Fiindcă nelegiuirile Kurvei globaliste/komuniste/feseniste/popiste- pandemiste au ajuns până la Cer (Ap.18/5) şi tot nu se pocăieşte (Ap.16/9,11 etc) s-a umplut paharul Domnului cu păcătuirile care depăşesc Turnul Babel; Dar să ştiţi că orice nelegiuire n-o doare doar pe mama,sau pe tata, căci „nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului.” (Ex.16/8) Oare astfel trebuie El răsplătit! Aşa ne pregătim noi să întâmpinăm pe Domnul Domnilor, de la care am învăţat în Exod, cap.34, v.20 b să nu ne înfăţişam cu mâinile goale înaintea Lui? Nu mai rămâneţi sclavii păcatului, din care aţi fost scoşi, prin Sângerare Dumnezeiască şi faceţi Fapte Duhovniceşti, în care să pulseze Duhul Sfânt şi Voia Lui, cum aflăm din JUDECATA VIITOARE (Mat. 25/31-46) Apoi va zice celor de la stânga Lui: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; Am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit pe la Mine.”Atunci Îi vor răspunde şi ei: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?”Şi El, drept răspuns, le va zice: “Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie NU Mi le-aţi făcut.”Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

333
Continua si rusificarea aerului:Vela si Nelu Tataru, (blindati cu ajutoare)umiliti pe aeroportul din Chisinau. Comportament inadmisibil al regimului rusofon al lui Igor Dodon… CTP, furios pe decizia CCR: ”Weber, noua avocată a infractorilor”; Va prezentam o crimă conspiraţionistă care a avut loc în anii ’90; Ana Birchall dezvăluie cum Dăncilă a patronat distrugerea Justiției de către Iordache; Klaus Iohannis, atac dur la adresa PSD-ului: „A rămas același partid preocupat doar să-și salveze baronii”; CTP, furios pe decizia CCR: ”Weber, noua avocată a infractorilor”; Danileț prezintă dovada. CCR a mințit, Iohannis a avut dreptate: ”Deciziile CCR pot fi revizuite”; Curtea din umbra partidului pesedist face mai mult rau decat toate pandemiile- Premierul cere reducerea atribuțiilor Curții Constituționale; Mă întreb cum o fi avocatul diavolului, dacă ăştia sunt ai poporului! CCR explică de ce a anulat amenzile: “Guvernul voia să dea banii la sănătate, nu la pensii speciale!”; CCR revine la vechea denumire de KGB!azFiindca Adevarul doare, Somera Dancila  sare, scoate capul si il ataca pe Iohannis: „Josnicie politica, face o paralela intre PSD si un virus letal”…GEORGE ORWELL: MOȘTENIREA CATALONIEI SAU DESPRE „APOSTAZIE” CA PARADIGMĂ INTELECTUALĂ… Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului…Nemuritoarea Sarabanda a  feseniei romanesti- Ce se întâmplă cu amenzile din starea de urgență și ce a decis de fapt CCR …Domnilor -nu mai exportati paduri si nu mai importati frunze Nu mai exportati grane si nu mai importati macaroane SI,MAI ALES,nu mai exportati oamenii pentru care a sangerat Hristos,dar ii batjocoresc pesedistii…SI NU MAI importati pandemii -Români duși noaptea, cu autocarele, la plantat hamei în Slovenia: ”Lucrează pe doi euro, dorm în containere și primesc 3 conserve!”
    S-a aflat vreodata Biserica in apostazie? Este Sfânta Scriptură UNICUL izvor de credinţă? Marea apostazie prezisă; Care va fi rezultatul acestei apostazii naționale? Când apare apostazia ?  Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă si … Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor, de Dr. Peter Masters; Apostazia poporului; 1 Timotei 4:1,2 1 Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor… ZIUA DOMNULUI VA VENI CA UN HOT NOAPTEA; A doua venire a lui Isus; Semnele venirii lui Isus; Venirea Domnului; Ceasul s-a oprit, esti tu gata? 4444Adunarea (Biserica): Trupul lui Hristos, de Rudolf Brockhaus; Creşterea spirituală (6) Creşterea spre maturitatea spirituală, de Willem Johannes Ouweneel; Mana ascunsă -Apocalipsa 2.17, de Stephan Isenberg; Învinge răul prin bine” -Romani 12.14-21, de David R. Reid; Îngăduiţi-vă unii pe alţii-Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8- de Charles van Wettum; „Fratele tău, pentru care a murit Hristos”- Romani 14.15; 1 Corinteni 8.11, de Sydney Long Jacob; Politeţe (maniere)- Un gând despre Domnul Isus,de John Gifford Bellett; Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu- Romani 2.17-29; Romani 3.1-3; Galateni 6.12-16, de Dirk Schürmann; Cine este un iudeu adevărat sau Israelul adevărat? Romani 9.6-13; Romani 2.9; Galateni 6.16, de SoundWords;  Evanghelia lui Pavel- Introducere,de Roy A. Huebner;

 

ppp29996666aa - Copy9gf

THE PARYA CAST OF XXI CENTURY IN UNION EUROPEAN-THE PARYA CAST
ass

 

 6666

Mă întreb cum o fi avocatul diavolului, dacă ăştia sunt ai poporului!

Ovidiu L.

Nici n-ar fi o idee rea să înființăm și instituția Avocatului Diavolului, ca alternativă acceptabilă la Avocatul Poporului. Din moment ce interlopii politici l-au confiscat pe Avocatul Poporului, ar fi bine să ne tragem și noi, sataniștii, avocatul nostru.

 

CCR explică de ce a anulat amenzile: “Guvernul voia să dea banii la sănătate, nu la pensii speciale!”

CCR explică de ce a anulat amenzile: "Guvernul voia să dea banii la sănătate, nu la pensii speciale!"

@Traian Crudu

Dacă e adevărat că aia era destinația banilor, guvernul trebuie judecat pentru înaltă trădare și subminarea jefuirii naționale. Dorneanu președinte!

 

CCR revine la vechea denumire de KGB!

Oricum, Dorneanu nici nu apucase să își schimbe cartea de muncă.

66

 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului = https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/6264

Traversînd comunismul. Convieţuire, conformism, compromis. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Volumul XI, 2016

Număr coordonat de Lucian Vasile, Constantin Vasilescu, Alina Urs

„«Noi nu vom căpăta niciodată consideraţia de oameni?», se întreabă unul dintre eroii acestui volum, Paul Popescu Găleşanu, alias informatorul «Gogu Pil». Bărbatul, la fel ca alţi protagonişti ai cărţii de faţă, s-a găsit timp de mulţi ani într-o negociere furibundă cu regimul comunist. A nădăjduit că, pe calea compromisului, va reuşi să dobîndească însemnele exterioare ale unei vieţi respectabile: prestigiu profesional, o situaţie financiară confortabilă, stima celor din jur. Drumul spre o normalitate socioeconomică a individului căzut în starea de paria politic era în aşa fel trasat încît, pentru cei mai ambiţioşi sau mai disperaţi, conformarea la cerinţele sistemului să fie fără putinţă de evitat. De aceea, pentru a-şi (re)clădi viaţa, nu puţini dintre oamenii aflaţi «în vîltoare» au acceptat o colaborare pe care au sperat-o tainică… Acest al unsprezecelea anuar al IICCMER îşi propune să decodifice o serie de instantanee din lungul lanţ cauză-efect asociat încercărilor unor instituţii, grupuri umane sau indivizi de a ajunge la o înţelegere cu sistemul. Deşi dedicat formelor de colaborare cu regimul, demersul nostru editorial nu se doreşte a fi un instrument al blamării, ci o căutare a nucleului raţional despre care făcea vorbire Ernst Nolte şi care a determinat o conlucrare, variată ca intensitate, cu un regim criminal.” (Alina Urs)

 

A început reconstrucția Templului din Ierusalim?

Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, … Continuă să citeștiA început reconstrucția Templului din Ierusalim?

Israel și Biserica la finalul istoriei – part. 1 și 2

De aceea, spune casei lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers. De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt … Continuă să citeștiIsrael și Biserica la finalul istoriei – part. 1 și 2

Semnele vremurilor – ediție specială: ”Israel și finalul istoriei”

Ziua de 14 Mai 1948 în care a luat ființă statul modern Israel a marcat împlinirea a numeroase profeții din vechime. La 70 de ani de la această dată importantă, celelalte profeții rămase sunt pe punctul de a se împlini. Trăim vremuri de mare importanță istorică, iar venirea Domnului este tot mai aproape. Evoluțiile din Orientul Mijlociu indică clar timpul în care ne aflăm și … Continuă să citeștiSemnele vremurilor – ediție specială: ”Israel și finalul istoriei”

”Fericita noastră nădejde” – Răpirea Bisericii

Prezentarea cărții, făcută la Viena, în luna martie 2018. Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2:11-13) Continuă să citești”Fericita noastră nădejde” – Răpirea Bisericii

Răspunsuri la întrebări privind răpirea Bisericii

De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji şi puneți-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. (1Pet. 1:13) Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe şi teamă, având un cuget curat; (1Pet.3:15-16) Continuă să citeștiRăspunsuri la întrebări privind răpirea Bisericii

De ce trebuie să privim la semnele vremurilor?

”Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceți: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu.” Şi dimineața, ziceţi: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este rosu-posomorât.” Fățarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiți, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” (Mat. … Continuă să citeștiDe ce trebuie să privim la semnele vremurilor?

Matei, cap. 24 – A doua venire și răpirea Bisericii

A vorbit Domnul Isus despre răpirea Bisericii, sau aceasta era doar ”o taină” pentru cei din vremea Lui? Este menționat ceva despre acest subiect în discursul Său escatologic de pe Muntele Măslinilor, sau este vorba doar despre revenirea Sa cu slavă? Încercăm să dăm răspunsuri la aceste întrebări în studiul făcut asupra capitolului 24 din Ev. după Matei, cu ajutorul Domnului. ”Despre ziua aceea şi … Continuă să citeștiMatei, cap. 24 – A doua venire și răpirea Bisericii

A doua jumătate a celor șapte ani de Necaz

Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Ap. 14:6-7) Apoi am văzut … Continuă să citeștiA doua jumătate a celor șapte ani de Necaz

Prima parte a Necazului cel mare

”Vine sfârșitul, vine sfârșitul; se trezește împotriva ta! Iată că a și venit! … Vine vremea, se apropie ziua de necaz și nu de bucurie pe munți! Acum Îmi voi vărsa curând urgia peste tine, Îmi voi potoli mânia peste tine; te voi judeca după faptele tale și te voi pedepsi pentru toate minciunile tale!” (Ez. 7:6-8) Pentru că în zilele acelea va fi un … Continuă să citești

Care va fi rezultatul acestei apostazii naționale?

“Va veni un timp când în țara noastră Legea lui Dumnezeu va fi într-un anumit fel anulată. Conducătorii națiunii noastre, prin decrete legislative, vor pune în vigoare legea duminicală și astfel poporul lui Dumnezeu va fi adus într-un mare pericol. Când națiunea noastră va decreta în consiliile sale legislative legi care să forțeze conștiințele oamenilor în ce privește privilegiile lor religioase, impunând păzirea duminicii și folosind autoritate opresivă împotriva acelora care țin Sabatul zilei a șaptea, Legea lui Dumnezeu va fi în mod intenționat și plănuit anulată în țara noastră; iar apostazie națională va fi urmată de ruină națională.” — The Review and Herald, 18 decembrie, 1888The SDA Bible Commentary 7:977. Cr 22.3

“În timpul apostaziei naționale, când conducătorii țării vor acționa după tactica sau viclenia lui Satana, se vor așeza pe ei înșiși de partea omului fărădelegii… atunci măsura vinovăției este plină; apostazie națională este semnalul ruinei naționale.” — General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie, 1891, 259. Cr 22.4

“Rezultatele acestei apostazii vor fi ruină națională.” — The Review and Herald, 2 mai, 1893, 274. Cr 22.5

“Protestanții vor prelucra pe conducătorii țării pentru a face legi care să restaureze înălțarea pierdută de către omul fărădelegii care stă în Templul lui Dumnezeu, pretinzându-se pe el însuși că este Dumnezeu. Principiile bisericii Romano-Catolice vor fi luate sub grija și protecția statului. Apostazia națională va fi rapid urmată de ruină națională… Guvernele protestante vor ajunge într-o situație neobișnuită. Ele se vor adapta cerințelor lumii. De asemenea, în despărțirea lor de Dumnezeu, ei vor lucra pentru a comite înșelătorie și apostazie în ce privește Legea lui Dumnezeu și a națiunii.” — The Review and Herald, 15 iunie, 1897. Cr 22.6

“Când bisericile protestante se vor uni cu puterea civilă ca să susțină o religie falsă, o poziție pentru care părinții lor au îndurat cea mai sălbatică persecuție, atunci sabatul papal va fi impus prin combinata autoritate a bisericii și a statului. Atunci va fi o apostazie națională care se va sfârși categoric în ruină națională.” — Evangelism, 235 (1889). Cr 23.1

“Când bisericile protestante vor căuta suportul puterii civile, urmând astfel exemplul bisericii apostaziate, opoziție pentru care părinții lor au îndurat cea mai aspră persecuție, atunci va avea loc o apostazie națională care se va sfârși cu siguranță în ruină națională.” — The Spirit of Prophecy 4:410 (1884). Cr 23.2

“Când bisericile protestante se vor uni cu puterea civilă ca să susțină o religie falsă… când statul va folosi puterea lui pentru ca să pună în vigoare decrete prin care să sprijine tradiția bisericii… atunci America protestantă va fi format un chip al papalității și va avea loc o apostazie națională care se va sfârși în ruină națională.” — The Signs of the Times, 22 martie, 1902The SDA Bible Commentary 7:976. Cr 23.3

Când apare apostazia ?

„Și aşa, aţi desfiinţat Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina (tradiția) voastră“ (Marcu 7:13).   Și astfel, creatură năucă și oarbă și-a răstignit Creatorul.

Prezentarea mea anterioară a părut unora prea blândă și mult prea îngăduitoare din dorința de a fi împăciuitor. Am fost întrebat: Suntem chiar toți la fel sau unii sunt pierduți de la mântuire? Când se transformă «diferențele» în abateri de la credința mântuitoare și se naște apostazia?

Ca sa mă înțelegeți, în simplitatea mea de tehnician metrolog, am nevoie de o reprezentare grafică. Dacă am spune că floarea creștinismului este compusă din mai multe petale legate de un corp comun, mi-ar fi mai ușor să ma fac înțeles.

Corpul comun, mijlocul florii reprezintă corpul comun al articolelor de credință strict necesare pentru mântuire. Dincolo de el, fiecare confesiune, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, mai pe față sau mai discret, își adaugă un «specific» de crez și manifestare.

Petalele par despărțite, dar ele sunt legate între ele de apartenența la centrul comun. Câtă vreme o grupare creștină are o «petală confesională» încă ancorată trainic în corpul comun al credinței mântuitoare, ea rămâne în perimetrul credinței adevărate. Când petalele devin mai importante decât centrul sau se desprind de centru, gruparea respectivă iese din cadrul părtașiei creștine și este privită ca apostată.

Dați-mi voie să ilustrez cele spuse cu o întâmplare adevărată. Când am închiriat o sală pentru întrunirile noastre, păstorul adventist al bisericii gazdă m-a chemat să stăm de vorbă puțin. M-a primit foarte amabil și prietenos, neobișnuit pentru antecedentele mele cu alți frați adventiști. „Vino, ia loc și spune-mi ceva despre tine și despre biserica voastră“.

I-am spus că suntem din România și suntem baptiști.

„Ce fel de baptiști?“, m-a întrebat el. Văzând mirarea de pe chipul meu, a continuat: „Există 21 de feluri de baptiști în Statele Unite. Voi de care fel sunteți?“

M-am gândit puțin și i-am răspuns: „În România nu sunt decât două feluri de baptiști: baptiști buni și baptiști răi. Noi suntem din ăia buni.“

A izbucnit în râs: „Ar fi bine să fie așa de simplu …“

L-am întrebat cum de este așa de prietenos cu un baptist. Mi-a răspuns: „Anul acesta, în mișcarea adventistă s-a făcut o mare schimbare. Până acum, noi stăteam cu fața la Sabat și ne întâlneam acolo cu toți cei care țineau Sabatul Ei erau singurii noștri frați. Crucea era și ea în crezul nostru, dar o țineam cumva într-o parte. De anul acesta, conducătorii noștri au hotărât să ne întoarcem cu fața spre cruce și să ne întâlnim acolo cu toți frații noștri. Oricine crede în mântuire doar prin crucea de la Calvar este frate cu noi. Sabatul este încă alături de noi și încă ținem la el, dar el nu ne mai desparte de ceilalți frați de la cruce.“

A fost pentru prima dată când am auzit această explicație, dar ea avea să mă urmărească toată viața, ajutându-mă și pe mine să-mi definesc poziția și să-mi recunosc … frații.

Din păcate, mișcarea adventistă mondială s-a răzgândit între timp; s-a modificat schimbarea sau s-a schimbat modificarea. Nu știu precis, dar este suficient să vă spun că astăzi, adventismul este privit cu suspiciune de celelalte familii creștine, la granița dintre părtășie și apostazie.

Ori de câte ori și oriunde o grupare creștină își dezvoltă un crez și o practică separată și chiar contrară credinței mântuitoare ea se autoexclude din părtășia creștină și … cade din har. Ea este ca petalele desprinse din corola unei flori și căzute uscate la pământ. Martorii lui Iehova, Christian Science, etc. s-au uscat deja și sunt apostate. Alte familii creștine care cochetează cu homosexualitatea, liberalismul, materialismul, negarea inspirației Scripturilor, etc. sunt plecate spre aceeași evoluție fatală.

Cât de necesare sau acceptabile sunt «tradițiile» care înfloresc dincolo de centrul florii creștine? Nu spun că sunt «necesare», dar s-au dovedit «inevitabile». Așa este natura noastră umană! Criticăm catolicismul și ortodoxia, dar, dați-ne și nouă două mii de ani de istorie și, cine știe, poate că tradițiile noastre le vor întrece pe ale lor …

Deocamdată, «tradițiile» mișcărilor neoprotestante sunt mici și nedezvoltate. Petalele noastre sunt mici și încă ne mai confundăm cu centrul florii. Lucrurile care ne deosebesc sunt mult mai puține și mai neimportante decât cele care ne leagă, asta am vrut să spun în postul meu anterior

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor“  (Col. 2:8).

Într-o discuție despre apartenența la diferite denominații creștine, Vasile Talos, profesorul meu de la Seminarul din București, mi-a scris:

,,

Abordarea mea este una pastorala si in aceasta privinta as vrea sa fac doua precizari:

1. PARTEA BUNA A LUCRURILOR: Biserica este Turma lui Hristos si prin ea se manifesta spiritual, Imparatia lui Dumnezeu; iar Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat o biserica sau o confesiune (traditie crestina). Misiologic s-ar putea spune ca fiecare din principalele traditii crestine se focalizeaza pe un anumit eveniment salvific (legat de persoana Domnului Isus): Intruparea; Rastiginirea; Invierea; Inaltarea; Pogorarea (Duhului Sfant); Parousia (A doua venire). Aici cuvantul traditie se limiteaza strict la sensul de denominatiune. Deci:

(1)-Traditia Catolica se concentreaza pe Intruparea Domnului; de aici si importanta exagerata data Mariei. Dar ca aplicatie misiologica, crestinul trebuie sa intrupeze Evanghelia si deci sa fie o prezenta a dragostei lui Hristos. Asa intelegem misiunea maicii Thereza in India.

(2)-Traditia Evanghelica (inclusiv Baptistii) se concentreaza asupra Rastignirii, a jertfei Domnului Isus. In casele de rugaciune baptiste, versetul preferat este: “Noi predicam pe Hristos cel rastignit!”. Si este adevarat ca Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii.

(3)-Traditia Ortodoxa se concentreaza asupra Invierii.De aceea cea mai mare sarbatoare in tarile ortodoxe este Sarbatoarea Invierii. De aici si Theosis (Indumnezeirea) prin transfigurare.

(4)-Traditia Reformata considera ca toate celelalte evenimente salvifice sunt secundare fata de Inaltarea Domnului, prin care Dumnezeu I-a dat autoritatea de Domn al domnilor si Rege al regilor (Filipeni 2:9-11). Presbiterienii, de exemplu privesc misiunea bisericii ca actiune in societate pentru promovarea valorilor Imparatiei.

(5)-Traditia Penticostala (si charismatica) se focalizeaza pe Pogorarea Duhului Sfant, si aduc in atentia Bisericii importanta darurilor duhovnicesti si a manifestarilor (lucrarilor) Duhului. (6)-Traditia Adventa (in principal Adventistii, dar nu numai) subliniaza A Doua Venire a Domnului Isus.

Dupa cum fiecare eveniment salvific este vital pentru mantuirea noastra, tot asa, fiecare abordare misiologica are valoare esentiala pentru o biserica echilibrata. In sensul acesta, fiecare biserica are ceva frumos si important de invatat de la celelalte. In acelasi timp, focalizarea pe o anumita abordare duce la exagerari si dezechilibre mai mult sau mai putin grave; unele insemnand saracirea vietii spirituale, iar altele de-a dretul erezii nimicitoare. Totusi, credinciosul, desi puternic influentat, nu trebuie intotdeauna confundat cu traditia din care face parte. Iar lupta noastra ar trebui sa fie cu noi insine in sensul de a ne depasi anumite limite traditionaliste si de a nu ne lasa ispititi de exagerari pagubitoare.

2. PARTEA DELICATA A LUCRURILOR. Biserica este si o institutie umana, nu doar un organism spiritual. Nu stiu daca staulul este metafora cea mai potrivita. Dar Domnul Isus spune:  Mai am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta.” (Se referea probabil la staulul Iudaismului si la oile dintre neamuri).

Un frate mi-a zis odata cu naduf: “Pastorii de astazi se ingrijesc mai mult de staul decat de turma”. Teologul Augustin spunea: “Numai Dumnezeu stie cati lupi sunt in staul si cate oi sunt in afara staulului.” Siguranta turmei sta nu atat in staul, cat in Pastorul cel Bun. Daca intra cineva prin Mine, va intra si va iesi, si va gasi pasune.

Biserica locala nu este o capcana care inregimenteaza, ci este o turma in continua apropiere de Pastorul cel Bun. De aceea, cel mai important lucru este ce directie are calatoria noastra spirituala, spre Hristos sau dinspre Hristos, suntem centrati in El sau in noi. Preocuparea apostolului Pavel era: „Sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui… si aurncandu-ma inainte alerg spre tinta.” (Filipeni cap. 2). Iata dece este numai o problema de timp sa se descopere autenticitatea sau lipsa de autenticitate. De asemeni, slujitorul (presbiterul, pastorul–vezi Fapte 20:28-30) care nu intra pe Usa care este Hristos, este dupa cuvantul Domnului, hot si talhar (Ioan 10:1). Aici, cred ca are loc dezbaterea ta. Dar ea nu trebuie redusa la o singura institutie.

E nevoie de institutie, asa cum banana are nevoie de coaja. Daca iti dau banana fara coaja, nu o poti pastra o saptamana. Dar daca ar fi ca cineva sa manance numai coji de banane, se satura de BISERICA!

 

MAREA APOSTAZIE

 

Arhiepiscopul Averchie Jordanvilski (Averky Taushev)

 

“Sarea ne pătrunde” –

semnul apropierii sfârşitului

(La un centenar de la binecredinciosul
sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)

 

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

 

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.

  Troparul Sfântului Ierarh Ignatie

 

La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. “Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!”

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii:

“Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.

După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de ”întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. ” A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi”. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.                                                                                                                                                                         

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen,  dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de   către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar  bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.

 

 

 

 

 

 

 

 

“Sarea ne pătrunde”-

semnul apropierii sfârşitului

 

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al

Episcopului Ignatie (Brianceaninov)

 

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – “sarea ne cuprinde “.1

1 “Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar “lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. “Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin- ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral – duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea   sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în “Experienţe ascetice”, “Predici ascetice”, “Scrisori către mireni”, “Prinos monahismului contemporan”, “Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai “să filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la “Patericonul” său:

“De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. “În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.

Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.

Şi ce este acolo?

Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski.

“Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe   Episcopul   Ignatie: “teme-te  de  făţărnicie,   în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor”.

Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca “să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi   ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi “stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” – a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât “din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar “Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). “Poporul lui Israel” – Biserica “va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, “mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

“O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” – exclamă Sfântul Ierarh  Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. “O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!”

Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult “vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii  noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: “Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.

Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult “vieţuirea după Dumnezeu”.

Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).

“Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie  –   va  deveni   foarte   anevoioasă,   din   pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…”

În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?

Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:

“În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”

Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită “lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu plăcerile lor

În continuare Episcopul Ignatie scrie:

“Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.

Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă.

Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea “trebuie să fie” (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum  să  se comporte  spre a nu fi  târât de puhoiul Apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune:

“Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…”

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să “ne integrăm” în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm:

“Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui!

De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.

Cu toate că nu ne stă în puteri “să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu”.

Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti!”

Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: “Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”

Oare noi  nu  observăm  toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.

Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate   formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei  care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El,  şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: “Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot  mai   săracă   şi   mai   săracă…  Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”

“Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească.”

Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei “cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi “stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

Unii vor zice: “Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: “Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care “porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu – “Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi “biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”.

Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre!

“Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, “căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.

Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.”

Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.

“Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”

Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!

“Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” – li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.

Conform Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: “Despre minuni şi semne.”

Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a “înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, “a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai “mulţi antihrişti” (I  Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume “a duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.

A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de “a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.!

Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: “Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, “se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24).

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da “semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. “Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face “prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).

Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

“Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Şirul).

“Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia
nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe “aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.

Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida  realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei  febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a “poftei trupeşti”, a “poftei ochilor” şi “trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).

Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi “aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.

Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.

Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.

“Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.

“El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).                                     1

“La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

“Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”

Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar “precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de  a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor!”

Şi aceasta încă nu e totul! “Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.

“Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).

“În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul “va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este  arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.

Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. “Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”

Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în  epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.

Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.

“Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit “fiară” (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit “şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, “i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi  minimalizate; dispreţul general,  ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi    cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”

Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist?

Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: “Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”

“Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu – Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”

“Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit Domnul iudeilor, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

“Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).

Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social – politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi “ne vom lăsa duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori “vom merge în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.

Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!

“Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine “pseudobiserică”, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de “mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine “tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.

Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această “mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această “turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul?

Literatură   pe  https://www.metropolitantabernacle.org/romana/Literatura

Dr Peter Masters

Carți și broșuri scrise de Dr. Peter Master pe următoarele teme: cum să-L căutăm și să-L găsim pe Domnul.

Șapte semne sigure ale adevăratei convertiri și ce ne învață Biblia despre închinare. În Marea Britanie, aceste materiale pot fi procurate de la libraria Tabernaculului. În România, cele mai multe dintre ele pot fi cumpărate de la Editura Făclia: www.faclia.ro

Închinarea – O analiză biblică a principalelor schimbări apărute în închinarea din zilele noastre.

Titlul original: Worship in the Melting Pot
Peter Masters

„Un nou stil de închinare a pătruns în lumea evanghelică, zguduind din temelii concepţiile şi atitudinile tradiţionale.” Cum trebuie să reacţionăm la aceste schimbări? Oare să fie totul doar o problemă ce ţine de gust şi de veacul în care trăim? Vin oare aceste schimbări în ajutorul bisericilor sau menirea lor este să le schimbe într-un mod de nerecunoscut?

Această carte ne prezintă patru principii de bază pe care Isus Cristos le-a stabilit pentru închinare şi după care trebuie să fie judecate toate ideile noi.

Cartea ne mai explică modul în care s-au închinat creştinii în vremurile biblice şi supune discuţiei felul cum au întrebuinţat aceştia instrumentele muzicale în închinare. Se dă răspuns la întrebarea: Ce ne învaţă Biblia despre conţinutul şi ordinea pe care ar trebui să le aibă un serviciu de închinare din zilele noastre?

Viaţa personală de credinţă

Titlul original: The Personal Spiritual Life
Peter Masters

Aceste capitole îi stimulează şi îi încurajează pe cititori să progreseze din punct de vedere spiritual de la starea de a fi locuiți de Duhul Sfânt la starea de a trăi o viaţă de slujire dedicată.

În ce sens putem „simţi” prezenţa Domnului cu noi? Care a fost metoda apostolului Pavel pentru creșterea în sfinţenie? Cum putem identifica darurile noastre spirituale? Şi cum ne putem bizui mai mult pe Domnul, păstrându-ne bucuria spirituală? Iată câteva dintre temele acestui tonic pentru ucenicii lui Cristos din ziua de azi.

Credinţă, îndoieli, încercări și siguranţă

Titlul original: Faith, Doubts, Trials and Assurance
Peter Masters

Credința perseverentă este esențială pentru a primi răspuns la rugăciuni, pentru o slujire eficientă, pentru stabilitate spirituală și pentru o adevărată părtăşie cu Domnul. Cartea de faţă răspunde la o serie de întrebări despre credință, ca de pildă: Cum am putea evalua starea credinței noastre? Cum poate fi consolidată credința? Care sunt cele mai periculoase îndoieli? Care este atitudinea biblică față de încercări? Cum putem ști dacă necazurile ne sunt date drept pedeapsă sau spre a ne şlefui caracterul? Ce putem face pentru a dobândi siguranţa mântuirii? Cum anume simțim prezența Domnului?

Pași pentru călăuzirea divină

Titlul original: Steps for Guidance
Peter Masters

În ultima vreme, subiectul legat de modul în care putem afla călăuzirea lui Dumnezeu a devenit unul controversat. Unii susțin că ea vine prin vise, vedenii și „cuvântul cunoștinței”. Alții spun că Dumnezeu nu are un plan specific pentru viața copiilor Săi.

În contrast cu aceste idei nebiblice, cartea prezintă perspectiva consfințită de secole, potrivit căreia creștinii trebuie să caute voia lui Dumnezeu în toate deciziile majore ale vieții precum cariera, căsătoria, locuința și biserica. Autorul demonstreză cu ajutorul multor pasaje biblice că această perspectivă este cea corectă și schițează șase pași biblici prin care se poate afla voia lui Dumnezeu. Sunt oferite principii pentru probleme practice suplimentare cum ar fi posesiunile și activitățile de relaxare; ambiția și bogăția; decizia de a deveni membru al unei biserici sau de a părăsi o biserică.

Iată o provocare puternică pentru o dedicare creștină autentică, cu un bogat sfat pastoral.

Fenomenul carismatic

Titlul original: The Charismatic Phenomenon
Peter Masters & John C. Whitcomb

Darurile vorbirii în limbi, vindecărilor, vedeniilor, facerii de minuni, scoaterii demonilor şi prorociei au reapărut în secolul XX.  În ce măsură pot fi comparate „darurile” din vremurile noastre cu semnele şi minunile făcute în vremea bisericii primare?

Cartea de faţă ne oferă răspunsuri biblice clare la toate aceste întrebări. Oare cele care sunt făcute azi sunt la fel ca acelea de odinioară? Cum explicăm faptul că au trecut 19 secole de istorie a bisericii – incluzând importanta perioadă a Reformei şi a marilor treziri spirituale – fără a fi nevoie de aceste daruri?

Aici avem de-a face cu o prezentare a adevăratei vieți de credinţă biblice.

Epidemia vindecărilor

Titlul original: The Healing Epidemic
Peter Masters

În această carte Dr. Masters  survolează noul tablou al vindecărilor, analizând ceea ce spun vindecătorii de seamă ai acestei mişcări pentru a-şi justifica propriile metode, şi arată că învăţătura acestora contrazice învăţătura Bibliei.

Pe de altă parte, cartea prezintă în detaliu modul corect în care ne putem ruga pentru vindecare, explicat în Iacov 5. Se face apoi o prezentare panoramică a textelor biblice care dovedesc că darul personal de vindecare a încetat odată cu apostolii.

 

Articole scrise de pastor pe  https://www.metropolitantabernacle.org/romana/Articole

Care sunt problemele vitale cu care se confrună bisericile și credincioșii de astăzi? Iată o selecție de articole creștine pe teme despre căsătorie și despre învățătura Bibliei cu privire la închinare.

<

O viaţă de dedicare – Văzută la colaboratorii lui Pavel

de Dr. Peter Masters

Spre sfârşitul Epistolei către Coloseni, scrisă în timpul primei sale întemniţări la Roma, Pavel menționează şapte bărbaţi care l-au sprijinit în lucrare în acele vremuri, bărbaţi ale căror vieţi ne oferă definiţia vieţii spirituale și care ne provoacă şi să ne încurajează chiar și în ziua de azi. Din moment ce nu se face referire la păstori însemnaţi precum Timotei şi Tit, aceştia nu au fost singurii colaboratori ai lui Pavel. Cei „şapte de la Roma” însă au multe să ne înveţe, iar în acest capitol vom atribui fiecăruia un termen diferit pentru a-i surprinde însuşirea distinctivă.

Citeste mai mult

<

Conceptul de călător

de Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2014, nr. 1 de Dr. Peter Masters

Nu poţi fi creştin fără să fii în acelaşi timp şi călător, trecând prin această lume fără prea multe bagaje. În cele ce urmează vom discuta despre câteva dezavantaje alături de şase binecuvântări extraordinare, precum şi despre ce trebuie să facem şi ce nu.

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13).

Citeste mai mult

<

Sunt printre noi bârfitori?

de Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2012, nr. 1 de Dr. Peter Masters
O definiţie a bârfei şi a formelor pe care le ia, împreună cu cauzele, efectele şi antidotul ei.

„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Leviticul 19:16).
„Cine răspândeşte bârfelile este un nebun” (Proverbe 10:18).
„Cu gura lui, omul nelegiuit pierde pe aproapele său” (Proverbe 11:9).

Citeste mai mult

<

Adevărata lucrare de eliberare

de Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2007, nr 2 de Dr. Peter Masters

 

Părăsirea mişcării carismatice înseamnă despărţirea de prieteni, de un anumit stil de închinare şi intrarea într-un mediu cu totul nou. În continuare, păstorii spirituali vor găsi câteva sfaturi despre cum le pot fi de ajutor celor care vin într-o biserică sănătoasă.

Citeste mai mult

<

Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor

de Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2012, nr 1 de Dr. Peter Masters
Să-L slujim pe Domnul cu toată smerenia

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»” (1 Petru 5:5).

Citeste mai mult

<

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă

de Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2011, nr 1 de  Dr. Peter Masters
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Timotei 3:1)

Vremuri grele

Imaginea extraordinară a vremurilor de azi descrisă în profeţia lui Pavel din 2 Timotei 3 este impresionantă atât prin amploarea ei, cât şi prin nivelul detaliilor. Omeneşte vorbind, nici chiar intelectul uriaş al apostolului nu ar fi putut să anticipeze trăsăturile unice ale apostaziei din societatea occidentală modernă.

Citeste mai mult

<

Ce poate sau nu poate face Satan

de Dr. Peter Masters

Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Citeste mai mult

<

Cesaţionismul – dovezi că darurile carismatice au încetat

de Dr. Peter Masters

Afirmă Biblia într-un mod categoric că darurile carismatice au încetat? Poate fi demonstrat cesaţionismul (ipoteza că ele au încetat)? Unii sunt de părere că Scriptura nu oferă dovezi concludente în acest sens. Din punctul nostru de vedere însă, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte foarte clar despre dispariţia darurilor revelatoare şi a darurilor-semne încă din vremea apostolilor, ba chiar atât de clar încât opinia contrară s-a făcut auzită la modul serios abia cam de un secol încoace.

Citeste mai mult

<

Pași înspre călăuzire (1) Călăuzeşte Domnul cu adevărat?

de Dr. Peter Masters

Cu treizeci de ani în urmă, niciun creştin adevărat nu şi-ar fi pus întrebarea care constituie titlul acestui prim capitol, fiindcă oricine Îl urma pe Cristos avea convingerea fermă că are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu în toate deciziile importante ale vieţii. Declinul considerabil al calităţii învăţăturii biblice de-a lungul ultimelor decenii a adus însă cu sine şi respingerea acestui principiu fundamental şi foarte valoros – că Dumnezeu are un plan şi un scop specific pentru viaţa fiecăruia dintre copiii Săi şi că aceştia trebuie să caute îndrumarea Lui în toate aspectele majore ale vieţii.

Citeste mai mult

<

Îndatoriri reciproce în căsnicie

de Dr. Peter Masters

Ceea ce face apostolul Pavel aici este să răspundă la nişte întrebări pe care i le adresase biserica din Corint. Ne dăm seama de lucrul acesta din cuvintele sale: „Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.” În mod evident, una dintre întrebări a fost: „E mai bine să nu ne căsătorim?” Poate că alta a fost: „Creştinii căsătoriţi ar trebui să practice abstinenţa sexuală?” Nu putem şti cu precizie care au fost întrebările, dar răspunsurile pe care le dă Pavel ne sugerează că ele au mers în această direcţie.

Citeste mai mult

<

Să ne examinăm creşterea spirituală

de Dr. Peter Masters

Creşterea înseamnă dependenţă de Dumnezeu, comuniune cu Cristos, îndeletnicire zilnică cu sfinţenia, rugăciunea şi proclamarea. Nu putem alege doar una sau două dintre acestea, ci trebuie să le facem pe toate. „Ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.” (2 Petru 3:18) Petru a dat această poruncă atât de cunoscută de a creşte în har şi în cunoştinţă ca pe antidotul fundamental împotriva căderii de la credinţă şi apostaziei, după ce tot el tocmai a scris: „Păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria.”

Citeste mai mult

Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2012, nr 1 de Dr. Peter Masters
Să-L slujim pe Domnul cu toată smerenia

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»” (1 Petru 5:5).

Ce îndemn extraordinar ne dă apostolul pentru vremurile acestea în care oamenii se poartă cu atâta îndrăzneală şi aplomb! Noi însă trebuie să ne fim supuşi unii altora, să nu ieşim în evidenţă, să nu respingem sfaturile şi nici criticile venite de la alţi credincioşi, ci să respectăm experienţa şi înţelepciunea altora. Iar după acest îndemn urmează şi o poruncă deosebit de puternică: „să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.»”

Textul în limba greacă are următorul înţeles: îmbrăcaţi-vă ca pentru o activitate obişnuită, fizică. Puneţi-vă un halat sau o îmbrăcăminte de protecţie şi fiţi gata de acţiune.

Aşadar, smerenia este o virtute care trebuie adoptată şi păstrată în mod conştient, la fel ca o salopetă de lucru. Ea este de fapt echivalentul armurii creştine a lui Pavel din Efeseni 6, doar că Petru se concentrează în totalitate pe smerenie. Prin rugăciune noi trebuie să îmbrăcăm haina protectoare a smereniei ca să beneficiem în permanenţă de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să experimentăm binecuvântarea în slujirea Lui.

Haina despre care vorbeşte Petru nu este un simplu veston sau o pălărie, ci ea oferă protecţie totală, întrucât suntem vulnerabili la toate formele de mândrie, intelectuală sau spirituală, ca şi la mândria pentru înzestrările şi realizările noastre. Smerenia este singura haină care ne poate apăra de numeroasele săgeţi ale mândriei.

Ai capacitatea să evaluezi corect situaţii diverse? Dacă da, eşti în pericolul de a deveni mândru de capacitatea ta şi de a ajunge foarte curând să-ţi foloseşti mai degrabă judecata ta supraestimată în evaluarea lucrurilor decât să aplici principiile Cuvântului.

Mândria intelectuală este şi ea o rudă apropiată, făcându-i pe oameni să caute mai degrabă să fie apreciaţi pentru darul lor decât să-l folosească cu smerenie pentru Domnul. Jean Calvin spunea că „fiecare om are în el un suflet de rege” şi tocmai de aici izvorăsc problemele cu mândria. Ea se strecoară în sufletul nostru şi, dacă nu i ne împotrivim în mod conştient, în scurt timp devenim urâţi şi respingători în ochii Răscumpărătorului şi Domnului nostru.

Mândria a fost asemănată cu buruienile dintr-o grădină, pe care le poţi ţine sub control doar dacă le smulgi şi le sapi mereu. Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, am hotărât împreună cu soţia mea să facem o modificare la casă şi să unim două camere care erau despărţite printr-un perete gros din cărămidă. Deşi am izolat totul ca să protejăm restul casei, n-am reuşit să oprim praful de cărămidă să pătrundă peste tot şi timp de câteva săptămâni acesta s-a tot aşezat peste lucrurile din casă. La fel este şi mândria.

Mai mult, ea este ca un virus informatic. Pentru a te feri de el ai nevoie de sisteme de protecţie care trebuie revizuite zi de zi pentru a rămâne în siguranţă. Dacă nu înţelegem că mândria atacă în permanenţă şi ne liniştim cu ideea că o putem verifica o dată pe lună, vom ajunge cu siguranţă infectaţi de ea.

Spurgeon spunea că dacă ultimul duşman care va fi înfrânt este moartea, penultimul va fi cu siguranţă mândria. Bineînţeles că el vorbea la modul figurat, dar totuşi, cât de pătrunzătoare, de poluantă, de insistentă şi de distructivă este mândria! Una dintre poeziile lui John Newton arată că mândria (pe care el o numeşte „sinele”) poate nimici chiar şi zelul. Iată doar trei strofe din această poezie:

Zelul e acea flacără curată și cerească

Pe care focul dragsotei o dă;

În locul eului ce uneori

Își poartă numele ascuns.

Dar eul, oricât de bine ar fi ascuns

Își vede-n față propriul sfârșit

Și zice, cum Iehu cel lăudăros strigă,

„Vino și vezi ce pot face eu.”

Doamne, detronează idolul „eului”

Și scoate-l din inimile noastre;

Și nu ne lăsa s-avem alt zel,

Decât acela izvorât din dragoste.

Atunci când ne aflăm într-o stare de mândrie vorbim foarte uşor despre noi înşine şi, chiar dacă nu folosim cuvinte evidente de laudă şi autoflatare, totuşi ne scoatem pe noi înşine în evidenţă, fie prin ceea ce spune, fie – în zilele acestea – printr-un blog.

Ideea este că mândria pătrunde în toate domeniile din viaţa creştinului dacă nu ne rugăm şi nu îmbrăcăm haina smereniei. Ştim noi oare unde putem găsi haina aceasta şi, de fapt, ce anume căutăm? Îmbrăcăm noi haina smereniei în fiecare zi, întărindu-ne mereu în lupta împotriva mândriei? Putem face lucrul acesta (cu ajutorul Domnului), pentru că altfel nu am fi primit porunca s-o facem.

Iertaţi-mi simplitatea acestei ilustrări, dar ceea ce trebuie noi să facem este să deschidem dulapul vieţii spirituale şi, privind la toată îmbrăcămintea de acolo, să recunoaştem şi să alegem următoarele piese vestimentare ale smereniei.

1. Gândeşte-te mai mult la alţii decât la tine

În primul rând, smerenia se gândeşte mai puţin la sine şi mai mult la alţii (Filipeni 2:4). Cum putem să ne îmbrăcăm cu smerenia? Atunci când constatăm că ne gândim prea mult la noi înşine şi la problemele noastre, fie urmărind să obţinem anumite avantaje pentru noi, fie plângându-ne singuri de milă, trebuie să ne rugăm de îndată lui Dumnezeu şi să întrerupem acest şir al gândurilor, să începem să ne gândim la alţii şi să ne rugăm pentru ei. Smerenia se gândeşte mai mult la alţii decât la sine. Prin rugăciune şi dorinţă, înlăturând gândirea egoistă şi îndreptându-ne în mod conştient gândurile spre nevoile altora, dar mai ales spre nevoia lor de Evanghelie, noi ne îmbrăcăm cu haina smereniei.

2. Un duh de slujire

În al doilea rând, smerenia este gata să facă orice pentru Domnul. Ea nu se dă înapoi niciodată de la un lucru care trebuie făcut şi nu zice: „Eu nu fac asta pentru că m-aş umili. Nu este normal să-mi ceri aşa ceva.” Dacă lucrul acela aduce beneficii lucrării lui Cristos sau înlătură suferinţa altora, smerenia este întotdeauna dispusă să-l facă.

Acesta este nu numai standardul de viaţă pentru fiecare credincios, dar este şi un test foarte bun al măsurii smereniei noastre. Îmi amintesc că am auzit despre un tânăr care tocmai îşi luase doctoratul în teologie şi fusese ordinat ca pastor asistent. El a trimis o scrisoare conducătorilor bisericii în care a înşirat toate lucrurile pe care le considera înjositoare pentru calificările lui, ca de exemplu aranjarea scaunelor pentru întâlnirea de tineret.

 

Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire

Smerenia gândeşte ca un slujitor, mai întâi al Domnului şi apoi al altora. Modelul de viaţă creştină din Noul Testament este cel al unui sclav care caută întotdeauna să împlinească dorinţele stăpânului său, iar aceasta este şi atitudinea ideală pentru noi. Nimic nu este prea mult pentru un rob al lui Cristos. Suntem noi gata să ne implicăm la Şcoala Duminicală, să dăm învăţătură, să conducem o maşină, ori să aranjăm şi să strângem scaunele? Sau aceste lucruri sunt pentru noi nişte inconveniente fiindcă ne place să ne odihnim, să citim, să stăm la taclale cu alţii sau chiar să ne uităm la televizor?

Să ne îmbrăcăm cu smerenia înseamnă să nu existe vreun lucru pe care să nu-l facem pentru a-L mulţumi pe Cristos şi pentru a le fi de ajutor altor credincioşi, indiferent care ar fi nevoile lor. Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire. Nimic din ce trebuie făcut pentru Cristos nu este prea mult sau prea înjositor pentru omul smerit, iar a îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne repetăm lucrul acesta în fiecare zi.

3. Să ne vedem propriile slăbiciuni

În al treilea rând, smerenia este întotdeauna gata să-şi vadă propriile slăbiciuni şi să încerce să facă mai mult. Ea are o înclinaţie naturală spre autoexaminare şi este hotărâtă să fie mai silitoare şi să înveţe.

Smerenia crede cu adevărat în permanenta îmbunătăţire şi preţuieşte critica. Ea este gata să găsească lucruri de valoare chiar şi în criticile cele mai ostile şi mai nedrepte, pentru că dorinţa ei cea mai mare este să-I fie pe plac Domnului şi să contribuie la înaintarea lucrării Lui. Ea este gata să se lase modelată de împrejurări şi de oameni, mai ales dacă vorbim de soţ sau soţie şi chiar de copii. Reacţia agresivă de autojustificare este un simptom al mândriei, în timp ce haina smereniei înseamnă dorinţă de progres.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne analizăm în fiecare zi greşelile şi păcatele, comise cu gândul, cu vorba sau cu fapta, fie că vorbim despre lucruri greşite pe care le-am făcut, fie despre îndatoriri pe care nu ni le-am îndeplinit. Mândria practică autoexaminarea în mod ocazional sau superficial, însă deschiderea inimii faţă de Dumnezeu în pocăinţă zilnică dă naştere unei smerenii adevărate şi durabile.

4. Nu căuta apreciere

În al patrulea rând, smerenia acceptă să rămână fără recunoaştere, mulţumire şi laudă pentru ceea ce face, oricât de nedrept ar părea lucrul acesta. De îndată de în minte pătrunde gândul că „nimeni nu-mi mulţumeşte vreodată pentru ceea ce fac; n-am primit nicio apreciere şi nicio mulţumire”, smerenia îl dă la o parte şi consideră că fiecare act de slujire este un privilegiu primit de la Domnul. Adevărata smerenie nu poartă resentimente.

Moise a fost cel mai blând om de pe pământ, şi totuşi, pentru cea mai mare parte a timpului în care a condus poporul Israel nu a primit multe laude care să mai îndulcească amărăciunea provocată de cârtirea neîntreruptă a poporului. Mântuitorul Însuşi a fost tratat în permanenţă cu ostilitate, şi la fel a fost Pavel. Ei au avut fără doar şi poate numeroşi admiratori, însă cei care li s-au împotrivit şi i-au atacat au fost mult mai mulţi.

Smerenia nu ţine evidenţa lipsei de recunoştinţă şi refuză să se gândească la ea. Prin urmare, să îmbrăcăm această haină a sentimentului permanent de recunoştinţă pentru privilegiul de a putea sluji Domnului şi oamenilor.

5. Niciodată supărători

În al cincilea rând, smerenia nu este niciodată aspră, grosolană sau rea cu alţii şi nici nu poartă cu ea un spirit critic. Mândria este cea care răspunde la rău cu rău şi care nu suportă să fie jignită sau apostrofată. Ea critică şi găseşte greşeli la toţi, mai puţin la ea însăşi. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să luăm hotărârea de a avea o reacţie exterioară politicoasă în toate situaţiile, amintindu-ne că noi Îl reprezentăm întotdeauna pe Domnul şi Mântuitorul nostru.

Trebuie să avem mare grijă să nu ne formăm obiceiul de a-i critica pe alţii. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să inoculeze în noi un spirit critic, mândria noastră va creşte mult mai mult decât prin aprecieri sau prin bogăţii. Datoria noastră este să verificăm toate lucrurile, critica exprimată cu o atitudine potrivită fiind necesară pentru a păstra curată doctrina şi practica în biserică. Spiritul negativist înnăscut este însă prin natura sa arogant, superior, dispreţuitor şi orb, toate în acelaşi timp. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi tendinţa de a găsi mereu greşeli la alţii, chiar şi atunci când această tendinţă îmbracă forme mai puţin evidente cum este cea a umorului îndreptat împotriva altor oameni şi a felului lor de a fi.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să avem un spirit pozitiv, blând, sprijinitor şi încurajator ori de câte ori este posibil, fără a ne grăbi vreodată să ne asumăm rolul de judecător spiritual al altora.

6. Întotdeauna abordabili

În al şaselea rând, smerenia nu este niciodată arogantă, ci întotdeauna accesibilă altora. Ea se deschide întotdeauna faţă de alţii şi nu se foloseşte niciodată de o atitudine rece pentru a descuraja conversaţia sau părtăşia. Ea intră în relaţie cu credincioşii mai tineri şi cu cei mai bătrâni deopotrivă şi îi acceptă pe oamenii de orice naţionalitate şi de orice stare socială. Ea are spiritul şi deschiderea pe care ni le porunceşte Iacov 2, unde citim că săracul trebuie primit şi respectat întocmai ca bogatul. În fine, smerenia iartă şi trece cu vederea, două teme importante care se repetă de mai multe ori în Noul Testament.

Mândria nu uită jignirea, însă haina smereniei este întotdeauna „paşnică, blândă, uşor de înduplecat” (Iacov 3:17).

7. Buni ascultători

În al şaptelea rând, smerenia este mai mult decât abordabilă: ea este un bun ascultător, având disponibilitate şi răbdare cu alţii, cu punctele lor de vedere, cu ideile lor, cu speranţele lor, cu durerile şi suferinţele lor. Smerenia este plină de înţelegere şi îngăduinţă, gata să asculte argumentele cuiva înainte să reacţioneze.

Mândria se pripeşte, se gândeşte mereu că are ceva mai bun de făcut, iar dacă îşi închipuie că are soluţia la problemele oamenilor, le-o oferă înainte ca aceştia să le termine de explicat.

Smerenia îi respectă pe ceilalţi, şi mai ales pe credincioşi, considerând că este datoare să-i ajute şi amintindu-şi de datoria uriaşă pe care o are de plătit pentru ajutorul primit în trecut de la alţii. Mândria nu-şi aminteşte niciodată de ceea ce datorează celorlalţi credincioşi şi nu consideră că are vreo obligaţie faţă de sfinţii mai tineri. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să fim buni ascultători.

8. Să nu ne plângem

În al optulea rând, smerenia nu se plânge de ceea îi aduce viaţa (de providenţa lui Dumnezeu), ci împlineşte cu bucurie următoarea poruncă: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»” (Evrei 13:5).

Smerenia nu uită niciodată că credincioşii au parte de har, de viaţă, de pricepere spirituală, de părtăşie cu Dumnezeu, de călăuzire, de ajutor, de cer şi de orice binecuvântare pe care ne-o putem imagina, astfel încât orice împrejurare lăsată de Dumnezeu aici pe pământ este după voia şi chemarea harului Său.

 

Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să ne îmbunătăţim traiul aici pe pământ. Este normal ca o persoană care locuieşte într-un apartament cu o singură cameră şi are o ocupaţie care nu-i aduce împlinire să facă tot posibilul să obţină un loc de muncă mai bun şi o locuinţă satisfăcătoare. Părinţii trebuie să caute să le ofere copiilor lor un cămin potrivit ori de câte ori este posibil. Numai că toate aceste lucruri n-ar trebui căutate cu mândrie, din dorinţa de superioritate şi lux.

Dacă starea nesatisfăcătoare din prezent poate fi schimbată, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o schimbăm, însă dacă nu poate fi schimbată deocamdată, trebuie să fim gata să-L slăvim pe Dumnezeu pentru ea şi să ne încredem în El. Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui. Ea se roagă, desigur, pentru eliberare, dar până când aceasta vine, ea se încrede în Domnul şi se supune Lui. Smerenia îşi aduce aminte de 2 Corinteni 12:7-10.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să renunţăm la luxul hainelor şi lucrurilor care nu ne sunt necesare, să evităm cultul producătorilor de marcă şi să trăim o viaţă decentă şi normală. (Nimic nu stârneşte mândria mai mult decât luxul şi lucrurile scumpe.) Mai mult, îmbrăcăm haina smereniei atunci când încetăm să mai cârtim şi să ne plângem de ceea ce ne aduce viaţa.

9. În căutarea cunoaşterii

În al nouălea rând, smerenia vrea în permanenţă să cunoască mai bine Cuvântul. Ea acceptă cu realism cât de puţin ştie despre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi caută să înţeleagă şi să aprecieze mai mult fiinţa lui Dumnezeu şi căile Lui, relaţiile Lui cu oamenii, providenţa Lui pentru ei, promisiunile Lui, felul în care ar trebui să ne trăim viaţa şi modul în care ar trebui să ne rezolvăm problemele printr-o întrebuinţare corectă a Cuvântului.

Smerenia nu zice niciodată: „Cunosc destul, mă pot opri, sunt bine dotată.” Ea nu se linişteşte singură cu gândul că se află de mulţi ani în Împărăţie.

Smerenia îşi recunoaşte nevoia, se teme de consecinţele care ar putea urma dacă renunţă la timpul de închinare personală şi se bucură să înveţe pe tot parcursul vieţii, până la sfârşit.

Smerenia la un predicator, un învăţător de Şcoală Duminicală sau un creştin care mărturiseşte Evanghelia îşi îmbunătăţeşte constant felul de a vorbi şi de a-i aborda pe oameni, considerând că acestea nu sunt niciodată suficient de bune. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne îmbarcăm într-o călătorie de durată a perfecţionării şi să facem din progresul pentru Domnul nostru cea mai mare bucurie şi cel mai mare efort al nostru.

10. Recunoscători în toate lucrurile

În al zecelea rând, smerenia Îi mulţumeşte fără încetare lui Dumnezeu. Avem maşină? Oare de câte ori se întâmplă să încheiem cu bine o călătorie şi să păşim pragul casei fără să ne amintim să-I mulţumim lui Dumnezeu? Mândria pune această reuşită pe seama abilităţii de a conduce, însă smerenia ştie că numai prin îndurarea Domnului nu suntem mistuiţi şi Îi mulţumeşte Lui pentru fiecare călătorie încheiată în siguranţă.

Mai mult însă, noi ar trebui să încredinţăm în mâna lui Dumnezeu orice călătorie, sau cel puţin să-I cerem ajutor în rugăciune la începutul fiecărei zile. Dacă acest lucru ni se pare exagerat, atunci nu suntem stăpâniţi de smerenie, ci de mândrie. Bineînţeles că nu vorbim aici numai despre şofat, întrucât adevărata smerenie îşi încredinţează toate activităţile în mâna Domnului prin rugăciune. Numai mândria consideră că lucrul acesta este obositor şi exagerat. Dependenţa de Dumnezeu şi recunoştinţa specifică faţă de El fac parte esenţială din ce înseamnă să îmbrăcăm haina smereniei.

11. Fără fantezii

A unsprezecea trăsătură a smereniei este faptul că ea nu îşi construieşte fantezii şi nu visează cu ochii deschişi că se află în centrul atenţiei tuturor. Ea nu îşi cântă propriile elogii. Mulţi oameni de treabă pot mărturisi că au făcut lucrul acesta, când mergând cu autobuzul, sau în timpul unei plimbări, sau în timp ce desfăşurau o activitate în mod mecanic, mintea lor a început să-şi creeze propria „telenovelă”, imaginându-şi situaţii în care ea însăşi era actorul principal.

 

Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia

Acest gen de reverie îi caracterizează în mod special pe tineri, însă smerenia nu doreşte să fie obiectul acestor ficţiuni personale interioare. Poate la prima vedere această ficţiune pare inofensivă, însă ea este rareori izvorâtă din smerenie, astfel încât smerenia vede aspectele ei păcătoase şi se ţine departe de ea. Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia. Pentru a putea îmbrăca haina smereniei ar trebui să avem întotdeauna la îndemână un „plan de gânduri” care să respecte Filipeni 4:8, evitând astfel capcana închipuirilor deşarte.

12. O părere înaltă despre Cristos

Ultima trăsătură a smereniei este, de fapt, cea dintâi şi cea mai mare. Smerenia are o părere înaltă despre Cristos. Ori de câte ori lucrările şi atributele Lui sunt preamărite în închinare, smerenia Îl admiră şi Îl laudă cu sinceritate. În citirea personală a Scripturii, smerenia se opreşte de fiecare dată când Îl vede pe Cristos, meditează la El şi Îl venerează. Ea nu trece cu uşurinţă şi nu ia de-a gata nicio întâlnire cu El pe paginile Scripturii, astfel că El ne modelează în permanenţă valorile şi înclinaţiile, iar noi vrem să fim ca El şi să ne asemănăm tot mai mult cu al Său chip. Pavel enunţă acest principiu în 2 Corinteni 3:18: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cine Îl admiră pe Cristos mai mult ca orice şi Îl imită pe El, acela îmbracă haina smereniei.

 

Motivaţia pentru smerenie

Revenind la cuvintele apostolului Pavel, în ele găsim o motivaţie puternică de a căuta smerenia – „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Aceste cuvinte sunt impresionante şi, dacă ne uităm la contextul lor, înţelegem foarte clar că Dumnezeu stă nu numai împotriva celor mândri dintre neconvertiţi, ci într-o mare măsură şi împotriva celor mândri dintre convertiţi. Dumnezeu ne va sta împotrivă dacă vom lăsa buruienile mândriei să ne sufoce smerenia.

Cuvântul tradus prin „a sta împotrivă” are şi în original exact acelaşi înţeles. Altfel spus, Dumnezeu, ca un comandant militar, îşi mobilizează armata împotriva celor mândri. Cuvântul descrie de fapt un duşman care în asaltul său se loveşte de o barieră insurmontabilă formată din soldaţi trimişi acolo de un general înţelept. Dumnezeu ne face nouă exact lucrul acesta dacă ne purtăm cu mândrie. Iar dacă încercăm să ocolim pe la stânga sau pe la dreapta, căutând un alt traseu pentru mândria noastră, Dumnezeu este gata să ne stea în cale şi să ne împresoare astfel încât să nu mai putem face nicio mişcare.

