Versete călăuzitoare: Romani 9.6-13

Romani 9.6-13: 6 Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel; 7 nici nu sunt toţi copii, pentru că sunt sămânţa lui Avraam; ci: „În Isaac ţi se va numi sămânţa“. 8 Adică nu copiii cărnii sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă. 9 Pentru că acesta este cuvânt de promisiune: „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu“. 10 Şi nu numai atât, ci şi Rebecăi, fiind însărcinată de la unul singur, de la Isaac, tatăl nostru, 11 copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă), 12 i s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; 13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât“.

Mereu se poate citi sau auzi următoarea interpretare: În Romani 9.6-13 nu este vorba de iudeul sau Israelul în adevăratul sens al cuvântului, ci că din adevăratul Israel face parte şi credinciosul creştin dintre naţiuni. Cu aceasta este legată şi interpretarea că Biserica a înlocuit pe Israel respectiv, Israel a trecut în Biserică, aşa că Israel nu mai are nici o speranţă că făgăduinţele lor din Vechiul Testament se vor mai împlini vreodată. Conform acestei învăţături, făgăduinţele Vechiului Testament s-au împlinit în Biserică. Vrem să ne ocupăm pe scurt cu această învăţătură şi pentru aceasta cităm din cartea “Der vergessene Reichtum” (tradus: “Bogăţia uitată”).

Apostolul Pavel întâmpină pe criticii lui, prin aceea că el însuşi pune întrebarea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi devenit fără putere. Această întrebare trebuia să vină imediat în mintea fiecărui israelit, căci el ştia despre promisiunile nespus de măreţe. Dar cum să se împlinească ele, dacă poporul în majoritatea lui a respins pe Mesia şi acum toţi izraeliții erau la fel de pierduţi ca şi păgânii? Apostolul se preocupă cu această întrebare, prin aceea că deschide Vechiul Testament şi dă răspuns ascultătorilor lui chiar din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin naşterea naturală şi prin circumcizie se aparţine într-adevăr în exterior poporului Israel, însă aceasta nu spunea nimic despre credinţa şi dăruirea fiecărui israelit în parte faţă de Dumnezeu. În marea mulţime a Israelului neconvertit era însă totdeauna o rămăşiţă credincioasă, adevărată: adevăratul Israel. Deci mulţi israeliţi nici nu aparţineau Israelului adevărat, care putea să-şi revendice promisiunile de binecuvântare.

Şi Ismael ar fi putut spera la dreptul la binecuvântarea lui Avraam, deoarece el era un urmaş al lui Avraam, şi Esau credea, ca întâi născut al lui Isaac să aibă chiar drepturi deosebite la binecuvântare. Dar aceasta nu era nicidecum aşa. Dacă numai naşterea producea apartenenţa la adevăraţii copii ai lui Avraam, atunci şi Ismael şi Esau trebuiau socotiţi în rândul copiilor promisiunii. Însă aşa cum Isaac prin promisiune a primit întâietatea faţă de Ismael, tot aşa Iacov a primit întâietatea prin alegere faţă de Esau. Adevăratului Israel îi aparţin numai aceia care aparţin acestuia nu numai pe baza naşterii naturale şi care au avut parte numai de circumcizia exterioară, ci şi de circumcizia inimii (Romani 2.29; vezi articolul: “Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu”). Prin aceasta devine vizibilă alegerea lor.

Tot aşa a fost şi în zilele apostolilor: fiecare israelit din mulţimea poporului neconvertit, care se pocăia şi se declara de partea lui Mesia şi vedea în El pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, aparţinea oştirii alese, Israelului adevărat, rămăşiţei iudaice. În aceşti iudei s-au împlinit deja unele promisiuni prin venirea lui Hristos în lumea aceasta. [Vezi de exemplu Luca 4.18.] Împlinirea multor alte promisiuni neîmplinite  (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 2.1) a fost amânată pentru mai târziu – când „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26). Iudeii care cred în Hristos sunt ramurile rămase în măslin şi care nu au fost rupte (compară cu Romani 11.17a). Ei se află acum în Adunare (Biserică), şi Dumnezeu recunoaşte în ei pe rămăşiţa credincioasă a lui Israel, „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5). În Adunare (Biserică) într-adevăr iudeii care cred în Hristos şi păgânii au fost aduşi împreună „într-un singur om nou” (Efeseni 2.15) şi principial stau la aceeaşi înălţime a ochilor, însă Israelul adevărat, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16), este o grupă deosebită de creştini din cadrul Adunării lui Dumnezeu (vezi în cartea “Bogăţia uitată” § 22.12; figura 5): ei constau din iudeii care cred în Hristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta ei aparţin deci totodată trupului lui Hristos (Adunării = Bisericii) precum şi Israelului adevărat, respectiv Israelului lui Dumnezeu. [Şi amilenianiştii, cum ar fi R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356, şi D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 140-141, văd în Israelul adevărat numai pe iudeii care cred în Mesia, spre deosebire de R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 54-55.]

Versetele din Romani 9.6-8 vorbesc într-adevăr despre adevăraţii israeliţi, însă vrem să observăm că nu toate promisiunile Vechiului Testament date lor s-au împlinit. După convingerea unor comentatori binecuvântarea acestei rămăşiţe a fost dată adevăraţilor israeliţi. [Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356.] Dar ce este atunci cu promisiunile din Isaia 2.2-4; Zaharia 8.23 sau Deuteronom 28.13, unde izraeliţilor le este promisă o poziţie de frunte faţă de celelalte naţiuni? Aceste promisiuni îşi aşteaptă încă împlinirea, „pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29).

Unii comentatori ai Bibliei [Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Velag Beese) 2006, pag. 54-55.] vor să vadă în Israelul adevărat pe toţi credincioşii tuturor timpurilor; prin urmare şi credincioşii dintre naţiuni ar aparţine Israelului adevărat. În acest caz Pavel ar folosi cuvântul „Israel” foarte samavolnic. Însă în acest pasaj este vorba că nu toţi aceia care erau israeliţi prin descendenţă aparţineau şi izraeliţilor adevăraţi, ci numai aceia care erau aleşi. Din afirmaţia din versetul 6: „… nu toţi cei din Israel sunt Israel” aceşti comentatori fac aproape contrariul: „… şi mulţi alţii din afara lui Israel sunt Israel.” Această afirmaţie nu se poate găsi niciunde în Scriptură. În epistola către Romani totdeauna este vorba de Israelul textual, şi nu de un Israel „spiritual”, Biserica, atunci când se vorbeşte despre Israel (Romani 9.27; 11.5; 11.25 şi versetele următoare). Pavel diferenţiază totdeauna aceste două grupe.

În exemplul cu Isaac şi Ismael (Romani 9.6-9), Pavel dovedeşte că descendenţa naturală din Avraam nu este baza pentru binecuvântare. Într-adevăr Ismael descindea din Avraam şi era chiar întâiul său născut, dar el nu era un copil al promisiunii. Prin aceasta s-a arătat clar iudeilor: tu nu te poţi baza pe faptul, că tu numai prin faptul că descinzi din Avraam ai anumite privilegii faţă de naţiuni. Căci în suveranitatea Sa Dumnezeu dă promisiunile Lui aşa cum vrea El şi cui vrea El.

Cu privire la Ismael un iudeu ar fi putut replica: da, dar Isaac şi Ismael aveau mame diferite, şi mama lui Ismael era chiar o roabă. Probabil în aceasta constă diferenţa? – Din cauza aceasta apostolul dă un alt exemplu: Iacov şi Esau erau amândoi fii ai aceluiaşi tată şi ai aceleiaşi mame (Rebeca). Prin aceasta şi argumentul acesta cade.

În exemplul cu Iacov şi Esau se adaugă în mod deosebit principiul alegerii. Este alegerea suverană a lui Dumnezeu, independentă de timp („… nefiind încă născuţi”; Romani 9.11) şi de comportare („… nefăcând ceva bine sau rău … nu din fapte, ci de la Cel care cheamă”; Romani 9.11,12). Este o alegere mai dinainte, total independentă de comportarea şi atitudinea de mai târziu a celor aleşi. [Iacov era un înşelător şi cu un caracter slab, şi Ismael trăia deja, atunci când Isaac a fost ales.] Suveranitatea alegerii se arată în mod deosebit în aceea, că Iacov şi Esau erau gemeni. Dacă deci părintele lor Iacov a fost binecuvântat numai pe baza alegerii suverane, atunci pe ce bază izraeliţii voiau să clădească privilegiul lor faţă de naţiuni?

Tradus de la: Wer ist ein wahrer Jude oder der wahre Israelit?

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
Capitolul 8.2.2: „Verheißung und Auswahl (Romani 9.6-13)“, pag. 178–182.
Tradus Caile_lui_Dumnezeu_cu_Israel.htm.

Versete călăuzitoare: Romani 2.17-29; Romani 3.1-3; Galateni 6.12-16

Romani 2.17-29: 17. Dar dacă tu te numeşti iudeu, şi te bazezi pe lege, şi te lauzi cu Dumnezeu, 18. şi cunoşti voia Lui, şi ştii să deosebeşti lucrurile foarte bune, fiind învăţat din lege, 19. şi eşti convins că tu însuţi eşti călăuză a orbilor, lumină celor în întuneric, 20. îndrumător al celor fără minte, învăţător al copiilor, având forma cunoştinţei şi a adevărului în lege: 21. tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? tu, care predici: „Nu fura“, furi? 22. tu, care zici: „Nu comite adulter“, comiţi adulter? tu, care urăşti idolii, jefuieşti temple? 23. tu, care te lauzi cu legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin încălcarea legii? 24. pentru că „din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“, după cum este scris. 25. Pentru că circumcizia foloseşte, în adevăr, dacă împlineşti legea; dar, dacă eşti călcător de lege, circumcizia ta a devenit necircumcizie. 26. Deci, dacă necircumcizia păzeşte cerinţele legii, necircumcizia sa nu va fi socotită drept circumcizie? 27. şi necircumcizia din fire, împlinind legea, nu te va judeca pe tine, care, cu literă şi circumcizie, eşti călcător de lege? 28. Pentru că iudeu nu este cel în afară, nici circumcizie, aceea în afară, în carne; 29. ci iudeu este acela în lăuntru, şi circumcizie, aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Romani 2.29 este folosit de aceia care cred că locul lui Israel a fost preluat astăzi de Biserică, ca dovadă pentru părerile lor. Întrebarea este, dacă această concepţie poate fi justificată cu adevărat cu acest loc din Scriptură. În privinţa aceasta prezentăm unele reflecţii:

Romani 2.17 arată clar că pasajul acesta este adresat iudeilor, în contrast cu pasajul anterior, şi anume iudeilor ca naţiune, care se aflau sub Lege. Prin aceasta şi versetul 29 este adresat iudeilor, care în lăuntru corespund ideii de circumcizie.

Desigur şi astăzi creştinii dintre naţiuni corespund gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, aşa că Pavel spune în Filipeni 3.3a: „Pentru că noi [în aceasta sunt deci incluşi filipenii dintre naţiuni] suntem circumcizie.” Desigur de aceea se pune întrebarea, dacă nu cumva versetul acesta se referă la fiecare care lăuntric corespunde gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, deci şi la creştinii dintre naţiuni. Şi desigur este valabil şi pentru unul care a devenit cu adevărat un „lăudător al lui Dumnezeu” (traducerea expresiei ebraice iudeu), a cărui laudă nu este de la oameni ci de la Dumnezeu. Înseamnă aceasta că pentru Pavel acum toţi care cred în Hristos dintre iudeii etnici şi dintre păgâni au devenit iudei? În versetul următor se spune:

Romani 3.1-3: 1. Deci care este întâietatea iudeului sau care este folosul circumciziei? 2. Mare, oricum: întâi că, în adevăr, lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. 3. Şi ce dacă unii n-au crezut, oare necredinţa lor va desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu?

Aici devine foarte clar, că Pavel prin noţiunea iudeu se referă la apartenenţa etnică şi recunoaşte în continuare diferenţele faţă de cei dintre naţiuni – chiar şi la aceia care au crezut.

De altfel ideea că un israelit ar trebui să corespundă şi circumciziei lui lăuntrice, nu este nouă; aceasta era aşa şi în timpurile Vechiului Testament, vezi Leviticul 26.41; Deuteronomul 10.16; 30.6; Ieremia 4.14; 9.26. Şi cu siguranţă a fost de asemenea aşa, că şi pentru oamenii dintre naţiuni din timpurile Vechiului Testament era valabil, că ei puteau corespunde gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie; şi cu toate acestea nimeni nu crede că prin aceasta ei au devenit iudei. (De altfel: Nici un iudeu şi niciunul dintre naţiuni nu puteau pe baza Legii corespunde înţelesului spiritual al circumciziei, ci numai pe baza harului şi a credinţei.)

Versetul arată numai că: „Nici o poziţie formală sau exterioară este valabilă înaintea lui Dumnezeu, şi nu face corect ceea ce este fals. Dumnezeu evaluează lăuntrul. Dumnezeu ar recunoaşte un om care ascultă, chiar dacă el ar fi un păgân necircumcis. El ar respinge pe un om neascultător, chiar dacă el ar fi un iudeu circumcis” (F. B. Hole: Grundzüge des Neuen Testaments, vol. 3, Römerbrief-Korintherbrife, CSV [Hückeswagen] 1995, pag. 14 – tradus).

Galateni 6.12-16: 12. Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos. 13. Pentru că nici ei înşişi, cei circumcişi, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiţi circumcişi, ca să se laude ei în carnea voastră. 14. Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume. 15. Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie. 16. Şi cât despre toţi cei care vor umbla după această regulă, pace şi îndurare peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu!

Şi Galateni 6.16 este deseori citat, ca să se dovedească că Biserica ar fi „adevăratul” Israel. Însă versetele din Galateni 6.12-14 arată că cei adresaţi sunt credincioşi dintre naţiuni, cărora li se spun aceste lucruri. Cu siguranţă apostolul prin expresia „ei” din versetul 16 se gândeşte în primul rând la aceşti credincioşi. Însă el exprimă aceasta aşa fel, că şi cei care cred în Hristos dintre iudei, dintre care şi el însuşi face parte, sunt incluşi în aceasta: „Şi cât despre toţi” este la modul cel mai general.

Ce se înţelege prin „Israelul lui Dumnezeu?” Este aceeaşi grupă ca şi acei „ei” mai dinainte? Împotriva acestui gând vorbeşte faptul, că expresia „Israel” în nici un loc din Scriptură nu este extinsă la o altă grupă, ci este folosită exclusiv pentru iudeii etnici; chiar şi în cartea Apocalipsa găsim diferenţierea între credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni.

Şi nici în Noul Testament nu se găseşte vreun loc unde cuvântul „şi” în sensul „şi anume” leagă două substantive (sau persoanele la care se referă), aşa ca şi cum substantivul al doilea ar fi explicaţia primului, aşa cum presupun unii în acest caz, că Israelul lui Dumnezeu ar fi o explicaţie a cuvântului anterior „ei”. Dacă „şi” este folosit în felul acesta (aşa-numitul kai epexegericum), atunci situaţia este absolut clară. Dimpotrivă în acest caz trebuie din capul locului să susţii o anumită interpretare, ca să ajungi la o astfel de traducere.

