Pandemia (virusului globalist), sodomia, idolatria-popia, fesenia, moaşteria şi celelalte arme demonice din Gal.5/20 şi Rom.1/18-32) se întorc asupra omenirii! Această lovitură a satanei prevesteşte începutul Apocalipsei; Dacă nu ne pocăim, (ca să-i dăm Lui, GRATIS, toate mizeriile, căci pe toţi ne poartă in ranile mâinii răstignite) şi nu credem în Iisuss, Mântuitorul lumii când…” Veţi auzi de războaie şi… Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împăraţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi CIUME.Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit vă fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.De aceea, când veţi vedea “uraciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, “aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! Atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi;” (Mat. 24/6-16)

    • In Romania, mafia face legea si legile…Dupa mega-tunul „Vanzarea Petrom”, Nastase si clica sunt liberi si bogati…După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955…Justiţia din România – după chipul şi asemănarea mafioţilor din politică…Procurorii generali ai ciumei roşii: astăzi, Joiţa Tănase…Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei (II)Ieri, foşti nomenclaturişti comunişti şi foşti secretari de partid comunist, azi, înalţi magistraţi  mu
Dincolo de credinţa oarbă (idolatra),de Paul E. LittlelCe aşteaptă Dumnezeu de la mine?de Marilyn Adamson;Isus a Murit Pentru Mine,de  of Grace Community ChurchZac Poonen : PARTICULARITĂŢI ALE FARISEILOR…Cunoaște-ți vrăjmașul…DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU…Rugăciunea centrată pe Dumnezeux31

23

799uwww

Isus a Murit Pentru Mine

Bob Jennings
Către Bisericile Galatiei: har și pace vouă de la Domnul nostru Isus Hristos.. El S-a dat pe Sine Însuși… Pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă, sau să ne izbăvească, din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Tim Conway
Fraților, când acea dragoste te captivează, când realizezi… pentru mine… El a facut asta pentru mine! Atunci aceasta te invadează și te stăpânește. El m-a iubit. S-a dat pe Sine pentru mine. Când cânți “O, adânca dragoste” și nu este doar un lucru vag. Îți devine familiară acea voce a lui Dumnezeu, “Am făcut asta pentru tine”. Fraților, Pavel știe că aceasta îl face pe un bărbat și pe o femeie să dea totul pentru Hristos. Acest lucru este convingător. Este puternic. Nu este un lucru mic. Când cânți sau auzi, și vine direct la inimă, fraților! Direct aici! Păcatul meu nu este în parte, ci întreg răstignit pe cruce și nu îl mai port.

Când un om îl contemplă pe Hristos și dintr-o dată Hristos pătrunde și toarnă val după val din realitățile dragostei Lui.. tu nu te scoli și te duci să te culci cu nevasta vecinului tău. Fraților, în asemenea împrejurări trăim noi. Voi spuneți, “Acest lucru este foarte expresiv.” Fraților, este realitatea, aceasta e realitatea și Pavel știe acest lucru. Pavel nu ar spune “Efesenilor, asculta-ți-mă, îmi plec genunchii, aici la capătul acesta, și-L rog ca potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere prin Duhul Lui, ca să puteți înțelege cât de imensă este această dragoste pentru voi. Nu stați la capătul celălalt întristând Duhul când eu sunt aici rugându-mă pentru voi”. Pentru că prin acel Duh vine puterea aceea de a realiza dragostea Lui Hristos pentru tine.

Fraților, aceasta întrece cu mult doar simplul citit: “Hristos m-a iubit.” Fraților, când acea dragoste te captivează.. când realizezi.. pentru mine! El a făcut asta pentru mine!

Bob Jennings
El a făcut totul, totul este pregătit. Ușa este deschisă ca să poarte de grijă problemei tale și ca să rezolve păcatul tău și să te ducă în locul numit cer și să îți dea viață veșnică aici și acum și tu o să spui “Nu!”? O să spui “Eu sunt bine, sunt foarte bine acolo unde vreau să fiu”. Să nu fie niciodată așa. Haide. Pocăiește-te. Părăsește păcatul. Tot păcatul cunoscut lasă-l în urmă. Lasă bunurile și rudele în urmă, această viață pieritoare de asemenea. Și crede în Domnul Isus Hristos. Doamne, cred că sunt un păcătos și merit să merg în iad. Nu am nici un motiv ca Tu să mă duci în cer, dar cred că Tu ai murit pentru păcătoși ca și mine. Cred că ai murit ca să plătești plata păcatului meu. Cred; voi crede că Isus a murit pentru mine, plus nimic altceva. Aceasta era o eroare a galatenilor. Era: Isus plus ceva, iar Evanghelia este: doar Isus.

Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa…” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult…”

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „…porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „…am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac…; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

Care este diferenţa?

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos… Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile… şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele…”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:…”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege… ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou…” (Rom. 7:6).

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

„…Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Dincolo de credinţa oarbă (idolatra),de Paul E. Little

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…

 

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.

Tocmai L-am chemat pe Iisus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…
Poate vreau să-L chem pe Iisus în viaţa mea; vă rog, spuneţi-mi mai multe despre acest lucru…
Am o întrebare…

 

 

 

DE CE TREBUIE SĂ ÎŢI CUNOŞTI VRĂJMAŞUL

Vreau să vă arăt câteva adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu pe care mulţi dintre voi, tinerii, poate niciodată nu le-aţi cunoscut până acum. Aceste realităţi se referă la vrăjmaşul sufletului nostru.

Aţi auzit foarte multe despre mântuire şi despre ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi. Însă probabil că nu aţi auzit multe despre Satan, fiindcă celor mai mulţi predicatori nu le place să predice despre acest vrăjmaş.

Vreau să vorbesc despre Satan, deoarece Biblia, în 1 Petru 5:8 , ne spune următoarele: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” .

Unul dintre cele mai importante principii ale războiului este să îţi cunoşti vrăjmaşul. Dacă eşti în război şi ai o mulţime de informaţii despre inamic, aceste informaţii te vor face puternic şi lupta va fi mult mai uşoară pentru tine. Dacă, în schimb, ştii foarte puţine despre duşmanul tău atunci bătălia va fi cu mult mai grea.

Sau, folosind o altă ilustrare, dacă ştii dinainte toate întrebările care îţi vor fi puse la un examen, atunci examenul respectiv va fi unul foarte uşor pentru tine.

 

În viaţa creştină se întâmplă exact la fel. Dacă îţi cunoşti vrăjmaşul, poţi să-l învingi şi să fii mai mult decât biruitor în fiecare ispitire.

Sunt mulţi creştini care se luptă din răsputeri de-a lungul întregii vieţi, încercând să-L urmeze pe Isus, dar care eşuează. Cred că una dintre principalele cauze este că ei nu cunosc mai nimic despre vrăjmaşul lor.

Cunoaştem cu toţii importanţa cercetărilor medicale. Datorită cunoştinţelor din acest domeniu, în generaţia noastră s-au vindecat milioane de oameni de diferite boli şi multe vieţi au fost salvate de la o moarte prematură. Însă omenirea nu ar fi avut aceste beneficii dacă oamenii de ştiinţă nu ar fi făcut toate cercetările posibile în legătură cu vrăjmaşii corpului omenesc, descoperind metodele prin care aceşti duşmani atacă corpul uman. Numai printr-un studiu intensiv a bacteriilor şi a viruşilor, a duşmanilor sănătăţii, s-a ajuns la îmbunătăţirea sănătăţii omului. Prin studiu, cercetătorii au descoperit anumiţi compuşi chimici prin care i-au putut distruge pe duşmani şi i-au putut îndepărta din corpul omenesc.

Principiul care este valabil în legătură cu sănătatea corpului nostru fizic este valabil, cu atât mai mult, în cazul omului nostru lăuntric, duhovnicesc. În mod similar, dacă vrem să-l scoatem pe vrăjmaşul duhului nostru din poziţia lui strategică, pe care şi-a ocupat-o în viaţa noastră, iar apoi să ne păstrăm duhul neîntinat pentru Dumnezeu, avem nevoie să studiem şi despre acest vrăjmaş, care este Satan.

Biblia ne dă o mulţime de informaţii despre Satan. De fapt, imediat după ce ne spune că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, următoarea persoană despre care ne vorbeşte Biblia este cea a lui Satan. Biblia nu ne spune nimic despre ce au făcut Adam şi Eva în grădina

 

Edenului. Însă, deja pe primele pagini, ne spune că Satan a venit în grădină, aducând păcat şi confuzie, şi curmând părtăşia pe care o aveau Adam şi Eva cu Dumnezeu.

Cauza tuturor păcatelor, a violenţelor şi a relelor care există astăzi în lume se află acolo, în acea intrare a lui Satan în Eden (Geneza 3).

De ce ne vorbeşte Biblia despre Satan imediat după istoria creaţiei bărbatului şi a femeii? Deoarece Dumnezeu vrea ca noi să ştim despre Satan şi să fim vigilenţi. Am văzut că Satan „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” . Dacă ziarele ar raporta că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi hoinăreşte pe străzile oraşului tău, te-ar ajuta să ştii în ce zonă se află leul, pentru a putea evita zona respectivă? Bineînţeles, aceasta ar fi o informaţie vitală pentru tine. În acelaşi mod, dacă ştii zonele în care este activ Satan, cunoaşterea aceasta te poate ajuta să eviţi o mulţime de probleme.

Mulţi credincioşi trec în mod frecvent prin perioade de descurajare. Trebuie neapărat să înţelegem bine un adevăr, şi anume: că descurajarea nu vine niciodată de la Dumnezeu, ci vine întotdeauna de la diavol. În mod similar rivalitatea, violenţa, ura, invidia, amărăciunea, calomnierea, văicărelile, cârtirile, revolta împotriva autorităţilor şi orice altă formă de rău vin întotdeauna de la Satan. Pentru a putea birui toate aceste rele în viaţa noastră, trebuie să fim bine informaţi cu privire la vrăjmaşul nostru.