Dacă suntem mândri, Dumnezeu luptă împotriva noastră, obligându-ne să ne oprim în loc, astfel încât fiecare aspect al vieţii noastre spirituale este blocat. Atunci când studiem Cuvântul, El nu ne mai învaţă nimic, nu ne mai oferă nicio revelaţie încântătoare şi nu ne mai binecuvântează cu mângâieri sau cu satisfacţii. Totodată, El ne retrage călăuzirea, făcându-ne astfel şi complet inutili pentru Împărăţia Lui. Dumnezeu nu are cum să ne folosească în calitate de reprezentanţi ai Lui atâta timp cât în noi se află un lucru pe care El îl urăşte – mândria. El ne stă împotrivă şi ne opreşte complet orice har.

Pentru că ne-am lăsat pradă mândriei, Domnul poate găsi cu cale să ne lase în seama păcatelor noastre chinuitoare, oricare ar fi acestea. Poate că ne va părăsi complet autocontrolul, astfel încât ne vom pierde cumpătul uşor şi vom reacţiona nepotrivit la circumstanţele vieţii. În trecut, autocontrolul a fost pus şi păstrat de Dumnezeu în noi ca răspuns la rugăciune, însă de îndată ce mândria a pus capăt binecuvântărilor harului pentru noi, vom cădea de multe ori. Traseele de alimentare cu har şi cu sprijin vor fi întrerupte. Dacă ne găsim în postura aceasta, am face bine să ne supunem cât de curând, pentru că altfel rezultatele s-ar putea să fie foarte neplăcute pentru noi.

O descriere a modului în care Dumnezeu poate „sta împotriva” credincioşilor Lui se găseşte într-un verset foarte provocator din Evrei 12 (care citează din Proverbe) – „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Versetul acesta ne avertizează să nu dispreţuim pedepsele sau mustrările mai blânde ale Domnului, pentru că dacă o facem vor urma consecinţe şi mai severe.

Ne putem gândi la inundaţiile mari care au avut loc nu demult în unele părţi ale Marii Britanii. Cu toate că este o chestiune complexă şi nu ne putem pronunţa în privinţa ei cu certitudine absolută, aceste inundaţii ar putea fi o avertizare din partea Domnului cu privire la răul şi necredinţa din societatea noastră. Dar cu toate că a produs suferinţă multor oameni, totuşi ce pedeapsă blândă a fost aceasta dacă ne gândim la pierderile atât de mici de vieţi omeneşti!

Din nefericire, societatea noastră împietrită a eliminat cu dispreţ orice posibilitate ca aceste dezastre naturale să fie un avertisment de natură spirituală. Şi atunci la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare? Dacă ţara noastră refuză categoric să ia în considerare orice lecţie pe care ar putea s-o extragă din aceste necazuri şi să recunoască faptul că avem un Creator căruia trebuie să-I dăm socoteală, când se va înăspri mustrarea Domnului şi ce formă va îmbrăca ea? Când pedeapsa mai blândă este ignorată, ea trebuie să fie urmată de una mult mai aspră. Se va întâmpla acest lucru curând? Nu ştim, pentru că Dumnezeu hotărăşte după planul Său tainic cât timp mai are îndelungă răbdare, însă atunci când pedeapsa va veni, ea va fi mult mai dură decât avertizarea premergătoare.

Aplicând aceasta la vieţile noastre personale, dacă Dumnezeu a intervenit să ne curme mândria, Îl vom ignora noi oare şi vom aştepta disciplinarea Lui mult mai severă?

 

Măreţul har

Să ne îndreptăm însă atenţia spre partea pozitivă şi complet neaşteptată a afirmaţiei lui Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Singurul mod în care putem progresa în smerenie este prin ajutorul oferit de Dumnezeu; cu toate acestea, ce face El? El ne răsplăteşte tocmai pentru progresul acesta. Domnul este atât de bun încât orice înaintare în smerenie atrage asupra noastră şi mai mult har. Ce principiu extraordinar este acesta! Este ca şi cum am zice că banul la ban trage, pentru că smerenia la smerenie trage. Dumnezeu dă „har celor smeriţi”.

Cu alte cuvinte, dacă dobândim smerenia prin rugăciune şi dacă ne „îmbrăcăm” cu haina ei, dacă adoptăm standardele ei, Dumnezeu ne va da şi mai mult ajutor în viaţa noastră spirituală – mai multă putere asupra păcatului, mai multe răspunsuri la rugăciuni, mai multe binecuvântări în viaţă, mai multe eliberări, mai mult ajutor, mai multă utilitate, mai multă înţelepciune şi discernământ, mai multă pricepere, mai multă dragoste, mai multă blândeţe, mai multă bunăvoinţă, mai multă credinţă şi mai multă răbdare şi îngăduinţă. Domnul să ne dea mai mult din aceste binecuvântări!

Ne va oferi Dumnezeu mai mult din aceste binecuvântări? Da, dacă ne rugăm şi luptăm pentru smerenie, pentru că El dă har celor smeriţi. Dumnezeu stă împotriva mândriei, însă sporeşte izvorul de har ce curge înspre cei smeriţi.

„Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Petru. Smerenia contravine instinctelor primare ale inimii corupte a omului. Există în noi o voce care ne spune că nu avem cum să trăim aşa cum ne cere smerenia pentru că va fi nevoie să ne afirmăm în permanenţă, să ne purtăm singuri de grijă, să luptăm pentru supremaţie şi să ne păstrăm respectul de sine. Dar, zice Petru, dacă vă smeriţi sub mâna tare a lui Dumnezeu şi vă puneţi încrederea în El, veţi vedea biruinţa smereniei.

Spuneţi-vă vouă înşivă: „Nimic nu este prea greu pentru El. Niciodată nu m-a dezamăgit şi nu m-a uitat şi, în orice împrejurări, mă pot baza pe ajutorul Său. Dacă mă cheamă să trec prin ape adânci, sunt gata să spun că purtarea Lui de grijă este perfectă. Indiferent dacă sunt antrenat pentru ceva cu totul nou, dacă sunt pus la încercare ca să-L mărturisesc pe El, ori dacă sunt modelat ca să fiu o mângâiere pentru alţii aflaţi în dificultate, oricare ar fi motivul, eu voi rămâne sub mâna Lui cea puternică şi nu voi renunţa să urmăresc smerenia.”

 

Înălţarea promisă

La final, Petru adaugă o mare promisiune: trebuie să vă smeriţi „pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Într-o vreme credeam că aceste cuvinte se referă la sfârşitul vieţii pe pământ, ca şi cum Petru ar zice: „Fiţi tari indiferent de greutăţile prin care treceţi, pentru că la sfârşitul călătoriei acestei vieţi, El vă va înălţa.” Numai că expresia „la vremea Lui” înseamnă de fapt „la vremea hotărâtă de El pentru voi”, care ar putea veni foarte curând şi nicidecum abia la sfârşitul vieţii. La momentul potrivit, în acord cu voia Lui perfectă, Dumnezeu ne va înălţa, ne va proslăvi şi ne va binecuvânta cu bucurie şi făcându-ne folositori, cu condiţia să ne smerim sub mâna Lui cea tare.

În fine, cu privire la smerenie Petru mai zice: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” Iarăşi, a fost o vreme când eram convins că Petru ne spune că atunci când avem îngrijorări şi poveri pe care nu le putem duce, tot ce trebuie să facem este să le aruncăm asupra Domnului, ştiind că El ne poartă de grijă şi că le va rezolva cumva. Versetul are, fără doar şi poate, şi acest sens, însă el spune mai mult decât atât. Cuvântul tradus prin „aruncaţi” mai este folosit în Noul Testament în limba greacă în Luca 19:35, unde citim că oamenii şi-au „aruncat” hainele pe măgăruşul pe care Domnul a intrat călare în Ierusalim în ovaţiile mulţimilor. Cuvântul „a arunca” înseamnă „a aşeza cu un gest viguros”, descriind o acţiune bruscă şi energică menită a dovedi că oamenii şi-au dat hainele de bunăvoie şi cu bucurie pentru slujirea şi recunoaşterea Domnului. Ei au făcut-o pentru El.

Şi aici, în îndemnul dat de Petru, cuvântul „a arunca” nu înseamnă să aşezăm obosiţi necazurile noastre la picioarele lui Cristos pentru ca El să le rezolve, ci să I le dedicăm cu bucurie într-un act de slujire. Ce ar putea să însemne aceasta? Înseamnă să spunem: „Voi considera toate poverile mele ca fiind slujirea mea pentru El, mă voi încrede în El, Îl voi mărturisi şi mă voi apropia de El. Da, le voi aduce înaintea Lui ca să-I cer ajutorul, dar în acelaşi timp le voi pune în slujba Lui ca parte din mărturia mea şi voi ieşi biruitor din ele prin El. Oamenii se vor gândi la mine şi vor zice: «În toate încercările acestea, el L-a iubit pe Domnul şi L-a mărturisit. Şi-a păstrat liniştea şi smerenia.»”

Dacă am face lucrul acesta, Evanghelia harului ar străluci în noi în toate împrejurările, iar oamenii ar fi cu atât mai atinşi, mai influenţaţi şi mai impresionaţi de Evanghelie.

Tot aşa cum oamenii şi-au pus hainele pe măgăruş pentru Cristos, noi Îi dăm Lui toate încercările prin care trecem ca parte din slujirea noastră pentru El. Ne punem problemele la dispoziţia Lui şi în acelaşi timp I le dăm ca să primim ajutor; iar atunci ele lucrează în noi smerenie.

John Wesley a mers ca misionar în Georgia, unde a eşuat lamentabil. Manierele şi comportamentul lui erau caracteristice oamenilor din înalta societate, lucru de care el era conştient, purtându-se adeseori cu aroganţă faţă de oamenii de „mai prejos ca rang”. Era un gentleman şi un învăţat cu mare autoritate, însă eşecul acesta l-a smerit foarte mult. Întors pe tărâm britanic, el a început să caute cu smerenie faţa Domnului şi abia atunci a putut deveni agentul principal al Marii Treziri Spirituale începute în 1739.

George Whitefield a fost pregătit pentru rolul său în Marea Trezire tot prin acest dar al smereniei. Domnul a folosit împrejurări şi evenimente din viaţa lui ca să-l facă un om extrem de smerit, pentru ca apoi să-l poată folosi cu putere.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Martin Luther. Despre acesta credem în general că a fost un om puternic, îndrăzneţ şi sigur pe sine, mai ales când ne gândim că a bătut în cuie cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, marcând începutul marii Reforme. Numai că Luther devenise un om foarte smerit înaintea Domnului, ştiind foarte bine că din clipa aceea renunţa la orice carieră în biserică, în mănăstire şi la Universitatea din Wittenberg, la orice promovare, apreciere şi acceptare. Ca să asculte de glasul propriei conştiinţe, el trebuia să renunţe la toate aspiraţiile şi planurile sale şi să devină un cleric rebel şi proscris, adică tocmai genul de persoană de care avea nevoie Domnul ca să reverse asupra ei har după har şi s-o facă extrem de folositoare.

Vedem că acelaşi principiu lucrează şi în viaţa lui C. H. Spurgeon. Omeneşte vorbind, el era un om cu o minte strălucită şi extraordinar de înzestrat, dar ce a făcut Domnul ca să-l pregătească pentru lucrarea vieţii sale? I-a interzis resursele necesare pentru a dobândi educaţie la o şcoală cu prestigiu şi l-a trimis într-o localitate izolată denumită Waterbeach, unde Spurgeon a predicat Evanghelia într-o biserică acoperită cu stuf, asumându-şi răspunderea spirituală pentru o comunitate formată din mai multe sate. Acolo Domnul l-a călit ca instrument în lucrarea Lui, dând har celor smeriţi.

Dacă am fi cu toţii mai smeriţi în lăuntrul nostru! Nu vreau să pun că ar trebui să ne prefacem a avea o formă de smerenie în felul în care ne comportăm, ci că smerenia ar trebui să domnească în inimile, în minţile şi în relaţiile noastre. Cât har am avea atunci! De aceea trebuie să ne rugăm pentru ea şi să lucrăm pentru ea, fiind cu mare băgare de seamă la toate ispitele mândriei, iar lucrul acesta trebuie să-l facem fără întrerupere.

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci

romanian-church-membership.jpg

«Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”

 

Cititorii vor fi interesaţi poate şi de cartea Church Membership in the Bible de Peter Masters. Disponibilă pentru achiziţionare de la Librăria Tabernacle. ISBN 9781870855648

 

 

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2011, nr 1 de  Dr. Peter Masters
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Timotei 3:1)

Vremuri grele

Imaginea extraordinară a vremurilor de azi descrisă în profeţia lui Pavel din 2 Timotei 3 este impresionantă atât prin amploarea ei, cât şi prin nivelul detaliilor. Omeneşte vorbind, nici chiar intelectul uriaş al apostolului nu ar fi putut să anticipeze trăsăturile unice ale apostaziei din societatea occidentală modernă.

Ceea ce auzim în acest pasaj este vocea lui Dumnezeu care le oferă credincioşilor Săi din vremurile de apostazie explicaţiile, avertizările şi îndrumările de care au atâta nevoie pentru a supravieţui şi a fi în siguranţă.

Înţelegem noi cum se cuvine aceste vremuri caracterizate de o lipsă de evlavie neobişnuit de mare? Care sunt pericolele cele mai grave? Încotro trebuie să ne îndreptăm atenţia cel mai mult ca să ne păzim de capcanele diavolului? Ştim noi exact cum va remodela ateismul societatea de azi şi cum va influenţa chiar bisericile adevărate?

Credincioşii din zilele noastre sunt profund dezamăgiţi de progresul slab al eforturilor lor de evanghelizare, simţindu-se aproape copleşiţi atunci când citesc despre succesele şi binecuvântările eroilor credinţei de odinioară. Noi trăim însă vremuri deosebit de dificile – „vremuri grele” – iar Scriptura ne spune aici cum să le recunoaştem şi cum să reacţionăm la ele.

Marii luptători ai credinţei, cum a fost şi C. H. Spurgeon, nu au trăit niciodată vremuri ca ale noastre. Şi Spurgeon a avut parte de multe încercări şi necazuri, dar cele mai multe au fost de altă amploare. Evanghelia proclamată de el nu s-a lovit niciodată de un zid de nepăsare totală. Generaţia lui de predicatori nu s-a adresat unei societăţi atât de corupte, de perverse şi copleşite de adulter, iar oamenii de atunci nu decăzuseră atât de mult încât să aprobe uciderea în masă a pruncilor nenăscuţi din pur egoism. Nu încape îndoială că moralitatea societăţii este semnificativ mai slabă chiar decât în urmă cu patruzeci de ani, iar noi trebuie să înţelegem contextul în care trăim ca să nu fim copleşiţi de descurajare.

Harul irezistibil

Recunoscând depravarea neobişnuită a zilelor noastre, vom înţelege necesitatea absolută a unei lucrări irezistibile a harului de convertire a sufletelor umane şi vom preţui aşa cum se cuvine fiecare biruinţă a harului. Vom învăţa care sunt păcatele „noi” pe care trebuie să le demascăm în predicarea Cuvântului şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a proteja Biserica lui Isus Cristos de răul înconjurător care vrea să se furişeze în ea.

Pavel îşi începe marea profeţie cu următoarele cuvinte: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” El nu se referă aici la zilele cele mai din urmă (ultimii ani ai acestui veac), întrucât spune că în aceste zile „vor fi vremuri [la plural] grele”. Cu alte cuvinte, în zilele din urmă vor veni mai multe vremuri (perioade) grele, ceea ce sugerează că această etapă a istoriei va fi de lungă durată. Expresia „zilele din urmă” (sau vremurile din urmă) este folosită de cele mai multe ori în Noul Testament pentru a descrie întreaga „eră a bisericii” care a început odată cu venirea lui Cristos.

În ziua Rusaliilor, Petru a interpretat profeţia lui Ioel („În zilele din urmă…”) ca împlinindu-se chiar prin evenimentele din ziua aceea, când Duhul a coborât peste biserica nou-născută. Petru a ştiut că în acel moment au început zilele din urmă.

Evrei 1:2 vorbeşte despre începuturile bisericii folosind expresia „la sfârşitul acestor zile”. Apostolul Petru spune despre Cristos că a venit să-Şi verse sângele „la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). Apostolul Ioan a afirmat foarte apăsat că trăieşte în „ceasul cel de pe urmă” fiindcă pe scena istoriei urcaseră deja mulţi anticrişti (1 Ioan 2:18-19).

 

Au existat deja mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

       Zilele din urmă au început, aşadar, odată cu venirea lui Cristos şi întemeierea bisericii Sale nou-testamentale şi se vor încheia atunci când Cristos va reveni pe norii cerului, cu mare putere şi slavă. Întreaga eră a bisericii, era Evangheliei, perioada finală a istoriei culminând cu întoarcerea Domnului – aceasta este „zilele din urmă”.

Deocamdată, zilele din urmă au durat peste 2.000 de ani, interval în care au existat mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

Înţelegem de la Pavel că aceste perioade de anti-creştinism dus la extrem vor veni în valuri (dar nu neapărat în mod uniform în toată lumea). Trebuie să ne aşteptăm la asemenea perioade pe tot parcursul erei Evangheliei, iar credincioşii trebuie să fie pregătiţi şi să-şi ia măsuri de precauţie speciale. Aceste vremuri sau perioade rele nu vor apărea din senin. Cuvintele lui Pavel ne lasă să înţelegem că ele se vor instala sau se vor apropia aşa cum se apropie o furtună mare. Vor fi o mulţime de semne care se vor aduna: o răceală spirituală, un întuneric tot mai mare în ce priveşte cunoaşterea Evangheliei şi un vânt tot mai puternic de cinism. Toate aceste semne se manifestă în Occident de mai bine de cincizeci de ani.

Furtuna ce se apropie

Primul semn al apropierii furtunii în Occident a apărut chiar mai înainte de aceasta, odată cu răspândirea darwinismului şi a umanismului ştiinţific. Apoi, după Primul Război Mondial, oamenii au început să se închine tot mai puţin, chiar dacă milioane dintre ei au continuat să frecventeze bisericile. Chiar şi aceia care au încetat să le mai frecventeze au continuat să creadă în Dumnezeu şi să respecte legea morală întipărită în conştiinţele lor. Şi totuşi, acela era începutul declinului. În acelaşi timp, în denominaţiile cele mai mari a început să pătrundă liberalismul, subminând credinţa în Scriptură.

După cel de-al Doilea Război Mondial, norii de furtună s-au adunat ameninţători şi, prin anii 1960, vântul ateismului a început să sufle cu putere ca să smulgă din rădăcini orice lăstar frumos de credinţă şi sfinţenie. Curând după aceea, furtuna s-a abătut peste noi cu toată puterea. Acum credincioşii adevăraţi sunt puţini şi împrăştiaţi, iar purtătorii de cuvânt ai lui Satan (prin mass-media, prin industria de spectacole şi totodată prin şcoli şi universităţi) îşi proclamă în gura mare ura faţă de puritate, sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în Cristos.

Pavel ne spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău” (2 Timotei 3:13). Cuvântul din limba greacă tradus aici prin „a merge” descrie în original acţiunea de a lovi sau de a tăia o cărare cu scopul de a merge înainte. În astfel de vremuri rele, puterile necredinţei luptă împotriva Adevărului divin şi a evlaviei ca şi cum şi-ar croi drum printr-un hăţiş. Pentru ele, credinţa şi sfinţenia sunt piedici pe care trebuie să le dea la o parte din calea lor. Ele merg înainte promovând închinarea înaintea sinelui, materialismul, împlinirea propriilor dorinţe, goana după plăcere şi eliberarea de orice constrângeri de ordin moral.

Astfel de perioade de mare păcat au crescut de fiecare dată în amploare până când Dumnezeu le-a pus capăt, fie cu putere, printr-o judecată, fie cu îndurare, printr-o reformă sau trezire spirituală.

Nu aflăm câte astfel de perioade vor fi în era Evangheliei, însă găsim în acest pasaj indiciul că fiecare va fi mai rea decât cele dinainte, până la ultima – când va veni mai întâi „lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu…” (2 Tesaloniceni 2:3-4).

Înrăutăţirea progresivă a acestor perioade succesive de păcat este sugerată fără doar şi poate şi în 2 Timotei 3:13, dacă ţinem cont de faptul că acest verset trebuie citit în contextul versetului 1. Cu alte cuvinte, ar trebui să citim: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele … oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău.” Când facem această legătură, înţelegem că Pavel spune că răul se va amplifica nu numai în cadrul fiecărei perioade, ci şi de la o perioadă la alta.

Ar putea fi vremurile de păcat în care trăim ultima şi cea mai mare dintre aceste perioade? Se prea poate. Dispreţul faţă de standardele lui Dumnezeu a atins deja cote uluitoare. În mod cert, până acum nu s-a mai văzut o ură atât de făţişă împotriva lui Dumnezeu şi a legilor sale în locuri în care odinioară strălucea lumina Evangheliei. Iar dacă ne gândim şi la celelalte semne ale sfârşitului veacului (vezi Matei 24:14) care se împlinesc deja atât de bine, parcă nu mai este timp pentru încă un ciclu complet de reformă, binecuvântare, declin şi apostazie înainte să vină sfârşitul.

Aspectul care ne interesează însă pe noi cel mai mult este ceea ce ne sfătuieşte Dumnezeu să facem în faţa vremurilor rele. Un avertisment esenţial se regăseşte tocmai în cuvintele alese de Duhul: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele.

Vremurile grele sunt vremuri greu de îndurat. Cuvântul folosit în limba greacă vorbeşte despre o forţă puternică şi copleşitoare care, prin acţiunea ei, slăbeşte şi compromite. Traducerile Bibliei folosesc mai multe variante pentru acest cuvânt, printre care cumplitegroaznice sau primejdioase, iar noi considerăm că aceasta din urmă este probabil cea mai bună dintre ele, întrucât lipsurile şi suferinţele pe care le aduc aceste vremuri se împletesc cu pericolul şi insecuritatea. Dar în ce fel anume vor compromite aceste vremuri primejdioase biserica şi la ce ar trebui să fim în mod special atenţi?

 

Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea

În primul rând, şi cel mai evident, vremurile grele sunt primejdioase pentru că ne influenţează. Cât de periculos este pentru oricine să fie înconjurat de imoralitate, mizerie morală, egoism şi goană după plăcere! Până şi credincioşii se obişnuiesc foarte uşor cu aceste lucruri, încetează să mai fie dezgustaţi de ele şi, încetul cu încetul asimilează noile valori. Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea. Aceştia sunt copiii noştri şi cei care se convertesc la Şcoala Duminicală şi la întâlnirile de tineret şi ar trebui să ne umplem de teamă pentru ei. Ne mai putem mira că adulterul şi divorţul s-au înmulţit şi în bisericile evanghelice aşa cum s-au înmulţit în lume? Trăim vremuri grele.

Când orice program de televiziune (inclusiv multe dintre documentare) începe şi continuă cu imaginile şi muzica unei culturi pervertite, aceasta devine o trăsătură permisă şi esenţială a vieţii, un lucru uzual. De multe ori tinerii sunt uimiţi să afle că aceste lucruri n-ar avea ce să caute în închinarea şi lucrarea unui Dumnezeu Sfânt şi nici în inimile oamenilor.

Propriul interes predomină

Pentru că lumea din jur îşi urmăreşte atât de mult propriile interese, credincioşii ajung în scurt timp să reacţioneze şi ei la circumstanţe aşa cum fac cei din lume. „Îmi voi afirma drepturile şi voi ieşi cu fruntea sus!” zic ei, în vreme ce Domnul (prin Pavel) spune în zadar: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Până şi credincioşii pot ajunge să-şi sfideze angajatorii, să fie răutăcioşi cu colegii sau să se răstească la fraţii lor în credinţă. Ei se lasă pătrunşi de reacţiile lumeşti şi ajung să dea dovadă fără rezerve de egoism şi mândrie.

Mai există un motiv pentru care perioadele de apostazie dusă la extrem şi de păcat sunt vremuri grele sau primejdioase. Nu numai că bisericile ajung să fie pângărite şi distruse de standardele acestei lumi, dar ele constată că este şi mult mai greu să predice Evanghelia şi mesajul lor să fie ascultat. Omeneşte vorbind, este mult mai greu să mărturiseşti acum decât era în urmă cu cincizeci de ani. Oamenii sunt într-atât de îndoctrinaţi cu idei păcătoase şi într-atât de întunecaţi la minte din pricina stilului de viaţă păcătos încât sunt mult mai departe de adevăr decât erau odinioară.

Mass-media şi sistemul de educaţie au decis că nu există Dumnezeu, nu există suflet, nu există standarde absolute pentru bine şi rău şi că nimeni nu are dreptul să ia la întrebări pe altcineva cu privire la aceste lucruri. Fiecare este îndreptăţit să facă ce este bine în ochii lui.

Trăim o vreme de aroganţă şi independenţă nemaiîntâlnite, întrucât niciodată până acum nu s-a mai văzut o asemenea „reprogramare” a conştiinţei umane de a „numi răul bine şi binele rău” şi de a „spune că întunericul este lumină şi lumina întuneric”.

Împotrivirea teribilă a societăţii faţă de mărturisire şi evanghelizare este un pericol pentru biserici şi din cauza faptului că, aşa cum am remarcat deja, pastorii şi oamenii devin demoralizaţi şi descurajaţi, pierzându-şi credinţa. Unele biserici bune au renunţat deja la evanghelizare, căzând într-o stare de introspecţie şi declin, în vreme ce şi mai multe au căzut într-o cu totul altă capcană, redefinindu-şi instituţiile şi metodele ca să devină mai atrăgătoare pentru cei din lume. Închinarea s-a transformat în spectacol, în ceva menit să placă oamenilor cu gândire lumească şi nicidecum lui Dumnezeu. Multe biserici sunt în acest moment un fel de cluburi sociale, dar care oferă şi un beneficiu suplimentar – favorul lui Dumnezeu pentru membrii lor, împreună cu un loc în cer.

Trebuie să avem în vedere pervertirea societăţii profeţită în 2 Timotei 3, astfel încât evanghelizarea noastră să fie relevantă şi ocrotirea pe care o dăm poporului lui Dumnezeu să fie adaptată la vremurile pe care le trăim. Ca atare, să ne îndreptăm atenţia spre trăsăturile comportamentului în vremuri de apostazie.

 

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre Vremurile grele publicate în Sword & Trowel, 2011, nr 1.

 

Apostazia poporului

Textul de memorat: „Am poruncit şi leviţilor să se curăţească şi să vină să păzească porţile, ca să sfinţească ziua Sabatului. Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, şi pentru aceste lucruri şi ocroteşte-mă după marea Ta îndurare!” (Neemia 13:22)

În perioada dintre evenimentele descrise în capitolele 12 şi 13, Neemia s-a întors în Babilon. Deşi nu ştim cât timp a fost plecat, când s-a întors (probabil în jurul anilor 430-425 î.Hr.), poporul începuse să cadă de la credinţă. Iudeii făcuseră legământ cu Dumnezeu şi făgăduiseră, în primul rând, să nu se căsătorească cu închinătorii la idoli, în al doilea rând, să păzească Sabatul şi, în al treilea rând, să aibă grijă de templu şi de slujitorii lui prin zecimi şi daruri (Neemia 10), însă încălcaseră toate aceste trei angajamente.

La întoarcerea lui Neemia, tot poporul era foarte relaxat în privinţa devoţiunii. Oamenii începuseră să nu mai aducă zecimea şi darurile, foloseau încăperile de la templu în alte scopuri, încetaseră să mai păzească Sabatul cum se cuvine şi chiar încheiaseră legături de căsătorie cu naţiunile din jur. Mai rău, chiar conducătorii pe care îi lăsase Neemia la plecare erau cei care contribuiseră la declinul relaţiei poporului cu Dumnezeu. Nu este deloc surprinzător că Neemia a fost devastat când a descoperit cât de mult se schimbaseră lucrurile. Totuşi, în loc să accepte situaţia, el a acţionat din nou pentru slava lui Dumnezeu.

Duminică, 8 decembrie – Liderii necredincioşi de la templu

Capitolul 13 începe descriind îngrijorarea pentru faptul că în mijlocul lor erau mulţi idolatri – amoniţi şi moabiţi (Neemia 13:1-3). Cuvintele din Cartea Legii nu se referă la îndepărtarea unora care făceau parte din popoare sau rase diferite, dar Îl urmau pe Dumnezeu, ci la izgonirea celor care nu erau convertiţi, ci se închinau la idoli. (Vezi Deuteronomul 23:3-6.)

1. Cine erau Eliaşib şi Tobia? De ce era inacceptabil ce făcuseră ei? Neemia 13:1-9; 2:10,19; 3:1; 12:10,22; 13:28

Eliaşib şi Tobia sunt cunoscuţi în cartea Neemia. Eliaşib era preotul pus peste cămările templului. Tobia este menţionat ca vrăjmaşul amonit al lui Neemia, care s-a opus cu vehemenţă lucrărilor de la Ierusalim. Eliaşib şi Tobia deveniseră rude prin alianţă, prin căsătoria unor persoane din familiile lor. Deşi nu au fost păstrate dovezi ale vreunei căsătorii, ştim că Tobia avea nume evreiesc (care însemna „Dumnezeu este bun”) şi probabil provenea dintr-o familie de evrei. Familia soţiei sale se crede că era înrudită cu familia lui Eliaşib. În plus, o fiică a lui Sanbalat Horonitul, celălalt împotrivitor al lui Neemia, era căsătorită cu nepotul lui Eliaşib. Astfel, cercul de intrigi din jurul lui Neemia probabil că s-a strâns, înalţii oficiali din ţară fiind înrudiţi şi uniţi împotriva conducerii lui.

În absenţa conducătorului, marele-preot îi oferise lui Tobia una dintre încăperile de la templu care fusese destinată iniţial depozitării zecimii şi darurilor. Tobia avea astfel dreptul de a rămâne permanent în templu şi de a fi recunoscut ca unul dintre conducătorii naţiunii. În sfârşit, adversarii lui Neemia reuşiseră să îşi îndeplinească obiectivul mult dorit: înlăturarea lui Neemia şi preluarea conducerii. Din fericire, Neemia nu avea de gând să stea şi să se uite, fără să facă nimic.

De-a lungul istoriei sacre, poporul lui Dumnezeu – evreii din vechiul Israel, dar şi creştinii care i-au urmat – a permis adesea, cu mare uşurinţă, să fie condus pe căi greşite. Cum putem evita aceleaşi greşeli?

Luni, 9 decembrie – Leviţii în ţinuturile lor

2. Ce a încercat să remedieze Neemia? Neemia 13:10-14

Cântăreţii, cei care păzeau poarta şi alţi slujitori de la templu au trebuit să se întoarcă în ţinuturile lor pentru a-şi hrăni familiile, deoarece lucrarea Domnului nu mai era susţinută. Întreg sistemul de zecimi şi daruri care fusese instituit cu atâta trudă era dat uitării acum. Neemia trebuia să o ia de la capăt. Faptul că a aruncat totul afară din încăpere arată disperarea lui.

„Nu numai că templul fusese profanat, dar şi darurile fuseseră folosite necinstit. Aceasta tindea să descurajeze dărnicia oamenilor. Ei îşi pierduseră zelul şi înflăcărarea şi nu-şi mai dădeau zecimile cu tragere de inimă. Vistieria Casei Domnului era întreţinută cu zgârcenie; mulţi dintre cântăreţi şi alţi angajaţi în slujba templului, neprimind sprijin suficient, părăsiseră lucrarea lui Dumnezeu pentru a lucra în altă parte.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 670

Dar toţi cei din Iuda s-au unit din nou şi au refăcut ce fusese distrus. Poporul era de partea lui Neemia, împotriva lui Tobia şi Eliaşib, deoarece probabil că îşi dăduse seama că Neemia făcea tot ce putea pentru binele oamenilor. În plus, Neemia a încredinţat supravegherea templului unor bărbaţi credincioşi şi demni de încredere. Ei au fost însărcinaţi să strângă zecimile şi darurile, asigurându-se că bunurile erau depozitate corespunzător şi resursele erau împărţite aşa cum trebuia. Cu alte cuvinte, Neemia s-a întors şi a dezrădăcinat sistemul corupt de conducere.

Deşi Neemia numise bărbaţi credincioşi peste organizaţia de la templu, Eliaşib, marele-preot care era corupt, nu şi-a pierdut poziţia, deoarece o avea ca urmaş al lui Aaron. Lucrarea lui de la templu probabil că a fost stingherită de măsurile lui Neemia de a numi alţi bărbaţi în îndeplinirea unora dintre responsabilităţile marelui-preot, însă el încă era marele-preot.

Citeşte Neemia 13:14. Ce era atât de omenesc în rugăciunea lui?

Marţi, 10 decembrie – Zecimi şi daruri

Reformele lui Neemia în privinţa serviciilor de la templu includeau reintroducerea sistemului zecimilor şi darurilor.

3. Ce ne învaţă Biblia despre importanţa zecimilor şi darurilor, nu doar în serviciul de la templu, ci şi pentru noi, astăzi? Numeri 18:21-24; Maleahi 3:10; Matei 23:23; 1 Corinteni 9:7-14; 2 Corinteni 9:6-8; Evrei 7:1

Când nu au mai fost aduse zecimile, serviciile de la templu au încetat şi întreg sistemul de închinare era în pericol. Pentru că trebuiau să asigure hrana familiei, lucrătorii de la templu nu s-au mai preocupat de templu şi de slujbe. În consecinţă, închinarea la Dumnezeu începea să fie uitată.

„Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui se vede în faptul că se cere aceeaşi proporţie atât de la cei bogaţi, cât şi de la cei săraci. În măsura în care Dumnezeu ne-a dat bunuri, noi trebuie să-I returnăm zecimea. Când cere zecimea (Maleahi 3:10), Dumnezeu nu face apel la recunoştinţă sau generozitate. Deşi recunoştinţa trebuie să fie o parte a manifestărilor noastre faţă de Dumnezeu, noi dăm zecime pentru că Dumnezeu a poruncit aşa. Zecimea Îi aparţine Lui şi El cere ca noi să I-o înapoiem.” – Adventiştii de ziua a şaptea cred…, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2009, p. 375

Şi biserica noastră s-ar destrăma dacă nu ar fi susţinută de membri prin zecimi şi daruri. Serviciile bisericii nu ar mai funcţiona fără oamenii plătiţi să îşi investească timpul în slujire, planificare şi administrarea bisericii şi ar scădea interesul pentru închinare. Dar cel mai grav este că, fără zecimi şi daruri, nu s-ar mai face nici evanghelizări.

Noi aducem zecimea deoarece Dumnezeu a stabilit acest sistem în Cuvântul Său. Uneori, Dumnezeu nu trebuie să explice de ce a prevăzut un lucru. El aşteaptă ca noi să credem că El este la cârmă. Trebuie să ne informăm cum funcţionează acest sistem, dar apoi să îl încredinţăm în mâna Domnului.

De ce sunt zecimile importante pentru spiritualitatea noastră?

Miercuri, 11 decembrie – Încălcarea poruncii despre Sabat

4. Ce problemă prezintă Neemia în pasajul de mai jos? Neemia 13:15,16

Nu este uşor să iei poziţie de partea lui Dumnezeu când eşti în minoritate. Deoarece Dumnezeu spusese că Sabatul trebuie să fie o zi sfântă, în care să nu se facă nicio lucrare, Neemia dorea să se asigure că în Ierusalim era păzită această poruncă. Cu siguranţă că a simţit obligaţia morală de a adopta acea poziţie şi a acţionat pe baza ei.

Sabatul a fost creat să fie încoronarea săptămânii creaţiunii, ca o zi specială în care oamenii să fie reînnoiţi şi refăcuţi prin timpul petrecut în mod special cu Dumnezeu pentru că ocupaţiile zilnice şi preocupările pentru lucrurile din lumea aceasta sunt lăsat la o parte.

Ideea importantă este că Sabatul zilei a şaptea a fost şi rămâne un mijloc puternic care îi ajută pe cei care, prin harul lui Dumnezeu, se străduiesc să-l păzească, să menţină o credinţă vie şi să se bucure de beneficiile fizice şi spirituale pe care le oferă.

5. Ce a făcut Neemia pentru a pune capăt cumpărării şi vânzării în Sabat? Neemia 13:17-22

Deoarece era conducătorul ţinutului Iuda, Neemia considera că unul dintre rolurile lui era să implementeze regulile. Întrucât regulile din Iuda se bazau pe Legea lui Dumnezeu, el a înălţat această Lege, inclusiv porunca Sabatului. Poate că, dacă nobilii din Iuda s-ar fi împotrivit corupţiei aduse prin marele-preot, Neemia nu ar fi fost pus în acea situaţie. Totuşi conducătorii şi nobilii probabil că aveau resentimente faţă pe Neemia, pentru că îi obligase să restituie cele datorate săracilor; astfel, se pare că ei nu s-au opus schimbărilor aduse de Eliaşib şi de Tobia.

Mai întâi Neemia îi mustră pe mai-marii ţării şi apoi porunceşte ca porţile să fie închise şi să fie puşi slujitori la porţi pentru a le păzi. Când piaţa este mutată afară din cetate, el ia măsuri şi mai drastice şi ameninţă să pună mâna pe negustori în Sabatul următor. Probabil că Neemia era un om de cuvânt, deoarece negustorii au înţeles ideea şi au stat departe de cetate.

Joi, 12 decembrie – Părinţii voştri n-au făcut la fel?

Zelul lui Neemia pentru Sabat este admirabil. Neemia era atât de hotărât cu privire la păzirea Sabatului, încât chiar a promis să „pună mâna” pe negustorii din alte ţinuturi. Cu alte cuvinte, el ar fi intervenit personal dacă i-ar fi prins din nou în cetate sau la porţi în Sabat. Fiind conducător, el avea responsabilitatea oficială de a se asigura că această poruncă era păzită.

„Neemia i-a mustrat fără teamă pentru neglijarea datoriei: «Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceţi, pângărind ziua Sabatului?» i-a întrebat el categoric. «Oare n-au lucrat aşa părinţii voştri şi nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!» Apoi, a poruncit să se închidă porţile Ierusalimului înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra, şi să nu se deschidă decât după Sabat şi, având mai multă încredere în slujitorii lui decât în cei rânduiţi de supraveghetorii Ierusalimului, i-a aşezat la porţi ca să fie sigur că poruncile lui sunt respectate.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pp. 671-672

Se pare că avertizările lui Neemia referitoare la pângărirea Sabatului au avut ecou până târziu – evangheliile Îl prezintă pe Isus ca luptând-Se iar şi iar cu conducătorii religioşi pe tema păzirii corecte a Sabatului.

6. Care este problema prezentată în pasajele de mai jos şi cum ne ajută istoria lui Israel să ne explicăm de ce a apărut această controversă? Matei 12:1-8; Marcu 3:1-6; Luca 6:6-11; Ioan 5:5-16

În zelul lor, oricât de greşit era, pentru a se asigura că Sabatul nu era „profanat”, aceşti conducători religioşi au fost atât de fanatici, încât L-au acuzat pe Isus, pe Acela care era „Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:5), că îl încălca. Fără îndoială că au dus lucrurile prea departe! Este ironic că, în timp ce erau foarte preocupaţi de Lege, mulţi dintre ei uitaseră „cele mai însemnate” aspecte ale Legii: „dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23).

Cum am putea noi, personal şi ca biserica, sa fim atenţi sa nu facem aceeaşi greşeala, fie în ce priveşte Sabatul, fie în alte aspecte pe care le consideram importante pentru credinţa noastră?

Vineri, 13 decembrie – Un gând de încheiere

„Când le-a pus înainte poruncile lui Dumnezeu, avertizările şi judecăţile înfricoşătoare care au venit peste Israel în trecut chiar pentru acest păcat, conştiinţa le-a fost trezită şi au început o lucrare de reformă care a îndepărtat mânia ameninţătoare a lui Dumnezeu şi a adus aprobarea şi binecuvântarea Sa.

Erau unii din slujba sfântă care au stăruit pentru nevestele lor păgâne, declarând că nu se puteau despărţi de ele. Dar nu a fost făcută nicio excepţie, nu s-a arătat respect pentru rang sau poziţie. Oriunde preoţii sau conducătorii au refuzat să rupă legătura cu închinătorii la idoli, au fost îndepărtaţi îndată din slujba Domnului. Un nepot al marelui-preot, care se căsătorise cu fiica lui Sanbalat, nu numai că a fost îndepărtat din slujbă, ci a fost alungat şi din Israel. «Adu-ţi aminte de ei, Dumnezeule», se ruga Neemia, «căci au spurcat preoţia şi legământul încheiat de preoţi şi leviţi.»” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pp. 673-674

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Calea către Hristos, Capitolul 13 „Bucuria în Domnul”.

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: Neemia 1-7
1. Cine au fost cei cărora nu le-a plăcut că venea un om să caute binele copiilor lui Israel?
2. Despre cine scria Neemia că „locuiesc pe deal”?
3. Cum se numea prorociţa care încerca să-l sperie pe Neemia?
4. Câţi cântăreţi şi cântăreţe se aflau printre cei întorşi cu Zorobabel?

Evanghelizare, Secţiunea 5 – subcapitolul „Importanţa sfătuirii şi a rugăciunii
5. Pentru cine trebuie să se roage membrii bisericilor noastre şi pentru cine trebuie să se roage pastorii?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
Descarcă cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

 

GEORGE ORWELL: MOȘTENIREA CATALONIEI SAU DESPRE „APOSTAZIE” CA PARADIGMĂ INTELECTUALĂ

20131030011100!Homage_to_Catalonia,_Cover,_1st_EditionPentru istorici, politologi, pentru cărturari, în general, dar nu numai, George Orwell reprezintă azi un reper intelectual. Și pe bună dreptate. Însă de cele mai multe ori, când e vorba de Orwell, simțul critic piere, sucombă, sufocat, mai ales, de moștenirea unora dintre operele sale. Scriitor înzestrat, cu o rafinată percepție asupra realităților sociale contemporane și cu un puternic caracter vizionar, Orwell a fost un excelent critic al epocii sale. Însă tocmai această virtute pe care a posedat-o din plin lipsește astăzi multora dintre cei înrobiți de personalitatea sa. Un concept este tot mai prezent atunci când britanicul este adus în discuție, el fiind socotit nici mai mult nici mai puțin decât un „apostat”, cu referire directă la critica fermă îndreptată împotriva URSS, în ciuda convingerilor sale de stânga.

Parcurgând în mare parte opera lui Orwell am căutat să descopăr dacă într-adevăr el se încadrează în tipologia „apostaziei” intelectuale și dacă moștenirea sa poate fi preluată in integrum apreciativ. Creația lui literară, și nu numai, este în mare parte o critică lucidă a societății britanice contemporane, cu puternice accente anticapitaliste, anticlericale și anticoloniale. Orwell este un bun observator al moravurilor, cărțile sale surprinzând atrofierea accelerată a colosului imperial în fibrele sale cele mai intime. Lucrări precum Zile birmanezeO fată de preotAspidistra să trăiascăO gură de aer, au fost traduse și în limba română, fiind accesibile celor interesați. Alături de ele și, în fapt, deasupra lor în conștiința publică stau volume ca 1984Ferma Animalelor sau Omagiu Cataloniei.

Lucrarea care l-a consacrat pe Orwell ca „apostat” este, fără îndoială, 1984, un teribil avertisment asupra pericolului reprezentat de totalitarism, exprimat prin tirania partidului unic. Însă ceea ce m-a interesat în primul rând a fost concepția sa socio-politică, moștenirea și interpretarea ei în zilele noastre, pornind de la o altă lucrare cunoscută, Omagiu Cataloniei. Căci, la o comparație atentă, 1984 nu reprezintă în mod necesar și obligatoriu o ruptură față de concepția prezentă în volumul dedicat războiului civil spaniol. De bună seamă, concluziile pot fi percepute ca fiind subiective, însă în același timp există câteva lucruri intim legate de viziunea orwelliană care nu pot să nu provoace constructive interogații unui cititor nepărtinitor.

Războiul civil spaniol a reprezentat în epocă preambulul confruntării dintre național-socialism/fascism și comunism, al războiului civil european, după formula consacrată a lui Ernst Nolte. Experiența spaniolă a cristalizat concepția ulterioară a multor combatanți. Orwell a fost unul dintre ei. Sedus de utopia de stânga, s-a avântat în vâltoarea războiului cu pasiune. Sinteza concepției sale despre conflictul în sine, dar și despre ideologiile și facțiunile implicate se regăsește în volumul scris ulterior.

Primul lucru îngrijorător care răzbate din paginile cărții este fascinația în fața „revoluției”, căreia Orwell îi cedează cu voluptate, deși este vizibil și definitiv oripilat de comunismul stalinist și de dictatura partidului unic. Care erau, însă, câștigurile imediate ale acestei revoluții, așa cum le vedea Orwell în 1939? Cum se vedea, la firul ierbii, puterea exercitată de clasa muncitoare? Iată ce spune autorul:

Era pentru prima dată când mă aflam într-un oraş în care clasa muncitoare era la cârmă. Practic, fiecare clădire de oarecare importanţă fusese ocupată de muncitori şi drapată cu steaguri roşii sau cu steagul roşu şi negru al anarhiştilor; pe fiecare zid erau mâzgălite secera şi ciocanul şi iniţialele partidelor revoluţionare; aproape fiecare biserică fusese devastată şi icoanele ei arse. Ici şi colo câte una era dărmâmată sistematic de echipe de lucrători. Fiecare magazin şi fiecare cafenea purtau o inscripţie care spunea că fuseseră colectivizate; chiar şi lustragiii fuseseră colectivizaţi şi cutiile lor erau vopsite în roşu şi negru. Chelnerii şi vânzătorii te priveau în faţă şi te tratau ca pe un egal. Formulele de adresare servile sau chiar ceremonioase dispăruseră pentru o vreme. (pag. 15)

Tirania simbolurilor, colectivizarea economiei, suprimarea bisericii; iată câteva dintre „câștigurile” care ar trebui să ne pună pe gânduri. Cartea lui Orwell este presărată cu reflecții similare, în formă sau conținut. Este evident că ne aflăm în fața unor idei puternic ancorate în zona extremei stângi, iar dacă Orwell se îndepărtează de comunism este pentru a se apropia de un tărâm la fel de tenebros: anarhismul. Ceea ce autorul critică de fapt, nu este liantul doctrinar cel puțin discutabil din tabăra stângii, ci faptul că „republicanii” se raliază treptat în jurul comuniștilor controlați de PCUS, alegând să nu maximizeze revoluția totală postulată de anarhiști: „Conflictele între partide erau agasante şi dezgustătoare, dar mie mi se păreau ca o ceartă în familie. Nu credeam că vor schimba ceva sau că exista vreo deosebire politică ireconciliabilă. Mi-am dat seama că liberalii şi comuniştii nu doreau ca revoluţia să meargă înainte; dar nu m-am gândit că ar fi capabili să o dea înapoi” (pag. 265). Făcând o analogie cu situația național-socialiștilor germani, Orwell se situa de partea „Rohm-ilor spanioli”, a radicalilor care cereau desăvârșirea revoluției, reprezentați în Spania de grupări precum POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), pe care în mod corect îl prezenta drept „unul din acele partide comuniste care au apărut în multe ţări în ultimii ani ca urmare a opoziţiei faţă de „stalinism”, adică faţă de schimbarea reală sau aparentă a politicii comuniste” (pag. 257).

Și lucrurile evoluează în aceeași notă:

Şi lucrul cel mai ciudat era înfăţişarea mulţimilor de oameni. După cum arătau, ai fi zis că în acest oraş clasele bogate încetaseră practic să mai existe. În afară de un mic număr de femei şi de străini, nu exista nici un om „bine îmbrăcat”. Toţi purtau haine simple de muncitori sau salopete albastre sau o formă sau alta de uniformă de miliţian. Toate aceste lucruri erau neobişnuite şi mişcătoare. Multe dintre ele nu le înţelegeam şi într-un fel nici nu-mi plăceau, dar le-am recunoscut de îndată ca pe o stare de lucruri pentru care merita să lupţi. Şi am fost convins că lucrurile erau aşa cum păreau, că acesta era într-adevăr un stat al muncitorilor şi că întreaga burghezie fie că fugise sau fusese suprimată, fie că trecuse în mod voluntar de partea muncitorilor; nu mi-am dat seama că un mare număr de burghezi avuţi pur şi simplu se ascundeau şi se dădeau deocamdată drept proletari. (pag. 16)

Iată că „trezirea”, revelaţia lui Orwell se datoreşte intuirii aparențelor și a liniei directoare/dictatoriale a PCUS, nicidecum ororilor şi stării de fapt nefireşti, descrise mai sus. Deși neînțelese pe deplin, lucrurile sunt acceptabile atât timp cât „întreaga burghezie fie că fugise sau fusese suprimată”.

Ceea ce este șocant la Orwell, și confirmă viziunea sa discutabilă, este lipsa oricărui comentariu critic în legătură cu demolarea materială şi spirituală a Bisericii. Nu se constată niciunde vreo urmă reală de contestare a cauzei imediate a stării de fapt: „avântul revoluţionar”. Explicabil, de vreme ce Orwell era la rândul său un revoluţionar. În fața orgiei distrugerii Bisericii spaniole, Orwell rămâne nesimțitor. Observații reci, reflecții fugare, trădează, dacă nu satisfacție, măcar o acceptare nemărturisită a acestor acte de barbarie: „Biserica fusese folosită multă vreme drept latrină” (pag. 31); „Apoi am dat de ruinele unei biserici care fusese devastată şi incendiată în timpul revoluţiei. Era doar un schelet, patru pereţi fără acoperiş înconjurând o grămadă de moloz. În semiîntuneric, am bâjbâit până am găsit un fel de nişă unde puteam să mă întind. Nu e prea comod să zaci pe bucăţi de zidărie, dar din fericire era o noapte caldă şi am reuşit să dorm câteva ore” (pag. 214) . Dar poate cea mai elocventă afirmație în acest sens este cea referitoare la Sagrada Familia: „Cred că anarhiștii au dovedit prost gust nearuncând-o în aer când au avut această șansă, deși au agățat o flamură roșu cu negru între turlele ei” (pag. 229).

Nemulțumirea sa era legată de faptul că presa dezinforma în legătura cu adevăratul mobil al distrugerii bisericilor:

Câteva din ziarele antifasciste din străinătate au recurs la o lamentabilă minciună, afirmând că bisericile erau atacate numai atunci când erau folosite ca fortăreţe fasciste. De fapt, bisericile au fost pretutindeni jefuite, deoarece se înţelegea foarte bine că Biserica Spaniolă făcea parte din înşelătoria capitalistă. În şase luni petrecute în Spania am văzut numai două biserici nedevastate şi, până cam prin iulie 1937, nici unei biserici nu i s-a permis să reia slujbele religioase, în afară de una sau două biserici protestante din Madrid. (pag. 246-247)

În fine, una dintre ultimele sale afirmații în acest sens este de-a dreptul ofensatoare pentru cititorul cu sensibilități spirituale: „Nu exista o clasă de şefi şi nici o clasă de servitori, nu existau cerşetori, prostituate, preoţi, nu existau linguşeli şi nici „să trăiţi”. Respiram aerul egalităţii şi fusese destul de naiv să-mi imaginez că aşa era în toată Spania” (pag. 266). Introducerea preoților și a prostituatelor, prin enumerare, în aceeași categorie este definitorie pentru concepția sa. Nu se poate contesta că viziunea lui Orwell în privința Bisericii era strâns legată de experiența personală în cadrul Bisericii Anglicane. Însă extrapolarea acestei experiențe spre o concepție globală în privința rolului Bisericii mi se pare nefericită.

După cum singur a recunoscut, Orwell era la ceasul războiului un anarhist. Nu-i vorbă, cartea lui este departe de a idealiza războiul dus de stânga, însă din paginile ei răzbat numerose idei și atitudini cel puțin contestabile. Deși se declară adversar al confruntării violente, autorul își manifestă inconștient sau nu extazul în fața violenței. Drept consecință, loviți de un soi de sminteală orwelliană, azi numeroși tineri îl preiau pe celebrul autor britanic pe nemestecate. În ciuda faptului că Orwell a susținut că fiecare rând pe care l-a scris începând cu 1936 a fost împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic („așa cum l-am înțeles eu”), rândurile sale demonstrează că înțelegerea sa asupra democrației era, dacă nu defectuoasă, măcar neconformă cu raportările contemporane. Devine cu atât mai nefirească azi lipsa abordărilor critice referitoare la concepția sa. Practic, Orwell nu este un „apostat”, de vreme ce nu a renunțat niciodată la convingerile sale fundamentale. După cum semnala un contemporan, Orwell s-a despărțit de socialismul bolșevic și de întruchiparea statală a acestuia, URSS, dar nu de concepțiile sale inspirate de stânga radicală. Simplificând, am putea spune că pilda prost tălmăcită a viziunii politice orwelliene este încă un argument pentru o afirmație deja banală: „teoria e bună, dar aplicarea ei în practică e defectuoasă”. Căci Orwell nu abandonează ideile venite dinspre stânga radicală după ce identifică criminalitatea încarnării lor statale, în speță URSS, ci abandonează URSS. Ne putem întreba, deci: ce apostazie este aceasta? Deși afiliat ulterior unei formațiuni politice aparținând eșicherului democratic britanic, Orwell nu și-a reevaluat niciodată în adevăratul sens al cuvântului ideile din Omagiu Cataloniei.

Așadar nu trebuie uitat faptul că Orwell și alții asemenea lui au bântuit străzile Barcelonei și s-au încărcat de „avânt antifascist” în umbra catedralelor fumegânde și în siajul vânătorii de burghezi. Dezicerea de stalinism este un merit discutabil, câtă vreme omul de stânga Orwell trăia exuberant realitatea dramatică și terifiantă a Barcelonei în război. Simptomatic pentru mulți așa ziși „apostați” (Ignazio Silone, Arthur Koestler etc.) este faptul că niciunul nu și-a abandonat cu adevărat ideile hrănite de radicalismul de stânga. Spirite libere, intelectuali de rasă, s-au răzvrătit împotriva tiraniei partidului, dar nu împotriva propriilor fetișuri ideologice. Căci nu este nimic meritoriu în a cădea în extaz în fața nivelării complete a societății. O societate depersonalizată, unită mai degrabă de mediocritate, decât de virtuți. Iar ca unică metodă de realizare a unor astfel de deziderate, chiar dacă nu direct, ci printre rânduri, rânjește violența. Un soi de teorie implacabilă a necesității victimelor colaterale. Un manifest împotriva violenței, prin violență. Subtil, dar nedrept.

Spre deosebire de apologeții săi, Orwell este sincer, iar aceasta este una dintre marile sale calități. Admite că este partizan și că oricine este partizan, conștient sau nu: „Fiți atenți la partizanatul meu, la greșelile mele privind faptele și la deformarea inevitabilă datorată faptului că am văzut numai o parte a evenimentelor” (pag. 237). Orwell credea în anarhism și în revoluție și era dreptul lui s-o facă. Aceasta nu este o culpă, ci, din punct de vedere intelectual, este doar o altă orientare discutabilă, pretabilă la evaluări și reevaluări critice. Însă de aici până la „canonizarea” intelectuală, ar fi trebuit să fie cale lungă. Cred că termenul de „apostat” este impropriu, de vreme ce Orwell nu a abdicat niciodată de la credințele sale originare, lăuntrice. Viziunea sa inițială asupra conflictului civil spaniol este pilduitoare, pe cât de naivă, pe atât de greșită: „Democrația se ridică împotriva fascismului” (pag. 241).

În fine, pentru a lăsa deschise noi căi de interpretare și pentru a nu cădea tocmai în păcatul idolatrilor de „apostazie”, să nu uităm să menționăm responsabilitatea a două entități sociale și instituționale care multă vreme au însemnat sau au fost percepute în Spania și pretutindeni ca întruchipări imuabile ale dreptei: aristocrația și Biserica. Prin insensibilitatea și închistarea reprezentanților lor trecători au alimentat reacții potrivnice, de multe ori radicale, și au hrănit angoase intelectuale, cu urmări nebănuite.

Domnilor -nu mai exportati paduri si nu mai importati frunze Nu mai exportati grane si nu mai importati macaroane SI,MAI ALES,nu mai exportati oamenii pentru care a sangerat Hristos,dar ii batjocoresc pesedistii…SI NU MAI importati pandemii -Români duși noaptea, cu autocarele, la plantat hamei în Slovenia: ”Lucrează pe doi euro, dorm în containere și primesc 3 conserve!”

Plecările românilor la muncă în străinătate continuă, numai că nu cu avionul, ci cu autocarele! Pentru că firmele românești au interdicție să mai opereze curse internaționale, se trimit autocare din străinătate, iar îmbarcările se fac în localități mici pentru a se evita mediatizarea.

Potrivit publicației locale mureșene Zi de Zi, vineri, 24 aprilie, pe Facebook au fost publicate mai multe imagini surprinse în orășelul Târnăveni, acolo unde 20 de autoricare de la NOMAGO, din Slovenia, au îmbarcat sute de români pentru a-i duce la muncă în afară. Fotografiile au fost realizate pe timpul nopții, atunci când s-a făcut preluarea oamenilor care s-ar fi încheiat înainte să se lumineze.

”S-a apelat la o firmă de transport străină pentru că autocarele românești NU AU VOIE SĂ IASĂ DIN ȚARĂ. Ordonanta X paragraful Y interzice cursele ocazionale internaționale. Așteptăm cu interes companii de transport persoane din Europa să vină în România și să facă aici transport local. Pentru că noi, suntem o „colonie”. Nu avem drepturi, noi doar executăm. O să ne dăm într-o parte și o să le mulțumim. Ok, compania XYZ Agro din Germania să zicem, a încheiat contract cu Nomago, pentru a duce muncitori. Dar tu, că stat, cum îți protejezi transportatorii locali? Păi dacă cursele ocazionale internaționale sunt INTERZISE, nu sunt interzise și pentru transportatorii ce intră în țară noastră?”, a scris Cosmin Nicolae pe Facebook care a precizat că a primit imaginile de la un transportator român care în această perioadă nu poate efectua curse, dar vede cum firmelor din afară țării le este permis să ducă românii la muncă în străinătate.

Prefectura Mureș confirmă: Românii care au plecat noaptea au plecat legal în Slovenia!

