare că păstorul este pentru un suflet ceea ce doctorul este pentru trup. El trebuie să înțeleagă boala și leacul. El trebuie să fie în stare să indice cauza. El trebuie să fie în stare să discearnă starea spirituală pentru aplica remediul potrivit. Ah, cât de puțini sunt astfel de păstori! Este un lucru să iei doar titlul și un cu totul alt lucru să faci lucrarea.

Cititor creștin, te rugăm stăruitor să ni te alături în rugăciune arzătoare cu credință către Dumnezeu pentru a ridica adevărați păstori între noi. Suntem într-o mare nevoie. Oile lui Hristos nu sunt hrănite și îngrijite. Suntem atât de mult ocupați cu ale noastre că nu avem timp să îngrijim de scumpa turmă a lui Hristos. Și chiar în astfel de ocazii, când răscumpărații Domnului se adună în public, cât de puțin se găsește pentru sufletele lor prețioase! Ce pauze lungi și seci și tăceri sărăcăcioase! Ce cântări și rugăciuni fără scop auzim! Cât de puțină conducere a turmei prin verzile pășuni ale Sfintei Scripturi și la apele liniștite ale dragostei divine! Iar apoi, în timpul săptămânii, câteva apeluri de păstorire în dragoste, câteva întrebări cu îngrijorare cu privire la trup și suflet. Pare că nu mai există timp. Fiecare clipă este înghițită de activitatea de a îngriji de noi și familiile noastre. Vai! Nu este altceva decât vechea poveste: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de diferit stăteau lucrurile cu binecuvântatul apostol. El a găsit timp să facă corturi și de asemenea să învețe „în public şi prin case”. El nu era doar evanghelistul plin de zel,  cutreierând continente și înființând adunări, dar el era de asemenea și păstorul iubitor, doica blândă, iscusitul medic spiritual. Aici se află întregul secret al acestei chestiuni. Este minunat ce poate să înfăptuiască o inimă iubitoare. Dacă iubesc cu adevărat Adunarea, voi dori binecuvântarea și creșterea ei și voi căuta să contribui la acestea, potrivit cu aptitudinea mea.

Fie ca Domnul să ridice în mijlocul poporului Său păstori și învățători după inima Sa – oameni umpluți cu Duhul Său și mișcați de o dragoste autentică pentru Adunarea Lui – oameni competenți și gata să învețe: „în public şi prin case”.

Nașterea din nou, de Pierre Oddon

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3 ).

I. Ce este naşterea din nou?
Biblia ne spune: Să fii născut din apă şi din Duh (loan 3:3.5).

Născut din apă

Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că:

– Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.

– În Biblie, apa este imaginea bine cunoscută a Cuvântului lui Dumnezeu care curăţă. Câteva exemple vor fi de ajuns:

a) Ezechiel 36:25 : „Vă voi stropi cu apă curate şi veţi fi curăţiţi.”

b) Tit 3:5,6 : „El ne-a mântuit… pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”

c) Efeseni 5:26-26 : „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt.”

De altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:

– loan 15:3: „Acum – spune Isus ucenicilor Săi – voi sunteţi curati din cauza cuvântului pe care vi l-am spus.”

– lacov 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.”

– 1. Petru 1:23 : „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o Sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne.”

Născut din Duh

Aceasta nu poate să însemne botezul Duhului Sfînt, pentru că:

– Nicodim nu l-ar fi putut primi înainte de ziua Cincizecimii (Ioan 7:39 ).

– În Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul – pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8 , cu ucenicii din Efes, în Fapte 19 . Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament, cum vom vedea mai departe.

Este vorba despre lucrarea Duhului lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul pentru a atinge conştiinţa şi inima, în vederea producerii naşterii din nou; este o lucrare care a început de la căderea omului în păcat şi care nu se va termina decât atunci când istoria omului pe pămînt se va sfârşi.

Naşterea din nou

Ea este deci rezultatul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu unui suflet, prin puterea Duhului Sfînt. Alte expresii sunt folosite pentru a arăta aceeaşi realitate: dacă naşterea din nou ne prezintă partea lui Dumnezeu care dă viaţa, întoarcerea la Dumnezeu ne prezintă partea omenească, răspunderea lui în primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim astfel expresiile: „născut din Dumnezeu” (1. loan 3:9), „născut din Duh” (loan 3:6), „părtaşi firii dumnezeieşti” (2. Petru 1:4 ).

II. Ucenicii lui Isus, erau ei întorşi la Dumnezeu înainte de jertfirea adusă la cruce?
Unii spun în zilele noastre că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu înainte de învierea Domnului, sprijinindu-se petextul din Luca 22:31 -32 : „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi“.

Cercetarea textului din Luca 22:31-32

– „Când te vei întoarce”

Cea mai bună traducere a originalului grec este „Când te vei întoarce” sau „vei fi revenit”, „vei fi restabilit”. Folosirea aici de către traducerea dinainte a cuvintelor „te vei întoarce la Dumnezeu” poate duce la confuzie. Acelaşi cuvânt grec este tradus în aceeaşi evanghelie cu „întoarce” (Luca 1:16-17 ), „s-au întors“ (Luca 2:39, 8 :55), „să se întoarcă” (Luca 17:31 ), „se întoarce” (Luca 17:4 ).

– „să vă cearnă ca pe grâu”

Dacă cerni grâul, îi separi de pleavă. În evanghelie, grâul reprezintă pe cei răscumpăraţi: „Îşi va strânge grâul în grânar“ (Matei 3:12 ), „grâul, strângeţi-I în grânarul meu” (Matei 13:30 , vezi lsaia 21:10 pentru Israel). Dacă tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul (Proverbe 17:3 ), nu înseamnă că ele sunt metale proaste, ci tocmai că sunt preţioase; metalele acestea trebuie să fie curăţite, să fie înlăturată orice zgură (Maleahi 3:3 ). Apostolul Petru, care „a revenit” şi şi-a îndeplinit lucrarea în mijlocul fraţilor săi, nu ne va spune el că încercarea credinţei, mult mai preţioasă decât cea a aurului şi care totuşi este încercat prin foc, are să fie spre laudă? (1. Petru 1:6,7 ).

– „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”

Dacă el n-ar fi avut credinţă reală, nici n-ar fi putut avea vreo micşorare a credinţei lui; iar a avea credinţă în Isus înseamnă a fi mântuit (Fapte 4:12 ).

– „să întăreşti pe fraţii tăi“

Fraţii tăi care sunt neîntorşi la Dumnezeu ca şi tine? Sigur că nu! ci: fraţii tăi în credinţă. De altă parte, am fi avut a face cu un om neîntors la Dumnezeu care ar primi sarcina să îngrijească de starea duhovnicească a unor credincioşi; tot aşa s-ar fi putut cere lui Saul din Tars care sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului să aibă grijă de săracii adunării din Ierusalim şi să vegheze asupra binelui lor duhovnicesc!

Cercetarea evangheliilor

– Ioan 2:11 : „Ucenicii Lui au crezut în EI”. Loan 20:31 ne spune: „şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”.

– Matei 16:16 : „Şi Simon Petru, răspunzînd, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Şi 1. loan 5:1 ne spune: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.

– loan 16:30: „Noi credem că ai ieşit de la Dumnezeu“. În Ioan 17:8 , Isus spune: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”. În Ioan 5:24 , El spune: „Cine aude cuvântuI Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Şi în loan 1:12-13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi… din Dumnezeu”.

– Ioan 13:10-11 : „Isus i-a zis: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioareie, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vîndă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi.” A spune că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu, că erau la fel ca Iuda, înseamnă – ceea ce este mai grav – a afirma contrariul cuvintelor Domnului.

– Ioan 15:3-4 : „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” Am încerca noi să spunem unui om neîntors la Dumnezeu să „rămână în Hristos”? Era Domnul mai puţin priceput ca noi?

– Ioan 15:19 : „Voi nu sunteţi din lume” (la fel şi în Ioan 17:16 ). A fi neîntors la Dumnezeu înseamnă a fi din lume, dar iată că Domnul spune încă o dată în ce stare erau ei.

Învăţătura Scripturii este deci foarte clară şi unitară: ucenicii erau întorşi la Dumnezeu, aveau viaţa din Dumnezeu, mai înainte de a fi mers Hristos la cruce.

III. Credincioşii din Vechiul Testament aveau ei viaţa din Dumnezeu?
Subiectul acesta este în strînsă legătură cu cel de dinainte, pentru că ucenicii, înainte de cruce sau, mai exact, înainte de Cincizecime, erau sub vechiul legământ.

Cum vede Dumnezeu lucrurile

Noi avem totdeauna tendinţa să aducem lucrurile la nivelul nostru şi să le facem potrivite cu priceperea noastră, cu gândirea noastră; dar Dumnezeu ne vorbeşte prin revelaţie şi noi nu avem decât să credem, uneori chiar fără să înţelegem. Da, gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre, aşa cum cerurile sunt mai presus de pământ (Isaia 55:9 ).

– Matei 25:34 : Împărăţia este pregătită de la întemeierea lumii.

– Apocalipsa 13:8 : Aici se vorbeşte despre aceia ale căror nume n-au fost scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.

– 2. Timotei 1:9-10 : Harul a fost dat în Hristos Isus mai înainte de vremurile timpului, dar a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.

– 1. Ioan 1:2 : „Vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“.

– Romani 8:30-31 : „Şi pe aceia pe care i-a predestinat, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?“

Aceste versete arată că, pentru Dumnezeu, lucrarea crucii era un lucru terminat chiar înainte de a interveni căderea omului. În acelaşi fel, Domnul va spune înainte de cruce: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, atunci când nu se împlinise nimic pentru mântuirea noastră iar viaţa Sa perfectă, dimpotrivă, era o acuzaţie în plus pentru cel păcătos.

Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?

Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita câteva expresii:

– Ioan 5:46 : Isus a zis: „Moise… a scris despre Mine”.

– Ioan 12:41 : „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui (a lui Hristos) şi a vorbit despre EI”.

– 1. Petru 1:11 : „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze”.

– Ioan 8:56 : Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.

– Efeseni 1:12 : „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos“.

Grupul celor credincioşi

Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din Dumnezeu.

– Galateni 3:6 : „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate”. Deci ei era îndreptăţit.

– Galateni 3:9 : „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sunt asemănaţi cu cei din perioada harului, ci dimpotrivă!)

– Galateni 3:29 : „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”.

– Galateni 4:28 : „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”.

Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său” (Iacov 2:23 ) şi să vorbească faţă către faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11 )? Ar putea omul mort în greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-I ţine în seamă păcatul” (Romani 4:7,8 ).

Un grup de necredincioşi

Dacă prin Cuvânt se arată clar prezenţa unei grupe de credincioşi, aceasta se face în contrast cu o altă grupă de persoane, de oameni necredincioşi; unii au viaţa din Dumnezeu, alţii n-o au.

– Romani 9:6-8 : „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel; şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca Sămânţă”.

– Romani 9:27 : „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită”.

– Luca 16 ne arată două locuri după moarte pentru cei din vechea economie:

a) „în sînul lui Avraam”, fără îndoială o imagine evreiască pentru a arăta fericirea din cer (Domnul nu putea încă să spună, ca mai târziu tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23:43 );

b) „în chinuri”.

Cum să obţii, cât timp eşti pe pămînt, intrarea în fericirea veşnică? Ascultând de Moise şi de proroci şi pocăindu-te (versetul 29-30). După moarte nu mai esteposibilă vreo schimbare (Eclesiastul 11:3 )

– Matei 8:10-12 : „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrâşnirea dinţilor”.

– 1. Ioan 3:9-12 : „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (conform 1. loan 3:7).

Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?

Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:

– Ioan 8:56 : „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.

– Marcu 9:1 : „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere“. Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:3).

– Matei 8:11 : „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor”. În Marcu 9:4 Moise şi Ilie sunt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, Ilie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.

Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: numai cel credincios din perioada harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării implinite a lui Hristos, siguranţa mântuirii şi bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile ceresti, învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6 ; Efeseni 1:3 ; Coloseni 1:12-13 ). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste binecuvântări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sunt date prin prezenţa binecuvântată a Duhului Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică. Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia.

IV. Concluzie
Într-un fel general, putem spune că întotdeauna Dumnezeu a comunicat, prin Duhul Său, o viaţă nouă celor care au crezut Cuvântul Său. Descoperirea făcută de Dumnezeu, ca obiect al credinţei, a putut să crească în decursul veacurilor, încât şi-a atins plinătatea atunci când S-a arătat Isus Hristos şi când, prin lucrarea Duhului Sfînt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost completat. Dar totdeauna au fost, pe de o parte, cei care L-au crezut pe Dumnezeu şi, pe de altă parte, cei care, chiar dacă poate au crezut în Dumnezeu, n-au crezut cuvintele Lui. A fost de ajuns unuia ca Avraam să creadă că sămânţa lui va fi ca stelele cerului şi în felul acesta să se încreadă în Dumnezeu, ca să fie îndreptăţit (Romani 4 ). Ucenicii lui Isus au trebuit să recunoscă în EI pe Mesia Cel făgăduit de Scripturi. În ce ne priveşte, noi trebuie să primim ansamblul Cuvântului lui Dumnezeu şi să credem că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptăţirea noastră şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Obiectul credinţei s-a precizat în felul acesta, dar principiul a rămas acelaşi: „Celui care nu face fapte, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate”.

De aceea Domnul putea să spună

– lui Nicodim: „Tu eşti învăţorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (loan 3:10).

– iudeilor din Ierusalim: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are (şi nu: va avea) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (loan 5:24).

Desigur, lucrarea crucii era absolut necesară pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit, dar în ochii lui Dumnezeu lucrarea era săvîrşită (loan 17:4).

– şi chiar iudeilor: „Cercetaţi Scripturile (Vechiului Testament), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică (şi era drept să gîndească aşa); dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. Acum, când Mesia Se prezenta poporului, trebuia cu atât mai mult să fie primit Acela care era împlinirea tuturor făgăduinţelor divine şi de aceea EI adaugă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (loan 5:39,40).

Despre naşterea din nou

Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou e regenerarea vieţii, înzestrându-se cu o dispoziţie şi atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul, intelectul şi voinţa. Astfel fiecare păcătos, pentru a deveni un adevărat credincios, trebuie să fie născut din nou.

Ioan 3:7 ”Nu te mira că ţi-am spus: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ 

Prin puterea sa proprie, omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba.

Ieremia 13:23  “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul?”

Ioan 15:5  “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

Fără naşterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun.  Prin naşterea firească, noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului. Suntem ca şi un pădureţ care nu poate să aducă roade bune. Oricât l-ai îngriji, tot poame pădureţe ar aduce.  Numai altoirea e ceea ce poate schimba firea.

Matei 7:16-18  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.”

Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”

Matei 12:34  “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?  Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.”

Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.

1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”

Iacov 1:18  “El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”

Ioan 3:5  “Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Efeseni 2:10  “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Naşterea din nou nu e o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu e schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare.

2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.”

Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii Dumnezeeşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea e a doua fire în viaţa noastră după cum prin altoire pădureţul nu e stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e şi cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului e cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului, în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6  “Ce e născut din carne este carne, şi ce e născut din Duh este Duh.”

Galateni 5:22-23  “Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Matei 7:17  “Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.”

Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu.  Dreptul la moştenire veşnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e născut din nou nu e copil al lui Dumnezeu şi nici nu are drept la moştenirea veşnică.

Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’ 

Naşterea din Nou

Eşti tu creştin? Este de importanţă vitală să ştii dacă eşti creştin sau dacă nu eşti creştin. Calitatea de membru al bisericii este un lucru onorabil, iar faptele bune pe care le faci este un lucru vrednic de laudă. Cu toate acestea, rămâne întrebarea legată de starea sufletului tău: Eşti într-adevăr un creştin născut din nou? Mântuitorul Isus a spus: “Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3).

Un creştin născut din nou este persoana care se predă întru totul lui Cristos. Predarea este necesară pentru a moşteni viaţa veşnică. Când Isus i-a spus lui Nicodim că era necesar să se nască din nou, Nicodim nu a înţeles. După aceea, Isus a folosit exemplificarea cu vântul. Deşi nu înţelegem pe deplin cum bate sau de ce bate vântul, ştim doar că vântul bate şi că putem să vedem efectul. La fel se întâmplă şi atunci când o persoană se naşte din nou. Nu înţelegem cum se produce, dar vedem şi simţim rezultatele naşterii din nou.

Mulţi oameni, care pretind că sunt creştini, sunt ignoranţi în privinţa naşterii din nou, în timp ce alţi oameni încearcă să dobândească naşterea din nou în felul lor. Naşterea din nou nu se poate obţine prin fapte bune, nici prin aderarea la o organizaţie religioasă şi nici măcar printr-un nou început în viaţă. Naşterea din nou are nevoie de o inimă pocăită adică penitentă, de întristare din pricina păcatelor săvârşite de persoana în cauză, precum şi de îndepărtarea de toate păcatele. După aceea, prin credinţă, omul trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu pentru îndurare şi iertare, pentru ca apoi să pretindă graţierea făgăduită de îsuşi Dumnezeu. Oricine poate să ajungă să cunoască personal ce înseamnă a fi născut din nou. O rugăciune sinceră, asemănătoare cu a vameşului care se ruga astfel: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”, atrage după sine iertarea Domnului. Biblia spune că vameşul a fost socotit neprihănit, adică nevinovat. (Luca 18:13,14).

Unii s-ar putea să aibă sentimentul că au înfăptuit doar păcate mici şi că nu au nevoie să fie neprihăniţi. Pentru că Adam împreună cu Eva nu au ascultat de Dumnezeu în Grădina Eden, întreaga familie omenească a devenit o familie de păcătoşi prin naştere şi de aceea este necesar ca oamenii să se pocăiască. Dumnezeu a avut în vedere un plan, astfel ca toţi oamenii să aibă şansa de a fi mântuiţi, adică de a fi salvaţi. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit în locul nostru pentru ca noi să putem avea iertare pentru păcatele noastre prin Sângele Său (Coloseni 1:14).

Prin moartea lui Cristos, fiecare persoană are acum ocazia favorabilă de a fi iertat. Nimeni nu mai este ţinut sub legătura păcatului şi nu mai este condamnat, fără a avea şansa de a deveni un copil al lui Dumnezeu. Acum, nici un om nu-l mai slujeşte pe Satan, doar din cauza simplului fapt că omul nu are puterea să aleagă. Isus şi-a vărsat Sângele pentru ca toţi să poată să fie răscumpăraţi.

Prăpastia existentă între păcătos şi Mântuitor trebuie acoperită prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa, la rândul ei, crede ceea ce spune Dumnezeu. În Evrei 11:6, citim: “Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Isus a spus: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Credinţa creşte, încât o persoană poate să experimenteze harul mântuitor prin puterea răscumpărătoare a lui Cristos.

Primul pas către iertare este să-ţi dai seama de necesitatea iertării. Biblia spune că toţi au păcătuit. “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:8,9). Mulţi au senzaţia că sunt prea slabi pentru a birui păcatul. Într-adevăr, doar prin propriile puteri, oricine este slab, dar când cineva se naşte din nou, viaţa lui este schimbată. Dumnezeu îi dă puterea de a birui păcatul. Atunci, persoana poate să spună asemeni apostolului Pavel: “Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1).

Când te pocăieşti şi îi ceri lui Dumnezeu să te ierte, Duhul Lui va mărturisi împreună cu duhul tău că eşti un copil al lui Dumnezeu (Romani 8:16). Vei ştii că eşti iertat. Pacea, bucuria şi dragostea lui Dumnezeu îţi vor umple inima, iar tu vei simţi o părtăşie scumpă cuEl. Continuând să trăieşti în voia lui Dumnezeu, viaţa ta va fi o mărturie că tu eşti un ucenic al Domnului Isus Cristos.

Tabloul disperării îi prezintă pe mulţi învinşi când au venit la Dumnezeu. Unii dintre ei au fost încătuşaţi de crimă, de imoralitate, de droguri sau de alcool şi toţi erau fără nădejde. Dar Dumnezeu i-a eliberat la clipeala ochiului. Până şi faţa le era schimbată când, cu inima sinceră, s-au pocăit. Alţii s-au considerat ei înşişi a fi atât de drepţi, mândri, morali şi buni, încât nu au văzut propria lor nevoie de a fi mântuiţi. Totuşi, când respectivii autoproclamaţi oameni drepţi şi-au văzut nevoia lor şi s-au pocăit, Dumnezeu a făcut exact o schimbare la fel de mare în vieţile lor.