În Noul Testament, deja pe primele pagini, ni se dau informaţii despre Satan. Imediat după ce ni se relatează faptul că Isus a fost botezat în apă şi uns de către Duhul Sfânt, citim că Satan I s-a împotrivit în pustie şi L-a ispitit.

 

Prin faptul că ambele Testamente ne vorbesc – deja în primele capitole – despre vrăjmaş, putem vedea măsura importanţei pe care o acordă Biblia descrierii activităţilor lui Satan. De ce este atât de important să ne spună despre Satan de la bun început? Pentru ca noi să nu putem spune că n-am ştiut de viclenia sau de puterea amăgitoare a vrăjmaşului sufletelor noastre.

Este important să cunoşti, încă din tinereţe, lucrurile privitoare la vrăjmaşul tău, deoarece, odată ce ţi-ai dat bine seama ce spune Biblia despre Satan, îţi vei conduce viaţa cu mare atenţie şi, spre deosebire de mulţi oameni, nu-ţi va mai fi niciodată frică de diavol.

Mulţi se tem de Satan, fiindcă ei nu cunosc ceea ce ne învaţă Scriptura despre el. Deoarece ei nu ştiu că Domnul nostru, Isus, l-a învins pe Satan la crucea Golgotei, ei se tem de oamenii care practică magia neagră, care fac vrăjitorii împotriva lor, etc. Însă din momentul în care ochii tăi vor fi deschişi, spre a vedea ceea ce a înfăptuit Domnul pentru noi toţi, la cruce, nu îţi va mai fi niciodată teamă de Satan.

În adunările creştine, Satan încearcă uneori să distragă atenţia oamenilor prin comportamentul bizar al unor oameni posedaţi de demoni, aşa cum a făcut-o şi în sinagogile în care a predicat Isus. Însă lui Satan nu trebuie să i se permită niciodată să facă acest lucru. Odată s-a întâmplat şi în adunarea noastră că, în timpul unei conferinţe de studiu biblic, un om posedat de demoni s-a târât pe culoar ca un şarpe, înspre amvon, încercând să tulbure adunarea. Când demonul a fost mustrat în Numele lui Isus, omul a căzut imediat într-un somn adânc chiar acolo, pe podea. După ce s-a terminat studiul biblic, când noi toţi am spus „Amin”-ul final, omul s-a trezit, iar noi am vorbit cu el. Nu aveam de gând să-i

 

permitem lui Satan să întrerupă studiul nostru biblic prin vreunul din agenţii lui.

La o altă conferinţă creştină mare, ţinută în aer liber, un om a început dintr-odată să danseze în faţa amvonului, dând parcă impresia că prin acest gest aproba ceea ce se predica în faţă. Când i-am cerut prin translator să se aşeze, el a continuat ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Atunci noi am mustrat demonul din el în Numele lui Isus şi, ca urmare, omul a plecat înapoi la locul său şi a stat acolo liniştit.

Da, demonii trebuie să se supună atunci când li se porunceşte în Numele lui Isus, deoarece toate puterile întunericului sunt în cunoştinţă de cauză în privinţa înfrângerii lor de către Isus, la Calvar.

Este important de ştiut că în minunatul Nume al lui Isus Hristos există o putere colosală; şi aceasta deoarece Isus l-a înfrânt pe Satan la crucea Golgotei. Nu trebuie niciodată să te temi de Satan. Numai când nu îţi cunoşti vrăjmaşul trăieşti cu teama că ţi-ar putea face ceva; dar el nu te poate atinge dacă Îi permiţi lui Isus să fie Domnul întregii tale vieţi – fiindcă, aşa cum am spus, Satan a fost complet golit de orice putere atunci când Isus l-a înfrânt la cruce.

ORIGINEA LUI SATAN

Ştim că Dumnezeu a existat din veşnicii. Biblia începe cu afirmaţia: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1). Acestea sunt primele trei cuvinte ale Bibliei. Ele se referă la veacurile din veşnicia trecută – veşnicie atât de îndepărtată, încât mintea noastră nici măcar nu o poate înţelege, deoarece mintea noastră poate gândi numai în temenii unor mărimi fizice, cum este şi timpul. Dumnezeu însă a existat înainte de a fi început timpul.

Satan însă nu a existat înainte de începerea timpului. Satan este o fiinţă creată. Aceasta să însemne oare că Dumnezeu a creat o fiinţă rea? Nu. Aceasta ar fi fost imposibil. Dumnezeu nu poate crea vreodată ceva rău. Tot ce creează El este desăvârşit. Chiar Adam şi Eva, când au fost creaţi, au fost desăvârşiţi. În acelaşi fel, şi Satan când a fost creat era desăvârşit. La acel moment era cunoscut ca„Luceafăr strălucitor [Lucifer] , fiu al zorilor” (Isaia 14:12). Acest nume are acum o conotaţie rea, însă nu a fost aşa în veşniciile trecute, când a fost creat Lucifer.

El a fost creat ca un lider al îngerilor, pentru a-i conduce pe aceştia în închinare înaintea lui Dumnezeu. Când a fost creat, Dumnezeu i-a dat multe abilităţi şi puteri supranaturale. Ulterior însă, Lucifer a căzut în păcat şi a devenit Satan.

 

Satan are încă şi astăzi acele puteri, pentru că

Dumnezeu nu i le-a luat înapoi când Satan a decăzut.

Poate ne mirăm de faptul că Dumnezeu nu a luat înapoi acele puteri de la diavol; şi poate ne întrebăm: de ce? Motivul este acela că, de regulă, Dumnezeu nu ia înapoi darurile pe care le-a dat. Chiar şi noi, fiinţele umane, nu luăm înapoi un dar pe care l-am dat cuiva – chiar dacă acea persoană se întoarce, la un moment dat, împotriva noastră!

Astfel, Satan foloseşte acea putere pentru a face rău oamenilor; de aceea oamenii care intră în contact cu el pot face lucruri supranaturale, prin vrăjitorie.

Cu privire la Satan este scris: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor [acela era numele lui – cel strălucitor], fiu al zorilor!” (Isaia 14:12).

Ca lider al îngerilor, Lucifer era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. De ce a căzut el de acolo? Cauza este arătată în următoarele două versete: „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu (…) voi fi ca Cel Prea Înalt’. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor” (Isaia 14:13-15) .

Lucifer a fost mai înzestrat şi mai frumos decât toţi ceilalţi îngeri, şi a avut mai multe abilităţi supranaturale în comparaţie cu ei. El i-a condus pe îngeri în închinare înaintea lui Dumnezeu – până când mândria, această otravă, a intrat în inima lui. Atunci el a început să gândească: „Numai o Singură Persoană este deasupra mea şi această Persoană e Însuşi Dumnezeu. Voi prelua conducerea şi voi domni, la fel de bine, şi peste El.”

Acest gând, care i-a venit în inimă, a fost unul cu-adevărat stupid. Cum ar fi putut el, vreodată, să urce deasupra Creatorului său? Însă aşa este Satan – total necugetat în multe dintre lucrurile pe care le gândeşte şi

 

le face, chiar dacă este atât de deştept!!! Asemenea lui, mulţi oameni deştepţi din întreaga lume fac o mulţime de lucruri complet absurde din punct de vedere spiritual. Cu cât studiem mai mult despre Satan, cu atât vom vedea, mai mult, cât de stupid este el în multe dintre lucrările pe care le face.

Lucifer nu s-a mulţumit cu locul în care l-a pus Dumnezeu. El vroia să avanseze, înspre locul în care credea că va putea obţine închinarea tuturor! Şi reţineţi: el nu a afirmat că va face aşa, ci a început doar să aibă astfel de gânduri, în inima sa; citim aceasta în versetul 13.

Însă Dumnezeu se uită la inima noastră şi El S-a uitat şi la inima lui Lucifer şi a văzut scopul urmărit de acea inimă.

Există o diferenţă între ispită şi păcat.

La început ispita vine ca un gând, în minte. Totuşi,păcătuim numai atunci cândacceptăm acel gând şidecidem, în inima noastră, să acţionăm în conformitate cu el. Dacă, din contră, respingem imediat gândul acela, nu păcătuim (Iacov 1:14-15).

De exemplu: ai avut vreodată un gând rău, de a întreprinde ceva cu scopul de înjosi o persoană în faţa altora, pentru ca tu însuţi să apari o persoană mai bună?

Ştii care a fost prima persoană care a avut un astfel de gând? Lucifer. Pe cine a vrut el să înjosească? Nu pe îngeri, pentru că pe ei îi avea deja în subordine. El a vrut să-L înjosească pe Dumnezeu. Deci a-i înjosi pe oameni ca tu să urci în vârf este chiar spiritul lui Satan.

De ce spun că trebuie să îţi cunoşti vrăjmaşul? Pentru că, atunci când un astfel de gând intră în mintea ta, trebuie să îl identifici imediat pe vrăjmaşul tău, care

 

tocmai încearcă să pătrundă. Leul care răcneşte este pregătit să te devoreze.

Nu sunt necesari mulţi ani pentru ca Arhanghelul din gradul cel mai înalt să devină diavol. Nu. E necesar doar un singur moment. Lucifer nu a căzut treptat, încetul cu încetul. Nu.A căzut ca un fulger, aşa cum a spus Isus – într-o clipită (Luca 10:18). Cu un moment înainte, el a fost „cel strălucitor”. Însă imediat ce a început să nutrească gândul că va deveni ca Dumnezeu, el a devenit diavolul.

Cât durează până când un înger devine demon? Nici măcar o secundă. Doar un moment. Cât durează până când o persoană cu adevărat bună devine ca diavolul? Doar un moment. Atâta tot. Amintiţi-vă mereu de adevărul acesta.