Autoritățile județene au confirmat perluarea oamenilor la Târnăveni, cu autocare venite din Slovenia. Astfel, în urma solicitării portalului Tirnaveni.ro, cancelaria Prefectului, Institutia Prefectului – Judetul Mures a venit cu precizări referitoare la transportul pe timp de noapte cu autocare al mai multor persoane, efectuat din parcarea magazinului Lidl din Târnăveni. Iată comunicatul: “Joi, 23 aprilie 2020, 269 de cetățeni din județul Mureș au plecat către Slovenia, pe cale rutieră. Acțiunea s-a derulat în urma solicitării Ambasadei Republicii Slovene, de acordare a permisiunii de transport pentru cetățenii români, din țara noastră în Slovenia, pentru muncă sezonieră în sectorul agricol. Pentru buna derulare a acestei activități, autoritățile din județul Mureș au respectat Ordinul Comandantului Acțiunii, iar forțele de ordine au verificat respectarea prevederilor ordonanțelor militare și s-au asigurat că nici unul dintre cetățeni nu se regăsește pe lista persoanelor aflate în carantină sau izolare la domiciliu.”
Din informațiile prezentate de stiridiaspora, numărul românilor care a ajuns în Slovenia este mai mare – 360, toți urmând să lucreze pe plantații de hamei. Înainte de a începe plantarea hameiului, lucrătorii vor sta în carantină timp de 7 zile.

Venirea românilor la cules de hamei i-a revoltat pe sloveni care au publicat comentarii publice în care și-au exprimat nemulțumirea privind practicile de a înlocui forța de muncă locală cu străini. ”Avem zeci de mii de oameni fără serviciu și mii de șomeri, oare nu se găsesc 360 de muncitori pe partea însorită a Alpilor care să aibă grijă de aurul nostru verde?“, se întreabă un sloven care a comentat articolul apărut pe site-ul unei publicații slovene. Răspunsul a venit tot de la compatrioți de-ai lor. „Muncitorii români lucrează pentru 2 euro, dorm în containere lângă câmpuri, sunt pe câmp de dimineață până la amurg, primesc 3 conserve și asta este. Pentru ultima oară, fermierii din Savinjska au strigat că muncitorii noștri nu vor putea rezista la aceste munci. Dacă am fi fost plătiți în mod corespunzător, da, dar pentru situația noastră, 2 euro nu este suficient“, a scris o femeia din Slovenia despre condițiile de angajare.

Președintele Asociației cultivatorilor de hamei din Slovenia, Janez Osset, se declara îngrijorat, în luna martie, de faptul că ”în Slovenia pentru recolta din hamei din acest an“. Mai mult, încă de pe atunci, el spunea că ar fi trebuit să existe 800 până la 1000 de muncitori români în Slovenia pentru a putea începe lucru la hamei, mai scrie Vecer.com.

De unde vine expresia „avocatul diavolului“ – cine este, în realitate, acest personaj misterios şi cine l-a inventat

 

Expresia „avocatul Diavolului“  defineşte o instituţie a Bisericii Catolice, dar şi un fel de personalitate. Cei care sunt denumiţi astfel sunt în permanenţă în contradicţie cu oamenii din jur şi încearcă să găsească răspunsuri concrete pentru toate problemele cu care se confruntă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Rafinăriile de altădată ale Braşovului: în anii `20, în zonă existau t… Gest şocant în Deva: o tânără s-a prăbuşit de la etajul patru, pe fere… Ambasada SUA: „Libertatea presei este sub asediu” „Avocatul diavolului” are o istorie de peste cinci secole. El a fost inventat de biserica catolică, iar rolul său este foarte important. Potrivit canoanelor, este „avocat al diavolului” acel prelat al cărui rol este de a aduce argumente pro şi contra cu privire la numirea unei persoane pentru beatificare sau canonizare de către biserică. Primul astfel de avocat a fost folosit în anul 1513 , dată la care a fost canonizat în calendarul catolic sfântul Iustinian. În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea este cel care face demersuri pentru instituţionalizarea „avocatului diavolului”. Cel care reuşeşte să definitiveze acest proces este însă Papa Benedict al XIV-lea (1740 – 1748), care-i atribuie prelatului însărcinat cu descrierea argumentelor faţă de duhovnicul propus spre beatificare titulatura de „avocat al diavolului” sau în latineşte „advocatus diaboli”. În contradicţie cu „advocatus diaboli”, papii l-au creat pe „advocatus dei”, „avocatul Domnului”, în traducere. Acesta reprezenta un alt prelat al cărui rol era acela de a aduce argumente în favoarea persoanei care urma să fie beatificată sau canonizată. Folosind acelaşi discurs ca şi „advocatus diaboli”, „advocatus dei” încerca să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită că alegerea spre beatificare este cea corectă. „Avocaţii diavolului” de lângă noi Dincolo de instituţia creată de biserica catolică, potrivit specialiştilor, „Avocatul Diavolului” defineşte astăzi o personalitate aparte, un stil de viaţă. Tocmai de aceea, sunt consideraţi „avocaţi ai diavolului” acei oameni care pun sub lupa îndoielii tot ceea ce este dubios sau necunoscut. Ei au un spirit polemic şi caută greşeala sau eroarea în orice aspect. Psihologii îi caracterizează pe „avocaţii diavolului” drept persoane agasante, dar ei trebuie apreciaţi pentru faptul că reuşesc să vadă partea ascunsă a lucrurilor pe care noi nu reuşim.  Un „avocat al diavolului” veritabil are în permanenţă o atitudine negativistă şi neîncrezătoare, aflându-se mereu în opoziţie. Poate fi ironic, agasat şi chiar batjocoritor, însă scopul său este acela de a scoate la lumină acele amănunte care ar putea produce efecte nedorite. Totodată, nu oricine poate deveni un „avocat al diavolului”. Aceste persoane sunt deosebit de inteligente şi luptă foarte mult pentru a-şi atinge scopurile. Situaţiile vizate de „Avocatul Diavolului” nu trebuie ascunse sau evitate, ci pur şi simplu acceptate pentru a fi depăşite, deoarece aspectele prezentate de el sunt întotdeauna cele care ar putea îmbunătăţii situaţia respectivă. Tocmai de aceea, sfaturile pe care le oferă o persoană care are calităţile unui „avocat al diavolului” trebuie respectate şi ascultate cu sfinţenie pentru a beneficia de o reuşită garantată.

Curtea din umbra partidului pesedist face mai mult rau decat toate pandemiile- Premierul cere reducerea atribuțiilor Curții Constituționale

Premierul Ludovic Orban a declarat, joi, că este necesară “stabilirea unor limite ale atribuţiilor” pentru Curtea Constituțională a României (CCR).

Premierul Ludovic Orban s-a declarat, joi, extrem de nemulțumit de decizia CCR privind nelegalitatea amenzilor aplicate în timpul stării de urgență, pe baza prevederilor Ordonanțelor militare.

În acest context, șeful Guvernului a susținut că ar trebui schimbat modul de alegere a magistraților care fac parte din CCR și că ar trebui reduse atribuțiile Curții Constituționale.

Întrebat de jurnaliști dacă ar dori modificări cu privire la membrii CCR, premierul a răspuns astfel:

 “Cu siguranţă, o schimbare a mecanismului de alegere. De asemenea, stabilirea unor limite ale atribuţiilor CCR, care să fie chiar în interiorul Constituţiei. De asemenea, modificări ale legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale”.

Șeful Guvernului, care este și președinte al PNL, a mai precizat totuși că încă nu e momentul să se treacă la un demers legislativ de modificare a atribuțiilor sau a componenței CCR, dar că atunci când se va trece la un asemenea demers va fi nevoie și de un referendum.

“Când vom fi pregătiţi pentru o astfel de situaţie, când va exista şi un suport politic şi o susţinere publică nu vom ezita să iniţiem acest demers”, a susținut premierul Orban.

Trebuie precizat că Guvernul României face parte din puterea executivă, iar CCR face parte din puterea judecătorească. Potrivit Constituției României, separația celor trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească) este garantată.

 Nemuritoarea Sarabanda a  feseniei romanesti- Ce se întâmplă cu amenzile din starea de urgență și ce a decis de fapt CCR

În absența unei noi legi care să repare lucrurile, decizia CCR privind amenzile în starea de urgență nu doar că a lăsat în aer peste 300.000 de sancțiuni date până acum, dar autoritățile au rămas fără posibilitatea de a-i amenda pe cei care încalcă regulile de prevenire a răspândirii COVID-19.

Judecătorii Curții Constituționale (CCR) au arătat că guvernul condus de Ludovic Orban a greșit, încălcând Constituția, atunci când a decis să legifereze prin ordonanță de urgență mărirea amenzilor pentru încălcarea prevederilor legii stării de urgență, precum și introducerea unor pedepse suplimentare (confiscări, interdicții), care afectau drepturi fundamentale, prevăzute de Constituție.

Nu faptul că amenzile erau prea mari a fost principalul argument care a dus la decizia CCR de miercuri. De altfel, în minuta deciziei​ CCR de miercuri prin care se anunță neconstituționalitatea OUG 34/2020, nu există nicio referință la cuantumul amenzilor, lucru care ar putea fi însă atins în motivarea extinsă a deciziei.

Argumentele judecătorilor CCR, care au luat decizia în unanimitate, au fost două alte aspecte total diferite, care țin strict de cum a ales guvernul Ludovic Orban să legifereze aceste sancțiuni, așa cum reiese din minuta deciziei.

Primul, că drepturile constituționale ale cetățenilor (circulație, proprietate, informare, protecție socială, etc) nu pot fi restrânse prin ordonanță de urgență, ci doar printr-o lege aprobată de Parlament, lucru prevăzut de Constituția României la articolul 115.

Al doilea, că faptele sancționate cu amenzi în starea de urgență erau prevăzute atât de vag în legea respectivă (OUG 1/1999, care reglementează starea de urgență și pe care a modificat-o OUG 34/2020, declarată neconstituțională), încât polițiștii puteau stabili după bunul plac ce fapte amendează și mai ales cu cât.

Diana Hatneanu, avocată specializată în drepturile omului și jurisprudența CEDO, a explicat pentru Europa Liberă că nu cuantumul amenzilor a fost un factor determinant în decizia CCR.

Ordonanța de urgență nr. 34/2020 a fost declarată neconstituțională în ansamblul ei, pentru că încălca art. 115, alin. 6 din Constituție, care nu permite restrângerea unor drepturi prin ordonanță de urgență. Motivarea, așa cum se întrevede din comunicat, are mai degrabă legătură cu nestabilirea concretă, diferențiată a comportamentului sancționat și cu marja mare de apreciere în aplicarea sancțiunilor. Deci, nu în mod special cu valoarea amenzilor”, explică avocata.

Ce se întâmplă cu amenzile date și cu cele care se vor aplica de acum încolo

Autoritățile nu îi vor mai putea sancționa pe cei care încalcă prevederile ordonanțelor militare date în perioada stării de urgență, pentru că decizia CCR a desființat nu doar ordonanța de mărire a amenzilor, ci și articolul din vechea lege a stării de urgență (OUG 1/1999), care reglementa amenzile respective în sine.

Un alt efect al soluției de legiferare aleasă de guvernul Orban și sancționată de CCR este că persoanele amendate, care au comis până acum într-adevăr fapte care au pus în pericol sănătatea publică sau eforturile de limitare a pandemiei cu coronavirus, pot scăpa nepedepsite.

Amenzile nu pot nici să revină la cuantumul inițial, anterior ordonanței dată de guvernul Orban, pentru că CCR a desființat și articolul cu sancțiuni din legea stării de urgență, fiind neconstituțional.

Premierul Ludovic Orban a opinat joi, în vizită la fabrica Ford de la Craiova, că amenzile vor reveni la cuantumul dinainte de mărirea la 2.000-20.000 de lei, adică la intervalul 100-5.000 lei, pentru persoanele fizice. Acest lucru este contrazis de specialiști.

A fost declarat neconstituțional și art. 28 din OUG nr.1/1999, care este chiar temeiul legal al aplicării oricărei amenzi pentru nerespectarea măsurilor din starea de urgență, chiar și fără majorarea amenzilor prin OUG nr. 34/2020”, a explicat avocata Diana Hatneanu, pentru Europa Liberă.

În opinia fostului președinte al CCR, Augustin Zegrean, amenzile ar mai putea fi date totuși până când decizia CCR este publicată în Monitorul Oficial și intră practic în vigoare, însă autoritățile trebuie să țină cont că aceste sancțiuni nu mai au practic acoperirea legală a Constituției, a arătat Zegrean pentru Hotnews.

Asta și fac polițiștii și jandarmii, arată G4Media – continuă să dea amenzi până la publicarea deciziei CCR în Monitorul Oficial.

Nu este însă clar ce se va întâmpla cu amenzile date deja în baza acestor legi declarate neconstituționale: ori cetățenii și firmele amendate în starea de urgență trebuie să își caute singuri dreptatea în instanțe, contestând amenzile, ori statul (Parlamentul, Guvernul) poate adopta un act normativ care să anuleze aceste amenzi neconstituționale.

Până la începutul lunii mai, autoritățile au amendat peste 300.000 de persoane cu o sumă totală care depășește 600 de milioane de lei (peste 120 de milioane de euro), conform ministrului de Interne, Marcel Vela.

În realitate, suma nu este de fapt atât de mare, pentru că oamenii au la dispoziție 15 zile lucrătoare să achite jumătate din amendă. Iar cei mai mulți nici nu le-au plătit, după cum a spus ministrul Finanțelor, Florin Cîțu, conform Agerpres: „Nu erau bani pe care să îi luăm în considerare la buget. Şi, oricum, să ştiţi că nu au fost plătite foarte multe dintre ele”.

Mai multe voci solicită acum o amnistie fiscală pentru ștergerea în masă a acestor amenzi, în ideea că dacă toți oamenii vor contesta în instanță amenzile primite, judecătorii ar fi supraîncărcați inutil cu atât de multe solicitări.

APADOR-CH solicită Guvernului o amnistie fiscală pentru a șterge aceste amenzi: „În condiţii normale, APADOR-CH nu ar susţine amnistia fiscală, dar în faţa unei astfel de gafe a autorităţilor, amnistia fiscală pentru cei amendaţi pentru nerespectarea măsurilor stabilite în stare de urgenţă pare a fi singura măsură rezonabilă”.

„Nu mai există temei pentru a plăti acele amenzi și ar trebui să gândim, pentru a fi o soluție unitară și a nu-i obliga pe mii de români să facă cereri în instanță și a aglomera foarte mult rolul instanțelor cu astfel de procese, putem să gândim probabil o ștergere a acestor sancțiuni prin act normativ”, a spus și deputatul USR Stelian Ion, la RFI.

ALDE, PSD și Pro România au pregătit deja un proiect de lege prin care amenzile date în baza legilor neconstituționale să fie anulate din oficiu, a anunțat miercuri Călin Popescu Tăriceanu, liderul ALDE.

Augustin Zegrean, fostul președinte al CCR, nu este însă așa de sigur că aceste amenzi ar fi anulate în instanță, dacă ar fi contestate, pentru că ele au fost date în baza unei legi în vigoare la comiterea faptelor sancționate, iar deciziile CCR nu au caracter retroactiv în acest domeniu (nu funcționează ca la dreptul penal), a arătat el pentru Hotnews.

Ce urmează după 15 mai

O problemă și mai mare pentru autorități este cum vor gestiona situația după „relaxarea” de după 15 mai, când starea de urgență expiră și ar urma să fie declarată stare de alertă, reglementată diferit. Mai ales în urma deciziei de miercuri a CCR, varianta stării de alertă prin care să se impună niște restricții care restrâng drepturi fundamentale devine mai puțin fezabilă, pentru că judecătorii CCR au arătat că acest lucru se face doar prin lege în Parlament, iar starea de alertă este reglementată tot printr-o OUG (21/2004) cu prevederi la fel de vagi – nu există fapte sancționabile și restricții descrise explicit.

Experții consultați de Europa Liberă au arătat înaintea anunțului CCR, că restricțiile din starea de alertă și sancționarea faptelor care contravin acestora, după 15 mai, ar trebui reglementate printr-o lege inițiată de Guvern în Parlamentul României, și nu prin OUG.

Argumentația CCR. De ce au picat amenzile date în starea de urgență

Judecătorii CCR au declarat, în unanimitate, că OUG 34/2020 este neconstituțională în ansamblul ei. Această ordonanță emisă de guvernul Ludovic Orban în martie 2020 mărea amenzile prevăzute în legea stării de urgență (OUG 1/1999) și introducea unele sancțiuni complementare noi, precum confiscări de bunuri, interzicerea accesului, suspendarea activității firmelor, desființarea sau refacerea unor lucrări.

Mai mult, OUG-ul emis de guvernul Orban mai adăuga niște restrângeri de drepturi la legea stării de urgență: procesul de transparență decizională în cazul actelor normative era suspendat pe perioada stării de urgență.

Judecătorii au declarat neconstituțională această OUG, dar și articolul modificat prin aceasta, în legea inițială – OUG 1/1999, care stabilea însuși cadrul de sancțiuni.

Textul desființat de CCR prevedea următoarele: „Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice.

(2) Pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție; b) interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate ;c) suspendarea temporară a activității; d) desființarea unor lucrări; e) refacerea unor amenajări”.

CCR arată, în minuta decizie sale, că legea în care sunt prevăzute faptele sancționate (OUG 1/1999) este vagă și nu stabilește clar ce se sancționează și cum se face diferența în gravitatea faptelor.

„(…) Actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Or, Curtea constată că dispozițiile art.28 alin.(1) prin sintagma ”nerespectarea prevederilor art.9 constituie contravenţie” califică drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională”.

Prin acest fapt, polițiștii puteau da sancțiuni după bunul plac.

„În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor”, arată CCR.

Mai mult, în cazul contestării amenzilor respective, nici măcar judecătorii nu ar fi putut să clarifice situația.

„Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei”, arată CCR.

Judecătorii mai arată un al doilea aspect de neconstituționalitate – restrângerea de drepturi fundamentale prin OUG, nu prin lege, lucru interzis de Constituție. CCR a constatat că și legea inițială a stării de urgență OUG 1/1999 suferă de același neajuns, dar cum ea a fost adoptată înainte de modificarea Constituției din 2003 și cum nu această lege era supusă controlului de constituționalitate, legea rămâne în picioare.

  • „Actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Cu alte cuvinte, rațiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, în acord cu imperativul constituțional stabilit în art.53 alin.(1), precum și temeiul legal al măsurilor excepționale care pot viza inclusiv atribuții ale instituțiilor fundamentale ale statului.
  • „Reținând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție, Curtea a constatat că, în actualul cadru constituțional, un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.
  • „Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată în temeiul art.114 alin.(4) din Constituția României din 1991, deci anterior revizuirii Constituției prin Legea nr.429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003) care a introdus dispozițiile art.115 alin.(6), Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată cu respectarea cadrului constituțional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor și libertăţilor fundamentale”.
  • „În schimb, în ceea ce privește Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție, întrucât prin conținutul său normativ a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică)”.

Judecătorii CCR au mers chiar mai departe de examinarea prevederilor OUG 34/2020 și au ales să evalueze și decretul prin care președintele Klaus Iohannis a instaurat starea de urgență. Ei au considerat că acesta și-a depășit atribuțiile, introducând restricții care nu erau prevăzute de legea stării de urgență, și că Parlamentul ar fi trebuit să sancționeze acest lucru, atunci când a votat decretul prezidențial.

  • „În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” (achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.). Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze”.

 

Fiindca Adevarul doare, Somera Dancila  sare, scoate capul si il ataca pe Iohannis: „Josnicie politica, face o paralela intre PSD si un virus letal”

Fostul premier PSD, Viorica Dancila, se alatura corului pesedist de strigate dupa ce presedintele Iohannis a lansat noi acuzatii dure la adresa PSD.

„Din nou se promoveaza discursul urii de la cel mai inalt nivel al statului! A face o paralela intre PSD si un virus letal e o josnicie politica!

Presedintele Iohannis ne arata ca a pierdut orice reper democratic. Opozitia – institutie esentiala intr-o democratie – reprezinta pentru Iohannis ceva ce trebuie distrus, eradicat. Foarte trist ca Romania are un astfel de presedinte”, a scris Dancila pe Facebook.

Presedintele Klaus Iohannis a declarat, joi, ca PSD a lucrat in Parlament ”mult si prost, toxic de-a dreptul”.

„Profitand de faptul ca atentia publica este concentrata, cum este si firesc, pe lupta pentru controlul epidemiei, PSD a lucrat in Parlament. A lucrat mult si prost, toxic de-a dreptul, asa cum ne-a obisnuit in ultimii ani. A continuat sa faca ce stie mai bine acest partid nociv care a scos in strada, sa nu uitam, sute de mii de romani revoltati, care a pus Romania in posturi jenante in fata partenerilor europeni. Poate ca, preocupati de ingrijorarile momentului, este usor sa uitam ce reprezinta acest partid, care a fost pe punctul de a scoate tara noastra de pe parcursul european si de a o arunca cu zeci de ani in urma”, a afirmat seful statului, la Palatul Cotroceni.

Iohannis a dat exemple de legi recente, „care ar fi daunat bugetului Romaniei si care s-au dovedit a fi neconstitutionale” si care prevedeau suspendarea platilor la credite si la utilitati. Iohannis le-a calificat drept legi „scrise prost si populist, fara criterii clare de aplicare”.

Potrivit presedintelui, PSD „a ramas acelasi partid preocupat doar sa-si salveze baronii”.

„Cel mai recent exemplu l-am avut zilele trecute in Parlament. In timp ce atentia publica era concentrata asupra altor subiecte, PSD era ocupat sa loveasca din nou in standardele de integritate aplicabile functiilor publice sau sa reglementeze privilegii. Mai exact, PSD, nou sau vechi, vrea sa le permita unor alesi locali declarati incompatibili sa candideze la primarii sau pentru alte functii”, a sustinut Klaus Iohannis, care a aratat ca aceasta masura priveste aproximativ 1.000 de alesi locali.

„O astfel de masura ar amnistia nici mai mult, nici mai putin, 1.000 de alesi locali care au incalcat legea. Unica prioritate a pesedistilor, chiar si intr-o criza umanitara, ramane doar aceasta: legi cu dedicatie pentru baronii lor”, a spus seful statului.

El a adaugat ca „nu mai este un secret pentru nimeni ca PSD a infestat cu persoane obediente pana si cele mai importante institutii ale statului roman. Oameni lipsiti de profesionalism, de caracter si de responsabilitate fac jocurile pesedistilor din functiile publice pe care vremelnic le ocupa”.

In 2018 si in 2019, a afirmat Iohannis, „pentru a proteja infractorii, pesedistii au incercat sa puna pe butuci Inalta Curte de Casatie si Justitie cu ajutorul satelitilor lor”.

„Astazi, PSD vrea sa ii apere pe infractori, pe cei care sfideaza regulile si incalca legea, cu sprijinul acelorasi sateliti. Modul conjunctural al PSD de a legifera si maniera discretionara de a se comporta ca majoritate parlamentara au condus, de fapt, la ani pierduti pentru Romania si pentru romani”, a mai declarat presedintele.

Seful statului a completat ca decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului in favoarea fostei sefe DNA Laura Codruta Kovesi a aratat, „din nou”, „care era agenda reala a pesedistilor, pe care nu au abandonat-o nici acum”.

„Au venit la putere pentru a-i alunga din functii pe cei competenti, pentru a-si crea instrumente de presiune pe dosare, pentru a scapa de urmariri penale, pentru a-si da amnistii si gratieri. Iar prin ceea ce continua sa faca dovedesc ca nu au abandonat acest obiectiv, controlul politic pe Justitie. Daca ar putea si nu s-ar teme de reactia romanilor, ar face-o imediat, chiar si acum”, a sustinut el.

In opinia sa, „practicile de a legifera in mod haotic, cu incalcarea regulilor de dezbatere parlamentara, in mod netransparent, prin deturnarea in ultimul moment a unor initiative legislative continua si astazi, din pacate”.

„Resetarea Romaniei nu se va putea realiza cata vreme PSD-ul continua sa controleze majoritatea parlamentara. Resetarea Romaniei inseamna o constructie in jurul a ceea ce functioneaza, in jurul romanilor onesti, al profesionistilor care au performat in aceste luni de criza, al celor care au rezistat presiunilor politice si si-au facut datoria bine”, a mentionat Iohannis.

Danileț prezintă dovada. CCR a mințit, Iohannis a avut dreptate: ”Deciziile CCR pot fi revizuite”

Judecatorul Cristi Danilet demonstreaza ca CCR isi poate revizui hotararile, dupa ce institutia constitutionala a emis un comunicat de presa foarte agresiv in care sustine ca deciziile sale „nu sunt supuse procedurii revizuirii”, scrie Aktual24.ro Zice CCR astazi, intr-un comunicat de presa, ca hotararile sale nu pot fi revizuite. Eu zic ca trebuie sa ne asumam greselile si sa le indreptam. Si exista o cale. Iat-o:

– art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea CCR: ‘Procedura jurisdictionala prevazuta de prezenta lege se completeaza cu regulile procedurii civile, in masura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curtii Constitutionale. Compatibilitatea se hotaraste exclusiv de Curte’.

– art. 509 alin. (1) C.proc.civ ‘Revizuirea unei hotarari pronuntate asupra fondului sau care evoca fondul poate fi ceruta daca: 10. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca’.

Sa ne amintim ca ministrul justitiei a propus revocarea sefului DNA. Presedintele statului a refuzat. Guvernul a contestat la CCR. CCR a spus ca Kovesi trebuie data afara ca asa vrea ministrul, iar Presedintele trebuie sa execute asta, actul sau neputand fi apoi cenzurat in justitiei. Presedintele a semnat revocarea. Or, CEDO a spus ieri ca au fost incalcate drepturile lui Kovesi. CCR are ocazia sa indrepte situatia, reconsiderandu-si practica. Asta pentru ca ceea ce spune CEDO e obligatoriu pentru CCR, conform art. 11 si 20 din Constitutie.

Apropo, avem un exemplu: anul trecut CC Moldova a dat niste decizii, apoi a recunoscut ca a gresit, si-a revizuit hotararile dupa care judecatorii si-au dat demisia”, a scris Danilet pe Facebook.

CCR a emis, miercuri, un comunicat de presa in care sustine ca solicitarea presedintelui Iohannis de a-si revizui decizia in cazul Kovesi, in acord cu decizia CEDO, reprezinta o „atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai”.

Trebuie mentionat ca nu toti judecatorii CCR au fost de acord cu aceasta pozitie a Curtii. Decizia nu a fost luata cu unanimitate de voturi.

Comunicatul integral:

Avand in vedere Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din 5 mai 2020, pronuntata in cauza Kovesi impotriva Romaniei, Plenul Curtii Constitutionale a Romaniei, cu majoritate de voturi, face urmatoarele precizari:

1. Desi comentariile din spatiul public au promovat ideea incalcarii de catre Curtea Constitutionala a dreptului la un proces echitabil al doamnei Kovesi si a invalidarii Deciziei Curtii Constitutionale nr.358/2018, se constata ca CEDO nu a efectuat un control cu privire la rationamentul juridic si solutia pronuntata de Curtea Constitutionala. De altfel, nici nu avea competenta sa o faca.

2. Hotararea CEDO a stabilit incalcarea dreptului la un proces echitabil prin raportare la un cadru juridic distinct, anterior si fara legatura cu cel analizat prin decizia Curtii Constitutionale. Acest cadru juridic se refera la aspecte pur legale, reglementate prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, si nu la cel vizat prin decizia Curtii Constitutionale, respectiv art.94 lit.c) si art.132 alin.(1) din Constitutie.

3. In decizia mentionata Curtea Constitutionala a decis cu caracter general obligatoriu si pentru viitor care sunt raporturile constitutionale intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, precum si natura actelor acestora, in procedura revocarii procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie (DNA) in baza unei atributii prevazute de Constitutie. Decizia astfel pronuntata nu poate fi cenzurata de nicio alta autoritate.

4. Doamna Kovesi nu a fost parte si nici nu putea fi parte in procedura de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala prevazuta de art.146 lit.e) din Constitutie, care vizeaza exclusiv raporturile dintre autoritatile publice cu privire la exercitarea competentelor lor constitutionale, si nicidecum judecarea unor raporturi juridice care implica persoane fizice. De altfel, in toate legislatiile statelor care prevad in competenta curtilor constitutionale solutionarea conflictelor de competenta dintre autoritatile publice, instantele constitutionale nu analizeaza drepturi si libertati fundamentale.

5. Asadar, Curtea Constitutionala nu putea sa incalce dreptul la un proces echitabil al unei persoane fizice pentru simplul motiv ca in procedura in fata Curtii Constitutionale s-a examinat un alt aspect care a vizat, in mod exclusiv, competentele autoritatilor publice.

6. In discursul lor public, autoritatile publice, si anume Presedintele Romaniei si prim-ministrul Guvernului, folosesc argumente/ motive incomplete si inexacte, fara a corobora natura, continutul si obligatiile rezultate din cele doua acte jurisdictionale [Decizia Curtii Constitutionale si Hotararea CEDO], ceea ce pune la indoiala comportamentul constitutional loial al autoritatilor publice la adresa Curtii Constitutionale.

7. In spatiul public sunt transmise unele informatii care nu prezinta problema de drept in ansamblul sau. Curtea Constitutionala recomanda citirea celor doua hotarari cu buna-credinta si comentarea acestora pe baza argumentelor juridice cuprinse in cele doua hotarari.

8. Deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si nu sunt supuse procedurii revizuirii, bucurandu-se de autoritate de lucru judecat.

9. Indemnarea publica la revizuirea deciziilor Curtii Constitutionale este o atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai.

10. Legiuitorului ii revine obligatia de a da curs Hotararii CEDO, in masura in care devine definitiva, prin identificarea solutiei legislative corespunzatoare in considerarea cadrului juridic vizat de aceasta hotarare, si nu a celui vizat prin Decizia Curtii Constitutionale nr.358/2018.

 CTP, furios pe decizia CCR: ”Weber, noua avocată a infractorilor”

CTP, furios pe decizia CCR: ”Weber, noua avocată a infractorilor”

 

Decizia CCR prin care sunt declarate drept neconstitutionale amenzile date in perioada starii de urgenat este dur criticata de jurnalistul Cristian Tudor Popescu, scrie Aktual24.ro.

„Oare exista vreun domeniu al vietii noastre asupra caruia CCR sa nu-si arunce ucazurile? Biserica catolica are un Papa, infailibil, noi avem 9 (noua) pontifecsi maximusi care nu pot gresi niciodata.

Toate amenzile aplicate de politie pe baza Ordonantelor militare in Starea de Urgenta au fost declarate neconstitutionale. Mesajul CCR catre public este: ‘Cei care ati respectat legea sunteti multi, da` prosti! Nu mai tineti seama de nimic din ce va zic astia de la guvern, nu platiti nicio amenda, ii dati in judecata si castigati garantat! Si daca ati apucat sa platiti, va luati banii inapoi, chiar si ala care-si plimba pestele-n punga ca animal de companie. Vor sa va jecmaneasca si sa vina cu dictatura, nenorocitii!’.

Amenzile sunt mari pentru ca oamenii, chiar daca unii sunt inconstienti, sa sovaie inainte de a calca regulile de protectie a vietii. Daca se considera vinovati, pot sa plateasca rapid jumatate din minimul amenzii. Daca nu sunt de acord cu sanctiunile date de politisti, au posibilitatea contestarii lor in justitie. Ce treaba avea aici CCR?

Incepand de astazi, vor fi tot mai multi cei care le vor rade in nas politistilor. La randul lor, acestia vor fi mult mai timizi in a mai opri si sanctiona pe cineva. Bandele de interlopi vor navali mai abitir in strada si isi vor face mendrele, caci Curtea Constitutionala e prietena lor”, a scris CTP in Republica.ro.

CTP mai spune ca Renate Weber a devenit „noua avocata a infractorilor”.

„Iar dupa 15 mai? Contestatara amenzilor la CCR, noua avocata a infractorilor, Weber, demna continuatoare a traditiei PSD, contesta acum si starea de alerta ce urmeaza a inlocui starea de urgenta. Judecatorii CCR se vor ocupa si de aceasta reclamatie, dupa ce, in dispretul pensionarilor nespeciali, au respins legea desfiintarii pensiilor speciale, care-i privea chiar pe ei, beneficiari de superpensii. Simplii cetateni pot fi pedepsiti pentru ceea ce se cheama conflict de interese, judecatorii CCR nu, caci ei sunt deasupra oricarei legi”, a mai subliniat CTP.

Continua si rusificarea aerului:Vela si Nelu Tataru, (blindati cu ajutoare)umiliti pe aeroportul din Chisinau. Comportament inadmisibil al regimului rusofon al lui Igor Dodon

Avionul cu care ministrii Sanatatii si de Interne de la Bucuresti urmau sa se intoarca in Romania a fost retinuta pe aeroportul din Chisinau aproape jumatate de ora, din cauza ca nu ar fi platit taxele aeroportuare, chiar daca potrivit tratatelor internationale aeronavele oficiale sunt scutite de astfel de taxe, anuntat cotidianul.md.

Will China Be The First To Find Covid-19 Vaccine?

Oficialii romani au fost nevoiti sa stea in aeronava in jur de 30 de minute, pentru ca compania care gestioneaza aeroportul nu le-a eliberat autorizatie de zbor.

„Aeroportul Chisinau nu oferea autorizatie de zbor, chiar daca tratatele internationale prevad ca aeronavele oficiale nu trebuie sa achite aceste taxe. Aeronava a fost retinuta aproape o jumatate de ora din cauza asta. Se pare ca a fost un semn de ‘multumire’ pentru oficialii romani”, a declarat o sursa pentru publicatia de la Chisinau.

In avion se aflau, printre altii, ministrul Sanatatii Nelu Tataru si cel de Interne, Marcel Vela, care s-au aflat joi timp de cateva ore la Chisinau, insotind convoiul cu ajutoare umanitare sosit din Romania.

Oficialii au decolat pana la urma, dupa ce a fost apelat Ministerul de Externe, cu o aeronava Cessna 560.

Romania a trimis Repiblicii Moldova un ajutor umanitar in valoare de peste 3,5 milioane de euro.

– 500.000 de masti de protectie de tip FFP2;
– 25.000 de combinezoane;
– 5.000 de viziere;
– 5.000 ochelari de protectie;
– 200.000 de manusi;
– 2.800 cutii de medicamente;
– 10 izolete cu presiune negativa pentru transportul pe targa;
– 80 000 litri alcool sanitar.

Klaus Iohannis, atac dur la adresa PSD-ului: „A rămas același partid preocupat doar să-și salveze baronii”

Dar înțelegerile și legile populiste și demagogice care, dacă ar fi promulgate, ar amaneta practic viitorul unei generații au darul de a ne reaminti imediat de ce este în stare să facă PSD. Dau doar două exemple recente de asemenea legi care ar fi dăunat bugetului României și care s-au dovedit a fi neconstituționale, și mă refer la legile PSD de suspendare a plăților la credite și la utilități, legi scrise prost și populist, fără criterii clare de aplicare.

În urmă cu două zile, CEDO a dat o decizie care ne-a arătat, din nou,  tuturor, care era agenda reală a pesediștilor, pe care nu au abandonat-o nici acum. Au venit la putere pentru a-i alunga din funcții pe cei competenți, pentru a-și crea instrumente de presiune pe dosare, pentru a scăpa de urmăriri penale, pentru a-și da amnistii și grațieri. Iar prin ceea ce continuă să facă dovedesc că nu au abandonat acest obiectiv, controlul politic pe justiție. Dacă ar putea și nu s-ar teme de reacția românilor, ar face-o imediat, chiar și acum. Practicile de a legifera în mod haotic, cu încălcarea regulilor de dezbatere parlamentară, în mod netransparent, prin deturnarea în ultimul moment a unor inițiative legislative continuă și astăzi, din păcate.

De ce face PSD asta? Simplu, pentru că a rămas același partid preocupat doar să-și salveze baronii. Cel mai recent exemplu l-am avut zilele trecute, în Parlament. În timp ce atenția publică era concentrată asupra altor subiecte, PSD era ocupat să lovească din nou în standardele de integritate aplicabile funcțiilor publice sau să reglementeze privilegii. Mai exact, PSD, nou sau vechi, vrea să le permită unor aleși locali declarați incompatibili să candideze la primării sau pentru alte funcții. O astfel de măsură ar amnistia nici mai mult, nici mai puțin, 1.000 de aleși locali care au încălcat legea. Unica prioritate a pesediștilor, chiar și într-o criză umanitară, rămâne doar aceasta: legi cu dedicație pentru baronii lor. Nu mai este un secret pentru nimeni că PSD a infestat cu persoane obediente până și cele mai importante instituții ale statului român. Oameni lipsiți de profesionalism, de caracter și de responsabilitate fac jocurile pesediștilor din funcțiile publice pe care vremelnic le ocupă.

Să ne amintim cum în 2018 şi în 2019, pentru a proteja infractorii, pesediștii au încercat să pună pe butuci Înalta Curte de Casație și Justiție cu ajutorul sateliților lor. Astăzi, PSD vrea să îi apere pe infractori, pe cei care sfidează regulile și încalcă legea, cu sprijinul acelorași sateliți. Modul conjunctural al PSD de a legifera și maniera discreționară de a se comporta ca majoritate parlamentară au condus, de fapt, la ani pierduți pentru România și pentru români. Iată de ce resetarea României nu se va putea realiza câtă vreme PSD-ul continuă să controleze majoritatea parlamentară. Resetarea României înseamnă o construcție în jurul a ceea ce funcționează, în jurul românilor onești, a profesioniștilor care au performat în aceste luni de criză, a celor care au rezistat presiunilor politice și și-au făcut datoria bine. Ei trebuie lăsați, promovați și încurajați să schimbe România în bine, iar politicienii retrograzi vor deveni cu certitudine, prin votul cetățenilor, o minoritate insignifiantă în viitorul Parlament.

După ce vom ieși din această criză, principalul nostru obiectiv trebuie să fie cel de a pune România pe drumul unei dezvoltări temeinice și durabile. Știm ce avem de făcut și vom continua cu și mai multă energie să reparăm tot ceea ce s-a dovedit în această perioadă că funcționează greșit”, a conchis președintele.

 

Ana Birchall dezvăluie cum Dăncilă a patronat distrugerea Justiției de către Iordache

Fosta ministră a Justiției, Ana Birchall, exclusă marți din PSD, a lansat joi, pe Facebook, o serie de critici dure la adresa Vioricăi Dăncilă, pe care a acuzat-o că a patronat „nenorocirile” făcute în legile justiției de Comisia specială condusă de Florin Iordache. Birchall i-a atras atenția lui Dăncilă că ultimul raport MCV nu este laudativ la adresa fostei prim-ministre, ci foarte critic

În „prea marea sa înțelepciune”, ca sa nu spun altfel, pentru a justifica execuția mea din partid, d-na Dăncilă afirma:
„După alegerile europarlamentare, am hotărât cu toții că nu mai discutăm despre justiție, guvernul nu va interveni în niciun subiect legat de justiție. Ne-am învățat lecția şi nu vrem să mai repetăm greșelile făcute. Doamna Birchall a ieșit în spațiul public cu teme legate de justiție și acest lucru i-a deranjat pe colegi.” „Faptul că a ieşit pe declaraţii pe justiţie fără să aibă acest drept, această posibilitate. Faptul că noi am înţeles votul de la europarlamentare şi de atunci nu am mai vorbit despre justiţie.”

Păi doamna Dăncilă, era în fișa postului de ministru al justiției să vorbesc despre justiție, despre nenorocirile pe care le-am găsit în legile făcute și în timpul mandatul dvs. de „Comisia specială Iordache” de exemplu, despre asaltul asupra justiției, că doar nu era să vorbesc despre vreme sau despre broșe….

Cât despre „Ne-am învățat lecția şi nu vrem să mai repetăm greșelile făcute”, tocmai asta am făcut în calitate de Ministru al Justiției: am respectat votul românilor de la referendum care ne cerea să punem punct greșelilor făcute în trecut în Justiție, să oprim asediul nefast asupra justiției și să începem să recâstigăm încrederea românilor că justiția și domnia legii chiar sunt respectate și aplicate.

P.S. Aseară am mai citit încă o minciunică, anume că dvs., d-na Dăncilă, ați fi fost lăudată în ultimul raport MCV! Mă îndoiesc că ați citit raportul, deși trebuia. Dacă l-ați fi citit, ați fi observat că NU sunteți deloc lăudată, ci mai degrabă criticată! În raportul MCV este lăudată exact acea perioadă în care mi-am exercitat mandatul, conform așteptărilor, același mandat pe care dvs. îl criticați!

 

Ana Birchall, Cozmin Guşă şi primarul Bacăului, Cosmin Necula, au fost excluşi din Partidul Social Democrat, a anunţat, marţi, preşedintele PSD, Viorica Dăncilă.

„În Comitetul Executiv s-a luat decizia excluderii Anei Birchall şi excluderea lui Cozmin Guşă”, precizat Dăncilă, după şedinţă.

Ea a explicat că Ana Birchall a creat o problemă PSD şi, pornind de la acest lucru, mai mulţi colegi au propus excluderea ei. „A ieşit cu declaraţii pe justiţie fără să aibă din partea CEX acest drept”, a susţinut liderul PSD.

„Colegii au fost nemulţumiţi de atitudinea domnului Guşă. Modul în care s-a raportat la PSD a fost unul care nu a fost corect. Colegii au vorbit de o abordare obiectivă şi că în mijlocul nostru se regăsesc cei care se raportează la principiile social-democrate. În acest context a venit propunerea de excludere”, a precizat Dăncilă.

Va prezentam o crimă conspiraţionistă care a avut loc în anii ’90

 

În calitatea lui de fiu mai mare al familiei Rothschild din Anglia, Amschel Rothschild a devenit director general al firmei Rothschild Asset Management în 1990, ajungând apoi președinte, în 1993. Din auzite, se pare că el era „nemulțumit” de rolul pe care-l avea de îndeplinit în cadrul imperiului financiar-bancar al familiei, fiind obligat să accepte această funcție de tatăl său, lordul Victor Rothschild.

Erau unele zvonuri neconfirmate, conform cărora ceilalți membri ai familiei ar fi fost nemulțumiți de politica lui de afaceri. Potrivit afirmațiilor ziaristei Sally Bedell Smith, firma Rothschild suferise o pierdere de aproximativ 9 milioane de dolari, în anul care a precedat moartea lui Amschel. Aceasta a survenit într-o perioadă în care Evelyn Rothschild (vărul său) tocmai formase o societate mixtă cu cea de-a doua bancă importantă din China. Într-un efort supraomenesc de a absorbi pierderea, Amschel plănuia consolidarea afacerilor de peste mări ale familiei, reunindu-le într-un consorțiu global, valorând 28 de miliarde de dolari.

Amschel Rothschild a fost găsit mort în baia de marmură a camerei lui de hotel din Paris, pe 8 iulie 1996. Zăcea la baza suportului de prosoape, care se găsea la o înălțime de numai 1,50 metri față de podea, ceea ce l-a determinat pe unul dintre reporterii prezenți acolo să comenteze: „În aceste condiții, probabil că unui bărbat înalt de 1,83 m nu i-a fost deloc ușor să se spânzure”. Purta doar un halat flaușat și unul dintre capetele cordonului acestuia era înfășurat în jurul gâtului său. Celălalt capăt era legat de bara de fixare în perete a suportului de prosoape, despre care se spune că a fost smulsă accidental de la locul ei de către unul dintre anchetatori.

Inițial, despre cauza morții s-a spus că fusese un infarct, dar, mai târziu, aceasta a fost schimbată în sinucidere prin strangulare, însă la locul faptei nu s-a găsit niciun bilet de adio, și nici vreo dovadă care să ne facă să ne gândim la o crimă, cu toate că raportul poliției privitor la acest caz a ajuns direct pe biroul ministrului francez de Interne, sărind peste etapele normale de parcurs în astfel de cazuri. Această manevră se pare că a fost făcută la rugămintea expresă a familiei, care dorea să evite publicitatea, fapt ce reprezintă o bună indicație privitoare la influența pe care o exercită asupra guvernului francez.

Fără a avea probleme personale evidente și în lipsa unui bilet de adio, sinuciderea era ipoteza cea mai puțin plauzibilă care să poată explica moartea lui Amschel.

În ciuda împrejurărilor ciudate în care a murit și a poziției importante deținute de el în lumea financiar-bancară mondială, mass-media aproape că nu au spus nimic despre moartea lui Amschel, iar verdictul medicului legist, potrivit căruia el se spânzurase, a fost consemnat fără a fi pus sub semnul întrebării sau comentat în vreun fel. Ediția din 1997 a publicației Britannica Book of the Year menționa moartea lui într-o singură propoziție. Era „îngropată” într-un capitol intitulat „Economie – Afaceri bancare” și avea următorul conținut: „Lumea financiar-bancară britanică a fost zguduită în iulie de aparenta sinucidere a lui Amshel Rothschild, director executiv al Departamentului de Administrare a Activelor și Investiții al sucursalei londoneze a Băncii Rothschild, prezumtiv moștenitor al imperiului bancar al familiei”; lipsa de comentarii privitoare la moartea în condiții îndoielnice a unei persoane atât de importante le dă foarte bine „apă la moară” celor ce susțin că mijloacele de informare sunt controlate în secret din culise.

Citiţi mai multe despre această „sinucidere suspectă” în cotidianul „New York Times” din 1996.

 

S-a aflat vreodata Biserica in apostazie?

Din cauza aparitiei bruste a protestantilor in secolul al 16-lea, a aparut nevoia pentru acestia de a dovedi ca au si ei un loc in istoria Bisericii din care face parte, de asemenea, si protestantismul. Astfel, au creat o teorie care sustine ca Biserica ar fi apostat dupa moartea Apostolilor si ca, prin urmare, nu a existat timp de secole intr-o forma organizata.

 sursa: http://www.oodegr.com/romanian/ekklesia/has_church_apostatized.htm

Din cauza aparitiei bruste a protestantilor, in secolul al 16-lea, a aparut nevoia pentru acestia de a dovedi ca au si ei un loc in istoria Bisericii din care face parte, de asemenea, si protestantismul. Astfel, au creat o teorie care sustine ca Biserica ar fi apostat dupa moartea Apostolilor si ca, prin urmare, nu a existat timp de secole intr-o forma organizata.
Alte grupuri sustin ca Biserica a apostat in sec.al 4-lea, altele in timpul sec.al 3-lea, altele in timpul sec.al 2-lea si altele sustin chiar ca s-a intamplat pe parcursul sec.1, in functie de ceea ce ii convine fiecarui grup. Ei folosesc scandalurile care au aparut din cand in cand in Biserica Ortodoxa ca justificare pentru validarea afirmatiei lor ca „Biserica a apostat, fiindca a avut un mare numar de preoti nevrednici si oameni necredinciosi”.
Acesta este subiectul de care ne vom ocupa aici. Poate Biserica sa aiba preoti nevrednici?
Judecata cu proportia?
Cineva ar putea spune: „Bine, poate ca oamenii sunt indiferenti si astfel ne putem atepta la o proportie mare de preoti nevrednici, care se comporta necuviincios. Atunci cand exista o proportie foarte mare de scandaluri si, in special, in „conducerea” Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu nu poate sa accepte venerarea din partea unei religii care permite continuarea de scandaluri!”
Proportia de scandaluri, bineinteles, nu este atat de mare pe cat ar fi dorit cei din alte religii. Deseori aceeasi tema se repeta; unii confunda un preot cu altul si, astfel, acelasi subiect ia alte dimensiuni. Dar, chiar daca toate zvonurile ar fi adevarate si ar ramane doar un singur preot bun, Dumnezeu nu-i judeca pe oamenii Lui cu proportia, chiar daca e vorba despre preoti. Si preotul va fi evaluat personal, ca o fiinta umana si va primi ceea ce merita dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu. El nu va condamna pe cel nevinovat impreuna cu cel vinovat! De altfel exista canoane bisericesti care prevad instruirea clerului necuviincios, atunci cand vinovatia lor a fost demonstrata. Ei, de asemenea, ca oameni, au nevoie de educatie!
Dar intrebarea care ramane este: „Oare Dumnezeu accepta venerarea din partea unui preot nepotrivit? Poate avea valoare liturghia savarsita de acesta?” Hai sa vedem din nou ce spune despre aceasta Sfanta Scriptura pe care o urmeaza protestantii, dupa cum sustin ei.
Preoti nevrednici din Vechiul TestamentUn prim exemplu la care vom face referire (din mai multe care exista), este din cartea 1 Samuel 2:22-25. Aici sunt mentionati doi fii ai lui Eli, mare preot al lui Izrael, ambii viitori preoti ai poporului. Acestia, indemnati de toleranta tatalui lor, comiteau adulter cu femeile care veneau la templu lui Dumnezeu si, potrivit cap.2:12-17, mancau din grasimea jertfelor, lucru pe care Dumnezeu il interzicea in legea Sa si, desigur, ei o luau cu forta de la credinciosi. Acest lucru revolta lumea si, astfel, oamenii evitau sa dea jertfa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei si tatal lor au ramas in templu ca preoti ai lui Dumnezeu.Desigur, El le accepta! Si acest lucru este confirmat in cap.1:3-5 si19, unde Dumnezeu a acceptat jertfa parintilor Samuel profetul si le raspunde lor daruindu-le un fiu profet! Si, in plus, Anna, mama lui Samuel, a primit si a acceptat binecuvantarea marelui preot nevrednic Eli! (cap.1:17-18) Oare accepta Dumnezeu jertfele acestor preoti nevrednici?

Desigur, Dumnezeu mai tarziu i-a lasat pe preotii nevrednici fara protectia Sa, ca in cele din urma acestia sa-si piarda viata, conform naratiunii ce urmeaza in cap.2:31-36. Dumnezeu insa a fost cel care a efectuat judecata si nu oamenii. El nici pe Izrael nu l-a respins din cauza preotilor nevrednici, nici pe levitii drepti. Nici nu a incetat sa accepte jertfele izraelitilor crestini din mainile preotilor nevrednici.
Acelasi lucru este valabil si astazi. Chiar si atunci cand unele lucruri necuviincioase sunt tolerate de catre cei raspunzatori si ii revolta pe crestini, Dumnezeu este cel care are ultimul cuvant. El nu respinge Biserica Sa Ortodoxa, sau pe preotii drepti si vrednici. Continua, de asemenea, sa accepte serviciul divin din mainile celor nevrednici, pana cand El va decide sa faca dreptate.
Astfel, cautatorii de scandaluri raman fara justificari, din moment ce tot ceea ce se intampla in Izrael in acele vremuri, urma sa aiba loc si in Biserica Crestina, potrivit cuvintelor apostolului Petru din 2 Petru 2:1-3 etc.
Sa aruncam o privire la un al doilea exemplu, care arata ca Dumnezeu accepta ca slujitor al Sau chiar si pe cineva care este nevrednic.Preoti nevrednici din timpul lui Hristos

Este cunoscut faptul ca rastignirea Domnului a avut loc in urma uneltirilor marilor preoti de atunci ai poporului lui Dumnezeu, Izrael. Evanghelistul Ioan in Evangelia sa, cap.11:47-53, ne dezvaluie urmatorul eveniment: Caiafa, marele preot din acel an, intr-o intalnire pe care a avut-o cu alti preoti si farisei, a conspirat sa-L ucida pe Iisus Hristos, deoarece facuse multe miracole si convingea pe oameni. Ei au spus atunci: „Daca-L lasam asa toti vor crede in El, si vor veni romanii si ne vor lua tara si neamul”. Si marele preot Caiafa a adaugat: „ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”.

In acest moment evanghelistul Ioan clarifica faptul ca „aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit ca Iisus avea sa moara pentru neam”.
Ganditi-va! Dumnezeu a dat profetia unui om, in timp ce planifica uciderea lui Iisus Hristos, doar pentru ca, pur si simplu, era arhiereu al anului aceluia! Ce inseamna acest lucru? Arata urmatoarele: Dumnezeu poate sa dezaprobe un slujitor al Sau necuviincios, dar sa-l dezaprobe ca om. Ca preot insa il accepta si binecuvanteaza liturghia divina, oficiata de acesta.Preoti nevrednici din timpul apostolilor

Dar cum s-au comportat apostolii fata de astfel de preoti nevrednici? Au urmat tactica acuzatorilor de astazi aparent smeriti? Sa vedem:

In Fapte 23:1-5 evanghelistul Luca inregistreaza un eveniment in legatura cu Apostolul Pavel. Apostolul a fost adus in fata Sinedriului ca acuzat si, in timp ce le vorbea, marele preot Anania a poruncit celor prezenti sa-l bata peste gura. Atunci Pavel i-a zis: „Te va bate Dumnezeu, perete varuit! Si tu sezi sa ma judeci pe mine dupa Lege, si, calcand Legea, poruncesti sa ma bata?”
Atunci cei ce stateau langa el au zis: „Pe arhiereul lui Dumnezeu il faci tu de ocara?”
Apostolul si-a cerut imediat iertare: „Fratilor, nu stiam ca este arhiereu; caci este scris: «Pe mai-marele poporului tau sa nu-l vorbesti de rau»”.
Ce au de spus despre aceasta criticii de preoti ai lui Dumnezeu? Au acelasi tip de respect pentru preoti?
Prezbiteri nevrednici din timpul apostolilorAcum sa aruncam o privire asupra catorva exemple referitoare la situatia care predomina IN INTERIORUL Bisericii Crestine din timpul apostolilor, asa cum sunt descrise in Noul Testament.

In 2 Corinteni, capitolele 10-12, in special, aflam ca apostolul Pavel era trist, deoarece unii asa-numiti „apostoli” aveau inrobita Biserica din Corint si il acuzau pe apostolul Pavel. Astfel apostolul este obligat sa prezinte argumentele sale in aceste trei capitole, cu scopul de a le aminti de munca lui pentru ei, astfel incat acestia sa inteleaga ca acuzatorii lui sunt pastori rai ai Bisericii din Corint. Cititorul este rugat sa citeasca cu atentie aceste trei capitole pentru a se asigura de nevrednicia pastorilor din Corint.
Aceasta insa nu a fost singura situatie! Apostolul Ioan scrie in 3 Ioan 9-10, crestinului Gaiu: „Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, care tine sa fie cel dintai intre ei, nu ne primeste.  Pentru aceea, cand voi veni, ii voi pomeni de faptele pe care le face, defaimandu-ne cu vorbe urate; si nemultumit fiind cu acestea, nici el nu primeste pe frati, nici pe cei care voiesc sa-i primeasca nu-i lasa, si-i da afara din Biserica.”
Imaginati-va! Prezbiterul acestei Biserici il refuza pe Apostolul Ioan si pe alti crestini din Biserica! Si cu toate acestea era Biserica lui Hristos, chiar daca avea un prezbiter nevrednic si persecutor al apostolilor. Si mai ales, nici Gaiu sau oricine altcineva, nici insusi Ioan nu au cerut destituirea lui si nici nu au negat statutul sau de prezbiter!
In primele capitole din Apocalipsa, Domnul dicteaza 7 scrisori catre cele 7 Biserici din acea perioada. Fiecare scrisoare este adresata „ingerului” Bisericii, adica „mesagerului” voii lui Dumnezeu pentru aceste Biserici, cu alte cuvinte episcopului lor.
Faptul ca nu este vorba despre un spirit, ci despre o fiinta umana putem sa-l intelegem din versetele 7,10 din capitolul 3, unde Iisus Hristos se adreseaza „ingerului Bisericii din Filadelfia” si in versetul 10 il include printre „cei ce locuiesc pe pamant”. Deci, daca locuieste pe pamant, nu poate fi un inger in sensul de spirit, ci in sensul de „mesager”.
In acelasi mod, prin urmare, si ingerul Bisericii din Sardes este episcopul, pastorul responsabil de Biserica. In Apocalipsa 3:1-4, asadar, Domnul Iisus Hristos ii ordona episcopului acestei Biserici „sa se destepte, pentru ca doar numele ii este viu, cand de fapt el este (spiritual) mort”. Ii spune ca „stie faptele sale” si ca trebuie „sa privegheze si sa intareasca ce a mai ramas si era sa moara din cauza lui, caci faptele sale nu sunt depline inaintea lui Dumnezeu”. Il avertizeaza ca „va fi prins in somn ca de un hot, daca nu va priveghea”. Ii spune, de asemenea, ca „are cativa oameni in Biserica sa, care nu si-au manjit hainele lor, si ei vor umbla cu Iisus imbracati in vesminte albe, fiindca sunt vrednici”.
Ce spune El aici? Ca in Biserica Crestina din timpul apostolilor existau episcopi care, asa cum am vazut in exemplele anterioare, erau morti spiritual! Aveau fapte rele, ii revoltau pe crestini si deveneau cauza mortii spirituale pentru multi. In Biserica din Sardes, de fapt, numai cativa au ramas puri crestini, ceea ce inseamna ca majoritatea Bisericii era nevrednica. Exista aici o necuratie a Bisericii (in majoritatea ei), cu un episcop mort spiritual!
Conform acestor grupuri aparent smerite ale timpului nostru, o astfel de Biserica corupta nu este a lui Hristos. Dar, potrivit cuvintelor Domnului, El a continuat sa o accepte, asa impura, indiferent cat de putini au fost cei vrednici! Nu a negat nici statutul episcopului Sau ca „inger” al Lui, ba chiar il cheama sa se ridice la inaltimea misiunii sale, si nu il „destituie” imediat, nici El, nici Ioan, doar pentru ca acest episcop a pacatuit. Observam de asemenea ca Biserica aceasta este inclusa printre cele 7 Biserici care au avut ca ulei Duhul Sfant, fiind lampi ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:20). Si cel mai important este faptul ca, potrivit versetelor 16 si 20, Domnul este „Cel ce avea in mana Lui cea dreapta sapte stele” si „Cele sapte stele sunt ingerii celor sapte Biserici”. Este interesant faptul ca episcopul cel nevrednic, ERA UNUL DINTRE CEI 7 INGERI AI CELOR 7 BISERICI SI UNA DINTRE CELE 7 STELE DIN MANA CEA DREAPTA A DOMNULUI.Toate acestea arata ca Biserica ramane comoara harului divin, chiar daca pastorul ei si majoritatea congregatiei sunt „morti spiritual”.

sursa: http://www.oodegr.com/romanian/ekklesia/has_church_apostatized.htm

Este Sfânta Scriptură UNICUL izvor de credinţă?

Odată am adresat o provocare protestanţilor de pretutindeni. I-am provocat să ne arate MĂCAR UN TEXT DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ, în care să se spună că trebuie să acceptăm DOAR Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei.
Ca răspuns ne-au trimis textele de mai jos, pe care le-am analizat şi le expunem aici pentru oricine este interesat.
După cum va observa orice om raţional, niciunul din ele nu răspunde provocării noastre.
PRIN URMARE PROVOCAREA CONTINUĂ SĂ FIE VALABILĂ!”

Soursa: http://www.oodegr.com/oode/grafi/grafi3.htm

Cei care au concepţia protestantă că trebuie, chipurile, să primim „DOAR” Sfânta Scriptură drept cuvânt al lui Dumnezeu şi nimic altceva, în încercarea lor disperată să demonstreze cele nedemonstrabile, expun o mulţime de temeiuri, care însă nu spun nimic de felul acesta. După cum va observa cititorul, este vorba de temeiuri cu totul arbitrare faţă de contextul Sfintei Scripturi, pe care le folosesc într-o încercare disperată, din lipsa altor temeieuri.