Mult mai degrabă este uşor de priceput că în cazul celor care umblă după această regulă Pavel se gândeşte la o grupă deosebită, cu care el se simte legat în mod deosebit: aceia, care vin din Israel, despre care el spune în Romani 9.3: „pentru că aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi.” Dacă aceasta era deja valabil pentru Israel după carne, cu cât mai mult s-a simţit el legat cu aceia dintre ei, care „umblau după această regulă” şi nu se lăudau cu oarecare avantaje închipuite ale unei circumcizii exterioare. El a pus această grupă dintre iudei în contrast mare cu învăţătorii dintre iudei, care susţineau această învăţătură greşită. Această „rămăşiţă” adevărată din Israel nu ar trebui aruncată în aceeaşi oală cu iudaizanţii.

Apostolul Pavel arată pe parcursul textului din Romani 9, că în interiorul Israelului etnic există un Israel „adevărat”: „Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Două capitole mai departe se spune în Romani 11.5: „Astfel deci, şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului.” Este deci în concordanţă şi cu aceste locuri, ca în cele spuse în Galateni 6.16 să ne gândim la partea din Israel care crede în Hristos.

Israelul, căruia îi aparţine un om, deoarece prin naşterea naturală este un israelit, este numit de Pavel în 1 Corinteni 10.18 „Israelul după carne”. Acest Israel este Israelul care stă sub robia Legii, sub obligaţiile vechiului legământ. Opusul acestui Israel nu este Biserica ca „adevăratul Israel”, ci partea din Israel care crede în Hristos. Cândva o altă parte din Israelul după carne, care nu aparţine Bisericii, dar care va crede în Hristos, va constitui iarăşi „tot Israelul” (Romani 11.26). Aşa cum se spune în Isaia 60.21: „Şi poporul tău – ei toţi vor fi drepţi: vor stăpâni ţara pentru totdeauna, odrasla sădirii Mele, lucrarea mâinilor Mele, ca să fiu glorificat.” Atunci Dumnezeu va fi purtat de grijă ca toţi păcătoşii din Israel să fi dispărut, aşa cum se spune în Ezechiel 20.38: „Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra în ţara lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

Vezi graficul:

Dă click pe imagine!

Tradus de la: Der wahre Jude und der Israel Gottes

Versete călăuzitoare: Romani 15.2,3

Romani 15.2,3: Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire. Pentru că şi Hristos nu Şi-a plăcut lui Însuşi.

Am remarcat că noi pretutindeni putem observa că Domnul niciodată nu a vrut să ofere ucenicilor Său numai un act de politeţe. Domnul nu a făcut niciodată aceasta: dimpotrivă, sunt sigur că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. El nu a căutat să fie plăcut, şi cu toate acestea El i-a captivat în modul cel mai puternic. Aceasta a avut urmări binecuvântate. Dacă un om procedează în felul acesta, atunci aceasta este întotdeauna un semn de tărie morală.

Se spune: „Dacă urmărim să fim plăcuţi, rar nu vom reuşi aceasta.” Aceasta este fără îndoială adevărat, dar nimic nu este mai reprobabil decât aceasta. Prin aceasta facem o creatură – unul ca noi – să fie o fiinţă mai superioară. Ne comportăm aşa ca şi cum viaţa noastră ar depinde de buna-voinţă a acestuia, cu toate că viaţa noastră depinde de Dumnezeu şi numai de El.

Dar dacă dimpotrivă emanăm această forţă de atracţie, că se are deplină încredere în noi; dacă alţii ne preţuiesc şi ne iubesc, fără ca aceasta să fi fost măcar o singură clipă intenţia noastră – aceasta este cu adevărat un lucru mare. Aşa ceva se poate explica numai prin revărsarea permanentă a dragostei dezinteresate. Această dragoste arată altora că noi avem în vedere „în faptă şi adevăr” interesele lor, binele lor şi binecuvântarea lor şi le căutăm din inimă. Aşa era Domnul. Nimic din ceea ce El a făcut nu arăta că El voia să le fie plăcut. Însă tot ce a făcut El mărturisea că El urmărea să-i binecuvânteze.

Spun încă o dată: eu cred că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. Şi totuşi El i-a întâmpinat în multe cazuri cu dragoste şi purtare de grijă, unde noi nu am fi fost de acord. Ambele comportări, atât una cât şi cealaltă, rezultau din desăvârşirea morală a Lui. Aşa cum mulţumirea de sine era ceva străin de fiinţa Lui, că El nu a căutat nici o elogiere, la fel şi indignarea nu şi-a avut locul în El, aşa ca El să fi condamnat prea repede pe cineva. El nu putea fi determinat să fie îndurător nici prin linguşire şi nici provocat să acţioneze lipsit de dragoste.

Să studiem Luca 22.24-30. Ucenicii tocmai au lăsat să se vadă natura lor arogantă, prin aceea că s-au certat pentru locul cel mai înalt în Împărăţie. El îi corectează desigur, dar nu rămâne mult timp la acest subiect. În loc de aceasta El lasă altceva să determine inima şi gândurile Lui, prin aceea că manifestă respect faţă de ei: „Iar voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele” [Luca 22.28]. Era acum momentul potrivit să le amintească acest fapt? Era momentul potrivit să-i pună într-o astfel de lumină şi să-i privească stând în ea? Nu, acesta nu era un mod natural de a proceda – dar pentru Isus era momentul potrivit. Şi El este modelul nostru, pentru ca noi să călcăm pe urmele Lui şi să devenim părtaşi felului Lui de a gândi. Această întâmplare mică trebuie să ne fie model de comportare: Fapta de moment nu trebuie să determine atitudinea noastră cu privire la comportarea plină de respect a unuia cu altul.

Probabil în ceea ce are loc joacă un rol pornirile rele sau naturale – ca în cazul acesta. Dar este de asemenea posibil – ca aici -, că este fapta acelora în care este mult din valoarea mare a Duhului. Acest ce este cel mai preţios ar trebui să-l păstrăm mai mult în vedere. Aceasta ar trebui să determine gândurile noastre, chiar şi atunci când vedem ce este rău! Aceasta ar putea părea ciudat. Da, căci dragostea divină, care nu caută folosul ei, merge pe căi ciudate. Acesta este rolul nostru ca pelerini şi străini pe o scenă unde egoismul ia multe forme diferite.

Nu este bine ca întotdeauna să fi înţeles. Iosif nu a vorbit prieteneşte cu fraţii lui, atunci când lor le-a mers rău. Dar Iosif nu s-a adaptat la împrejurări, căci el căuta binele cel mai mare al fraţilor. El voia să-i binecuvânteze şi nu să le placă. Isus a spus lui Toma tocmai în momentul când el a arătat căinţa lui, că este un domeniu mult mai binecuvântat, la care el nu avea acces. Însă Isus a spus întotdeauna adevărul curat, El este drept faţă de noi toţi, El era drept chiar şi faţă de Toma – cu toate că El ar fi putut să Se lase înşelat prin cuvinte măgulitoare [prin mărturia lui Toma]. Aşa cum Iosif [a slujit fraţilor lui], la fel a slujit Isus lui Toma şi nu a slujit momentului sau ocaziei.

Ah, ce desăvârşire! Cât de curat a fost El în căile gândurilor Lui, cât de curată a fost şi lucrarea Lui în lumea aceasta! Ah, frumuseţea a tot ce dragostea face sau spune! Noi vom înţelege toate acestea cândva, când ni se vor deschide orizonturi pentru care noi acum suntem incapabili să le recunoaştem. Prin atitudinea noastră orientată spre eul propriu nu înţelegem acţiunea dragostei şi aşteptăm bucurii, care nu ne sunt dăruite, dacă nu suntem luaţi în seamă. În realitate luăm cu noi un câştig mare, care rămâne – în timp ce noi ne-am aşteptat numai la o trăire plăcută, de scurt timp!

Ah, dacă am poseda mai mult din această dragoste „în faptă şi adevăr”, care are în vedere binele care rămâne al altora şi care poate renunţa la recunoştinţă în favoarea îmbogăţirii altora.

Tradus de la: Gefälligkeiten
Titlul original: „A thought on the Lord Jesus“
din The Remembrancer, vol. 1, 1891, pag. 22–26.

Evanghelia lui Dumnezeu

Romani 1.1-4: Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, …

În Romani 1.1-4 vedem vestea bună a lui Dumnezeu referitoare la Fiul Său, care împlineşte profeţia şi Se dovedeşte în putere ca Fiu al lui Dumnezeu – Isus Hristos, Domnul nostru. Aşa a dat Dumnezeu pe Fiul Său şi El ar trebui să fie recunoscut ca Domn. Pavel a propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu ca pe o slujbă de jertfire sau slujbă preoţească, deoarece era vorba să aducă naţiunile ca dar de jertfă (Romani 15.16,17). Ea a fost propovăduită gratis şi cu multă osteneală ( 2 Corinteni 11.7; 1 Tesaloniceni 2.2,5,11). Epistola 1 Petru 4.17 arată consecinţele grave, dacă nu se dă ascultare acestei Evanghelii.

Evanghelia Fiului Său

Romani 1.9: Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.

Aceasta este amintită în Romani 1.9 şi vorbeşte despre inima lui Dumnezeu, despre dragostea lui Dumnezeu în darul Fiului Său. Sentimente divine sunt revelate în Evanghelia Fiului Său.

Evanghelia lui Hristos

Filipeni 1.27: Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei.

1 Corinteni 9.12: … ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

2 Corinteni 2.12: Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, …

2 Corinteni 9.13: Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos.

2 Corinteni 10.14: Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos.

Galateni 1.7: … dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

1 Tesaloniceni 3.2: v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră.

Expresia „Hristos” reprezintă locul oficial, care aparţine Fiului lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 2.36). Ca atare El are drept asupra noastră. Pasajele din Biblie citate mai sus arată că gândul legat de responsabilitate stă în legătură cu expresia „Evanghelia lui Hristos”.

Evanghelia lui Isus Hristos

Faptele apostolilor 8.12: Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi …

Fiul lui Dumnezeu are nu numai titlul „Hristos” sau „Unsul”, ci El ca om a ocupat acest loc; este „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelia lui Isus Hristos arată spre Persoana care are acest loc.

Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos

2 Tesaloniceni 1.8: … ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Acesta este titlul complet al Hristos-ului lui Dumnezeu şi arată fiecare aspect al gloriei Sale câştigate. În aceasta în cele din urmă nimeni nu va putea să I se împotrivească, ci toţi adversarii vor simţi puterea tăriei Lui. Observă de asemenea, că omului nu îi este lăsată nici o posibilitate de alegere. El trebuie să asculte de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Evanghelia păcii

Romani 10.15: Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”

Efeseni 6.15: … având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.

Epistola către Romani 10.15 şi Efeseni 6.15 ne arată că picioarele au o parte importantă în legătură cu această Evanghelie. Este vorba de a duce vestea bună a păcii. Cât de frumoase sunt aici picioarele, probabil picioarele foarte obosite şi dureroase, rănite şi umflate din cauza călătoriei, dar totdeauna mergând mai departe, ca să ducă vestea bună a păcii. Picioarele acestea sunt frumoase, spune Duhul Sfânt, dacă umblarea este în ordine.

Evanghelia harului

Faptele apostolilor 20.24: Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Domnul a spus lui Pavel, că el trebuia să fie un martor al acelor lucruri, pe care el le-a văzut şi în care El i Se va arăta. Şi astfel Pavel a fost un martor credincios (Faptele apostolilor 20.24) despre harul lui Dumnezeu, care a convertit pe cel dintâi dintre păcătoşi (este numai un singur cel dintâi: Pavel a scris fiind inspirat).

Evanghelia Împărăţiei

Matei 24.14: Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Această Evanghelie va fi propovăduită de către rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Matei 24.1-44 se referă la timpul celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel. Fără îndoială ea a fost propovăduită şi înainte de cruce (Matei 10.7), dar Împărăţia în forma ei vizibilă este într-o stare de aşteptare, momentan ea are o formă „tainică” (Matei 13), deoarece Împăratul a fost lepădat.

Evanghelia veşnică

 Apocalipsa 14.6,7: Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

 Această Evanghelie şi Evanghelia Împărăţiei sunt în legătură una cu alta. Ambele vor fi propovăduite de rămăşiţa iudaică în timpul necazului cel mare. Evanghelia veşnică exprimă gândul că orice creatură va fi binecuvântată de Dumnezeu, dar orice rău va fi judecat; şi ea arată pe Dumnezeu ca Acela care este singurul demn de toată onoarea (Apocalipsa 14.7).

Evanghelia gloriei lui Hristos

2 Corinteni 4.4: … strălucirea Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Aceasta a fost explicat deja în partea principală a acestei serii de articole [„Evanghelia lui Pavel: 5. Evanghelia gloriei şi a harului”] şi aici nu trebuie să i se mai adauge nimic.

Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu

1 Timotei 1.11: … potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie.

Epistola 1 Timotei 1.9,10 arată aplicarea Legii. Dar este legată gloria cu ceea ce blestemă şi loveşte pe păcătos? Da, realmente (2 Corinteni 3.7-9), dar aceasta este pus în umbră prin slujba dreptăţii (2 Corinteni 3.9,10). Păcatul a fost întâmpinat şi el a fost înlăturat juridic. În ceea ce priveşte păcatul, Dumnezeu a fost glorificat în orice privinţă, şi Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu vesteşte aceasta. Această Evanghelie este în contrast cu acele lucruri care sunt sacrilegiu (în privinţa aceasta Dumnezeu a fost glorificat) – de asemenea şi Legea era împotriva lor. Dar această Evanghelie are o rază de acţiune mult mai mare decât Legea. Realmente ea stă într-o opoziţie mult mai mare faţă de lucruri, decât a stat Legea vreodată. La fel şi gloria Sa, pe care El a câştigat-o prin cruce (pe care a murit preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu) depăşeşte cu mult gloria Legii, care a fost dată prin îngeri.

Evanghelia bogăţiei de nepătruns a lui Dumnezeu

Efeseni 3.8: Mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, …

Evanghelia lui Hristos se referă, aşa cum am remarcat, la responsabilitatea pe care o au aceia care se încred în Acela căruia Dumnezeu I-a dat acest loc public. În Efeseni 3.8 se pune accentul pe faptul că gloriile diferite câştigate sunt de nepătruns; vezi Romani 9.23; Efeseni 1.7,18; 2.7; 3.16; Filipeni 4.19; Coloseni 1.27; Apocalipsa 5.12.

Evanghelia mântuirii voastre

Efeseni 1.13: Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, …

Faptele apostolilor 19.1-6 arată că ucenicii, pe care Pavel i-a găsit în Efes, nu primiseră Duhul Sfânt, atunci când au venit la credinţă. Ei nu ştiau că Duhul Sfânt venise. Abia când Hristos a fost înălţat, Duhul Sfânt a venit ca Acela care locuieşte în oameni (Ioan 7.39; Faptele apostolilor 2.32,33). Înainte de înălţarea lui Hristos la cer ei au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Ioan Botezătorul le-a propovăduit pe Cel ce urma să vină (Faptele apostolilor 19.5). Pavel le-a propovăduit pe Isus şi fără îndoială ei s-au bazat apoi pe Persoana Sa şi pe lucrarea făcută pentru cunoaşterea iertării păcatelor. Pavel şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit pe Duhul Sfânt. Ei au crezut Evanghelia mântuirii lor, ceea ce înseamnă; să te bazezi pe Persoana lui Hristos şi pe lucrarea făcută – spre iertarea păcatelor. Duhul este dat ca pecete a credinţei. El este Duhul Sfânt al făgăduinţei (Luca 24.49), pe care Îl primesc toţi cei care cred în felul acesta. Duhul Sfânt îi leagă cu trupul lui Hristos, care a fost constituit o dată pentru totdeauna în Ierusalim în ziua de Rusalii. El este şi arvuna moştenirii noastre.