În timp ce majoritatea oamenilor sânt mântuiţi în biserică, practic poţi să fii mântuit în oricare alt loc. Unii au fost mântuiţi chiar în casele lor, când erau singuri în pădure sau pe când se aflau în mijlocul unei mulţimi de oameni. Alţii au îngenuncheat înaintea Domnului într-o celulă de la închisoare. Este important ca oamenii să înţeleagă că ceea ce pretinde Dumnezeu este o inimă cinstită. “Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 2:21).

Să nu crezi că te-ai cufundat prea mult în păcat pentru a mai putea să primeşti această mântuire. Oricare ar fi condiţia ta, Isus poate şi este dornic să te scape. El zice: “Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). În locul pronumelui relativ “cine” poţi să-ţi treci propriul tău nume.

Dacă vrei să fii mântuit, Dumnezeu nu te va îndepărta. Isus a spus: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). Tot ceea ce ai de făcut este să îndeplineşti condiţiile pe care Dumnezeu le-a aşternut în Cuvântul Său. Roagă-te cu inima sinceră, mărturiseşte Domnului starea ta: “Doamne, sunt păcătos şi am nevoie de iertare. Ai milă de mine şi te voi sluji în tot restul vieţii mele.” O rugăciune sinceră, precum aceasta, va primi răspuns. Când ai parte de experienţa naşterii din nou, numele tău va fi scris în Cer, iar tu vei avea nădejdea vieţii veşnice.

Îl vei chema tu acum pe El în rugăciune? “O! de aţi asculta azi glasul Lui! – “Nu vă împietriţi inima.” (Psalmul 95:7,8). Invită-L în inima ta şi vei avea parte de iertare.

Imperiul Otoman viseaza sa devina si  mai si…Flacăra urii, reaprinsă între Turcia şi Grecia. Tensiuni în jurul Sfintei Sofia şi în Mediterana

Tensiunile dintre Grecia şi Turcia au crescut după prima rugăciune musulmană ţinută în Sfânta Sofia la reconvertirea edificiului bizantin în moschee, la care se adaugă dispute legate de gazele din Mediterana. Sfânta Sofia intră sub papucul sultanului Marina greacă, în alertă, în urma unor mişcări turce la Marea Egee în … Ţări vecine, Turcia şi Grecia au avut mereu relaţii tensionate, deşi sunt membre NATO. Dar convertirea Sfântei Sofia în moschee şi explorările turce din Mediterana au readus relaţiile dintre Atena şi Ankara într-un punct critic. O demonstraţie de putere sau un semn de slăbiciune? „Ceea ce se petrece la Constantinopol astăzi nu este o demonstraţie de putere, ci dimpotrivă, un semn de slăbiciune”, a declarat vineri premierul grec Kyriakos Mitsotakis, denunţând din nou abrogarea statutului de muzeu pentru Sfânta Sofia şi revenirea la moschee. Turcia „insultă patrimoniul secolului XXI”, a insistat liderul conservator de la Atena. Ankara nu a rămas datoare şi i-a răspuns imediat. Prin reacţiile pe tema Sfintei Sofia, Grecia îşi arată „încă o dată ostilitatea faţă de islam şi faţă de Turcia”, a susţinut Ministerul de Externe de la Ankara. „Copiii răsfăţaţi ai Europei, care nu pot accepta că ne rugăm din nou în Hagia Sofia, sunt în plin delir”, a adăugat MAE turc, acuzând totodată Parlamentul grec că „provoacă publicul cu declaraţii ostile”. Mii de persoane s-au adunat vineri în interiorul şi în jurul Sfintei Sofia pentru a participa la prima rugăciune musulmană organizată în fosta bazilică de la reconvertirea ei în moschee. Evenimentul a avut loc în prezenţa preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, aflat în căutarea stimulării electoratului său conservator. Îngenuncheat sub maiestuoasa cupolă a Sfintei Sofia (foto mai jos), Erdogan a recitat din Coran, după care a ascultat predica şefului Autorităţii Religioase, Ali Erbas, care a ţinut în mână o sabie otomană, considerată un simbol cuceririi.
După prima chemare la rugăciune, care a răsunat din cele patru minarete ale Sfintei Sofia, Ayasofia în turcă, mii de musulmani au îngenuncheat în semn de veneraţie atât în curtea edificiului, cât şi pe străzile adiacente. „Este un moment de povestit nepoţilor. Este un pas înainte foarte important pentru noi”, a spus pentru AFP, vizibil entuziasmat, un bărbat în vârstă de 34 de ani. Este vorba de prima rugăciune colectivă organizată după 86 de ani în Sfânta Sofia, o operă arhitecturală majoră importantă atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani care a fost succesiv o bazilică bizantină, o moschee otomană şi un muzeu. Rugăciune musulmană lângă Sfanta Sofia
Doliu în Grecia Inaugurată în 537 de împăratul Iustinian, Hagia Sofia („Sfânta Înţelepciune”) a fost transformată în moschee de către otomani în 1453, imediat după cucerirea Constantinopolului, după care a devenit muzeu în 1934, la iniţiativa fondatorului Republicii Turce, Mustafa Kemal Atatürk, care a dorit astfel „să o ofere umanităţii”. Un contestatar al moştenirii lăsate de laicul Atatürk, islamo-conservatorul Erdogan a decis să anuleze statutul de muzeu cu ajutorul Consiliului de Stat şi să o redea lumii musulmane. În timpul rugăciunii de vineri, mozaicurile bizantine au fost acoperite cu draperii albe. Tot atunci, în Grecia, bisericile ortodoxe au tras clopotele în semn de doliu. „Este o zi de doliu pentru întreaga creştinătate”, a deplâns şeful Bisericii Ortodoxe a Greciei, arhiepiscopul Ieronimos. De la Atena până la Salonic, grecii au ieşit în stradă fluturând steagurile naţionale şi afişând imagini cu Fecioara Maria. Drapelul turc a fost ars la Salonic, fapt ce a stârnit protestul Ankarei. Stimularea bazei islamo-conservatoare Potrivit mai multor analişti politice, reconvertirea Sfintei Sofia în moschee are drept scop stimularea bazei electorale conservatoare şi naţionaliste a lui Erdogan într-un context de dificultăţi economice agravate de pandemia de COVID-19. În mod simbolic, liderul de la Ankara a ales ca dată pentru oficierea primei mari  rugăciuni musulmane ziua aniversării a 97 ani de la Tratatul de la Lausanne. Acest act care fixează frontierele Turciei moderne este contest de către Erdogan, un nostalgic al Imperiului Otoman. De altfel, după rugăciunea de vineri, preşedintele turc s-a dus la mausoleul sultanului Mehmet al II-lea, numit „Cuceritorul”, sultanul care a asediat Constantinopolul şi a pus capăt Imperiului Bizantin. E a fost însoţit în cursul acestei vizite de către ultranaţionalistul Devlet Bahçeli, aliatul său politic. Intervievat de AFP, Israfil, un vânzător de covoare din Istanbul, s-a declarat nemulţumit de decizia lui Erdogan legată de Sfânta Sofia, temându-se că ar putea avea un „impact negativ asupra turismului”. „Este un show din raţiuni politice”, subliniază el. Tugba Tanyeri Erdemir, cercetoare la Universitatea din Pittsburgh, afirmă că Erdogan a acţionat în „grabă”, ceea ce poate avea „consecinţe dezastruoase” şi cauza „pagube ireversbile”. Tensiuni în Mediterana Această demonstraţie de forţă a preşedintelui turc intervine totodată într-un context de tensiuni cu Atena şi pe alt front, şi anume explorările de hidrocarburi din estul Mării Mediterane. Săptămâna trecută, Marina greacă a intrat în alertă şi în „pregătiri consolidate” în urma unor activităţi turce de explorare gaziferă la Marea Egee. În cadrul activităţilor sale de explorare în estul Mediteranei, Ankara a trimis marţea trecută în zonă nava Oruç Reis. Atena a protestat faţă de aceste activităţi, care au loc în apropierea insulei sale Kastellorizo. Marinarii greci sunt în alertă, fiind îndemnaţi să ignore o interdicţie de navigaţie maritimă decretată în zonă de Turcia. Joi şi vineri, premierul Mitsotakis s-a întâlnit separat cu liderii partidelor elene pentru a discuta „subiecte naţionale”. Atena spune că Turcia pregăteşte explorări „într-o  secţiune a platoului continental grec” şi cere „încetarea imediată a unor activităţi ilegale care subminează pacea şi securitatea în regiune”. Însă Ankara susţine că zona maritimă în care urmează să aibă loc explorările respective se află „în întregime pe platoul continental turc”. MAE de la Ankara contestă faptul că Insula Kastellorizo, de zece kilometri pătraţi, situată la doar doi kilometri de coasta turcă,  poate genera un platou continental de 40.000 de kilometri pătraţi. Uniunea Europeană (UE) a denunţat la rândul ei activităţile turce din Mediterana, avertizând că va răspunde cu sancţiuni acestor  „foraje ilegale”.

Televizoarele si monitoarele contin dispozitive de control al mintii umane

 

De când s-a inventat televiziunea s-au știut efectele nocive ale ei asupra oamenilor, atât fizice, cât mai ales subtile. Această tehnologie a ușurat munca „stăpânilor noștri” în manipularea și controlul maselor mari de oameni. Nu numai că au fost de mult timp cunoscute aceste efecte adverse asupra ființelor vii, dar „ei” cunoșteau de mult timp și cum să ne protejeze de ele. Totuși, ei au refuzat să încorporeze o astfel de tehnologie de protecție în domeniul tehnologiilor electromagnetice și au ascuns de noi cum să facem acest lucru pentru a ne proteja. Acest lucru nu este o simplă neglijență criminală, ci o crimă împotriva naturii și a umanității, iar cei care au făcut acest lucru trebuie în cele din urmă trași la răspundere. Ceea ce urmează este un brevet SUA, care arată modul în care TV și monitoarele de calculator pot fi folosite pentru a manipula sistemul nervos / creierul uman. O formă de control al minții prin intermediul televizorului nostru, expus public pentru ca toată lumea să vadă : Brevetul  # US 6506148 B2 intitulat “Sistem de manipulare nervoasă prin câmpuri electromagnetice ale monitoarelor” :

Citeşte şi:  Chinezii au lansat robotul poliţist https://www.scribd.com/document/342037245/Nervous-System-Manipulation-by-Electromagnetic-Fields-From-Monitors-Patent-US6506148#from_embed