În continuare vom expune câteva din acestea, sperând că îi vor face să reevalueze cu seriozitate şi să înţeleagă că această credinţă a lor este cu desăvârşire neîntemeiată şi anticreştină.

Apocalipsă 22: 18-19: „…dacă va adăuga cineva ceva la cuvintele proorociei cărţii acesteia, va pune Domnul Dumnezeu peste el toate rănile scrise în cartea aceasta. Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii proorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieţii…”

Aici se vorbeşte DOAR despre cartea profetică a Apocalipsei. Dacă ar fi vorbit pentru toată Sfânta Scriptură, n-ar mai trebui să primim ultimile epistole ale lui Ioan, pentru că ele au fost scrise mai târziu decât Apocalipsa! De altfel, nici celelalte scrieri să fie adăugate Sfintei Scripturi, pentru că ele constituie texte independente şi nu susţin ceva asemănător.

Deuteronom 12, 32: „Tot cuvântul pe care îl poruncesc Eu ţie astăzi, acesta să-l păzeşti a-l face. Să nu adaugi la el, nici să iei de la el”.

Acest text nu vorbeşte despre Sfânta Scriptură, ci despre orice poruncă a lui Dumnezeu, incluzând aici şi întregul Sfintei Tradiţii. Dacă ar fi vorbit despre Sfânta Scriptură, nu ar mai fi trebuit să se adauge acesteia vreo altă carte după Deuteronom! Cine primeşte doar Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei vine în contradicţie cu acest temei, pentru că scoate din cuvintele lui Dumnezeu restul Sfintei Tradiţii.

Deuteronom 17, 18-20: „…şi când va şedea pe scaunul împărăţiei sale, să-şi scrie această a doua lege din cartea de la preoţii leviţi. Şi să o aibă cu sine şi să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său, şi a păzi toate poruncile acestea şi îndreptările acestea a le face… şi ca să nu se abată de la porunci nici la dreapta, nici la stânga…”

Aici, se vorbeşte despre o mică parte a Sfintei Scripturi, despre Lege, şi nicăieri nu spune că nu se vor adăuga mai târziu alte cărţi în Sfânta Scriptură în afară de aceasta. Dacă acest temei s-ar limita „doar la Lege”, niciodată nu ar trebui să se fi scris Noul Testament! Şi dacă acest temei nu este o restricţie pentru Noul Testament, la fel nu este o restricţie pentru restul Sfintei Tradiţii nou insuflate. Îi întrebăm, deci, pe cei ce folosesc acest temei „fără să se abată de la Lege” (şi se înţelege Legea Mozaică):  Păzesc Sâmbăta pe care o prevede Legea? Sau se abat de la ea? Sunt încă „sub călăuză”? (Gal. 4: 1-9).

Deuteronom 5, 32: „Şi păziţi să faceţi precum a poruncit vouă Domnul Dumnezeul vostru şi să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga”.

Şi aici sunt valabile aceleaşi argumente ca cele de mai sus, iar temeiul dispune împlinirea exactă a poruncilor lui Dumnezeu în Legea Mozaică. Dacă cineva vrea să-l aplice la Sfânta Scriptură, trebuie să-l aplice şi la Sfânta Tradiţie cea de Dumnezeu insuflată, scrisă şi orală. (II Tes. 2: 15)

Deuteronom 4, 2: „Să nu adăugaţi la cuvântul pe care îl poruncesc eu vouă, să nu scădeţi de la el. Păziţi poruncile Domnului Dumnezeului nostru, care vă poruncesc eu astăzi”.

Şi aici, Moise previne israeliţii să nu adaoge şi să nu scoată ceva din Legea lui Dumnezeu care le-a fost încredinţată. Oare dacă celelalte zeci de cărţi care au fost adăugate mai târziu Sfintei Scripturi nu sunt „adaosuri” şi străine de Lege, de ce ar trebui să fie restul Sfintei Tradiţii? Dacă cineva acceptă adaosul celorlalte cărţi ale Sfintei Scripturi, va trebui să accepte şi adaosul celorlalte izvoare de-Dumnezeu-insuflate ale credinţei. Altfel, să primească doar Pentateuhul!

Pildele lui Solomon 30, 5-6: „Că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt cu foc lămurite… Nu adăuga la cuvintele Lui, ca să nu te mustre şi să fii mincinos”.
În contradicţie cu acest temei, unii adaugă părerea lor spunând că se vorbeşte despre Sfânta Scriptură, pe când temeiul nu spune nicăieri: „Cuvântul lui Dumnezeu este doar Sfânta Scriptură”.

Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă mult mai multe lucruri decât o carte, chiar de Dumnezeu insuflată. Şi cuvântul lui Dumnezeu a fost consemnat de Biserică într-o mulţime de scrieri în afara Sfintei Scripturi, fapt care dovedeşte că sunt „mincinoşi” toţi cei care vor să-l limiteze la Sfânta Scriptură. Temeiul zice: „toate cuvintele lui Dumnezeu”, expresie care îi obligă să le primească şi din alte izvoare pe care ni le-a dat Biserica şi în afara Sfintei Scripturi.

Ioan 15, 15: „…iar pe voi v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu le-am făcut cunoscute vouă”.

Şi iarăşi, acest text nu spune că TOATE câte le-a auzit Iisus de la Tatăl Său au fost scrise în Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, însuşi Ioan, în ultimul său capitol (Ioan 21, 25), spune că: „Sunt încă şi multe altele pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, nici în lumea toată n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris”.

Aşadar este clar, că de vreme ce lumea nu încape toate câte ne-a arătat Iisus, există mult mai multe decât Sfânta Scriptură pe care trebuie să le primească toţi câţi vor să fie „prieteni” ai lui Iisus, cunoscând câte avea să le spună acestora.

Ioan 17, 17: „… Cuvântul Tău este adevărul”.

Iarăşi, nu spune: Cuvântul lui Dumnezeu este doar Sfânta Scriptură. Cuvântul Său cuprinde mult mai multe.

Galateni 1, 6-10: „Mă minunez că atât de repede v-aţi abătut de la chemarea voastră prin harul lui Hristos la altă Evanghelie… sunt oarecare ce vă tulbură pe voi şi voiesc să strămute Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau îngeri din cer vă vor binevesti vouă, altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema… Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie”.

Este de mirare, cum aceştia care inovează Evanghelia, vor să o limiteze doar la o carte de Dumnezeu insuflată (Sfânta Scriptură).

Acest text se referă la adevăraţii creştini, care acceptă întreg cuvântul lui Dumnezeu, toată Tradiţia de Dumnezeu insuflată, orală sau scrisă, care conţine diferite subiecte din Evanghelia lui Hristos.

Aceşti oameni învaţă o Evanghelie distorsionată, pentru că, chipurile, EVANGHELIA este UNA, Sfânta Scriptură, şi nu trebuie să primim nimic în afară de ea! Şi să nu se spună asta nicăieri în Sfânta Scriptură? Această falsă evanghelie, îi duce pe unii, numiţi prin confesiune creştini, să fie credincioşi în literă, iar nu în Duh! Şi sunt atât de orbi, că în timp ce folosesc acest text din Epistola către Galateni, nu văd puţin mai jos, că Apostolul Pavel scrie acestea exact împotriva unor astfel de oameni ai slovei, care se întemeiază DOAR pe Sfânta Scriptură (pe Legea scrisă), părăsind sensul duhovnicesc a celor scrise în ea (2, 16): „că din faptele Legii nu se va îndrepta tot trupul…” (3, 3); „atât de neînţelegători sunteţi, ca să începeţi în Duhul, iar acum să terminaţi în trup?”

Dar şi în epistola sa către Romani, Apostolul Pavel vorbeşte pe aceeaşi temă: Romani 2: 29, 7: 6 : „…tăiere împrejur a inimii în Duhul, nu în literă…”, „…a sluji noi întru înnoirea Duhului şi nu în vechimea literei”. Şi în II Cor. 3, 6: „…care ne-au şi învrednicit pe noi a fi slujitori Legii celei Noi; nu slovei, ci Duhului; că slova omoară, iar Duhul face viu”.

Aşadar să înţeleagă, în sfârşit, cei ce spun: „nu primim nimic altceva decât Sfânta Scriptură”, că însăşi Sfânta Scriptură îi condamnă, pentru că Evanghelia creştină nu este Sfânta Scriptură, ci „viaţa în Duhul Sfânt şi mântuirea prin Iisus Hristos”. Şi Sfânta Scriptură vorbeşte despre aceasta.

Coloseni 2, 8, 16-18: „Socotiţi ca să nu vă fure pe voi cineva cu filosofia şi cu înşelăciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii şi nu după Hristos… deci nimeni pe voi să nu vă judece pentru mâncare, sau băutură, sau pentru partea sărbătorii, sau a lunii noi, sau a sâmbetelor…”

Prin acest text, e clar că ei încearcă să atace Sfânta Tradiţie a Bisericii. Însă, temeiul se întoarce împotriva lor, pentru că vorbeşte despre o „predanie omenească”, pe când noi primim predania orală şi scrisă a Apostolilor care este de-Dumnezeu-insuflată (II Tes. 2, 15).

În versetul 16 se vede clar că se vorbeşte despre toţi aceia care păzesc Legea Mozaică, „pentru mâncare, sau băutură, sau pentru partea sărbătorii, sau a lunii noi, sau a sâmbetelor”. Adică, vorbeşte împotriva acelora care părăsesc Duhul, şi se lipesc de litera Legii Mozaice, şi păzesc sâmbetele şi sărbătorile şi se abţin de la anumite mâncări oprite de Lege.

Fireşte vorbim despre Legea asupra căreia temeiuri din Deuteronom 12, 32; 17, 18-20; 5, 32; 4, 2 spun că nu trebuie să ne abatem de la aceste porunci ale lui Dumnezeu, şi că nu trebuie să se adauge sau să se scoată ceva din ele! Este vorba despre temeiuri pe care le-am explicat la început şi pe care ei înşişi le amintesc ca dovadă a faptului că trebuie să primim doar acele lucruri care sunt amintite acolo!

Aici însă, Apostolul (în textul pe care iarăşi tot ei îl menţionează) spune că toate acestea ale Legii sunt tradiţii faţă de care creştinii nu sunt datori!  Aşadar, evident că va trebui ca aceşti oameni să reexamineze ce trebuie să înţeleagă prin aceste temeiuri!

Tit  1, 9: „ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pe cei ce grăiesc împotrivă, a-i certa”.

Şi iarăşi, nici aici nu numeşte „cuvântul credincios” DOAR Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, aici se vorbeşte despre întreaga Sfântă Tradiţie.
II Timotei 3, 16-17: „Orice Scriptură este de Dumnezeu insuflată, şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate; ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun desăvârşit”.

Nici acest text nu vorbeşte doar despre Sfânta Scriptură, (de vreme ce nici articol hotărât nu are, nici nu fusese încă completată Sfânta Scriptură), ci despre „orice Scriptură de Dumnezeu insuflată”, care înseamnă „orice scriere de Dumnezeu insuflată”, şi cuprinde întreaga Sfântă Tradiţie scrisă. Desigur, chiar dacă ar fi vorbit despre Sfânta Sciptură, nicăieri nu zice că DOAR Sfânta Scriptură este de Dumnezeu insuflată.

I Timotei 4, 15-16; 6, 3-14: „De aceasta să gândeşti, întru acestea fii; ca procopseala ta să fie arătată întru toţi. Păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi rămâi întru acestea; că acestea făcând şi pe tine te vei mântui şi pe cei ce te vor asculta”. „Iar de învaţă cineva într-alt chip şi nu se apropie de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după buna credinţă… bolnăvindu-se întru întrebări… să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Pentru ca orice cititor raţional să poată să înţeleagă, nici aici nu se spune nicăieri că trebuie să primim DOAR Sfânta Scriptură, nici că ar fi vorba despre Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, vorbeşte despre „cuvinte”, lucru care trimite în principal la Tradiţia orală, precum au fost scrise acestea mai târziu într-o mulţime de texte (şi în Scriptură).

Efeseni 2, 19-22: „…zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos…”

Aici nici nu vorbeşte despre scrieri, ci despre zidirea Bisericii. Însă chiar dacă ar fi vorbit despre scrieri, faptul că ceva se zideşte pe temelia Apostolilor, ar demonstra că sunt primite şi cărţile de-Dumnezeu-insuflate mai noi.

Fapte 20, 28-31: „…şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pe ucenici după dânşii… n-am încetat cu lacrimi învăţând pe fiecare dintre voi”.

Aici se vorbeşte împotriva acelor falşi-creştini care vorbesc „îndărătnicii” că trebuie să primim doar Sfânta Scriptură, şi resping Tradiţia orală, pe care „cu lacrimi” a învăţat-o Apostolul deosebi la o mulţime de sfinţi.

I Ioan 4, 6: „… ascultă de noi…”.

Aici se vorbeşte despre predică, nu despre Sfânta Scriptură.

(traducere din elină: mh. Leontie) http://www.impantokratoros.gr/124D98AE.ro.aspx

Marea apostazie prezisă

de

Fratele Michael Dimond, OSB

Ioan Paul al II-lea în timpul unei adunări de rugăciune sincretistă cu diferiţi falşi lideri religioşi la Assisi în 1986.  Această activitate “ecumenică” a fost dintotdeauna condamnată de Biserica catolică, şi în mod specific catalogată de papa Pius al XI-lea în 1928 ca fiind respingere completă a Credinţei catolice.  Genul acesta de activitate este o revoluţie împotriva Credinţei – o nouă Evanghelie. Ce se întâmplă? Veți afla în informațiile documentate în această carte.

1. Marea apostazie şi o Biserică contrafăcută prezise în Noul Testament şi în profeţiile catolice

Luca 18:8 – “Dar Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”

În Evanghelie Domnul nostru Isus Cristos ne informează că în zilele de pe urmă adevărata Credinţă abia va mai putea fi găsită pe pământ.  Ne spune că “în locul cel sfânt” însuşi va fi “urâciunea pustiirii” (Mt. 24:15), şi o înşelătorie atât de mare încât, dacă ar fi posibil, până şi cei aleşi ar fi înşelaţi (Mt. 24:24).

Matei 24:15 – “De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, aşezată în locul sfânt: cine citeşte să înţeleagă!”

Matei 24:24-25 – “Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte.”

2 Tesaloniceni 2:3-5 – “Să nu vă amăgească nimeni, în nici un fel; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni renegarea [apostazie], şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, cel care se împotriveşte şi se ridică peste tot ce se cheamă Dumnezeu sau e vrednic de închinare, aşa încât se aşază el însuşi în templul lui Dumnezeu, şi se prezintă că este Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea pe când eram încă la voi?”

În 1903, Papa sf. Pius al X-lea a crezut că probabil vede deja începutul relelor care se vor materializa pe deplin în zilele de pe urmă.

Papa sf. Pius al X-lea, E Supremi (# 5), 4 Oct. 1903: “…există motive întemeiate să se teamă, ca nu cumva această perversitate mare să fie, ca să zicem aşa, o pregustare, şi probabil începutul acelor rele care sunt rezervate pentru zilele de pe urmă, şi că poate există deja în lume ‘fiul pierzării’ despre care vorbeşte apostolul (2 Tes. 2:3).”[1]

Noul Testament ne spune că această amăgire se va întâmpla chiar în inima structurilor fizice ale Bisericii, în “templul lui Dumnezeu” (2 Tes. 2:4) şi “în locul cel sfânt” (Mt. 24:15). Aceasta se va întâmpla pentru că oamenii nu au primit iubirea adevărului (2 Tes. 2:10).

În 2 Tesaloniceni 2, sf. Paul vorbeşte despre zilele de pe urmă ca fiind caracterizate printr-o mare apostazie care va fi cea mai rea întâlnită vreodată – chiar mai rea decât cea trăită în criza ariană din secolul 4 în care un preot catolic autentic abia dacă putea fi găsit.

Pr. William Jurgens: “La un moment dat în istoria Bisericii, la numai câţiva ani înainte de predicarea prezentă (380 d.C.) a lui Grigore de Nazianz, probabil numărul de episcopi catolici în posesie de scaun episcopal, spre deosebire de episcopi arieni în posesie de scaun episcopal, a fost nu mai mare de 1% – 3% din total.  Dacă doctrina ar fi fost determinată de popularitate, astăzi ar fi trebuit să îl negăm toţi pe Cristos şi să ne opunem Duhului.”[2]

Pr. William Jurgens: “Pe timpul împăratului Valens (secolul 4), din întreg Estul, Vasile a fost practic singurul episcop de dreaptă credinţă care a reuşit să rămână la conducerea episcopiei sale… În cazul în care nu are altă importanţă pentru omul modern, o cunoaştere a istoriei arianismului ar trebui să demonstreze cel puţin că Biserica catolică nu ia în considerare popularitatea şi numerele în stabilirea şi menţinerea doctrinei: altfel, de mult ar fi trebuit să-l abandonăm pe Vasile, pe Ilarie, pe Atanasie, pe Liberiu, pe Hosius, şi să ne numim după Arie.”[3]

Sf. Grigore de Nazianz (380), Împotriva Arienilor: “Unde sunt cei care ne insultă din cauza sărăciei noastre şi se mândresc ei înşişi în bogăţiile lor? Ei care definesc Biserica prin numere şi dispreţuiesc turma mică?[4]

Criza ariană – doar un preludiu al marii apostazii – fiind atât de extinsă, cât de extinsă va fi marea apostazie prezisă de Domnul nostru şi de sf. Paul?

Profeţie a sfântului Nicolae de Flue (1417-1487):  “Biserica va fi pedepsită pentru că majoritatea membrilor ei, de rang mic şi mare, vor deveni atât de pervertiţi. Biserica se va scufunda adânc şi mai adânc până când va părea în cele din urmă că a dispărut, şi că succesiunea lui Petru şi a celorlalţi apostoli s-a sfârşit. Însă după aceasta, ea va fi victorios înălţată, în faţa tuturor celor care se îndoiesc.”[5]

Sf. Paul spune în continuare că în această apostazie se va ajunge la situaţia în care un om stând în templul lui Dumnezeu “se prezintă că este Dumnezeu”.  Mai târziu în această carte dovedim că exact acest lucru a fost făcut de un om stând în bazilica Sfântul Petru declarând că el şi toţi ceilalţi sunt Dumnezeu.

Părintele Herman Kramer a fost un preot catolic care a studiat şi a scris 30 de ani o carte despre Apocalipsă. În cartea sa a scris următoarele despre profeţia sfântului Paul cu privire la Anticrist ce se aşază în templul lui Dumnezeu.

“Sf. Paul spune că Anticristul ‘se aşază în templul lui Dumnezeu’… Acesta nu este vechiul templu din Ierusalim, şi nici un templu asemenea construit de Anticrist, aşa cum unii au crezut, căci astfel ar fi propriul lui templu… acest templu se arată a fi o biserică catolică, posibil una dintre bisericile din Ierusalim sau a sfântului Petru din Roma, care e cea mai mare biserică din lume şi este în sensul deplin ‘templul lui Dumnezeu.[6]

Observaţi, părintele Kramer spune că “templul lui Dumnezeu” se referă probabil la biserica Sf. Petru din Roma.

Papa Pius al XI-lea, Quinguagesimo ante (#30), 23 Dec. 1929: “…un număr atât de mare a venit la Bazilica Sf. Petru pentru jubileul de indulgenţă, încât probabil niciodată nu am văzut acel mare templu atât de aglomerat.”[7]

Articolul din Enciclopedia Catolică despre “Anticrist” indică faptul că sf. Bernard a crezut că Anticristul va fi un antipapă:

“…sf. Bernard vorbeşte în pasaj despre antipapă [ca fiind fiara din Apocalipsă].”[8]

Fericitul Ioachim (d. 1202): “Spre sfârşitul lumii, Anticrist va da jos pe papă şi îi va uzurpa scaunul.”[9]

Însă indiferent dacă cineva crede sau nu că Anticrist va fi un antipapă, a fost cu siguranţă profeţit că forţele Anticristului vor pune stăpânire pe Roma în zilele de pe urmă.  Pe 19 Septembrie 1846, la La Salette, Sf. Fecioară Maria a profeţit că Roma va pierde Credinţa şi va deveni scaunul Anticristului într-o apostazie din zilele de pe urmă în care se neagă unica adevărată Credinţă catolică.

Maica Domnului la La Salette, 19 Sep. 1846: “Roma va pierde Credinţa şi va deveni scaunul Anticristului… Biserica va fi eclipsată.”

Această înspăimântătoare profeţie coincide cu profeţiile din Sfânta Scriptură (Apocalipsa 17 şi 18) care ne informează că oraşul celor 7 coline (Roma) va deveni o desfrânată (o contrafăcută mireasă a lui Cristos) care va comite desfrânare spirituală (idolatrie) şi va batjocori sângele sfinţilor (fals ecumenism).  Marea desfrânată profeţită în Biblie nu este Biserica catolică, ci este o contrafăcută Biserică catolică, o mireasă apostată, falsă, care apare în zilele de pe urmă să înşele pe catolici şi să eclipseze adevărata Biserică redusă acum la o rămăşiţă.  În această carte vom prezenta din fundamente doctrinare şi fapte clare, dovezile copleşitoare, incontestabile, că “Biserica” ce a apărut odată cu al II-lea Conciliu Vatican (1962-1965) nu este Biserica catolică, ci o contra-Biserică masiv frauduloasă, care neagă învăţăturile fundamentale ale Bisericii catolice.

Vom arăta că oamenii care au impus această nouă religie Vatican II şi noua liturghie nu erau catolici, ci eretici-formal care au predicat o nouă religie.

De fapt, orice fel de îndoieli cu privire la autenticitatea mesajului Sfintei Fecioare de la   La Salette vor fi şterse printr-o examinare atentă a probelor din această carte.  Printre alte lucruri, această carte va documenta faptul că Vaticanul învaţă acum că evreii sunt perfect liberi să nu creadă în Isus Cristos.

Acest lucru ar putea uimi pe unii însă este adevărat.  Chiar şi fără a mai lua în considerare restul apostaziei documentate în această carte, acest lucru dovedeşte că ceea ce a spus Maica Domnului s-a adeverit: Roma (nu Biserica Catolică) a pierdut Credinţa (a cedat unei secte contrafăcute, necatolice) şi a devenit scaunul lui Anticrist.

Spre sfârşitul anului 2001, Comisia Biblică Pontificală a publicat o carte intitulată Poporul evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştinăCartea  susţine că aşteptarea actuală a evreilor pentru prima venire a lui Mesia este validată şi justificată de Vechiul Testament.  “Aşteptarea venirii lui Mesia a fost justificată în Vechiul Testament,” a explicat purtătorul de cuvânt papal Joaquin Navarro-Valls, “iar dacă Vechiul Testament îşi păstrează valoarea, atunci păstrează şi aceasta ca valoare.  Spune că nu poţi afirma că toţi evreii greşesc iar noi avem dreptate.” Întrebat de reporteri dacă această declaraţie poate fi considerată să sugereze că e posibil ca Mesia să nu fi venit de fapt, Navarro-Valls a răspuns: “Înseamnă că ar fi greşit pentru un catolic să aştepte pe Mesia, însă nu şi pentru un evreu.” Aceasta înseamnă că Vaticanul ţine acum că evreii sunt perfect liberi să respingă pe Cristos; aceasta este învăţătura “papilor” Vatican II.

Roma a pierdut Credinţa şi a devenit scaunul Anticristului.

1 Ioan 2:22 – “Cine este mincinosul dacă nu cel care neagă că Isus este Cristosul? Acesta este Anticristul, cel care-l neagă pe Tatăl şi pe Fiul.”

Cum s-a ajuns aici și ce rămâne de făcut pentru catolici?  Vom depune eforturi pentru a răspunde în detaliu la ambele întrebări.

__________________________

Note de final pentru Secţiunea 1:

[1] The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 3 (1903-1939), p. 6.
[2] William Jurgens, The Faith of the Early Fathers [Credinţa Părinţilor Bisericii], ediţie în engleză, Collegeville, MN: The Liturgical Press, vol. 2, p. 39.
[3] William Jurgens, The Faith of the Early Fathers, ediţie în engleză, vol. 2, p. 3.
[4] William Jurgens, The Faith of the Early Fathers, ediţie în engleză, vol. 2, p. 33.
[5] Yves Dupont, Catholic Prophecy [Profeţii Catolice] de Yves Dupont, ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1973, p. 30.
[6] Pr. Herman Kramer, The Book of Destiny [Cartea Destinului], ediţie în engleză, Tan Books, 1975, p. 321.
[7] The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 351.
[8] The Catholic Encyclopedia [Enciclopedia Catolică], ediţie în engleză, volumul 1, “Anticrist”, Robert Appleton Co. 1907, p. 561.
[9] Rev. Culleton, The Reign of Antichrist [Domnia lui Anticrist], ediţie în engleză, Tan Books, 1974, p. 130.

 

 

ZIUA DOMNULUI VA VENI CA UN HOT NOAPTEA.

Ziua Domnului e ziua despre care se vorbeste asa de mult in Scripturi.Personal astept Ziua cand va veni Domnul meu dupa mine.

*ZIUA DOMNULUI NU SE AFLA IN CALENDARELE NOASTRE CI NUMAI IN CALENDARUL LUI DUMNEZEU.

Cat despre vremuri si soroace, n-aveti trebuinta sa vi se scrie, fratilor.  Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea.(1Tes.5:1-2)  Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde(2Petru.3:10)Descriera amintita in cele doua texte din Sfanta Scriptura ne desvaluie un secret pe care Biserica Domnului trebuie sa stie:”Ziua Domnului va veni ca un hot noaptea.Iar despre ziua si ceasul cind va veni Fiul Omului nu stie nici un pamantean chiar daca foarte multi au avut curajul sa prezinte date ,s-au inselat ,caci Cuvantul Domnului ne invata altceva(Matei 25:13) ). Pavel a socotit că finalul glorios al Bisericii, contrastat cu finalul tragic al lumii reprezintă o metodă de evanghelizare foarte bună şi o motivaţie excelentă pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie,,lucru dovedit si de apostolul Petru ,cand spune :  Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind venirea zilei lui Dumnezeu,  (2Petru.3:11-12)  

 ZIUA DOMNULUI/RAPIREA –ar insemna caci vom fi luati,stramutati,scosi,dus repede undeva  lua-ti cu forta; acest fel de actiune ne este prezentat de apostolul Pavel si evanghelistul Ioan.Biserica va avea o intalnire glorioasa cu Mirele ei,pe nori,o intalnire care se va continua in vesnicii,e de fapt o intalnire a rasplatirilor.

Ziua Domnului ,ne va gasi pe unii:                                                                                                                                                                                                                                                          (1) In viata ,nu toti crediciosi vor muri.(1Tes.4:17}                                                                                                                                                                                                                        (2)Rapirea va fi dintr-o data la clipeala ochilor.(1Cor.15:52;1Tes.4:16)                                                                                                                                                                                (3)La sunetul trambitiei vom fi transformati. (1Cor.15:52)                                                                                                                                                                                                    

  (4)Cei morti vor invia primi (1Tes.4:16) .

VREMI SI SOROACE

Cand Biblia foloseste expresia “Vremuri şi soroace”se pare caci este o referire facuta la planul lui Dumnezeu ce il are fata de Israel aratand de cateva ori expresia aceasta in Scripturi;de remarcat faptul chiar daca ar fi fost folosita expresia pentru Israel,trebuie sa stim si noi (neamurile )caci vremurile si soroacele nu ar trebui sa ne deranjeze,ci noi ar trebui sa ne pregatim pentru Ziua Domnului.). Aceasta ne-a invatat Hristos prin evangheli: “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Mat.24:43-44; Lc. 12:35-40).

 

Ziua Domnului” este o zi a mâniei şi dupa cate inteleg citind din Carte Biserica lui Hristos va fi izbavita de Mirele ei din necaz.In ultima carte ne este o promisiune:” Fiindca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul incercarii, care are sa vina peste lumea intreaga ca sa incerce pe locuitorii pamantului”.(Apoc.3:10)

 

Cel mai important este caci Domnul Isus va veni dupa noi asa caci putem sa spunem cu toti :”Vino,Doamne Isus. Ce atarna de mine e sa fiu gata pentru Ziua aceia.Maranata !Vino

 

A doua venire a lui Isus

Isus a promis ucenicilor Săi că va veni iarăşi.

Este scris în Biblie: Ioan 14:1-3. “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

Îngerii au promis că Isus va veni iarăşi.

Este scris în Biblie: Faptele Apostolilor 1:10-11. “Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: “Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Cum va veni Isus iarăşi?

Este scris în Biblie: Luca 21:27. “Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”

Cât de mulţi Îl vor vedea când El va veni?

Este scris în Biblie: Apocalips 1:7. “Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.”

Ce vom vedea şi auzi când El va veni?

Este scris în Biblie:1Tesaloniceni 4:16-17. “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Cât de vizibilă va fi venirea Sa?

Este scris în Biblie: Matei 24:27. “Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.”

Ce avertizare ne-a dat Hristos pentru a nu fi înşelaţi cu priviere la cea de a doua venire?

Este scris în Biblie:Matei 24:23-26. “Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceţi acolo! “Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi.”

Oare ştie cineva timpul exact al revenirii lui Hristos?

Este scris în Biblie: Matei 24:36. “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Ştiind că noi oamenii suntem gata să amânăm, ce ne-a spus Hristos să facem?

Este scris în Biblie:Matei 24:42. “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.”

Ce avertizare ne-a dat Hristos ca să nu fim luaţi prin surprindere de acest mare eveniment?

Este scris în Biblie:Luca 21:34-36. “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”

De ce a doua venire a lui Isus se pare că întârzie?

Este scris în Biblie: 2Petru 3:8-9. “Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”

În timp ce aşteptăm pe Isus, cum trebuie să trăim?

Este scris în Biblie: Tit 2:11-14. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.”

Când Isus vine, cum va fi lumea?

Este scris în Biblie: Matei 24:37-39. “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.”

Venirea lui Hristos va fi un timp de răsplătire?

Este scris în Biblie: Matei 16:27. “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”

Apocalips 22:12. “Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

De ce va reveni Isus?

Este scris în Biblie: Evrei 9:28. “Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”

La cea de a doua venire a lui Isus vom experimenta pe deplin realitatea mântuirii noastre.

Este scris în Biblie: 1Corinteni 1:7-8. “Aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.”

Semnele venirii lui Isus

Necreştinii nu cred că trăim în zilele de pe urmă ale istoriei pământului.

Este scris în Biblie: 2Petru 3:3-4. “Mai întâi, aşi dori să vă reamintesc că în zilele din urmă vor veni oameni batjocoritori care vor săvârşi toate relele imaginabile şi vor lua adevărul în râs. Cam aşa sună argumentele lor: “Adică, Isus a promis că Se va întoarce, nu? Bun, dar atunci unde este? N-o să mai vină niciodată, asta e! De când e lumea, toate au rămas întocmai cum erau din prima zi a creaţiei”(NT pe înţelesul tuturor).

Apariţia lui Antihrist este un semn al sfârşitului.

Este scris în Biblie: 1Ioan 2: 28. “Copilaşilor, a sosit ceasul de pe urmă al acestei lumi. Aţi auzit de Anticrist care urmează să vină – despre acela care se împotriveşte lui Cristos. Ei bine, deja şi-au făcut apariţia multe persoane de genul acesta. Faptul ne întăreşte şi mai mult convingerea că sfârşitul lumii este aproape”(NT pe întelesul tuturor).

Ne-a spus oare Isus când va veni sfârşitul?

Este scris în Biblie: Matei 24:14. “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”

Oameni, care pretind a fi Isus, vor încerca să înşele pe mulţi în zilele din urmă.

Este scris în Biblie: Matei 24:23-24. “Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

Vor exista semne în soare, lună şi stele.

Este scris în Biblie: Matei 24: 29-30. “Îndată după acele zile de necaz, “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”

Ce condiţii morale vor caracteriza societatea în zilele din urmă?

Este scris în Biblie: 2Timotei 3:1-5. “Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

O creştere în cunoştinţă şi calătorii este un semn al zilelor din urmă.

Este scris în Biblie: Daniel 12: 4. “Dar, Daniele, ţine în taină această profeţie; sigileaz-o ca să nu fie înţeleasă până la vremile din urmă, când călătoriile şi educaţia vor creşte enorm”(Traducerea engleză TLB).

Ce alte semne ale zilelor din urmă mai menţionează Biblia?

Este scris în Biblie: Luca 21: 25-26. “Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Convorbirile de pace şi siguranţă sunt un semn al zilelor de pe urmă.

Este scris în Biblie: 1Tesaloniceni 5:2-3. “Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: “Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

Ce trebuie să facem când vedem că toate acestea se întâmplă?

Este scris în Biblie: Matei 24:42-44. “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

 

 

 

1 Timotei 4:1,2 Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor…

Duhul. Adică Duhul Sfânt, vorbind fie prin Pavel însuşi, fie prin vreun alt profet din biserică. În ce priveşte relaţia dintre Duhul şi profeţii din biserică vezi 1 Corinteni 12:10; Efeseni 4:11; 2 Petru 1:21; Apocalipsa 1:1; 19:10.

În vremurile din urmă. Adică în zilele care aveau să vină după vremea când se făcuse prezicerea. Biserica Creştină trebuia să se aştepte ca apostazia să crească şi să culmineze până la a doua venire (vezi Matei 24:24; Apocalipsa 16:14).

Lepăda. [Depărta, KJV]. Gr. aphistemi, a se depărta dea apostazia. În ce priveşte apostasia, substantiv derivat de la acest verb, vezi 2 Tesaloniceni 2:3. Pavel, care era la Milet, îi avertizase deja pe prezbiterii bisericii din Efes cu privire la viitoarea apostazie din biserica creştină (vezi Fapte 20:28–31). Pentru o tratare mai detaliată a marii apostazii care urma să aibă loc în biserică înainte de revenirea lui Hristos vezi 2 Tesaloniceni 2:3–10.

Credinţă. Folosirea articolului hotărât în greceşte scoate arată că este vorba de o credinţă la care tocmai se făcuse referire – aici adevărurile profunde expuse în cap. 3:16.

Duhuri. Adică bărbaţi mânaţi de duhuri înşelătoare (vezi 1 Ioan 4:1).

Înşelătoare. Literal rătăcitoare, deci seducătoare, înşelătoare. Protivnicii cei mai puternici şi mai înşelători ai bisericii sunt foşti membrii care prezintă un iscusit amestec de rătăcire şi adevăr.

Dracilor. [Diavolilor, KJV]. Gr. daimonia, demoni (vezi 1 Corinteni 10:20). Cei care propăvăduiesc înşelăciunea răspândesc învăţături insuflate de Satana şi de conlucrători săi. Vezi controlul pe care l-a exercitat diavolul asupra lui Iuda (Luca 22:3). Satana se străduieşte să pună stăpânire pe mintea oamenilor, de aceea este nevoie de o înţelegere corectă a adevărului.

Spiritismul modern, un exemplu proeminent al învăţăturilor dracilor, este numai o redeşteptare a cultului demonilor şi a vrăjitoriei trecutului. Cu timpul influenţa sa amăgitoare se va răspândi în toată lumea, creştină sau necreştină, şi va pregăti calea pentru ultima mare înşelăciune a lui Satana (GC 526, 588, 589, 624; PP 686).

2abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor.

Făţărnicia. Sau prefăcătoriaaparenţa exterioară. Se poate ca cei care răspândesc învăţăturile dracilor (v. 1) să pretindă loialitate faţă de adevăr. Cei apostaziaţi nu arată pe faţă că se află sub steagul rătăcirii şi al trădării cauzei lui Hristos. Aceşti învăţători trâmbiţează cu tărie că proclamă adevărul, pentru ca în felul acesta să-i înşele mai bine pe oameni.

Cugetul lor. Literal, propria lor conştiinţă. Înşelăciunile care-i abat de la adevăr pe cei credincioşi în acelaşi timp îi fac pe înşelători insensibili la adevăr.

Însemnaţi cu fierul roşu. [Înfieraţi, traducerea lui G. Galaction]. Sau arşi cu un fier arzător. Unii susţin că această expresie se referă la insensibilitatea conştiinţei care nu-şi mai dă seama de vinovăţia unei purtări rele, cam în acelaşi fel cum carnea arsă cu fier roşu este incapabilă să mai simtă, aşa că treptat devine dificil pentru Duhul Sfânt să mai facă vreo impresie asupra conştiinţei. Compară cu viaţa lui Iuda, care în cele din urmă a ignorat orice apel făcut sufletului său (vezi Luca 22:3; Ioan 6:70; 13:27). Alţii cred că după cum fierul înroşit lasă un semn, tot aşa învăţăturile dracilor (1 Timotei 4:1) şi minciunile făţarnicilor (v. 2) fac semnul satanic de neşters. După cum Pavel poseda semnele serviciului său faţă de Hristos (Galateni 6:17), tot aşa şi înşelătorii vor purta semnul loialităţii faţă de Satana.

Ceasul s-a oprit, esti tu gata?

Dragi frati si surori in Domnul Isus si Dumnezeu Tatal, vreau sa va scriu cateva randuri in speranta ca Duhul Sfant ne va descoperii Adevarul pentru a ne pregati acum in ultimul ceas in care ne aflam. Stim si credem cu totii ca Ziua cea Mare a Domnului trebuie sa vina, insa nimeni nu stie ceasul si ora decat Dumnezeu Tatal. Am tot citit si rasfoit internetul sa aflu adevarul insa tot timpul aveam indoieli, asa ca mi-am indreptat atentia spre Cartea Sfanta Biblia caci stiu ca acolo gasesc CALEA, ADEVARUL si VIATA si nimeni nu poate sa ma covinga sa imi schimb parerea. Totul vuieste pe net, in adunari, in biserici… toti spun ca mai inainte de venirea Domnului pe norii cerului trebuie sa vina un ” necaz foarte mare “,” o lege duminicala ” “ca inca nu sa implinit tot ce trebuia ” etc. Eu cred ca Domnul vrea sa ne dezvaluie prin Cartea Sfanta ca acum traim la propriu ultimul ceas. Vreau sa trezesc in unii din dvs curiozitatea de a studia Biblia cu atentie iar pe altii care cred ca sunt Mantuiti sa ii trezesc cu dragoste din adormire cat inca se mai poate.

Prima data sa vorbim despre ” o lege duminicala” cum unii frati in Domnul cred ca se va intampla. Vreau sa ne uitam putin in timp si sigur descoperim ca in adevar a fost posibil acest lucru, atunci cand papalitatea avea putere peste a patra parte din pamant, au schimbat sabatul adevarat ( plus multe altele… ) si au fortat pe toti sa-l tina. Milioane de crestini au fost martirizati deoarece nu au vrut sa-si paraseasca credinta, asa fiind foarte simplu de a fii identificati. Acum in zilele de astazi cu atatea zeci de mii de religii in toata lumea sincer va spun celor ce asteptati o astfel de lege ca nu va veni. Cercetati dvs singuri daca este posibil ca oamenii sa mai fie persecutati, uitandu-va in lume cand toti fac ce vor, toti iubesc pacatul, preoti casatoresc barbat cu barbat si femeie cu femeie credeti ca le mai pasa de o lege ca aceasta cand ei vor sa uneasca toate religiile pentru asi sporii averile si de pierde cat mai multe suflete? Apoi intrebati-va unde se mai poate fugii? In Munti? Oare cu tehnologia de astazi este posibil sa ai timp si unde sa te ascunzi? Pe vremuri da, caci crestini erau la egalitate cu cei care, ii prigoneau, puteau sa se ascunda in munti insa astazi nu mai este la fel. Sunt multe de spus iar daca cineva din dvs are argumente care sa contrazica aceste cateva cuvinte il rog sa o faca si cu placere ii voi raspunde.

Acum pt cei ce asteapta ” necazul cel mare “, imi veti spune ca da, va fii un necaz de 3,5 ani si apoi va veni Domnul. Judecati singuri, o perioada de timp atat de scurta nu poate fi considerata un necaz atat de mare ci mai de graba o catastrofa. Uitandu-ne in urma cu peste 1900 de ani, pot spune ca de pe atunci a inceput Necazul Cel Mare si acum S-a Terminat. Daca ati fii trait in vremea prigonirii crestinilor in prima perioada a crestinismului cum ati cataloga-o? Amintiti-va ca imediat dupa ridicarea la cer a Domnului Isus, apostoli Lui cat si cei ce impartaseau aceeasi credinta au fost prigoniti pana la moarte. Apoi perioada in care biserica catolica a dominat lumea si imparatii, au omorat milioane de crestini de-a lungul anilor cum o catalogati? Apoi bolile, razboaiele care au avut loc in aceasta lunga perioada de timp au omorat nenumarati oameni, acum va intreb pe dvs sa imi spuneti cum credeti ca va arata necazul acesta de 3,5 ani, ce se va intampla? Cati vor trebuii sa moara ca sa fie considerat un necaz mare mare? Va indem pe toti sa cititi Biblia la ultima ei carte si sa va rugati Domnului sa va descopere adevarul si el o va face. Daca este cum spuneti dvs ca va fi un ” necaz mare sau o lege duminicala ” atunci dati-mi voie cu dragoste sa va mustru deoarece fara sa stiti contraziceti Cuvantul Domnului care spune: Iată, Eu vin ca un hoţ, Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol… apoi: Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa… apoi: Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi… apoi: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului… apoi: Se va întâmpla ca şi cu un om plecat în altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!   Luati va rog de cercetati si aceste cuvinte: Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului. (Luca 17:6-30). Acum stim cu totii ca aceste cuvinte sunt adevarate, ele oare prevestesc un ” necaz mare, un dezastru, o catastrofa, o lege ” care vor avea loc inainte de venirea Fiului Omului? Pai daca pe timpul lui Noe ar fi plouat 2 luni in continuu ( nu ani) nu ar fi venit oamenii la corabie? Noe le spusese la toti dar ei nu l-au crezut, deci daca Dumnezeu le datea un semn de ploaie sigur sigur veneau cu totii. Apoi in cele 2 cetati bine cunoscute de noi, daca Dumnezeu le datea un semn cu cateva zile inainte cum a facut cu cetatea Ninive prin prorocul Iona oare ei nu se pregateau de ce are sa vina peste ei si poate se caiau? Oare ce hot ar fi acela care ar lasa semne inainte sa vina la furat? Apoi, dupa plecarea Biserici la Cer, va venii Mania lui Dumnezeu peste tot Pamantul si nu va mai fi cale de scapare din fata ei. Sa ne pocaim cu toti si sa credem in Evanghelie. Multe ar mai fi de spus dar va las pe dvs sa judecati singuri si va astept sa discutam argumente, fara cearta doar din dragoste de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Un indemn: Va rog din suflet sa reflectati la cele cateva cuvinte scrise mai sus si sa luati atitudine prompta in viata dvs, sa va treziti din adormire si sa vegheati la fel  ca cele 5 fecioare chibzuite ca nu cumva Domnul sa vina la noapte si sa va prinda nepregatiti, asteptand altceva si NU venirea Domnului, traind inca in pacat si nepasare zicand in inima dvs ca atunci cand voi vedea o lege, un necaz voi pune totul in ordine si ma voi pregati eu si familia mea. Nu va inselati singuri si pocaiti-va cu adevarat in inima dvs caci acolo cauta Dumnezeu, nu la fata omului. Cereti Lui sa va imblanzeasca inima, sa o curate de orice necuratire si sa va faca sfinti, pregatiti pentru Nunta Mielului care vine imediat. Nu adormiti in nepasare, ci studiati Cuvantul Sau, cercetati semnele si vremurile, vegheati asupra sufletului dvs si va rog spuneti-le tuturor cu care aveti ocazia sa discutati sa nu mai stea pe ganduri si sa se pocaiasca caci Domnul Isus vine. Ma rog ca Harul Domnului Dumnezeului nostru sa lucreze la inimile noastre si sa ne pastreze curati si sfinti gata sa plecam Acasa. Sunt multe  alte lucruri de spus, daca Domnul va vrea sa imi dea curaj si intelepciune, voi mai scrie si despre altceva. Dumnezeu sa va Binecuvanteze cu Harul Sau si sa aduca cat mai multe suflete la o Mantuire asa de Mare! Amin

 

 

„Fratele tău, pentru care a murit Hristos”
Romani 14.15; 1 Corinteni 8.11

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 14.151 Corinteni 8.11

Romani 14.15: Nu nimici … pe acela pentru care a murit Hristos.
1 Corinteni 8.11: … cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta.

„Fratele meu, pentru care a murit Hristos” (compară cu Romani 14.14). Vrem să ne spunem aceasta nouă înşine, blând şi cu multă dragoste, aşa după cum cere un astfel de nume: „Fratele meu slab, pentru care a murit Hristos” (compară cu 1 Corinteni 8.11). Eu îl pot judeca de moarte, îi pot pricinui moartea, eu, cel pe care trebuie să-l iubesc, aşa cum mă iubeşte Hristos pe mine, şi ar trebui să fiu gata să-mi dau viaţa pentru el!

Sunt eu păzitorul fratelui meu? Desigur! Şi unde este fratele meu? Unde nu este el? Nu-l întâlnesc eu zilnic în tren sau în autobuz, la piaţă sau pe stradă, în casă sau în locuri publice? Îl caut eu cu privirea şi mă bucur când îl întâlnesc? Îl iubesc eu şi mă îngrijesc eu de el? Îmi doresc eu o ocazie, ca să-i slujesc, aşa cum Domnul mă ajută?

Noi nu vom uita aşa de repede, cum în Edinburg 1902 un frate preaiubit persan acum aproximativ trei sute de ani s-a sculat înaintea fraţilor adunaţi pentru rugăciune şi cu lacrimi şi glas bâlbâit ne-a zis: „Şi tu ai fost ca unul din ei” (Obadia 11). Şi după aceea a citit Obadia 12-15: „Dar tu nu trebuia să fi privit ziua fratelui tău, ziua nenorocirii lui, nici nu trebuia să te fi bucurat de fiii lui Iuda în ziua nimicirii lor, nici nu trebuia să-ţi deschizi larg gura în ziua strâmtorării. Nu trebuia să fi intrat pe poarta poporului Meu în ziua nenorocirii lor, nici nu trebuia să fi privit chiar tu la necazul lor, în ziua nenorocirii lor, şi nu trebuia să fi pus mâna pe avutul lor în ziua nenorocirii lor! … cum ai făcut, ţi se va face; răsplata ta se va întoarce asupra capului tău.” Când el a citit aceasta şi a recunoscut cât de vinovat se simţea el, cu siguranţă şi mulţi dintre noi, care au ascultat, s-au simţit foarte vinovaţi.

Duhul sectant este aşa de strecurat şi pretutindeni prezent, că nicidecum nu este uşor să fi liber de el. Cât de repede gândim şi vorbim despre părtăşia noastră şi despre gruparea noastră şi aplicăm aceste noţiuni numai la un număr foarte redus de copii ai lui Dumnezeu. Nu ştim nimic despre slujba preoţească reală în favoarea tuturor acelora pentru care Hristos a murit. Dacă Hristos a murit pentru ei, cât de preţioşi trebuie să fie ei pentru Hristos! Nu produce natura divină din noi dorinţa din toată inima după ei? Să nu ne bucurăm noi sincer de tot ce este din Hristos în ei şi să nu fim fericiţi de legătura comună, pe care o avem în Hristos? Şi dacă pe de altă parte vedem o lipsă (şi noi toţi avem multe lipsuri), nu ar trebui noi atunci să fim gata să facem tot ce ne este posibil, ca să le ajutăm? Şi anume, plini de dragoste şi purtare de grijă cu respect; nu aspru sau cu un duh de superioritate, ci cu duhul blândeţii, luând seama la noi înşine, ca nu cumva şi noi să fim ispitiţi.

Cât de îngrozitor este, că noi distrugem pe fratele nostru sau îl putem lăsa să piară! Nu spune că aceasta înseamnă una sau alta; gândeşte-te ce înseamnă în realitate, şi nu la ceea ce nu ar putea să însemne. Cu siguranţă înseamnă mult, dacă nu chiar mai mult: o viaţă risipită, care ar putea să fie o mireasmă plăcută a lui Hristos – o greşire a ţelului, pe care Dumnezeu Şi l-a dorit pentru el, inima întristată a lui Hristos, care a murit pentru el. Cine poate evalua toate acestea? Şi probabil eu am pricinuit aceasta, fără să vreau, deoarece nu am fost atent şi m-am gândit numai la mine, să fiu mulţumit. Am făcut ce am vrut eu, şi nu m-am gândit la fratele meu, pentru care a murit Hristos.

Însă acesta nu este Duhul lui Hristos. Isus nu ar fi dat nici un prilej de poticnire fraţilor Lui iudei, cu toate că El Însuşi era liber (Matei 17.27). El Însuşi a suportat greutăţi, pentru ca ucenicii Lui să fie cruţaţi (Ioan 18.8). Domn binecuvântat, cine este ca Tine? Dă-ne din Duhul Tău! Fă-ne să fim voitori să renunţăm la tot ce suntem, ca să putem ajuta pe fratele nostru şi să împiedicăm, ca cineva să se poticnească, acela pentru care Hristos a murit. „Să nu ne mai judecăm deci unii pe alţii; ci mai bine judecaţi aceasta, să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de cădere” (Romani 14.13). Când mergem prin lumea aceasta şi privim plăcerile ei, să ne punem un cuţit în gât, căci suntem lacomi (Proverbe 23.2) – nu numai din pricina noastră însăşi, ci şi pentru ca să nu fim un prilej de poticnire pentru fratele nostru.

Mai mult chiar, vedem că dacă un mădular al lui Hristos suferă, toate mădularele suferă împreună cu el, sau dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură. Desigur ar trebui să avem cea mai intimă purtare de grijă unul pentru celălalt, pentru ca în toate împrejurările, cât depinde de noi, să nu ia naştere sciziuni în trup.

Noi nu ne putem distanţa de nimic care poartă numele lui Hristos – noi suntem parte şi mădular al acestuia şi trebuie să purtăm împreună onoarea şi ruşinea, îngrijorarea sau pierderea. Dacă am fi într-un vapor care se scufundă – ne-am putea noi salva prin aceea că ne închidem singuri într-o cabină şi ne ostenim să menţinem acolo o ordine perfectă? Aceluia căruia Dumnezeu i-a dat mult, de la acela El cere şi mai mult; ce a dat El, a dat spre binecuvântarea tuturor. Mult se pierde în zilele actuale, că aceia care posedă adevărul îl vestesc aşa de rar acelora care nu-l au.

Gratis am primit, gratis trebuie să dăm mai departe, şi oricine are, este dator celui care nu are. Dumnezeu a iubit, de aceea El a dat. El a dat tot ce este al Lui. Hristos a iubit, şi această dragoste L-a adus jos într-o lume pătată de păcat, ca să caute pe aceia pe care Tatăl Săi I i-a dat din lumea aceasta. Pavel a iubit, şi de aceea el a devenit totul pentru toţi oamenii, ca dacă este posibil să câştige pe unii dintre ei. Cu cât iubea mai mult, cu atât a fost mai puţin iubit.

Este simplu acest lucru? Nu, înseamnă o cărare mai îngustă decât orice sectarism legalist, pe care a cutezat cineva să şi-l imagineze. Şi nimeni nu poate merge pe această cărare, decât numai acela care a fost străpuns de dragostea atotputernică, pătrunzătoare a lui Hristos şi de aceea a devenit liber. El nu poate altfel, decât să se lepede de sine prin această dragoste, să-şi piardă viaţa din pricina lui Hristos şi să dorească pe alţii (în măsură mai mică), aşa cum Domnul lui a făcut înaintea lui.

Lăsaţi-l pe fratele nostru, oricine ar fi el, lăsaţi-l să se numească cum vrea, oricare i-ar fi numele; fie el bun din punct de vedere moral, sau bolnav spiritual. Însă să ne amintim mereu că el este fratele nostru, pentru care a murit Hristos, şi ca atare are dreptul la preţuire profundă din partea noastră şi la dragostea noastră cordială. Dacă nu este aşa, unde este atunci dovada, că suntem ucenici ai lui Hristos?

Relaţiile fraţilor noştri, pentru care a murit Hristos, sunt multilaterale şi diferite; mulţi sunt tineri şi sensibili; mulţi sunt neştiutori şi călăuziţi greşit; mulţi sunt bolnavi şi împovăraţi cu îngrijorări, epuizaţi şi supăraţi; mulţi sunt împrăştiaţi, duşi de curent, pierduţi şi merg în pierzare; mulţi sunt slabi, se poticnesc sau stagnează. Ah, nu spune, ei sunt încăpăţânaţi. Am încercat noi să le ajutăm? I-am suportat noi cu toată blândeţea şi smerenia, şi nu într-un mod tutelar sau într-un duh de superioritate? Am căutat noi să-i vindecăm şi să-i restabilim, să-i învăţăm şi să-i zidim sufleteşte, ca să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii?

Luaţi seama la blândeţea omului lui Dumnezeu, Pavel: „Am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii. Astfel, plini de dragoste pentru voi, ne găseam plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci şi propriile noastre vieţi, pentru că ne eraţi preaiubiţi. … după cum ştiţi, cum vă îndemnam pe fiecare dintre voi ca un tată pe copiii lui, şi vă mângâiam şi vă îndemnam … Dar acum, Timotei a venit de la voi şi ne-a adus vestea bună …, de aceea am fost mângâiaţi, fraţilor, cu privire la voi în toată strâmtorarea şi în tot necazul nostru, prin credinţa voastră. Pentru că acum trăim, dacă voi staţi tari în Domnul” (1 Tesaloniceni 2.7-11; 3.6-8). Citiţi aceste două capitole, 1 Tesaloniceni 2 şi 3, ele sunt minunate! Citiţi 2 Corinteni 7 şi vedeţi bucuria nespus de mare a lui Pavel cu privire la un singur punct, în care unii din copiii lui neascultători au devenit ascultători – cu toate că încă mai erau multe lucruri false. Citiţi vorbirea lui din Faptele apostolilor 20, remarcile lui în Filipeni 3.18-19 şi observaţi lacrimile lui chiar şi pentru vrăjmaşii crucii. Să atribuim dispreţuitor fratelui nostru gândul, spunând: „El este într-un sistem”? [remarca redacţiei: este vorba de calitatea de membru al unei anumite biserici/biserică protestantă liberă (independentă de stat).] (Puţini sunt între noi, care nu sunt într-un sistem, dacă nu cumva chiar ceva mai rău.) Ei sunt fraţii noştri, pentru care Hristos a murit!

O, Dumnezeule, înmoaie inimile noastre de piatră! Noi năzuim cu adevărat să fim ucenici în sensul din Luca 14. Noi am gustat dragostea Ta în Hristos la marea Cină, pe care Tu ai pregătit-o. Fă-ne capabili – în relaţia cu fraţii noştri, care cu toată lipsa vizibilă doresc mai mult decât noi să fie asemenea lui Hristos – să reflectăm o parte mică din harul Tău plăcut, pe care Hristos ni-l arată în fiecare zi. Ajută-ne să ne gândim la faptul că Hristos a murit pentru ei şi îi iubeşte, aşa cum ne iubeşte şi pe noi!


Tradus de la: Dein Bruder für den Christus gestorben ist

Titlul original: „Thy brother … for whom Christ died“
din „Part 3: Collected Writings“ în Faithful Sayings, The Central Bible Truth Depot (London)
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Thy_brother.html

Traducere: Ion Simionescu

Îngăduiţi-vă unii pe alţii
Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8

Charles van Wettum

© Bode, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 11.01.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.2Romani 141 Corinteni 8

Efeseni 4.2: … umblaţi … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, …

Romani 14.1,4,10: Iar pe cel slab în credinţă primiţi-l, însă nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice. … Cine eşti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade. … Dar tu, de ce-l judeci pe fratele tău? Sau, de asemenea, tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău?

Introducere

Există multă ruptură între creştini. Uneori această ruptură este inevitabilă, deoarece este vorba de lucruri fundamentale. Deseori însă ea este urmarea diferenţelor de cunoaştere a anumitor subiecte, despre care Biblia spune că noi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu privire la ele. Desigur este greu să „îngăduim”, deoarece natura noastră se opune să ofere altora libertatea reală în lucrurile în care noi – oricât de sincer am gândi noi – avem convingeri biblice personale ferme.

Să mănânci carne?

Aşa au fost probleme în Biserica din primul secol cu privire la consumul de carne. Toată carnea, care se vindea pe piaţă, provenea din animale care erau tăiate în templele idolilor; carne „normală” nu se găsea de primit. Creştinii nu erau una în privinţa faptului, dacă era permisă consumarea acestei cărni.

Unii erau de părere că nu era permis: carnea era în fond închinată idolilor. Cu toate că în Vechiul Testament problema nu este explicit tratată, şi nici Domnul Isus nu a vorbit clar despre aceasta, aceşti credincioşi puteau găsi argumente destule în Vechiul Testament. Ei se puteau referi la poruncile referitoare la curăţie, la pericolul infectării prin necurăţie, etc. Ei erau convinşi pentru ei înşişi, că susţin un punct de vedere biblic: consumarea acestei cărni era păcătuire.

Alţi creştini argumentau altfel: idolii nu sunt nimic, şi dacă se consumă carnea animalelor, care nu a fost jertfită „nimănui”, cu această carne nu este nimic deosebit. Deci, spuneau aceşti creştini, nu este nici un motiv să nu se consume această carne. Drept urmare şi ei aveau argumentele lor: neputinţa idolilor şi biruinţa Domnului Isus asupra lui satan. Pentru ei înşişi aceasta era de ajuns ca să poată consuma carnea aşa cum se cuvine.

Pavel tratează această problemă foarte importantă pentru creştinii din timpul acela în epistola către Romani 14 şi 1 Corinteni 8. Pentru aceasta pune în discuţie două principii.

Conştiinţa proprie

Primul principiu este: „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui.” Cu alte cuvinte: tu nu eşti legat de ceea ce alţii gândesc, ci de ceea ce tu însuşi gândeşti că trebuie să faci în ascultare de Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4.32 Corinteni 10.5,6). Desigur premisa pentru aceasta este, că Cuvântul lui Dumnezeu dă norma (regula) pentru aceasta. Este însă evident posibil, ca credincioşii care iau în serios Biblia în toate privinţele şi cu rugăciune meditează asupra ei, să ajungă totuşi în domeniile practice la concluzii diferite.

În ceea ce un creştin consideră ca fiind o îndrumare biblică clară a lui Dumnezeu, el trebuie să acţioneze corespunzător acesteia. Însă el nu are voie să impună aceasta altora: cine mănâncă, mănâncă pentru Domnul (aceasta înseamnă, înaintea feţei Lui, cu o conştiinţă sinceră; spre onoarea Lui); cine nu mănâncă, face aceasta în acelaşi fel pentru Domnul.