Evanghelia pentru cei necircumcişi

Galateni 2.7: … când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, …

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Pavel cu privire la naţiuni.

Evanghelia pentru cei circumcişi

Galateni 2.7,8: … după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor.

Această Evanghelie caracterizează un domeniu special de responsabilitate, care a fost încredinţat lui Petru cu privire la iudei.

Unul din punctele de atac deosebit ale lui satan este, „să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4.4). Vai, câtă perfidie arată satan cu acest atac! De ce atacă el tocmai acest punct? Dacă îi reuşeşte acest atac, atunci întunecă strălucirea. Gloria lui Hristos este măsura glorificării lui Dumnezeu şi întunecarea acestei strălucirii a gloriei lui Hristos înseamnă că şi cealaltă glorie este întunecată. Prin aceasta este întunecată corespunzător şi dimensiunea harului lui Dumnezeu, aşa cum ea este percepută în suflet, şi totul slăbeşte aşa de mult că se limitează numai la satisfacerea nevoilor omului, oricât de binecuvântată ar fi în sine această satisfacere a nevoilor. Dar Evanghelia este mult mai mult decât satisfacerea nevoilor omului, şi este ţelul vrăjmaşului să împiedice strălucirea veştii bune despre gloria lui Hristos, pentru ca ea să nu strălucească pentru cei pierduţi. Când predicăm aceste lucruri, atunci întâmpinăm pe vrăjmaş tocmai acolo unde lupta este cea mai grea. El ştie foarte bine de ce el atacă în mod deosebit acest adevăr. Şti şi tu?

Cineva a spus:

În toate timpurile a fost bine cunoscuta strategie a vrăjmaşului – dacă nu poate împiedica propovăduirea adevărului divin -, să faciliteze o anumită parte a adevărului în detrimentul şi spre neglijarea unei alte părţi mult mai mari şi mai importante a adevărului. Prin aceasta el poate limita atenţia credincioşilor la lucruri de rangul doi – oricât de preţioase ar fi chiar şi aceste lucruri în sine -, pentru ca adevăruri care au importanţă mai mare şi mai profundă să se piardă din vedere sau cel puţin să treacă pe planul al doilea.

N. Darby a constat pe drept, că

… dacă te preocupi exclusiv de felul cum poţi satisface nevoile păcătosului – oricât de reale ar fi ele şi oricât aceasta ar revela dragostea lui Dumnezeu, şi aceasta este totdeauna de preţ pentru suflet -, se pune totuşi o bază îngustă pentru creşterea spirituală. (Letters of J. N. Darby, vol. 3, pag. 445)

„Predica de trezire” şi vestirea Evangheliei în general este caracterizată prin aceea că ele „satisfac nevoile păcătosului şi revelează dragostea lui Dumnezeu”. Vestea bună este prezentată ca „ieşire în caz de pericol din iad” sau ca ceva care oferă „împlinirea vieţii”, în loc ca mai degrabă Dumnezeu să fie glorificat pe deplin. Fraţii noştri preaiubiţi şi scumpi din generaţia trecută au văzut decăderea în caracterul vestirii Evangheliei (în mod deosebit în creştinismul evanghelic) şi au scris atenţionări în privinţa aceasta. Vom face bine să ţinem seama de aceste cuvinte, cum ar fi:

Eu cred că Persoana Domnului a pierdut locul de onoare – cel puţin în predica de trezire spirituală -, pe care El ar trebui să-l aibă, şi aceasta face ca predica, cu toate că fără îndoială ea este deseori binecuvântată, să aibă lipsuri mari. Mântuirea prin dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi – desigur un adevăr binecuvântat – este predicată mai mult decât Hristos. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

… „să mergi în cer” – o expresie în neconcordanţă cu Scriptura – a înlocuit în gândurile evanghelicale venirea Domnului şi învierea. (J. N. Darby în The Bible Treasury, vol. 11, pag. 93)

Pentru ca nimeni să nu mă înţeleagă greşit, vreau să spun încă o dată clar, că eu nu pledez să se renunţe la predica despre ce are nevoie omul, despre mijloacele de mântuire al lui Dumnezeu, despre pocăinţă, şi aşa mai departe. Evanghelia lui Pavel include toate aceste lucruri, dar ea nu se opreşte aici. Aceasta este exprimat foarte clar în cele ce urmează:

Cine ştie că el a fost salvat pentru cer, acela predică siguranţă. Cine ştie că harul lui Dumnezeu i-a iertat păcatele, acela predică iertarea. Cine se bucură de pace, predică pacea. Şi cine ştie că Hristos locuieşte prin credinţă în inima lui – Hristos, aşa cum este El, Hristos, nădejdea slavei -, predică siguranţă, iertare, pace, dar toate marcate de cunoaşterea personală a lui Hristos. Ce este mic nu include ce este mare, dar ce este mare include ce este mic. (H. F. Witherby în Fodd for the Flock, vol. 2, pag. 100-101)

Astfel vrem să ne încurajăm inimile, să învăţăm să preţuim mai mult pe Hristos! Vrem să-L rugăm, ca El să ne facă capabili să facem cunoscut Persoana Sa, lucrarea Sa, slava Sa şi glorificarea lui Dumnezeu şi harul. Nu vrem să facem nimic care în vreun fel oarecare să împiedice să strălucească „lumina Evangheliei slavei lui Hristos”.

Versete călăuzitoare: Ioan 13.31-32; Ioan 17.4

Evanghelia gloriei lui Dumnezeu

Evanghelia gloriei are două aspecte, şi unul este completarea celuilalt. Pavel vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”, şi în 1 Timotei 1.11 el vorbeşte despre ea ca fiind „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Evanghelia slavei lui Dumnezeu este vestea bună că Dumnezeu a fost pe deplin glorificat!

Ioan 13.31,32: După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată.

Ioan 17.4: Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

Harul este mult mai mult decât o „favoare nemeritată”; el este „Dumnezeu pentru noi în tot ce este El” şi aceasta cu toată vrăjmăşia noastră naturală. Deci, Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. El nu poate trece cu vederea păcatul. El cere satisfacţie deplină, dar omul este falimentar. Dar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul, atunci nu ne-am putea baza pe dreptatea Sa. S-ar putea ca mai târziu El să-Şi schimbe părerea. Un Dumnezeu care ar putea trece cu vederea un păcat, sau unele păcate, este un dumnezeu după imaginaţia omului. El ar fi la fel de schimbător şi nestatornic cum este omul. Inimile noastre n-ar putea găsi linişte, dacă Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dumnezeu este lumină; şi har înseamnă că Dumnezeu ca lumină este pentru noi aşa cum este ca dragoste. Ura Lui desăvârşită şi oroarea Lui faţă de păcat au avut efect spre binele nostru. Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu natura Lui ca lumină (lumina revelează adevăratul caracter al tuturor lucrurilor; Ioan 1). El cere satisfacere deplină cu privire la păcat. Domnul nostru Isus a satisfăcut în chip desăvârşit această cerere. Dumnezeu are acum o bază juridică dreaptă, pe care El poate ierta păcatele acelora care îşi însuşesc lucrarea acestui Preaslăvit, care a oferit lui Dumnezeu această satisfacere (Romani 3.23-26). Aceasta este baza siguranţei veşnice; aceasta înseamnă că Dumnezeu a acţionat în concordanţă cu tot ce este El. Dumnezeu Şi-a păstrat lealitatea şi concordanţa cu fiinţa Sa şi noi avem dreptul să ne bazăm pe lucrarea înfăptuită. Dreptatea lui Dumnezeu este concordanţa cu Sine Însuşi în tot ce este El. În felul acesta faptul că Dumnezeu este lumină a avut efect spre binele nostru. Când ne gândim la cruce, de cele mai multe ori ne gândim că Dumnezeu este dragoste. Însă în cruce vedem ambele: Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste.

Însă nu vrem să ne ocupăm în locul acesta cu foloasele pentru om. Păcatul este o bruscare strigătoare la cer a Creatorului şi a Suveranului moral al universului. Ispăşirea este, când lui Dumnezeu I se aduce satisfacţie desăvârşită pentru crima păcatului împotriva naturii lui Dumnezeu, care este lumină. Gândeşte la obrăznicia îngrozitoare a creaturii de a se face pe sine însuşi dumnezeu, prin aceea că are curajul să-şi facă voia proprie! Pedeapsa veşnică, întunericul extrem, plânsul, ţipătul şi scrâşnirea dinţilor sunt răsplata Sa dreaptă pentru o astfel de comportare, care lezează maiestatea lui Dumnezeu. Noi nu putem găsi cuvinte să condamnăm cum se cuvine atacul creaturii (al nostru propriu) la maiestatea lui Dumnezeu. Tocmai în acest scenariu, unde în fiecare zi are loc aşa ceva, un loc pe care „privirile trufaşe ale celor răi sunt păcat” (Proverbe 21.4), a venit Acela care totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui.

Gândeşte la aptitudinile acestui Preaslăvit! Cineva a spus, că ai nevoie de un nor pentru a întâmpina un alt nor. În Levitic 16 găsim doi nori. Unul este şehina, norul de glorie al prezenţei Dumnezeului lui Israel între heruvimi. Ea cere, în concordanţă cu ceea ce este El în Sine Însuşi, moartea înaintea Lui. Cine poate întâmpina această glorie? Şi este şi un alt nor al lucrării de tămâie pusă pe foc, care se aduce în Locul Preasfânt. Ea reprezintă pe Hristosul lui Dumnezeu în desăvârşirile Sale şi gloriile Persoanei Sale; aceasta constituie norul lucrării de tămâie plăcută. Şi astfel a mers la cruce Unicul, care a fost capabil pentru aceasta, şi focul judecăţii în legătură cu jertfa de ardere de tot şi tot ce s-a ridicat din aceasta, a adus glorie lui Dumnezeu. Tot ce focul a dat la iveală din Persoana lui Hristos era spre gloria lui Dumnezeu şi corespunzător acesteia.

Ce ispăşire măreaţă a avut loc acolo! Ce glorie pentru Dumnezeu, atunci când El a adus satisfacere deplină pentru dezonoarea adusă de păcat maiestăţii şi naturii lui Dumnezeu! Sângele Lui a fost vărsat (Ioan 19.34; 1 Ioan 5.6; Levitic 16) şi Dumnezeu a fost satisfăcut şi L-a înviat dintre morţi. Chiar dacă nici un singur păcătos nu ar fi fost vreodată salvat, totuşi Dumnezeu a fost glorificat (Ioan 17.4). Glorificarea Lui este valabilă independent de binecuvântarea pentru om, cu toate că binecuvântarea pentru om este direct dependentă de faptul că lui Dumnezeu I s-a adus satisfacere deplină. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat aşa de desăvârşit şi într-o măsură nesfârşit de mare, El a trebuit să-L învieze dintre morţi pe Acela care a făcut aceasta şi să-I dea glorie (1 Petru 1.21) – să dea un loc Domnului nostru Isus care este demn şi în concordanţă cu adâncimea în care El a coborât în moarte. Gândeşte la Sfântul, care a devenit purtătorul păcatului, care a purtat această rebeliune dezgustătoare, detestabilă şi oribilă împotriva lui Dumnezeu! Gândeşte la aceasta!

Era o obligaţie morală din partea lui Dumnezeu să dea glorie lui Hristos. Dumnezeu trebuia să Se poarte drept faţă de Sine Însuşi. Adevărul Său moral neschimbător, care străbate toate epocile, este, că acela care smereşte trebuie să fie înălţat. Cine s-a smerit aşa de mult ca Domnul nostru Isus? Locul, care I-a fost dat, trebuie să fie în concordanţă cu locul pe care El l-a ocupat în smerirea şi degradarea Lui. „Platforma, pe care Solomon s-a suit şi de unde el a intonat cântarea de laudă a lui Israel, avea aceeaşi înălţime ca şi altarul din faţă”, a spus cineva odată [remarca redacţiei: compară cu 2 Corinteni 6.13; Exod 27.1]. Chiar şi în lumea aceasta „El trebuie să domnească” (1 Corinteni 15.25). Este o necesitate morală, ca acolo, unde El a ocupat locul cel mai de jos, El să ocupe şi locul cel mai înalt. Dar este mai mult decât aceasta. „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui” (Romani 6.4).

Kelly remarcă:

Este o interpretare sărăcăcioasă, dacă se presupune că gloria Tatălui ar fi aceeaşi ca atotputernicia sau puterea Sa. Orice motiv, care Îl însufleţeşte moral, orice drum şi orice final, pe care El este făcut cunoscut în desăvârşirile Sale, tot ce se desfăşoară în caracterul ales şi încântare nu numai faţă de creatură, ci şi faţă de Fiul Său, aceasta a fost practicat la învierea Domnului Isus. (Notes on Romans, Londra: G. Morrish, 1873, pag. 86)

Şi aşa S-a înălţat El mai presus de toate cerurile, pentru ca El să umple totul (Efeseni 4.10). Ah, cât de mult umple El inima lui Dumnezeu cu bucurie şi satisfacţie! Dumnezeu Îşi găseşte toată odihna în Hristos. El umple scaunul de domnie al Tatălui (Apocalipsa 3.21) fără greşeală. Dar umple El şi inima ta şi inima mea? Este o veste bună: Dumnezeu a fost glorificat nespus de mult şi veşnic. Cine predică vestea bună despre gloria lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11)?

Evanghelia slavei lui Hristos

Există vestea bună că Hristos a fost glorificat (2 Corinteni 4.4)! Felul în care Dumnezeu L-a glorificat pe Hristos este un răspuns la slava şi în concordanţă cu slava, care El a adus-o lui Dumnezeu. Cum să se măsoare valoarea lucrării de la cruce? Ce etalon trebuie să se folosească? Nu este niciunul. Este numai o posibilitate capabilă să descrie şi să măsoare valoarea nespus de mare pentru Dumnezeu a acestei lucrări. Dumnezeu răspunde cu slavă! El a glorificat pe Domnul Isus şi I-a dat locul cel mai înalt.

2 Corinteni 4.3-5: Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acesta, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.