Un alt pasaj din Scriptură care ne vorbeşte despre originea lui Satan este Ezechiel 28. Acolo îl vedem pe Satan numit „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:12). În spatele conducătorilor acestei lumi se află puteri ale întunericului şi, la acea vreme, în spatele conducătorului Tirului era Satan însuşi; iar Domnul i-a vorbit lui Satan care îl manipula pe acel conducător.

Domnul îi aminteşte lui Satan de timpul când a fost în grădina Edenului (Ezechiel 28:13). Aceasta ne arată că Lucifer a fost în Eden înainte de Adam şi Eva; şi Domnul îi reaminteşte lui Satan cum a fost el „fără prihană în căile lui, din ziua când a fost creat până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în el” (versetul 15).

Inima lui Lucifer s-a înălţat, în primul rând, datorită frumuseţii lui. Se înalţă vreodată inima ta când te uiţi în oglindă şi vezi cât de bine arăţi comparativ cu alţii? Apariţia acestui sentiment să fie un avertisment pentru tine. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru darurile bune pe care ţi le-a dat. Nu este nimic greşit să ai o înfăţişare

 

frumoasă, însă e total greşit să ai mândrie datorită acestei înfăţişări, fiindcă atunci deschizi uşa lui Satan.

Un alt motiv al mândriei lui Lucifer a fost inteligenţa lui. Ştiai că Satan este cel mai deştept dintre toate fiinţele create? Nu e nimic greşit să fii inteligent. Ne putem folosi inteligenţa pentru slava lui Dumnezeu. Însă nu avem nici un drept să fim mândri datorită ei. Nu este vorba că ar trebui să considerăm inteligenţa noastră un handicap, în slujirea Domnului. Nu. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru inteligenţă şi pentru frumuseţe, dar nu fii niciodată mândru datorită acestora.

Al treilea motiv al îngâmfării lui Lucifer a fost acela că, dintre toate fiinţele create, el avea poziţia cea mai înaltă. Lucifer a eşuat în a recunoaşte faptul că toate aceste trei motive ale mândriei lui – frumuseţea, inteligenţa şi poziţia – erau de fapt daruri primite de la Dumnezeu. În privinţa acestei recunoaşteri eşuează multe dintre fiinţele create – şi mulţi dintre cei care cad sunt creştini. În acest mod, Satan obţine un punct de sprijin în viaţa lor şi prin acesta, în final, îi distruge.

Vedem, astfel, că toate păcatele din lume provin din atitudineamândriei. Nu crima sau adulterul le-a cauzat, ci mândria. De aceea, iertarea păcatelor şi mântuirea au venit tocmai prin atitudinea opusă, prin cea a smereniei lui Isus. Calea care duce la zădărnicirea tuturor planurilor viclene ale lui Satan este cea a smereniei.

Tot în Lucifer vedem şi originea spiritului de nemulţumire cu privire la propria-i soartă. Dacă am putea privi la această lume din punctul de vedere al lui Dumnezeu am putea vedea cum lumea este plină de oameni nemulţumiţi cu soarta lor, care tot timpul au ceva de care să se plângă, care mereu cârtesc – adică oameni care au un mod de raportare asimilat de la Satan.

 

Atitudinea de răzvrătire împotriva autorităţii provine, şi ea, din spiritul lui Lucifer. Exista o Singură autoritate pe care o avea Lucifer deasupra lui – aceea a lui Dumnezeu – dar nici pe aceea nu a suportat-o, ci s-a revoltat împotriva ei. El dorea să fie deasupra acelei Autorităţii şi, în acest scop, dorea să-L denigreze pe Dumnezeu.

Vedem noi, oare, manifestarea acestui spirit în rasa umană? De unde provin acele lupte sângeroase pentru putere în diferite ţări, dacă nu din spiritul de răzvrătire împotriva autorităţii? De asemenea, multe dintre conflictele de muncă din fabrici sunt cauzate de aceeaşi atitudine. Iar în zilele noastre, acest duh de răzvrătire i-a cuprins nu numai pe studenţi, dar şi pe elevii din şcoli şi se manifestă chiar şi prin copii mici, în familie.

Toate acestea sunt un semn sigur al faptului că lumea se înrăutăţeşte. Lipsa de respect faţă de profesori şi faţă de părinţi, şi chiar faţă de fraţii prezbiteri din biserică, este un fenomen des întâlnit în multe locuri în zilele noastre.

Nu uita niciodată că aceasta e atitudinea care a cauzat transformarea celui mai bun înger într-un diavol; şi acest spirit poate schimba şi astăzi un băiat bun sau o fată bună, într-un diavol.

Dumnezeu nu face pe nimeni rău, niciodată. Noi înşine ne facem răi, atunci când ne deschidem faţă de spiritul lui Satan.

În legătură cu Lucifer, aş dori să mai reţineţi un ultim aspect. Când a căzut, nu a căzut singur. A avut tovărăşia acelora pe care a reuşit să-i corupă. Citim în Apocalipsa 12:4 că Satan în momentul căderii „trăgea după el” o treime din îngeri. Aceştia, la rândul lor, după ce asimilaseră ideile lui Satan, i se alăturau prosteşte în atitudinea mândriei, a nemulţumirii şi a răzvrătirii.


Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Acolo unde o persoană este rea, nu se mulţumeşte să rămână în starea aceea de una singură. Vrea să tragă după sine în mizerie şi-n răutate şi pe alţii. De la o „rădăcină de amărăciune”, care este într-o persoană, pot fi „tulburaţi şi întinaţi mulţi”, dacă acei mulţi nu veghează (vezi Evrei 12:15).

ÎNŞELĂCIUNEA LUI SATAN

În Geneza capitolul 3 vedem atacul lui Satan şi putem învăţa multe despre tactica pe care o adoptă el în ofensivă. Ni se spune acolo că „şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului”. Satan a intrat în acel şarpe (la fel cum s-a întâmplat şi în ţinutul gadarenilor, când demonii pe care i-a scos Isus din omul îndrăcit au intrat în porci), iar Satan i-a vorbit Evei prin şarpe şi a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină’?” Când Eva a răspuns că restricţia se referea numai la pomul din mijlocul grădinii şi că porunca avea legătură cu un pericol de moarte, Satan a afirmat contrariul Cuvântului lui Dumnezeu spunând: „Hotărât că nu veţi muri …”

Observaţi cum vine Satan: întâi de toate, el pune

sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu.

La fel vine şi la noi. El pune întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu cu-adevărat că nu e voie să procedezi aşa? Dar ce e rău în a face asta? Aceste porunci biblice sunt învechite. Ele au fost scrise pentru acel timp şi pentru acea cultură în care a trăit Pavel. Mai mult ca sigur că Dumnezeu nu a vrut ca noi, cei din secolul douăzeci şi unu, să interpretăm acele interdicţii în mod literal, etc., etc.”

Întâlnim tineri şi bătrâni care pun mereu astfel de întrebări, fără ca ei să-şi dea seama, câtuşi de puţin, că au

 

devenit purtătorii de cuvânt ai lui Satan. Chiar şi atunci când cugetul lor îi sensibilizează, că ceva este greşit, continuă să se bazeze pe propria lor argumentare şi iscodesc mereu, căutând posibilitatea comiterii unor fapte care sunt interzise de Dumnezeu.

Când există anumite porunci sau când anumite lucruri sunt interzise de Dumnezeu, în Cuvântul Său, putem fi siguri că El are motive bine întemeiate pentru emiterea acelor porunci sau acelor interdicţii. Satan însă întotdeauna ne face să ne întrebăm dacă Dumnezeu chiar s-a referit la aceasta, etc.

Care e scopul final spre care ţinteşte Satan atunci când ne face să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu? Exact acelaşi care a fost şi în cazul Evei – de a ne îndepărta de Domnul şi de a ne face să ajungem într-o stare în care Dumnezeu ne va respinge şi ne va alunga din prezenţa Lui, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Adam şi a Evei.

Odată, Isus a spus că Satan este un hoţ. Satan nu fură bani, pentru că ştie că banii n-au nicio valoare în veşnicie. El fură numai ceea ce are valoare veşnică

– în primul rând sufletele oamenilor. Isus a mai spus în continuare că Satan nu numai că fură, dar mai apoiucide şi distruge ceea ce a furat (Ioan 10:10). În acelaşi verset, Isus a precizat că, prin contrast, El a venit să ne dea o viaţă abundentă.

Nu este uimitor faptul că din mulţimea celor peste 6 miliarde de oameni, care trăiesc astăzi în lume, mai mult de 99% preferă să creadă minciunile lui Satan şi să-l asculte pe el decât să creadă în Isus Hristos şi să se supună Cuvântului lui Dumnezeu? Aici putem vedea cât de teribilă este activitatea lui Satan prin care înşală masele largi de oameni, convingând-i că nu este grav să nu te supui Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Când oamenii beau alcool pentru prima dată, fumează prima ţigară sau încep să ia droguri (ca heroina sau cocaina) crezi că îi avertizează Satan că aceste practici le vor distruge trupul şi mintea, aici pe Pământ, iar în final, în veşnicie, le va trimite sufletul în Iad unde vor fi chinuiţi în veci de veci? Nu. El nu le spune adevărul, deoarece informarea lor corectă i-ar trezi la realitate. Le spune ceea ce le place oamenilor să audă: că va fi ceva nostim, ceva distractiv, ceva de dorit. Aşa a lucrat şi în cazul Evei.

Aşa înşală el, în zilele noastre, milioane de tineri din întreaga lume. Indiferent dacă e vorba de comiterea unor păcate sexuale sau de furt, sau de altceva, Satan spune: „Ce-i rău în asta? Nu te lua după ideile demodate din secolul nouăsprezece”, etc. Când îţi apar astfel de gânduri, inoculate de Satan, să fii foarte atent. El vrea să te nenorocească. Acela e scopul lui final.