Îngrădiri de bună voie

Este însă şi un al doilea principiu: că eu nu trebuie neapărat să mă folosesc de libertatea mea personală. Când fratele meu mă vede că mă folosesc de libertatea mea, atunci probabil va vrea să facă la fel ca mine, însă diferenţa mare este atunci, că conştiinţa lui îl va condamna. Înaintea conştiinţei lui el ar fi neascultător de Domnul său, şi eu aş fi acela care l-a adus în această situaţie. Nu, spune Pavel, eu vreau să nu mănânc nici un fel de carne, dacă prin aceasta pot sluji fratelui meu, chiar dacă în conştiinţa mea am deplina libertate să mănânc.

Faptul că libertatea personală nu este folosită în această privinţă, desigur nu înseamnă că ea se pierde. Foarte uşor pe parcursul anilor s-ar putea ca faptul, că libertatea nu este folosită, să conducă la tradiţie (sau chiar la „principiu”), că libertatea respectivă nu mai există. De aceea este bine să fim conştienţi, pentru ce noi nu facem anumite lucruri.

Ţine minte! Nu este vorba că cineva are „probleme” sau „rezerve” cu privire la ceva. În astfel de cazuri putem vorbi despre aceasta, însă în final este numai un drum: să ne permitem reciproc libertatea de conştiinţă. În cadrul acestor principii nou-testamentale este vorba exclusiv de situaţia că eu l-aş aduce pe un altul într-o comportare pe care el o consideră păcătoasă. Dacă eu cedez prea repede unuia care „are probleme cu aceasta”, atunci nu este bine. El ar putea în continuare să considere ca de la sine înţeles, că conştiinţa lui este piatra de încercare pentru comportarea altora. Prin faptul că se stimulează o astfel de gândire, nimănui nu i se face o lucrare de slujire. Conform cunoaşterii lui el ocupă poziţia unuia „tare” – dar tocmai în acest caz el trebuie să îngăduie pe cei slabi, pe fraţii şi surorile cu o altă înţelegere.

Exemple actuale

Desigur pentru noi exemplul „a mânca carne” este simplu. Noi aproape nu ne putem imagina, ce probleme de conştiinţă enorme a fost aceasta pentru credincioşii din timpul acela. Prin aceasta am putea subaprecia importanţa principiilor tratate. Însă aceasta va deveni altfel, dacă numim actualele exemple:

  • Trebuie eu să ţin duminica ca zi de odihnă, şi ce înseamnă exact aceasta? (vezi Romani 14.5Galateni 4.10,11) Să nu merg cu bicicleta, să nu înot, să nu cumpăr îngheţată, să nu cumpăr combustibil pentru autoturism?
  • Am voie să mă las vaccinat? Să închei o asigurare? Să am casa mea, să am televizor, pom de crăciun?
  • Este studiul biblic o „strângere laolaltă ca Adunare (Biserică)”, la care toţi credincioşii trebuie să participe? (vezi Faptele apostolilor 2.42Evrei 10.25).
  • Are voie o femeie să taie din părul ei? Şi când „lung” este exact de „lung” (vezi 1 Corinteni 11)?
  • Cum şi când poate fi înfiinţată o „adunare” nouă? Cât de mare trebuie/are voie să fie o adunare?
  • Este permis să se lucreze împreună cu creştini din alte comunităţi de credinţă, de exemplu în lucrarea evanghelistică?
  • Care botez este valabil: stropirea bebeluşilor, botezul celor care cred, botezul caselor? Este permis/necesar botezul „din nou”, putem permite participarea la Masa Domnului a credincioşilor care au fost stropiţi ca bebeluşi?
  • etc.

Tocmai la astfel de aspecte iau naştere „tabere”, care îşi reproşează reciproc „greşeli”. Atunci nu mai putem avea nici un respect faţă de hotărârile pe care alţii le-au luat înaintea Domnului. Nu mai oferim nici un spaţiu celuilalt să acţioneze conform conştiinţei.

Expresiile cu care se denumesc reciproc în acest caz sunt de forma „nebiblic”, „nespiritual”, „credincioşi slabi” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii cu o conştiinţă ceva mai severă, pentru aceia care „îşi permit mai mult”) sau „legalist”, „tradiţionalist”, „sectant” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii „mai libertini”, când vorbesc despre aceia care sunt „mai puţin flexibili”).

Dovezi scripturistice

Care sunt mai concret lucrurile în care noi trebuie să ne acordăm reciproc libertatea de conştiinţă? Putem spune că toate, pentru care există „norme biblice”, nu pot fi lăsate pe seama libertăţii de conştiinţă. Însă desigur aceasta nu este suficient. Fiecare creştin serios încearcă să fie ascultător de Domnul în toate lucrurile, şi pentru aceasta citeşte Biblia. Şi cu toate acestea rămân diferenţe în cunoaştere. Acesta este un proces foarte uşor de înţeles şi deplin omenesc. Recunoaştem cel mai uşor acele lucruri biblice care sunt în concordanţă cu gândurile noastre, şi avem greutăţi în recunoaşterea celorlalte lucruri. Ceea ce găsim în Biblie spre sprijinirea gândurilor noastre, devine foarte repede pentru noi „dovadă biblică”. Mult prea uşor trecem cu vederea că ceea ce noi personal considerăm dovadă biblică, nu trebuie din cauza aceasta să fie dovadă biblică. Dacă nu cunoaştem delimitarea noastră omenească proprie, supraevaluăm părerea noastră cu privire la ceea ce spune Biblia.

Se aude uneori: „Este clar, că nu era păcat să mănânci carne. De aceea principiul libertăţii de conştiinţă trebuie aplicat numai la acele lucruri care în sine sunt permise din punct de vedere biblic.” Aceasta nu ţine seama de ceea ce este vorba de fapt: pentru mulţi credincioşi din Roma şi din Corint era vorba de lucruri care (conform cunoaşterii lor) erau „absolut nebiblice”. Cu toate acestea Pavel le-a interzis să impună aceste cunoaşteri fraţilor şi surorilor lor. Ca să formulăm exagerat: ei trebuiau să permită fraţilor şi surorilor lor să facă lucruri pe care ei înşişi le considerau „nebiblice”!

Tocmai creştinii care au primit multă înţelegere în Scriptură trebuie să fie foarte atenţi cu privire la pericolul de a impune altora cunoştinţele lor, fie prin aceea că ei le prezintă ca fiind „singura cale biblică”, sau prin aceea că ei îngrădesc libertatea celorlalţi, prin aceea să se referă la propria conştiinţă, care are probleme cu unele lucruri.

Nu judecaţi

Prima consecinţă din cele spuse mai înainte este, că noi trebuie să recunoaştem că cei credincioşi împreună cu noi au nu numai libertatea de a gândi altfel decât noi, ci şi să acţioneze în concordanţă cu aceste gânduri.

Dar ce trebuie să fac, când văd pe credinciosul ca mine făcând lucruri care conform cunoaşterii mele din Scriptură nu sunt în ordine? Dacă sunt suficient de importante, ar trebui să vorbesc cu el despre ele. Dacă se constată (cum cu regret se poate întâmpla), că credinciosul respectiv nu acţionează în părtăşie cu Domnul, eu îi pot sluji prin restabilirea relaţiei între viaţa practică şi ascultarea faţă de Domnul Isus. Dar dacă totuşi se constată că fratele meu s-a gândit serios, că a cercetat Biblia, că are libertatea deplină şi conform conştiinţei lui acţionează în ascultare faţă de Domnul, atunci chestiunea este cu totul altfel. Dacă nu este vorba de evidentă învăţătură rătăcită sau de păcate, care se pot dovedi, atunci este o chestiune de conştiinţă. În acest caz conştiinţa mea nu este etalonul pentru comportarea celorlalţi.

Urmarea acestui fapt este desigur, că eu nu am voie să spun, că fratele meu sau sora mea păcătuieşte. La fel este de la sine înţeles, că în astfel de lucruri niciodată nu poate fi vorba de disciplinare din partea Bisericii sau de întreruperea părtăşiei.

Lucruri comune

Toate acestea sunt relativ simple, când este vorba de lucruri personale. Mult mai complicat este când cunoştinţele referitoare la punctele de vedere ale părtăşiei şi la felul de a proceda sunt foarte diferite. Atunci a devenit cu adevărat o chestiune în care un credincios poate arăta smerenia lui şi dispunerea de a se jertfi: eu pot accepta smerit că în această privinţă am evident cunoştinţe insuficiente. Pot atunci să las hotărârea pe seama celor care au o capacitate de judecare mai bună şi să mă alătur rezultatului, chiar dacă acesta contrazice conştiinţa mea personală.

Eu nu sunt constrâns să-mi adaptez cunoaşterea mea. Pentru mine este un exerciţiu spiritual, că alţi fraţi fideli Bibliei judecă altfel decât mine. Însă la fel de puţin eu nu trebuie să blochez cu conştiinţa mea personală pe ceilalţi, în ceea ce vor să facă conform conştiinţei lor în ascultare de Domnul. Şi nu vrea fiecare creştin să facă o astfel de slujbă pentru fraţii şi surorile lui?

Să remarcăm în treacăt, că aici nu există nici un „principiu al reciprocităţii”. Nu este aşa, că eu am „dreptul” ca fratele meu să gândească şi să acţioneze aşa. Probabil el ar trebui să se adapteze la mine, sau probabil nu; în orice caz eu trebuie să fiu smerit faţă de el.

Una în Domnul

Aşa de mulţi fraţi şi aşa de multe surori şi totuşi aşa de diferiţi. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, când unul are să se plângă de celălalt; dacă unul nu poate urma pe celălalt în cunoaşterea lui; dacă unul ameninţă să condamne pe celălalt în gândurile lui, deoarece nu are părerea lui.

Desigur, ceilalţi trebuie să asculte de Domnul. Însă eu sunt răspunzător, ca eu să fiu ascultător în primul rând. Şi probabil intoleranţa noastră reciprocă se datorează foarte mult faptului că prea puţin suntem conştienţi, că este o poruncă pentru noi: să ne îngăduim unii pe alţii. Să facem aceasta. Este o chestiune de ascultare.


Tradus de la: Einander ertragen

Preluat din Bode van het heil in Christus,
Anul 136 (1993) 12, pag. 261–263; Anul 137 (1994) 1, pag. 16–18
http://www.schneid9.de/glaube.html

„Învinge răul prin bine”
Romani 12.14-21

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 19.03.2019, Actualizat: 19.03.2019

Versete călăuzitoare: Romani 12.14-21

Dacă privim în jurul nostru ai părerea că creştinii şi creştinismul stau permanent înaintea unei lupte noi. În şcolile noastre, la locul de muncă, în vecinătate sau chiar înaintea uşii casei trebuie să auzim, că credinţa nu poate deveni vizibilă sub nici o formă. Probabil uneori prin aceasta ne simţim descurajaţi, inferiori şi ameninţaţi. Apostolul Pavel ne dă sub călăuzirea Duhului Sfânt unele linii directoare, cum noi putem (şi trebuie) face cunoscută zilnic credinţa noastră, aşa că „adversarul” nu ne poate ataca.

Planul secund

În Romani 12.14-21 citim cum noi ca credincioşi putem trăi într-o societate cu gânduri duşmănoase şi cum putem face oamenilor cunoştinţă cu Isus, oameni care sunt împotriva credinţei creştine. În timpul când Pavel a scris această epistolă, vrăjmăşia împotriva creştinilor din Roma creştea tot mai mult. De pe acest fundal Pavel dă indicaţii, atât creştinilor din Roma din primul secol cât şi nouă astăzi, referitoare la relaţiile noastre cu cei necredincioşi.

Învăţături

1. Nu vorbi prea repede despre alţi oameni

Romani 12.14: Binecuvântaţi pe cei care vă persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Domnul Isus spune în Matei 5.44: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă.” Să ne gândim la cuvintele lui Ştefan, când a fost torturat până la moarte pentru credinţa lui: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” (Faptele apostolilor 7.60). Această rugăciune pentru iertare stătea în legătură cu mântuirea lui Pavel! Pavel a prigonit odinioară pe creştini; deci el avea experienţă cu ambele părţi (compară cu Faptele apostolilor 9.1). El nu a dat mai departe „informaţii pentru insider”, cum să te răzbuni pe aceia care prigonesc pe creştini. În loc de aceasta ne cere să binecuvântăm pe cei care sunt împotriva noastră şi ne resping.

2. Pune-te în situaţia altor oameni

Romani 12.15: Bucuraţi-vă cu cei care se bucură; plângeţi cu cei care plâng.

Uneori aceasta nu este chiar aşa de simplu, în mod deosebit atunci când pare că necreştinii din jur savurează mai mult succes şi trăiesc timpuri mai bune, în timp ce noi trebuie să îndurăm mai mult încercări. Însă în final toţi vom avea parte în viaţă de probleme şi bucurii asemănătoare. De aceea ar trebui să ne ostenim să ne punem în situaţia altora, atât în timpuri bune cât şi în timpuri rele. Dacă realizăm o relaţie cu ei şi ascultăm punctul lor de vedere (chiar dacă el nu corespunde în totul poziţiei noastre creştine), putem câştiga prietenia lor şi ne vom pregăti dreptul de a ni se cere cândva sfatul.

3. Nu te considera ceva mai bun decât alţii

Romani 12.16: Gândiţi acelaşi lucru unii faţă de alţii, nu gândind la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi; nu fiţi înţelepţi în ochii voştri.

Ne preocupăm noi de oamenii săraci, handicapaţi, înfometaţi sau bolnavi, şi le dăruim preţuirea noastră? Respectăm noi părerile oamenilor cu alte convingeri sau altă origine? Afirmaţia „nu fiţi înţelepţi în ochii voştri” înseamnă: „Nu fiţi închipuiţi!” Manifestările de protest, blogurile online şi comentariile arată că unii oameni gândesc în zilele noastre, că părerea lor este singura părere corectă. Ei sunt înclinaţi să dispreţuiască pe oricine şi să facă de batjocură pe oricine nu este de acord cu ei. Ar trebui să nu ne luăm aceasta ca model. Numai gândurile lui Dumnezeu sunt valabile, însă ar trebui să le prezentăm altora cu respect. Atitudinea „eu sunt mai sfânt decât tine” va răni mai mult decât orice altceva pe cei care sunt necredincioşi.

4. Nu încerca să plăteşti altuia cu aceeaşi monedă

Romani 12.17a: Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.

În mod trist noi toţi am avut parte cândva de vrăjmăşie, care nu se bazează pe nimic altceva decât pe cuvinte care rănesc şi fapte de răzbunare. Părţile implicate sunt deseori pline de amărăciune. De fapt acest cerc vicios ar putea fi întrerupt prin fapte sincere, prieteneşti (Romani 12.21). Proverbele 15.1 ne aminteşte că „un răspuns blând abate furia, dar un cuvânt aspru stârneşte mânia”.

5. Evită neîncrederea

Romani 12.17b: îngrijind de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor.

Noi ar trebui să facem totul, ca să evităm chiar şi numai presupunerea că noi am face ceva greşit sau nedrept. Probabil gândim, că nu joacă nici un rol, cum ajung acţiunile noastre la alţii, atâta timp cât ele „sunt privite ca fiind corecte” înaintea lui Dumnezeu. Însă Biblia ne învaţă, că totuşi joacă un rol felul în care alţii ne văd. În vecinătate ar trebui de exemplu să fim atenţi, cum procedăm cu casa noastră şi cu proprietatea noastră. La locul de muncă ar trebui să ne ferim să „ne însuşim” proprietatea firmei sau să folosim timpul de lucru pentru interese personale. Aşa cum de exemplu probabil am fi şocaţi, dacă unul din conducătorii noştri de biserică ar „înşela sistemul”, la fel necreştinii ar gândi şi despre noi, dacă prin şiretlicuri ne-am crea avantaje financiare sau am ocoli prescripţiile locului de muncă.

Indicaţii practice

Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală la tine.

Romani 12.21: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Versetul acesta sintetizează toate cele spuse. Să birui înseamnă nu numai să eviţi răul sau să-l ocoleşti, ci înseamnă de asemenea să te împotriveşti răului şi să-l birui! Suntem noi dominaţi de gândurile sau acţiunile noastre negative sau le învingem cu atitudini şi acţiuni pozitive, asemănătoare lui Hristos? Cu certitudine nu este simplu să se urmeze aceste indicaţii, în mod deosebit atunci când ne lovim de împotrivire. Ne putem însă gândi la ceea ce Domnul a spus acelora care L-au atacat. Dacă ne luăm pe Domnul ca model, atunci credinţa noastră va deveni vizibilă.

Isus spune în Luca 6.27: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc.” Să ne imaginăm idei creative şi bogate, cu care putem câştiga pe necredincioşi, în mod deosebit pe aceia care nu sunt prietenoşi faţă de noi. Du o ceaşcă cu cafea unui coleg dificil; pune în ordine grădina din faţa casei, care deranjează pe vecinul tău; trimite o ilustraţie sau un e-mail încurajator; sau vizitează oameni care sunt întristaţi sau bolnavi, şi du-le ceva de mâncare pentru cină. În cele mai multe cazuri ne va uimi răspunsul lor la dragostea lui Hristos, care prin noi s-a văzut în afară. Atitudinea ta prietenească nu se va întoarce goală înapoi!


Tradus de la: “Überwinde das Böse mit dem-Guten”

Titlul original: „Overcome Evil with Good“
Sursa: www.growingchristians.org

Mana ascunsă
Apocalipsa 2.17

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 11.08.2018, Actualizat: 05.09.2018

Verset călăuzitor: Apocalipsa 2.17

Apocalipsa 2.17: Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă.

Dacă Dumnezeu ţine pregătită pentru învingător „mana ascunsă”, atunci ar fi bine să se ştie ce vrea să spună Dumnezeu prin aceasta.

Scrisorile deschise

După ce m-am ocupat intens cu scrisorile deschise, sunt convins mai mult ca oricând, că aici avem înaintea noastră în miniatură o istorie a bisericii. Însă noi putem aplica scrisorile deschise şi la noi ca Biserică şi de asemenea şi la noi personal. Făgăduinţele din scrisorile deschise nu se adresează unei biserici, ci la fiecare credincios în parte, la acela „care va învinge”, care cu toată decăderea din biserica respectivă, respectiv din creştinătate, iubeşte şi stimează Numele lui Hristos mai mult decât orice.

Mana în pustie

Ce ştiu eu despre „mana ascunsă”? Desigur, eu cunosc „mana”: aceasta era hrana pe care poporul Israel o primea de la Dumnezeu în fiecare dimineaţă în pustie, ca să zicem aşa, fără nici o cheltuială, aşa cum în concediu primeşti chiflele aduse la uşă. Ştiu, eu ar trebui în fiecare dimineaţă să adun ceva din pâinea cerului – ceva din Hristos, ca prin aceasta să parcurg ziua. Eu am dreptul să privesc la Hristos, la adevărata Pâine din cer, aşa cum harul cerului venea în atingere cu fiecare situaţie din pustie – aceasta îmi dă curaj. Însă în mod evident aceasta nu este „mana ascunsă”.

Ce îmi aduce aceasta?

Nu eşti tu gata, totdeauna mai întâi să întrebi: Ce îmi aduce aceasta şi ce am din aceasta? – Dacă doreşti să citeşti un articol, în care este vorba de bunăstarea ta, care te vrăjeşte cu o evanghelie a bunăstării, în care omul stă în centru şi Dumnezeu este Slujitorul bunăstării noastre – dacă doreşti să citeşti un astfel de articol, atunci ar trebui să încetezi în locul acesta cu citirea; căci dacă cauţi ceva numai pentru tine însuţi şi nu eşti interesat de ceea ce este important pentru Dumnezeu, atunci nu vei găsi nimic interesant în „mana ascunsă”. La „mana ascunsă” nu stă omul în centru şi bunăstarea lui, ci în primul rând este vorba de ceea ce Îi place lui Dumnezeu, căci această mana era ascunsă de ochii oamenilor. Mana ascunsă era numai pentru ochiul lui Dumnezeu.

Mana în chivot

Ce este „mana ascunsă”? Mai întâi vrem să citim Exod 16.33,34.

Exodul 16.33,34: Şi Moise i-a zis lui Aaron: „Ia un urcior şi pune în el un omer plin de mană şi aşaz-o înaintea Domnului, ca să fie păstrată pentru generaţiile voastre”. Aşa cum poruncise Domnul lui Moise, Aaron a pus-o înaintea mărturiei, ca să fie păstrată.

Aici citim că mana (man) trebuia pusă înaintea Domnului. Ea trebuia păstrată bine acolo înaintea lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Îi era cumva foame acestui Dumnezeu mare, Iehova – Se hrănea şi El din această mana? Legăm locul acesta cu Evrei 9.4:

Evrei 9.4: [În Sfânta Sfintelor era] … chivotul legământului acoperit peste tot cu aur; în el erau vasul de aur având mana.

Aici în Sfânta Sfintelor, acolo unde locuia Dumnezeu, stătea chivotul legământului, înăuntru din lemn şi pe dinafară din aur, o imagine minunată despre Hristos, care era şi este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat într-o singură Persoană. Dar cât de frumos: în cortul din pustie, în Sfânta Sfintelor, în chivot – am putea spune cu reverenţă: direct la inima lui Dumnezeu –, acolo stătea acest vas, care conţinea mana. Da, era realmente „mana ascunsă”. Ar fi putut Dumnezeu să ascundă mai mult această mana? Observăm noi, cum această imagine primeşte tot mai mult contur? Întrebăm: Cum adică? Învingătorul din Pergam trebuia să primească această mana sfântă şi adânc păstrată în partea dinăuntru a Cortului din pustie? – Cât de mare este preţuirea, de care Dumnezeu face pe învingătorul din Pergam să aibă parte! Trebuie să cercetăm mai departe, ce vrea să se spună cu această mana.

Gustul manei

Mana este pâinea din cer, şi când izraeliţii au mâncat prima dată această pâine, au zis: „gustul ei era ca turta de miere” (Exod 16.31). Din păcate nu le-a plăcut totdeauna; altă dată chiar s-au scârbit de această mâncare. Însă principial mana era exact „turtă de miere”, şi ea nu s-a schimbat. Chiar dacă poporul lui Dumnezeu nu întotdeauna a ştiut să preţuiască mana, Dumnezeu însă a ştiut s-o preţuiască.

Nu este minunat, că această „mana ascunsă” a fost păstrată pentru Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu? Pentru Dumnezeu, care acum este Tatăl nostru, nu era nimic altceva „mai dulce”, decât această pâine din cer. Fiul Său, această „Mana din cer”, Cuvântul din cer devenit trup trebuia păstrat permanent înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu are bucurie mare de această Mana, de acest Fiu al dragostei Sale. Cât de preţioasă era pentru Tatăl viaţa Fiului Său pe pământ. Mereu cerul s-a deschis şi un glas a rostit cuvinte ca acestea: Acesta! Priviţi la acest Fiu! Acesta este Fiul Meu. Ce bucurie pentru Mine, priviţi-L, ascultaţi-L! În sfârşit un Fiu – nu, Fiul Meu! –, care în lume şi în pustie a arătat cum ca străin se poate merge pe cale spre bucuria Mea deplină. Ah, cât de mult iubesc pe acest Fiu!

Putem noi înţelege pe Dumnezeu, că inima Lui jubila cu privire la Fiul Său? Să privim la noi înşine. Cât de puţin Se bucură deseori Dumnezeu de noi! Dar cât de mult Se bucură Dumnezeu când priveşte la Fiul Său, când priveşte chivotul legământului, cum Hristos era aici pe pământ ca Om şi totodată desăvârşit în chip divin. Fiecare privire a Lui, fiecare întindere de mână, fiecare pas, fiecare simţământ lăuntric, fiecare lacrimă, fiecare bucurie în linişte şi fiecare simpatie, pe care Domnul Isus le-a avut, erau în armonie deplină cu Tatăl, o armonie a inimilor – El nu avea nimic, de care ar fi trebuit să Se scuze, nici un cuvânt, de care mai târziu să-I fi părut rău, nici o acuzare adresată Tatălui, atunci când a avut parte de respingere din partea poporului. Totdeauna vorbirea Lui era: „Da, Tată”, şi: „Tată, nu voia Mea.” El a primit o poruncă de la Tatăl, şi El a împlinit cu credincioşie această poruncă.

Gloria Fiului

Dacă începi odată să enumeri toate gloriile şi frumuseţile Fiului, nu vei dori să încetezi: El a potolit setea de viaţă a femeii de la fântâna lui Iacov şi foamea mulţimii poporului, care pentru El era ca nişte oi fără păstor. El a mângâiat o femeie, care ducea pe fiul ei la mormânt. El a plâns la mormântul lui Lazăr şi a plâns pentru cetatea Ierusalim, care nu a cunoscut lucrurile care erau spre pacea ei. În cele mai grele ceasuri ale Lui stătea părăsit cu faţa la pământ, în timp ce ucenicii Lui erau adormiţi de întristare. Puţin mai târziu a fost trădat cu o sărutare afectuoasă de către Iuda, prietenul încrederii Sale, şi El a răspuns profund mişcat: „Prietene!” Oare a simţit atunci Domnul, aşa cum a simţit odinioară Elisei? Când Ghehazi, mânat de lăcomia de bani, a alergat după Naaman, ca să primească un dar, Elisei a spus profund mişcat: „N-a mers inima mea cu tine …?” Noi întrebăm: Nu a mers inima Domnului cu Iuda, atunci când acesta cu punga cu bani la el şi cu diavolul în inimă a dispărut în noapte (Ioan 13.30)? Mai târziu Domnul Isus a trebuit să vadă cum unul din „cei mai buni” ucenici ai Săi L-a tăgăduit. Însă chiar şi atunci El a avut o privire să-l câştige pe Petru, care drept urmare s-a prăbuşit în sine şi a plâns cu amar, deoarece el a văzut în ochii Domnului său ceva din durerea Lui. Oare a înţeles Petru în momentul acesta, că aceste dureri au pătruns mult mai adânc decât brazdele, care au fost trase pe spatele Lui? Apoi la cruce, unde avea greu de suferit, El S-a îngrijit de ucenicul Său, pe care îl iubea foarte mult, şi de mama Sa.

Acestea sunt numai câteva staţiuni ale vieţii Sale, şi totuşi, cu adevărat El este „mai frumos decât fiii oamenilor” (Psalmii 45.2), El este „cel dintâi între zece mii” (Cântarea Cântărilor 5.10). Poţi tu spune: „Eu sunt a preaiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine” (Cântarea Cântărilor 7.11)? Nu este El cu adevărat demn de adorare, El, care ne doreşte cu mult mai mult decât Îl dorim noi? Dumnezeu doreşte să ne facă parte de ceea ce Se bucură El. Aceasta este răsplata pentru învingătorul din Pergam.

Mana pentru învingător

Desigur aceasta este numai o explicare slabă a ceea ce include mana ascunsă, dar ce mare făgăduinţă este aceasta, care îi este dată învingătorului! Această mana este pentru toţi care nu au căzut în cursa învăţăturii lui Balaam şi a nicolaiţilor; aşa stă scris în scrisoarea deschisă adresată bisericii din Pergam. Balaam trebuia să blesteme poporul (Numeri capitolele 23 şi 24), dar el nu a putut s-o facă. Dacă diavolul nu poate nimici poporul (aici prin blestem), atunci el vrea să-l strice (prin amestecare şi înşelare). După ce Balaam nu a putut să blesteme poporul, atunci el a deschis uşa pentru amestecul cu lumea. Deja în Numeri 25 se vede rezultatul: poporul s-a unit cu popoarele învecinate. Diavolul nu ne poate nimici în ţările de vest prin necazuri, aşa cum a făcut cu credincioşii din Smirna; de aceea el înşeală pe creştini, să se amestece cu lumea, şi bisericile se aruncă mulţumitoare în acest tren.

Un învingător ca Fineas

Vrei tu să fi un învingător, vrei tu să te hrăneşti din „mana ascunsă”? Atunci nu ai voie să mergi pe drumul, pe care se spune „vreau să fiu ca lumea”. Atunci trebuie să devii un Fineas, care se împotriveşte duhului lui Balaam. Şti tu ce a făcut Fineas? Când un bărbat izraelian a adus o madianită, el i-a străpuns pe amândoi cu o suliţă. Brutal? De neînţeles? Era aceasta voia lui Dumnezeu? Să citim sentinţa dată de Dumnezeu (această istorisire stă în legătură directă cu istoria lui Balaam):

Numeri 25.11-13: Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, preotul, a întors mânia Mea de la fiii lui Israel, fiind gelos cu gelozia Mea. De aceea spune: „Iată, îi dau legământul Meu de pace. Şi legământul unei preoţii pentru totdeauna va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el, pentru că a fost gelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel.”

Fineas era un învingător al acelor zile. Şi în scrisoarea deschisă adresată bisericii din Pergam este vorba de un martor, Antipa, care a fost plin de râvnă pentru Dumnezeu şi din cauza aceasta şi-a pierdut viaţa. El este amintit în Apocalipsa 2.13, înainte ca în versetul 14 să fie vorba de învăţătura lui Balaam.

Să nu te asemeni cu lumea

Biblia ne cere să nu ne asemănăm cu lumea (Romani 12.2). Biserica doreşte să câştige lumea. Însă în loc ca oamenii să fie conduşi din lume în biserică, este condusă biserica în lume, sau ar trebui să spunem mai concret: înşelată? Tot mai multe programe, tot mai mult show, muzică tot mai gălăgioasă, tot mai multă organizare, tot mai multe lucrări omeneşti. Urmarea este: în biserici este tot mai puţin Hristos şi tot mai puţin Duhul lui Dumnezeu. Cu cât o biserică are mai puţin pe „Hristos”, cu atât mai mult ea trebuie să joace teatru. Când în sfârşit vom învăţa că noi nu avem de oferit lumii programe, show şi muzică atrăgătoare, ci avem de oferit pe Hristos? Ce aşteptăm noi de la o mamă? Ca ea să poată face mâncare ca un bucătar de cinci stele? Ca ea să arate ca un fotomodel? Nu, noi aşteptăm de la o mamă ca ea să dăruiască adăpost, căldură, gingăşie şi dragoste. Lumea nu aşteaptă programe de la biserică, ca la televiziunea ProSieben, care şi-a scris pe drapel: „We love to entertain you.” (Iubim să vă distrăm). Singurul lucru, pe care noi îl avem, şi pe care lumea nu îl are, este Hristos. Unde sunt predicile centrate pe Hristos? Unde este adorarea în Duh şi adevăr? Sau noi facem adorarea după moto-ul: „puţin mai mult simţământ” şi pentru aceasta ne folosim de texte de cântare cu valoare mai mică?

Nu se doreşte nici o înnoire?

Acum trebuie să mă grăbesc, să fac o completare: probabil unul sau altul va gândi acum, că eu vreau să sufoc în germenele ei orice înnoire în biserică. Nicidecum! Personal sunt foarte deschis cu privire la orice schimbare bună în biserică. Noi trebuie să învăţăm să predicăm, să adorăm şi să lăudăm pe Hristos în mod corespunzător într-o lume complicată. Prăpastia între tineri şi bătrâni probabil niciodată nu a fost aşa de mare, şi totuşi trebuie să fie clar, că este Hristos, Cel care ne mişcă la o schimbare, căci altfel nu numai vom pierde pe Hristos ca centru al strângerilor laolaltă, ci totodată hrana adevărată a cerului îşi pierde gustul. Noi nu ne putem hrăni cu pâinea din cer (cel puţin nu vom simţi savoarea ei), dacă suntem legaţi cu fărădelegea sau cu caracterul lumesc sau avem totalmente un fel de gândire pământesc; aceasta nu ar fi altceva decât nicolaism (compară cu Iuda 4). Putem noi spune despre Mirele nostru ca mireasa din Cântarea Cântărilor: „Fiinţa Lui este plină de farmec” (Cântarea Cântărilor 5.16)? Atunci cunoaştem ceva din „mana ascunsă”.

Încheiere

„Mana ascunsă” arată clar spre ceva, care pentru mulţimea mare şi desigur deseori şi pentru noi este o taină, deci ascunsă. Ce cunoaştem noi, ce cunosc eu din această „mană ascunsă”, pe care Dumnezeu o preţuieşte aşa de mult? Probabil noi preţuim o slujbă publică binecuvântată din biserică, însă aceasta nu este „mana ascunsă”; slujba publică nu ne va păzi şi nici nu ne va fi de prea mult folos, dacă noi nu savurăm în părtăşie personală cu Dumnezeu ceea ce bucură inima Lui. Ar fi frumos, dacă am avea cel puţin o oarecare părere despre Mana ascunsă. Cine a gustat odată din această Mana, va dori să primească mai mult din ea. Şi dacă tu încă nu ai gustat, atunci lasă-te provocat; oferă-ţi clipe de linişte, până vei cunoaşte şi vei găsi această „Mană ascunsă”. În zilele noastre se vorbeşte mult despre o hrănire sănătoasă – din ce te hrăneşti tu?


Tradus de la: „Das verborgene Manna

 

Creşterea spirituală (6)
Creşterea spre maturitatea spirituală

Willem Johannes Ouweneel  

 

(continuare pe https://www.soundwords.de/ro/cresterea-spirituala-6-a11321.html)

© Bode, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Petru 2Romani 12.2

Creştere spre mântuire

Apostolul Petru scoate în evidenţă responsabilitatea credinciosului în felul următor: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire« (1 Petru 2.2). Noi nu ne putem ascunde sub faptul că »Dumnezeu dă creşterea« (compară cu Coloseni 3.6). În sine însuşi aceasta este desigur adevărat, dar dacă noi nu vrem creşterea, atunci nici nu vom creşte. Petru ne arată clar, că noi trebuie să dorim după »laptele duhovnicesc şi curat«. Laptele nu ni-l putem prepara singuri. Dacă suntem încă copilaşi mici, nici măcar sticla cu lapte nu o putem duce la gură. Însă un copilaş poate desigur să facă două lucruri: să dorească după lapte – şi aceasta de exemplu prin plâns – şi să bea. Cine nu cere şi/sau nu bea, aceluia nu i se poate ajuta. Unui copilaşi i se poate pune sticla la gură, dar dacă copilul nu vrea să bea, nu foloseşte la nimic. De aceea este desigur adevărat, că laptele trebuie să vină de la Dumnezeu şi numai El poate lucra creşterea – dar cine nu vrea să bea din acest lapte, acela se va pipernici. Dumnezeu îngrijeşte să fie lapte; dar voi trebuie să soriţi după el şi să beţi, spune Petru.

Important este şi felul în care este descris aici ţelul final al creşterii spirituale. Este o »creştere spre mântuire«. Acesta este unul din multele exemple din Noul Testament în care »mântuirea« are un înţeles de viitor. Este tot aşa ca şi cu cuvântul »desăvârşit« (sau »desăvârşire«), pe care l-am discutat într-un articol anterior. »Desăvârşit« înseamnă ori ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ori ceea ce noi trebuie să devenim aici pe pământ prin creştere spirituală, ori ceea ce noi vom fi abia atunci când vom fi în fericirea cerească. Tot aşa este şi cu »mântuirea«. Uneori ea înseamnă ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca în Efeseni 2.5,8: »Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă«, şi în 2 Timotei 1.8,9: »Dumnezeu ne-a mântuit«. Deseori »mântuirea« înseamnă ceea ce noi vom obţine abia la revenirea Domnului şi la înviere, ca în epistola către Romani: »Deci cu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie« (Romani 5.9). »Noi … suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejde am fost mântuiţi.« (Romani 8.23,24). »Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut« (Romani 13.11). Tot aşa spune şi Filipeni 3.20,21: »Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă.« Şi tot aşa în epistola către Evrei: »… care vor moşteni mântuirea« (Evrei 1.14); »De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei« (Evrei 7.25).

Pe lângă primul şi al treilea înţeles acum ne interesează cel mai mult acela care are a face cu creşterea spirituală: »să creştem spre mântuire«. Acestea sunt cazurile în care obţinerea mântuirii este direct legată de responsabilitatea noastră. Aşa spune Pavel în Filipeni 2.12: »duceţi până la capăt (sau duceţi la bun sfârşit prin lucrare) mântuirea voastră, cu frică şi cutremur«; şi în 2 Timotei 3.15: »… Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mântuire, prin credinţa în Hristos Isus«. La Petru vedem că el foloseşte cuvântul în toate cele trei înţelesuri ale lui. Primul înţeles îl găsim în 1 Petru 3.20, unde este în legătură cu botezul: noi suntem mântuiţi, aşa cum se exprimă prin botezul nostru. Al treilea înţeles îl găsim în 1 Petru 1.5: »Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire«, şi în 1 Petru 4.18: »… dacă cel drept scapă cu greu …«.

Al doilea înţeles îl găsim în afară de 1 Petru 2.2 şi în 1 Petru 1.9: »… primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.« Aici „sufletul” nu stă în contrast cu „trupul”, ci Petru foloseşte acest cuvânt exact ca în 1 Petru 3.20, unde opt „suflete” au fost salvate în corabia lui Noe. „Suflete” înseamnă aici „persoane” ca în strigătul de ajutor SOS (save our souls). Ţelul final al drumului nostru de credinţă este, că „sufletele noastre”, aceasta înseamnă „noi”, vom fi salvaţi. În expresii ca cele din 1 Petru 1.9 şi 1 Petru 2.2 se contopeşte într-un anumit sens înţelesul al doilea şi al treilea al »mântuirii«. Căci această mântuire este într-adevăr legată de responsabilitatea noastră, dar ea va fi obţinută definitiv abia în fericirea cerească. Maturizarea este un proces permanent de creştere, care în sensul deplin va fi obţinută abia atunci. Dar nu este cu nimic mai puţin un proces de creştere la care noi înşine trebuie să lucrăm, ca şi cum obţinerea rezultatului final ar depinde de noi. Aceasta pune un accent deosebit pe înţelesul creşterii spirituale şi ne arată seriozitatea stării, dacă rămânem mereu copilaşi.

Noi trebuie să începem să creştem spiritual, ca şi cum sufletul şi mântuirea noastră ar fi dependente de aceasta. Noi creştem spre mântuirea deplină în fericirea cerească. Cu cât devenim mai maturi pe pământ, cu atât ne vom asemăna mai mult cu ceea ce vom fi în cer în chip desăvârşit. Desăvârşirea în sensul deplin nu o vom obţine niciodată pe pământ; dar prin creştere ne apropiem tot mai mult de această desăvârşire. Astfel înţelegem că Pavel »aleargă spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«, aceasta este: după „desăvârşire” (Filipeni 3.12-14). Aici pe pământ el nu-l va obţine niciodată, căci el este păstrat în cer; dar el se apropie tot mai mult de el prin alergare! Şi cu cât se apropie mai mult de desăvârşire, cu atât mai strălucitoare apare lumina cerului pe drumul său. Maturitatea spirituală este apropierea maximă, care se poate obţine, de desăvârşirea mântuirii cereşti.

Transformarea

Sunt şi alte verbe în Noul Testament, care descriu procesul creşterii spirituale, mai ales verbele „a modifica, a transforma” şi „a înnoi”. Sunt cuvinte diferite care sunt traduse cu „a transforma”, dar noi ne îndreptăm spre un cuvânt deosebit, care descrie o schimbare foarte profundă. Este vorba de un cuvânt grecesc, din care derivă cuvântul „metamorfoză”. Elevii învaţă cuvântul în lecţiile de biologie, căci „metamorfoza” este „transformarea” pe care o parcurg insectele, când ele dintr-o larvă (omidă) devin un „cocon”, din care apoi apare insecta matură (muscă, ţânţar, fluture). Literalmente „metamorfoza” înseamnă „schimbarea formei (sau înfăţişării)”. Este de fapt acelaşi lucru cu ceea ce se exprimă prin cuvântul „transformare”, descendent din latină. Dumnezeu vrea ca credincioşii în timpul procesului lor de creştere să facă o astfel de „transformare” sau „schimbare”. În momentul în care ei au venit la credinţă, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu şi au fost îmbrăcaţi cu omul nou. La aceasta nu se poate schimba nimic şi nu se poate adăuga nimic. Şi totuşi trebuie să aibă loc o „schimbare”. Concret aceasta înseamnă: noi trebuie să devenim practic (adică, în faptele noastre) ceea ce noi suntem deja începând cu întoarcerea noastră la Dumnezeu. Cine a fost îndreptăţit trebuie să înveţe să trăiască drept. Cine a fost sfinţit, trebuie să înveţe să umble în sfinţenie. Cine a fost îmbrăcat cu omul nou, trebuie să înveţe să arate trăsăturile de caracter ale omului nou. Cine a devenit un copil sau un fiu al lui Dumnezeu, trebuie să arate crescând comportarea care se potriveşte unui copil sau fiu al lui Dumnezeu. Fii ceea ce tu eşti, ca să exprimăm aşa. În acest sens de fapt nu este vorba de o altă „înfăţişare” nouă, căci principial această înfăţişare am primit-o la întoarcerea noastră la Dumnezeu. Dar înfăţişarea nouă trebuie să fie vizibilă practic, şi aceasta nu are loc de la sine. Pentru aceasta este necesar un proces de învăţare şi creştere.

Vrem să privim două locuri din Scriptură, care exprimă aceasta. În Romani 12.2 citim: »Să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Acest cuvânt „a transforma” este cuvântul puternic „a metamorfoza”, „a schimba înfăţişarea”. Pavel foloseşte în epistola către Romani de două ori cuvântul „asemenea”. Dumnezeu ne-a »hotărât mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8.29), şi »să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre« (Romani 12.2). În limba greacă însă aceste două cuvinte nu sunt identice. Primul cuvânt (cuvânt primar: morphè) se referă mai mult la partea lăuntrică, care devine vizibilă şi în exterior (compară cu Marcu 9.2 „transfigurat”; 16.12; Filipeni 2.6 „înfăţişare”). Al doilea cuvânt (cuvânt primar: schèma) arată mai mult înfăţişarea schimbătoare (vezi 1 Corinteni 7.31 şi Filipeni 2.8 (înfăţişare, prezentare la exterior). Este de înţeles că „asemănare, conformare” în Romani 12.2 nu derivă de la morphè, ci de la schèma: un credincios, care în principiu poartă în sine chipul Fiului lui Dumnezeu, niciodată nu mai poate înlăuntrul fiinţei lui să fie „asemenea” lumii, dar cu regret el poate gândi în felul lumii, poate vorbi şi lucra în felul lumii, o poate imita! Aceasta nu trebuie să fie, spune Pavel; credinciosul trebuie să „se transforme”. Remarcabil este deci, că morphè în versetul nostru nu se regăseşte în cuvântul „asemănare”, ci în cuvântul „a transforma”! Credinciosul este principial făcut după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8.9), dar el trebuie să devină şi practic acest chip. Aceasta are loc mai întâi lăuntric, şi în consecinţă aceasta trebuie să devină vizibil în acţiunile lui exterioare şi umblarea lui. Mulţi credincioşi rămân prea mult timp o „omidă”, care rămâne legată de pământ şi se satură cu lucrurile bune ale pământului. Aceasta este „gândirea la lucrurile pământeşti” (compară cuFilipeni 3.19). Cine devine practic asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, primeşte aripi ca un fluture, care se înalţă spre cer, şi hrana lui va fi mierea din ţara făgăduită (compară cu Coloseni 3.1-3). Scriptura arată clar, că aici pe pământ este deja posibil, şi porunceşte chiar, să fii practic un om „ceresc”, aceasta înseamnă, să te asemeni cu marele »Om din cer« (compară cu 1 Corinteni 15.47-49).

Epistola către Romani 8.29 arată că,  principial, la întoarcerea noastră la Dumnezeu noi am fost făcuţi şi lăuntric asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Romani 12.2 arată că noi trebuie să fim transformaţi tot mai mult şi practic lăuntric în acest chip – ceea ce desigur trebuie să se vadă şi în exterior în vorbirea şi faptele noastre. Ca să exprimăm aşa: să devii ceea ce eşti! Tu eşti (în ceea ce priveşte poziţia) asemenea Fiului lui Dumnezeu, dar să devii (în ceea ce priveşte practica) tot mai mult asemenea acestui chip. Este vorba de o schimbare sau înnoire a gândirii noastre, a mentalităţii, a atitudinii spirituale, a imaginii noastre generale cu privire la lume, la viaţă, la Dumnezeu, la toate lucrurile. Cine tocmai s-a născut din nou, nu are încă această privire deplină asupra realităţii; aceasta trebuie încă să crească. El are, ca să spunem aşa, potenţialul pentru aceasta. În omidă se află structurile celulare, din care în timpul stadiului de cocon se dezvoltă fluturele. Potenţialul pentru aceasta este prezent de la început. Dar abia în timpul dezvoltării se realizează acest potenţial. Şi dacă în timpul dezvoltării ceva se derulează greşit, nu se realizează această stare finală. Tot aşa este şi în viaţa de credinţă. Fiecare credincios are de la început potenţialul de a deveni un „fluture”, care îşi desface aripile lui măreţe pentru a zbura spre cer. Dar dacă ceva se derulează greşit în dezvoltare, credinciosul rămâne mereu o omidă, care nu ştie nimic despre cer, ci se hrăneşte permanent cu lucrurile de aici.

Semnele caracteristice ale transformării

Pe ce se poate vedea, dacă un credincios a avut realmente parte de această transformare foarte practică? În privinţa aceasta primim în Noul Testament o serie de răspunsuri diferite, care se completează reciproc în chip minunat şi în această serie de articole am văzut un număr mare din ele. În Romani 12.2 este acest răspuns: »… ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Putem să alăturăm şi versetul 1: »Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.« Acesta este ţelul final al creşterii spirituale: dăruire faţă de Dumnezeu ca jertfă sfântă, plăcută Lui; o dorinţă de a face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită; şi capacitatea de discernământ cu privire la ce este această voie; şi puterea spirituală de a împlini realmente această voie. Vom reveni mai târziu la aceasta, când vom privi mai îndeaproape noţiunea de „sfinţire”, dar acum rezumăm într-un cuvânt: dăruire. Să cunoşti voia lui Dumnezeu, şi dispoziţia de a o împlini sunt desigur un element esenţial al creşterii spirituale (compară cu Efeseni 5,17; Coloseni 1.9,10; 4.121 Tesaloniceni 4.3,4Evrei 13.20,21).

Adunarea (Biserica): Trupul lui Hristos

Rudolf Brockhaus

© CSV, Online începând de la: 27.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Romani 12.4-5

Romani 12.4-5: Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.

Capul și mădularele

Dacă în capitolul anterior am studiat Adunarea sau Biserica ca și Casă a lui Dumnezeu, ca locuință a Sa în Duhul, vrem acum să vorbim despre ea ca Trupul lui Hristos, sau ca părtășia copiilor lui Dumnezeu uniți într-un Trup și uniți cu Capul Trupului glorificat în cer. „Este un Trup, un Duh.” Noi am fost chemați la o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4.4). Cât de bine fac astfel de cuvinte unei inimi, în care a fost turnată dragostea lui Dumnezeu și care este conștientă de relațiile intime față de toți credincioșii în Hristos, în care a fost adusă! Este ca și cum ne-ar adia aerul cerului. Noi intrăm în cercul hotărârilor de dragoste minunate ale lui Dumnezeu, care nu pot fi influențate de schimbările timpului, și adorăm dragostea, care S-a dat pe Sine pentru noi.

Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, a murit pentru noi. După înfăptuirea lucrării S-a înălțat la cer și Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu – o mărturie permanentă a faptului că lucrarea de mântuire a fost înfăptuită și »noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul«, da, slava însăși este partea noastră. Ca dovadă a primirii lucrării Sale, Hristos a trimis Duhul Sfânt aici jos, ca să-Și facă locuință în cei credincioși și să mărturisească în ei, că ei sunt copii ai lui Dumnezeu; dacă sunt copii, atunci sunt și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (Romani 8.17). Pecetluiți cu acest Duh pentru ziua răscumpărării, aceasta înseamnă ziua în care trupurile noastre vor fi glorificate (compară cu Romani 8.23Filipeni 3.21), noi Îl posedăm ca »arvună a moștenirii noastre« (Efeseni 1.13-14).

Dar noi am fost mântuiți nu numai ca ființe singulare, Hristos a murit, ca să adune într-unul pe copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu. Noi toți suntem »mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui« (Efeseni 5.30), legați de nedespărțit cu HristosCapul, și unii cu alții, ca mădulare. Noi suntem »mădulare unii altora«. »Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh[1], ca să alcătuim un singur Trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.13).

Hotărârea lui Dumnezeu

Despre acest adevăr prețios vorbesc mereu scrierile Noului Testament. Să le studiem, dacă am voie să mă exprim în felul acesta, în evoluția lor. Găsim mai întâi în capitolul 1 și 3 al Epistolei către Efeseni hotărârea divină. Adevărul cu privire la un Trup a fost o »taină«, »taina lui Hristos«, care nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor din generațiilor anterioare, dar a fost revelată acum sfinților apostoli și profeți ai Noului Testament (Efeseni 3.4-5). Dumnezeu a vorbit simbolic în Adam și Eva despre Hristos și Adunarea Sa, dar acest tablou nu a fost înțeles, și a trebuit să rămână așa, până când a venit înfăptuirea. A fost »taina« voii lui Dumnezeu, prin planul pe care l-a alcătuit în Sine Însuși, »ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, să unească toate sub un Cap,  în Hristos, ce este în ceruri și ce este pe pământ« (Efeseni 1.9-10). Și anume, Hristos ca și Cap peste toate nu trebuia să fie singur. Cei hotărâți mai dinainte (Mireasa, soția Mielului) potrivit hotărârii lui Dumnezeu, trebuiau să obțină în El și o moștenire, să aibă parte de totul împreună cu El.

Pentru împlinirea voii și hotărârilor lui Dumnezeu a suferit Hristos; căci noi eram morți în greșeli și păcate (Efeseni 2.1). El a mers în moarte pentru noi. Dar atunci »puterea tăriei lui Dumnezeu« a lucrat în El și L-a înviat din morți; și aceeași putere s-a arătat în mărimea ei imensă și față de noi, prin aceea că ne-a înviat împreună cu El și ne-a așezat în El (încă nu împreună cu El) în locurile cerești. Viața Lui este viața noastră. O legătură, care nu se poate desface, este între El și noi: noi suntem în El, El este în noi. Da, El este, înălțat la dreapta lui Dumnezeu și așezat peste orice domnie, orice stăpânire, orice putere, orice dregătorie și orice Nume, »Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți« (Efeseni 1.19-23). El este Capul, noi Îl completăm. Un cap fără trup nu este complet; de aceea se spune trupul plinătății Lui. Această realitate minunată a început să se dezvolte, atunci când Hristos a fost glorificat în cer. Ea va fi văzută în toată plinătatea ei, când Adunarea ca soție a Mielului va apărea alături de Hristos în slavă. De la Hristos, Capul, pleacă totul, totul depinde de El. Din El crește tot trupul, la creșterea pe care o dă Dumnezeu, prin aceea că prin mădulare și legături primește hrana și este unit (Coloseni 2.19).

Un om nou în Hristos

În capitolul 2 al Epistolei către Efeseni ni se spune cum a intrat în acțiune harul și puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei hotărâri a Sa. Toți oamenii, fie ei Iudei sau păgâni, erau copii ai mâniei, morți în păcate, copii ai neascultării. Numai îndurarea lui Dumnezeu și harul Său au fost în stare să intervină aducând salvarea. Aceasta a avut loc, și acum cei morți au fost făcuți vii, cei ce erau departe au fost aduși aproape. Din Iudei și păgâni, Dumnezeu a făcut în Hristos un om nou, pe acest om al hotărârilor Sale. Hristos a murit, ca prin cruce să împace pe cei doi într-un trup cu Dumnezeu. El a făcut din cei doi unul și a sfărâmat zidul de despărțire care îi înconjura. În Adunare (Biserică) nu mai este Iudeu și Grec, circumcizie și ne-tăiere împrejur, rob și slobod, ci toți sunt una în Hristos. Cei dintre națiuni sunt împreună moștenitori, sunt alipiți și sunt împreună părtași la făgăduințele lui Dumnezeu. Prin Adunare se face cunoscut domniilor și stăpânirilor din locurile cerești înțelepciunea nespus de mare a lui Dumnezeu[2], și în Adunare se aduce glorie lui Dumnezeu în Hristos Isus în toată veșnicia (Efeseni 3).

Constituirea Trupului lui Hristos

În continuarea celor spuse vrem să cercetăm când și cum a început constituirea istorică a Adunării, a trupului lui Hristos. Cercetarea este simplă. Atâta timp cât Domnul a umblat pe pământ, Adunarea nu putea să fie constituită. De aceea El spune, așa cum ne este cunoscut, în evanghelia după Matei 16.18: »Eu voi zidi« (nu: »Eu zidesc«, în momentul acela lucrarea era încă de viitor); și în evanghelia după Ioan 17.20-21 El se roagă nu numai pentru aceia care au primit deja cuvântul Lui, ci și pentru aceia, care prin cuvântul lor vor crede în El, pentru ca ei să fie una, pentru ca lumea să creadă, că Tatăl L-a trimis. Abia prin coborârea Duhului Sfânt în ziua cinci-zecimii a fost constituită Adunarea. Credincioșii din timpul acela au fost botezați într-un Duh pentru a constitui un trup, și consecința imediată a fost, că toți, care au crezut, și miile de credincioși, care au fost câștigați prin predica lui Petru, »erau împreună la un loc[3], și aveau toate împreună« și »toți împreună erau nelipsiți de la Templu« (Fap. 2.44-46).

Unitatea vizibilă

Unitatea mântuirii din acele zile a devenit realitate prin prezența Duhului Sfânt[4] coborât din cer. Ei au constituit un trup pe pământ, un corp vizibil, recunoscut de Dumnezeu, căruia i se adaugă toți, pe care El i-a chemat la cunoașterea Lui Însuși, călăuziți de Domnul, care a lucrat în inimile lor. Era Adunarea Dumnezeului celui viu, care la început a constat numai din Iudei, și care înțelegeau puțin, sau chiar nu înțelegeau nimic, din adevărul pe care noi tocmai îl studiem. „Administrarea“ acestei taine a fost încredințată, după cum știm, în mod deosebit apostolului Pavel. Dar cu toate acestea trupul era constituit, și Dumnezeu în înțelepciunea Lui a avut grijă, ca înainte de apariția apostolului păgânilor, nu numai samaritenii, ci și Cornelius, un păgân cu toată casa lui și neamurile lui, și prietenii lui apropiați (toți adevărați păgâni), au fost adăugați Adunării. În felul acesta a fost păstrată unitatea lucrării.

Ierusalimul și națiunea iudaică ca națiune n-au avut urechi pentru predica harului din mijlocul lor. Pe Ștefan, ultimul mesager al lui Dumnezeu pentru ei, l-au omorât cu pietre și în felul acesta au lepădat, după omorârea Fiului lui Dumnezeu, și mărturia Duhului Sfânt. După aceea este chemat Saul, expresia în persoană a iudeului care urăște pe Hristos, ca martor al lui Dumnezeu. Dar punctul de plecare al trimiterii lui nu este Hristosul cunoscut în trup de carne, și nici Ierusalimul, punctul central al serviciului divin iudaic, ci este Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu (pe care Ștefan L-a văzut deja) și Antiohia, o cetate păgână. Misiunea lui este în mod deosebit pentru toți oamenii, (cei unsprezece nu au împlinit până atunci misiunea încredințată lor în evanghelia după Matei 28.19-20); el trebuia să ducă Numele Domnului atât înaintea națiunilor, cât și la împărații și fiii lui Israel (Fap. 9.15; 22.15). Saul vede pe Isus pentru prima dată în slava cerească. Nu este Isus în caracterul lui de Mesia și Împărat al lui Israel, ci ca Fiu al Omului înviat și glorificat în legătură cu ucenicii Săi de pe pământ. »Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigonești«, așa îi strigă El înflăcăratului prigonitor al turmei mici. Credincioșii erau El Însuși, trupul Lui. În felul acesta întoarcerea la Domnul a lui Saul este legată nemijlocit de revelarea unirii Domnului cu mădularele trupului Său de pe pământ. Începând din momentul acela el a mărturisit cu tot entuziasmul sfânt al sufletului său înflăcărat despre dragostea minunată a lui Hristos, care întrece orice cunoștință, și despre taina voii lui Dumnezeu în legătură cu Hristos.

Și noi? Noi citim cuvintele Domnului nostru preaslăvit și spunem: »Doamne, este de ajuns!« – Ah, pe ce fundament prețios ne așează cuvintele lui Isus! Nemijlocit din inima Lui primim expresia cea mai puternică a unirii noastre cu El acolo sus. Noi știm acum, că El privește pe cel mai slab mădular al trupului Său ca o parte din El Însuși. Nu este aceasta suficient, cititor scump, ca să facă inimile noastre să se reverse? Să ne mai gândim la un alt nume și la o altă legătură? Să dorim, ca pe lângă starea de mădular al trupului lui Hristos, să fim și un mădular al altui trup, al unei biserici, al unei comunități sau părtășii? Oh, dacă toți copiii lui Dumnezeu s-ar gândi, cât de mult întristează inima Tatălui lor, când alături de Numele Preaiubitului Lui așează și un alt nume și nu sunt mulțumiți de apartenența simplă, dar așa de binecuvântată, la trupul lui Hristos?

Mădulare unii altora

Să observăm totodată, cum revelația făcută pe drumul spre Damasc atinge relația noastră unii cu alții. Dacă suntem mădulare ale trupului lui Hristos, atunci noi suntem și mădulare unii altora și avem obligații unii față de alții. »Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă, tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora« (Romani 12.4-5). Niciun mădular nu poate să spună despre celălalt: »Nu am nevoie de tine«, sau: »nu mă interesează de tine«. Adunarea este absolut una. Așa a fost ea la început cunoscută lumii. O singură Biserică, umplută cu Duhul Sfânt, a dat mărturie despre mântuirea lui Dumnezeu și despre prezența Lui pe pământ. Chiar dacă în curând va fi împrăștiată din cauza prigonirii din partea oamenilor, ea a rămas totuși Biserica, Adunarea lui Dumnezeu aici pe pământ. »Saul făcea prăpăd în Biserică.« »Un an întreg au luat parte la Adunările Bisericii.« »Împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică.« »În Biserica din Antiohia erau …«. Chiar dacă Dumnezeu alege pe apostolul Pavel și-i încredințează un mesaj deosebit pentru păgâni, nu va fi altfel. Și cum ar fi fost posibil să fie altfel? Adunarea era așa cum a fost ea revelată, subiectul hotărârilor veșnice și neschimbabile ale lui Dumnezeu, luate înainte de întemeierea lumii.