Lumina, pe care a văzut-o Pavel, i-a făcut cunoscut slava lui Hristos. Lumina a venit din slavă. Şi l-a ce preocupare l-a călăuzit pe Pavel? El nu ştia că el însuşi este un păcătos, şi nici nu avea cunoştinţă de păcat, deoarece el trăia drept în ceea ce priveşte Legea lui Dumnezeu. Dar ceea ce el a văzut, l-a determinat să se preocupe cu Altcineva. Aceasta este exact ceea ce face Evanghelia slavei. Ea ne duce la Dătătorul binecuvântării şi ne preocupă cu El Însuşi în loc de binecuvântările, pe care le-am primit. Ea revelează: cunoaşterea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aceasta este mult mai mult decât eliberarea din nenorocirea noastră; aceasta revelează un loc nou înaintea orizontului nostru. Ne arată clar slava lui Dumnezeu, aşa cum ea se odihneşte pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Omul înălţat la cer. Ne arată un Om în slava lui Dumnezeu. Ce gând măreţ! Hristos a adus pe oameni direct înaintea scaunului de domnie al Tatălui şi poartă acolo natura noastră (cu excepţia păcatului), în trupul Său de slavă, tocmai în momentul când se citesc aceste rânduri. Dacă ne preocupăm tot mai mult cu această realitate minunată, aceasta va mişca gândurile noastre şi va da naştere la adorare în adoratorii Lui curăţiţi. După ce a făcut curăţirea păcatelor prin Sine Însuşi, El S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile preaînalte (Evrei 1.4). Harul se revarsă acum din locul acesta. Cineva a spus:

Harul vine din glorie, nu de la cruce. Crucea este baza oricărui har, dar lumina străluceşte din punctul final în jos, şi cu cât te apropii mai mult de slavă, cu atât mai mult recunoşti cât de bun venit eşti; cu atât eşti mai sigur că locul tău este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi toate acestea au o influenţă asupra ta în aşa fel că Hristos Însuşi captivează inima ta. Aceasta este Evanghelia slavei. Eu am fost nu numai curăţit şi eliberat de tot ce era împotriva mea, ci eu mi-am însuşit moartea Sa şi în timp ce Îl urmez acolo unde este El, eu sunt transformat în acelaşi chip ca al Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol 6, pag. 245)

Evanghelia slavei înseamnă, că El nu numai ne-a curăţit de tot ce era împotriva noastră, ci că noi avem îndrăzneală prin sângele Lui să avem parte împreună cu El de fericirea Lui în prezenţa lui Dumnezeu – noi avem parte de fericirea a ceea ce este Hristos pentru Dumnezeu. Oricine a văzut slava Sa dinapoia perdelei va fi schimbat în sufletul său în concordanţă morală cu El, aşa că el nu găseşte nici un loc de odihnă aici pe pământ, ci iese afară din tabără la El, purtând ocara Lui … Nimeni nu se ridică mai presus de altarul său [remarca redacţiei: altarul vorbeşte despre relaţia pe care eu o am cu Dumnezeu şi care se arată clar în mod deosebit în timpul meu de linişte]; aceasta înseamnă, că el nu poate fi pentru Hristos aici pe pământ, unde totul este împotriva lui Hristos, dacă el nu-L cunoaşte acolo unde toată gloria lui Dumnezeu se odihneşte pe El. Aceasta este Evanghelia gloriei. Dacă Îl cunoşti în felul acesta, atunci înapoia perdelei vei fi cu El şi în afara taberei vei purta ocara Lui. (Ministry of J. B. Stoney, vol. 6 pag. 232)

Un altul {probabil W. Kelly} a spus:

Ce bucurie este că, atunci când s-a dovedit că omul este pierdut definitiv, Dumnezeu revelează dreptatea Sa în Evanghelie, prin aceea că El îndreptăţeşte în modul cel mai minunat pe cel care crede! Credinciosul are parte atunci nu numai de faptul că sângele lui Hristos a ispăşit păcatele lui şi îl curăţeşte, ci şi că el însuşi păşeşte pe locul nou şi ceresc, şi anume în Hristos, în acelaşi fel cum El este în glorie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că şi atunci chiar când nimeni nu a văzut viziunea cerească ca apostolul, totuşi fiecare creştin credincios este îndreptăţit să spună că el posedă natura binecuvântării care a fost făcută cunoscut lui Saul şi prin el tuturor acelora care cred Cuvântul Său. Harul lui Dumnezeu l-a întâmpinat în mod nemeritat în păcatele sale, atunci când el s-a smerit înaintea lui Hristos. El l-a condus să devină dreptatea lui Dumnezeu în El, nu aşa cum El era, ci aşa cum El este în slava cerească.

Nu este deci de mirare, că apostolul putea să vorbească despre Evanghelia slavei lui Dumnezeu. Căci dacă dragostea a trimis pe Fiul aici jos ca singura, dar desăvârşit de suficientă ispăşire pentru păcatele noastre, atunci El L-a glorificat în mod foarte deosebit în Sine Însuşi şi ne-a dăruit să devenim dreptatea Lui în acea glorie din care lumina lui Hristos în glorie a coborât în inimile noastre întunecate şi unde noi de acum încolo suntem făcuţi una cu El. Lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos era nu numai pentru Saul din Tars. Prin mărturia lui inspirată trebuiau corintenii de atunci şi noi credincioşii de astăzi să cunoaştem că suntem binecuvântaţi în aceeaşi măsură bogată. Ce har minunat să fi un creştin prin credinţa în Hristos simplă, nefalsificată şi bogată, potrivit Evangheliei slavei Sale. Ce stare jalnică, să fi mai puţin decât aceasta! Între cele două stări nu este o treaptă de mijloc, pe care am putea sta, care să fie numită de Dumnezeu ca fiind bună. Creştinătatea stă mult înapoia adevărului şi navighează cu catargul desfăşurat complet spre abisul decăderii. (Bible Treasury, N. S., vol. 5, pag. 363)

Slava Domnului este o putere transformatoare în viaţa noastră, dacă o privim. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3.18). Doreşte Dumnezeu ca noi să privim la Domnul, să-L contemplăm? Cum ar putea cineva să spună nu? Dar versetul nu spune: „privind pe Domnul”. Aceasta este inclus, fără îndoială, dar noi toţi ar trebui să privim slava Domnului. Inimile noastre ar trebui să fie preocupate cu locul care a fost dat Aceluia care numai Lui i se cuvine. În cer nu este nici un loc pentru El, care să fie prea înalt.

Slava Domnului este expresia şi măsura satisfacţiei şi gloriei care a fost adusă Aceluia care a aşezat pe Hristos acolo! Să-L priveşti acolo înseamnă să meditezi în privinţa aceasta şi să savurezi în suflet ceea ce noi am studiat pe aceste pagini, cum El a făcut ispăşire pentru Dumnezeu şi cum Dumnezeu a răspuns la aceasta, prin aceea că El L-a aşezat pe Hristos în glorie. Şi potrivit cu 2 Corinteni 3.18 privirea acestei glorii a Domnului va avea efect de transformare a noastră.

Copilul de parte bărbătească, care va păşuna naţiunile cu un toiag de fier, a fost luat la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie (Apocalipsa 12). Apostolul Pavel a fost luat în acea scenă de glorie şi a auzit lucruri care nu pot fi făcute cunoscut în starea noastră actuală. Şi ce minunat este să ne gândim, că Acela care este încununat cu glorie şi onoare va coborî Însuşi în văzduh (Ioan 14.3) şi că şi noi vom fi luaţi (1 Tesaloniceni 4.17), mutaţi direct în acea scenă unde slava lui Dumnezeu se odihneşte peste El. Atunci vom privi într-o măsură mai mare, faţă către faţă (1 Corinteni 13.12), slava Domnului (Ioan 17.24). Dar această scenă ar trebui să ne formeze deja astăzi. Un om este format de lucrurile cu care se preocupă, fie că este vorba de bani, de putere, de onoare, de plăceri, şi aşa mai departe. Ne preocupăm noi cu Hristos în glorie? Dacă este aşa, atunci va avea loc o transformare (fără îndoială, neobservată de noi înşine) în concordanţă morală cu El Însuşi şi cu ceea ce este corespunzător acelei scene de glorie, în care noi vom fi introduşi în curând.

Evanghelia harului lui Dumnezeu

Har este mult mai mult decât favoare nemeritată. Desigur aceasta este inclusă în har; dar har înseamnă, Dumnezeu pentru noi în tot ce El este. Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1.5) şi Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4.8). Lumina dă la iveală caracterul adevărat al tuturor lucrurilor (Efeseni 5.13). Şi Dumnezeu ne-a rânduit să fim acolo unde este El. Toţi creştinii credincioşi umblă în lumină (1 Ioan 1.7), cu toate că noi nu totdeauna umblăm corespunzător luminii. Noi nu am fi fericiţi la un dumnezeu care nu este lumină. Aşa sunt dumnezeii incalculabili ai păgânilor. Dumnezeu este totdeauna credincios faţă de Sine Însuşi, totdeauna în concordanţă cu Fiinţa Sa. El a cerut executarea sentinţei rostită de El şi Hristos a satisfăcut cererea. Dumnezeu este lumină şi El a fost satisfăcut şi glorificat, ca lumină, în lucrarea de pe cruce. Şi acum dragostea Lui este liberă să se reverse spre păcătos, deoarece El este drept, dacă face aceasta, căci El – ca lumină – a fost satisfăcut cu lucrarea de ispăşire. El trebuie să fie drept, atunci când El îndreptăţeşte pe păcătos (Romani 3.26).

Satisfacţia veşnică, care I-a fost adusă în felul acesta, revelează pe Dumnezeu ca lumină pentru noi. El a cerut şi El a plătit! Dumnezeu, ca lumină, a lucrat în felul acesta pentru noi – ce gând minunat! În felul acesta Dumnezeu este pentru noi lumină şi dragoste. Aceasta este ceea ce înţelegem noi când spunem că har înseamnă: Dumnezeu pentru noi în tot ce El este şi cu toată starea noastră de vrăjmăşie naturală. Nu este aceasta mult mai mult, decât să vezi numai favoare nemeritată în cuvântul „har”?

Pavel a mărturisit despre Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). După ce a fost înfăptuită ispăşirea pentru Dumnezeu şi El a fost glorificat şi Hristos a fost glorificat corespunzător smeririi Lui, care a adus o glorificare aşa de mare lui Dumnezeu, s-a revărsat harul de la Hristos glorificat spre naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume (Efeseni 2.13). Ah, priveşte la groapa din care ai fost scos! Priveşte în negura întunericului (Iuda 13), pentru totdeauna îndepărtat de Dumnezeu! Fără Dumnezeu, fără speranţă! Pierdut, pierdut, pierdut! Câine al naţiunilor, străin în ceea ce priveşte făgăduinţa legămintelor.

Acela, care a prigonit până în moarte calea (Faptele apostolilor 22.4), este deodată aruncat la pământ prin slava unei mari lumini, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui la amiază. Acela, pe care el Îl prigonea fără să ştie, îi apare în dogoarea slavei Sale şi el descoperă că el Îl prigoneşte pe Hristos Însuşi, prin aceea că el prigonea pe aceia care aparţineau lui Hristos (Faptele apostolilor 9.5). Aceasta este prima referire la adevărul despre un singur trup şi unirea mădularelor cu Hristos (Faptele apostolilor 9.4; 1 Corinteni 6.17; 12.12,13; şi aşa mai departe).

El se duce direct în sinagogă şi predică pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 9.20). Desigur toţi credincioşii cunoşteau pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, dar Pavel accentuează aceasta în mod deosebit. Este Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care este fundamentul Bisericii (Matei 16.16-18). Domnul S-a arătat mai târziu lui Pavel în alte revelaţii (Faptele apostolilor 26.16) şi lui i-au fost încredinţate acele linii directoare ale adevărului, care prezintă planul veşnic al lui Dumnezeu (Efeseni 3.11) şi care întregesc Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1.25).

Pavel serveşte ca demarcare a acelora pe care Dumnezeu voia să-i mântuiască (1 Timotei 1.16). Gândeşte la harul lui Dumnezeu, care a salvat pe omul acesta! Noi ne gândim la harul de care au parte cei care sunt „în poziţii înalte”. Pavel era dimpotrivă un „om de carieră” (Filipeni 3.4-6) şi în afară de aceasta cel dintâi (adică, cel mai rău) dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15).

Dar dacă ne gândim la mărimea slavei care a fost adusă lui Dumnezeu prin Hristos şi cum a răspuns Dumnezeu la aceasta şi a evaluat aceasta prin glorificare corespunzătoare a lui Hristos, nu este de mirare că un har aşa de măreţ a putut coborî de la Hristos aflat în slavă la cel dintâi dintre păcătoşi! Nu este de mirare că el era vasul ales (Faptele apostolilor 9.15) şi era făcut de Dumnezeu corespunzător să fie purtătorul Evangheliei slavei lui Dumnezeu şi al Evangheliei harului lui Dumnezeu. Lui i-a fost încredinţată o administrare specială a harului lui Dumnezeu (Efeseni 3.2) şi el a propovăduit adevărurile binecuvântate, că iudeii şi păgânii erau împreună moştenitori şi alcătuiai împreună un singur trup şi erau împreună părtaşi (Efeseni 3.6). Acestea nu sunt numai cuvinte simple, ci sunt realităţi vii. Trebuie să ne gândim ce înseamnă şi ce conţin cu adevărat aceste cuvinte. Mărimea acestui har va deveni atunci şi în inimile noastre corespunzător de mare şi vom vedea legătura între vestea bună a harului lui Dumnezeu şi vestea bună a slavei. Vom învăţa că am fost îndreptăţiţi şi am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Da, minune peste minune, „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3), cu Hristos, care este deja în glorie. Noi suntem creaţie nouă în El şi prin Duhul suntem legaţi cu Capul glorificat (2 Corinteni 5.17). Astfel vom învăţa să mărturisim despre vestea bună a harului lui Dumnezeu. Har este Dumnezeu pentru noi în tot ce El este, şi în har El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1.3).

Rezumat

Pavel vorbeşte despre „Evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.25; 2 Timotei 2.8; vezi şi Galateni 1.11; 2.2), şi spune „Evanghelia noastră” (1 Tesaloniceni 1.5; 2 Tesaloniceni 2.14), atunci când leagă pe alţii cu sine însuşi. El a predicat adevărurile de bază ale Evangheliei ca şi ceilalţi (1 Corinteni 15.1-11), dar ce a predicat el, el nu a învăţat de la alţii. El le-a primit prin descoperire directă. În aceste revelaţii el a primit adevărurile de bază ale Evangheliei, şi încă ceva în plus. Dacă ar fi fost numai ce au predicat cei din Ierusalim, el nu ar fi putut spune: „După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri” (Galateni 2.1,2; vezi şi Faptele apostolilor 26.16).

Din cauza acestor adevăruri suplimentare ale Evangheliei, pe care Pavel le-a primit prin descoperire, el spune, când vorbeşte despre Evanghelie: „… de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel” (Coloseni 1.23; vezi şi Romani 15.16). El spune şi despre trupul lui Hristos: „… trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1.24-27; vezi şi Efeseni 3.7).

Observă că sunt două lucruri, cărora Pavel a devenit slujitor – el nu a fost slujitorul. Lasă la o parte articolul hotărât. El a devenit slujitor – în sensul că lui i-au fost încredinţate ca misiune specială – al acestor două aspecte ale adevărului, diferite, dar nu despărţite unul de altul, într-un sens deosebit ca unul care avea descoperiri deosebite ale acestor adevăruri. Legătura acestor adevăruri este exprimată prin expresia „taina Evangheliei” (Efeseni 6.30). Nu Evanghelia este numită ca fiind o taină. Aspectul este că Evanghelia lui Pavel este uşa pentru desfăşurarea tainei. Şi astfel lui i-a fost făcută cunoscut Evanghelia slavei lui Dumnezeu (1 Timotei 1.11), Evanghelia tainei lui Hristos (2 Corinteni 4.4) şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.24). Administrarea harului lui Dumnezeu faţă de păgâni a fost încredinţată lui Pavel (Efeseni 3.2; Galateni 2.8). Dumnezeu nu a dat niciodată vreunui om dreptul să aleagă, să creadă Evanghelia. Evanghelia lui Pavel şi descoperirea tainei „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă” (Romani 16.26). Domnul Isus va fi descoperit „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1.1-8). În loc să roage pe oameni să facă alegerea, să creadă Evanghelia, „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele apostolilor 17.30; vezi şi 1 Petru 4.17; Romani 1.5; 10.16). Iosua 24.15 nu este un verset al Evangheliei, deoarece el nu corespunde locurilor citate mai înainte. În afară de aceasta alegerea din Iosua 24.15 se referă la o alegere a dumnezeilor proprii, dacă cuiva i se pare ceva rău să slujească Domnului. Alegerea de a sluji Domnului, aşa cum ea stă în Iosua 24.22, era o alegere omenească, o voinţă omenească, şi cartea Judecători arată cum alegerea omenească în lucrurile divine duce la nimicire. Dumnezeu este Acela care (Ioan 1.13; Iacov 1.18; 1 Petru 1.23; Efeseni 2.9,10; Romani 9.22,23; 8.29,30; 2 Timotei 1.9; 2.10; şi aşa mai departe) ia iniţiativa în naşterea din nou şi în mântuire. Totul are loc din har (Efeseni 2.8) şi Dumnezeu este pentru noi în tot ce este El.