Dacă cineva sapă mai adânc despre inventatorul care a brevetat în numele lui în ultimele două decenii, va descoperi unele tehnologii extrem de discutabile. Aici este o listă a unora dintre ei, precum Hendricus G. Loos, inventatorul care a lucrat în domeniul public: Ø Manipularea Pulsatorie a sistemelor nervoase :

http://www.google.com/patents/US6091994

Ø Manipulare magnetică de la distanță a sistemelor nervoase :http://www.google.com/patents/US6238333

Ø Manipulare acustică subliminală a sistemelor nervoase:http://www.google.com/patents/US6017302

Ø Metodă și aparatură pentru memorare asociativă: http://www.google.com/patents/US5995954

Ø Generator electric de câmp striat pentru manipularea sistemului nervos:http://www.google.com/patents/US6081744

Ø Manipularea sistemului nervos prin câmpuri electrice:http://www.google.com/patents/US5899922

Se pare că dl. Loos a lucrat pentru Departamentul de Apărare și DARPA așa cum se vede din această lucrare de cercetare. Sau puteți vedea direct la acest link: http://oai.dtic.mil/oai/oai?verb=getRecord&metadataPrefix=html&identifier=ADA229178

Acestea ne fac să ne gândim cât de departe au avansat aceste tehnologii TV / Monitor și ce au devenit de-a lungul anilor. Tehnologia prezentată în brevetele de mai sus sunt în domeniul public și datează de câteva decenii. Vă puteți imagina cât de departe sunt în prezent aceste tehnologii TOP SECRET de control al minții dezvoltate de complexul militar industrial? Vă puteți imagina prejudiciul făcut în cazul în care aceste tehnologii s-ar găsi în mâini criminale, rău intenționate? Și mai miră pe unii cititori această lume pe care o numesc nebună… Chiar ar mai fi nevoie să vă amintesc numele asasinilor și controlului mental suspectați? Cred că îi știți cu toții după aproape 4 ani decând public în blog. Și iată și câteva cazuri de „lunetiști singuratici” sau „lunatici” care după o manipulare prin control mental au băgat lumea în panică prin crimă: Citeşte şi:  Cum te prosteşte Facebook fără să-ţi dai seama   Esteban Santiago – Acuzat de guvern ca trăgător izolat la Aeroportul Fort Lauderdale și care a fost supus “Controlului mental ‘: FBI : http://abcnews.go.com/US/bond-denied-accused-fort-lauderdale-airport-shooter/story?id=44826971

James Holmes – deținutul care a mărturisit că a fost “Programat să ucidă”:https://vigilantcitizen.com/latestnews/inmate-claims-james-holmes-confessed-that-he-was-programmed-to-kill/

Sirhan Sirhan – asasinul lui Bobby Kennedy ce încă mai pretindea că a fost “victimă a controlului minții și arma sa nu a declanșat lovitura fatală”, iar noul apel după eliberarea condiționată i-a fost refuzat :

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2066883/Robert-F-Kennedy-assassin-Sirhan-Sirhan-claims-victim-mind-control.html

Citeşte şi:  REGISTRUL ELECTRONIC ÎN LOCUL CARNETELOR DE MUNCĂ Vestea bună este că există o tehnologie care a fost patentată de Theodore A. Litovitz, Patentul US5450859, intitulat: “Protecția sistemelor vii de la efectele adverse ale câmpurilor electrice, magnetice și electromagnetice“. Cercetări suplimentare trebuie să fie făcute pentru a vedea dacă tehnologiile de protecție ale domnului Litovitz sunt disponibile în domeniul public. Mai jos este brevetul: https://www.scribd.com/document/342037244/Protection-of-Living-Systems-From-Adverse-Effects-of-Electric-Magnetic-and-Electromagnetic-Fields-US5450859#from_embed

Ca și concluzie, dragilor când ni se recomandă de maeștri spirituali să nu mai stăm ore-n șir în fața televizoarelor, se pare că au dreptate de două ori: odată că suntem manipulați de ceea ce ni se prezintă ca adevăruri de știri și odată la propriu de către dispozitivele încorporate în monitoare…  Informațiile acum le aveți, faceți ce doriți cu viața voastră…    Drum drept spre Lumină!\

Sursa: http://www.ascensionwithearth.com

Sursa: TV și monitoarele voastre conțin dispozitive de control al minții | Apărătorul Ortodox

Cititi va rog si:

Vor putea dracii, prin cip sau alta tehnologie, sa cunoasca gandurile omului? Ce spun Sfintii Parinti? Ce spun oamenii de stiinta ai SISTEMULUI?

Dracii nu pot citi gandurile oamenilor, dar le pot transmite “ganduri” …

IMAGINATIA = POD AL DRACILOR. De aceea new age o si incurajeaza …

 După ce preoţii cei mai de “SEAMĂ” l-au răstignit pe Isus pentru 30 de bani, tot ei prostesc, mint, manipulează pe toţi oamenii de pretutindeni -pentru câştiguri mârşave: Ei răstignesc oamenii creaţi şi recreaţi prin sângerarea lui Isus, dar le este pregătit focul veşnic pentru ETERNA sfârâială-dacă nu se pocăiesc ! (Vorbe de Duh pentru toţi preoţii lumii, inclusiv pentru Francisc al Romei, Bartolomeu I al Constantinopolului, (neo) protestantului Petrică Postu (Vaslui) al României şi altor “arginţi lepădaţi”)…

 

 

Dacă vă pasă de aproapele vostru, nu mai turnaţi gargara vorbelor pe foc. Treceţi la intruparea Duhovniceasca . “… Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. (1Ioan 3/18). Păcatele lumii nu mai încap în sânii norilor şi voi adormiţi copii cu surogate “creştine”.Pe oamenii înecaţi în potop de păcate -voi îi păcăliţi cu datini, îi duceţi cu zăhărelul spre amărăciunile formalismului. De ce, sclavi ai banilor, nu le spuneţi celor din tranşeele păcătuirii că DARUL IERTĂRII este gratis!

“Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!”, ştim din F.A.8/20 Dacă preoţii cei mai de seamă l-au răstignit pe Sal-vator pe bani, dacă tot ei i-au mituit pe străjeri cu bani, minţind că l-au furat (Matei 28/12-15), de ce şi voi continuaţi să minţiţi pe contribuabili cu datini, pomeni şi formalisme? Nu sunt fraieriţi destul de politruci şi de oligarhi? Închinaţi-vă voi la fotografii iconate până vă vor da şi salarii de lux şi alte daruri. Dumnezeu a creat pe oameni să fie sfinţi şi voi faceţi din ei hiene, creştini cartonaţi şi-i îngenuncheaţi în faţa unor picturi “aghesmuite “cu apă de ploaie. Iată de ce oamenii de azi se mănâncă mai rău decât câinii, iar cei de mâine, vai! Închinaţi-vă voi la statui mute şi surde, până ce fotografiile vă vor auzi rugile şi vă vor consola. Rugaţi-vă voi la pereţi pictaţişi muţi, orbi, până vă vor răspunde şi ajută pe voi- pe care Isus va numit păreţi văruiţi”. Voi, slujbaşi ai vorbelor, ascultaţi ce zice Domnul “POFTIŢILOR” Săi:

“Apoi va zice celor de la stânga Lui:”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! ” (Matei 25/41)

Din Geneza aflăm că Dumnezeu a zis şi a făcut! Acesta este stilul de muncă al creştinului. Vorbele nu ţin loc de foame, de haine sau de sete. Domnilor Poftiţi, la câţi oameni le-aţi dat un pahar cu apă, mâncare, îmbrăcăminte, adăpost? Pe câţi i-aţi vizitat la spital sau la puşcărie?Pe câţi i-aţi spălat… sub unghii? Iată răsplata plăţii făcută de voi care spuneţi, dar nu faceţi:”. Atunci Îi vor răspunde şi ei: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?”. Şi El, drept răspuns, le va zice: “Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarteneînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”. Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” (Matei 25/44-46)

“Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”

Urmaţi-i truda Omului Isus. Orice frate cu Isus, trebuie să îi semene şi în faptă şi în gândire. Omul poate face Faptele Harului, ale Credinţei, nu numai ale firii, ale satanei. Cine îl primeşte, să umble cu El şi să-i dea prioritate şi în vorbă şi la port. Nu numai Enoh a fost creat să umble cu Dumnezeu. Oricine umblă cu Dumnezeu, face faptele lui Dumnezeu. Este o mare onoare şi oportunitate că oamenilor li s-a dat dreptul să umble cu Dumnezeu, prin Isus… Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci di-avolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. (3 Ioan 5-10)..

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dum-nezeu  şi  copiii  diavolului.  Oricine  nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său

Cine umblă cu Mamona face faptele Mamonei. Cine umblă cu hoţii şi pornografii, face tâlhării şi golănii. Cine rămâne în
Isus şi El rămâne în omul ce-l păstrează integru pe Isus. Spune-mi ce “muribunzi” te însoţesc, să spun cine eşti.”… Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el. (3 Ioan 11-16). Dacă El şi-a dat viaţa pentru noi şi noi să ne dăm păcătuirea, pentru a primi gratis neprihănirea, viaţa vie, nu muribundă. Să nu uităm, noi scoatem din noi ceea ce am depozitat, asimilat. Dacă ne-am născut din Sămânţa care nu putrezeşte, rodim fapte “cereşti”. Dacă nu ne-am născut din nou, nu putem administra şi primi gratis faptele bune, pregătite pentru noi din
veşnicieşi nu putem scoate din noi Roada Duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea…”(Galateni 5/22-25)

“Papagalii”  credinţei vorbesc,dar  nu iubescpe aproapele lor pe care-l văd,deci nu-l iubesc  nici pe Dumnezeu de  Nevăzut

Crapă măseaua lumii şi slujbaşii propovăduiesc VORBE PE BANII NOŞTRI.” Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi
nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip.” (Matei 7/26) Orice creştin care primeşte credinţa ca dar, poate rodi Faptele Credinţei, care nu se laudă, nu se îngâmfa, nu se mândreşte.” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Să facem diferenţa dintre faptele firii egoiste, viclene şi faptele duhovniceşti. Să nu confundăm vorbele şi faptele firii vechi, păcătoase, ego-iste, invidioase, cu Faptele Duhului!” Dacă zice cineva: “Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un minci-nos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? …” (1 Ioan 4/20). Deci, să iubim cu faptele Duhului, căci,” Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.” (Ioan 13/17)

Nu prin faptele Legii(Gal.2/16), nu prin pomeni, lumânări, taxe, mătănii sau dări se intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ci prin El, Uşa