Vedem în versetul 6, din Geneza capitolul 3, că de-ndată ce Eva „a văzut că fructul era bun de mâncat”, trupul ei a fost atras înspre acel pom. Acel fruct oprit are multe reprezentări echivalente în secolul douăzeci şi unu. În viaţa de zi cu zi constatăm că trupurile noastre sunt atrase de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu continuă, spunând că Eva a constatat faptul că pomul era şi „plăcut de privit”. Constatăm că multe din lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a interzis sunt plăcute ochilor noştri.

Se spune mai departe că Eva a găsit atrăgător pomul şi pentru ceea ce promitea fructul acelui pom intelectului ei. A văzut fructul ca pe ceva care ar putea să o facă înţeleaptă. Mintea noastră, de asemenea, este atrasă de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu. Fii foarte atent când trupul şi mintea îţi sunt atrase de ceva despre care conştiinţa îţi spune că este greşit.

 

Sunt sigur că în acel moment conştiinţa Evei i-a spus clar că ceea ce intenţiona să facă era greşit. Ştia foarte bine că Dumnezeu îi spusese să nu mănânce din acel fruct. Însă acţiunea ei practică care a fost? Deoarece atât trupul, cât şi mintea ei doreau fructul, ea s-a convins pe sine însăşi că nu era nimic rău în a-l mânca. Şi-a ucis astfel conştiinţa, a luat fructul şi l-a mâncat.

Ce a realizat Satan prin faptul că a determinat-o pe Eva să păcătuiască? Cu mult timp în urmă, Satan însuşi căzuse din prezenţa lui Dumnezeu. Odată devenit rău, el era hotărât să-i facă răi şi pe alţii. Iar acum, acelaşi fenomen are loc şi în rasa umană: când un om face ceva rău, el nu se mulţumeşte să rămână singur în răul pe care l-a comis. El vrea să-i facă şi pe alţii să înfăptuiască răul acela.

Aş dori să-i încurajez pe toţi tinerii să citească cartea Proverbe din Scriptură. Aceasta e, într-adevăr, o carte bună pentru fiecare dintre voi. În Proverbe 1:10 ni se spune: „Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat de ei!”

Satan a devenit rău şi a vrut să o atragă şi pe Eva în căderea lui. Iar când Eva a devenit părtaşă acelui spirit otrăvitor, ea a vrut să îl atragă în cădere şi pe soţul ei. Aşa că a luat un alt fruct şi i l-a dat soţului ei.

Aşa s-a multiplicat răul în lume de-a lungul secolelor. Un om devine rău şi îi atrage şi pe alţii în căderea lui.

Iată de ce trebuie să fim vigilenţi întotdeauna. Uneori Satan vine la noi ca un leu care răcneşte. Dacă ar veni întotdeauna ca un leu care răcneşte l-am recunoaşte cu uşurinţă. Însă el nu vine mereu în felul acesta. Uneori vine într-un mod linguşitor, ca un „înger de lumină” (2 Corinteni 11:14); şi atunci trebuie să fim noi cu-adevărat precauţi.

 

Gândiţi-vă la momentul în care Isus le-a spus ucenicilor Săi că El urma să sufere şi să moară pe cruce, iar Petru I-a răspuns: „nu, Doamne, nu lăsa să ţi se întâmple aşa ceva”. Ce a făcut atunci Isus? S-a întors imediat şi i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano” (Matei 16:23). El a recunoscut faptul că sugestia de a evita moartea pe cruce era glasul lui Satan, chiar dacă glasul acela venea prin Petru.

Isus ştia că El trebuia să meargă la cruce, deoarece crucea era singura Cale prin care păcatele oamenilor puteau fi iertate. Însă Petru nu vedea clar adevărul acesta. El a fost bine intenţionat, dar nu şi-a dat seama că, în acel moment, cel care vorbea prin el era Satan care încerca să-L oprească pe Isus de la moartea Sa răscumpărătoare. Da, Satan poate să vină la noi chiar printr-un prieten apropiat şi să ne sugereze ceva care, omeneşte vorbind, pare a fi un sfat plin de afecţiune şi bun. Aşa că trebuie să fim vigilenţi tot timpul.

Cea mai importantă parte a omului nostru lăuntric este conştiinţa; şi este de o importanţă vitală, pentru fiecare dintre noi, să ne dorim cu ardoare o conştiinţă sensibilă – una care să ne dea avertismente puternice, chiar şi la greşeli mici.

Uitaţi-vă la tălpile picioruşelor unui bebeluş. Cât sunt ele de moi şi de delicate! Comparaţi-le cu tălpile propriilor voastre picioare. Câtă diferenţă! Ale voastre au devenit aşa de tari. Poate fi la fel şi în cazul conştiinţei voastre.

Când v-aţi născut aţi avut o conştiinţă delicată – exact ca acele tălpi gingaşe ale unui bebeluş; aceasta era sensibilă chiar şi la cel mai mic rău pe care-l făceaţi. Însă, pe măsură ce aţi crescut, aţi început să spuneţi minciuni, să înşelaţi, să furaţi lucruri, să-i răniţi pe alţii în multe feluri, să copiaţi la lucrările de control la şcoală, să vă

 

răzvrătiţi împotriva părinţilor voştri şi să faceţi multe alte lucruri rele. Aţi început, astfel, să vă ucideţi conştiinţa până când ea a devenit tare şi insensibilă la păcat – asemenea tălpilor picioarelor voastre.

Prin apostolul Pavel, Scriptura ne îndeamnă „să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” (2 Corinteni 2:11) .

Satan a venit atât de ingenios la Eva, ispitind-o cu ceva ce arăta atât de atrăgător, iar în final a distrus-o. Astăzi Satan vine în acelaşi mod, pentru a ne distruge: nu numai cu lucrurile pe care le-am menţionat, dar şi cu forme mult mai directe de închinare satanică. El duce oamenii în rătăcire prin vrăjitorie, prin diverse jocuri pe calculator (cum ar fi „Închisori subterane şi diavoli”), prin chemarea duhurilor celor morţi, prin astrologie, prin horoscoape, prin ghiciri în palmă, etc., etc. Prin toate aceste mijloace, Satan încearcă să acapareze mintea şi inima oamenilor.

Idolatria, de asemenea, îi aduce pe oameni în legătură cu Satan, deoarece în spatele fiecărui idol este un diavol (vezi 1 Corinteni 10:19-20) – chiar dacă acel idol are un nume inofensiv ca „Pruncul Iisus”, „Maica Domnului” sau un alt nume înşelător. Dumnezeu urăşte idolatria tocmai datorită contactului care se realizează, prin ea, între om şi Satan şi ne porunceşte să evitămorice formă a închinării la idoli (Exodul 20:4-5; 1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21).

O altă metodă prin care Satan întinează minţile tinerilor este cea a filmelor video şi a programelor de televiziune. Când vedeţi toate acele scene de sex şi de violenţă nu aveţi, după aceea, visuri de noapte în legătură cu acele scene? În urma vizionării vă alegeţi atât cu coşmaruri înfricoşătoare, cât şi cu vise murdare. Prin

 

aceste căi, diavolul vă penetrează mintea atât cu frică, cât şi cu fapte obscene, astfel încât el vă poate distruge, treptat, întreaga viaţă.

Dacă Eva, simţindu-se ademenită să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, L-ar fi chemat în ajutor pe Dumnezeu, succesiunea evenimentelor ar fi fost complet alta.

Când am devenit creştin, la vârsta de 19 ani, am ştiut că nu trebuie să mai merg niciodată la vreun film. Într-o zi însă au venit prietenii mei cerându-mi să merg cu ei la cinematograful din baza navală (unde lucram), la un film. Atunci am observat că nu aveam curajul să le spun că, datorită faptului că devenisem creştin, nu voi mai merge la film cu ei. Aşa că m-am dus cu ei, însă pe tot parcursul drumului, până am ajuns la cinematograf, m-am rugat Domnului în inima mea, spunând: „Doamne, te rog, ajută-mă. Scapă-mă din această situaţie. Eu nu vreau să merg la film.” Când, în sfârşit, am ajuns la cinematograf, la intrare era pus un afiş care anunţa că filmul nu putea fi vizionat în seara aceea, deoarece nu primiseră încă rola filmului. L-am lăudat pe Domnul, pentru că mi-a răspuns într-un mod atât de minunat la rugăciune. Însă Domnul mi-a vorbit după aceea, spunându-mi: „Te-am ajutat de data aceasta, însă data viitoare tu vei fi acela care va trebui să spui ‚Nu'”. Eram atât de încurajat de răspunsul miraculos pe care mi-l dăduse Dumnezeu la rugăciune, încât următoarea dată, când au venit prietenii să mă cheme la film, am putut spune cu uşurinţă: „Nu”.

Când Dumnezeu a venit în grădina Edenului şi le-a vorbit lui Adam şi Evei, confruntându-i cu păcatul lor, l-a blestemat pe Satan, spunându-i: „sămânţa ei [a femeii] îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Această dublă zdrobire a avut loc la

 

Golgota. Isus Hristos a fost născut dintr-o femeie şi a

„zdrobit capul” lui Satan, prin victoria Sa definitivă, la Calvar; iar Satan a „zdrobit călcâiul” lui Isus, prin piroanele care L-au ţintuit pe Isus pe cruce.

Vedem, astfel, că Geneza 3 se termină cu un mesaj al speranţei, şi anume: că Satan nu va stăpâni peste om pentru totdeauna. Isus a venit şi l-a înfrânt pe Satan. Din această cauză, Isus poate să-i elibereze acum pe toţi oamenii de sub stăpânirea lui Satan.

Fiind conştient de înfrângerea vrăjmaşului, tu trebuie să iei acum atitudine şi să nu îi mai permiţi vreodată lui Satan să aibă vreun control asupra vieţii tale. Conştiinţa ta care a ajuns nesimţitoare poate deveni din nou sensibilă, ca a unui copilaş, dacă crezi că Isus Hristos, murind pe cruce, a anulat orice putere a lui Satan asupra ta.