Convertirea lui Pavel

Nu este fără importanţă, că Dumnezeu l-a mântuit pe Pavel atunci când el era într-o călătorie de îndepărtare de Ierusalim. Nu numai că el nu era în Ierusalim, atunci când Domnul l-a mântuit; ci el se îndepărta de Ierusalim. De ce? Eu cred că motivul este următorul:

1. Pavel nu a fost introdus în binecuvântare în locul unde erau cei doisprezece, pentru ca să nu fie nici un motiv să se presupună că el ar fi în vreun fel oarecare subordonat lor.
2. Misiunea lui era diferită de misiunea lor şi nu trebuia să fie nici o confundare între cele două misiuni diferite.

Şi astfel noi îl găsim pe Saul, cum se îndepărtează de Ierusalim, atunci când el a văzut pe Hristos în glorie. Ultimul an de răbdare cu Israel (Luca 13.6-9) trecuse. Ultima mărturie adresată naţiunii ca atare, reprezentată prin sinedriu (Faptele apostolilor 6.15), a fost dată prin Ştefan, care simte împotrivirea poporului faţă de Duhul Sfânt {în trecut} şi acuză naţiunea cu privire la acelaşi păcat (Faptele apostolilor 7.51-53). El a spus, că „Dumnezeul gloriei” S-a arătat lui Avraam; şi cu toate că cei din sinagogă scrâşneau din dinţi împotriva lui, citim : „Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Acolo era un tânăr, care păzea hainele acelora care au omorât pe Ştefan (Faptele apostolilor 7.58). În împlinirea planurilor veşnice (Efeseni 3.11), păzitorul hainelor acelora care au omorât cu pietre pe omul care a văzut pe Domnul Isus în slava lui Dumnezeu, a fost aruncat la pământ printr-o lumină „a cărei strălucire întrecea pe a soarelui” (Faptele apostolilor 26.13). În căile lui Dumnezeu, omorârea cu pietre a lui Ştefan a marcat sfârşitul mărturiei faţă de naţiunea Israel ca atare.

Acest vas ales, Pavel (Faptele apostolilor 9.15), a fost deci dat la iveală. El a primit o misiune nouă, diferită de misiunea celor doisprezece (Faptele apostolilor 9.15; 16; 26.14-19; Galateni 1.11-24; Efeseni 3.1-13; Coloseni 1.24-29). El nu a predicat nimic, care să contrazică ce au predicat cei doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 dovedeşte aceasta, dar nu dovedeşte că el a avut o misiune identică cu cea a celor doisprezece. 1 Corinteni 15.10,11 se referă la 1 Corinteni 15.3-5. Pavel a învăţat acelaşi adevăr referitor la moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos, aşa cum au făcut şi ceilalţi. „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut”. Însă textele citate mai sus arată că el a primit mai mult decât predicau ei comun; şi realmente misiunea lui era altfel.

Nu se poate exagera, cât de important este că noi suntem în mod deosebit impresionaţi de caracterul diferit al misiunii lui Pavel. Pentru mulţi este ca un şoc, să trebuiască să înveţe că Matei 28.19-20 nu este „direcţia de marş a Bisericii”! Am studiat deja misiunea din Matei 28, dar vrem să accentuăm acum încă o dată un aspect. O caracteristică deosebită a misiunii din Matei 28 este „să faceţi ucenici din toate neamurile”. Aceasta are loc prin aceea că ele:

• vor fi botezate,
• vor fi învăţate.

Dacă aceasta ar fi fost misiunea Bisericii, atunci ea ar fi fost o misiune pentru Pavel. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci cuvintele lui din 1 Corinteni 1.17 ar fi o abatere gravă de la responsabilitatea lui, pe care ar fi primit-o în cadrul misiunii sale, căci el spune: „Nu am fost trimis, ca să botez.” Pavel ştia care era misiunea sa, dar noi avem nevoie să punem gândurile noastre în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu invers. Din 1 Corinteni devine clar că Pavel nu a văzut misiunea din Matei 28 ca fiind misiune a lui.

Sursa misiunii lui Pavel

Cei doisprezece au primit misiunea lor (Matia indirect) de la Domnul, atunci când El era aici. Constatăm că Pavel nu a îndeplinit însuşirile din Faptele apostolilor 1.21,22, Matia însă le-a îndeplinit. Norul a luat pe Domnul; cei doisprezece au văzut aceasta. Pavel a văzut altfel pe Domnul. El L-a văzut de partea cealaltă a norului, şi anume în glorie. Hristos glorificat a dat lui Pavel misiunea sa. Acesta este un punct de plecare total diferit de cel al celor doisprezece. Şi punctul de plecare a marcat caracterul întregii sale slujiri. Alţii, care au scris despre această temă, au zis:

Am văzut că mântuirea printr-un Mântuitor înviat era cunoscută şi ea putea fi cunoscută şi credincioşii erau o inimă şi un gând (prin Duhul Sfânt venit aici pe pământ), că ei se gândeau la moartea lui Hristos prin frângerea pâinii (Faptele apostolilor 2.42-46; 4.32), în timp ce ei erau încă legaţi cu pământul şi cu ritualurile de la Templu (Faptele apostolilor 2.46; 3.1; 5.12). Speranţa lor era total legată cu pământul, unde ei aşteptau revenirea Domnului lor (succesiunea evenimentelor le-a fost revelată prin Pavel, de exemplu în 1 Tesaloniceni 4). Însă acum această speranţă (pământească) nu le mai putea fi oferită, deoarece Hristos a fost respins pe pământ. Apoi Dumnezeu realizează prin Hristos planurile depline, adânci ale inimii Sale. Scena, unde toate acestea se pot realiza, este gloria, în care Saul din Tars este introdus acum. Că el vede acum pe Isus în glorie, acesta este punctul de plecare şi centrul Evangheliei, care este încredinţată acum lui. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1, pag. 69).

Uneori încercăm să înţelegem felul şi căile harului Său, fără să vedem punctul de plecare simplu al Evangheliei de astăzi. Hristos, Fiul lui Dumnezeu în glorie, este centrul unde sufletul poate găsi odihnă, şi dacă noi ne-am găsit odihna în această bază şi acest punct de plecare, atunci suntem pregătiţi să înţelegem poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ea ne este prezentată în epistolele lui Pavel. … De aceea este deosebit de important ca eu să cunosc şi să arăt sufletului că Hristos este subiectul simplu al credinţei. Şi aşa cum El în glorie este subiectul credinţei mele şi El, Cel care Se află acolo, guvernează inima mea, eu învăţ că toate, cu câte eu am a face, trebuie să fie în concordanţă cu El, Cel care este baza tuturor binecuvântărilor mele. (J. B. Stoney în The Present Testimony New Series, vol. 1 pag. 71)

Orice dezvoltare trebuie în mod necesar să poarte nu numai urmele originii ei, ci şi să prezinte mai profund natura acelei origini. Numai aceasta dă acestei dezvoltări caracterul şi valoarea ei. Deci orice punct al adevărului, arătat sau învăţat de Pavel, poartă clar această amprentă. (A Voice to the Faithful, vol. 3, pag. 197)

Permiteţi-mi să mai spun un cuvânt sau două în legătură cu Evanghelia lui Pavel. El este singurul care caracterizează Evanghelia sa ca fiind Evanghelia minunată. Şi nu este lipsit de interes să ştim că, dacă apostolul foloseşte această expresie, acest „minunat” nu este în sensul în care în mod obişnuit se foloseşte acest cuvânt; el se referă la Evanghelia „slavei”. Şi adevărata putere de expresie a acestei expresii este: ea este Evanghelia lui Hristos glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Ea este vestea bună, că noi avem un Mântuitor, care a înviat şi este glorificat. Noi suntem chemaţi să avem parte de toate urmările gloriei Sale, precum şi ale morţii Sale la cruce. Ceilalţi apostoli nu au scris niciodată despre subiectul Bisericii, aşa cum ea este făcută una cu Hristos; numai Pavel a făcut aceasta. Probabil Pavel a fost singurul care a fost în stare să spună: ‚Dacă cineva adaugă ceva la Evanghelia mea, acela să fie anatema’ {compară cu Galateni 1.9}. Cu toate că Pavel a adăugat ceva la Evanghelia lor, ei nu puteau adăuga ceva la Evanghelia lui. Apostolii {cei doisprezece} au vestit pe Hristos ca Mesia şi au vestit iertarea păcatelor prin Numele Său; dar ei nu au vorbit despre gloria cerească a lui Hristos, aşa cum a făcut Pavel. El a evidenţiat toate aceste adevăruri şi mai mult decât ei au făcut-o vreodată. Acesta este motivul pentru care el vorbeşte mereu despre „Evanghelia mea”. Desigur nu puteau exista nici un fel de diferenţe referitoare la marile adevăruri ale Evangheliei pe care a predicat-o Pavel şi pe care au predicat-o ceilalţi apostoli; cu toate acestea era un progres mare în ceea ce predica Pavel mai mult decât aceştia. Nu există nimic, care să se contrazică; dar pentru că Pavel era acela care a fost chemat după înălţarea la cer a Domnului, el era cel mai potrivit să adauge ceva. Până în momentul când Pavel a fost chemat mai era ceva care trebuia adăugat la suma adevărurilor revelate. El spune în Coloseni 1.25, că el era slujitor al lui Hristos, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu şi să umple un anumit gol, care până atunci nu era umplut. (W. Kelly, Lectures on the Epistle to the Galatians, pag. 28-29)

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 1.15-22

Care era misiunea celor doisprezece? Te rog să citeşti Faptele apostolilor 1.15-22.

Faptele apostolilor 1.15-22: În zilele acelea, Petru s-a sculat în mijlocul fraţilor, – numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută douăzeci, – şi a zis: „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus. El era din numărul nostru, şi era părtaş al aceleiaşi slujbe. Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc, şi i s-au vărsat toate măruntaiele. Lucrul acesta a ajuns aşa de cunoscut de toţi locuitorii din Ierusalim, încât ogorul acela a fost numit în limba lor: «Acheldama», adică: «Ogorul sângelui.» – În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: «Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea!» Şi: «Slujba lui s-o ia altul!» Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.

Versetul 22 arată că cei doisprezece[1] trebuiau să fie din aceia care începând de la botezul lui Ioan şi până la înălţarea la cer a Domnului Isus au fost împreună cu El, aşa că ei puteau fi martori ai învierii Sale şi totodată L-au cunoscut foarte bine înainte de învierea Sa (vezi şi Ioan 15.26-27). Faptul că ei de la început au fost cu El, era motivul pentru atribuirea misiunii lor.

În capitolul 17 {al evangheliei după Ioan} le este prezentată plinătatea actuală a lui Hristos şi dorinţele Lui pentru ai Săi, în timp ce El era cu ei aici pe pământ. Deci, toate acestea erau incluse în misiunea lor; de aceia ei trebuiau să fie martorii Lui atât în Ierusalim cât şi … Această misiune era orientată spre pământ, până când El a fost luat în glorie. Dar pe lângă aceasta ei erau autorizaţi să mărturisească despre El şi să vorbească despre El ca Acela care a fost înălţat la cer şi despre felul cum ei L-au cunoscut şi despre felul cum ei vor fi aici pe pământ pentru El prin Duhul Sfânt în timpul absenţei Sale. (A Voice to the Faithful, Vol. 3, pag. 166)

În legătură cu citatul următor citeşte Faptele apostolilor 1.6; 3.19-22.

Faptele apostolilor 1.6: Apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”

Faptele apostolilor 3.19-22: Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune.

Evanghelia, pe care ei au primit-o, (vezi Faptele apostolilor 1.4), era, că Isus a înviat şi că El a fost făcut de Dumnezeu atât Domn cât şi Hristos. Şi acum ei erau legaţi într-o unitate în puterea Duhului Sfânt, dar speranţa lor nu era încă desprinsă de pământ şi ei înşişi nu se priveau ca despărţiţi de această relaţie. Însă în această relaţie se ţineau strânşi de Domnul lor înviat, a cărui revenire pe pământ o vesteau. (The Present Testimony, Vol. 1, pag. 65)

În privinţa aceasta dăm o listă cu locuri din Scriptură, care arată natura Evangheliei pe care o vesteau cei doisprezece – sau în realitate în principal Petru: Faptele apostolilor 2.32; 3.15,26; 4.2,10,33; 5.30-32; 10.39.41 arată credincioşia mare cu privire la ceea ce Domnul le-a încredinţat (compară cu Ioan 15.27 şi Faptele apostolilor 1.8,21,22).

Titlurile cu care ei se referă la Domnul Isus în Faptele apostolilor 2.36; 4.26; 8.5,12 sunt titluri legate cu Împărăţia … Amintim aceasta, deoarece Pavel (Faptele apostolilor 9.20) este cel care predică pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu. În timp ce Petru desigur Îl recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu (Matei 16.16), totuşi lui Pavel îi este rezervat[2] ca el să fie primul care Îl propovăduieşte aşa, deoarece Hristos în acest caracter este baza Bisericii (Matei 16.18). Cât de minunată este armonia Cuvântului lui Dumnezeu!

Am constat deja că pocăinţa era o parte a mesajului predicat în Evanghelia Împărăţiei. Ca urmare a înălţării lui Hristos se predică încă mereu pocăinţa, dar şi „iertarea păcatelor”, care nu era parte a mesajului Evangheliei Împărăţiei, este de asemenea pusă pe prim plan. Pocăinţa şi iertarea păcatelor sunt cuvinte care caracterizau prima predică din ziua de Rusalii după înălţarea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 3.19.26; 5.31; 8.22; 10.43; 11.18; 13.38).

Nu numai că s-a schimbat caracterul predicii, comparată cu acela dinainte de Rusalii, ci şi consecinţele pentru aceia care au crezut. Această schimbare se cunoaşte în faptul că după Rusalii credincioşii au fost pecetluiţi cu Duhul, aceasta fiind ceva, care mai înainte era necunoscut. (Compară Efeseni 1.13,14 cu Faptele apostolilor 19.1-9, şi vezi că ucenicii pe care i-a întâlnit Pavel în Efes – probabil prozeliţi iudei – credeau ce a predicat Ioan Botezătorul. Dar urmare acestui fapt ei nu erau pecetluiţi cu Duhul. Atunci Pavel le-a predicat Evanghelia mântuirii lor [Efeseni 1.13,14] şi ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt.)