Prin credinţa în Hristos se capătă neprihănirea şi această neprihănire  duce la o credinţă vie, care naşte faptele bune, pe care Dumnezeu,NU OMUL,le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele. “Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Romani 1. 17)Din momentul în care primeşti în dar credinţa cristică,dumnezeiască,rodeşti  prin har,fapte duhovniceşti,fără nici un rabat şi fără nici o dificul-tate.Nu eu trebuie să mă silesc să fac bine,(căci nimic bun nu locuieşte în mine), ci credinţa puternică, primită de la Isus, prin naşterea din Sămânţa Dumnezeiască -din Duhul Sfânt – mă ajută  să fac faptele  bune ale credinţei. Eu,din Grădina Eden sunt falit şi falimentar.Dar pot totul în Cristos care mă întăreşte.Totuşi,nu eu ,ci harullui Dumnezeu care locuieste în mine .Când vreau ca prin silinţa mea,prin puterea mea  să fac fapte bune, este total greşit! Căci în Isaia aflăm că până şi cele mai bune fapte ale omului adamic, sunt ca o cârpă murdară.Credinţa mea va rodi fapte prin harul lui Dumnezeu.Cine vrea fapte dumnezeieşti ,să se nască din Duh şi din Adevăr(Isus) şi va rodi Belşugul Duhului.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, (“luminaţi” de lumânări), minţim şi nu trăim adevărul, căci” Eu am venit ca să fiu o lumina în lume, pentru că oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12/46)

De ce minţiţi oamenii ca să cumpere lumânări, ca să aibă lumină ei, dar şi morţii lor pe lumea cealaltă? Dacă în Apoc-alipsa e scris negru pe alb că dincolo nu vor avea nevoie de lumânări, pentru că însuşi Domnul le va lumina minteaşi Calea,  de  ce  nu  le  spuneţi Adevărul?  “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. (Apocalipsa 21/23-25) Dacă nu este clar, vă mai adaug un Gând al Domnului din Biblie:” Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor. (Ap.22/5).

“Ce-Mi trebuie Mie mulţimea “… pomenilor (Isaia 1/11) vorbelor, cântecelor şi poeziilor voastre?

Nicăieri în Biblie nu scrie că omul trebuie să fie robul pomenilor. Iertarea şi intrarea în Rai nu se face prin pomeni ori taxe. Dincolo nu este toaletă, mâncare, medicament sau vreun cimitir. Nimic murdar, păcătos nu are acces acolo. Ce faptă bună este să dai de pomană, câtă vreme miezul omului este murdar? Tot ce iese din om spurcă. Dincolo sunt toate desăvârşite după rânduiala Tatălui, nu a omului. Acolo, până “şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.” (Ap.22/2) De ce îi puneţi pe amărăşteni să dea pomeni, pentru a rentabiliza fabricile de lumânări şi de panificaţie? Iată ce spune Dumnezeu: “… Sunt sătul de… astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?”. Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie!… Urăsclunile voastre cele noi şi praznicele voastre;Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. … Încetaţi să mai faceţi răul! . Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!-(Isaia 1/11-17)

” Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumina şi în El nu este întuneric” (1Ioan 1/5-7)

Vestiţi-le oamenilor că pot fi iertaţi şi împăcaţi cu Tata prin Isus, GRATIS.” Dacă… Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1Ioan 1/5-7). Topiţi lumânările şi îngropaţi minciuna, căci” Isus le-a vorbit din nou şi a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu vaumbla înîntuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8/12) Dacă nu înţelegeţi aici, citiţi şi din Ioan 9/5:” Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.”Şi iarăşi, încă o pilulă pentru orbitorii lumii:” Isus le-a zis: “Lumina maieste puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţilumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi Lumina printre voi, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a ple-cat şi S-a ascuns de ei “(Ioan 11/35-36).

 

De mii de ani se prevesteşte în Biblie Falimentul lumii care lucrează fără de Dumnezeu… Când Guvernul Mondial-satanic- se va simţi puternic prin bogăţiile stoarse din sudoarea lumii,…” va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.” (Daniel 11/2)

 dddDar se va ridica un imparat viteaz, care va stapani cu o mare putere si va face ce va voi.

 

  1. Si cum se va intari, asa se va si sfarama imparatia lui si va fi impartita in cele patru vanturi ale cerurilor, dar nu intre urmasii lui, si nici nu va fi tot atat de puternica pe cat era sub el, caci va fi facuta bucatele si va trece la altii, afara de acestia.
  2. Imparatul de la miazazi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi si mai tare decat el si va domni, intemeind o mare imparatie.
  3. Dupa cativa ani, se vor uni, si fata imparatului de la miazazi va veni ca nevasta la imparatul de la miazanoapte, ca sa faca o invoiala. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere si nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea tine piept, ci ea va fi data la moarte impreuna cu alaiul ei, cu tatal ei si cu cel ce s-a legat cu ea.
  4. In vremea aceea insa se va ridica in locul ei un lastar din aceeasi radacina cu ea si va veni impotriva ostirii Siriei, da, va intra in cetatuia imparatului de la miazanoapte, va face ce va voi cu ea si va fi biruitor.
  5. Va ridica si va stramuta in Egipt, odata cu prinsii de razboi, chiar si pe dumnezeii si chipurile lor turnate, impreuna cu vasele lor scumpe de argint si de aur. Apoi va lasa cativa ani in pace pe imparatul de la miazanoapte.
  6. Acesta va porni impotriva imparatiei imparatului de la miazazi, dar se va intoarce iarasi in tara sa.
  7. Totusi fiii sai vor incepe iarasi razboiul si vor strange o mare multime de osti, care va inainta, se va revarsa ca un rau care iese din matca si-l vor impinge iarasi inapoi pana la cetatuie.

 

  1. Imparatul de la miazazi, maniat de aceasta, va iesi si se va lupta cu imparatul de la miazanoapte; va ridica o mare ostire, dar ostile imparatului de la miazanoapte vor fi date in mainile lui si nimicite.
  2. Atunci inima imparatului se va ingamfa, va dobori zece mii, dar tot nu va birui.

 

  1. Caci imparatul de la miazanoapte se va intoarce si va strange o ostire mai mare decat cea dintai; si dupa catava vreme, dupa cativa ani, va porni in fruntea unei mari ostiri bine inarmate.
  2. In vremea aceea, se vor ridica multi impotriva imparatului de la miazazi, si o ceata de derbedei din poporul tau se vor rascula, ca sa implineasca vedenia; dar vor cadea.
  3. Imparatul de la miazanoapte va inainta, va ridica intarituri si va pune mana pe cetatile intarite. Ostile de la miazazi, nici chiar floarea oamenilor imparatului nu vor putea sa tina piept, nu vor avea putere sa se impotriveasca.
  4. Cel ce va merge impotriva lui va face ce va voi, si nimeni nu i se va impotrivi; el se va opri in tara minunata, nimicind cu desavarsire tot ce-i va cadea in mana.
  5. Isi va pune de gand sa ia in stapanire toata imparatia lui si, facandu-se ca are ganduri curate cu el, ii va da pe fiica sa de nevasta, cu gand sa-l piarda; dar lucrul acesta nu se va intampla si nu-i va izbandi.
  6. Apoi isi va intoarce privirile inspre ostroave si va lua pe multe din ele; dar o capetenie va pune capat rusinii pe care voia el sa i-o aduca si o va intoarce asupra lui.
  7. Apoi se va indrepta spre cetatuile tarii lui; dar se va poticni, va cadea si nu-l vor mai gasi.
  8. Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor in cea mai frumoasa parte a imparatiei; dar in cateva zile va fi zdrobit, si anume nu prin manie, nici prin razboi.

 

  1. In locul lui se va ridica un om dispretuit, fara sa aiba putere imparateasca; dar se va ridica deodata si va pune mana pe imparatie prin uneltire.
  2. Ostile se vor revarsa ca un rau inaintea lui, dar vor fi nimicite impreuna cu o capetenie a legamantului.

 

  1. Dupa ce se vor uni cu el, el va intrebuinta o viclenie; va porni si va birui cu putina lume.
  2. Va intra pe neasteptate in locurile cele mai roditoare ale tinutului; va face ce nu facusera nici parintii lui, nici parintii parintilor lui: va imparti prada, jafurile si bogatiile; va urzi la planuri impotriva cetatuilor, si aceasta va tine o vreme.
  3. Apoi va porni in fruntea unei mari ostiri, cu puterea si mania lui, impotriva imparatului de la miazazi. Si imparatul de la miazazi se va prinde la razboi cu o oaste mare si foarte puternica; dar nu va putea sa tina piept, caci se vor urzi planuri rele impotriva lui.
  4. Cei ce vor manca bucate de la masa lui ii vor aduce pieirea; ostile lui se vor imprastia ca un rau, si mortii vor cadea in mare numar.
  5. Cei doi imparati nu vor cauta decat sa-si faca rau unul altuia, vor sta la aceeasi masa si vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, caci sfarsitul nu va veni decat la vremea hotarata.
  6. Cand se va intoarce in tara lui cu mari bogatii, in inima lui va fi vrajmas legamantului sfant, va lucra impotriva lui, si apoi se va intoarce in tara lui.
  7. La o vreme hotarata, va porni din nou impotriva imparatului de miazazi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai inainte.
  8. Ci niste corabii din Chitim vor inainta impotriva lui; iar el, deznadajduit, se va intoarce inapoi. Apoi, manios impotriva legamantului sfant, nu va sta cu mainile in san; ci, la intoarcere, se va intelege cu cei ce vor parasi legamantul sfant.

 

  1. Niste osti trimise de el vor veni si vor spurca Sfantul Locas, cetatuia, vor face sa inceteze jertfa necurmata si vor aseza uraciunea pustiitorului. Va ademeni prin lingusiri pe cei ce rup legamantul.
  2. Dar aceia din popor care vor cunoaste pe Dumnezeul lor vor ramane tari si vor face mari ispravi.