Biblia îl numeşte Pârâş (Acuzator) pe Satan (Apocalipsa 12:10) . El va continua să te acuze în legătură cu eşecurile şi păcatele tale din trecut, chiar dacă ai mărturisit acele căderi lui Dumnezeu, poate chiar de sute de ori până acum. Singura modalitate prin care poţi birui acuzaţiile lui Satan este prin mărturisirea tuturor păcatelor înaintea lui Dumnezeu şi prin credinţa că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis – că te va curăţa pe deplin prin sângele lui Isus vărsat pentru tine la cruce (vezi 1 Ioan 1, versetele 7 şi 9). Principala metodă prin care Satan îi hărţuieşte pe copiii lui Dumnezeu este acuzaţia. Pentru a-l birui pe Acuzator trebuie să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu este nevoie de multiple mărturisiri ale aceluiaşi păcat. De îndată ce ţi-ai mărturisit păcatul O SINGURĂ DATĂ, Dumnezeu este credincios să te ierte imediat. Iată cum îl poţi birui pe Satan la momentul prezent:

 

spunându-i că TOT trecutul tău a fost şters prin sângele

lui Hristos (vezi Apocalipsa 12:11).

Isus a murit nu numai pentru a-ţi ierta păcatele, ci şi pentru a te elibera de sub autoritatea lui Satan, care te-a înrobit prin atât de multe obiceiuri rele. Aminteşte-ţi: capul lui Satan a fost zdrobit cu desăvârşire de către Mântuitorul tău.

Aleluia!

DE CE NU L-A NIMICIT DUMNEZEU PE SATAN

Pentru început, să vedem ce anume îl degradează pe om, reducându-l până la nivelul unui animal?

Răspunsul îl găsim în atitudinea omului, de a fi interesat numai de nevoile lui trupeşti şi de existenţa lui materială. Care sunt interesele unui animal? Mâncarea, odihna şi satisfacerea sexuală – cam asta e tot ce îl interesează. Iar când un om este interesat numai de aceste lucruri putem să spunem că el a decăzut la o stare care este specifică animalelor.

Însă Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a fi doar un altfel de animal. Pe de altă parte, vedem că nici educaţia nu îl face pe om superior animalelor, deoarece chiar şi oamenii cu multă educaţie se comportă câteodată ca animalele.

Există o parte lăuntrică în noi care este mai profundă chiar şi decât mintea noastră. Această parte se numeşte duh sau spirit. Duhul nostru ne face conştienţi de Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat cu o

voinţă liberă. El i-a dat omului libertatea de alegere.

Când Lucifer a fost creat ca înger, şi el a fost înzestrat cu libertatea de alegere. De aceea a putut el să spună: „mă voi ridica deasupra tronului lui Dumnezeu”.

 

Existau multe alte făpturi create de Dumnezeu care nu aveau voinţă liberă. Stelele şi planetele, de exemplu. De mii de ani, planetele din sistemul nostru solar nu s-au revoltat niciodată împotriva legilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ele nu au libertatea de alegere. Pe de altă parte, planetele nu pot deveni copii ai lui Dumnezeu. Pentru ca cineva să devină un copil al lui Dumnezeu, el trebuie să fie creat cu voinţă liberă ca să poată alege ceea ce vrea, într-un mod spontan.

Însă pericolul libertăţii de alegere este că poţi folosi această libertate pentru propria ta plăcere şi pentru a fi neascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost dispus să-Şi asume acest risc, deoarece El dorea copii ascultători; şi aici Satan are un anumit rol în planul lui Dumnezeu.

Tot haosul, confuzia, bolile şi răul din lume sunt rezultatul direct al nesupunerii omului faţă de Dumnezeu şi a ascultării de diavol în grădina Edenului.

Atunci ne putem întreba: „Dacă Satan este cauza fundamentală a tuturor problemelor din lume, atunci de ce nu-l distruge Dumnezeu pe Satan?”

Ei bine, sper să avem măcar atâta încredere în Dumnezeu, încât să acceptăm ideea că înţelepciunea Lui e mai mare decât a noastră. Înţelepciunea noastră este ca o ceşcuţă de apă, în timp ce a lui Dumnezeu este ca un ocean.

Putem fi siguri că Dumnezeu, dacă i-a permis lui Satan să existe şi să fie activ pe Pământ, trebuie să aibă un motiv bine întemeiat pentru aceasta.

De fapt, Dumnezeu face ca activitatea rea a lui Satan să fie întoarsă înspre realizarea anumitor lucrări bune în sfinţii Lui. De aceea îi permite lui Satan să existe.

 

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite lui Satan să fie cauza atâtor rele, pagube şi suferinţe pe Pământ este acela că oamenii, ca o consecinţă a acestor rele, se vor întoarce la Dumnezeu. Ţinând seama de egocentrismul în care se află omul, în urma căderii în păcat, putem stabili cu uşurinţă o prognoză a comportamentului uman în condiţiile în care viaţa pe Pământ ar fi foarte confortabilă: fără boli, suferinţe, sărăcie sau mizerie. Este foarte probabil că în acele condiţii nu s-ar găsi nici un om care, cel puţin, să se gândească la Dumnezeu!

Tot ce permite Dumnezeu are un scop. Citim în Vechiul Testament că în pustie israeliţii, atunci când au uitat de Dumnezeu, au fost muşcaţi deodată de şerpi veninoşi. Atunci ei s-au întors imediat la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a vindecat (Numeri 21). Nu a fost oare folositoare prezenţa acelor şerpi veninoşi, ca să-i determine pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu?

Am auzit despre experienţa pe care a avut-o un om de afaceri, care cândva fusese aproape de Dumnezeu. Însă, pe măsură ce afacerea lui prospera, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Prezbiterii bisericii i-au vorbit în mod repetat şi au încercat să-l întoarcă înapoi la Domnul. Însă el era prea ocupat cu afacerea lui. Într-o zi, un şarpe veninos l-a muşcat pe cel mai mic dintre fiii lui şi copilul a ajuns grav bolnav. Chiar şi doctorii au renunţat la orice speranţă. Atunci tatăl a devenit foarte îngrijorat şi a trimis după unul din prezbiterii bisericii ca să se roage pentru copil. Prezbiterul respectiv era un om înţelept. A venit şi s-a rugat astfel: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai trimis acel şarpe să-l muşte pe copilul acesta – pentru că eu n-aş fi putut să conving familia aceasta să se mai gândească la Tine; dar ceea ce n-am putut eu face în şase ani, a făcut acest şarpe într-un moment! Acum, că ei şi-au

 

învăţat lecţia, Doamne, vindecă-le, te rog, copilul şi ajută-i să nu mai aibă niciodată nevoie de şerpi care să le aducă aminte de Tine.”

Sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu până când, într-o zi, ei se trezesc că au fost internaţi de urgenţă la spital cu cancer. Apoi, dintr-o dată, ei încep să se gândească la Dumnezeu şi se întorc la Hristos şi sunt născuţi din nou. Bolile incurabile, bolile cronice, sărăcia şi multe alte rele din această lume sunt toate folosite de Dumnezeu pentru a-i întoarce pe oameni de la păcatele lor, ca locuinţa lor veşnică să fie Cerul. Aşa foloseşte Dumnezeu tocmai lucrările rele ale lui Satan pentru a scoate suflete din ghearele lui, asigurând acelor suflete mântuirea pentru veci de veci. Astfel demonstrează Dumnezeu, din nou şi din nou, faptul că răul produs de Satan se întoarce, în final, împotriva lui Satan însuşi.

De asemenea în viaţa noastră, a credincioşilor, Dumnezeu întoarce lucrările rele ale lui Satan înspre curăţirea şi sfinţirea noastră.

Gândiţi-vă la exemplul focului. Ştim că, de-a lungul istoriei, milioane de oameni au murit arşi de foc. Cu toate acestea nimeni nu s-a oprit vreodată din folosirea focului, deoarece gătirea mâncării şi funcţionarea automobilelor, avioanelor, utilajelor, etc., se face cu ajutorul focului. Focul este folosit şi pentru curăţirea aurului – acesta nu ar putea fi curăţit prin nicio altă metodă. Aşadar, focul poate avea utilizări foarte bune.

De asemenea, gândiţi-vă la electricitate. Milioane de oameni au murit electrocutaţi. Putem afirma cu certitudine că electricitatea este foarte periculoasă. Cu toate acestea ştim cu toţii că ea poate fi pusă în slujba unor scopuri foarte utile. Aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Satan.

 

Adam şi Eva, când au fost creaţi, erau inocenţi. Pentru a ajunge să fie sfinţi trebuiau să facă o alegere; şi pentru a face o alegere ei trebuiau să fie ispitiţi - ca să poată refuza neîncrederea faţă de Dumnezeu şi pofta, alegând, în schimb, încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi stăpânirea de sine. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu i-a permis lui Satan să intre în grădina Edenului şi să îi ispitească.

Crezi că ar fi fost dificil pentru Dumnezeu să îl împiedice pe Satan să intre în acea grădină? Nu, deloc. Însă, fără ispitire, Adam nu ar fi putut deveni sfânt. Ar fi rămas inocent pentru totdeauna .

Există o mare diferenţă între inocenţă şi sfinţenie. Inocenţa este ceea ce vezi într-un copilaş. Dacă vrei să ştii cum a fost Adam când a fost creat, uită-te la un copilaş – inocent şi neştiutor în ce priveşte binele şi răul.

Un copil mic este inocent, dar nu este sfânt, nu este desăvârşit. Pentru ca să devină desăvârşit, acel copil va trebui să crească şi să facă anumite alegeri, refuzând răul şi alegându-L pe Dumnezeu.