O situaţie asemănătoare a fost şi la Corneliu (Faptele apostolilor 10), în afară de faptul că, deoarece Corneliu era dintre naţiuni, aici lipseşte punerea mâinilor. Dar el era un copil al lui Dumnezeu: el era „cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa Lui. … se ruga totdeauna lui Dumnezeu”, Rugăciunea lui s-a suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 10.2,4); el era realmente un copil al lui Dumnezeu; el era născut din nou. Cu toate acestea a trebuit să primească cuvântul prin care el a fost „mântuit” (Faptele apostolilor 11.14). Este clar că Corneliu ştia ceva despre „Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, … [şi] tot ce a făcut El în ţara iudeilor” şi aşa mai departe (Faptele apostolilor 10.34-39).Dar el mai trebuia să audă şi altceva: el trebuia să audă că aplicarea lucrării lui Hristos este pentru fiecare care crede. El a crezut Evanghelia mântuirii lui şi ca urmare a primit pecetluirea cu Duhul (Efeseni 1.12,13). El era născut din nou, dar acum el era „salvat”. Atunci când era născut din nou era sigur că nu va ajunge la judecata înaintea marelui tron alb, aşa cum erau şi vor fi toţi copiii lui Dumnezeu; dar acum el se baza pentru sine pe Persoana lui Hristos şi pe lucrarea făcută de El pentru iertarea păcatelor. El avea acum această cunoaştere printr-o propovăduire publică din partea lui Dumnezeu şi de aceea putea să aplice cu privire la sine toate rezultatele mari ale lucrării lui Hristos şi putea să ocupe public locul unui copil al lui Dumnezeu (Ioan 1.12). Cel puţin toate acestea sunt incluse în cuvântul „mântuit”, folosit în Faptele apostolilor 11.14.

Dacă privim în felul acesta predica celor doisprezece, atunci este important să vedem schimbarea decisivă, care a urmat după ce Isus – Omul după planul lui Dumnezeu – a fost înălţat la cer. Niciodată nu a existat trupul lui Hristos, Adunarea, până când acel Om a fost înălţat la cer ca şi Cap (Coloseni 1.18). Abia ca Cel glorificat El este Capul trupului şi acest trup a fost constituit la Rusalii în Ierusalim (Ioan 7.37-39; 14.17,26; 16.7; Luca 24.49; Faptele apostolilor 1.4-5; 2.1-4,32,33; 1 Corinteni 12.13). Când cei doisprezece au predicat după Rusalii, oamenii au primit Duhul Sfânt (Faptele apostolilor 2.38; 8.20; 10.45; 11.17), aceasta înseamnă, că ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei (Luca 24.49; Efeseni 1.13,14), cu acel Duh care a fost făgăduit înainte de Rusalii. Astfel ei au fost legaţi cu Domnul (1 Corinteni 6.17) şi astfel au fost legaţi pentru a constitui un trup, constituit odată pentru totdeauna la Rusalii în Ierusalim. Darul Duhului Sfânt nu a urmat după predica lui Ioan Botezătorul şi nici a Domnului, nici a celor şaptezeci şi nici a celor doisprezece înainte de Rusalii. Abia după înălţarea lui Hristos la cer a fost turnat Duhul (Faptele apostolilor 2.32,33). De aceea după Rusalii a avut loc o schimbare atât în propovăduire cât şi în rezultate.

Prin aceasta nu vreau să spun că adevărul „este un singur trup” (Efeseni 4.4) a fost înţeles înainte să fie revelat lui Pavel. El nu a fost înţeles (Romani 16.25-26; Efeseni 3.1-12; Coloseni 1.24-29). Cu toate acestea era o schimbare în mărturie ca urmare a înălţării lui Hristos la cer şi a venirii Duhului.

Această perioadă de timp, în care cei doisprezece au mărturisit cu putere naţiunii Israel, este scoasă în evidenţă într-o pildă, pe care o găsim în Luca 13.6-9:

Luca 13.6-9: El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani, decând vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă: dacă nu, îl vei tăia.”

Omul din pilda aceasta este Domnul; vierul reprezintă pe Duhul Sfânt. Dar Domnul nu a găsit rod şi a zis că pomul (Israel) ar trebui tăiat. Vierul a spus că el voia timp de un an să dea pomului tot ce era necesar ca să dea rod; dacă după aceea nu vor fi roade, atunci să fie tăiat. Aceasta se referă la anul de după cei trei ani de slujire ai Domnului; adică, se referă la anul de după plecarea Lui la Tatăl.

Să mergem acum la Luca 19.12.27:

Luca 19.12-15: Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.“ Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimes după el o solie să-i spună : „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.“ …

Omul de neam mare reprezintă pe Domnul, şi ţara depărtată este locul unde El este acum. Înainte ca El să plece, el a dat însărcinări slujitorilor Lui (fie aceştia numai aceia care posedă viaţa adevărată, sau mărturisitorii falşi). După aceea El a plecat să primească o Împărăţie. El este acum la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă până când vrăjmaşii Lui sunt puşi aşternut picioarelor Lui (Psalmul 110.1). Dar după ce El a plecat, cetăţenii, care Îl urau, „au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.”” Ce înseamnă aceasta? Când a avut loc aceasta? A avut loc la un an după cei trei ani de slujire ai Domnului. Potrivit acestui loc din Scriptură a fost un an între momentul când El a plecat în ţara depărtată şi momentul când cetăţenii Lui (iudeii) au trimis o solie după El. Cine era solia? Era Ştefan!

Iudeii au ascultat cuvintele lui Ştefan până în momentul când el a spus că vede pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Care a fost reacţia? Realmente ei au trimis pe Ştefan sus la Domnul cu mesajul: „Nu vrem ca acesta să domnească peste noi”. Vedem astfel aplicarea acestor două pilde. Dar ce s-a petrecut pe parcursul acelui an, în timp ce viticultorul au făcut tot posibilul să facă pomul să rodească, adică în timpul anului în care omul, care a căutat rod, a plecat? Cei doisprezece, în mod deosebit Petru, au fost folosiţi prin Duhul să aducă lui Israel Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul a încercat mereu să dea naştere la rod, chiar dacă iudeii au răstignit pe Mesia. Ca naţiune, Israel nu a vrut să asculte şi nu a adus nici un rod. Realmente, ei au omorât pe Ştefan şi în felul acesta au pecetluit ura lor neschimbabilă împotriva lui Hristos. Ei nu au vrut să-L aibă, atunci când El a fost aici şi nici ca Fiu al Omului la dreapta lui Dumnezeu.

Urmare faptului că mărturia lui Ştefan a fost respinsă, s-a produs o schimbare în căile lui Dumnezeu. Până în momentul acesta cei doisprezece au depus mărturie cu putere despre învierea Domnului Isus Hristos. Israel ca naţiune a respins această mărturie. Ei au trimis solia (Ştefan, Faptele apostolilor 7) cu mesajul respingerii. Şi aşa găsim în capitolul următor (Faptele apostolilor 8), că Evanghelia se extinde pe un domeniu mai larg. În Faptele apostolilor 9 găsim convertirea apostolului naţiunilor

Versete călăuzitoare: Matei 28.19-20

Matei 28.19-20: Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!. Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Misiunea din evanghelia după Matei capitolul 28 este deseori greşit înţeleasă, atât în înţelesul ei cât şi în aplicarea ei. Ca să se înţeleagă misiunea din Matei 28, trebuie studiate trei întrebări:

1. La ce timp se referă misiunea?
2. La cine se referă ea?
3. Care va fi conţinutul predicii acelora, care împlinesc misiunea?

La ce timp se referă misiunea?

O parte importantă a misiunii este făgăduinţa lui Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Expresia „sfârşitul veacului” este o expresie specifică, care se referă la o perioadă de timp foarte specială, care este definită în Matei 13.39-43. Acolo este timpul în care îngerii vor ieşi şi vor scoate din Împărăţia cerurilor toate pricinile de poticnire şi pe toţi care practică nelegiuirea. Este clar, că aceasta nu se referă la timpul actual  al harului, ci la o perioadă de timp de după răpire, care pregăteşte etapa de instituire a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune.

În timpul acela Dumnezeu va trezi învăţători, care „vor întoarce pe mulţi la dreptate” (Daniel 12.3). Mesajul lor va fi Evanghelia Împărăţiei, aceasta înseamnă vestea bună, că Împăratul vine să instaureze Împărăţia Sa. Cum vor întoarce ei pe mulţi la dreptate? Prin aceea că „îi vor învăţa” (toate naţiunile) lucrurile pe care Hristos i-a învăţat pe ei cu privire la principiile Împărăţiei şi la caracterul acelora care sunt potriviţi pentru aceasta. Predica de pe munte (Matei capitolele 5 -7) va avea o aplicare deosebită în predica lor. Acesta este înţelesul cuvintelor  din misiunea prezentată în Matei 28: „învăţându-i (toate naţiunile) să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Este de asemenea important să se observe că aceşti predicatori vor merge la toate naţiunile (Matei 28.19; 24.14). Rezultatele acestor predici vor fi evaluate de Domnul la judecata naţiunilor (Matei 25.1,31-32), la care fraţii Lui, predicatorii Evangheliei Împărăţiei, vor fi diferenţiaţi de toate naţiunile.

Aceia cărora le este cunoscut aspectul dispensaţional al evangheliei după Matei, vor vedea ce importanţă deosebită au astfel de expresii în această evanghelie; cum ar fi „toate naţiunile” şi „sfârşitul veacului”.

La cine se referă misiunea?

Fără îndoială misiunea din Matei 28 se referă la perioada de timp care urmează după răpire, şi va fi împlinită de predicatorii care vor fi treziţi de Dumnezeu din rămăşiţa iudaică. Botezul şi învăţătura lor vor face ucenici din toate naţiunile şi vor întoarce pe mulţi la dreptate, prin aceea că vor învăţa acele lucruri pe care Hristos aici pe pământ le-a poruncit ucenicilor Săi.

Dacă vedem că această misiune se referă la predicatori iudei într-o perioadă de timp viitoare, atunci aceasta explică o chestiune interesantă. În Ioan 20.17 Domnul zice Mariei: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru«”. Ioan Îl vede pe Domnul nostru ca Acela care a venit de la Tatăl, ca să înfăptuiască lucrarea, care I-a fost dată, şi ca apoi să Se reîntoarcă înapoi la Tatăl. În timpul acesta va exista o adunare, al cărei model îl găsim în Ioan 20.19-29. Maria voia să-L ţină cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Nu, zice Domnul, Eu trebuie să merg la cer. Dar Matei, inspirat de Duhul, arată pe Hristos înainte de toate ca Împărat şi în mod deosebit în legătura Lui cu Israel. În Matei 28.9 se văd femeile, cum Îl ţin cu tărie, şi ele nu sunt împiedicate să facă aceasta. Lecţia în aceasta este, că ele Îl ţin cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Lui I-a fost dată toată puterea, şi El este văzut ca Unul care dă rămăşiţei lui Israel o misiune.

Aceia care afirmă că Matei 28 ar fi „ordinul de plecare al Bisericii” nu au cunoscut caracterul dispensaţional al lucrurilor din evanghelia după Matei şi în afară de aceasta implicaţiile afirmaţiei lui Pavel „Eu nu am fost trimis să botez” (1 Corinteni 1.17). Dacă Matei 28 ar fi ordinul de plecare al Bisericii, atunci acesta ar fi foarte clar şi pentru Pavel. Ar fi fost o neglijare gravă a ordinului său de plecare, dacă el ar fi spus: „Eu nu am fost trimis să botez”, dar ordinul său de plecare ar fi conţinut cu adevărat porunca să boteze! Nu este vorba de faptul că Pavel nu ar fi botezat, căci ştim că el a botezat (1 Corinteni 1.14). Chestiunea este că botezul (care constituie o parte a misiunii din Matei 28) nu era misiunea directă a lui.

[Remarca redacţiei SW: gândurile din textul de mai sus sunt probabil puţin accentuate şi pentru unii oricum sunt noi, de aceea vrem să adăugăm unele comentarii ale altor comentatori cu privire la această temă, pentru ca gândul de bază să devină clar. Dacă mai sus se spune: „Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune”, atunci cu siguranţă noi am fi formulat puţin altfel această afirmaţie, căci noi gândim că era o misiune care a fost dată apostolilor pentru timpul lor, chiar dacă nu citim în Scriptură că ei au îndeplinit-o exact aşa cum ea este definită aici. Şi noi credem de asemenea că această misiune a fost suprapusă cu alte accente prin slujba apostolului Pavel. Cu toate acestea în această misiune sunt principii şi binecuvântări cu însemnătate permanentă. Şi de asemenea cu toate acestea gândim că misiunea în forma din Matei 28 îşi va primi însemnătatea ei neîngrădită abia după răpirea Adunării (Bisericii).]

N. Darby scrie în privinţa aceasta:

Această revelare a Dumnezeirii şi faptul că Hristos este Domn, constituie baza şi natura creştinismului  însuşi ca o mărturisire, împreună cu adevărul subiectiv, că firea pământească (carnea) – aşa cum s-a dovedit pe deplin – nu foloseşte la nimic. În această sferă nouă eu trebuie să trec prin moarte, ca să intru în părtăşie cu Dumnezeu; şi ca înviat devin slujitor al lui Hristos, al Domnului. De aceea în Efeseni 4 avem un trup, un Duh, o speranţă a chemării; un Domn, o credinţă, un botez. Prima este chestiunea pe deplin cerească şi esenţială în legătură cu Hristos; a doua este mărturia pe pământ în legătură cu domnia lui Hristos. De aceea Pavel, care a văzut pe Hristos numai în gloria cerească şi căruia i-a fost încredinţată slujba şi revelarea Adunării (Bisericii), nu a fost trimis să boteze; şi pe lângă aceasta în evanghelia după Matei [28], unde a fost dată misiunea despre care este vorba acum, nu avem nicidecum înălţarea la cer. Aici Ierusalimul este dat la o parte şi Hristos este legat cu rămăşiţa din Galileea, care este adunată în jurul Lui, şi ei trebuiau să facă ucenici dintre naţiunile. Aceasta nu se leagă direct cu Împărăţia de o mie de ani, ci cu slujba Evangheliei Împărăţiei, care precede Împărăţia, şi este dusă la toate naţiunile, înainte să vină sfârşitul – sfârşitul veacului. Împărăţia de o mie de ani va fi introdusă prin revenirea Domnului din cer în glorie. Misiunea precede aceasta. De aceea El spune în evanghelia după Matei: „Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, aceasta înseamnă a veacului care precede venirea lui Mesia în glorie, ca să instaureze public Împărăţia Sa. De aceea nu pot vedea de ce această misiune nu poate merge mai departe, după ce Biserica a fost răpită. Ea nu are direct Biserica în atenţie, şi tot aşa de puţin botezul: el mărturiseşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi că Hristos este Domn, atâta timp cât El nu este încă revelat din cer. (J. N. Darby: Letters, Band 3, pag. 332, 1861)

Misiunea apostolilor are punctul de plecare în Galileea la discuţia lor cu Domnul lor înviat. Este vorba despre o rămăşiţă, care este unită deja cu Isus. Nu este vorba, ca în evanghelia după Luca, că un Mântuitor este prezent, care S-a înălţat la cer şi care din cer începe cu Ierusalimul, aşa cum a avut loc atunci. Aici este vorba că Ierusalimul a fost părăsit şi dat în mâinile răului şi al naţiunilor, în timp ce rămăşiţa lui Israel este legată cu Mesia Cel lepădat, care acum era înviat. Apoi aceia, care sunt legaţi cu Domnul lepădat, sunt trimişi să facă ucenici din toate naţiunile, prin aceea că aceştia vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această misiune niciodată până în zilele noastre nu a fost împlinită. Misiunea pentru naţiuni a fost încredinţată lui Pavel prin aceia care erau stâlpi între apostoli (Galateni 2), cu autoritate divină de la Isus glorificat şi prin trimiterea directă a Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 13.4; 26.16-18).