 

  1. Inteleptii poporului vor invata pe multi. Unii vor cadea pentru o vreme, loviti de sabie si de flacara, de robie si de jaf.
  2. Cand vor cadea, vor fi ajutati putin, si multi se vor uni cu ei din fatarnicie.
  3. Chiar si din cei intelepti, multi vor cadea, ca sa fie incercati, curatati si albiti, pana la vremea sfarsitului, caci sfarsitul nu va fi decat la vremea hotarata.
  4. Imparatul va face ce va voi; se va inalta, se va slavi mai presus de toti dumnezeii si va spune lucruri nemaiauzite impotriva Dumnezeului dumnezeilor; si va propasi pana va trece mania, caci ce este hotarat se va implini.
  5. Nu va tine seama nici de dumnezeii parintilor sai, nici de dorinta femeilor; cu un cuvant, nu va tine seama de niciun dumnezeu, ci se va slavi pe sine mai presus de toti.
  6. In schimb, va cinsti pe dumnezeul cetatuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunosteau parintii sai, ii va aduce cinste cu aur si argint, cu pietre scumpe si lucruri de pret.
  7. Cu ajutorul acestui dumnezeu strain va lucra impotriva locurilor intarite; cui il va recunoaste, ii va da mare cinste, il va face sa domneasca peste multi si le va imparti mosii ca rasplata.

 

  1. La vremea sfarsitului, imparatul de la miazazi se va impunge cu el. Si imparatul de la miazanoapte se va napusti ca o furtuna peste el, cu care si calareti, si cu multe corabii; va inainta asupra tarilor lui, se va revarsa ca un rau si le va ineca. Va intra si in tara cea minunata, si zeci de mii vor cadea.Dar Edomul, Moabul si fruntasii copiilor lui Amon vor scapa din mana lui.
  1. Isi va intinde mana peste felurite tari si nici tara Egiptului nu va scapa.
  2. Ci se va face stapan pe vistieriile de aur si de argint si pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii si etiopienii vor veni in alai dupa el.
  3. Dar niste zvonuri venite de la rasarit si de la miazanoapte il vor inspaimanta, si atunci va porni cu o mare manie ca sa prapadeasca si sa nimiceasca cu desavarsire pe multi.
  4. Isi va intinde corturile palatului sau intre mare si muntele cel slavit si sfant. Apoi isi va ajunge sfarsitul, si nimeni nu-i va fi intr-ajutor.

”(Daniel 11/2 b-45)

 

Mafia padurilor din Romania are sigla PSD

 

PSDCine a dat padurile Romaniei pe mana lui Schweighofer? Adrian Năstase și Ilie Sârbu. Iată dovada!

Tatiana Niculescu Bran, fostul purtator de cuvant al preşedintelui Klaus Iohannis, a subliniat pe facebook ca guvernul Adrian Nastase a adoptat o ordonanta de urgenta prin care incuraja Romsilva sa incheie contracte de vanzare de masa lemnoasa, de pana la 10 ani, cu firme mari, precum Schweighofer Holzindustrie…

Aşa ca am cautat şi am dat peste OUG 71 2002 privind incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare a masei lemnoase pe termen lung, publicata in Monitorul Oficial nr. 435 din 21 iunie 2002.

Şi semnata de prim-ministru de atunci, Adrian Nastase, dar şi de… Ilie Sarbu, tata socrul şi, pe atunci, ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor…

Şi pentru cine nu crede poate citi şi pasajele din raspunsul ministrului Laszlo Borbely catre un deputat din parlamentul Romaniei, undeva in 2011…

Conform contractelor semnate cu Romsilva in 2002 si 2003, firma austrica a primit dreptul de a exploata in jur de 1 milion de metri cubi de padure anual.

Tatiana Niculescu Bran:

”In caz ca nu se ştie sau se uita, in 2002, guvernul Adrian Nastase a adoptat o ordonanta de urgenta prin care incuraja Romsilva sa incheie contracte de vanzare de masa lemnoasa, de pana la 10 ani, cu firme mari, precum Schweighofer Holzindustrie.
Conform contractelor semnate cu Romsilva in 2002 si 2003, firma austrica a primit dreptul de a exploata in jur de 1 milion de metri cubi de padure anual”.

OUG 71 2002 privind incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare a masei lemnoase pe termen lung, publicata in Monitorul Oficial nr. 435 din 21 iunie 2002

OUG 71 2002 actualizata prin:
Legea 654/2002 – privind aprobarea OUG 71/2002 pentru incheierea de catre Regia Nationala a Padurilor a contractelor de vanzare-cumparare pe termen lung privind masa lemnoasa Monitorul Oficial 937/2002
In temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constitutia Romaniei,
Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. 1

(1) Regia Nationala a Padurilor, in calitatea sa de administrator al fondului forestier aflat in proprietatea publica a statului, este abilitata sa incheie contracte pe termen lung pentru asigurarea vanzarii masei lemnoase pe picior cu agentii economici care au activitate in domeniul prelucrarii lemnului in produse finite.
(2) Contractele prevazute la alin. (1) se incheie intre Regia Nationala a Padurilor si agentii economici care au dobandit acest drept prin licitatie publica, pentru volume minime de 20 mii m3/an/agent economic si pentru o perioada de minimum 3 ani si maximum 10 ani.
(3) Anual se va incheia un act aditional la contractul prevazut la alin. (1), prin care se stabilesc volumul masei lemnoase pe picior si pretul acesteia.
(4) Masa lemnoasa de pe terenurile cu destinatie forestiera aflate in prezent in domeniul public al statului, dar care fac obiectul retrocedarii conform legilor fondului funciar, nu cade sub incidenta prezentei ordonante de urgenta.

(…)

PRIM-MINISTRU
ADRIAN NASTASE

Contrasemneaza:
Ministrul dezvoltarii si prognozei,
Gheorghe Romeo Leonard Cazan

Ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor,
Ilie Sarbu

p. Ministrul finantelor publice,
Maria Manolescu,
secretar de stat

Ministrul industriei si resurselor,
Dan Ioan Popescu

Citeste si articolele:

“Minunile” comunismului

 

Cozile la butelii in comunism

  1. Toata lumea avea de lucru.
  2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
  3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%.
  4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic.
  5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
  6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
  7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.

Citeste si articolele:

„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembrie 1989)…

 

De la stanga: Elena Ceausescu, Ion Iliescu, Nicolae CeausescuIn orice ţară, nu există cu adevărat decît două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.

În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)

„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.”
(Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)

Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava.

Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dictaturii comuniste abia începea. La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite. Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.

Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid.

Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” — şi urma lovitura, si apoi altele şi aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sîngelui împrăştiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată.

Loveau în cine apucau, la întîmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, — totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rînjeau, fumînd. Nu exista nici un trup de deţinut,pe culoare, din care să nu curgă sînge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar cîţiva dintre cei întinşi pe jos implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia era răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.

In fine, îmbrînciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoliate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stingă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strimt, si doi dintre noi, rănindu-si mîinile, erau constrînsi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebînd cîte „bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns „şapte”. „Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate: „îi… îi… împuşcă acum?” „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul.

Am înţeles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decît demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua si că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mîinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngînînd Tatăl Nostru. Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlîcul de deasupra şoferului, am început să privim drumul. A coborît pe strada Eforie, a trecut Dîmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inaugurat glorioasa „victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată.

Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava. Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vîrîţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere cu mai puţin de 15 m2 suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip lejov & lagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atît de înghesuiţi, încît, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi. Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost nici o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemîncat.

Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rîndul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam. Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sîngele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese tîrîtă. Hainele, mototolite, erau mînjite de sîngele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui — inconfundabil.

Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sîngele continua să curgă, nestăvilit, coagulîndu-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gît. Un tînăr fusese bătut atît de tare încît, în ciuda feţei, care nu zîmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricosîndu-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier si un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile.

E inutil să înşir efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul si suferinţa. Rămîne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sînge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decît noaptea tîrziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau pur şi simplu striviţi de autoblindate, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntîlnită. Mi s-a povestit de arestaţi tîrîţi de picioare pînă în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid si apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi la Jilava.

Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărîmă osul si poate crăpa ţeasta. Un tînăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea; văitîndu-se si tîrîndu-şi ciotul însîngerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.

Cînd au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, cîte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. In faţa mea, pe banchetă, se afla un tînăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul pînă cînd si-a pierdut cunoştinţa; cînd şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule — de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tînguioasă şi pierdută.

Sfîşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sîrmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai tîrziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele…

Am intrat într-un soi de cramă avînd pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunturoase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurîndu-ne, să nu întoarcem capetele, în dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sînge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sînge, am început să-i simt mirosul.

Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Cînd ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gîndit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de „alături”, unde trebuia să fim noi „aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pămînt. O neliniştitoare „cramă de spital”. Lîngă zidul din stînga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia cînd mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi, în mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frînghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier si cîteva cîrpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pîlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sînge neînchegat de pe podea şi cîrpele îmbibate cu sînge proaspăt.

In jurul scaunului — sînge, pe zidul de lîngă masă — sînge, cîrpele — murdărite de sînge… Acolo.fusese torturat un om cu foarte puţin timp înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul. Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întîmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat.

Si atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălalt va scăpa cu viaţă, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.

Dar Dumnezeu a voit să treacă si acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a tîrît pînă la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îi zvîcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, pînă la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, pînă ce am ajuns să stăm cîte trei în acelaşi pat.

Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obisnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din cînd în cînd uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obisnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar.

Fiind la cheremul demenţei energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pîndiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de cînd eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie, în noi, cum se întîmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare’faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţi. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere, în mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
Notă
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Universităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurenţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Văii Constantinescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Mariana Berechet. In rest, nu mai ştiu nici un nume.

Inregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămînînd încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezei, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Fecioara Măria care începe prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…”. Nu ştiu cîti dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerîndu-ne iertare, am plîns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.

In fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim avînd conştiinţa că nu şi-au făcut decît datoria.

Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, avînd aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pămînt sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de cîmp. Latura curţii formată de zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşcat, mîncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pămîntul era atît de bătătorit, încît netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să-l pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Inţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa.

Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceauşescu. Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare — distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începînd, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi, — si care mi-au salvat viaţa; si sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii.

Rudele mele de sînge, spre pildă, nu au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întîmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau în altul.

Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi spre a tortura si ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decît datoria. Astăzi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, se amestecă pe stradă printe noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decît un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura si ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.

Horia-Roman Patapievici

Citeste si articolele:

 

Ce mai fac foştii tovarăşi, groparii libertaţii şi prosperităţii în România

 

Foştii tovarăşiDacă tot a fost 26 ianuarie, Ziua Dictaturii, ne-am putea întreba ce mai fac cei ce alcătuiau cândva “gaşca” lui Nicu Ceauşescu, cel pe care cizmarul din Scorniceşti voia să-l lase la cârma României. Oamenii care i-au fost aproape lui Nicu nu au ajuns prea rău, de la Copos miliardarul la Cristoiu jurnalistul de opinie. Şi ar mai fi şi alţii: Ani Matei, ultimul şef al studenţilor comunişti, actualmente (ianuarie 2008, n.m.) prorector la SNSPA, Mircea Ursache, preşedinte la Fondul Proprietatea, Tatulici, realizator la Realitatea TV. Ei, ei sunt mai notorii, scriu ziarele despre ei.