Numai atunci ne dezvoltăm caracterul când, în mintea noastră, refuzăm să cedăm în faţa ispitei. Tu ai ajuns să fii ceea ce eşti, datorită alegerilor pe care le-ai făcut până acum în viaţa ta.

Dacă alţi oameni din jurul tău sunt mai buni decât tine, aceasta se datorează faptului că ei au luat decizii mai bune pentru viaţa lor decât deciziile pe care le-ai luat tu pentru viaţa ta. Noi toţi facem alegeri în fiecare zi – şi acele alegeri determină ceea ce vom deveni în final.

În grădina Edenului, Eva a făcut o alegere. Practic,

prin decizia luată, ea a spus în mod implicit următoarele:

„Mai degrabă îmi satisfac dorinţele trupeşti şi accept ceea

ce-mi oferă Satan decât să fiu limitată de restricţiile pe

 

care mi le-au impus poruncile lui Dumnezeu. Vreau să fiu liberă.”

Însă a devenit liberă? Nu. Ea a devenit o sclavă a lui Satan. Numai ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne poate face cu adevărat liberi.

În acea zi, în Eden, Adam şi Eva au luat o decizie foarte importantă care a produs efecte pe termen lung, atât pentru toată durata vieţii lor, cât şi pentru cea a generaţiilor următoare. Toate deciziile au consecinţe – uneori consecinţe care, din nefericire, îi afectează şi pe urmaşii noştri. Adam şi Eva, ca urmare a deciziei lor, au trăit experienţa amară de a fi îndepărtaţi din prezenţa lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii lor.

Aşa că, să nu-ţi imaginezi că nu au importanţă acele mici alegeri din viaţa ta cotidiană şi nu te gândi că nu vei culege în viitor roadele atitudinilor şi faptelor pe care le semeni acum în ogorul vieţii tale. Dumnezeu va permite să fii încercat şi ispitit; şi în acest scop îl lasă liber şi activ pe Satan.

Permiteţi-mi să vă arăt un exemplu din Vechiul Testament, din cartea lui Iov. În capitolul 1 citim despre o conversaţie care a avut loc în Cer între Dumnezeu şi Satan. Această conversaţie a afectat într-un mod dramatic experienţa de viaţă a lui Iov. Din acest exemplu, noi putem învăţa multe despre lucrările lui Satan.

În Iov 1:6 citim că într-o zi fiii lui Dumnezeu (îngerii) au venit să se prezinte înaintea Domnului. Satan a venit şi el printre ei. Dumnezeu l-a întrebat de unde vine.

Ascultaţi răspunsul lui Satan. El a spus că a vizitat diferite locuri de pe Pământ. Ştiaţi că Satan este activ în lumea aceasta chiar şi acum?

 

Mulţi oameni trăiesc cu ideea că Satan locuieşte în Iad. Dacă ar fi adevărat, atunci n-ar putea să ne tulbure pe noi, aici pe Pământ.

Satan însă nu locuieşte în Iad.

Biblia ne învaţă că există trei ceruri. Primul cer este ceea ce noi numim „spaţiu cosmic”. Al treilea Cer este prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (2 Corinteni 12:2). Când Satan a fost îndepărtat din prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (al treilea Cer), el a fost dat jos în al doilea cer (Efeseni 6:12), şi nu în Iad. Din al doilea cer, el are libertatea să vină oricând pe Pământ. De aceea a putut el să vină în grădina Edenului; şi de aceea el şi demonii lui pot veni pe Pământ chiar şi astăzi.

Biblia spune că Satan dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând oameni pe care să-i devoreze. El caută tot timpul să ispitească tinerii, pentru ca aceştia să facă alegeri greşite. Astfel, Satan vrea să pătrundă în viaţa lor ca să-i jefuiască de puritatea, de sinceritatea şi de integritatea lor şi să le distrugă astfel caracterul, iar în final să-i ia cu el în chinurile veşnice ale Iazului de Foc.

Iată de ce cutreieră Satan de jur-împrejurul Pământului.

Poţi fi sigur că Satan îi ţine pe oameni sub observaţie; pe fiecare om în parte. Te-a urmărit din copilărie şi a căutat tot timpul să te ispitească să faci răul şi să faci alegeri greşite, ca să te poată nenoroci. El a fost acela care ţi-a şoptit să copiezi la lucrările de control, să porţi duşmănie împotriva altora, să spui minciuni părinţilor şi profesorilor tăi, să furi lucrurile altora, să citeşti cărţi obscene, etc.

În cartea Iov vedem, mai departe, că Dumnezeu i-a spus lui Satan: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi

 

curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” . Aşa cum era de aşteptat, Satan ştia totul despre Iov. De fapt, Iov era numărul unu pe „lista neagră” a lui Satan. Aşa că Satan a răspuns, spunând: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara” (Iov 1:8-10) .

Aici avem o lecţie minunată pe care o putem învăţa: Dumnezeu pune un zid protector în jurul copiilor Săi – un zid triplu: în jurul trupului lor, în jurul familiilor lor şi în jurul posesiunilor lor.

Este un privilegiu binecuvântat de care ne putem bucura, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, de a avea ridicată în jurul nostru această gardă care ne asigură protecţie divină în cele trei domenii. Scriptura ne spune în Proverbe 18:10 că Numele Domnului este un turn tare, în care cel neprihănit poate fugi şi poate găsi protecţie. Există o siguranţă enorm de mare în Numele lui Isus. Satan nu se teme de nici un alt nume decât de Numele lui Isus Hristos, Persoană care l-a înfrânt la crucea Golgotei. Când viaţa noastră este predată lui Hristos, putem folosi Numele Lui pentru a ne împotrivi lui Satan. Biblia spune:

„Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” .

Citim mai departe, în cartea lui Iov, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să îl atace pe Iov, provocând daune sănătăţii, familiei şi posesiunilor lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a deschis câte puţin, pentru o vreme, fiecare dintre zidurile protectoare, pentru a-i permite lui Satan să intre şi să-l încerce pe Iov. De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Pentru ca Iov să poată „ieşi curat ca aurul” (Iov 23:10). După ce s-a terminat încercarea, citim că Iov a devenit un om mai smerit şi mai evlavios, având caracterul curăţit de toată autoîndreptăţirea pe care şi-o atribuise înainte.

 

Din acelaşi motiv ne lasă Dumnezeu şi pe noi să fim încercaţi: pentru ca, din aceste încercări, să ieşim mai curaţi, mai smeriţi, mai evlavioşi, mai iubitori şi mai buni, mai milostivi şi mai puţin autoîndreptăţiţi; deci mai asemănători cu Însuşi Isus.

Prin urmare, văzând cum agresiunile satanice sunt întoarse înspre binele copiilor lui Dumnezeu, putem înţelege că, dacă raportarea noastră este cea corectă, Satan nu poate face altceva decât să servească unui scop foarte util – acela de sfinţire a vieţii noastre.

Toate acestea ne învaţă cel puţin două lucruri:

În primul rând : fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu se poate atinge niciodată de vreun copil al lui Dumnezeu – nici de trupul lui, nici de familia lui şi nici de posesiunile lui.

Iar în al doilea rând: oricând i se permite lui Satan să ne atingă sau să ne rănească în vreun fel, aceasta are întotdeauna scopul ca noi să putem deveni mai asemănători cu Hristos, mai liberi de lucrurile temporare, pământeşti şi cu mintea mai mult îndreptată înspre Cer.

Nu-i aşa că e o mare încurajare pentru noi să ştim că Tatăl nostru Ceresc are controlul deplin, chiar şi asupra acţiunilor rele pe care le întreprinde Satan împotriva noastră?

Vreau să vă spun vouă tuturor, tinerilor, că, dacă vă predaţi viaţa lui Dumnezeu, veţi avea întotdeauna acest zid de protecţie triplu în jurul trupurilor, a familiilor şi a posesiunilor voastre. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu va putea trece prin nici unul dintre aceste ziduri; şi oricând i se va permite lui Satan să pătrundă, puteţi fi siguri că aceasta va fi înspre binele vostru.


Vedem deci că Biblia ne dă o învăţătură clară despre Satan şi despre lucrările lui – nu ca să ne înspăimânte, ci ca să ne ajute să vedem scopul pentru care Dumnezeu îl lasă pe Satan să existe.

METODELE LUI SATAN

Dacă tu, ca persoană tânără, nu ştii cum să i te împotriveşti diavolului în viaţa ta, această neştiinţă nu numai că îţi poate nenoroci viaţa pe acest Pământ, dar, mai mult decât atât, îţi poate distruge şi destinul veşnic. Satan nu va aştepta ca tu să te maturizezi, înainte de a porni atacurile împotriva ta . El a început deja să atace şi este activ chiar acum. Aşa că este de-o importanţă vitală pentru tine să cunoşti cât mai multe despre metodele lui.

Din nefericire, majoritatea oamenilor îşi formează

o idee despre diavol fiind inspiraţi mai degrabă din reclamele de la televizor decât din învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ei se gândesc la Satan ca la un personaj hidos, inofensiv de altfel, cu coarne, cu gheare şi cu o coadă verde în formă de furcă. Însă nicăieri în Biblie nu citim că Satan ar avea o formă aşa de respingătoare. Satan este duh, o persoană din lumea spirituală, şi este mult prea şiret pentru a veni într-o asemenea formă care să-i facă pe oameni s-o ia la fugă dinaintea lui. Dacă ar veni aşa, cum ar putea el să-i ducă pe oameni în rătăcire?

Din contră, Satan este o persoană necinstită, care se aseamănă mai mult cu un şarlatan; el îţi câştigă mai întâi încrederea iar apoi te înşală. Biblia spune că Satan

„se preface într-un înger de lumină” - într-unul deosebit de atrăgător – şi pentru că el vine ca „înger de lumină” este numit cel „care înşeală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9).