Este posibil ca şi ceilalţi apostoli să fi plecat mai târziu; dar istoria, în măsura în care ea ne este relatată în Cuvânt, nu vorbeşte despre aceasta, cu excepţia unei exprimări foarte generale şi vagă într-un verset la sfârşitul evangheliei după Marcu. Apostolii au rămas în Ierusalim în tipul prigoanei care a avut loc după moartea lui Ştefan. După aceea Evanghelia a fost dusă la naţiuni prin aceia care au fost împrăştiaţi printre ele, şi mai târziu a fost încredinţată lui Pavel. Ioan se găseşte în Patmos, pentru ca cel care era ultimul care a mai rămas dintre ei să vegheze asupra Bisericii în decăderea ei. Ultimele versete ale evangheliei după Marcu spun, că ei s-au dus pretutindeni şi Domnul lucra împreună cu ei, ca să confirme cuvântul predicat prin semnele pe care ei le făceau. Însă aici în evanghelia după Matei lor le-a fost dată misiunea. Ei trebuiau de asemenea să înveţe naţiunile botezate să păzească ceea ce Isus a poruncit ucenicilor, şi El Însuşi va fi cu ei până la sfârşitul veacului. Nu este vorba de aşa-zisa misiune creştină, aceasta o găsim mai degrabă în evanghelia după Ioan capitolul 20, Luca 24 şi Marcu 16. (Până la versetul 6 din Marcu 16 găsim aceeaşi relatare ca în evanghelia după Matei; în ultimele versete din Marcu 16 găsim ceea ce citim la sfârşitul evangheliei după Luca şi în Ioan 20.) Vorbirea din capitolele 13 şi 16 din Faptele apostolilor este legată – ca şi vorbirea lui Petru – cu misiunea amintită în evanghelia după Luca. În evanghelia după Matei nu se spune că ei trebuiau să plece şi să facă ucenici pe iudei, căci rămăşiţa este privită ca fiind despărţită deja de naţiune şi unită cu Hristos. Este un fel de extindere a capitolului 10 al aceleiaşi evanghelii, unde le este interzis – cel puţin în ceea ce priveşte misiunea lor în momentul acela – să meargă la naţiuni, nici măcar la samariteni, ci li se spune că ei trebuiau să caute numai oile pierdute ale casei lui Israel. Aici lor le este dată o misiune mai extinsă. Ei trebuiau să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile. Aceasta înseamnă că lucrarea în mijlocul iudeilor este alta decât cea din capitolul 10. Într-un anumit sens numai capitolul 24 explică de ce misiunea, despre care este vorba aici, se îndreaptă numai spre naţiuni. Desigur misiunea dată din cer pentru mântuirea sufletelor este adresată iudeilor la fel cum este adresată naţiunilor. Aceasta din urmă o găsim împlinită în Faptele apostolilor: numai partea care include naţiunile a fost încredinţată lui Pavel, aşa cum am văzut. (Collected Writings., Bd. 30, pag. 314 şi următoarele).

După aceea este vestită sentinţa referitoare la respingerea Duhului, pe care poporul a făcut-o. Ei au respins mărturia înnoită în puterea Duhului lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă în Ştefan, care era „plin de Duhul Sfânt”. Şi istoria iudaică a fost terminată cu ceea ce a introdus Biserica în cer (în persoana lui Ştefan – de fapt este vorba de starea intermediară în care se găseşte duhul credinciosului). Ceea ce este umplut de Duhul, este respins. Respingerea acestei mărturii are loc în Ierusalim, centrul sistemului pământesc al lui Dumnezeu. Ei au omorât cu pietre pe Ştefan, care a strigat la Dumnezeu şi a zis: „Doamne Isuse, primeşte Duhul meu!”, şi care a rostit aceeaşi mijlocire pentru poporul nefericit cum a făcut Isus când a fost lepădat: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta.” Prin faptul că duhul a lucrat în felul acesta, El recunoaşte pe Domnul Isus: tot aşa cum Isus ca Fiu S-a predat pe Sine Însuşi – duhul Său – Tatălui, atunci când a fost lepădat.

S-a observat deseori de către aceia care cunosc aceste adevăruri, că aceasta a distrus clădirea pământească şi centrul Bisericii (remarca redacţiei SW: prin centru este vorba de Ierusalim). Misiunea prezentată în evanghelia după Matei, aşa cum am remarcat deja, nu a fost îndeplinită în forma ei iniţială; căci iudeii prin conducătorii lor au respins ca naţiune mărturia Duhului cu privire la înălţarea lui Hristos, la fel cum au respins pe Fiul lui Dumnezeu în smerenia Lui, atunci când El a fost între ei ca Om. De aceea Ierusalimul a încetat să mai fie centrul din care trebuia să se reverse puterea strângerii laolaltă de până atunci. (Collected Writings, Bd. 3, pag. 119).

În ceea cea ce priveşte această misiune, avem numai afirmaţia generală a lui Marcu, că ei au mers pretutindeni (Marcu 16.20). În versetul 15 se spune, că ei trebuiau să meargă în toată lumea. În evanghelia după Matei capitolul 28 li se spune în Galileea, că ei trebuiau să facă ucenici din toate naţiunile – dar aceasta este o altă misiune. În ceea ce priveşte textul din evanghelia după Marcu, cititorul va remarca că paragraful începe de la versetul 9 cu Ierusalimul şi înălţarea la cer, ca în evanghelia după Luca; în versetul 7 li se spune să meargă în Galileea, aşa cum se spune şi în evanghelia după Matei. Acestea sunt misiuni diferite. Fapt este, că pretutindeni unde ei au mers, misiunea pentru naţiuni (Galateni 2) a fost dată lui Pavel şi Barnaba, care s-au preocupat deja cu ea. Drept urmare misiunea prezentată în evanghelia după Matei nu a fost împlinită. În evanghelia după Marcu este vorba de persoane individuale şi de problema mântuirii; în evanghelia după Matei nu este vorba de aceasta. Misiunea prezentată în evanghelia după Luca a fost împlinită prin apostoli, aşa cum arată şi cuvântările din Faptele apostolilor, numai partea referitoare la naţiuni a fost încredinţată lui Pavel (J. N. Darby: adnotare în Synopsis la Ioel 3).

Mărturia dată naţiunilor a luat o formă nouă în slujba lui Pavel. Această slujbă – nu în ceea ce priveşte mântuirea, ci slujba în sine însuşi – poate fi numită deja o administrare deosebită (Efeseni 3.2; Coloseni 1.25); unitatea trupului lui Hristos era în această slujbă marele fundament al chemării, care era din cer, şi a celor din afara iudeilor. Ea aducea pe toţi la acelaşi nivel, deoarece nu mai era Adonai, care Îşi revendica drepturile asupra pământului şi Sionului, ci [Hristos], care a unit cu Sine Însuşi pe sfinţii care au primit această mărturie, ca Acela care a vorbit din cer. De aceea misiunea din Matei 28 a fost amânată, în ceea ce priveşte litera (nu în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântare) (Notes and Comments, Vol. 3, pag. 52).

[Remarca redacţiei SW: extrasul următor din studiul unui alt scriitor arată în mod deosebit în ultimul aliniat ce înseamnă  că noi avem şi astăzi misiunea din Matei 28 în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântarea ei.]

În felul acesta Domnul ca Cel înviat a stabilit din nou legătura cu acea rămăşiţă, căreia cei unsprezece ucenici îi aparţin ca cele mai deosebite mădulare. Şi chiar dacă în locul acesta nu aflăm că El a fost luat în cer, totuşi El îi autorizează, ca şi cum ar vorbi din cer, căci Lui I-a fost dată toată autoritatea în cer şi pe pământ. Nu venise încă timpul să se împlinească pe deplin misiunea creştină, şi anume să se strângă din toate naţiunile un popor pentru Numele Său – de aceea expresiile au aici un caracter general. Ei trebuiau să meargă să facă ucenici şi să-i boteze, şi o astfel de misiune poate fi reluată de rămăşiţa credincioasă a lui Israel după ce Biserica va fi răpită. Aşa după cum Israel a fost botezat pentru Moise ca şi conducător, tot aşa ucenicii trebuie botezaţi pentru Hristos Cel înviat şi prin aceasta să se supună autorităţii Lui; botezul trebuie făcut în Numele lui Dumnezeu pe baza deplinei Lui revelări. Cuvântul nu este folosit la plural, ci la singular – căci este numai o singură Dumnezeire, deşi ea este revelată în trei Persoane.

Ultimele cuvinte sunt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Prin aceasta avem cuvântul „toate” nu mai puţin de patru ori în această secţiune. Domnul nostru înălţat exercită autoritate în ambele sfere, aşa că nu există nimic care să nu fie supus Lui. Dacă slujitorilor Lui li se întâmplă ceva potrivnic, aceasta are loc sub permisiunea Lui. Toate naţiunile trebuie să fie domeniul de acţiune pentru slujba lor, şi nu numai Israel, aşa cum era până acum. Aceia dintre naţiuni, care se vor boteza, trebuiau învăţaţi să împlinească toate poruncile Domnului, robii trebuiau să se remarce prin ascultare şi să conducă şi pe alţii la ascultare. Atunci ei vor putea conta toate zilele până la sfârşit pe sprijinul şi prezenţa spirituală a Stăpânului lor.

Evanghelia se termină cu această misiune. Dacă mergem în Faptele apostolilor şi parcurgem şi epistolele, găsim că apar la lumină evoluţii care ne fac cunoscută misiunea noastră de astăzi pentru propovăduirea Evangheliei depline. Însă lumina şi folosul ultimelor cuvinte ale Domnului de aici nu se pierd pentru noi. Încă mergem la naţiuni, ca să le botezăm în acest Nume. Încă trebuie să învăţăm Cuvântul întreg al Domnului. Încă Lui Îi este dată toată autoritatea. Şi El este încă cu noi toate zilele până la sfârşitul veacului, orice s-ar putea întâmpla (F. B. Holle, din: Betrachtung über das Matthäusevangelium).

Slujba din Faptele apostolilor nu este împlinirea acestei misiuni (din Matei 28), ci a misiunii din evanghelia după Luca. Cartea Faptele apostolilor este continuarea evangheliei după Luca, după cum este cunoscut. Şi slujba lui Pavel, care printr-o misiune divină deosebită a luat asupra sa evanghelizarea naţiunilor, nu era împlinirea acestei misiuni. El avea o misiune primită din partea Mântuitorului înălţat la cer şi glorificat, şi acestei misiuni i s-a adăugat slujirea Adunării (Bisericii). În primele elemente ale ei aceasta se leagă mai degrabă cu evanghelia după Luca. Slujba, care este rânduită aici (în Matei 28), este o slujbă deosebită. Ucenicii nu sunt trimişi la iudei, aşa cum găsim în evanghelia după Luca, unde ei vin de la Mântuitorul înălţat la cer şi unde trebuiau să înceapă în Ierusalim. Ierusalimul este lepădat, şi rămăşiţa, legată cu Hristos (fraţii Lui – şi recunoscuţi în acest caracter), este trimisă la naţiuni. Aceasta nu a avut loc niciodată, în măsura în care ne învaţă Scriptura. Derularea evenimentelor, sau exprimat altfel, mâna lui Dumnezeu a condus ca ucenicii să rămână în Ierusalim. O nouă misiune pentru naţiuni este trimisă în persoana lui Pavel, şi aceasta stă în legătură cu întemeierea Bisericii pe pământ. Deci împlinirea acestei misiuni (din Matei 28) este întreruptă, dar este făgăduinţa că Domnul vrea să fie până la sfârşitul veacului cu aceia care vor merge cu această misiune. Şi eu nu mă îndoiesc, că aşa va fi. Această mărturie va fi dusă la naţiuni, înainte să vină Domnul. „Fraţii” se vor duce să atenţioneze naţiunile. Misiunea a fost dată atunci, dar ea nu a fost încă îndeplinită. Ea leagă mărturia cu rămăşiţa iudaică, care va fi recunoscută de Domnul înviat, şi cu pământul şi cu indicaţiile Sale pământeşti; şi pentru prezent ea a făcut realmente loc unei misiuni cereşti şi Bisericii lui Dumnezeu. (J. N. Darby: Collected Writings, Bd. 24, pag. 217).

 Această Evanghelie a fost răspândită până la omorârea cu pietre a lui Ştefan, când după aceea a fost introdusă Evanghelia slavei prin Pavel (G. Davison, din: An Outline of the Gospel of Matthew).

Ca aceia, care urmează pe Pavel şi care printr-un Duh au fost botezaţi într-un singur trup – prin Duhul Sfânt, care a fost trimis din cer -, Biserica nu are misiunea să boteze, aşa cum cei doisprezece din Matei 28 aveau misiunea cu privire la naţiuni. Misiunea noastră este – ca unii care slujesc Domnului şi poporului Său -, să încercăm să-i facem pe creştini conştienţi de poziţia lor ca mădulare ale lui Hristos în mijlocul unei case mari botezate …, dar când a fost dată misiunea din Matei 28, Domnul era prezent şi botezul se bazează pe înviere – nu pe înălţarea la cer. (F. G. Patterson, dintr-un manuscris nepublicat cu privire la botez).

Căci botezul este acţiunea celui care botează – şi nu a celui botezat. „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i …”, nu: „Mergeţi şi lăsaţi-vă botezaţi.” Această misiune a fost dată de Domnul numai după înviere, nu după înălţarea la cer – de unde El a trimis pe Duhul Sfânt -, ca şi Cap glorificat al trupului. Această misiune a fost dată lui Petru şi celorlalţi de pe pământ, şi casa a fost constituită şi această lucrare de permisiune (prin botez) a avut loc cu mult înainte ca Pavel să se convertească. După ce el s-a convertit, el a fost admis ca şi ceilalţi în casa botezului. Cu toate acestea el spune foarte clar, că el „nu a fost trimis să boteze”. El găseşte botezul acolo, şi botezul nu este înlăturat prin misiunea cerească, pe care el a primit-o după aceea, şi el îl foloseşte uneori, ca să admită pe unii (cum ar fi – „Crisp şi Gaiu şi casa lui Ştefan), prin aceea că el nu a făcut mai mult din el decât era necesar, cu toate că nu era parte din misiunea lui.

Deci Masa Domnului este „ori de câte ori mâncaţi … vestiţi moartea Domnului, până vine El”. Altfel decât botezul, Masa Domnului a fost revelată din nou lui Pavel prin Hristos în slavă, şi ea a primit prin el însuşiri noi, care mai înainte nu erau cunoscute, atunci când ea a fost instaurată pentru prima dată prin Domnul. Ea este, dacă este luată potrivit gândurilor divine, simbolul unităţii Bisericii lui Dumnezeu aici pe pământ; în afară de aceasta centrul mare vizibil despre strângerea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Acolo este practicată în mod deosebit prezenţa Domnului Însuşi „în mijloc” (Matei 18.20) (F. G. Patterson: Paul’s Doctrine and other Papers, pag. 62).