Realizarea unității

Unitatea trupului a fost recunoscută de credincioși și înfăptuită, și a fost vizibilă tuturor. În fiecare loc, unde Duhul lui Dumnezeu a lucrat, s-a constituit o Adunare, care reprezenta local unitatea întregii Adunări, da, a trupului lui Hristos. Apostolul putea scrie »Adunării lui Dumnezeu, care este în Corint«, și cu toate că el adaugă: »și către toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor și al nostru«, el putea totuși să spună Corintenilor: »Voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare în parte mădularele lui« (1 Corinteni 12.27). Adunarea din Corint era prezentarea locală a trupului lui Hristos, și când un mădular al trupului lui Hristos din Corint mergea la Efes, sau invers, el era și acolo în mod necesar în aceeași măsură un mădular ca și în localitatea lui de domiciliu. Cu siguranță credincioșii din timpul acela nu au gândit niciodată altfel. Ei nu erau mădulare ale unei Adunări sau părtășii, ci erau mădulare ale lui Hristos. Ei aparțineau Adunării lui Dumnezeu. Că existau diferențe de păreri cu privire la anumite puncte de învățătură este ușor de înțeles, căci creștinii din primele zile, pe de o parte, nu aveau toată colecția scrierilor Noului Testament, așa cum o avem noi, și pe de altă parte, credincioșii dintre Iudei aveau mari probleme să se despartă de noțiunile și rânduielile preluate din vechiul legământ; dar cu privire la unitatea tuturor credincioșilor în Hristos nu era nicio neclaritate, și de aceea este de neînțeles, cum poate să spună un scriitor credincios: „Adunările creștinilor Iudei și cele ale creștinilor dintre păgâni din timpul apostolilor, privite din afară, nu mai erau una, așa cum sunt comunitățile bisericilor de stat, prezbiterienii, independenții, baptiștii și metodiștii; în general probabil nici măcar atât.“ Noi nu vrem să fim neprietenoși față de un frate, dar noi nu avem încotro și trebuie să spunem: cine vorbește în felul acesta, dovedește că el încă nu a început să înțeleagă ce este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu și nici ce a prezentat ea la început în afară. Cât de aspru condamnă apostolul Pavel în 1 Corinteni germenii răului, care au condus la formarea a tot felul de partide și la cearta de partide, și care au stricat mărturia frumoasă a lui Dumnezeu pe pământ!

Unitatea Duhului

Să ne ocupăm acum puțin cu cele două capitole, care vorbesc despre „trup“ și despre lucrările fiecărui mădular; Efeseni 4 și 1 Corinteni 12. În Efeseni 4 apostolul îndeamnă pe credincioși să umble în chip vrednic de chemarea, pe care au primit-o. Despre această chemare a vorbit în capitolul 2 (versetele 19-22): credincioșii constituiau un lăcaș al lui Dumnezeu în Duhul, și conștiența prezenței lui Dumnezeu te face întotdeauna smerit. În legătură cu aceasta El îi atenționează mai departe, să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii; căci acel lăcaș al lui Dumnezeu era Adunarea, trupul, și ei erau mădulare ale acestui trup. Nu se poate accentua suficient, că unitatea nu este unire, deci nu este o omogenitate de gândire, de sentimente, de interese, și așa mai departe. Acestea trebuie desigur să se găsească și la cei credincioși, și probabil în Ioan 17.11 Domnul se gândește în mod deosebit la aceasta, când se roagă: »pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi.[5]« Dar unitatea Duhului nu este, așa cum s-a spus, o identitate de sentimente, nu este „o viață comună de dragoste și credință“, „o viață spirituală mai înaltă, care este dată tuturor credincioșilor prin nașterea din nou“, ci este simplu, unitatea mădularelor trupului, pe care a făcut-o Duhul. Pe aceasta să căutăm s-o păstrăm, căci influențe puternice dinlăuntru și din afară se opun realizării ei practice.

Purtarea de grijă a Capului pentru mădulare

Trupul are nevoie să fie îngrijit. Această îngrijire se face prin mădulare, și anume »fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos« (Efeseni 4.7). Deoarece nevoile sunt diferite, și slujirea este diferită. Dar toate pornesc de la Cap, toate depind de El. El S-a suit în înălțime, a luat rob pe acela care ne ținea legat, pe satan, și nouă, ca eliberați, ne-a dat daruri. Aceste daruri sunt dovada victoriei Domnului asupra lui satan; căci aceia, care le practică, au fost odinioară fără ajutor, sclavi neputincioși ai lui satan. Întăriți prin ele, Domnul hrănește și îngrijește trupul Său. »Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.« (Efeseni 4.11-12). Apostolii și prorocii constituie fundamentul întregii clădiri, așa cum am citit în Efeseni 2.20: »zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.« Evangheliștii, păstorii și învățătorii vor rămâne până la sfârșit, »până vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.« Până la atingerea acestei ținte, pe care o năzuim pe pământ, (cu alte cuvinte, atâta timp cât sunt credincioși pe pământ, care stau pe această temelie și care aparțin trupului) nu vor lipsi evangheliști, păstori și învățători – unii pentru strângere, alții pentru întărirea și îngrijirea mădularelor. Capul, Hristos, în credincioșia Lui permanentă și în dragostea Lui, care nu se clatină, va îngriji de toți.

Ce har minunat! Deci nu oamenilor li s-a încredințat grija pentru trupul lui Hristos, cu toate că ei sunt folosiți ca unelte binecuvântate, ci Hristos Însuși. Bogăția de nepătruns (Efeseni 3.8) a Aceluia care în puterea lucrării Sale de răscumpărare »umple toate« (Efeseni 4.10), de la țărâna morții și până la tronul lui Dumnezeu, constituie fundamentul îmbărbătării Adunării, a trupului, prin aceea că fiecare mădular, după harul care i-a fost dat, lucrează împreună cu El la aceasta, lăsându-se folosit de Domnul. »Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.15-16).

Înțelepciunea omenească sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Cât de simplu și ușor de înțeles, și totuși cât de mare și de sublim sunt toate acestea! Sunt gândurile lui Dumnezeu, »taina revelată a lui Hristos.« Cum dispar toate chibzuințele înțelepte și teoriile iscusite ale minții omenești, ca ceața ușoară la răsăritul soarelui! Cât de departe va fi inima și în ce lumină apar toate instituțiile voinței omenești în domeniul religios, bisericile și bisericuțele, adunările și adunărelele, cu multele lor nume, mărturisiri de credință, regulamente, statute, etc.! Înaintea ochilor lui Dumnezeu și potrivit gândurilor lui Dumnezeu există numai o singură Adunare (Biserică), un singur trup, și acolo unde credincioșii recunosc aceasta și se strâng pe acest fundament simplu, divin, Adunarea sau Biserica primește reprezentarea ei locală[6]; și chiar dacă sunt numai doi sau trei, ei se pot baza pe recunoașterea din partea Domnului și pe binecuvântarea Lui. El este în mijlocul lor (Matei 18.20).

De ce nu se vrea aceasta? De ce sunt mereu atacați credincioșii care se strâng în felul acesta? De ce fac aceasta în mod deosebit aceia care mărturisesc că cred în același Domn și umblă pe același drum? Deoarece adevărul este necruțător și nu lasă loc pentru voința și onoarea omului, și pentru că adevărul vorbește conștiinței atacanților și nu-i lasă în pace. Din păcate este adevărat, repetăm, că cei atacați sunt slabi, da, ei au fost deseori necredincioși și nu au umblat și acționat corespunzător harului primit; dar aceasta nu schimbă cu nimic din adevărul pe care ei îl reprezintă, nu reduc nimic din el și nici nu adaugă ceva la el. De aceea Domnul să scrie adânc pe inima unora: »Încolo, ce se cere de la ispravnici (fie că sunt puși peste multe sau peste puține), este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui«, și El să le aducă aminte de cuvintele: »De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu.« (1 Corinteni 4.2-5). Noi putem să fim convinși, că sentința și lauda lui Dumnezeu va fi cu totul alta decât sentința și lauda oamenilor. De aceea să ne străduim să-I fim plăcuți, în afară și lăuntric, în mărturie, în umblare și în gândire!

Ce am spus mai înainte despre fiecare mădular este desigur valabil și despre daruri. Ele nu sunt date pentru un anumit cerc de credincioși, nu numai pentru o parte a trupului, ci pentru tot trupul. Un păstor sau un învățător nu este numai pentru Adunarea locală, căreia el îi aparține nemijlocit, ci pentru toate Adunările, unde îl conduce Domnul. Un apostol, de exemplu, ca să nu vorbim de apostoli, era cunoscut atât în Corint, cât și în Efes. Cu totul altfel era cu bătrânii și diaconii. Ei aveau de îndeplinit o funcție în Adunarea locală, și numai acolo. Dar despre aceasta vom vorbi detaliat mai târziu.

Unitate și nu independență

Mergem acum la 1 Corinteni 12. Diferența principală între acest capitol și capitolul pe care tocmai l-am studiat constă în aceea, că Efeseni 4 ne prezintă trupul în legătură cu Capul lui ceresc, în timp ce în 1 Corinteni 12 el este privit mai mult ca scena pe care acționează Duhul Sfânt aici jos. Nu întâmplător este însă, că apostolul Pavel, înainte de a începe să vorbească despre diferitele daruri ale harului, despre slujbe și lucrări în Adunare (1 Corinteni 12.4-6), se ocupă detaliat de Masa Domnului, acest tablou foarte expresiv al unității trupului, a cărei bază a fost pusă prin moartea Domnului. Aceste două lucruri, Adunarea și unitatea trupului, aparțin nemijlocit împreună. Nu se poate vorbi despre Adunare în adevăratul sens al cuvântului, fără să nu ne gândim la unitatea trupului.

Hristos este »Capul trupului Său, al Adunării« (Coloseni 1.18). Niciodată nu se spune că El este »Domnul« Adunării. Desigur El este Domn în Adunare, este Domnul nostru al tuturor; cine nu Îl recunoaște ca Domn, acela nu este creștin. Dar El stă în această relație cu fiecare din ai Săi, dar nu cu Adunarea ca atare. Cu privire la Adunare, El este Capul. De aceea de fiecare dată când este vorba de Adunare, se amintește și această relație a ei cu Capul. S-a spus deja deseori, că Adunarea lui Dumnezeu este un întreg organic, constând din Cap și mădulare, comparabilă cu corpul omenesc. Așa o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Deja titlul »Cap al trupului» impune unitatea și legătura cu mădularele și între mădulare. Dacă este așa, cum se poate atunci vorbi de „independența“ Adunărilor sau Bisericilor? Prin aceasta se neagă imediat adevărul despre unitatea trupului. Sau suntem »trupul lui Hristos« – și »mădulare unii altora« – și exprimăm aceasta conform Scripturii, sau suntem organizații independente, particulare, și atunci suntem membrii acestor organizații. Este imposibil să unești acestea două. Una exclude pe cealaltă.

Prezentarea vizibilă a unității la Masa Domnului

Însă unde și cum se exprimă conform Scripturii această unitate a trupului? Este acolo unde credincioșii se strâng ocazional pentru rugăciune împreună, pentru studiul Cuvântului, pentru îmbărbătarea reciprocă sau pentru a primi învățătură, etc.? Sau aceasta se vede atunci când credincioșii se unesc pentru vestirea Evangheliei, sau pentru alte lucrării ale dragostei? Nu, oricât de frumoase, de plăcute lui Dumnezeu și de binecuvântate ar fi acestea, prin aceasta punându-se în lumină râvna și același fel de gândire al celor care fac astfel de lucrări, singurul loc este și rămâne, singura ocazie unde se poate exprima unitatea (nu unirea, sau unanimitatea) trupului este Masa Domnului. Numai aici ei găsesc în o pâine, din care toți mănâncă, o reprezentare vizibilă, evidentă. Faptul că ei adaugă sărbătoririi Mesei Domnului și alte întruniri ale Adunării, este de la sine înțeles, dar Masa Domnului constituie punctul central, fundamentul tuturor celorlalte întruniri.

Acesta este și motivul pentru care apostolul învață în primul rând pe credincioșii din Corint cu privire la acest punct și îi mustră aspru cu privire la dezordinea din mijlocul lor la sărbătorirea Mesei Domnului. În capitolul 10 (1 Corinteni 10.14-22) el pune, în legătură cu atenționarea să fugă de slujirea la idoli, Masa Domnului în opoziție cu masa demonilor, cu altarul demonilor. Gândul predominant în acest loc este părtășia. Această părtășie a fost exprimată prin a mânca (vezi versetele 16,18,20). Așa cum poporul Israel a fost în părtășie cu altarul, din ale cărui jertfe de tăiere[7] a mâncat, tot așa păgânii au fost în părtășie cu altarul idolilor lor (în spatele cărora se ascundeau demoni, compară cu Deuteronom 32.17Psalmul 106.36, de aceea »masa demonilor«), creștinii de partea lor cu »Masa Domnului«. Adoratorii aveau în orice caz parte de ceea ce îi deosebea de restul oamenilor. În cazul nostru este sângele și trupul lui Hristos. Paharul stă aici pe primul loc, deoarece sângele ne prezintă cel mai clar salvarea și trezește în inima noastră cele mai adânci și cele mai intime gânduri și sentimente. Pâinea vine pe locul doi, deoarece ea, ca expresie a părtășiei credincioșilor (ca alcătuind un trup) cu Hristos, include o altă învățătură a apostolului. »Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup.« Ia seama, cititorul meu: »noi, care suntem mulți«! Nu: „voi, care tocmai v-ați adunat“, ci toți credincioșii, întreg poporul lui Dumnezeu de pe pământ. În mod obișnuit s-ar putea ca într-un caz concret să fie puțini, cei care s-au adunat laolaltă, – cei care sărbătoresc Masa Domnului sunt totdeauna numai o parte mică a întregului corp, – dar credința vede unită cu sine pe același fundament pe toți credincioșii, spălați prin același sânge, adăugați de Dumnezeu ca mădulare unui singur trup. »Noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos« (Romani 12.5), și noi exprimăm acest adevăr, îl facem vizibil, prin aceea că noi, cu Domnul Însuși în mijlocul nostru, mâncăm dintr-o pâine, nu ca membrii ai unei oarecare părtășii, ai unei denominațiuni religioase, fie ea mare sau mică, bătrână sau tânără, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos, adunați la Masa Sa, în jurul Lui, a Domnului răstignit.

Păstrarea unității

Prin faptul că facem aceasta împlinim și îndemnul: »căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii« (Efeseni 4.3). S-ar putea ca unui tânăr creștin să nu i se pară ușor de îndeplinit acest cuvânt în mijlocul încurcăturilor din jurul lui. Dar în realitate, dacă el este sincer și smerit, nu este așa de greu de înfăptuit. El nu trebuie să facă nicio unitate sau se alăture la ceea ce au făut alții. Nu, Duhul Sfânt a făcut o unitate, și datoria credinciosului este să respecte această unitate, s-o păstreze. Ea este făcută în Adunare (Biserică), în trupul lui Hristos. Nu este o unitate sau o asociație de creștini sau de copii ai lui Dumnezeu, cu toate că toate mădularele trupului sunt de la sine înțeles creștini și copii ai lui Dumnezeu. Se vorbește mult de unitatea copiilor lui Dumnezeu și prin aceasta se gândește numai la relația de familie. Aceasta există cu certitudine, dar există mai mult decât aceasta, există o unitate a trupului, al cărui Cap este Hristos și în care locuiește, lucrează și conduce Duhul Sfânt.

Atâta timp cât credinciosul ține seama de părerile și de învățăturile oamenilor, el nu va ajunge la liniște, la claritate. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu!, el nu este lăsat în seama unor astfel de păreri și de învățături; el posedă Cuvântul lui Dumnezeu și aici găsește atenționări, marcaje și linii directoare. Prin faptul că el cercetează acest Cuvânt, el descopere, că Dumnezeu adună pe copiii Lui în unitate, și anume în Numele lui Hristos, și nu în numele unui om oarecare sau al unei mărturisiri de credință, al unei învățături plăcute sau altceva asemănător. El găsește, că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Său, Domnul este în mijlocul lor, așa că ei nu sunt dependenți de prezența unui om sau de ei înșiși, ci de Domnul, și numai de Domnul. El descopere că Dumnezeu este cel care lucrează totul și în toți, și Duhul Sfânt este cel care împarte totul, așa cum vrea El.

Dacă el găsește credincioși, creștini, care stau pe acest fundament și se comportă după acest fir călăuzitor, atunci locul lui este în mijlocul lor. Cu mulțumire și bucurie își va uni vocea cu cei de acolo spre lauda Aceluia care rămâne credincios făgăduințelor Sale, cu toată necredincioșia omului, care Se glorifică în mijlocul acelora care se încred în El, și care onorează pe aceia care Îl onorează.

Preoția tuturor credincioșilor

Iarăși vrem să exclamăm: cât de simple și de mari sunt gândurile lui Dumnezeu și cât de nebune și mici ne apar părerile, rânduielile și prescripțiile oamenilor! Vrem iarăși să întrebăm: De ce nu se vrea adevărul divin simplu? Pentru ce se luptă cu atâta îndârjire împotriva lui și uneori cu arme puțin cavalerești? Răspunsul este: deoarece adevărul nu face loc desfășurării importanței omenești și patimii după onoare, nici măcar în sensul că la sărbătoarea creștină cea mai sublimă, frângerea pâinii, ar acționa în mod deosebit vreun dar sau vreo funcție. Nu, »paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm (noi) – pâinea, pe care o frângem (noi)«, așa citim în capitolul 10 din 1 Corinteni; și în capitolul 11 se spune de două ori, în sensul cel mai general: »faceți aceasta în amintirea Mea«, și »Pentru că, ori de câte ori mâncați (voi) din pâinea aceasta și beți (voi) din paharul acesta, vestiți (voi) moartea Domnului, până va veni El«. Aici nu este nici o urmă de sfințire preoțească a pâinii și a paharului, sau de o împărțire, o dare a cinei sau de o altă acțiune a unei persoane împuternicită cu autoritate și autorizată să facă aceasta. Noivoivouă, așa se spune mereu; aceasta vrea să spună: noivoi, credincioșii.

Dar, așa se obiectează, nu trebuie ca o singură persoană să frângă pâinea și să rostească mulțumirea pentru pâine și pentru pahar? Desigur! Dar nu există nicio persoană deosebită rânduită și împuternicită de Dumnezeu pentru această lucrare. Unul din participanți face această lucrare, și el o face în numele și ca gură a tuturor celor adunați. Că, dacă este posibil, o face unul în vârstă și în orice caz trebuie să fie un frate ireproșabil, aceasta ne-o spune gândirea creștină sănătoasă; dar este un frate, nu un funcționar, fie el predicator sau o altă personalitate ordinată sau aleasă în acest scop. De îndată ce această lucrare este făcută dreptul unei anumite persoane, caracterul Mesei Domnului este stricat. Nu mai este Masa Domnului, la care sunt invitați să ia parte toți în aceeași măsură; ea a fost coborâtă la nivelul unei rânduieli omenești, la care omul are importanță deosebită și pășește pe prim plan. Gândul la unitatea trupului simbolizat într-o pâine[8] se pierde complet: unul despărțit de ceilalți, privit ca om închinat sau sfințit, dă celuilalt, care stă mai departe sau mai jos, pâine și vin. Diferența dintre clerici și laici este evidentă.

Noul Testament cunoaște numai o preoție a tuturor credincioșilor. Iudaismul avea preoți, care stăteau ca mijlocitori între Dumnezeu și popor, deoarece poporul nu putea să se apropie direct de Dumnezeu; dar după ce perdeaua a fost ruptă și drumul spre Dumnezeu a fost deschis, credincioșii au fost aduși aproape de Dumnezeu și au libertatea să intre în Locul Preasfânt. Creștinismul nu cunoaște preoți între Dumnezeu și poporul Său. Instalarea de preoți este de aceea în fond nimic altceva, decât tăgăduirea creștinismului.

Masa Domnului și Ziua Domnului

Mai sunt unele lucruri de spus în legătură cu »Masa Domnului«. Vrem să atragem atenția aici, că ziua, în care s-a sărbătorit dintotdeauna Masa Domnului, nu a fost poruncită, – noi stăm sub har, nu sub Lege, și dragostea trebuie să fie impulsul pentru tot ce facem, – că ea s-a recomandat dintotdeauna inimii credincioșilor a fi în prima zi a săptămânii, în ziua învierii Domnului și Mântuitorului nostru, începutul noii creații, și așa se recomandă și astăzi. Nu este așa, că moartea Domnului avea voie să fie vestită numai în această zi; nu, în privința aceasta este lăsată libertatea, dar cu siguranță facem bine, dacă ținem seama de puținele indicații, pe care ni le dă Cuvântul în această privință. Ziua Domnului (așa este numită prima zi din săptămână în Apocalipsa 1.10) și Cina Domnului (așa vorbește apostolul în 1 Corinteni 11.20 despre Masa Domnului) aparțin împreună prin natura lor. Cu siguranță nu este întâmplător, că cuvântul grecesc kyriakos = aparținând Domnului, cu care se leagă »Ziua« și »Cina« se întâlnește în tot Noul Testament numai în aceste două locuri.

Ori de câte ori se repetă ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, în care El a apărut odinioară pentru prima dată după învierea Sa cu salutul prețios »Pace vouă!« în mijlocul ucenicilor Săi adunați – de atâtea ori în interiorul unui ucenic iubit al Domnului său se trezește dorința deosebită, să savureze împreună cu ceilalți răscumpărați Masa Domnului și cu inima recunoscătoare să-și amintească de dragostea care odinioară a suferit pe crucea rușinii și a murit. S-ar putea, că inimile ard așa de mult de dragoste și de recunoștință, că nu pot să aștepte până vine următoarea întâia zi a săptămânii și sărbătoresc[9] mai înainte Masa Domnului, probabil că o perioadă de timp o fac zilnic. Astfel de timpuri de putere deosebită și prospețime a dat Domnul din când în când. De aceea noi suntem una cu scriitorul deja amintit, când spune: „Toți cei care slujesc Domnului în Duh și adevăr pot în anumite împrejurări să frângă pâinea în fiecare zi“; dar când el adaugă: „sau în fiecare a opta zi, sau la patrusprezece zile sau la patru săptămâni, așa cum sunt pregătiți lăuntric“, atunci vrem totuși să întrebăm: Care este starea unui creștin, care lăuntric este pregătit să așeze distanțe tot mai mari între sărbătorirea Mesei Domnului? Domnește în inima lui Domnul și dragostea Lui, sau s-au interpus influențe străine, deranjante, oricare ar fi ele, între El și inimă?

»Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El« (1 Corinteni 11.26). Până va veni El, – și venirea Lui nu este departe, »noaptea aproape a trecut«, – atât trebuie deci să dureze această mărturie; până El va veni, Domnul vrea să vadă mereu pe ai Săi în jurul Său; până El va veni, toată Adunarea (Biserica) trebuie să stea ca mărturie a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ca vasul luminos al harului și puterii lui Dumnezeu care lucrează în ea. Puteri divine, minunate, sunt puse în ea și se desfășoară, când necredincioșia fiecăruia în parte și a tuturor, ca întreg, nu stau împotriva lor și nu le împiedică. »Sunt felurite daruri ale harului, dar este același Duh; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți« (1 Corinteni 12.4-6).

Grija lui Dumnezeu

La citirea acestor locuri observăm imediat, pe lângă scoaterea pregnant în evidență a unității în diversitate, că cele trei Persoane ale Dumnezeirii, cu toate că nu în sensul Trinității; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt prezentate ca fiind la lucru în Adunarea de pe pământ. DuhulDomnul și Dumnezeu sunt numiți succesiv, și în legătură cu aceasta sunt numite revelațiile spirituale sub trei aspecte diferite, asemenea a trei cercuri concentrice ale acțiunii divine: darurile harului în legătură cu Duhul, din care ele vin; slujbele, în legătură cu Domnul, sub care și spre glorificarea căruia se fac, și lucrările în legătură cu Dumnezeu, căci El este cel care lucrează totul în toți. Și mai departe, pentru ca nimeni să nu gândească, că Duhul nu este Dumnezeu, sau ar fi subordonat lui Dumnezeu, se spune imediat: »Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune … Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește« (1 Corinteni 7-11). În felul acesta se vede că Duhul este Cel care dă și împarte diversele daruri și lucrări în trup, și anume în așa fel, ca lucrarea fiecărui mădular în parte să fie spre folosul întregului trup.

Adunarea (Biserica) a fost și este răspunzătoare, ca intenția lui Dumnezeu cu privire la ea să se împlinească. Așa cum am citit în Efeseni 4, că Domnul a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor, cu alte cuvinte, că El a biruit pe satan și ne-a eliberat de puterea și stăpânirea lui, așa ne este prezentată aici realitatea minunată, că în lumea aceasta, în împărăția lui satan, există un organism, în care locuiește Duhul Sfânt, care nu mai slujește lui satan și intereselor lui, ci el cunoaște numai un Domn, pe Isus Hristos, și în care lucrează Dumnezeul cel viu – un trup, ale cărui mădulare, ca vase în care lucrează puterea lui Dumnezeu, sunt responsabile cu privire la îndeplinirea rolului lor de administrare cu credincioșie a darurilor primite de la Duhul și să slujească Domnului spre folosul fiecăruia și spre zidirea tuturor. Nu un om muritor, nu prescripții omenești, nu agerimea minții omenești, nu înțelepciunea omenească sunt cele care domnesc aici, ci Duhul dăDomnul rânduiește, și Dumnezeu lucrează totul în toți; și repet: spre folosul tuturor, nu spre scoaterea în evidență sau spre distincția unora.

Clericalism sau călăuzirea Duhului?

„Aceasta sună minunat“, se spune. Nu ar frapa, dacă aceste cuvinte ar veni din gura sau din pana unui necredincios, dar să auzi pe un credincios vorbind în felul acesta, aceasta doare. Nu, nu sună minunat, este divin. A fost și este o Adunare pe pământul acesta, în care înțelepciunea lui Dumnezeu se descoperă în așa fel, că domniile și stăpânirile din locurile cerești privesc cu mirare și admirație spre ea (Efeseni 3.10). În Adunarea aceea este activă o putere așa de mare, că dacă intră în ea un necredincios sau unul care nu știe, acela va putea fi înfrânt și starea inimii lui va fi descoperită în așa fel, că el va cădea cu fața la pământ și va vesti adorând, că Dumnezeu este cu adevărat în mijlocul ei (1 Corinteni 14.24-25). Cu siguranță, la întrebarea în ce măsură gândurile și planurile lui Dumnezeu sunt realizate practic de noi, răspunsul va fi întotdeauna umilitor pentru noi; dar din cauza aceasta să părăsim terenul divin și să fim mulțumiți cu mai puțin, decât ne-a dăruit Dumnezeu? Să renunțăm la planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa și să acceptăm ideile omenești despre Biserică și organizarea ei, despre „întemeierea Bisericii biblice“ cu predicatori și conducători aleși de ea însăși, cu statutul și numele ei, prin care adevărul despre un trup este realmente tăgăduit? Din cauză că firea pământească (carnea) poate să se înghesuie să ia locul Duhului și să dea naștere la dezordine și dezastru, să spunem deznădăjduiți: călăuzirea Duhului este imposibilă, și noi trebuie să ne ajutăm singuri, pe cât se poate de bine? Niciodată!

Oricât de mare ar fi decăderea și rătăcirea, totdeauna rămâne valabil: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați într-un singur Duh (Duhul Sfânt), ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh« (1 Corinteni 12.12-13). Credința poate și astăzi, ca întotdeauna, să se odihnească în acest adevăr prețios. După ce s-a rezolvat problema mântuirii personale a celui ce crede, el intră în familia lui Dumnezeu, pentru el începe relația de părtășie, relația corporativă. Constituită de Duhul Sfânt pe pământ, această relație există și va exista, chiar dacă necredincioșia omului a pricinuit multe rupturi în aspectul ei exterior, că abia dacă au rămas unele dărâmături. Este un trup, Dumnezeu să fie glorificat!, alcătuit din toți credincioșii adevărați și în ei lucrează Unul și Același Duh. Credința înțelege acest adevăr divin neschimbător, și prin faptul că îl înțelege, credinciosul este ridicat din toate Bisericile și comunitățile diferite, cu toate subîmpărțirile lor felurite și este pus pe fundamentul unui singur trup, în care potrivit gândurilor lui Dumnezeu niciodată nu este ruptură (versetul 25). El știe nu numai că el personal este în Hristos (2 Corinteni 5.17), ci și că el are un loc în Adunare (Biserică), că el este un mădular al trupului, așezat de Dumnezeu la locul lui hotărât, »așa cum a voit El« (versetul 18), și ca urmare a acestui fapt, responsabilitatea este în primul rând de partea lui, ca să ocupe acest loc potrivit cu gândul lui Dumnezeu.

Ah!, dacă lucrătorii Domnului din zilele noastre ar înțelege mai mult obligațiile lor, ca să călăuzească pe cei întorși de curând la Dumnezeu și să le ajute să crească în Hristos, Capul! Apostolul Pavel, care era nu numai un slujitor al Evangheliei ci și un slujitor al Adunării, a îndemnat și a învățat pe orice om în toată înțelepciunea, ca să prezinte pe orice om desăvârșit (maturizat) în Hristos. În loc de aceasta, astăzi de cele mai multe ori ești mulțumit, dacă un om mărturisește, că a găsit iertarea păcatelor sale; se lasă pe seama lui „să se atașeze undeva“, după cum îi convine, unde i se potrivește cel mai bine. Da, prin faptul că se face ceva pentru el și i se dă o listă cu comunitățile creștine din localitate, ca astfel să poată ușor să aleagă, se crede că s-a procedat foarte frățește și după principiile adevăratei libertăți creștine. Vai, ce lacrimi amare ar vărsa apostolul Pavel, dacă ar trebui să vadă ce se petrece astăzi și cu ce indignare sfântă ar mustra pe cei ce procedează astfel.

Unitate în diversitate

Felul în care Duhul Sfânt dă darurile harului Său nu sunt concentrare, unirea tuturor darurilor într-o singură persoană, ci împărțire în sensul cel mai larg al cuvântului: El dă multora, tuturor, unuia într-un fel, altuia în alt fel. Nu este locul aici să vorbim în detaliu despre diversitatea darurilor harului; vrem numai să atragem atenția, că Duhul împarte, așa cum vrea El, în cea mai mare diversitate, și că Dumnezeu lucrează totul în toți. Sunt mădulare deosebite „de cinste“, ca mâna și piciorul, ochiul și urechea, dar sunt și părți ascunse ale corpului, cu mai puțină „cinste“. Dar toate sunt necesare, și sunt necesare tocmai acolo unde le-a așezat Dumnezeu. Căci »dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar este un singur trup.« (1 Corinteni 12.19-20). Și mai departe: »Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot așa este și Hristos.«[10] (versetul 12).

Legătura unității

Ah, dacă credincioșii ar asculta în simplitate și fără idei preconcepute învățăturile Cuvântului, cât de repede ar dispare toate problemele! Toți, cei care sunt ai Domnului, au fost botezați printr-un Duh ca să alcătuiască un singur trup (versetul 13). Nu credința este legătura unității – ea este strict personală, ea dă viața, dar nu unește, chiar dacă ea face pe cei ce cred potriviți pentru unire. Nu unanimitatea cu privire la diversele părți ale adevărului divin, nu aceleași sentimente, păreri constituie legătura unității, oricât de dorit ar fi o astfel de unanimitate – nu, ci pecetluirea cu Duhul Sfânt, care vine după ce ai crezut (compară cu Efeseni 1,13), este legătura unității care leagă pe toți credincioșii, și rezultatul este tocmai acest un singur trup. De aceea Domnul a spus ucenicilor Săi după înviere: »Dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt« (Fap. 1.5). Acest un singur trup nu a existat niciodată până în momentul acela. Abia odată cu sărbătoarea de Rusalii a început existența lui pe pământ, și Duhul, care S-a coborât atunci, va fi cu noi și va rămâne în noi în veci (Ioan 14.16-17). Legătura nu se poate rupe, relația a fost stabilită pentru întreaga veșnicie. Dar să nu uităm, că ea nu trebuie să se vadă abia în veșnicie, ci ea există deja în timpul de acum, și pentru timpul de acum, și că toți care nu îi acordă atenție dezonorează pe Domnul și nu respectă drepturile Lui.

Fiecare mădular în parte

Ceea ce caracterizează deci în mod deosebit trupul este, că el este constituit din multe mădulare, și că fiecare mădular în parte are nevoie de celălalt, că fiecare este dependent de celălalt și nu poate spune: »Nu am nevoie de tine«, sau: »Pentru că nu sunt acest sau acel mădular, nu sunt din trup« – exact ca și în organismul omenesc; și în afară de aceasta, niciun mădular nu poate să-și aleagă locul sau activitatea, și că nici celelalte mădulare nu sunt autorizate să-i prescrie un loc, ci »Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele« (1 Corinteni 12.24-25). Cititorul să ia seama la cuvântul »mădularele«, și nu »Adunarea« sau »Biserica«, denominațiunile, ca și cum ele în totalitatea lor ar fi mădulare ale trupului și ar fi dependente unele de altele, ar avea nevoie unele de altele. S-a încercat să se explice în felul acesta, oricât de ciudat ar părea; dar de ce nu este în stare omul prin voința proprie! Mădularele trupului sunt credincioșii în parte, și nu diferite organizații religioase, pe care le-a alcătuit omul. Acestea sunt mai de grabă, ca rezultate al duhului de partidă al omului, în contradicție nemijlocită cu întreaga învățătură a capitolului nostru, sunt o tăgăduire practică a unității trupului, oricât de mult s-ar putea vorbi, chiar și teoretic, despre această unitate.

Am spus deja mai înainte, cât de important este pentru fiecare mădular să cunoască locul pe care îl are în trup și să nu se ridice mai presus de alte mădulare sau să le invidieze pe acestea, fiind nemulțumit cu locul propriu, aparent lipsit de importanță. Ce nebunie ar fi și ce caricatură ar rezulta, dacă în corpul omenesc fiecare mădular ar vrea să ocupe același loc și să îndeplinească aceeași funcție! Ce dezordine și ce dezavantaj ar lua naștere pentru organismul întreg, dacă s-ar anula numai una din activitățile lui sau dacă ar fi preluată activitatea de un alt mădular! »Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?« (versetul 17). Nu, așa cum în corpul omenesc totul este minunat rânduit, potrivit cu înțelepciunea divină, tot așa este și în Adunare. »Dumnezeu a pus mădularele în trup«, pe cel mai mic ca și pe cel mai mare, pe cel mai frumos ca și pe cel mai puțin frumos, »pe fiecare așa cum a voit El«, și este adevărat, noi nu putem face nimic mai bun, nimic mai înțelept, decât să ne supunem rânduielii Dumnezeului și Tatălui nostru, și nu este nimic mai rău și mai nebun, decât să urmăm gândurile și părerile noastre.

Legătura mădularelor spre a fi folositoare

Așa dar trupul este unul, mădularele sunt multe. Dar oricât de multe ar fi ele, și oricât de diferită ar fi chemarea și rolul lor, unitatea trupului nu are de suferit din cauza aceasta. Dimpotrivă, cât de frumoasă și de armonioasă este mișcarea unui om, la care fiecare mădular este crescut corect și își ocupă locul și rolul în trup potrivit cu voia Creatorului! Ah, de ar fi așa și în trupul lui Hristos! Dar cât egoism, câtă autodeterminare, invidie, gelozie, nemulțumire și aroganță este în el! Dar și câtă neștiință și necunoștință a gândurilor lui Dumnezeu! Vorbesc desigur numai despre copiii lui Dumnezeu, despre mădularele trupului lui Hristos. Unul se numește predicatorul (păstorul) acestei sau acelei Biserici sau comunități, și nu se gândește, că prin aceasta se așează în contradicție directă cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu; altul spune: „Sunt complet liber; merg acolo unde sunt agreat și lucrez acolo unde sunt dorit“, și nu știe că prin aceasta tăgăduiește dependența lui de Cap și înfundă canalele de binecuvântare, care ar trebui să conducă de la celelalte mădulare ale trupului spre el și de la el spre celelalte mădulare. Cu ce scop a așezat Dumnezeu mădularele în trup, cu ce intenție împarte Duhul darurile Sale ale harului și cu ce scop cheamă Domnul pe robii Săi în lucrarea Sa? »Pentru zidirea sufletească a Bisericii« (1 Corinteni 14.5,12,26) și pentru ca »mădularele să poarte grijă unul de altul«. Vai, câtă binecuvântare se pierde și în această privință prin fărâmițarea fatală a credincioșilor! Sunt evangheliști, păstori și învățători răspândiți în toate denominațiunile și din cauza barierelor și gardurilor, din cauza sciziunilor și despărțirilor sunt îngrădiți, împiedecați în exercitarea darurilor lor, da, probabil complet paralizați. Ce pierdere este aceasta pentru ei și pentru Adunare (Biserică) în general, cine ar putea să descrie aceasta, chiar și numai aproximativ!

În favoarea cui sunt date diferitele daruri? Întregului trup, nu a unei părți mici din el. »Fiecăruia i se dă arătarea (sau: descoperirea) Duhului spre folosul altora«. Oricât de diferite ar fi darurile, lucrările și acțiunile, ele toate trebuie făcute în așa fel ca să se arate, că unitatea divină a întregului devine vizibilă și că s-a slujit spre binele și folosul întregului. Această unitate constă în totalitate din diversitatea mădularelor, și invers, diversitatea mădularelor este în deplină armonie cu trupul, care este unul singur. Dar unde s-a ajuns în creștinătate! Pe de o parte se așteaptă, ca una și aceeași persoană să unească în sine și să practice toată diversitatea de daruri, și pe de altă parte se întâlnesc aproape nenumărate „trupuri“, care sunt toate diferite unul de altul și sunt contrare unul altuia. Și de ce este așa? În principal, din cauză că s-a desconsiderat adevărul lui Dumnezeu referitor la existența unui Duh și a unui trup, s-a uitat dependența de Domnul și în această situație de nevoie s-a căutat refugiu la invențiile și rânduielile omenești.

Legătura mădularelor în suferință

Care este leacul? Un medicament de vindecare al stricăciunii și decăderii generale nu există. Este de datoria fiecăruia în parte să se depărteze de tot ce este contrar Cuvântului lui Dumnezeu și împreună cu aceia, care de asemenea vor să fie credincioși Domnului, să se reîntoarcă la »ce era la început«, – nu în acuzarea arogantă a celorlalți, ci în recunoașterea smerită a vinei comune și cu mărturisire sinceră.

Cât de intimă este legătura mădularelor trupului rezultă în mod deosebit din cuvintele: »Și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el« (versetul 26). Aceasta este în mod deosebit adevărat, când este vorba de Adunarea locală, de reprezentarea trupului lui Hristos într-un oraș, într-un sat, etc., ca și aici în Corint: »Voi (Corintenilor) sunteți trupul lui Hristos[11], și fiecare, in parte, mădularele lui« (versetul 27). Dar este adevărat și în sens larg, în sensul tuturor  mădularelor. Este total imposibil ca un mădular (în sens spiritual) să se îmbolnăvească, sau să înflorească și să se întărească, fără ca celelalte mădulare să nu fie influențate de el. Să nu gândim, că ar putea să se ivească un rău la o parte din trupul lui Hristos, fie el chiar și într-o altă țară sau alt continent, fără ca prin aceasta noi să nu fim atinși și să nu suferim. Nu simt mădularele corpului omenesc, când un picior sau o mână este bolnavă? Nu va suferi imediat tot trupul? Tot așa este și în trupul lui Hristos. Nu ar fi o unitate organică, dacă ar fi altfel. Faptul că starea actuală de fărâmițare și asemănare cu lumea a diminuat mult sensibilitatea spirituală, este evident, – întreg organismul este bolnav, foarte bolnav, – dar el este încă prezent și va fi păstrat prin Duhul Sfânt, care locuiește în trup.

Darurile diferite

Ne mai rămâne să ne gândim la diversitatea darurilor și a lucrărilor. »Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, și vorbirii în felurite limbi. Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?« (versetele 28-30). Încă o dată se confirmă foarte clar, că Dumnezeu este Cel care indică mădularelor și darurilor din Adunare locul și lucrarea lor. Omul sau Adunarea nu are nimic a face cu rânduirea sau confirmarea, numai în singurul sens, că ea recunoaște darurile date de Dumnezeu și se supune învățătorilor și conducătorilor dați de El. Izvorul oricărei autorități și puteri este în Dumnezeu. Nici un apostol, nici un proroc, nici un învățător nu are nevoie de rânduirea sau de confirmarea din partea oamenilor. Domnul a chemat și a făcut capabil pe un om pentru lucrarea pe care el trebuie s-o facă, și El face și astăzi la fel; și Duhul călăuzește atât pe acest om, ca să fie credincios în exercitarea darului său, cât și pe alții, ca să-l recunoască. De aceea: »Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit« (1 Petru 4.10).

Întrebările apostolului din versetele 29 și 30 se referă la faptul, care a fost deja amintit, că diversele daruri printre credincioși au fost împărțite, așa că nu este de datoria unuia singur să facă toate lucrările, și nici ca toți să facă aceeași lucrare. După cum a primit fiecare în parte, să slujească în simplitate și credincioșie, și toți să năzuiască după daruri mai mari, care să slujească la zidirea spirituală a Adunării și nu ca să fie o podoabă exterioară a Adunării sau un semn pentru necredincioși (compară cu 1 Corinteni 14.22). Corintenii au fost destul de copilăroși, – și cât de mulți credincioși din zilele noastre se aseamănă cu ei în privința aceasta! – năzuind mai mult după mult mai neînsemnatul dar al vorbirii în limbi, dar care izbea mai mult privirea, și de aceea prețuiau mai puțin darul »mai mare« al vorbirii spre zidire, sfătuire și mângâiere (compară cu 1 Corinteni 14.1-5).

Dar oricât de dorită era posedarea acestui dar mai mare – era ceva și mai mare, mult mai mult de dorit. »Vă voi arăta o cale nespus mai bună«, spune apostolul, și după aceea vorbește despre dragoste. Acesta este drumul cel mai bun, cel mai nobil, pe care noi putem umbla, sluji și glorifica pe Dumnezeu. La ce mi-ar folosi, dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, da, chiar dacă aș avea credința așa de mare, că aș muta munții, și nu aș avea dragoste? Totul ar fi nimic! Ce sunt prorociile, limbile și știința în comparație cu dragostea? Ele toate vor înceta sau vor fi date deoparte; dar dragostea rămâne. Ea este natura lui Dumnezeu și de aceea este veșnică. Acolo unde »ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții« (1 Tesaloniceni 4.9), acolo înverzește și înflorește totul, acolo dispare egoismul, invidia și gelozia, acolo domnește pacea lui Hristos în inimi, și cuvântul și penița nu slujesc blestemului și dezbinării, ci la zidirea și mângâierea reciprocă.

Fie ca rugăciunea apostolului să se împlinească cu privire la noi și cu privire la frații și surorile noastre: »Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți …, ca să vi se întărească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi« (1 Tesaloniceni 3.12).

 

Adnotări

 

Adnotare

[1]În Duhul Sfânt, care este personal în cei credincioşi şi cu cei credincioşi (Ioan 14,16-17):

[2]Acele domnii şi stăpâniri au văzut puterea de Creator a lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa, răbdarea şi credincioşia Sa, guvernarea Sa, etc., dar nu au văzut niciodată un trup ceresc pe pământ unit cu Fiul lui Dumnezeu în cer.

[3]Se afirmă, că astăzi este imposibil ca credincioșii să se strângă în unitate la un loc. Atunci a avut loc, și cu siguranță era potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Chiar dacă miile din Ierusalim, de exemplu la frângerea pâinii, nu erau strânși într-un singur loc, da, nu puteau să se strângă într-un singur loc, aceasta însă nu împiedeca, ca ei să constituie o unitate adevărată și reală, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Acolo nu erau (nici în Ierusalim, și mai târziu nici în Antiohia, Corint sau Roma) „două sau mai multe Adunări, toate diferite una de alta“, acolo nu existau „pe lângă adunarea propriu-zisă și adunarea din casă și alte grupe diferite de oameni credincioși, care fiecare avea întrunirile lor speciale, și așa mai departe.“ Toate acestea sunt afirmații lipsite de temei, cu care vrea să se susțină poziția proprie greșită, dar care sunt în totală contradicție cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

[4]și nu numai unitatea ci și unirea, aceasta este un fel de gândire unanim lucrat prin același Duh – două lucruri total diferite, dar care sunt deseori confundate unul cu altul.

[5]În versetul 21 gândul merge mai departe. Toți, și aceia care vor crede mai târziu în Isus, sunt incluși, și Domnul se roagă: »ca ei să fie una în noi (în Tatăl și în Fiul)« (nu »cum suntem noi«). Este o unitate și o părtășie pe baza revelării Tatălui în Fiul și a Fiului ca subiect al dragostei și plăcerii Tatălui, în care noi am fost introduși prin Duhul Sfânt; și această unitate trebuie să slujească de mărturie înaintea lumii: »pentru ca lumea  creadă că Tu M-ai trimis.« În versetul 23 noi suntem conduși mai departe. Noi intrăm direct în »slava«, în care unitatea va fi »desăvârșită« și lumea va »recunoaște« (nu: va crede) la apariția noastră împreună cu Hristos, că Tatăl a trimis pe Fiul și ne-a iubit, așa cum L-a iubit pe El: »Eu în ei și Tu în Mine«. (compară cu 2 Tesaloniceni 1,10). În felul acesta se recunoaște un progres în rugăciunea întreită a Domnului.

[6]Nu însă acolo unde se strâng „conform învățăturii primite, a educației (!) primite, a cunoștinței, și așa mai departe, unde se orientează după Cuvântul (?) divin în totalitatea lui“, unde „se organizează biblic (!), se aleg conducători, bătrâni, predicatori, și așa mai departe“.

[7]Este cunoscut că la așa zisa jertfă de pace o parte a animalului de jertfă era arsă pe altar, preotul mânca o parte, care era pentru Dumnezeu și Îi era adusă Lui, iar restul îl mânca cel care aducea jertfa.

[8]Nu „în egalitatea a ceea ce se primește se întemeiază apartenența comună“. Nu, accentul este pe o (una); este o pâine, care se frânge, și această o pâine suntem noi cei care luăm parte din ea. Pâinea este prezentarea simbolică a trupului (un trup) lui Hristos, și deoarece aceasta este așa, prin faptul că mâncăm dintr-o pâine exprimăm adevărul, că noi »cei mulți« suntem un trup.

[9]În timpurile de început pare să fi fost așa: »Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă« (Faptele Apostolilor 2,46).

[10]Este de asemenea un cuvânt important. Noi ne-am aștepta: „tot așa și Adunarea (Biserica)“, dar nu: »tot așa este și Hristos«, Acesta este Omul tainic al hotărârilor lui Dumnezeu, despre care am auzit deja la studiul capitolului 2 din epistola către Efeseni. Hristos și Adunarea sunt una, El este Capul, ea este trupul.

[11]Adică, nu independenți de celelalte Adunări, ci în legătură cu ele, dar în mod reprezentativ în localitate.


Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993

Traducere: Ion Simionescu

Cine este un iudeu adevărat sau Israelul adevărat?
Romani 9.6-13; Romani 2.9; Galateni 6.16

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 01.01.2019, Actualizat: 01.01.2019

Versete călăuzitoare: Romani 9.6-13

Romani 9.6-13: 6 Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel; 7 nici nu sunt toţi copii, pentru că sunt sămânţa lui Avraam; ci: „În Isaac ţi se va numi sămânţa“. 8 Adică nu copiii cărnii sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă. 9 Pentru că acesta este cuvânt de promisiune: „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu“. 10 Şi nu numai atât, ci şi Rebecăi, fiind însărcinată de la unul singur, de la Isaac, tatăl nostru, 11 copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă), 12 i s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; 13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât“.

Mereu se poate citi sau auzi următoarea interpretare: În Romani 9.6-13 nu este vorba de iudeul sau Israelul în adevăratul sens al cuvântului, ci că din adevăratul Israel face parte şi credinciosul creştin dintre naţiuni. Cu aceasta este legată şi interpretarea că Biserica a înlocuit pe Israel respectiv, Israel a trecut în Biserică, aşa că Israel nu mai are nici o speranţă că făgăduinţele lor din Vechiul Testament se vor mai împlini vreodată. Conform acestei învăţături, făgăduinţele Vechiului Testament s-au împlinit în Biserică. Vrem să ne ocupăm pe scurt cu această învăţătură şi pentru aceasta cităm din cartea “Der vergessene Reichtum” (tradus: “Bogăţia uitată”).

Apostolul Pavel întâmpină pe criticii lui, prin aceea că el însuşi pune întrebarea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi devenit fără putere. Această întrebare trebuia să vină imediat în mintea fiecărui israelit, căci el ştia despre promisiunile nespus de măreţe. Dar cum să se împlinească ele, dacă poporul în majoritatea lui a respins pe Mesia şi acum toţi izraeliții erau la fel de pierduţi ca şi păgânii? Apostolul se preocupă cu această întrebare, prin aceea că deschide Vechiul Testament şi dă răspuns ascultătorilor lui chiar din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin naşterea naturală şi prin circumcizie se aparţine într-adevăr în exterior poporului Israel, însă aceasta nu spunea nimic despre credinţa şi dăruirea fiecărui israelit în parte faţă de Dumnezeu. În marea mulţime a Israelului neconvertit era însă totdeauna o rămăşiţă credincioasă, adevărată: adevăratul Israel. Deci mulţi israeliţi nici nu aparţineau Israelului adevărat, care putea să-şi revendice promisiunile de binecuvântare.

Şi Ismael ar fi putut spera la dreptul la binecuvântarea lui Avraam, deoarece el era un urmaş al lui Avraam, şi Esau credea, ca întâi născut al lui Isaac să aibă chiar drepturi deosebite la binecuvântare. Dar aceasta nu era nicidecum aşa. Dacă numai naşterea producea apartenenţa la adevăraţii copii ai lui Avraam, atunci şi Ismael şi Esau trebuiau socotiţi în rândul copiilor promisiunii. Însă aşa cum Isaac prin promisiune a primit întâietatea faţă de Ismael, tot aşa Iacov a primit întâietatea prin alegere faţă de Esau. Adevăratului Israel îi aparţin numai aceia care aparţin acestuia nu numai pe baza naşterii naturale şi care au avut parte numai de circumcizia exterioară, ci şi de circumcizia inimii (Romani 2.29; vezi articolul: “Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu”). Prin aceasta devine vizibilă alegerea lor.

Tot aşa a fost şi în zilele apostolilor: fiecare israelit din mulţimea poporului neconvertit, care se pocăia şi se declara de partea lui Mesia şi vedea în El pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, aparţinea oştirii alese, Israelului adevărat, rămăşiţei iudaice. În aceşti iudei s-au împlinit deja unele promisiuni prin venirea lui Hristos în lumea aceasta. [Vezi de exemplu Luca 4.18.] Împlinirea multor alte promisiuni neîmplinite  (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 2.1) a fost amânată pentru mai târziu – când „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26). Iudeii care cred în Hristos sunt ramurile rămase în măslin şi care nu au fost rupte (compară cu Romani 11.17a). Ei se află acum în Adunare (Biserică), şi Dumnezeu recunoaşte în ei pe rămăşiţa credincioasă a lui Israel, „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5). În Adunare (Biserică) într-adevăr iudeii care cred în Hristos şi păgânii au fost aduşi împreună „într-un singur om nou” (Efeseni 2.15) şi principial stau la aceeaşi înălţime a ochilor, însă Israelul adevărat, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16), este o grupă deosebită de creştini din cadrul Adunării lui Dumnezeu (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 22.12; figura 5): ei constau din iudeii care cred în Hristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta ei aparţin deci totodată trupului lui Hristos (Adunării = Bisericii) precum şi Israelului adevărat, respectiv Israelului lui Dumnezeu. [Şi amilenianiştii, cum ar fi R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356, şi D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 140-141, văd în Israelul adevărat numai pe iudeii care cred în Mesia, spre deosebire de R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 54-55.]

Gemeinde_Israel_GottesVersetele din Romani 9.6-8 vorbesc într-adevăr despre adevăraţii israeliţi, însă vrem să observăm că nu toate promisiunile Vechiului Testament date lor s-au împlinit. După convingerea unor comentatori binecuvântarea acestei rămăşiţe a fost dată adevăraţilor israeliţi. [Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356.] Dar ce este atunci cu promisiunile din Isaia 2.2-4Zaharia 8.23 sau Deuteronom 28.13, unde izraeliţilor le este promisă o poziţie de frunte faţă de celelalte naţiuni? Aceste promisiuni îşi aşteaptă încă împlinirea, „pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29).

Unii comentatori ai Bibliei [Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Velag Beese) 2006, pag. 54-55.] vor să vadă în Israelul adevărat pe toţi credincioşii tuturor timpurilor; prin urmare şi credincioşii dintre naţiuni ar aparţine Israelului adevărat. În acest caz Pavel ar folosi cuvântul „Israel” foarte samavolnic. Însă în acest pasaj este vorba că nu toţi aceia care erau israeliţi prin descendenţă aparţineau şi izraeliţilor adevăraţi, ci numai aceia care erau aleşi. Din afirmaţia din versetul 6: „… nu toţi cei din Israel sunt Israel” aceşti comentatori fac aproape contrariul: „… şi mulţi alţii din afara lui Israel sunt Israel.” Această afirmaţie nu se poate găsi niciunde în Scriptură. În epistola către Romani totdeauna este vorba de Israelul textual, şi nu de un Israel „spiritual”, Biserica, atunci când se vorbeşte despre Israel (Romani 9.27; 11.5; 11.25 şi versetele următoare). Pavel diferenţiază totdeauna aceste două grupe.

În exemplul cu Isaac şi Ismael (Romani 9.6-9), Pavel dovedeşte că descendenţa naturală din Avraam nu este baza pentru binecuvântare. Într-adevăr Ismael descindea din Avraam şi era chiar întâiul său născut, dar el nu era un copil al promisiunii. Prin aceasta s-a arătat clar iudeilor: tu nu te poţi baza pe faptul, că tu numai prin faptul că descinzi din Avraam ai anumite privilegii faţă de naţiuni. Căci în suveranitatea Sa Dumnezeu dă promisiunile Lui aşa cum vrea El şi cui vrea El.

Cu privire la Ismael un iudeu ar fi putut replica: da, dar Isaac şi Ismael aveau mame diferite, şi mama lui Ismael era chiar o roabă. Probabil în aceasta constă diferenţa? – Din cauza aceasta apostolul dă un alt exemplu: Iacov şi Esau erau amândoi fii ai aceluiaşi tată şi ai aceleiaşi mame (Rebeca). Prin aceasta şi argumentul acesta cade.

În exemplul cu Iacov şi Esau se adaugă în mod deosebit principiul alegerii. Este alegerea suverană a lui Dumnezeu, independentă de timp („… nefiind încă născuţi”; Romani 9.11) şi de comportare („… nefăcând ceva bine sau rău … nu din fapte, ci de la Cel care cheamă”; Romani 9.11,12). Este o alegere mai dinainte, total independentă de comportarea şi atitudinea de mai târziu a celor aleşi. [Iacov era un înşelător şi cu un caracter slab, şi Ismael trăia deja, atunci când Isaac a fost ales.] Suveranitatea alegerii se arată în mod deosebit în aceea, că Iacov şi Esau erau gemeni. Dacă deci părintele lor Iacov a fost binecuvântat numai pe baza alegerii suverane, atunci pe ce bază izraeliţii voiau să clădească privilegiul lor faţă de naţiuni?


Tradus de la: Wer ist ein wahrer Jude oder der wahre Israelit?

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
Capitolul 8.2.2: „Verheißung und Auswahl (Romani 9.6-13)“, pag. 178–182.
Tradus Caile_lui_Dumnezeu_cu_Israel.htm.

Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu
Romani 2.17-29; Romani 3.1-3; Galateni 6.12-16

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 01.01.2019, Actualizat: 01.01.2019

Versete călăuzitoare: Romani 2.17-29Romani 3.1-3Galateni 6.12-16

Romani 2.17-29: 17. Dar dacă tu te numeşti iudeu, şi te bazezi pe lege, şi te lauzi cu Dumnezeu, 18. şi cunoşti voia Lui, şi ştii să deosebeşti lucrurile foarte bune, fiind învăţat din lege, 19. şi eşti convins că tu însuţi eşti călăuză a orbilor, lumină celor în întuneric, 20. îndrumător al celor fără minte, învăţător al copiilor, având forma cunoştinţei şi a adevărului în lege: 21. tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? tu, care predici: „Nu fura“, furi? 22. tu, care zici: „Nu comite adulter“, comiţi adulter? tu, care urăşti idolii, jefuieşti temple? 23. tu, care te lauzi cu legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin încălcarea legii? 24. pentru că „din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“, după cum este scris. 25. Pentru că circumcizia foloseşte, în adevăr, dacă împlineşti legea; dar, dacă eşti călcător de lege, circumcizia ta a devenit necircumcizie. 26. Deci, dacă necircumcizia păzeşte cerinţele legii, necircumcizia sa nu va fi socotită drept circumcizie? 27. şi necircumcizia din fire, împlinind legea, nu te va judeca pe tine, care, cu literă şi circumcizie, eşti călcător de lege? 28. Pentru că iudeu nu este cel în afară, nici circumcizie, aceea în afară, în carne; 29. ci iudeu este acela în lăuntru, şi circumcizie, aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Romani 2.29 este folosit de aceia care cred că locul lui Israel a fost preluat astăzi de Biserică, ca dovadă pentru părerile lor. Întrebarea este, dacă această concepţie poate fi justificată cu adevărat cu acest loc din Scriptură. În privinţa aceasta prezentăm unele reflecţii:

Romani 2.17 arată clar că pasajul acesta este adresat iudeilor, în contrast cu pasajul anterior, şi anume iudeilor ca naţiune, care se aflau sub Lege. Prin aceasta şi versetul 29 este adresat iudeilor, care în lăuntru corespund ideii de circumcizie.

Desigur şi astăzi creştinii dintre naţiuni corespund gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, aşa că Pavel spune în Filipeni 3.3a: „Pentru că noi [în aceasta sunt deci incluşi filipenii dintre naţiuni] suntem circumcizie.” Desigur de aceea se pune întrebarea, dacă nu cumva versetul acesta se referă la fiecare care lăuntric corespunde gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, deci şi la creştinii dintre naţiuni. Şi desigur este valabil şi pentru unul care a devenit cu adevărat un „lăudător al lui Dumnezeu” (traducerea expresiei ebraice iudeu), a cărui laudă nu este de la oameni ci de la Dumnezeu. Înseamnă aceasta că pentru Pavel acum toţi care cred în Hristos dintre iudeii etnici şi dintre păgâni au devenit iudei? În versetul următor se spune:

Romani 3.1-3: 1. Deci care este întâietatea iudeului sau care este folosul circumciziei? 2. Mare, oricum: întâi că, în adevăr, lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. 3. Şi ce dacă unii n-au crezut, oare necredinţa lor va desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu?

Aici devine foarte clar, că Pavel prin noţiunea iudeu se referă la apartenenţa etnică şi recunoaşte în continuare diferenţele faţă de cei dintre naţiuni – chiar şi la aceia care au crezut.