Un personaj care s-a ţinut în umbră, Daniela Vlădescu, soprană, fosta iubită timp de patru ani a Prinţişorului, n-a ajuns, nici ea, prost. Este directoarea Teatrului Naţional de Dans şi Operă din Constanţa. Pentru care a câştigat un concurs la care a fost chemată cu multe insistenţe. E drept, nu a avut nici un contracandidat. Aşa că a câştigat. Şi, astfel, tovarăşul Petre Stancă, fost director al Staţiunii Costineşti şi ţucălar al lui Nicu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, de care ţine instituţia cu pricina, poate respira uşurat. A făcut un gest frumos pentru fostul său şef. Daniela Vlădescu nu mai este nevoită să cânte prin restaurantele străinătăţii, pe la mese, ca să se uite tot felul de neisprăviţi la decolteul ei. Acum are un post bun, călduţ şi prestigios.

P.S. După cum s-a văzut în 18 ani de democraţie originală, jocurile puterii la nivel central şi local le fac foştii bolşevici, care pentru o butelie şi-ar fi turnat şi părinţii la securitate. Atâta vreme cât acestă gaşcă va domina viaţa publică din România, vom avea: corupţie, hoţie, mafie, nerespectarea legii şi toate relele deprinse de aceştia în dictatura comunistă, cea a turnătoriei, minciunii, hoţiei, corupţiei, sărăciei, spălării creierelor.

Preluare parţială din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008.

Citeste si articolele:

 

 

Comunismul dinastic al lui Ceausescu (si Iliescu)

 

Nicolae CeausescuComunismul dinastic al lui Ceauşescu, 1965-1989

La sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român şi preşedintele României, era descris de către mijloacele de informare occidentale ca un fel de rebel. Era la modă, la sfârşitul anilor 1960, să fie recunoscută „autonomia” politicii externe a lui Ceauşescu şi să se considere că acesta avea un ataşament sincer faţă de valorile naţionale româneşti. Mitul „comunismului naţional” românesc, avându-l pe Ceauşescu drept simbol al contestării dominaţiei Moscovei în Europa Centrală şi de Est, se construia cu rapiditate191. Deziluzia liderului român faţă de URSS începuse odată cu atacul lui Hruşciov împotriva lui Stalin. Pentru Ceauşescu, ca şi pentru Gheorghiu-Dej, Enver Hodja, Mátyás Rákosi, Mao Tzedun, Walter Ulbricht, Maurice Thorez şi alţi stalinişti ai vremii, destalinizarea lui Hruşciov ameninţa să distrugă unitatea comunistă. Oamenii aceştia aveau nevoie de un idol şi urau iconoclasmul lui Hruşciov. Obligaţi să aleagă între URSS şi Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu l-au ales de bună voie pe cel de-al doilea. Astfel, Ceauşescu a urmat cu încăpăţânare o linie stalinistă naţională după moartea mentorului său în martie 1965. Demagogia sa a fost luată deseori în serios, acordându-se prea puţină atenţie faptului că în interiorul ţării era menţinut un sistem stalinist şi că populaţia era supusă unor permanente privaţiuni.
Deşi regimul lui Ceauşescu a fost perceput ca fiind păstrătorul şi chiar promotorul câtorva trăsături dominante ale culturii politice staliniste, iniţiativele „neortodoxe” din politica externă au contribuit la atenuarea percepţiilor occidentale cu privire la represiunea internă în
189 De origine evreiască, Sorin Toma a intrat în PCR în 1932, la vârsta de 18 ani. În anii 1930 a fost însurat cu Ana Grossman-Toma. În timpul războiului a luptat alături de partizanii sovietici şi apoi cu Armata Roşie împotriva naziştilor (1943-1945). În 1946 s-a întors în România şi a fost numit redactor şef adjunct la „Scânteia”. Din 1947 şi până în 1960 a fost redactorul şef al „Scânteii” şi membru al Comitetului Central al PMR (1949-1960). Tatăl său, Alexandru Toma, un poet mediocru dar foarte ambiţios, a fost bardul oficial al perioadei staliniste şi a scris versurile primului imn al RPR. Sorin Toma a căzut victimă epurărilor lui Dej; după 1960 şi-a pierdut poziţia şi a fost exclus din PMR în 1963. În 1988 a emigrat în Israel.
190 Pentru o analiză pătrunzătoare a momentului – remarcabil de scurt – de tranziţie de la Dej la Ceauşescu, vezi Pavel Câmpeanu, Înscăunarea, în „22”, 14-20 august 2001, pp. 15-16. Plecând de la stenogramele şedinţelor Biroului Politic, Câmpeanu, membru al partidului din perioada de ilegalitate şi unul dintre puţinii sociologi marxişti cu o gândire originală, demonstrează că nu a existat niciodată o serioasă alternativă Apostol şi că Ceauşescu a moştenit poziţia lui Dej ca lider al partidului fără să aibă de înfruntat opoziţia semnificativă a vreunuia dintre colegii săi. Membrii CC invitaţi să ia parte la prima şedinţă plenară după moartea lui Dej au fost puşi în faţa unui fapt împlinit: Ceauşescu era noul lider – nu exista nici un dubiu în această privinţă. Acest fapt era garantat nu numai de susţinerea din partea „baronilor” lui Dej (Maurer şi Bodnăraş), dar şi de legăturile vechi pe care Ceauşescu le avea cu liderii regionali ai partidului, dintre care mulţi au fost promovaţi curând în poziţii cheie la centru la Congresul al IX-lea al PCR în iulie 1965. Câmpeanu şi-a dezvoltat în continuare analiza în cartea sa Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
191 Câteva dintre legendele persistente referitoare la „originalitatea” României în afacerile interne şi externe au fost deconstruite în Vladimir Tismăneanu, Ceauşescu’s Socialism, în „Problems of Communism”, vol. 34, nr. 1, ianuarie-februarie 1985, pp. 50-66 şi The Ambiguity of Romanian National Communism, în „Telos”, nr. 60, vara 1984, pp. 65-79.
creştere. Cât despre înclinaţia lui Ceauşescu spre Iugoslavia, aceasta avea mai mult de-a face cu politica de nealiniere a lui Tito decât cu vreun interes pentru dezvoltarea unei versiuni româneşti de „autoconducere”. Cu toate acestea, cele mai multe dintre acţiunile Conducătorului erau încă lăudate la începutul anilor 1970 ca răsplată pentru politica externă semititoistă a României. Până şi cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost atribuit nevoii de a consolida imaginea de unitate şi coeziune în faţa posibilelor încercări sovietice de a încălca presupusa independenţă a României. Într-adevăr, pentru a-şi păstra imaginea de luptător pentru independenţa naţională, Ceauşescu a fost deseori în dezacord cu intervenţiile sovietice în arena internaţională, în timp ce pe plan intern regimul său rămânea cât se poate de represiv şi autocratic. De fapt, pentru Ceauşescu, Brejnev era un partener confortabil: deşi au existat crize în relaţiile româno-sovietice, acestea nu au ajuns niciodată până la o confruntare deschisă.
Agravarea situaţiei economice după 1975 şi eşecul regimului de a face faţă provocărilor modernizării au grăbit evoluţia crizei socio-politice din România. După 1985, Ceauşescu, cel care reuşise pe vremuri să-i păcălească pe jurnaliştii occidentali şi să pozeze în promotor al „marxismului luminat”, era stigmatizat ca fiind „omul bolnav al comunismului” şi descris ca o ruşine pentru noua elită comunistă sovietică, din ce în ce mai înclinată spre reforme, aflată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Obsesia lui Ceauşescu pentru industrializare, politica de austeritate legată de decizia sa din anii 1980 de a plăti datoria externă a României pentru a obţine rapid o independenţă financiară absolută, ataşamentul său faţă de un sistem de planificare hipercentralizat, rigid şi depăşit, precum şi profunda sa ostilitate faţă de reforme orientate către piaţă au dus la declinul dramatic al calităţii vieţii şi la creşterea nemulţumirii populare192.
Personalitatea conducătorului României se modelase după un tipar stalinist dur, iar stilul său politic era caracterizat în cea mai mare parte de valorile şi metodele culturii politice staliniste. Departe de a încerca să devină un „destalinizator”, Ceauşescu urma cu credinţă cele mai compromise dogme leninist-staliniste, încercând să simuleze „un regim bazat pe o mişcare de masă” prin stimularea constantă a zelului şi a pasiunilor politice193. În România, nu se lua nici o decizie şi nu se promova nici o iniţiativă fără aprobarea sau acordul lui Ceauşescu.
O criză de legitimitate
Comunismul românesc nu a fost niciodată capabil să scape de complexul de inferioritate datorat marginalităţii partidului în viaţa politică şi intelectuală a României dintre cele două războaie. Comuniştii români nu au reuşit să genereze o acţiune politică de masă şi au fost, în general, percepuţi ca elemente alienate a căror răzvrătire împotriva ordinii existente era motivată în special de resentimente de natură etnică sau psihologică. Ei formau o minusculă minoritate mesianică – care nu a depăşit niciodată o mie de membri înainte de 23 august 1944 – dedicată fără şovăire Cominternului stalinist.
Mai mult, în timpul perioadei de ilegalitate, PCR a ignorat cu dispreţ valorile naţionale şi, mai ales, angajamentul faţă de apărarea graniţelor de după 1918. Problema centrală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică – chestiunea Basarabiei – a fost prezentată în documentele PCR în concordanţă deplină cu pretenţiile imperialiste staliniste. Indiferent de
192 În anii 1970, Ceauşescu a sprijinit linia dogmatică promovată de primul ministru Manea Mănescu, care era profesor de economie, împotriva celor care pledau pentru descentralizare economică şi pentru mai multe investiţii în industriile producătoare de bunuri de consum. Interviuri realizate de VT cu disidentul Mihai Botez, matematician şi specialist în prognoze economice, Washington D.C., octombrie 1987 şi Philadelphia, martie 1988; vezi şi contribuţia lui Botez la volumul Romania. A Case of “Dynastic” Communism, New York, Freedom House, 1989, pp. 12-18.
193 Vezi Robert C. Tucker, On Revolutionary Mass-Movement Regimes, în idem, The Soviet Political Mind. Studies in Stalinism and Post-Stalin Change, New York, Praeger, 1963, pp. 3-19.
interpretările formulate retroactiv – iar comuniştii români au fost experţi în încâlcirea şi alterarea semnificaţiilor – nu există nici o îndoială că aceştia au ieşit din faza de clandestinitate cu o credibilitate foarte redusă în privinţa patriotismului lor194. În timpul primilor ani de exercitare a puterii, PCR s-a luptat cu disperare pentru a-şi extinde baza de masă, dar fără să reuşească să obţină altceva decât o susţinere simulată şi o aderenţă falsă din partea segmentelor sociale pe care pretindea că le reprezintă.
În mod paradoxal, după 1962-1963 şi mai strident după venirea lui Ceauşescu la putere în martie 1965, acelaşi partid nu a ezitat să se angajeze în campanii naţionaliste intense, obţinând capital politic de pe urma năzuinţelor patriotice reprimate ale intelectualilor români şi pretinzând că reprezintă cele mai sacre valori naţionale. Prin această substituire frauduloasă, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat ca un maestru în arta manipulării şi i-a întrecut pe mentorii săi stalinişti în viclenie cinică şi ipocrizie. Omul care acceptase fără remuşcări politica antiromânească a Cominternului şi care a dus la bun sfârşit cu obedienţă cele mai respingătoare campanii staliniste între 1948 şi 1965 (colectivizarea forţată a agriculturii, epurările succesive din partid şi din armată, persecutarea intelectualilor şi studenţilor, pentru a enumera doar câteva dintre „realizările” sale de partid), a pozat după numirea sa ca secretar general în 1965 în apostolul românismului şi a încercat să inventeze o versiune proprie de comunism naţional. A existat un grad ridicat de fariseism în această uzurpare a simbolurilor naţionale: cabotinismul a fost o caracteristică importantă a practicii comuniste româneşti195.
Unele dintre acţiunile lui Gheorghiu-Dej de după 1960 au prevestit „ruptura” de Moscova. În primul rând, este vorba despre reinterpretarea istoriei partidului prin accentuarea luptei dintre comuniştii „pământeni” şi „moscoviţii” Ana Pauker, Vasile Luca şi Iosif Chişinevschi, ultimii fiind acuzaţi de toate abuzurile înfăptuite în perioada stalinistă. Apoi, derusificarea treptată a culturii române şi o oarecare relaxare în politica internă, urmată de Declaraţia din Aprilie 1964, care dădea glas nemulţumirii PMR faţă de încălcarea de către Hruşciov a statutului autonom al României în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia. Toate acestea, iniţiate de grupul lui Gheorghiu-Dej – căruia îi aparţinea şi Ceauşescu – sugerează mai puţin o deviere de la modelul stalinist, cât o încercare plină de viclenie a elitei comuniste româneşti de a evita chiar şi o destalinizare moderată196.
Instituţiile economice, politice şi culturale staliniste, precum şi metodele de tip stalinist, au fost păstrate cu vigilenţă, atât în România lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cea a lui Ceauşescu. Pentru mai mult de două decenii (1940-1965), cariera lui Ceauşescu fusese garantată de protecţia lui Gheorghiu-Dej, dar, spre deosebire de predecesorul său, Ceauşescu nu avea merite deosebite în biografia sa revoluţionară. Odată „ales” secretar general, el s-a angajat într-o activitate febrilă de creare şi consolidare a propriului mit. Istoria partidului a trebuit, prin urmare, rescrisă în beneficiul noului lider. Din moment ce faptele eroice lipseau în mod evident din trecutul său, Ceauşescu a pus bazele unui cult al personalităţii care avea drept scop să creeze o legătură între acţiunile sale şi cele ale prinţilor medievali şi ale conducătorilor traco-daci care au sfidat Imperiul Roman. Pentru a întări controlul partidului asupra sferei private, Ceauşescu a luat măsuri draconice împotriva avortului. Românii
194 Pentru o discuţie asupra poziţiei PCR în problema Basarabiei şi a susţinerii servile de către acesta a proiectelor expansioniste sovietice, vezi Victor Frunză, Istoria Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 52-128.
195 Vezi analiza lui Michael Shafir cu privire la „schimbarea simulată” practicată de către conducerea PCR în Michael Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, pp. 47-63.
196 Vezi Report of the Delegation of the Rumanian Workers’ Party, în Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches, pp. 257-293 şi Georges Haupt, La Genèse du conflit soviéto-roumain, în „Revue française des sciences politiques”, vol. XVIII, nr. 4, august 1968, pp. 669-684.
trebuiau să se comporte ca fiice şi fii loiali ai patriei socialiste: sfera politicului a invadat complet sfera privată, până în fibrele sale cele mai intime197.