 

Permiteţi-mi să vă iau ca exemplu practicile de karate. Majoritatea oamenilor cred despre karate că este doar o formă a artelor marţiale, o metodă de autoapărare, etc. Însă adevărul întreg este altul. Exact ca yoga, care pare a fi doar un exerciţiu fizic şi care îi atrage însă pe oameni la idolatrie (învăţându-i să se închine Soarelui), în acelaşi fel şi în spatele practicii karate sunt forţe demonice. Există anumiţi demoni care sunt ataşaţi acestei practici, karate, şi eu am văzut manifestarea lor atunci când m-am rugat pentru oameni posedaţi de demoni. Însă, când aceşti demoni intră în oameni, ei se prezintă întotdeauna ca mesageri inofensivi ai unor lucruri aparent bune, cum ar fi autoapărarea.

În grădina Edenului, Satan a venit la Eva într-un mod fermecător şi foarte îmbietor. Dacă ar fi fost respingător, Eva ar fi fugit de el.

Observaţi faptul că atât la începutul Vechiului Testament, cât şi la începutul Noului Testament apare scena ispitirii de către Satan: ispitirea lui Adam şi Eva, la începutul Vechiului Testament (Geneza capitolul 3) şi ispitirea lui Isus, la începutul Noului Testament (Matei capitolul 4). Acest fapt ne arată importanţa pe care o acordă Biblia cunoaşterii de către noi a metodelor vrăjmaşului.

Dacă vom urma exemplul lui Adam şi Eva, în modul în care s-au confruntat ei cu Satan, vom cădea în mod sigur, dar dacă urmăm exemplul lui Isus, în modul în care S-a confruntat El cu Satan, vom birui.

Imediat după ce Isus a fost botezat în apă şi uns de Duhul Sfânt, chiar înainte de a începe lucrarea Sa publică, primul lucru pe care-l citim este că El a fost dus de Duhul Sfânt în pustie ca să fie ispitit de diavolul (Luca 4:1).

 

Este într-adevăr uimitor faptul că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus să-l întâlnească pe diavol. Cineva s-ar putea gândi că Duhul Sfânt îi conduce pe oameni numai pe vârfuri de munte, pentru a le da viziuni şi revelaţii despre Dumnezeu şi despre Cer!!! Da, El ne conduce în astfel de locuri, dar El ne conduce şi în locuri unde putem fi ispitiţi de Satan.

Bineînţeles că Duhul Sfânt nu ne va călăuzi niciodată în locuri care sunt dăunătoare pentru noi. Putem astfel înţelege, din acel singur verset al Scripturii (Luca 4:1), că ispitirile, dacă le biruim, sunt folositoare pentru noi. Altfel, Duhul Sfânt nu L-ar fi dus pe Isus în pustie pentru a fi ispitit de Satan şi nu ne-ar călăuzi nici pe noi în situaţii în care să fim ispitiţi. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, dar El permite să fim ispitiţi de Satan.

 

Satan:

 

Observaţi momentul, temporizarea, ispitirilor lui

El a venit la Isus chiar după ce Isus postise timp de

 

patruzeci de zile şi nopţi, când El a fost flămând. Satan încearcă să ne atace tocmai atunci când suntem extenuaţi din punct de vedere fizic sau când avem parte de unele presiuni mentale sau emoţionale în viaţa noastră.

În al doilea rând, observăm că Satan a venit la Isus după ce Domnul fusese uns cu Duhul Sfânt şi auzise vocea de aprobare din Ceruri. De aici învăţăm că Satan vine să ne ispitească de îndată ce am avut o perioadă de mari binecuvântări din partea lui Dumnezeu.

Deci haideţi să fim vigilenţi la diversele tactici ale lui Satan. După ce Dumnezeu ne-a binecuvântat într-un mod extraordinar, Satan va veni să ne testeze, încercând să ne înalţe în mândrie. Sau, când am căzut la un examen, când suntem bolnavi sau epuizaţi fizic, el va veni să ne testeze, încercând să ne cufunde în descurajare.

 

Ambele stări, pe care încearcă să ni le inducă Satan, au scopul de a ne face să păcătuim.

Ca un mare avantaj, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat deja, astfel că putem cunoaşte dinainte uneltirile şi vicleşugurile lui Satan. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cum anume dă târcoale Satan şi cum atacă, ce fel de momente şi împrejurări foloseşte, cum îşi ademeneşte victimele şi ce le propune. Scriptura ne arată cum au fostînşelaţi alţii şi cum a biruit Isus.

Care sunt fronturile de atac ale lui Satan?

În primul rând, vedem că el L-a ispitit pe Isus prin dorinţele Sale trupeşti, legitime. Satan i-a sugerat lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să devină pâini”.

Aşa vine Satan şi la noi. Ne ispiteşte să ne satisfacem nevoile trupeşti legitime, prin modalităţi nelegitime. Însă Isus a fost vigilent şi a răspuns:

„Este scris…”

Cu mii de ani înainte de acest incident, când Satan a venit la Eva, el a pus sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Oare a zis Dumnezeu…?”.

Ştiai că există o singură carte în lume pe care Satan o urăşte din toată inima? Este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Şi de ce o urăşte? Pentru că ea ne descoperă cum s-a transformat el, din Lucifer în Satan, îi demască toate vicleşugurile şi, lucrul cel mai important: ne spune totul despre înfrângerea lui definitivă la crucea Golgotei, precum şi despre judecarea lui finală, când va reveni Hristos pe Pământ.

De aceea urăşte Satan Biblia şi încearcă mereu, prin toate mijloacele, să-i împiedice pe oameni s-o citească; astfel că oamenii, decât să citească Biblia, mai degrabă citesc un roman sau o comedie. Vrăjmaşul ştie că

 

acele romane şi comedii nu te pot ajuta să ieşi biruitor asupra lui, pe când Biblia dispune de acest potenţial.

Când a venit Isus pe Pământ, El S-a făcut om, ca noi, şi „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 2:17; 4:15). De ce? Pentru a putea fi un exemplu pentru noi. Pentru ca porunca „Vino după Mine!” să fie una accesibilă pentru noi.

Iar în incidentul ispitirii Lui în pustie, care este exemplul pe care îl putem urma? Acela de a rosti numai Cuvântul lui Dumnezeu când suntem ispitiţi de Satan. Isus nu a stat la taifas cu Satan, aşa cum făcuse Eva. El nu a purtat o discuţie despre faptul că avea sau nu nevoie de hrană pentru trupul Său sau despre calitatea mâncării, despre necesitatea ei, etc. El a fost preocupat numai de ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său.

Dragii mei prieteni, vreau să vă spun că, dacă trăirea voastră, în viaţa de zi cu zi, va fi bazată pe acest principiu unic, care spune: „Vreau să ştiu ce anume a spus Dumnezeu în Cuvântul Său în privinţa lucrurilor aflate în discuţie! Numai acest Cuvânt este autoritatea finală pentru mine”, atunci întotdeauna îl veţi birui pe Satan, aşa cum l-a biruit Isus. De fapt, ca răspuns la toate cele trei ispitiri, cu care a venit Satan, Isus a citat Cuvântul lui Dumnezeu.

Aici vedem contrastul dintre Eva şi Isus. Atitudinea lui Isus a fost următoarea: „Cuvântul lui Dumnezeu pentru sufletul meu este cu mult mai important decât orice hrană pentru trupul meu”. Sau, cu alte cuvinte: „Nevoia de hrană nu este aşa de importantă ca nevoia de a citi, a înţelege şi a împlini Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta e semnificaţia faptului că Isus, ca răspuns la ispitirea lui Satan, a citat Scriptura din Vechiul Testament: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” .

 

„Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” , dragii mei prieteni tineri? Primul principiu, prin care îl putem birui pe Satan, este acesta: Apreciem Cuvântul lui Dumnezeu la justa Lui valoare şi îl considerăm mai important pentru noi decât satisfacerea ORICĂROR nevoi trupeşti – fie de alimentaţie, fie de natură sexuală, fie de orice altă natură. Dacă nu adopţi această poziţie, chiar de la început, atunci cu siguranţă că vei fi înşelat, mai devreme sau mai târziu.

Poţi fi sigur că diavolul îţi va spune că este mai important să îţi mănânci mâncarea decât să citeşti Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi; şi sunt mulţi credincioşi care îl cred pe diavol.

Una dintre dovezile faptului că ei cred ceea ce le spune Satan este următoarea: ei nu uită niciodată şi îşi fac timp să ia masa (chiar de trei sau de mai multe ori pe zi), dar adeseori uită sau sunt prea ocupaţi să citească şi să cugete la Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine a realizat această lucrare de înşelare a credincioşilor, făcându-i astfel slabi? Fără îndoială că însuşi Satan. Ce exemplu remarcabil avem în Isus care, chiar şi după ce a postit patruzeci de zile, a simţit totuşi că era mai important pentru El să împlinească un Cuvânt venit de la Dumnezeu decât să Îşi satisfacă nevoile trupeşti de nutriţie.

Nu-i de mirare că aceia care acordă locul întâi Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor au o trăire biruitoare, fără lacune. Apostolul Ioan le-a scris tinerilor (în 1 Ioan 2:14): „sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” . Este imposibil să-l biruieşti pe Satan în vreun alt mod. Vreau să vă încurajez pe toţi să citiţi şi să cugetaţi la Scripturi în fiecare zi.

Haideţi să ne uităm acum la a doua ispitire.

Aici Satan L-a ispitit pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului şi să pretindă împlinirea

 

făgăduinţei de protecţie din partea lui Dumnezeu. Era o ispită care-L îndemna să facă ceva spectaculos şi astfel să-Şi câştige admiraţia mulţimilor, care se aflau jos în curte şi care L-ar fi văzut coborând nevătămat în mijlocul lor. Ceea ce I-a sugerat Satan lui Isus era de fapt un şiretlic prin care vrăjmaşul ar fi vrut să-L determine pe Isus să se sinucidă.