De altfel ideea că un israelit ar trebui să corespundă şi circumciziei lui lăuntrice, nu este nouă; aceasta era aşa şi în timpurile Vechiului Testament, vezi Leviticul 26.41Deuteronomul 10.16; 30.6Ieremia 4.14; 9.26. Şi cu siguranţă a fost de asemenea aşa, că şi pentru oamenii dintre naţiuni din timpurile Vechiului Testament era valabil, că ei puteau corespunde gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie; şi cu toate acestea nimeni nu crede că prin aceasta ei au devenit iudei. (De altfel: Nici un iudeu şi niciunul dintre naţiuni nu puteau pe baza Legii corespunde înţelesului spiritual al circumciziei, ci numai pe baza harului şi a credinţei.)

Versetul arată numai că: „Nici o poziţie formală sau exterioară este valabilă înaintea lui Dumnezeu, şi nu face corect ceea ce este fals. Dumnezeu evaluează lăuntrul. Dumnezeu ar recunoaşte un om care ascultă, chiar dacă el ar fi un păgân necircumcis. El ar respinge pe un om neascultător, chiar dacă el ar fi un iudeu circumcis” (F. B. Hole: Grundzüge des Neuen Testaments, vol. 3, Römerbrief-Korintherbrife, CSV [Hückeswagen] 1995, pag. 14 – tradus).

Galateni 6.12-16: 12. Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos. 13. Pentru că nici ei înşişi, cei circumcişi, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiţi circumcişi, ca să se laude ei în carnea voastră. 14. Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume. 15. Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie. 16. Şi cât despre toţi cei care vor umbla după această regulă, pace şi îndurare peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu!

Şi Galateni 6.16 este deseori citat, ca să se dovedească că Biserica ar fi „adevăratul” Israel. Însă versetele din Galateni 6.12-14 arată că cei adresaţi sunt credincioşi dintre naţiuni, cărora li se spun aceste lucruri. Cu siguranţă apostolul prin expresia „ei” din versetul 16 se gândeşte în primul rând la aceşti credincioşi. Însă el exprimă aceasta aşa fel, că şi cei care cred în Hristos dintre iudei, dintre care şi el însuşi face parte, sunt incluşi în aceasta: „Şi cât despre toţi” este la modul cel mai general.

Ce se înţelege prin „Israelul lui Dumnezeu?” Este aceeaşi grupă ca şi acei „ei” mai dinainte? Împotriva acestui gând vorbeşte faptul, că expresia „Israel” în nici un loc din Scriptură nu este extinsă la o altă grupă, ci este folosită exclusiv pentru iudeii etnici; chiar şi în cartea Apocalipsa găsim diferenţierea între credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni.

Şi nici în Noul Testament nu se găseşte vreun loc unde cuvântul „şi” în sensul „şi anume” leagă două substantive (sau persoanele la care se referă), aşa ca şi cum substantivul al doilea ar fi explicaţia primului, aşa cum presupun unii în acest caz, că Israelul lui Dumnezeu ar fi o explicaţie a cuvântului anterior „ei”. Dacă „şi” este folosit în felul acesta (aşa-numitul kai epexegericum), atunci situaţia este absolut clară. Dimpotrivă în acest caz trebuie din capul locului să susţii o anumită interpretare, ca să ajungi la o astfel de traducere.

Mult mai degrabă este uşor de priceput că în cazul celor care umblă după această regulă Pavel se gândeşte la o grupă deosebită, cu care el se simte legat în mod deosebit: aceia, care vin din Israel, despre care el spune în Romani 9.3: „pentru că aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi.” Dacă aceasta era deja valabil pentru Israel după carne, cu cât mai mult s-a simţit el legat cu aceia dintre ei, care „umblau după această regulă” şi nu se lăudau cu oarecare avantaje închipuite ale unei circumcizii exterioare. El a pus această grupă dintre iudei în contrast mare cu învăţătorii dintre iudei, care susţineau această învăţătură greşită. Această „rămăşiţă” adevărată din Israel nu ar trebui aruncată în aceeaşi oală cu iudaizanţii.

Apostolul Pavel arată pe parcursul textului din Romani 9, că în interiorul Israelului etnic există un Israel „adevărat”: „Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Două capitole mai departe se spune în Romani 11.5: „Astfel deci, şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului.” Este deci în concordanţă şi cu aceste locuri, ca în cele spuse în Galateni 6.16 să ne gândim la partea din Israel care crede în Hristos.

Israelul, căruia îi aparţine un om, deoarece prin naşterea naturală este un israelit, este numit de Pavel în 1 Corinteni 10.18 „Israelul după carne”. Acest Israel este Israelul care stă sub robia Legii, sub obligaţiile vechiului legământ. Opusul acestui Israel nu este Biserica ca „adevăratul Israel”, ci partea din Israel care crede în Hristos. Cândva o altă parte din Israelul după carne, care nu aparţine Bisericii, dar care va crede în Hristos, va constitui iarăşi „tot Israelul” (Romani 11.26). Aşa cum se spune în Isaia 60.21: „Şi poporul tău – ei toţi vor fi drepţi: vor stăpâni ţara pentru totdeauna, odrasla sădirii Mele, lucrarea mâinilor Mele, ca să fiu glorificat.” Atunci Dumnezeu va fi purtat de grijă ca toţi păcătoşii din Israel să fi dispărut, aşa cum se spune în Ezechiel 20.38: „Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra în ţara lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

Vezi graficul:

Caile_lui_Dumnezeu_cu_oamenii

Dă click pe imagine!


Tradus de la: Der wahre Jude und der Israel Gottes

Politeţe (maniere)
Un gând despre Domnul Isus

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2019, Actualizat: 10.10.2019

Versete călăuzitoare: Romani 15.2,3

Romani 15.2,3: Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire. Pentru că şi Hristos nu Şi-a plăcut lui Însuşi.

Am remarcat că noi pretutindeni putem observa că Domnul niciodată nu a vrut să ofere ucenicilor Său numai un act de politeţe. Domnul nu a făcut niciodată aceasta: dimpotrivă, sunt sigur că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. El nu a căutat să fie plăcut, şi cu toate acestea El i-a captivat în modul cel mai puternic. Aceasta a avut urmări binecuvântate. Dacă un om procedează în felul acesta, atunci aceasta este întotdeauna un semn de tărie morală.

Se spune: „Dacă urmărim să fim plăcuţi, rar nu vom reuşi aceasta.” Aceasta este fără îndoială adevărat, dar nimic nu este mai reprobabil decât aceasta. Prin aceasta facem o creatură – unul ca noi – să fie o fiinţă mai superioară. Ne comportăm aşa ca şi cum viaţa noastră ar depinde de buna-voinţă a acestuia, cu toate că viaţa noastră depinde de Dumnezeu şi numai de El.

Dar dacă dimpotrivă emanăm această forţă de atracţie, că se are deplină încredere în noi; dacă alţii ne preţuiesc şi ne iubesc, fără ca aceasta să fi fost măcar o singură clipă intenţia noastră – aceasta este cu adevărat un lucru mare. Aşa ceva se poate explica numai prin revărsarea permanentă a dragostei dezinteresate. Această dragoste arată altora că noi avem în vedere „în faptă şi adevăr” interesele lor, binele lor şi binecuvântarea lor şi le căutăm din inimă. Aşa era Domnul. Nimic din ceea ce El a făcut nu arăta că El voia să le fie plăcut. Însă tot ce a făcut El mărturisea că El urmărea să-i binecuvânteze.

Spun încă o dată: eu cred că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. Şi totuşi El i-a întâmpinat în multe cazuri cu dragoste şi purtare de grijă, unde noi nu am fi fost de acord. Ambele comportări, atât una cât şi cealaltă, rezultau din desăvârşirea morală a Lui. Aşa cum mulţumirea de sine era ceva străin de fiinţa Lui, că El nu a căutat nici o elogiere, la fel şi indignarea nu şi-a avut locul în El, aşa ca El să fi condamnat prea repede pe cineva. El nu putea fi determinat să fie îndurător nici prin linguşire şi nici provocat să acţioneze lipsit de dragoste.

Să studiem Luca 22.24-30. Ucenicii tocmai au lăsat să se vadă natura lor arogantă, prin aceea că s-au certat pentru locul cel mai înalt în Împărăţie. El îi corectează desigur, dar nu rămâne mult timp la acest subiect. În loc de aceasta El lasă altceva să determine inima şi gândurile Lui, prin aceea că manifestă respect faţă de ei: „Iar voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele” [Luca 22.28]. Era acum momentul potrivit să le amintească acest fapt? Era momentul potrivit să-i pună într-o astfel de lumină şi să-i privească stând în ea? Nu, acesta nu era un mod natural de a proceda – dar pentru Isus era momentul potrivit. Şi El este modelul nostru, pentru ca noi să călcăm pe urmele Lui şi să devenim părtaşi felului Lui de a gândi. Această întâmplare mică trebuie să ne fie model de comportare: Fapta de moment nu trebuie să determine atitudinea noastră cu privire la comportarea plină de respect a unuia cu altul.

Probabil în ceea ce are loc joacă un rol pornirile rele sau naturale – ca în cazul acesta. Dar este de asemenea posibil – ca aici -, că este fapta acelora în care este mult din valoarea mare a Duhului. Acest ce este cel mai preţios ar trebui să-l păstrăm mai mult în vedere. Aceasta ar trebui să determine gândurile noastre, chiar şi atunci când vedem ce este rău! Aceasta ar putea părea ciudat. Da, căci dragostea divină, care nu caută folosul ei, merge pe căi ciudate. Acesta este rolul nostru ca pelerini şi străini pe o scenă unde egoismul ia multe forme diferite.

Nu este bine ca întotdeauna să fi înţeles. Iosif nu a vorbit prieteneşte cu fraţii lui, atunci când lor le-a mers rău. Dar Iosif nu s-a adaptat la împrejurări, căci el căuta binele cel mai mare al fraţilor. El voia să-i binecuvânteze şi nu să le placă. Isus a spus lui Toma tocmai în momentul când el a arătat căinţa lui, că este un domeniu mult mai binecuvântat, la care el nu avea acces. Însă Isus a spus întotdeauna adevărul curat, El este drept faţă de noi toţi, El era drept chiar şi faţă de Toma – cu toate că El ar fi putut să Se lase înşelat prin cuvinte măgulitoare [prin mărturia lui Toma]. Aşa cum Iosif [a slujit fraţilor lui], la fel a slujit Isus lui Toma şi nu a slujit momentului sau ocaziei.

Ah, ce desăvârşire! Cât de curat a fost El în căile gândurilor Lui, cât de curată a fost şi lucrarea Lui în lumea aceasta! Ah, frumuseţea a tot ce dragostea face sau spune! Noi vom înţelege toate acestea cândva, când ni se vor deschide orizonturi pentru care noi acum suntem incapabili să le recunoaştem. Prin atitudinea noastră orientată spre eul propriu nu înţelegem acţiunea dragostei şi aşteptăm bucurii, care nu ne sunt dăruite, dacă nu suntem luaţi în seamă. În realitate luăm cu noi un câştig mare, care rămâne – în timp ce noi ne-am aşteptat numai la o trăire plăcută, de scurt timp!

Ah, dacă am poseda mai mult din această dragoste „în faptă şi adevăr”, care are în vedere binele care rămâne al altora şi care poate renunţa la recunoştinţă în favoarea îmbogăţirii altora.


Tradus de la: Gefälligkeiten
Titlul original: „A thought on the Lord Jesus“
din The Remembrancer, vol. 1, 1891, pag. 22–26.

Evanghelia lui Pavel (7)
Expresii care conţin cuvântul „Evanghelie”

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Evanghelia lui Dumnezeu

Romani 1.1-4: Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, …

În Romani 1.1-4 vedem vestea bună a lui Dumnezeu referitoare la Fiul Său, care împlineşte profeţia şi Se dovedeşte în putere ca Fiu al lui Dumnezeu – Isus Hristos, Domnul nostru. Aşa a dat Dumnezeu pe Fiul Său şi El ar trebui să fie recunoscut ca Domn. Pavel a propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu ca pe o slujbă de jertfire sau slujbă preoţească, deoarece era vorba să aducă naţiunile ca dar de jertfă (Romani 15.16,17). Ea a fost propovăduită gratis şi cu multă osteneală ( 2 Corinteni 11.71 Tesaloniceni 2.2,5,11). Epistola 1 Petru 4.17 arată consecinţele grave, dacă nu se dă ascultare acestei Evanghelii.

Evanghelia Fiului Său

Romani 1.9: Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.

 

Aceasta este amintită în Romani 1.9 şi vorbeşte despre inima lui Dumnezeu, despre dragostea lui Dumnezeu în darul Fiului Său. Sentimente divine sunt revelate în Evanghelia Fiului Său.

Evanghelia lui Hristos

Filipeni 1.27: Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei.

1 Corinteni 9.12: … ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

2 Corinteni 2.12: Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, …

2 Corinteni 9.13: Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos.

2 Corinteni 10.14: Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos.

Galateni 1.7: … dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

1 Tesaloniceni 3.2: v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră.

Expresia „Hristos” reprezintă locul oficial, care aparţine Fiului lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 2.36). Ca atare El are drept asupra noastră. Pasajele din Biblie citate mai sus arată că gândul legat de responsabilitate stă în legătură cu expresia „Evanghelia lui Hristos”.

Evanghelia lui Isus Hristos

Faptele apostolilor 8.12: Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi …

Fiul lui Dumnezeu are nu numai titlul „Hristos” sau „Unsul”, ci El ca om a ocupat acest loc; este „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelia lui Isus Hristos arată spre Persoana care are acest loc.

Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos

2 Tesaloniceni 1.8: … ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Acesta este titlul complet al Hristos-ului lui Dumnezeu şi arată fiecare aspect al gloriei Sale câştigate. În aceasta în cele din urmă nimeni nu va putea să I se împotrivească, ci toţi adversarii vor simţi puterea tăriei Lui. Observă de asemenea, că omului nu îi este lăsată nici o posibilitate de alegere. El trebuie să asculte de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Evanghelia păcii

Romani 10.15: Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”

Efeseni 6.15: … având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.

Epistola către Romani 10.15 şi Efeseni 6.15 ne arată că picioarele au o parte importantă în legătură cu această Evanghelie. Este vorba de a duce vestea bună a păcii. Cât de frumoase sunt aici picioarele, probabil picioarele foarte obosite şi dureroase, rănite şi umflate din cauza călătoriei, dar totdeauna mergând mai departe, ca să ducă vestea bună a păcii. Picioarele acestea sunt frumoase, spune Duhul Sfânt, dacă umblarea este în ordine.

Evanghelia harului

Faptele apostolilor 20.24: Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Domnul a spus lui Pavel, că el trebuia să fie un martor al acelor lucruri, pe care el le-a văzut şi în care El i Se va arăta. Şi astfel Pavel a fost un martor credincios (Faptele apostolilor 20.24) despre harul lui Dumnezeu, care a convertit pe cel dintâi dintre păcătoşi (este numai un singur cel dintâi: Pavel a scris fiind inspirat).

Evanghelia Împărăţiei

Matei 24.14: Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Această Evanghelie va fi propovăduită de către rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Matei 24.1-44 se referă la timpul celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel. Fără îndoială ea a fost propovăduită şi înainte de cruce (Matei 10.7), dar Împărăţia în forma ei vizibilă este într-o stare de aşteptare, momentan ea are o formă „tainică” (Matei 13), deoarece Împăratul a fost lepădat.

Evanghelia veşnică

 Apocalipsa 14.6,7: Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

 Această Evanghelie şi Evanghelia Împărăţiei sunt în legătură una cu alta. Ambele vor fi propovăduite de rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Evanghelia veşnică exprimă gândul că orice creatură va fi binecuvântată de Dumnezeu, dar orice rău va fi judecat; şi ea arată pe Dumnezeu ca Acela care este singurul demn de toată onoarea (Apocalipsa 14.7).

Evanghelia gloriei lui Hristos

2 Corinteni 4.4: … strălucirea Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Aceasta a fost explicat deja în partea principală a acestei serii de articole [„Evanghelia lui Pavel: 5. Evanghelia gloriei şi a harului”] şi aici nu trebuie să i se mai adauge nimic.

Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu

1 Timotei 1.11: … potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie.

Epistola 1 Timotei 1.9,10 arată aplicarea Legii. Dar este legată gloria cu ceea ce blestemă şi loveşte pe păcătos? Da, realmente (2 Corinteni 3.7-9), dar aceasta este pus în umbră prin slujba dreptăţii (2 Corinteni 3.9,10). Păcatul a fost întâmpinat şi el a fost înlăturat juridic. În ceea ce priveşte păcatul, Dumnezeu a fost glorificat în orice privinţă, şi Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu vesteşte aceasta. Această Evanghelie este în contrast cu acele lucruri care sunt sacrilegiu (în privinţa aceasta Dumnezeu a fost glorificat) – de asemenea şi Legea era împotriva lor. Dar această Evanghelie are o rază de acţiune mult mai mare decât Legea. Realmente ea stă într-o opoziţie mult mai mare faţă de lucruri, decât a stat Legea vreodată. La fel şi gloria Sa, pe care El a câştigat-o prin cruce (pe care a murit preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu) depăşeşte cu mult gloria Legii, care a fost dată prin îngeri.

Evanghelia bogăţiei de nepătruns a lui Dumnezeu

Efeseni 3.8: Mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, …

Evanghelia lui Hristos se referă, aşa cum am remarcat, la responsabilitatea pe care o au aceia care se încred în Acela căruia Dumnezeu I-a dat acest loc public. În Efeseni 3.8 se pune accentul pe faptul că gloriile diferite câştigate sunt de nepătruns; vezi Romani 9.23Efeseni 1.7,18; 2.7; 3.16Filipeni 4.19Coloseni 1.27Apocalipsa 5.12.

Evanghelia mântuirii voastre

Efeseni 1.13: Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, …

Faptele apostolilor 19.1-6 arată că ucenicii, pe care Pavel i-a găsit în Efes, nu primiseră Duhul Sfânt, atunci când au venit la credinţă. Ei nu ştiau că Duhul Sfânt venise. Abia când Hristos a fost înălţat, Duhul Sfânt a venit ca Acela care locuieşte în oameni (Ioan 7.39Faptele apostolilor 2.32,33). Înainte de înălţarea lui Hristos la cer ei au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Ioan Botezătorul le-a propovăduit pe Cel ce urma să vină (Faptele apostolilor 19.5). Pavel le-a propovăduit pe Isus şi fără îndoială ei s-au bazat apoi pe Persoana Sa şi pe lucrarea făcută pentru cunoaşterea iertării păcatelor. Pavel şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit pe Duhul Sfânt. Ei au crezut Evanghelia mântuirii lor, ceea ce înseamnă; să te bazezi pe Persoana lui Hristos şi pe lucrarea făcută – spre iertarea păcatelor. Duhul este dat ca pecete a credinţei. El este Duhul Sfânt al făgăduinţei (Luca 24.49), pe care Îl primesc toţi cei care cred în felul acesta. Duhul Sfânt îi leagă cu trupul lui Hristos, care a fost constituit o dată pentru totdeauna în Ierusalim în ziua de Rusalii. El este şi arvuna moştenirii noastre.

Evanghelia pentru cei necircumcişi

Galateni 2.7: … când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, …

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Pavel cu privire la naţiuni.

Evanghelia pentru cei circumcişi

Galateni 2.7,8: … după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor.

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Petru cu privire la iudei.

Evanghelia lui Pavel (6)
Atacul lui satan asupra Evangheliei slavei lui Hristos

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Unul din punctele de atac deosebit ale lui satan este, „să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4.4). Vai, câtă perfidie arată satan cu acest atac! De ce atacă el tocmai acest punct? Dacă îi reuşeşte acest atac, atunci întunecă strălucirea. Gloria lui Hristos este măsura glorificării lui Dumnezeu şi întunecarea acestei strălucirii a gloriei lui Hristos înseamnă că şi cealaltă glorie este întunecată. Prin aceasta este întunecată corespunzător şi dimensiunea harului lui Dumnezeu, aşa cum ea este percepută în suflet, şi totul slăbeşte aşa de mult că se limitează numai la satisfacerea nevoilor omului, oricât de binecuvântată ar fi în sine această satisfacere a nevoilor. Dar Evanghelia este mult mai mult decât satisfacerea nevoilor omului, şi este ţelul vrăjmaşului să împiedice strălucirea veştii bune despre gloria lui Hristos, pentru ca ea să nu strălucească pentru cei pierduţi. Când predicăm aceste lucruri, atunci întâmpinăm pe vrăjmaş tocmai acolo unde lupta este cea mai grea. El ştie foarte bine de ce el atacă în mod deosebit acest adevăr. Şti şi tu?

Cineva a spus:

În toate timpurile a fost bine cunoscuta strategie a vrăjmaşului – dacă nu poate împiedica propovăduirea adevărului divin -, să faciliteze o anumită parte a adevărului în detrimentul şi spre neglijarea unei alte părţi mult mai mari şi mai importante a adevărului. Prin aceasta el poate limita atenţia credincioşilor la lucruri de rangul doi – oricât de preţioase ar fi chiar şi aceste lucruri în sine -, pentru ca adevăruri care au importanţă mai mare şi mai profundă să se piardă din vedere sau cel puţin să treacă pe planul al doilea.

N. Darby a constat pe drept, că

… dacă te preocupi exclusiv de felul cum poţi satisface nevoile păcătosului – oricât de reale ar fi ele şi oricât aceasta ar revela dragostea lui Dumnezeu, şi aceasta este totdeauna de preţ pentru suflet -, se pune totuşi o bază îngustă pentru creşterea spirituală. (Letters of J. N. Darby, vol. 3, pag. 445)

„Predica de trezire” şi vestirea Evangheliei în general este caracterizată prin aceea că ele „satisfac nevoile păcătosului şi revelează dragostea lui Dumnezeu”. Vestea bună este prezentată ca „ieşire în caz de pericol din iad” sau ca ceva care oferă „împlinirea vieţii”, în loc ca mai degrabă Dumnezeu să fie glorificat pe deplin. Fraţii noştri preaiubiţi şi scumpi din generaţia trecută au văzut decăderea în caracterul vestirii Evangheliei (în mod deosebit în creştinismul evanghelic) şi au scris atenţionări în privinţa aceasta. Vom face bine să ţinem seama de aceste cuvinte, cum ar fi:

Eu cred că Persoana Domnului a pierdut locul de onoare – cel puţin în predica de trezire spirituală -, pe care El ar trebui să-l aibă, şi aceasta face ca predica, cu toate că fără îndoială ea este deseori binecuvântată, să aibă lipsuri mari. Mântuirea prin dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi – desigur un adevăr binecuvântat – este predicată mai mult decât Hristos. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

… „să mergi în cer” – o expresie în neconcordanţă cu Scriptura – a înlocuit în gândurile evanghelicale venirea Domnului şi învierea. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

Pentru ca nimeni să nu mă înţeleagă greşit, vreau să spun încă o dată clar, că eu nu pledez să se renunţe la predica despre ce are nevoie omul, despre mijloacele de mântuire al lui Dumnezeu, despre pocăinţă, şi aşa mai departe. Evanghelia lui Pavel include toate aceste lucruri, dar ea nu se opreşte aici. Aceasta este exprimat foarte clar în cele ce urmează:

Cine ştie că el a fost salvat pentru cer, acela predică siguranţă. Cine ştie că harul lui Dumnezeu i-a iertat păcatele, acela predică iertarea. Cine se bucură de pace, predică pacea. Şi cine ştie că Hristos locuieşte prin credinţă în inima lui – Hristos, aşa cum este El, Hristos, nădejdea slavei -, predică siguranţă, iertare, pace, dar toate marcate de cunoaşterea personală a lui Hristos. Ce este mic nu include ce este mare, dar ce este mare include ce este mic. (H. F. Witherby în Fodd for the Flock, vol. 2, pag. 100-101)

Astfel vrem să ne încurajăm inimile, să învăţăm să preţuim mai mult pe Hristos! Vrem să-L rugăm, ca El să ne facă capabili să facem cunoscut Persoana Sa, lucrarea Sa, slava Sa şi glorificarea lui Dumnezeu şi harul. Nu vrem să facem nimic care în vreun fel oarecare să împiedice să strălucească „lumina Evangheliei slavei lui Hristos”.

Evanghelia lui Pavel (5)
Evanghelia gloriei şi a harului

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 13.31-32Ioan 17.4

Evanghelia gloriei lui Dumnezeu

Evanghelia gloriei are două aspecte, şi unul este completarea celuilalt. Pavel vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”, şi în 1 Timotei 1.11 el vorbeşte despre ea ca fiind „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Evanghelia slavei lui Dumnezeu este vestea bună că Dumnezeu a fost pe deplin glorificat!

Ioan 13.31,32: După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată.

Ioan 17.4: Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

Harul este mult mai mult decât o „favoare nemeritată”; el este „Dumnezeu pentru noi în tot ce este El” şi aceasta cu toată vrăjmăşia noastră naturală. Deci, Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. El nu poate trece cu vederea păcatul. El cere satisfacţie deplină, dar omul este falimentar. Dar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul, atunci nu ne-am putea baza pe dreptatea Sa. S-ar putea ca mai târziu El să-Şi schimbe părerea. Un Dumnezeu care ar putea trece cu vederea un păcat, sau unele păcate, este un dumnezeu după imaginaţia omului. El ar fi la fel de schimbător şi nestatornic cum este omul. Inimile noastre n-ar putea găsi linişte, dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dumnezeu este lumină; şi har înseamnă că Dumnezeu ca lumină este pentru noi aşa cum este ca dragoste. Ura Lui desăvârşită şi oroarea Lui faţă de păcat au avut efect spre binele nostru. Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu natura Lui ca lumină (lumina revelează adevăratul caracter al tuturor lucrurilor; Ioan 1). El cere satisfacere deplină cu privire la păcat. Domnul nostru Isus a satisfăcut în chip desăvârşit această cerere. Dumnezeu are acum o bază juridică dreaptă, pe care El poate ierta păcatele acelora care îşi însuşesc lucrarea acestui Preaslăvit, care a oferit lui Dumnezeu această satisfacere (Romani 3.23-26). Aceasta este baza siguranţei veşnice; aceasta înseamnă că Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu tot ce este El. Dumnezeu Şi-a păstrat lealitatea şi concordanţa cu fiinţa Sa şi noi avem dreptul să ne bazăm pe lucrarea înfăptuită. Dreptatea lui Dumnezeu este concordanţa cu Sine Însuşi în tot ce este El. În felul acesta faptul că Dumnezeu este lumină a avut efect spre binele nostru. Când ne gândim la cruce, de cele mai multe ori ne gândim că Dumnezeu este dragoste. Însă în cruce vedem ambele: Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste.

Însă nu vrem să ne ocupăm în locul acesta cu foloasele pentru om. Păcatul este o bruscare strigătoare la cer a Creatorului şi a Suveranului moral al universului. Ispăşirea este, când lui Dumnezeu I se aduce satisfacţie desăvârşită pentru crima păcatului împotriva naturii lui Dumnezeu, care este lumină. Gândeşte la obrăznicia îngrozitoare a creaturii de a se face pe sine însuşi dumnezeu, prin aceea că are curajul să-şi facă voia proprie! Pedeapsa veşnică, întunericul extrem, plânsul, ţipătul şi scrâşnirea dinţilor sunt răsplata Sa dreaptă pentru o astfel de comportare, care lezează maiestatea lui Dumnezeu. Noi nu putem găsi cuvinte să condamnăm cum se cuvine atacul creaturii (al nostru propriu) la maiestatea lui Dumnezeu. Tocmai în acest scenariu, unde în fiecare zi are loc aşa ceva, un loc pe care „privirile trufaşe ale celor răi sunt păcat” (Proverbe 21.4), a venit Acela care totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui.

Gândeşte la aptitudinile acestui Preaslăvit! Cineva a spus, că ai nevoie de un nor pentru a întâmpina un alt nor. În Levitic 16 găsim doi nori. Unul este şehina, norul de glorie al prezenţei Dumnezeului lui Israel între heruvimi. Ea cere, în concordanţă cu ceea ce este El în Sine Însuşi, moartea înaintea Lui. Cine poate întâmpina această glorie? Şi este şi un alt nor al lucrării de tămâie pusă pe foc, care se aduce în Locul Preasfânt. Ea reprezintă pe Hristosul lui Dumnezeu în desăvârşirile Sale şi gloriile Persoanei Sale; aceasta constituie norul lucrării de tămâie plăcută. Şi astfel a mers la cruce Unicul, care a fost capabil pentru aceasta, şi focul judecăţii în legătură cu jertfa de ardere de tot şi tot ce s-a ridicat din aceasta, a adus glorie lui Dumnezeu. Tot ce focul a dat la iveală din Persoana lui Hristos era spre gloria lui Dumnezeu şi corespunzător acesteia.

Ce ispăşire măreaţă a avut loc acolo! Ce glorie pentru Dumnezeu, atunci când El a adus satisfacere deplină pentru dezonoarea adusă de păcat maiestăţii şi naturii lui Dumnezeu! Sângele Lui a fost vărsat (Ioan 19.341 Ioan 5.6Levitic 16) şi Dumnezeu a fost satisfăcut şi L-a înviat dintre morţi. Chiar dacă nici un singur păcătos nu ar fi fost vreodată salvat, totuşi Dumnezeu a fost glorificat (Ioan 17.4). Glorificarea Lui este valabilă independent de binecuvântarea pentru om, cu toate că binecuvântarea pentru om este direct dependentă de faptul că lui Dumnezeu I s-a adus satisfacere deplină. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat aşa de desăvârşit şi într-o măsură nesfârşit de mare, El a trebuit să-L învieze dintre morţi pe Acela care a făcut aceasta şi să-I dea glorie (1 Petru 1.21) – să dea un loc Domnului nostru Isus care este demn şi în concordanţă cu adâncimea în care El a coborât în moarte. Gândeşte la Sfântul, care a devenit purtătorul păcatului, care a purtat această rebeliune dezgustătoare, detestabilă şi oribilă împotriva lui Dumnezeu! Gândeşte la aceasta!

Era o obligaţie morală din partea lui Dumnezeu să dea glorie lui Hristos. Dumnezeu trebuia să Se poarte drept faţă de Sine Însuşi. Adevărul Său moral neschimbător, care străbate toate epocile, este, că acela care smereşte trebuie să fie înălţat. Cine s-a smerit aşa de mult ca Domnul nostru Isus? Locul, care I-a fost dat, trebuie să fie în concordanţă cu locul pe care El l-a ocupat în smerirea şi degradarea Lui. „Platforma, pe care Solomon s-a suit şi de unde el a intonat cântarea de laudă a lui Israel, avea aceeaşi înălţime ca şi altarul din faţă”, a spus cineva odată [remarca redacţiei: compară cu 2 Corinteni 6.13Exod 27.1]. Chiar şi în lumea aceasta „El trebuie să domnească” (1 Corinteni 15.25). Este o necesitate morală, ca acolo, unde El a ocupat locul cel mai de jos, El să ocupe şi locul cel mai înalt. Dar este mai mult decât aceasta. „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui” (Romani 6.4).

Kelly remarcă:

Este o interpretare sărăcăcioasă, dacă se presupune că gloria Tatălui ar fi aceeaşi ca atotputernicia sau puterea Sa. Orice motiv, care Îl însufleţeşte moral, orice drum şi orice final, pe care El este făcut cunoscut în desăvârşirile Sale, tot ce se desfăşoară în caracterul ales şi încântare nu numai faţă de creatură, ci şi faţă de Fiul Său, aceasta a fost practicat la învierea Domnului Isus. (Notes on Romans, Londra: G. Morrish, 1873, pag. 86)

Şi aşa S-a înălţat El mai presus de toate cerurile, pentru ca El să umple totul (Efeseni 4.10). Ah, cât de mult umple El inima lui Dumnezeu cu bucurie şi satisfacţie! Dumnezeu Îşi găseşte toată odihna în Hristos. El umple scaunul de domnie al Tatălui (Apocalipsa 3.21) fără greşeală. Dar umple El şi inima ta şi inima mea? Este o veste bună: Dumnezeu a fost glorificat nespus de mult şi veşnic. Cine predică vestea bună despre gloria lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11)?

Evanghelia slavei lui Hristos

Există vestea bună că Hristos a fost glorificat (2 Corinteni 4.4)! Felul în care Dumnezeu L-a glorificat pe Hristos este un răspuns la slava şi în concordanţă cu slava, care El a adus-o lui Dumnezeu. Cum să se măsoare valoarea lucrării de la cruce? Ce etalon trebuie să se folosească? Nu este niciunul. Este numai o posibilitate capabilă să descrie şi să măsoare valoarea nespus de mare pentru Dumnezeu a acestei lucrări. Dumnezeu răspunde cu slavă! El a glorificat pe Domnul Isus şi I-a dat locul cel mai înalt.

2 Corinteni 4.3-5: Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acesta, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.

Lumina, pe care a văzut-o Pavel, i-a făcut cunoscut slava lui Hristos. Lumina a venit din slavă. Şi l-a ce preocupare l-a călăuzit pe Pavel? El nu ştia că el însuşi este un păcătos, şi nici nu avea cunoştinţă de păcat, deoarece el trăia drept în ceea ce priveşte Legea lui Dumnezeu. Dar ceea ce el a văzut, l-a determinat să se preocupe cu Altcineva. Aceasta este exact ceea ce face Evanghelia slavei. Ea ne duce la Dătătorul binecuvântării şi ne preocupă cu El Însuşi în loc de binecuvântările, pe care le-am primit. Ea revelează: cunoaşterea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aceasta este mult mai mult decât eliberarea din nenorocirea noastră; aceasta revelează un loc nou înaintea orizontului nostru. Ne arată clar slava lui Dumnezeu, aşa cum ea se odihneşte pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Omul înălţat la cer. Ne arată un Om în slava lui Dumnezeu. Ce gând măreţ! Hristos a adus pe oameni direct înaintea scaunului de domnie al Tatălui şi poartă acolo natura noastră (cu excepţia păcatului), în trupul Său de slavă, tocmai în momentul când se citesc aceste rânduri. Dacă ne preocupăm tot mai mult cu această realitate minunată, aceasta va mişca gândurile noastre şi va da naştere la adorare în adoratorii Lui curăţiţi. După ce a făcut curăţirea păcatelor prin Sine Însuşi, El S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile preaînalte (Evrei 1.4). Harul se revarsă acum din locul acesta. Cineva a spus:

Harul vine din glorie, nu de la cruce. Crucea este baza oricărui har, dar lumina străluceşte din punctul final în jos, şi cu cât te apropii mai mult de slavă, cu atât mai mult recunoşti cât de bun venit eşti; cu atât eşti mai sigur că locul tău este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi toate acestea au o influenţă asupra ta în aşa fel că Hristos Însuşi captivează inima ta. Aceasta este Evanghelia slavei. Eu am fost nu numai curăţit şi eliberat de tot ce era împotriva mea, ci eu mi-am însuşit moartea Sa şi în timp ce Îl urmez acolo unde este El, eu sunt transformat în acelaşi chip ca al Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol 6, pag. 245)

Evanghelia slavei înseamnă, că El nu numai ne-a curăţit de tot ce era împotriva noastră, ci că noi avem îndrăzneală prin sângele Lui să avem parte împreună cu El de fericirea Lui în prezenţa lui Dumnezeu – noi avem parte de fericirea a ceea ce este Hristos pentru Dumnezeu. Oricine a văzut slava Sa dinapoia perdelei va fi schimbat în sufletul său în concordanţă morală cu El, aşa că el nu găseşte nici un loc de odihnă aici pe pământ, ci iese afară din tabără la El, purtând ocara Lui … Nimeni nu se ridică mai presus de altarul său [remarca redacţiei: altarul vorbeşte despre relaţia pe care eu o am cu Dumnezeu şi care se arată clar în mod deosebit în timpul meu de linişte]; aceasta înseamnă, că el nu poate fi pentru Hristos aici pe pământ, unde totul este împotriva lui Hristos, dacă el nu-L cunoaşte acolo unde toată gloria lui Dumnezeu se odihneşte pe El. Aceasta este Evanghelia gloriei. Dacă Îl cunoşti în felul acesta, atunci înapoia perdelei vei fi cu El şi în afara taberei vei purta ocara Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol. 6 pag. 232)

Un altul {probabil W. Kelly} a spus:

Ce bucurie este că, atunci când s-a dovedit că omul este pierdut definitiv, Dumnezeu revelează dreptatea Sa în Evanghelie, prin aceea că El îndreptăţeşte în modul cel mai minunat pe cel care crede! Credinciosul are parte atunci nu numai de faptul că sângele lui Hristos a ispăşit păcatele lui şi îl curăţeşte, ci şi că el însuşi păşeşte pe locul nou şi ceresc, şi anume în Hristos, în acelaşi fel cum El este în glorie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că şi atunci chiar când nimeni nu a văzut viziunea cerească ca apostolul, totuşi fiecare creştin credincios este îndreptăţit să spună că el posedă natura binecuvântării care a fost făcută cunoscut lui Saul şi prin el tuturor acelora care cred Cuvântul Său. Harul lui Dumnezeu l-a întâmpinat în mod nemeritat în păcatele sale, atunci când el s-a smerit înaintea lui Hristos. El l-a condus să devină dreptatea lui Dumnezeu în El, nu aşa cum El era, ci aşa cum El este în slava cerească.

Nu este deci de mirare, că apostolul putea să vorbească despre Evanghelia slavei lui Dumnezeu. Căci dacă dragostea a trimis pe Fiul aici jos ca singura, dar desăvârşit de suficientă ispăşire pentru păcatele noastre, atunci El L-a glorificat în mod foarte deosebit în Sine Însuşi şi ne-a dăruit să devenim dreptatea Lui în acea glorie din care lumina lui Hristos în glorie a coborât în inimile noastre întunecate şi unde noi de acum încolo suntem făcuţi una cu El. Lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos era nu numai pentru Saul din Tars. Prin mărturia lui inspirată trebuiau corintenii de atunci şi noi credincioşii de astăzi să cunoaştem că suntem binecuvântaţi în aceeaşi măsură bogată. Ce har minunat să fi un creştin prin credinţa în Hristos simplă, nefalsificată şi bogată, potrivit Evangheliei slavei Sale. Ce stare jalnică, să fi mai puţin decât aceasta! Între cele două stări nu este o treaptă de mijloc, pe care am putea sta, care să fie numită de Dumnezeu ca fiind bună. Creştinătatea stă mult înapoia adevărului şi navighează cu catargul desfăşurat complet spre abisul decăderii. (Bible Treasury, N. S., vol. 5, pag. 363)

Slava Domnului este o putere transformatoare în viaţa noastră, dacă o privim. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3.18). Doreşte Dumnezeu ca noi să privim la Domnul, să-L contemplăm? Cum ar putea cineva să spună nu? Dar versetul nu spune: „privind pe Domnul”. Aceasta este inclus, fără îndoială, dar noi toţi ar trebui să privim slava Domnului. Inimile noastre ar trebui să fie preocupate cu locul care a fost dat Aceluia care numai Lui i se cuvine. În cer nu este nici un loc pentru El, care să fie prea înalt.

Slava Domnului este expresia şi măsura satisfacţiei şi gloriei care a fost adusă Aceluia care a aşezat pe Hristos acolo! Să-L priveşti acolo înseamnă să meditezi în privinţa aceasta şi să savurezi în suflet ceea ce noi am studiat pe aceste pagini, cum El a făcut ispăşire pentru Dumnezeu şi cum Dumnezeu a răspuns la aceasta, prin aceea că El L-a aşezat pe Hristos în glorie. Şi potrivit cu 2 Corinteni 3.18 privirea acestei glorii a Domnului va avea efect de transformare a noastră.

Copilul de parte bărbătească, care va păşuna naţiunile cu un toiag de fier, a fost luat la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie (Apocalipsa 12). Apostolul Pavel a fost luat în acea scenă de glorie şi a auzit lucruri care nu pot fi făcute cunoscut în starea noastră actuală. Şi ce minunat este să ne gândim, că Acela care este încununat cu glorie şi onoare va coborî Însuşi în văzduh (Ioan 14.3) şi că şi noi vom fi luaţi (1 Tesaloniceni 4.17), mutaţi direct în acea scenă unde slava lui Dumnezeu se odihneşte peste El. Atunci vom privi într-o măsură mai mare, faţă către faţă (1 Corinteni 13.12), slava Domnului (Ioan 17.24). Dar această scenă ar trebui să ne formeze deja astăzi. Un om este format de lucrurile cu care se preocupă, fie că este vorba de bani, de putere, de onoare, de plăceri, şi aşa mai departe. Ne preocupăm noi cu Hristos în glorie? Dacă este aşa, atunci va avea loc o transformare (fără îndoială, neobservată de noi înşine) în concordanţă morală cu El Însuşi şi cu ceea ce este corespunzător acelei scene de glorie, în care noi vom fi introduşi în curând.

Evanghelia harului lui Dumnezeu

Har este mult mai mult decât favoare nemeritată. Desigur aceasta este inclusă în har; dar har înseamnă, Dumnezeu pentru noi în tot ce El este. Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1.5) şi Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4.8). Lumina dă la iveală caracterul adevărat al tuturor lucrurilor (Efeseni 5.13). Şi Dumnezeu ne-a rânduit să fim acolo unde este El. Toţi creştinii credincioşi umblă în lumină (1 Ioan 1.7), cu toate că noi nu totdeauna umblăm corespunzător luminii. Noi nu am fi fericiţi la un dumnezeu care nu este lumină. Aşa sunt dumnezeii incalculabili ai păgânilor. Dumnezeu este totdeauna credincios faţă de Sine Însuşi, totdeauna în concordanţă cu Fiinţa Sa. El a cerut executarea sentinţei rostită de El şi Hristos a satisfăcut cererea. Dumnezeu este lumină şi El a fost satisfăcut şi glorificat, ca lumină, în lucrarea de pe cruce. Şi acum dragostea Lui este liberă să se reverse spre păcătos, deoarece El este drept, dacă face aceasta, căci El – ca lumină – a fost satisfăcut cu lucrarea de ispăşire. El trebuie să fie drept, atunci când El îndreptăţeşte pe păcătos (Romani 3.26).

Satisfacţia veşnică, care I-a fost adusă în felul acesta, revelează pe Dumnezeu ca lumină pentru noi. El a cerut şi El a plătit! Dumnezeu, ca lumină, a lucrat în felul acesta pentru noi – ce gând minunat! În felul acesta Dumnezeu este pentru noi lumină şi dragoste. Aceasta este ceea ce înţelegem noi când spunem că har înseamnă: Dumnezeu pentru noi în tot ce El este şi cu toată starea noastră de vrăjmăşie naturală. Nu este aceasta mult mai mult, decât să vezi numai favoare nemeritată în cuvântul „har”?

Pavel a mărturisit despre Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). După ce a fost înfăptuită ispăşirea pentru Dumnezeu şi El a fost glorificat şi Hristos a fost glorificat corespunzător smeririi Lui, care a adus o glorificare aşa de mare lui Dumnezeu, s-a revărsat harul de la Hristos glorificat spre naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume (Efeseni 2.13). Ah, priveşte la groapa din care ai fost scos! Priveşte în negura întunericului (Iuda 13), pentru totdeauna îndepărtat de Dumnezeu! Fără Dumnezeu, fără speranţă! Pierdut, pierdut, pierdut! Câine al naţiunilor, străin în ceea ce priveşte făgăduinţa legămintelor.

Acela, care a prigonit până în moarte calea (Faptele apostolilor 22.4), este deodată aruncat la pământ prin slava unei mari lumini, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui la amiază. Acela, pe care el Îl prigonea fără să ştie, îi apare în dogoarea slavei Sale şi el descoperă că el Îl prigoneşte pe Hristos Însuşi, prin aceea că el prigonea pe aceia care aparţineau lui Hristos (Faptele apostolilor 9.5). Aceasta este prima referire la adevărul despre un singur trup şi unirea mădularelor cu Hristos (Faptele apostolilor 9.41 Corinteni 6.17; 12.12,13; şi aşa mai departe).

El se duce direct în sinagogă şi predică pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 9.20). Desigur toţi credincioşii cunoşteau pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, dar Pavel accentuează aceasta în mod deosebit. Este Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care este fundamentul Bisericii (Matei 16.16-18). Domnul S-a arătat mai târziu lui Pavel în alte revelaţii (Faptele apostolilor 26.16) şi lui i-au fost încredinţate acele linii directoare ale adevărului, care prezintă planul veşnic al lui Dumnezeu (Efeseni 3.11) şi care întregesc Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1.25).

Pavel serveşte ca demarcare a acelora pe care Dumnezeu voia să-i mântuiască (1 Timotei 1.16). Gândeşte la harul lui Dumnezeu, care a salvat pe omul acesta! Noi ne gândim la harul de care au parte cei care sunt „în poziţii înalte”. Pavel era dimpotrivă un „om de carieră” (Filipeni 3.4-6) şi în afară de aceasta cel dintâi (adică, cel mai rău) dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15).

Dar dacă ne gândim la mărimea slavei care a fost adusă lui Dumnezeu prin Hristos şi cum a răspuns Dumnezeu la aceasta şi a evaluat aceasta prin glorificare corespunzătoare a lui Hristos, nu este de mirare că un har aşa de măreţ a putut coborî de la Hristos aflat în slavă la cel dintâi dintre păcătoşi! Nu este de mirare că el era vasul ales (Faptele apostolilor 9.15) şi era făcut de Dumnezeu corespunzător să fie purtătorul Evangheliei slavei lui Dumnezeu şi al Evangheliei harului lui Dumnezeu. Lui i-a fost încredinţată o administrare specială a harului lui Dumnezeu (Efeseni 3.2) şi el a propovăduit adevărurile binecuvântate, că iudeii şi păgânii erau împreună moştenitori şi alcătuiai împreună un singur trup şi erau împreună părtaşi (Efeseni 3.6). Acestea nu sunt numai cuvinte simple, ci sunt realităţi vii. Trebuie să ne gândim ce înseamnă şi ce conţin cu adevărat aceste cuvinte. Mărimea acestui har va deveni atunci şi în inimile noastre corespunzător de mare şi vom vedea legătura între vestea bună a harului lui Dumnezeu şi vestea bună a slavei. Vom învăţa că am fost îndreptăţiţi şi am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Da, minune peste minune, „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3), cu Hristos, care este deja în glorie. Noi suntem creaţie nouă în El şi prin Duhul suntem legaţi cu Capul glorificat (2 Corinteni 5.17). Astfel vom învăţa să mărturisim despre vestea bună a harului lui Dumnezeu. Har este Dumnezeu pentru noi în tot ce El este, şi în har El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1.3).

Rezumat

Pavel vorbeşte despre „Evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.252 Timotei 2.8; vezi şi Galateni 1.11; 2.2), şi spune „Evanghelia noastră” (1 Tesaloniceni 1.52 Tesaloniceni 2.14), atunci când leagă pe alţii cu sine însuşi. El a predicat adevărurile de bază ale Evangheliei ca şi ceilalţi (1 Corinteni 15.1-11), dar ce a predicat el, el nu a învăţat de la alţii. El le-a primit prin descoperire directă. În aceste revelaţii el a primit adevărurile de bază ale Evangheliei, şi încă ceva în plus. Dacă ar fi fost numai ce au predicat cei din Ierusalim, el nu ar fi putut spune: „După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri” (Galateni 2.1,2; vezi şi Faptele apostolilor 26.16).

Din cauza acestor adevăruri suplimentare ale Evangheliei, pe care Pavel le-a primit prin descoperire, el spune, când vorbeşte despre Evanghelie: „… de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel” (Coloseni 1.23; vezi şi Romani 15.16). El spune şi despre trupul lui Hristos: „… trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1.24-27; vezi şi Efeseni 3.7).

Observă că sunt două lucruri, cărora Pavel a devenit slujitor – el nu a fost slujitorul. Lasă la o parte articolul hotărât. El a devenit slujitor – în sensul că lui i-au fost încredinţate ca misiune specială – al acestor două aspecte ale adevărului, diferite, dar nu despărţite unul de altul, într-un sens deosebit ca unul care avea descoperiri deosebite ale acestor adevăruri. Legătura acestor adevăruri este exprimată prin expresia „taina Evangheliei” (Efeseni 6.30). Nu Evanghelia este numită ca fiind o taină. Aspectul este că Evanghelia lui Pavel este uşa pentru desfăşurarea tainei. Şi astfel lui i-a fost făcută cunoscut Evanghelia slavei lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11), Evanghelia tainei lui Hristos (2 Corinteni 4.4) şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). Administrarea harului lui Dumnezeu faţă de păgâni a fost încredinţată lui Pavel (Efeseni 3.2Galateni 2.8). Dumnezeu nu a dat niciodată vreunui om dreptul să aleagă, să creadă Evanghelia. Evanghelia lui Pavel şi descoperirea tainei „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă” (Romani 16.26). Domnul Isus va fi descoperit „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1.1-8). În loc să roage pe oameni să facă alegerea, să creadă Evanghelia, „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele apostolilor 17.30; vezi şi 1 Petru 4.17Romani 1.5; 10.16). Iosua 24.15 nu este un verset al Evangheliei, deoarece el nu corespunde locurilor citate mai înainte. În afară de aceasta alegerea din Iosua 24.15 se referă la o alegere a dumnezeilor proprii, dacă cuiva i se pare ceva rău să slujească Domnului. Alegerea de a sluji Domnului, aşa cum ea stă în Iosua 24.22, era o alegere omenească, o voinţă omenească, şi cartea Judecători arată cum alegerea omenească în lucrurile divine duce la nimicire. Dumnezeu este Acela care (Ioan 1.13Iacov 1.181 Petru 1.23Efeseni 2.9,10Romani 9.22,23; 8.29,302 Timotei 1.9; 2.10; şi aşa mai departe) ia iniţiativa în naşterea din nou şi în mântuire. Totul are loc din har (Efeseni 2.8) şi Dumnezeu este pentru noi în tot ce este El.

Evanghelia lui Pavel (4)
Misiunea lui Pavel

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Convertirea lui Pavel

Nu este fără importanţă, că Dumnezeu l-a mântuit pe Pavel atunci când el era într-o călătorie de îndepărtare de Ierusalim. Nu numai că el nu era în Ierusalim, atunci când Domnul l-a mântuit; ci el se îndepărta de Ierusalim. De ce? Eu cred că motivul este următorul:

  1. Pavel nu a fost introdus în binecuvântare în locul unde erau cei doisprezece, pentru ca să nu fie nici un motiv să se presupună că el ar fi în vreun fel oarecare subordonat lor.
  2. Misiunea lui era diferită de misiunea lor şi nu trebuia să fie nici o confundare între cele două misiuni diferite.

Şi astfel noi îl găsim pe Saul, cum se îndepărtează de Ierusalim, atunci când el a văzut pe Hristos în glorie. Ultimul an de răbdare cu Israel (Luca 13.6-9) trecuse. Ultima mărturie adresată naţiunii ca atare, reprezentată prin sinedriu (Faptele apostolilor 6.15), a fost dată prin Ştefan, care simte împotrivirea poporului faţă de Duhul Sfânt {în trecut} şi acuză naţiunea cu privire la acelaşi păcat (Faptele apostolilor 7.51-53). El a spus, că „Dumnezeul gloriei” S-a arătat lui Avraam; şi cu toate că cei din sinagogă scrâşneau din dinţi împotriva lui, citim : „Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Acolo era un tânăr, care păzea hainele acelora care au omorât pe Ştefan (Faptele apostolilor 7.58). În împlinirea planurilor veşnice (Efeseni 3.11), păzitorul hainelor acelora care au omorât cu pietre pe omul care a văzut pe Domnul Isus în slava lui Dumnezeu, a fost aruncat la pământ printr-o lumină „a cărei strălucire întrecea pe a soarelui” (Faptele apostolilor 26.13). În căile lui Dumnezeu, omorârea cu pietre a lui Ştefan a marcat sfârşitul mărturiei faţă de naţiunea Israel ca atare.

Acest vas ales, Pavel (Faptele apostolilor 9.15), a fost deci dat la iveală. El a primit o misiune nouă, diferită de misiunea celor doisprezece (Faptele apostolilor 9.15; 16; 26.14-19Galateni 1.11-24Efeseni 3.1-13Coloseni 1.24-29). El nu a predicat nimic, care să contrazică ce au predicat cei doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 dovedeşte aceasta, dar nu dovedeşte că el a avut o misiune identică cu cea a celor doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 se referă la 1 Corinteni 15.3-5. Pavel a învăţat acelaşi adevăr referitor la moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos, aşa cum au făcut şi ceilalţi. „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut”. Însă textele citate mai sus arată că el a primit mai mult decât predicau ei comun; şi realmente misiunea lui era altfel.

Nu se poate exagera, cât de important este că noi suntem în mod deosebit impresionaţi de caracterul diferit al misiunii lui Pavel. Pentru mulţi este ca un şoc, să trebuiască să înveţe că Matei 28.19-20 nu este „direcţia de marş a Bisericii”! Am studiat deja misiunea din Matei 28, dar vrem să accentuăm acum încă o dată un aspect. O caracteristică deosebită a misiunii din Matei 28 este „să faceţi ucenici din toate neamurile”. Aceasta are loc prin aceea că ele:

  • vor fi botezate,
  • vor fi învăţate.

Dacă aceasta ar fi fost misiunea Bisericii, atunci ea ar fi fost o misiune pentru Pavel. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci cuvintele lui din 1 Corinteni 1.17 ar fi o abatere gravă de la responsabilitatea lui, pe care ar fi primit-o în cadrul misiunii sale, căci el spune: „Nu am fost trimis, ca să botez.” Pavel ştia care era misiunea sa, dar noi avem nevoie să punem gândurile noastre în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu invers. Din 1 Corinteni devine clar că Pavel nu a văzut misiunea din Matei 28 ca fiind misiune a lui.

Sursa misiunii lui Pavel

Cei doisprezece au primit misiunea lor (Matia indirect) de la Domnul, atunci când El era aici. Constatăm că Pavel nu a îndeplinit însuşirile din Faptele apostolilor 1.21,22, Matia însă le-a îndeplinit. Norul a luat pe Domnul; cei doisprezece au văzut aceasta. Pavel a văzut altfel pe Domnul. El L-a văzut de partea cealaltă a norului, şi anume în glorie. Hristos glorificat a dat lui Pavel misiunea sa. Acesta este un punct de plecare total diferit de cel al celor doisprezece. Şi punctul de plecare a marcat caracterul întregii sale slujiri. Alţii, care au scris despre această temă, au zis:

Am văzut că mântuirea printr-un Mântuitor înviat era cunoscută şi ea putea fi cunoscută şi credincioşii erau o inimă şi un gând (prin Duhul Sfânt venit aici pe pământ), că ei se gândeau la moartea lui Hristos prin frângerea pâinii (Faptele apostolilor 2.42-46; 4.32), în timp ce ei erau încă legaţi cu pământul şi cu ritualurile de la Templu (Faptele apostolilor 2.46; 3.1; 5.12). Speranţa lor era total legată cu pământul, unde ei aşteptau revenirea Domnului lor (succesiunea evenimentelor le-a fost revelată prin Pavel, de exemplu în 1 Tesaloniceni 4). Însă acum această speranţă (pământească) nu le mai putea fi oferită, deoarece Hristos a fost respins pe pământ. Apoi Dumnezeu realizează prin Hristos planurile depline, adânci ale inimii Sale. Scena, unde toate acestea se pot realiza, este gloria, în care Saul din Tars este introdus acum. Că el vede acum pe Isus în glorie, acesta este punctul de plecare şi centrul Evangheliei, care este încredinţată acum lui. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1, pag. 69).

Uneori încercăm să înţelegem felul şi căile harului Său, fără să vedem punctul de plecare simplu al Evangheliei de astăzi. Hristos, Fiul lui Dumnezeu în glorie, este centrul unde sufletul poate găsi odihnă, şi dacă noi ne-am găsit odihna în această bază şi acest punct de plecare, atunci suntem pregătiţi să înţelegem poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ea ne este prezentată în epistolele lui Pavel. … De aceea este deosebit de important ca eu să cunosc şi să arăt sufletului că Hristos este subiectul simplu al credinţei. Şi aşa cum El în glorie este subiectul credinţei mele şi El, Cel care Se află acolo, guvernează inima mea, eu învăţ că toate, cu câte eu am a face, trebuie să fie în concordanţă cu El, Cel care este baza tuturor binecuvântărilor mele. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1 pag. 71)

Orice dezvoltare trebuie în mod necesar să poarte nu numai urmele originii ei, ci şi să prezinte mai profund natura acelei origini. Numai aceasta dă acestei dezvoltări caracterul şi valoarea ei. Deci orice punct al adevărului, arătat sau învăţat de Pavel, poartă clar această amprentă. (A Voice to the Faithful, vol. 3, pag. 197)

Permiteţi-mi să mai spun un cuvânt sau două în legătură cu Evanghelia lui Pavel. El este singurul care caracterizează Evanghelia sa ca fiind Evanghelia minunată. Şi nu este lipsit de interes să ştim că, dacă apostolul foloseşte această expresie, acest „minunat” nu este în sensul în care în mod obişnuit se foloseşte acest cuvânt; el se referă la Evanghelia „slavei”. Şi adevărata putere de expresie a acestei expresii este: ea este Evanghelia lui Hristos glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Ea este vestea bună, că noi avem un Mântuitor, care a înviat şi este glorificat. Noi suntem chemaţi să avem parte de toate urmările gloriei Sale, precum şi ale morţii Sale la cruce. Ceilalţi apostoli nu au scris niciodată despre subiectul Bisericii, aşa cum ea este făcută una cu Hristos; numai Pavel a făcut aceasta. Probabil Pavel a fost singurul care a fost în stare să spună: ‚Dacă cineva adaugă ceva la Evanghelia mea, acela să fie anatema’ {compară cu Galateni 1.9}. Cu toate că Pavel a adăugat ceva la Evanghelia lor, ei nu puteau adăuga ceva la Evanghelia lui. Apostolii {cei doisprezece} au vestit pe Hristos ca Mesia şi au vestit iertarea păcatelor prin Numele Său; dar ei nu au vorbit despre gloria cerească a lui Hristos, aşa cum a făcut Pavel. El a evidenţiat toate aceste adevăruri şi mai mult decât ei au făcut-o vreodată. Acesta este motivul pentru care el vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”. Desigur nu puteau exista nici un fel de diferenţe referitoare la marile adevăruri ale Evangheliei pe care a predicat-o Pavel şi pe care au predicat-o ceilalţi apostoli; cu toate acestea era un progres mare în ceea ce predica Pavel mai mult decât aceştia. Nu există nimic, care să se contrazică; dar pentru că Pavel era acela care a fost chemat după înălţarea la cer a Domnului, el era cel mai potrivit să adauge ceva. Până în momentul când Pavel a fost chemat mai era ceva care trebuia adăugat la suma adevărurilor revelate. El spune în Coloseni 1.25, că el era slujitor al lui Hristos, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu şi să umple un anumit gol, care până atunci nu era umplut. (W. Kelly, Lectures on the Epistle to the Galatians, pag. 28-29)

Evanghelia lui Pavel (3)
Misiunea încredinţată celor doisprezece

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 1.15-22

Care era misiunea celor doisprezece? Te rog să citeşti Faptele apostolilor 1.15-22.