Citeste si articolele:

Amintiri din gulagul comunist (I)

 

Coada la paine in comunismÎn dictatura comunistă au existat – pe lângă trepăduşii bolşevici şi securişti (turnători sau ofiţeri) – categorii profesionale care “înfloreau”, pe lângă masa amorfă a poporului, care murea încet, dar sigur.

Astăzi vom vorbi despre şoferii de autobuz. Într-o Românie în care ponderea celor cu maşini personale era de maximum 10 % din populaţia majoră, şoferul de autobuz era dumnezeul tău. Chiar dacă circulai precum basarabenii în 1939, odată cu invazia ruşilor, de şoferul de autobuz depindea viaţa ta de elev, student, muncitor. Acesta era binefăcătorul tău, chiar şi atunci când banii tăi nu mai ajungea la “binefăcătorul” stat comunist, ci în buzunarul lui, c-aşa-i în dictatură: roata lui se învârtea şi ieşeau banii, iar a ta nimic.

Mai mult, după ’89 aceeaşi şoferi “culţi” veneau cu glume de autobază şi, din cauza lor, manelele au explodat în masa docilă şi săracă care-l diviniza pe liber-cugetătorul Iliescu Ion. Anii au trecut şi între foştii şoferi de autobuz a rămas nostalgia vremurilor când, numai într-o zi, şpăgile lor depăşeau o bursă de student, viitor emigrant, din România celor care mor de foame (aşa era cunoscută în Occident, la nivel stradal, România “savantei de renume mondial”, căreia după ’89 i s-a publicat în presă foaia matricolă din şcoala unde a început studiile: Elena Ceausescu, “savanta”, a rămas repetentă în clasa a IV-a, neputând promova în clasa a cincea, adica avea exact 3 clase absolvite).

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Ion Iliescu şi torţionarii decoraţi de acest tovarăş

 

Ion IliescuConform Constituţiei României, preşedintele ţării poate acorda distincţii personalităţilor care au fapte memorabile puse în slujba binelui public. Pe cine decora Ilici Iliescu? În cel mai pur dispreţ faţă de copiii ucişi în Revoluţie, în cel mai pur dispreţ faţă de victimele dictaturii comuniste, tovarăşul Iliescu a acordat, de-a lungul şi de-a latul celor patru mandate ale sale, distincţii ale statului român unor foşti torţionari ai Securităţii comuniste, unor foşti poeţi de curte ai dictatorului, împuşcat din ordinul său în ’89.

Şi cazul cel mai mediatizat a fost decorarea de către Iliescu, pe ultima sută de metri a mandatului său ultim, a cântăreţului dictatorului, Vadim Tudor (ulterior distincţia i-a fost retrasă de preşedintele Băsescu). Probabil pentru instigarea la ură împotriva maghiarilor şi negarea atrocităţilor dictaturii comuniste, precum înfometarea acestui popor sau întunericul şi frigul din ultimii ani ai dictaturii. Dar tovarăsul Iliescu este celebru şi pentru graţierea lui Miron Cozma şi apoi anularea decretului de graţiere. Acesta a fost gestul prin care “preşedintele pentru liniştea corupţilor” a ieşit din istorie. A ieşit aşa cum a intrat: în iunie ’90 a adus minerii şi în decembrie 2004 l-a graţiat pe Cozma.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Jaful sovietic in Romania…

 

Jaful sovietic in RomaniaJaful sovietic (analiza preluata din colectia Cotidianul)

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad.

Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent. Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii.

La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati!

In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic.

Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor.

Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent.

Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.

Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte?

Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau.

Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.

Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate“.

Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa.

La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor. Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei.

Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante. Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin.

De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.

In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia.

Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“ Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la capat nu au pierdut niciodata.

In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“ Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Cum a fost posibil ca România să fie condusă de un ajutor de cizmar analfabet?!

 

Ion Iliescu (stânga) şi Nicolae CeauşescuLaşii în carnaval

Cristina Modreanu, un distins şi tânăr (tânăr în 2004 – n.m.) critic de teatru, l-a văzut pe Nicolae Ceauşescu la televizor şi s-a simţit îndreptăţită să scrie un editorial în “Adevărul literar şi artistic”, nr. 713. Citez din acest editorial:

“Nu el era cauza uimirii mele, ci gândul ce nu-mi dădea pace: cum a putut generaţia părinţilor mei să admită să fie condusă de un asemenea individ? Cum suportau să-i asculte discursurile agramate, jumătăţile de idei învăţate pe dinafară, cum de nu-şi întorceau privirea de la chipul lui buhăit, cu ochii goi, sau dacă şi-o întorceau, de ce nu făceau pasul următor către revoltă?”.

La întrebările astea de copil râzgâiat ar putea să răspundă chiar părinţii domnişoarei Modreanu. Până atunci o să-i răspund eu în locul lor: nu s-au revoltat fiindcă îşi doreau ca fiica lor Cristina să poată creşte mare şi frumoasă în casa ei şi nu la vreo casă de copii, cu părinţii în puşcărie.

Părinţii domnişoarei Cristina Modreanu au fost laşi (precum mulţi alţi părinţi de pe vremea aia, inclusiv eu) fiindcă îşi iubeau copilul. E destul de simplu!

În ceea ce priveşte ascultatul “discursurilor agramate”, domnişoara Modreanu se înşală. Nu le asculta nimeni şi nu puţini români, atunci când Nicolae Ceauşescuapărea la televizor, îşi dădeau pantalonii jos sau, după caz, îşi ridicau fustele în cap, se întorceau cu spatele la televizor şi-l puneau pe Ceauşescu să-i pupe-n cur. Era forma lor de revoltă, cam laşă, e drept, dar singura posibilă. (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 647/2004)

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*