Observaţi că misiunea era, să predice „tuturor naţiunilor”, aşa cum aceasta ne este relatat prin Matei şi Luca, şi „lumii întregi”, aşa cum găsim în evanghelia după Marcu. Aceasta este destul de extins şi cuprinzător. Fiecare slujitor în parte poartă responsabilitatea să împlinească misiunea. Domnul nu spune direct „du-te” la Biserică, deoarece Biserica nici nu învaţă nici nu predică – Biserica este învăţată şi ei i se predică. Este vorba de fiecare în parte, deoarece slujirea înseamnă practicarea darului care a fost dat fiecăruia prin Hristos. El împarte daruri şi numai El hotărăşte folosirea lor. El ţine stelele în mâna Lui dreaptă în Apocalipsa 2.1, căci ele Îi aparţin Lui şi numai Lui. Deci aceasta înseamnă că posesorul unui dar este răspunzător numai faţă de Domnul pentru practicarea lui (din W. T. P. Wolston: The „Forty Day’s of Scripture, Sixteen Addrresses).

Misiunea din evanghelia după Matei este: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!” Această misiune era precis delimitată pentru apostolii, care au fost rânduiţi deja de Domnul şi erau legaţi cu El ca Slujitor al circumciziei (Romani 15.8). Ei sunt priviţi ca fiind în Ierusalim şi plecând de acolo să facă ucenici din toate naţiunile şi să-i înveţe să păzească rânduielile şi poruncile Domnului. Căci scopul acestei evanghelii este să prezinte pe Domnul în legăturile Lui cu iudeii ca speranţă a lui Israel, la care trebuia să aibă loc strângerea naţiunilor. Drept urmare convertirea naţiunilor şi strângerea lumii întregi în jurul Ierusalimului ca centru al adorării sunt socotite ca premisă. [Adnotarea redacţiei SW: Nu este întâmplător că această misiune a fost dată în Galileea, departe de Ierusalim, deoarece de fapt este vorba de o misiune valabilă pentru un timp în care Ierusalimul este lepădat. Cu toate acestea nu vrem să trecem cu vederea aspectul că aici este vorba de faptul că naţiunile vor fi binecuvântate pornind din Israel – şi al cărui centru în Împărăţia de o mie de ani este Ierusalimul. Şi exact la această stare va conduce predicarea, care este în legătură cu această misiune, după răpirea Bisericii.] Se va vedea un sistem al unor naţiuni restaurate, ascultătoare şi binecuvântate cu Israel, şi Domnul înviat are aceasta înaintea ochilor, atunci când dă această însărcinare apostolilor Lui în evanghelia după Matei. (Doresc să remarc, că aici uşa speranţei pentru Israel nu era închisă total. Mărturia Duhului Sfânt prin apostoli despre Isus înviat nu era încă respinsă. Posibilitatea ca această mărturie să fie primită putea fi încă presupusă, şi Domnul pare să fi aşteptat aceasta în evanghelia după Matei.) (J. G. Bellett: Betrachtung über das Evangelium nach Johannes, pag. 136)

După aceea urmează însărcinarea mare dată ucenicilor. – Este vorba de misiunea Împărăţiei. În Luca 24 găsim misiunea pur creştină dată ucenicilor. Va veni un timp când misiunea pe care o găsim în evanghelia după Matei va fi împlinită de o rămăşiţă a ucenicilor iudei. Această rămăşiţă este reprezentată aici de cei unsprezece ucenici. Este vorba de aceeaşi rămăşiţă ca în Matei 24. (A. C. Gaebelein, din: Kommentar zum Neuen Testament)

Ultima referire la predica viitoare a rămăşiţei către toate popoarele o găsim în capitolul 28 de la versetul 16. Deseori se gândeşte că aici avem misiunea dată Adunării, de a vesti tuturor popoarelor Evanghelia harului Lui Dumnezeu în Hristos, dar este imposibil ca aici să fie vorba despre aceasta. Domnul Se adresează aici ucenicilor, care permanent sunt modele ale rămăşiţei, şi anume pe muntele din Galileea, locul lepădării şi dispreţului. Ucenicii Lui erau din Galileea, iudei dispreţuiţi dintr-un ţinut dispreţuit, care s-au aşezat de partea unui Mesia lepădat (şi Domnul este cu adevărat lepădat în această evanghelie). Şi scena are loc pe munte, care în evanghelia după Matei totdeauna stă în legătură cu Împărăţia, aşa cum am văzut mai înainte (vezi 5.1; 15.29; 17.1).

Care parte din această scenă are legătură cu Adunarea? Este clar, că noi nu avem voie să căutăm Adunarea în locul acesta, căci ce se petrece în continuare? Ucenicii văd pe Domnul şi Îl preamăresc; Ei Îl recunosc ca Împărat. Şi Domnul primeşte şi acest titlu, căci El accentuează demnitatea Sa împărătească: „Mie Mi s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Mergeţi deci!” Ia seama la acest „deci”, care se referă la cele anterioare. Ucenicii trebuiau să meargă şi să-L predice ca Împărat al întregului pământ. În evanghelia după Matei nu găsim înălţarea la cer, ci pe Domnul pe pământ ca Împărat pământesc: şi noi găsim rămăşiţa care predică pe acest Împărat pământesc. Aceasta nu este misiunea Adunării.

 Deci: „Mergeţi deci şi faceţi ucenici din toate naţiunile.” Aceasta cu certitudine nu este o misiune creştină! Este într-adevăr adevărat, că la începutul Adunării predica celor doisprezece avea realmente caracterul Evangheliei Împărăţiei (vezi începutul Faptelor apostolilor), dar după ce lui Pavel i-a fost revelată taina despre Adunare ca trup al lui Hristos, care este legat cu un Cap ceresc, glorificat, Evanghelia a primit un alt caracter.

 Evanghelia în timpul nostru nu constă în a face ucenici dintre popoare, ci de a pune deoparte pe ucenicii lui Hristos dintre popoare pentru un popor nou, ales. Dumnezeu a cercetat naţiunile „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14; vezi şi Tit 2.14; 1 Petru 2.9,10). Să faci ucenici dintre popoare este dimpotrivă un gând care se potriveşte desăvârşit în cadrul Împărăţiei. Da, în Împărăţia păcii popoarele vor fi binecuvântate ca popoare (vezi printre altele Isaia 25.6-7; 42.6; 49.6-7; 56.7; 60.3; 62.2,10; Ieremia 3.17; 4.2; 33.9; Mica 4.14; 7.16-17; Ţefania 3.10,20; Zaharia 8.20,23; 14.16-19; compară cu Matei 25.31-46; Apocalipsa 20.8). Cine dintre popoare se va converti în timpul din urmă, va aparţine în continuare popoarelor – abia pe pământul nou nu vor mai exista popoare, ci numai „oameni” (Apocalipsa 21.3); dar cine se converteşte în timpul nostru, nu mai aparţine – luat în sens strict – popoarelor, ci aparţine poporului (compară diferenţa în 1 Corinteni 10.32).

De aceea şi finalul capitolului 28 din evanghelia după Matei este aşa de important: „botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Cine sunt aceştia „i”? Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ştim că aici în limba greacă stă scris textual: „să-faci-ucenici” toate naţiunile (popoarele), botezându-le”; deci substantivul „ucenici” nu se întâlneşte aici, aşa că „i” (respectiv: „le” – n.tr.) se referă direct la popoare. Iudeii credincioşi vor merge „să-facă-ucenici” popoarele şi să boteze, aceasta înseamnă, ei vor încerca să pregătească toate popoarele pentru venirea Împăratului, care are autoritate asupra întregului pământ (versetul 18) şi care va domni peste toate popoarele. Ei încearcă să determine popoarele să se convertească, pentru ca ele să primească în chip demn pe Mesia, şi ei le botează, nu numai pentru că ele au mărturisit păcatele lor, ci înainte de toate cu privire la venirea în curând a lui Mesia. Creştineşte este să pui deoparte un popor dintre popoare; iudaic este să faci toate popoarele ucenici şi să le botezi (că nu toate popoarele se vor converti, aceasta este o altă chestiune, însă aceasta nu schimbă acest principiu). Este un botez comparabil cu botezul lui Ioan Botezătorul, cu marea diferenţă că botezul lui Ioan Botezătorul se limita la Israel. Ţelul este însă acelaşi: să chemi oameni la convertire cu privire la Împăratul care va veni şi la Împărăţie şi să-i botezi, ei mărturisind păcatele lor (3.1-12). Botezul se face totdeauna cu privire la ceea ce urmează, nu cu privire la ceea ce este înapoia noastră. Aceşti iudei [Adnotarea redacţiei SW: autorul se referă desigur aici în loc de „iudei” la „credincioşii dintre naţiuni”] vor fi botezaţi, nu pentru că ei mărturisesc păcatele lor, ci pentru că ei sunt pregătiţi să primească pe Mesia, prin aceea că mărturisesc păcatele lor. Ca creştini nu suntem botezaţi deoarece am venit la credinţă, ci pentru ca să umblăm în înnoirea vieţii (Romani 6.4), pentru ca noi prin botez să venim sub autoritatea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 8.12; 19.5), pentru ca să ne îmbrăcăm cu Hristos (Galateni 3.27), pentru ca să fim mântuiţi, şi anume pentru pământ (Marcu 16.16; 1 Petru 3.21; compară cu Faptele apostolilor 2.41,47) şi aşa mai departe. Tot aşa în viitor vor fi mulţi botezaţi, pentru ca ei să fie gata să primească pe Mesia, şi pentru ca ei să păzească poruncile lui Mesia (Matei 28.20); acestea sunt în evanghelia după Matei principiile Împărăţiei (capitolele 5-7).

În final încă ceva: Domnul va fi cu ucenicii Săi până la sfârşitul veacului. Şi aici ucenicii nu pot fi altceva decât un model al rămăşiţei viitoare, căci ei înşişi nu au rămas pe pământ până la sfârşitul acestei perioade. Însă rămăşiţa se poate baza pe ajutorul Domnului, până a trecut perioada de timp, aceasta înseamnă până când El va reveni personal şi va instaura Împărăţia păcii (compară cu 10.22; 24.13). Făgăduinţa dată Adunării are un cu totul alt caracter: noi nu avem nevoie de făgăduinţa din versetul 20, căci înainte de sfârşitul veacului Adunarea va fi luată deja în cer. Pentru noi este valabil: „Şi astfel vom fi totdeauna la Domnul” (1 Tesaloniceni 4.17).

Vedem din aceasta, că în timpul din urmă vor fi credincioşi iudei, care vor merge să vestească că Mesia şi Împărăţia Lui s-au apropiat. Ei vor predica în toate cetăţile şi satele lui Israel, dar nu se vor opri aici. Alţii vor merge în toată lumea şi pretutindeni vor chema popoarele să se convertească şi să ţină poruncile Lui. Mulţi vor primi cuvântul lor şi vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această formulare de botez merită atenţia noastră. Este remarcabil că noi nu găsim niciunde în Faptele apostolilor această formulare de botez; totdeauna găsim „pentru” (2.38; 8.16; 19.5) sau „în Numele Domnului” (10.48); şi în alt loc „pentru Hristos” (Romani 6.3; Galateni 3.27) sau „pentru moartea Sa” (Romani 6.3). Însă botezul pentru Dumnezeu triunitate îl găsim numai în Matei 28, şi aceasta are un înţeles foarte special, în mod deosebit pentru timpul din urmă. Ucenicii au înţeles aceasta şi nu au îndeplinit misiunea din Matei 28, ci pe cea din Luca 24.47. Acolo găsim misiunea creştină. Acolo Domnul este prezentat ca Domnul glorificat în cer (după înălţarea la cer), acolo nu sunt predicate poruncile lui Hristos la toate popoarele, ci „pocăinţa şi iertarea păcatelor … tuturor naţiunilor, începând din Ierusalim”. Aceasta au făcut ucenicii; misiunea din Matei 28 este amânată până la timpul din urmă. Atunci Domnul va recunoaşte rămăşiţa ca fraţii ai Lui (versetul 10; compară cu 25.40); atunci ei nu vor începe în Ierusalim, acesta va fi dat popoarelor (23.37-39; Luca 21.24), ci vor merge până la marginile pământului, ca să vestească pe Dumnezeu ca Tată (în sensul de „Creator”; Deuteronom 32.6; Isaia 64,8; Maleahi 2.10), să predice pe Isus ca Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu (în sensul din Psalmul 2.7; Luca 1.35), şi toate acestea în puterea Duhului Sfânt (cu toate că Acesta nu locuieşte în ei).” (W. J. Ouweneel : Die Zukunft der Stadt des großen Königs. Pag. 97)[1][1]

[Adnotarea redacţiei SW: Cu toate acestea noi nu credem că formularea de botez se limitează la acest înţeles, botezul este şi astăzi un botez pentru Dumnezeu, care S-a revelat desăvârşit, care S-a revelat ca Tată al Domnului Isus şi Tată al nostru, care S-a revelat în Fiul şi S-a revelat şi ca Duh. Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt caracterizează creştinismul. În loc să fie o simplă rămăşiţă a unei perioade de timp trecute, care a fost schimbată sau mai degrabă pusă la o parte, vedem dimpotrivă o revelare deplină a Numelui lui Dumnezeu, aşa cum El a fost făcut cunoscut abia acum, şi nu odinioară. Acest Nume al lui Dumnezeu putea fi făcut cunoscut cel mai devreme după moartea şi învierea lui Hristos. Limitarea prin iudaism, care era valabil în timpul vieţii Domnului aici pe pământ înainte de cruce, nu mai era. Acum se contura o nouă epocă.]

În evanghelia după Matei capitolul 28 Domnul Isus numeşte dimpotrivă o altă ordine a lucrurilor:

• Mergeţi deci şi
• faceţi ucenici din toate naţiunile, şi
• botezaţi-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi
• învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit.

Ordinea, pe care o vedem aici, este simplă: mersul – facerea de ucenici.  Ultima. Aşa cum am văzut, avea loc prin botez şi învăţătură. De asemenea această misiune este limitată categoric la toate naţiunile, în timp ce Domnul în evanghelia după Marcu a vorbit despre toată lumea şi despre creaţia întreagă. De asemenea în Matei 28 nu auzim nimic despre „pocăinţă” sau „credinţă” sau despre „a fi mântuit”. Mai degrabă Domnul spune numai, că ei trebuie să facă toate naţiunile ca ucenici, prin aceea că le botează şi le învaţă.

Din aceste însuşiri putem trage concluzia că misiunea de a boteza din Matei 28 în toată dimensiunea ei se referă la o lucrare care va fi făcută naţiunilor după sfârşitul timpului de har de către rămăşiţa iudaică. Este vorba evident de botezul Mesianic dinaintea şi din timpul Împărăţiei de o mie de ani a Împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ. El va fi însoţit de o învăţătură, care va avea drept conţinut ceea ce Domnul a poruncit ucenicilor Lui – în mod deosebit în predica de pe munte (Matei capitolele 5-7): „învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Botezul creştin din zilele noastre dimpotrivă este valabil în aceeaşi măsură pentru iudei şi pentru naţiuni. Şi prin acest botez amândoi pierd poziţia lor religioasă de până acum: ei sunt aduşi în moartea lui Hristos şi prin aceasta în mărturia creştină. Iudeul încetează să mai fie iudeu; mahomedanul încetează să mai fie mahomedan. (Ch. Briem, tradus din: Die christliche Taufe)