Faptele apostolilor 1.15-22: În zilele acelea, Petru s-a sculat în mijlocul fraţilor, – numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută douăzeci, – şi a zis: „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. El era din numărul nostru, şi era părtaş al aceleiaşi slujbe. Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc, şi i s-au vărsat toate măruntaiele. Lucrul acesta a ajuns aşa de cunoscut de toţi locuitorii din Ierusalim, încât ogorul acela a fost numit în limba lor: «Acheldama», adică: «Ogorul sângelui.» – În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: «Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea!» Şi: «Slujba lui s-o ia altul!» Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.

Versetul 22 arată că cei doisprezece[1] trebuiau să fie din aceia care începând de la botezul lui Ioan şi până la înălţarea la cer a Domnului Isus au fost împreună cu El, aşa că ei puteau fi martori ai învierii Sale şi totodată L-au cunoscut foarte bine înainte de învierea Sa (vezi şi Ioan 15.26-27). Faptul că ei de la început au fost cu El, era motivul pentru atribuirea misiunii lor.

În capitolul 17 {al evangheliei după Ioan} le este prezentată plinătatea actuală a lui Hristos şi dorinţele Lui pentru ai Săi, în timp ce El era cu ei aici pe pământ. Deci, toate acestea erau incluse în misiunea lor; de aceia ei trebuiau să fie martorii Lui atât în Ierusalim cât şi … Această misiune era orientată spre pământ, până când El a fost luat în glorie. Dar pe lângă aceasta ei erau autorizaţi să mărturisească despre El şi să vorbească despre El ca Acela care a fost înălţat la cer şi despre felul cum ei L-au cunoscut şi despre felul cum ei vor fi aici pe pământ pentru El prin Duhul Sfânt în timpul absenţei Sale. (A Voice to the Faithful, Vol. 3, pag. 166)

În legătură cu citatul următor citeşte Faptele apostolilor 1.6; 3.19-22.

Faptele apostolilor 1.6: Apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”

Faptele apostolilor 3.19-22: Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune.

Evanghelia, pe care ei au primit-o, (vezi Faptele apostolilor 1.4), era, că Isus a înviat şi că El a fost făcut de Dumnezeu atât Domn cât şi Hristos. Şi acum ei erau legaţi într-o unitate în puterea Duhului Sfânt, dar speranţa lor nu era încă desprinsă de pământ şi ei înşişi nu se priveau ca despărţiţi de această relaţie. Însă în această relaţie se ţineau strânşi de Domnul lor înviat, a cărui revenire pe pământ o vesteau. (The Present Testimony, Vol. 1, pag. 65)

În privinţa aceasta dăm o listă cu locuri din Scriptură, care arată natura Evangheliei pe care o vesteau cei doisprezece – sau în realitate în principal Petru: Faptele apostolilor 2.32; 3.15,26; 4.2,10,33; 5.30-32; 10.39.41 arată credincioşia mare cu privire la ceea ce Domnul le-a încredinţat (compară cu Ioan 15.27 şi Faptele apostolilor 1.8,21,22).

Titlurile cu care ei se referă la Domnul Isus în Faptele apostolilor 2.36; 4.26; 8.5,12 sunt titluri legate cu Împărăţia … Amintim aceasta, deoarece Pavel (Faptele apostolilor 9.20) este cel care predică pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu. În timp ce Petru desigur Îl recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu (Matei 16.16), totuşi lui Pavel îi este rezervat[2] ca el să fie primul care Îl propovăduieşte aşa, deoarece Hristos în acest caracter este baza Bisericii (Matei 16.18). Cât de minunată este armonia Cuvântului lui Dumnezeu!

Am constat deja că pocăinţa era o parte a mesajului predicat în Evanghelia Împărăţiei. Ca urmare a înălţării lui Hristos se predică încă mereu pocăinţa, dar şi „iertarea păcatelor”, care nu era parte a mesajului Evangheliei Împărăţiei, este de asemenea pusă pe prim plan. Pocăinţa şi iertarea păcatelor sunt cuvinte care caracterizau prima predică din ziua de Rusalii după înălţarea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 3.19.26; 5.31; 8.22; 10.43; 11.18; 13.38).

Nu numai că s-a schimbat caracterul predicii, comparată cu acela dinainte de Rusalii, ci şi consecinţele pentru aceia care au crezut. Această schimbare se cunoaşte în faptul că după Rusalii credincioşii au fost pecetluiţi cu Duhul, aceasta fiind ceva, care mai înainte era necunoscut. (Compară Efeseni 1.13,14 cu Faptele apostolilor 19.1-9, şi vezi că ucenicii pe care i-a întâlnit Pavel în Efes – probabil prozeliţi iudei – credeau ce a predicat Ioan Botezătorul. Dar urmare acestui fapt ei nu erau pecetluiţi cu Duhul. Atunci Pavel le-a predicat Evanghelia mântuirii lor [Efeseni 1.13,14] şi ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt.)

O situaţie asemănătoare a fost şi la Corneliu (Faptele apostolilor 10), în afară de faptul că, deoarece Corneliu era dintre naţiuni, aici lipseşte punerea mâinilor. Dar el era un copil al lui Dumnezeu: el era „cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa Lui. … se ruga totdeauna lui Dumnezeu”, Rugăciunea lui s-a suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 10.2,4); el era realmente un copil al lui Dumnezeu; el era născut din nou. Cu toate acestea a trebuit să primească cuvântul prin care el a fost „mântuit” (Faptele apostolilor 11.14). Este clar că Corneliu ştia ceva despre „Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, … [şi] tot ce a făcut El în ţara iudeilor” şi aşa mai departe (Faptele apostolilor 10.34-39).Dar el mai trebuia să audă şi altceva: el trebuia să audă că aplicarea lucrării lui Hristos este pentru fiecare care crede. El a crezut Evanghelia mântuirii lui şi ca urmare a primit pecetluirea cu Duhul (Efeseni 1.12,13). El era născut din nou, dar acum el era „salvat”. Atunci când era născut din nou era sigur că nu va ajunge la judecata înaintea marelui tron alb, aşa cum erau şi vor fi toţi copiii lui Dumnezeu; dar acum el se baza pentru sine pe Persoana lui Hristos şi pe lucrarea făcută de El pentru iertarea păcatelor. El avea acum această cunoaştere printr-o propovăduire publică din partea lui Dumnezeu şi de aceea putea să aplice cu privire la sine toate rezultatele mari ale lucrării lui Hristos şi putea să ocupe public locul unui copil al lui Dumnezeu (Ioan 1.12). Cel puţin toate acestea sunt incluse în cuvântul „mântuit”, folosit în Faptele apostolilor 11.14.

Dacă privim în felul acesta predica celor doisprezece, atunci este important să vedem schimbarea decisivă, care a urmat după ce Isus – Omul după planul lui Dumnezeu – a fost înălţat la cer. Niciodată nu a existat trupul lui Hristos, Adunarea, până când acel Om a fost înălţat la cer ca şi Cap (Coloseni 1.18). Abia ca Cel glorificat El este Capul trupului şi acest trup a fost constituit la Rusalii în Ierusalim (Ioan 7.37-39; 14.17,26; 16.7Luca 24.49Faptele apostolilor 1.4-5; 2.1-4,32,331 Corinteni 12.13). Când cei doisprezece au predicat după Rusalii, oamenii au primit Duhul Sfânt (Faptele apostolilor 2.38; 8.20; 10.45; 11.17), aceasta înseamnă, că ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei (Luca 24.49Efeseni 1.13,14), cu acel Duh care a fost făgăduit înainte de Rusalii. Astfel ei au fost legaţi cu Domnul (1 Corinteni 6.17) şi astfel au fost legaţi pentru a constitui un trup, constituit odată pentru totdeauna la Rusalii în Ierusalim. Darul Duhului Sfânt nu a urmat după predica lui Ioan Botezătorul şi nici a Domnului, nici a celor şaptezeci şi nici a celor doisprezece înainte de Rusalii. Abia după înălţarea lui Hristos la cer a fost turnat Duhul (Faptele apostolilor 2.32,33). De aceea după Rusalii a avut loc o schimbare atât în propovăduire cât şi în rezultate.

Prin aceasta nu vreau să spun că adevărul „este un singur trup” (Efeseni 4.4) a fost înţeles înainte să fie revelat lui Pavel. El nu a fost înţeles (Romani 16.25-26Efeseni 3.1-12Coloseni 1.24-29). Cu toate acestea era o schimbare în mărturie ca urmare a înălţării lui Hristos la cer şi a venirii Duhului.

Această perioadă de timp, în care cei doisprezece au mărturisit cu putere naţiunii Israel, este scoasă în evidenţă într-o pildă, pe care o găsim în Luca 13.6-9:

Luca 13.6-9: El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani, decând vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă: dacă nu, îl vei tăia.”

Omul din pilda aceasta este Domnul; vierul reprezintă pe Duhul Sfânt. Dar Domnul nu a găsit rod şi a zis că pomul (Israel) ar trebui tăiat. Vierul a spus că el voia timp de un an să dea pomului tot ce era necesar ca să dea rod; dacă după aceea nu vor fi roade, atunci să fie tăiat. Aceasta se referă la anul de după cei trei ani de slujire ai Domnului; adică, se referă la anul de după plecarea Lui la Tatăl.

Să mergem acum la Luca 19.12.27:

Luca 19.12-15: Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.“ Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimes după el o solie să-i spună : „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.“ …

 

Omul de neam mare reprezintă pe Domnul, şi ţara depărtată este locul unde El este acum. Înainte ca El să plece, el a dat însărcinări slujitorilor Lui (fie aceştia numai aceia care posedă viaţa adevărată, sau mărturisitorii falşi). După aceea El a plecat să primească o Împărăţie. El este acum la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă până când vrăjmaşii Lui sunt puşi aşternut picioarelor Lui (Psalmul 110.1). Dar după ce El a plecat, cetăţenii, care Îl urau, „au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.”” Ce înseamnă aceasta? Când a avut loc aceasta? A avut loc la un an după cei trei ani de slujire ai Domnului. Potrivit acestui loc din Scriptură a fost un an între momentul când El a plecat în ţara depărtată şi momentul când cetăţenii Lui (iudeii) au trimis o solie după El. Cine era solia? Era Ştefan!

Iudeii au ascultat cuvintele lui Ştefan până în momentul când el a spus că vede pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Care a fost reacţia? Realmente ei au trimis pe Ştefan sus la Domnul cu mesajul: „Nu vrem ca acesta să domnească peste noi”. Vedem astfel aplicarea acestor două pilde. Dar ce s-a petrecut pe parcursul acelui an, în timp ce viticultorul au făcut tot posibilul să facă pomul să rodească, adică în timpul anului în care omul, care a căutat rod, a plecat? Cei doisprezece, în mod deosebit Petru, au fost folosiţi prin Duhul să aducă lui Israel Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul a încercat mereu să dea naştere la rod, chiar dacă iudeii au răstignit pe Mesia. Ca naţiune, Israel nu a vrut să asculte şi nu a adus nici un rod. Realmente, ei au omorât pe Ştefan şi în felul acesta au pecetluit ura lor neschimbabilă împotriva lui Hristos. Ei nu au vrut să-L aibă, atunci când El a fost aici şi nici ca Fiu al Omului la dreapta lui Dumnezeu.

Urmare faptului că mărturia lui Ştefan a fost respinsă, s-a produs o schimbare în căile lui Dumnezeu. Până în momentul acesta cei doisprezece au depus mărturie cu putere despre învierea Domnului Isus Hristos. Israel ca naţiune a respins această mărturie. Ei au trimis solia (Ştefan, Faptele apostolilor 7) cu mesajul respingerii. Şi aşa găsim în capitolul următor (Faptele apostolilor 8), că Evanghelia se extinde pe un domeniu mai larg. În Faptele apostolilor 9 găsim convertirea apostolului naţiunilor

Evanghelia lui Pavel (2)
Misiunea dată în evanghelia după Matei 28

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 28.19-20

Matei 28.19-20: Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!. Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Misiunea din evanghelia după Matei capitolul 28 este deseori greşit înţeleasă, atât în înţelesul ei cât şi în aplicarea ei. Ca să se înţeleagă misiunea din Matei 28, trebuie studiate trei întrebări:

  1. La ce timp se referă misiunea?
  2. La cine se referă ea?
  3. Care va fi conţinutul predicii acelora, care împlinesc misiunea?

La ce timp se referă misiunea?

O parte importantă a misiunii este făgăduinţa lui Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Expresia „sfârşitul veacului” este o expresie specifică, care se referă la o perioadă de timp foarte specială, care este definită în Matei 13.39-43. Acolo este timpul în care îngerii vor ieşi şi vor scoate din Împărăţia cerurilor toate pricinile de poticnire şi pe toţi care practică nelegiuirea. Este clar, că aceasta nu se referă la timpul actual  al harului, ci la o perioadă de timp de după răpire, care pregăteşte etapa de instituire a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune.

În timpul acela Dumnezeu va trezi învăţători, care „vor întoarce pe mulţi la dreptate” (Daniel 12.3). Mesajul lor va fi Evanghelia Împărăţiei, aceasta înseamnă vestea bună, că Împăratul vine să instaureze Împărăţia Sa. Cum vor întoarce ei pe mulţi la dreptate? Prin aceea că „îi vor învăţa” (toate naţiunile) lucrurile pe care Hristos i-a învăţat pe ei cu privire la principiile Împărăţiei şi la caracterul acelora care sunt potriviţi pentru aceasta. Predica de pe munte (Matei capitolele 5 -7) va avea o aplicare deosebită în predica lor. Acesta este înţelesul cuvintelor  din misiunea prezentată în Matei 28: „învăţându-i (toate naţiunile) să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Este de asemenea important să se observe că aceşti predicatori vor merge la toate naţiunile (Matei 28.19; 24.14). Rezultatele acestor predici vor fi evaluate de Domnul la judecata naţiunilor (Matei 25.1,31-32), la care fraţii Lui, predicatorii Evangheliei Împărăţiei, vor fi diferenţiaţi de toate naţiunile.

Aceia cărora le este cunoscut aspectul dispensaţional al evangheliei după Matei, vor vedea ce importanţă deosebită au astfel de expresii în această evanghelie; cum ar fi „toate naţiunile” şi „sfârşitul veacului”.

La cine se referă misiunea?

Fără îndoială misiunea din Matei 28 se referă la perioada de timp care urmează după răpire, şi va fi împlinită de predicatorii care vor fi treziţi de Dumnezeu din rămăşiţa iudaică. Botezul şi învăţătura lor vor face ucenici din toate naţiunile şi vor întoarce pe mulţi la dreptate, prin aceea că vor învăţa acele lucruri pe care Hristos aici pe pământ le-a poruncit ucenicilor Săi.

Dacă vedem că această misiune se referă la predicatori iudei într-o perioadă de timp viitoare, atunci aceasta explică o chestiune interesantă. În Ioan 20.17 Domnul zice Mariei: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru«”. Ioan Îl vede pe Domnul nostru ca Acela care a venit de la Tatăl, ca să înfăptuiască lucrarea, care I-a fost dată, şi ca apoi să Se reîntoarcă înapoi la Tatăl. În timpul acesta va exista o adunare, al cărei model îl găsim în Ioan 20.19-29. Maria voia să-L ţină cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Nu, zice Domnul, Eu trebuie să merg la cer. Dar Matei, inspirat de Duhul, arată pe Hristos înainte de toate ca Împărat şi în mod deosebit în legătura Lui cu Israel. În Matei 28.9 se văd femeile, cum Îl ţin cu tărie, şi ele nu sunt împiedicate să facă aceasta. Lecţia în aceasta este, că ele Îl ţin cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Lui I-a fost dată toată puterea, şi El este văzut ca Unul care dă rămăşiţei lui Israel o misiune.

Aceia care afirmă că Matei 28 ar fi „ordinul de plecare al Bisericii” nu au cunoscut caracterul dispensaţional al lucrurilor din evanghelia după Matei şi în afară de aceasta implicaţiile afirmaţiei lui Pavel „Eu nu am fost trimis să botez” (1 Corinteni 1.17). Dacă Matei 28 ar fi ordinul de plecare al Bisericii, atunci acesta ar fi foarte clar şi pentru Pavel. Ar fi fost o neglijare gravă a ordinului său de plecare, dacă el ar fi spus: „Eu nu am fost trimis să botez”, dar ordinul său de plecare ar fi conţinut cu adevărat porunca să boteze! Nu este vorba de faptul că Pavel nu ar fi botezat, căci ştim că el a botezat (1 Corinteni 1.14). Chestiunea este că botezul (care constituie o parte a misiunii din Matei 28) nu era misiunea directă a lui.

[Remarca redacţiei SW: gândurile din textul de mai sus sunt probabil puţin accentuate şi pentru unii oricum sunt noi, de aceea vrem să adăugăm unele comentarii ale altor comentatori cu privire la această temă, pentru ca gândul de bază să devină clar. Dacă mai sus se spune: „Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune”, atunci cu siguranţă noi am fi formulat puţin altfel această afirmaţie, căci noi gândim că era o misiune care a fost dată apostolilor pentru timpul lor, chiar dacă nu citim în Scriptură că ei au îndeplinit-o exact aşa cum ea este definită aici. Şi noi credem de asemenea că această misiune a fost suprapusă cu alte accente prin slujba apostolului Pavel. Cu toate acestea în această misiune sunt principii şi binecuvântări cu însemnătate permanentă. Şi de asemenea cu toate acestea gândim că misiunea în forma din Matei 28 îşi va primi însemnătatea ei neîngrădită abia după răpirea Adunării (Bisericii).]

N. Darby scrie în privinţa aceasta:

Această revelare a Dumnezeirii şi faptul că Hristos este Domn, constituie baza şi natura creştinismului  însuşi ca o mărturisire, împreună cu adevărul subiectiv, că firea pământească (carnea) – aşa cum s-a dovedit pe deplin – nu foloseşte la nimic. În această sferă nouă eu trebuie să trec prin moarte, ca să intru în părtăşie cu Dumnezeu; şi ca înviat devin slujitor al lui Hristos, al Domnului. De aceea în Efeseni 4 avem un trup, un Duh, o speranţă a chemării; un Domn, o credinţă, un botez. Prima este chestiunea pe deplin cerească şi esenţială în legătură cu Hristos; a doua este mărturia pe pământ în legătură cu domnia lui Hristos. De aceea Pavel, care a văzut pe Hristos numai în gloria cerească şi căruia i-a fost încredinţată slujba şi revelarea Adunării (Bisericii), nu a fost trimis să boteze; şi pe lângă aceasta în evanghelia după Matei [28], unde a fost dată misiunea despre care este vorba acum, nu avem nicidecum înălţarea la cer. Aici Ierusalimul este dat la o parte şi Hristos este legat cu rămăşiţa din Galileea, care este adunată în jurul Lui, şi ei trebuiau să facă ucenici dintre naţiunile. Aceasta nu se leagă direct cu Împărăţia de o mie de ani, ci cu slujba Evangheliei Împărăţiei, care precede Împărăţia, şi este dusă la toate naţiunile, înainte să vină sfârşitul – sfârşitul veacului. Împărăţia de o mie de ani va fi introdusă prin revenirea Domnului din cer în glorie. Misiunea precede aceasta. De aceea El spune în evanghelia după Matei: „Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, aceasta înseamnă a veacului care precede venirea lui Mesia în glorie, ca să instaureze public Împărăţia Sa. De aceea nu pot vedea de ce această misiune nu poate merge mai departe, după ce Biserica a fost răpită. Ea nu are direct Biserica în atenţie, şi tot aşa de puţin botezul: el mărturiseşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi că Hristos este Domn, atâta timp cât El nu este încă revelat din cer. (J. N. Darby: Letters, Band 3, pag. 332, 1861)

Misiunea apostolilor are punctul de plecare în Galileea la discuţia lor cu Domnul lor înviat. Este vorba despre o rămăşiţă, care este unită deja cu Isus. Nu este vorba, ca în evanghelia după Luca, că un Mântuitor este prezent, care S-a înălţat la cer şi care din cer începe cu Ierusalimul, aşa cum a avut loc atunci. Aici este vorba că Ierusalimul a fost părăsit şi dat în mâinile răului şi al naţiunilor, în timp ce rămăşiţa lui Israel este legată cu Mesia Cel lepădat, care acum era înviat. Apoi aceia, care sunt legaţi cu Domnul lepădat, sunt trimişi să facă ucenici din toate naţiunile, prin aceea că aceştia vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această misiune niciodată până în zilele noastre nu a fost împlinită. Misiunea pentru naţiuni a fost încredinţată lui Pavel prin aceia care erau stâlpi între apostoli (Galateni 2), cu autoritate divină de la Isus glorificat şi prin trimiterea directă a Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 13.4; 26.16-18).

Este posibil ca şi ceilalţi apostoli să fi plecat mai târziu; dar istoria, în măsura în care ea ne este relatată în Cuvânt, nu vorbeşte despre aceasta, cu excepţia unei exprimări foarte generale şi vagă într-un verset la sfârşitul evangheliei după Marcu. Apostolii au rămas în Ierusalim în tipul prigoanei care a avut loc după moartea lui Ştefan. După aceea Evanghelia a fost dusă la naţiuni prin aceia care au fost împrăştiaţi printre ele, şi mai târziu a fost încredinţată lui Pavel. Ioan se găseşte în Patmos, pentru ca cel care era ultimul care a mai rămas dintre ei să vegheze asupra Bisericii în decăderea ei. Ultimele versete ale evangheliei după Marcu spun, că ei s-au dus pretutindeni şi Domnul lucra împreună cu ei, ca să confirme cuvântul predicat prin semnele pe care ei le făceau. Însă aici în evanghelia după Matei lor le-a fost dată misiunea. Ei trebuiau de asemenea să înveţe naţiunile botezate să păzească ceea ce Isus a poruncit ucenicilor, şi El Însuşi va fi cu ei până la sfârşitul veacului. Nu este vorba de aşa-zisa misiune creştină, aceasta o găsim mai degrabă în evanghelia după Ioan capitolul 20, Luca 24 şi Marcu 16(Până la versetul 6 din Marcu 16 găsim aceeaşi relatare ca în evanghelia după Matei; în ultimele versete din Marcu 16 găsim ceea ce citim la sfârşitul evangheliei după Luca şi în Ioan 20.) Vorbirea din capitolele 13 şi 16 din Faptele apostolilor este legată – ca şi vorbirea lui Petru – cu misiunea amintită în evanghelia după Luca. În evanghelia după Matei nu se spune că ei trebuiau să plece şi să facă ucenici pe iudei, căci rămăşiţa este privită ca fiind despărţită deja de naţiune şi unită cu Hristos. Este un fel de extindere a capitolului 10 al aceleiaşi evanghelii, unde le este interzis – cel puţin în ceea ce priveşte misiunea lor în momentul acela – să meargă la naţiuni, nici măcar la samariteni, ci li se spune că ei trebuiau să caute numai oile pierdute ale casei lui Israel. Aici lor le este dată o misiune mai extinsă. Ei trebuiau să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile. Aceasta înseamnă că lucrarea în mijlocul iudeilor este alta decât cea din capitolul 10. Într-un anumit sens numai capitolul 24 explică de ce misiunea, despre care este vorba aici, se îndreaptă numai spre naţiuni. Desigur misiunea dată din cer pentru mântuirea sufletelor este adresată iudeilor la fel cum este adresată naţiunilor. Aceasta din urmă o găsim împlinită în Faptele apostolilor: numai partea care include naţiunile a fost încredinţată lui Pavel, aşa cum am văzut. (Collected Writings., Bd. 30, pag. 314 şi următoarele).

După aceea este vestită sentinţa referitoare la respingerea Duhului, pe care poporul a făcut-o. Ei au respins mărturia înnoită în puterea Duhului lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă în Ştefan, care era „plin de Duhul Sfânt”. Şi istoria iudaică a fost terminată cu ceea ce a introdus Biserica în cer (în persoana lui Ştefan – de fapt este vorba de starea intermediară în care se găseşte duhul credinciosului). Ceea ce este umplut de Duhul, este respins. Respingerea acestei mărturii are loc în Ierusalim, centrul sistemului pământesc al lui Dumnezeu. Ei au omorât cu pietre pe Ştefan, care a strigat la Dumnezeu şi a zis: „Doamne Isuse, primeşte Duhul meu!”, şi care a rostit aceeaşi mijlocire pentru poporul nefericit cum a făcut Isus când a fost lepădat: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta.” Prin faptul că duhul a lucrat în felul acesta, El recunoaşte pe Domnul Isus: tot aşa cum Isus ca Fiu S-a predat pe Sine Însuşi – duhul Său – Tatălui, atunci când a fost lepădat.

S-a observat deseori de către aceia care cunosc aceste adevăruri, că aceasta a distrus clădirea pământească şi centrul Bisericii (remarca redacţiei SW: prin centru este vorba de Ierusalim). Misiunea prezentată în evanghelia după Matei, aşa cum am remarcat deja, nu a fost îndeplinită în forma ei iniţială; căci iudeii prin conducătorii lor au respins ca naţiune mărturia Duhului cu privire la înălţarea lui Hristos, la fel cum au respins pe Fiul lui Dumnezeu în smerenia Lui, atunci când El a fost între ei ca Om. De aceea Ierusalimul a încetat să mai fie centrul din care trebuia să se reverse puterea strângerii laolaltă de până atunci. (Collected Writings, Bd. 3, pag. 119).

În ceea cea ce priveşte această misiune, avem numai afirmaţia generală a lui Marcu, că ei au mers pretutindeni (Marcu 16.20). În versetul 15 se spune, că ei trebuiau să meargă în toată lumea. În evanghelia după Matei capitolul 28 li se spune în Galileea, că ei trebuiau să facă ucenici din toate naţiunile – dar aceasta este o altă misiune. În ceea ce priveşte textul din evanghelia după Marcu, cititorul va remarca că paragraful începe de la versetul 9 cu Ierusalimul şi înălţarea la cer, ca în evanghelia după Luca; în versetul 7 li se spune să meargă în Galileea, aşa cum se spune şi în evanghelia după Matei. Acestea sunt misiuni diferite. Fapt este, că pretutindeni unde ei au mers, misiunea pentru naţiuni (Galateni 2) a fost dată lui Pavel şi Barnaba, care s-au preocupat deja cu ea. Drept urmare misiunea prezentată în evanghelia după Matei nu a fost împlinită. În evanghelia după Marcu este vorba de persoane individuale şi de problema mântuirii; în evanghelia după Matei nu este vorba de aceasta. Misiunea prezentată în evanghelia după Luca a fost împlinită prin apostoli, aşa cum arată şi cuvântările din Faptele apostolilor, numai partea referitoare la naţiuni a fost încredinţată lui Pavel (J. N. Darby: adnotare în Synopsis la Ioel 3).

Mărturia dată naţiunilor a luat o formă nouă în slujba lui Pavel. Această slujbă – nu în ceea ce priveşte mântuirea, ci slujba în sine însuşi – poate fi numită deja o administrare deosebită (Efeseni 3.2Coloseni 1.25); unitatea trupului lui Hristos era în această slujbă marele fundament al chemării, care era din cer, şi a celor din afara iudeilor. Ea aducea pe toţi la acelaşi nivel, deoarece nu mai era Adonai, care Îşi revendica drepturile asupra pământului şi Sionului, ci [Hristos], care a unit cu Sine Însuşi pe sfinţii care au primit această mărturie, ca Acela care a vorbit din cer. De aceea misiunea din Matei 28 a fost amânată, în ceea ce priveşte litera (nu în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântare) (Notes and Comments, Vol. 3, pag. 52).

[Remarca redacţiei SW: extrasul următor din studiul unui alt scriitor arată în mod deosebit în ultimul aliniat ce înseamnă  că noi avem şi astăzi misiunea din Matei 28 în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântarea ei.]

În felul acesta Domnul ca Cel înviat a stabilit din nou legătura cu acea rămăşiţă, căreia cei unsprezece ucenici îi aparţin ca cele mai deosebite mădulare. Şi chiar dacă în locul acesta nu aflăm că El a fost luat în cer, totuşi El îi autorizează, ca şi cum ar vorbi din cer, căci Lui I-a fost dată toată autoritatea în cer şi pe pământ. Nu venise încă timpul să se împlinească pe deplin misiunea creştină, şi anume să se strângă din toate naţiunile un popor pentru Numele Său – de aceea expresiile au aici un caracter general. Ei trebuiau să meargă să facă ucenici şi să-i boteze, şi o astfel de misiune poate fi reluată de rămăşiţa credincioasă a lui Israel după ce Biserica va fi răpită. Aşa după cum Israel a fost botezat pentru Moise ca şi conducător, tot aşa ucenicii trebuie botezaţi pentru Hristos Cel înviat şi prin aceasta să se supună autorităţii Lui; botezul trebuie făcut în Numele lui Dumnezeu pe baza deplinei Lui revelări. Cuvântul nu este folosit la plural, ci la singular – căci este numai o singură Dumnezeire, deşi ea este revelată în trei Persoane.

Ultimele cuvinte sunt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Prin aceasta avem cuvântul „toate” nu mai puţin de patru ori în această secţiune. Domnul nostru înălţat exercită autoritate în ambele sfere, aşa că nu există nimic care să nu fie supus Lui. Dacă slujitorilor Lui li se întâmplă ceva potrivnic, aceasta are loc sub permisiunea Lui. Toate naţiunile trebuie să fie domeniul de acţiune pentru slujba lor, şi nu numai Israel, aşa cum era până acum. Aceia dintre naţiuni, care se vor boteza, trebuiau învăţaţi să împlinească toate poruncile Domnului, robii trebuiau să se remarce prin ascultare şi să conducă şi pe alţii la ascultare. Atunci ei vor putea conta toate zilele până la sfârşit pe sprijinul şi prezenţa spirituală a Stăpânului lor.

Evanghelia se termină cu această misiune. Dacă mergem în Faptele apostolilor şi parcurgem şi epistolele, găsim că apar la lumină evoluţii care ne fac cunoscută misiunea noastră de astăzi pentru propovăduirea Evangheliei depline. Însă lumina şi folosul ultimelor cuvinte ale Domnului de aici nu se pierd pentru noi. Încă mergem la naţiuni, ca să le botezăm în acest Nume. Încă trebuie să învăţăm Cuvântul întreg al Domnului. Încă Lui Îi este dată toată autoritatea. Şi El este încă cu noi toate zilele până la sfârşitul veacului, orice s-ar putea întâmpla (F. B. Holle, din: Betrachtung über das Matthäusevangelium).

Slujba din Faptele apostolilor nu este împlinirea acestei misiuni (din Matei 28), ci a misiunii din evanghelia după Luca. Cartea Faptele apostolilor este continuarea evangheliei după Luca, după cum este cunoscut. Şi slujba lui Pavel, care printr-o misiune divină deosebită a luat asupra sa evanghelizarea naţiunilor, nu era împlinirea acestei misiuni. El avea o misiune primită din partea Mântuitorului înălţat la cer şi glorificat, şi acestei misiuni i s-a adăugat slujirea Adunării (Bisericii). În primele elemente ale ei aceasta se leagă mai degrabă cu evanghelia după Luca. Slujba, care este rânduită aici (în Matei 28), este o slujbă deosebită. Ucenicii nu sunt trimişi la iudei, aşa cum găsim în evanghelia după Luca, unde ei vin de la Mântuitorul înălţat la cer şi unde trebuiau să înceapă în Ierusalim. Ierusalimul este lepădat, şi rămăşiţa, legată cu Hristos (fraţii Lui – şi recunoscuţi în acest caracter), este trimisă la naţiuni. Aceasta nu a avut loc niciodată, în măsura în care ne învaţă Scriptura. Derularea evenimentelor, sau exprimat altfel, mâna lui Dumnezeu a condus ca ucenicii să rămână în Ierusalim. O nouă misiune pentru naţiuni este trimisă în persoana lui Pavel, şi aceasta stă în legătură cu întemeierea Bisericii pe pământ. Deci împlinirea acestei misiuni (din Matei 28) este întreruptă, dar este făgăduinţa că Domnul vrea să fie până la sfârşitul veacului cu aceia care vor merge cu această misiune. Şi eu nu mă îndoiesc, că aşa va fi. Această mărturie va fi dusă la naţiuni, înainte să vină Domnul. „Fraţii” se vor duce să atenţioneze naţiunile. Misiunea a fost dată atunci, dar ea nu a fost încă îndeplinită. Ea leagă mărturia cu rămăşiţa iudaică, care va fi recunoscută de Domnul înviat, şi cu pământul şi cu indicaţiile Sale pământeşti; şi pentru prezent ea a făcut realmente loc unei misiuni cereşti şi Bisericii lui Dumnezeu. (J. N. Darby: Collected Writings, Bd. 24, pag. 217).

 Această Evanghelie a fost răspândită până la omorârea cu pietre a lui Ştefan, când după aceea a fost introdusă Evanghelia slavei prin Pavel (G. Davison, din: An Outline of the Gospel of Matthew).

Ca aceia, care urmează pe Pavel şi care printr-un Duh au fost botezaţi într-un singur trup – prin Duhul Sfânt, care a fost trimis din cer -, Biserica nu are misiunea să boteze, aşa cum cei doisprezece din Matei 28 aveau misiunea cu privire la naţiuni. Misiunea noastră este – ca unii care slujesc Domnului şi poporului Său -, să încercăm să-i facem pe creştini conştienţi de poziţia lor ca mădulare ale lui Hristos în mijlocul unei case mari botezate …, dar când a fost dată misiunea din Matei 28, Domnul era prezent şi botezul se bazează pe înviere – nu pe înălţarea la cer. (F. G. Patterson, dintr-un manuscris nepublicat cu privire la botez).

Căci botezul este acţiunea celui care botează – şi nu a celui botezat. „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i …”, nu: „Mergeţi şi lăsaţi-vă botezaţi.” Această misiune a fost dată de Domnul numai după înviere, nu după înălţarea la cer – de unde El a trimis pe Duhul Sfânt -, ca şi Cap glorificat al trupului. Această misiune a fost dată lui Petru şi celorlalţi de pe pământ, şi casa a fost constituită şi această lucrare de permisiune (prin botez) a avut loc cu mult înainte ca Pavel să se convertească. După ce el s-a convertit, el a fost admis ca şi ceilalţi în casa botezului. Cu toate acestea el spune foarte clar, că el „nu a fost trimis să boteze”. El găseşte botezul acolo, şi botezul nu este înlăturat prin misiunea cerească, pe care el a primit-o după aceea, şi el îl foloseşte uneori, ca să admită pe unii (cum ar fi – „Crisp şi Gaiu şi casa lui Ştefan), prin aceea că el nu a făcut mai mult din el decât era necesar, cu toate că nu era parte din misiunea lui.

Deci Masa Domnului este „ori de câte ori mâncaţi … vestiţi moartea Domnului, până vine El”. Altfel decât botezul, Masa Domnului a fost revelată din nou lui Pavel prin Hristos în slavă, şi ea a primit prin el însuşiri noi, care mai înainte nu erau cunoscute, atunci când ea a fost instaurată pentru prima dată prin Domnul. Ea este, dacă este luată potrivit gândurilor divine, simbolul unităţii Bisericii lui Dumnezeu aici pe pământ; în afară de aceasta centrul mare vizibil despre strângerea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Acolo este practicată în mod deosebit prezenţa Domnului Însuşi „în mijloc” (Matei 18.20) (F. G. Patterson: Paul’s Doctrine and other Papers, pag. 62).

Observaţi că misiunea era, să predice „tuturor naţiunilor”, aşa cum aceasta ne este relatat prin Matei şi Luca, şi „lumii întregi”, aşa cum găsim în evanghelia după Marcu. Aceasta este destul de extins şi cuprinzător. Fiecare slujitor în parte poartă responsabilitatea să împlinească misiunea. Domnul nu spune direct „du-te” la Biserică, deoarece Biserica nici nu învaţă nici nu predică – Biserica este învăţată şi ei i se predică. Este vorba de fiecare în parte, deoarece slujirea înseamnă practicarea darului care a fost dat fiecăruia prin Hristos. El împarte daruri şi numai El hotărăşte folosirea lor. El ţine stelele în mâna Lui dreaptă în Apocalipsa 2.1, căci ele Îi aparţin Lui şi numai Lui. Deci aceasta înseamnă că posesorul unui dar este răspunzător numai faţă de Domnul pentru practicarea lui (din W. T. P. Wolston: The „Forty Day’s of Scripture, Sixteen Addrresses).

Misiunea din evanghelia după Matei este: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!” Această misiune era precis delimitată pentru apostolii, care au fost rânduiţi deja de Domnul şi erau legaţi cu El ca Slujitor al circumciziei (Romani 15.8). Ei sunt priviţi ca fiind în Ierusalim şi plecând de acolo să facă ucenici din toate naţiunile şi să-i înveţe să păzească rânduielile şi poruncile Domnului. Căci scopul acestei evanghelii este să prezinte pe Domnul în legăturile Lui cu iudeii ca speranţă a lui Israel, la care trebuia să aibă loc strângerea naţiunilor. Drept urmare convertirea naţiunilor şi strângerea lumii întregi în jurul Ierusalimului ca centru al adorării sunt socotite ca premisă. [Adnotarea redacţiei SW: Nu este întâmplător că această misiune a fost dată în Galileea, departe de Ierusalim, deoarece de fapt este vorba de o misiune valabilă pentru un timp în care Ierusalimul este lepădat. Cu toate acestea nu vrem să trecem cu vederea aspectul că aici este vorba de faptul că naţiunile vor fi binecuvântate pornind din Israel – şi al cărui centru în Împărăţia de o mie de ani este Ierusalimul. Şi exact la această stare va conduce predicarea, care este în legătură cu această misiune, după răpirea Bisericii.] Se va vedea un sistem al unor naţiuni restaurate, ascultătoare şi binecuvântate cu Israel, şi Domnul înviat are aceasta înaintea ochilor, atunci când dă această însărcinare apostolilor Lui în evanghelia după Matei. (Doresc să remarc, că aici uşa speranţei pentru Israel nu era închisă total. Mărturia Duhului Sfânt prin apostoli despre Isus înviat nu era încă respinsă. Posibilitatea ca această mărturie să fie primită putea fi încă presupusă, şi Domnul pare să fi aşteptat aceasta în evanghelia după Matei.) (J. G. Bellett: Betrachtung über das Evangelium nach Johannes, pag. 136)

După aceea urmează însărcinarea mare dată ucenicilor. – Este vorba de misiunea Împărăţiei. În Luca 24 găsim misiunea pur creştină dată ucenicilor. Va veni un timp când misiunea pe care o găsim în evanghelia după Matei va fi împlinită de o rămăşiţă a ucenicilor iudei. Această rămăşiţă este reprezentată aici de cei unsprezece ucenici. Este vorba de aceeaşi rămăşiţă ca în Matei 24. (A. C. Gaebelein, din: Kommentar zum Neuen Testament)

Ultima referire la predica viitoare a rămăşiţei către toate popoarele o găsim în capitolul 28 de la versetul 16. Deseori se gândeşte că aici avem misiunea dată Adunării, de a vesti tuturor popoarelor Evanghelia harului Lui Dumnezeu în Hristos, dar este imposibil ca aici să fie vorba despre aceasta. Domnul Se adresează aici ucenicilor, care permanent sunt modele ale rămăşiţei, şi anume pe muntele din Galileea, locul lepădării şi dispreţului. Ucenicii Lui erau din Galileea, iudei dispreţuiţi dintr-un ţinut dispreţuit, care s-au aşezat de partea unui Mesia lepădat (şi Domnul este cu adevărat lepădat în această evanghelie). Şi scena are loc pe munte, care în evanghelia după Matei totdeauna stă în legătură cu Împărăţia, aşa cum am văzut mai înainte (vezi 5.1; 15.29; 17.1).

Care parte din această scenă are legătură cu Adunarea? Este clar, că noi nu avem voie să căutăm Adunarea în locul acesta, căci ce se petrece în continuare? Ucenicii văd pe Domnul şi Îl preamăresc; Ei Îl recunosc ca Împărat. Şi Domnul primeşte şi acest titlu, căci El accentuează demnitatea Sa împărătească: „Mie Mi s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Mergeţi deci!” Ia seama la acest „deci”, care se referă la cele anterioare. Ucenicii trebuiau să meargă şi să-L predice ca Împărat al întregului pământ. În evanghelia după Matei nu găsim înălţarea la cer, ci pe Domnul pe pământ ca Împărat pământesc: şi noi găsim rămăşiţa care predică pe acest Împărat pământesc. Aceasta nu este misiunea Adunării.

 Deci: „Mergeţi deci şi faceţi ucenici din toate naţiunile.” Aceasta cu certitudine nu este o misiune creştină! Este într-adevăr adevărat, că la începutul Adunării predica celor doisprezece avea realmente caracterul Evangheliei Împărăţiei (vezi începutul Faptelor apostolilor), dar după ce lui Pavel i-a fost revelată taina despre Adunare ca trup al lui Hristos, care este legat cu un Cap ceresc, glorificat, Evanghelia a primit un alt caracter.

 Evanghelia în timpul nostru nu constă în a face ucenici dintre popoare, ci de a pune deoparte pe ucenicii lui Hristos dintre popoare pentru un popor nou, ales. Dumnezeu a cercetat naţiunile „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14; vezi şi Tit 2.141 Petru 2.9,10). Să faci ucenici dintre popoare este dimpotrivă un gând care se potriveşte desăvârşit în cadrul Împărăţiei. Da, în Împărăţia păcii popoarele vor fi binecuvântate ca popoare (vezi printre altele Isaia 25.6-7; 42.6; 49.6-7; 56.7; 60.3; 62.2,10Ieremia 3.17; 4.2; 33.9Mica 4.14; 7.16-17Ţefania 3.10,20Zaharia 8.20,23; 14.16-19; compară cu Matei 25.31-46Apocalipsa 20.8). Cine dintre popoare se va converti în timpul din urmă, va aparţine în continuare popoarelor – abia pe pământul nou nu vor mai exista popoare, ci numai „oameni” (Apocalipsa 21.3); dar cine se converteşte în timpul nostru, nu mai aparţine – luat în sens strict – popoarelor, ci aparţine poporului (compară diferenţa în 1 Corinteni 10.32).

De aceea şi finalul capitolului 28 din evanghelia după Matei este aşa de important: „botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Cine sunt aceştia „i”? Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ştim că aici în limba greacă stă scris textual: „să-faci-ucenici” toate naţiunile (popoarele), botezându-le”; deci substantivul „ucenici” nu se întâlneşte aici, aşa că „i” (respectiv: „le” – n.tr.) se referă direct la popoare. Iudeii credincioşi vor merge „să-facă-ucenici” popoarele şi să boteze, aceasta înseamnă, ei vor încerca să pregătească toate popoarele pentru venirea Împăratului, care are autoritate asupra întregului pământ (versetul 18) şi care va domni peste toate popoarele. Ei încearcă să determine popoarele să se convertească, pentru ca ele să primească în chip demn pe Mesia, şi ei le botează, nu numai pentru că ele au mărturisit păcatele lor, ci înainte de toate cu privire la venirea în curând a lui Mesia. Creştineşte este să pui deoparte un popor dintre popoare; iudaic este să faci toate popoarele ucenici şi să le botezi (că nu toate popoarele se vor converti, aceasta este o altă chestiune, însă aceasta nu schimbă acest principiu). Este un botez comparabil cu botezul lui Ioan Botezătorul, cu marea diferenţă că botezul lui Ioan Botezătorul se limita la Israel. Ţelul este însă acelaşi: să chemi oameni la convertire cu privire la Împăratul care va veni şi la Împărăţie şi să-i botezi, ei mărturisind păcatele lor (3.1-12). Botezul se face totdeauna cu privire la ceea ce urmează, nu cu privire la ceea ce este înapoia noastră. Aceşti iudei [Adnotarea redacţiei SW: autorul se referă desigur aici în loc de „iudei” la „credincioşii dintre naţiuni”] vor fi botezaţi, nu pentru că ei mărturisesc păcatele lor, ci pentru că ei sunt pregătiţi să primească pe Mesia, prin aceea că mărturisesc păcatele lor. Ca creştini nu suntem botezaţi deoarece am venit la credinţă, ci pentru ca să umblăm în înnoirea vieţii (Romani 6.4), pentru ca noi prin botez să venim sub autoritatea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 8.12; 19.5), pentru ca să ne îmbrăcăm cu Hristos (Galateni 3.27), pentru ca să fim mântuiţi, şi anume pentru pământ (Marcu 16.161 Petru 3.21; compară cu Faptele apostolilor 2.41,47) şi aşa mai departe. Tot aşa în viitor vor fi mulţi botezaţi, pentru ca ei să fie gata să primească pe Mesia, şi pentru ca ei să păzească poruncile lui Mesia (Matei 28.20); acestea sunt în evanghelia după Matei principiile Împărăţiei (capitolele 5-7).

În final încă ceva: Domnul va fi cu ucenicii Săi până la sfârşitul veacului. Şi aici ucenicii nu pot fi altceva decât un model al rămăşiţei viitoare, căci ei înşişi nu au rămas pe pământ până la sfârşitul acestei perioade. Însă rămăşiţa se poate baza pe ajutorul Domnului, până a trecut perioada de timp, aceasta înseamnă până când El va reveni personal şi va instaura Împărăţia păcii (compară cu 10.22; 24.13). Făgăduinţa dată Adunării are un cu totul alt caracter: noi nu avem nevoie de făgăduinţa din versetul 20, căci înainte de sfârşitul veacului Adunarea va fi luată deja în cer. Pentru noi este valabil: „Şi astfel vom fi totdeauna la Domnul” (1 Tesaloniceni 4.17).

Vedem din aceasta, că în timpul din urmă vor fi credincioşi iudei, care vor merge să vestească că Mesia şi Împărăţia Lui s-au apropiat. Ei vor predica în toate cetăţile şi satele lui Israel, dar nu se vor opri aici. Alţii vor merge în toată lumea şi pretutindeni vor chema popoarele să se convertească şi să ţină poruncile Lui. Mulţi vor primi cuvântul lor şi vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această formulare de botez merită atenţia noastră. Este remarcabil că noi nu găsim niciunde în Faptele apostolilor această formulare de botez; totdeauna găsim „pentru” (2.38; 8.16; 19.5) sau „în Numele Domnului” (10.48); şi în alt loc „pentru Hristos” (Romani 6.3Galateni 3.27) sau „pentru moartea Sa” (Romani 6.3). Însă botezul pentru Dumnezeu triunitate îl găsim numai în Matei 28, şi aceasta are un înţeles foarte special, în mod deosebit pentru timpul din urmă. Ucenicii au înţeles aceasta şi nu au îndeplinit misiunea din Matei 28, ci pe cea din Luca 24.47. Acolo găsim misiunea creştină. Acolo Domnul este prezentat ca Domnul glorificat în cer (după înălţarea la cer), acolo nu sunt predicate poruncile lui Hristos la toate popoarele, ci „pocăinţa şi iertarea păcatelor … tuturor naţiunilor, începând din Ierusalim”. Aceasta au făcut ucenicii; misiunea din Matei 28 este amânată până la timpul din urmă. Atunci Domnul va recunoaşte rămăşiţa ca fraţii ai Lui (versetul 10; compară cu 25.40); atunci ei nu vor începe în Ierusalim, acesta va fi dat popoarelor (23.37-39; Luca 21.24), ci vor merge până la marginile pământului, ca să vestească pe Dumnezeu ca Tată (în sensul de „Creator”; Deuteronom 32.6Isaia 64,8; Maleahi 2.10), să predice pe Isus ca Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu (în sensul din Psalmul 2.7Luca 1.35), şi toate acestea în puterea Duhului Sfânt (cu toate că Acesta nu locuieşte în ei).” (W. J. Ouweneel : Die Zukunft der Stadt des großen Königs. Pag. 97)[1][1]

[Adnotarea redacţiei SW: Cu toate acestea noi nu credem că formularea de botez se limitează la acest înţeles, botezul este şi astăzi un botez pentru Dumnezeu, care S-a revelat desăvârşit, care S-a revelat ca Tată al Domnului Isus şi Tată al nostru, care S-a revelat în Fiul şi S-a revelat şi ca Duh. Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt caracterizează creştinismul. În loc să fie o simplă rămăşiţă a unei perioade de timp trecute, care a fost schimbată sau mai degrabă pusă la o parte, vedem dimpotrivă o revelare deplină a Numelui lui Dumnezeu, aşa cum El a fost făcut cunoscut abia acum, şi nu odinioară. Acest Nume al lui Dumnezeu putea fi făcut cunoscut cel mai devreme după moartea şi învierea lui Hristos. Limitarea prin iudaism, care era valabil în timpul vieţii Domnului aici pe pământ înainte de cruce, nu mai era. Acum se contura o nouă epocă.]

În evanghelia după Matei capitolul 28 Domnul Isus numeşte dimpotrivă o altă ordine a lucrurilor:

  • Mergeţi deci şi
  • faceţi ucenici din toate naţiunile, şi
  • botezaţi-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi
  • învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit.

Ordinea, pe care o vedem aici, este simplă: mersul – facerea de ucenici.  Ultima. Aşa cum am văzut, avea loc prin botez şi învăţătură. De asemenea această misiune este limitată categoric la toate naţiunile, în timp ce Domnul în evanghelia după Marcu a vorbit despre toată lumea şi despre creaţia întreagă. De asemenea în Matei 28 nu auzim nimic despre „pocăinţă” sau „credinţă” sau despre „a fi mântuit”. Mai degrabă Domnul spune numai, că ei trebuie să facă toate naţiunile ca ucenici, prin aceea că le botează şi le învaţă.

Din aceste însuşiri putem trage concluzia că misiunea de a boteza din Matei 28 în toată dimensiunea ei se referă la o lucrare care va fi făcută naţiunilor după sfârşitul timpului de har de către rămăşiţa iudaică. Este vorba evident de botezul Mesianic dinaintea şi din timpul Împărăţiei de o mie de ani a Împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ. El va fi însoţit de o învăţătură, care va avea drept conţinut ceea ce Domnul a poruncit ucenicilor Lui – în mod deosebit în predica de pe munte (Matei capitolele 5-7): „învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Botezul creştin din zilele noastre dimpotrivă este valabil în aceeaşi măsură pentru iudei şi pentru naţiuni. Şi prin acest botez amândoi pierd poziţia lor religioasă de până acum: ei sunt aduşi în moartea lui Hristos şi prin aceasta în mărturia creştină. Iudeul încetează să mai fie iudeu; mahomedanul încetează să mai fie mahomedan. (Ch. Briem, tradus din: Die christliche Taufe)

 

Evanghelia lui Pavel (1)
Evanghelia care a fost propovăduită înainte de răstignirea lui Isus

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 4.17Luca 16.16Marcu 1.14

Matei 4.17: De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Luca 16.16: Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte …

Marcu 1.14: După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea, şi propovăduia Evanghelia [Împărăţiei] lui Dumnezeu …

Creştinul care afirmă – şi oricât de învăţat ar fi el -, că este numai o singură veste bună, o singură Evanghelie, arată o lipsă fundamentală referitoare la înţelegerea căilor lui Dumnezeu. El nu cunoaşte adevărul dispensaţional; şi probabil el este mai mult decât aceasta – poate fi, că el respinge conştient adevărul dispensaţional.

Evrei 4.2: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul, care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.” Găsim aici că vestea bună referitoare la intenţia lui Dumnezeu de a elibera pe Israel din Egipt şi a-l duce în Canaan este numită „veste bună”. Evanghelia, care ne este adusă nouă, o găsim în 1 Corinteni 15.1-11, şi chiar mai mult decât aceasta, aşa cum vom vedea.

Este o altă veste bună, pe care vrem s-o studiem acum. Este „Evanghelia Împărăţiei”. Înainte de răstignirea lui Hristos a fost predicată „Evanghelia Împărăţiei”. Ea era vestea bună, că Împărăţia era aproape (Matei 4.17Luca 16.16Marcu 1.14). Propovăduirea avea loc prin Ioan Botezătorul (Matei 3.12), prin Împăratul Însuşi (Matei 4.17) şi prin ucenici (Matei 10.7). Respingerea Împărăţiei în legătură cu Hristos înjosit a condus, vorbind omeneşte, la amânarea Împărăţiei. Desigur toate acestea erau în mâna suverană a lui Dumnezeu. Dar în acest timp trebuia să aibă loc crucea. Şi astfel Împăratul pleacă într-o ţară depărtată, ca să primească o Împărăţie şi apoi să revină (Luca 19.12). Între timp Împărăţia există, însă nu în putere şi glorie, ci, asemenea unei taine, sub o formă tainică. Când Hristos va veni, ca să supună pe vrăjmaşii Săi (Luca 19.27Psalmul 110.1,2Apocalipsa 19.11-21, şi aşa mai departe), atunci El va domni minunat sau în glorie înaintea bătrânilor Lui (Isaia 24.23; compară cu Psalmul 2Zaharia 14.8,9; şi aşa mai departe); aceasta va fi atunci Împărăţia în putere. Acum însă avem Împărăţia şi răbdarea (Apocalipsa 1.9).

Evanghelia Împărăţiei va fi iarăşi predicată (Matei 24.14), şi anume prin rămăşiţa iudaică în timpul celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9), când urâciunea pustiirii va fi în Ierusalim (Daniel 9; 12.11Matei 24.15Apocalipsa 13.15). Propovăduirea Împărăţiei va fi reluată. Însă aceasta nu înseamnă că creştinătatea are o a doua şansă. Oamenilor, care acum resping Evanghelia, dacă vor trăi atunci, li se va trimite o lucrare de rătăcire, „ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2.11,12).

Rezultatul acestei propovăduiri viitoare a Evangheliei Împărăţiei îl găsim în Apocalipsa 7.9-17 şi în Matei 25.31-46. Credinţa oilor se arată conform cu Iacov 2; credinţa nu se arată prin faptele Legii, ci prin faptele vieţii. Când ei vor primi mesajul şi pe mesageri (pe fraţii Împăratului – iudeii), atunci aceasta va da naştere la roadele credinţei. Astfel de „oi” vor fi binecuvântate în Împărăţie, când Hristos va sta pe tronul gloriei Sale. Actualmente El nu stă pe tronul gloriei, ci pe tronul Tatălui (compară cu Matei 25.31 şi Apocalipsa 3.21). Din aceasta nu trebuie să se tragă în mod greşit concluzia, că Evanghelia, pe care noi o propovăduim, sau ar trebui s-o propovăduim, nu conţine lucruri referitoare la Împărăţie (Faptele apostolilor 14.22; 19.8; 20.25; 28.23; 28.3-31). Esenţialul este că noi nu predicăm „Evanghelia Împărăţiei”, aceasta înseamnă, că Împărăţia este aproape. Noi predicăm lucruri referitoare la Împărăţie sub aspectul ei moral, în etapa ei tainică şi în forma ei de putere, când Hristos va domni [în Împărăţia de o mie de ani].

 Partea anterioarăPartea următoare 


Tradus de la: Das Evangelium des Paulus (1)

Titlul original: Paul’s Gospel: The Gospel of the Glory and Grace

Present Truth Publishers, 1972

Evanghelia lui Pavel
Introducere

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 10.09.2018

Pentru mulţi va fi o surpriză, dacă află că – în ceea ce priveşte dimensiunea mare a Evangheliei – chiar şi în părerile multor credincioşi a pătruns decăderea. Vorbind în general, păreri şi interpretări cu lipsuri, nedesăvârşite cu privire la Evanghelie au efecte şi asupra vieţii spirituale a acelora cărora le este predicată. Cât de bine este, dacă toţi, cei care încearcă să slujească Domnului, o fac cu dorinţa ca slujba lor să fie confirmată de Domnul! De aceea, cât este de necesar ca noi să avem înaintea privirii noastre tot ce este „evanghelia lui Pavel” (Romani 16.25), ca să ne măsurăm slujirea noastră după această evanghelie şi să cunoaştem planurile lui Dumnezeu. Este important pentru toţi, care vor să slujească Domnului, ca ei să cerceteze gândurile şi căile Lui, ca să afle ce este plăcut Lui. Slujirea ar trebui să fie rezultatul părtăşiei, dar inimile noastre sunt de aşa natură, că noi putem sluji şi fără părtăşie. Slujba noastră levitică ar trebui să aibă loc sub îndrumarea preoţiei noastre şi astfel să aibă caracterul slujirii preoţeşti. Ca să se realizeze aceasta, trebuie să fim preocupaţi tot mai mult cu gândurile lui Dumnezeu. În felul acesta vom învăţa să slujim într-un mod plăcut Lui. Aceasta este valabil atât cu privire la predicarea Evangheliei, cât şi la predicarea altor aspecte ale adevărului. Noi trebuie să ştim ce vrea să spună Pavel cu „evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.252 Timotei 2.8).

Dacă studiem evanghelia lui Pavel şi vrem s-o înţelegem mai bine, ne va fi de ajutor, dacă mai întâi vom studia următoarele trei subiecte:

  1. misiunea din evanghelia după Matei 28
  2. vestea bună, care a fost predicată înainte de răstignire,
  3. predica celor doisprezece în ziua de Rusalii.

Dacă studiem evanghelia lui Pavel în contrast cu predica celor doisprezece în ziua de Rusalii, nu trebuie să ajungem să dezaprobăm sau să respingem predica lor. Căci ceea ce ucenicii au predicat este adevărul fundamental al Evangheliei, fără de care nimeni nu poate fi mântuit (vezi şi 1 Corinteni 15.3,4,11). Noi trebuie să diferenţiem lucrurile, fără a le despărţi sau separa cu forţa. Deschiderea unui unghi de vedere mai larg asupra Evangheliei nu ar trebui niciodată să micşoreze în gândurile noastre importanţa altor aspecte ale Evangheliei, care nu sunt la fel de cuprinzătoare.

Intenţia acestei serii de articole este să îndrepte atenţia deosebită asupra a ceea ce Pavel denumeşte „evanghelia mea”. La sfârşitul seriei de articole vom prezenta alte expresii, în care se întâlneşte cuvântul „Evanghelie”, şi anume în articolul „Expresii care conţin cuvântul ‚Evanghelie’”. Dacă deci îndreptăm atenţia în mod deosebit asupra „evangheliei lui Pavel”, prin aceasta în nici un caz nu trebuie să se dea impresia că prin aceasta se face o desconsiderare a celorlalte expresii; noi le predicăm şi pe acestea – ele sunt parte a Cuvântului transmis. Evanghelia lui Pavel este de altfel o fațetă a adevărului, care după părerea noastră este foarte mult neglijată în mod deosebit la predicarea Evangheliei printre cercurile evanghelicale. Pentru ca ceea ce se predică astăzi în creştinătatea evanghelicală să nu influenţeze perceperea noastră cu privire la tot adevărul, gândim că este deosebit de important să preocupăm gândurile noastre cu acest aspect binecuvântat al adevărului: cu evanghelia lui Pavel.

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*