Satan te va ispiti adesea să faci ceva spectaculos pentru a obţine aclamaţiile altora sau, poate, pentru a-ţi da ifose că eşti o persoană importantă, etc. Observaţi că Satan a citat lui Isus chiar din Scriptură, spunând: „este scris: ‘El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră'” .

Aminteşte-ţi că Satan e în stare chiar să-ţi citeze din Scriptură, dacă în acest fel te poate duce în rătăcire; şi dacă nu cunoşti ceea ce învaţă cu-adevărat Scripturile, te va înşela.

„Fă ceva spectaculos în Numele lui Hristos”, sugerează Satan. S-a întâmplat adesea că creştinismul a fost vorbit de rău, datorită faptelor stupide comise de numeroşi credincioşi, care citau Scripturile şi Îl ispiteau pe Dumnezeu.

De exemplu, există credincioşi care, având motivaţii greşite, cum ar fi dorinţa de a avea un renume că trăiesc prin credinţă, aplică într-un mod mecanic atitudinea de a nu lua nici un tratament când sunt bolnavi. Ei, neavând în inima lor o credinţă autentică venită prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, doar îşi imaginează că „cred”. Aşa ceva este exact ca şi cum ai sări de pe Templu, aşteptând ca îngerii să-ţi asigure protecţie supranaturală! Ei încearcă să forţeze mâna lui Dumnezeu, dar în final mor în bolile lor; iar Numele lui

 

Isus Hristos este hulit printre neamuri, care rămân cu ideea că creştinismul este o religie de un fanatism stupid.

Iar Satan stă în umbră şi râde că a reuşit să atragă încă un credincios în cursa sinuciderii, nu prin luarea unei otrăvi, ci refuzând să combată otrăvurile din organismul său prin mijloacele naturale create de Dumnezeu. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu, care ar fi putut fi folositori în lucrarea Împărăţiei Lui pe Pământ, au fost ademeniţi în acest mod şi duşi la moarte de către Satan.

Diavolul îi ispiteşte mereu pe oameni să facă ceva prostesc, ceva care este contrar spiritului şi învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu sau să facă ceva spectaculos. Numai prin smerenie îl biruim pe Satan – printr-o ascultare smerită de Dumnezeu, când nu căutăm în niciun fel vreo slavă pentru noi înşine.

Când Satan I-a citat lui Isus din Scripturi, Isus a citat, ca răspuns, un alt pasaj din Scripturi. El a spus: „De asemenea este scris: ‘Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău'”. Nu trebuie să Îl ispitim pe Dumnezeu făcând lucruri prosteşti, stupide sau inutile, aşteptându-ne apoi ca Dumnezeu să ne protejeze de urmările unor astfel de nebunii!

Iar acum, în final, a treia ispitire.

Aici, în cele din urmă, Satan a ajuns la ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – închinare. El i-a spus lui Isus:

„Dacă te vei arunca la pământ înaintea mea şi te vei închina mie, îţi voi da toată slava acestei lumi”.

Slava acestei lumi constituie o ispită colosală pentru fiecare dintre noi – bani, popularitate, onoare, poziţie socială, putere, etc. Iar diavolul spune: „Care dintre acestea ai dori să fie ale tale? Spune-mi, iar eu ţi le voi da. Doar pleacă-te, măcar puţin, înaintea mea şi ţi le voi da pe toate”.

 

Îţi va spune: „Vrei să iei acest examen? Vrei să fii primul din clasă? Îţi voi da ceea ce vrei. Doar pleacă-te înaintea mea – oferă o mită şi obţine întrebările dinainte, mituieşte-l pe profesor şi obţine nişte note mai bune, copiază la examen…”, etc.

Acestea sunt modalităţi prin care mulţi se închină

lui Satan în zilele noastre.

Este oare important pentru voi, tinerii, să ştiţi despre aceste tactici ale lui Satan? Cu siguranţă. Trebuie să ştiţi că, atunci când copiaţi la un examen, vă închinaţi în mintea voastră înaintea lui Satan, spunând, în mod implicit, următoarele: „Mă voi supune ordinelor tale, Satan. Când voi fi în sala unde se dă examenul, voi avea în buzunar o fiţuică”.

Există multe metode ingenioase de copiere la examene, pe care tinerii le-au descoperit în aceste zile – fiindcă Satan este foarte abil şi îşi oferă toate vicleşugurile pentru a-i “ajuta” pe cei care vor să trişeze.

Dacă Satan i-a oferit slava acestei lumi lui Isus, crezi că ţie nu ţi-o va oferi? Iar pe măsură ce înaintezi în vârstă vei descoperi că Satan îţi va face multe alte propuneri nemaipomenite. Sunt oameni care semnează declaraţii false, sunt necinstiţi în activităţile financiar- contabile şi se angajează în activităţi de escrocare – toate acestea doar pentru a câştiga nişte bani în plus, pentru a câştiga mai multă popularitate sau pentru a se căţăra la o poziţie mai înaltă pe scara socială a acestei lumi.

Diavolul le spune mereu oamenilor: „Spuneţi-mi ceea ce vreţi! Eu vă voi da acele lucruri”. Pentru astfel de ispite, Isus are un singur răspuns. El spune: „Pleacă, Satano! Căci este scris: ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti'” (Matei 4:10).

Cât de minunat este faptul că avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne avertizeze în privinţa tuturor

 

acestor planuri rele ale lui Satan. Cât de binecuvântaţi sunteţi voi, tinerilor, că puteţi învăţa toate acestea la o vârstă aşa de fragedă!

Ce ai de gând să faci, când eşti ispitit să câştigi ceva din această lume şi constaţi că pentru obţinerea acelui lucru trebuie să îţi sacrifici caracterulAminteşte-ţi de ceea ce i-a spus Isus lui Satan şi urmează exemplul lui Isus; răspunde şi tu prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt ţi L-a descoperit şi pe care tot El ţi-L pune pe inimă în acea situaţie concretă.

Când Satan te ispiteşte, spunându-ţi: „’Nu fi prea neprihănit…’, nu e necesar să spui adevărul în acea chestiune. Spune o mică minciună şi poţi câştiga ceva în această lume”, atunci tu îndrăzneşte şi răspunde-i:

„Pleacă Satan! Nu te voi asculta. Este scris ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’ . Sunt, şi voi rămâne, hotărât să-L urmez pe Isus”.

Satan de multă vreme îşi doreşte ca alţii să i se închine. De aceea a vrut el să fie ca Dumnezeu – deoarece ştia că toată închinarea din Univers se îndreaptă către Dumnezeu. Vroia ca toţi ceilalţi îngeri să i se închine lui. De asemenea, el a vrut ca şi rasa umană, provenită din Adam, să i se închine; şi, ceea ce este şocant, el a vrut ca până şi Isus să i se închine!!!

Când Satan a încercat să-L corupă pe Isus, toate manevrele lui diabolice au rămas fără rezultat, însă acele manevre nu rămân la fel de nefolositoare şi în cazul multor oameni din zilele noastre – de fapt, prin tertipurile sale, Satan a reuşit să-i corupă pe cei mai mulţi dintre ei – chiar pe mulţi, foarte mulţi credincioşi, care-şi încalcă convingerile pentru obţinerea unor profituri pământeşti.

Astăzi sunt milioane de oameni care se închină lui

Satan. Ei nu-şi dau seama că, atunci când dau curs


păcatelor sau acţionează împotriva cugetului lor, ei de fapt îngenunchează înaintea lui Satan. Şi de ce fac asta? Ca să câştige ceva din slava acestei lumi.

Când vrei succesul, popularitatea sau puterea – poate succesul la un examen, faima numelui tău la şcoală ori o anumită poziţie în ierarhia socială – Satan va veni la tine şi îţi va spune: „Îţi voi da eu ceea ce vrei. Acum fă asta. Fă aia. Du-te şi spune asta. Mergi şi fă cealaltă…”

Iar tu ştii foarte bine că tot ce îţi sugerează este rău. Însă mergi, totuşi, înainte şi faci ceea ce îţi spune Satan, închinându-te astfel înaintea lui.

Crezi că te mai poţi numi creştin când faci astfel de lucruri? Categoric: nu. Nici unul nu este creştin dintre aceia care îngenunchează înaintea lui Satan.

Ce trebuie să facem, dacă în anii care au trecut ne- am plecat genunchii înaintea lui Satan? Trebuie să ne pocăim de toate acele situaţii în care am făcut-o, să dăm înapoi ceea ce am furat sau obţinut prin fraudă şi să-i cerem lui Isus să ne ierte şi să ne cureţe.

Haideţi să facem aceasta fără întârziere, ca nu cumva Satan să continue să mai aibă controlul în viaţa noastră.

ÎNFRÂNGEREA LUI SATAN

Acum vreau să vă împărtăşesc ceva despre

înfrângerea lui Satan.

În nici una dintre cărţile de istorie a lumii nu scrie despre cea mai grozavă bătălie care a avut loc vreodată pe acest Pământ. Această luptă s-a dat la crucea Golgotei, când Isus, prin moartea Sa, l-a înfrânt pe Satan, prinţul acestei lumi.

Unul dintre pasajele Scripturii pe care n-ar trebui să-l uitaţi niciodată în viaţă este cel din Evrei 2:14-15. Sunt sigur că lui Satan nu i-ar plăcea ca tu să cunoşti acest pasaj biblic. Nimănui nu-i place să audă despre propria sa înfrângere sau despre propriul lui eşec; tot aşa nici lui Satan nu-i place. Iată pasajul:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El [Isus] însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte [prin moartea Lui pe cruce] , să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

Prin moartea Sa pe cruce, Isus l-a făcut pe diavol fără putere. Cu ce scop? Ca noi să fim eliberaţi, pentru totdeauna, din robia lui Satan şi din robia fricii cu care acesta ne ţinea legaţi toată viaţa. Temerile pe care le au oamenii în lume sunt multiple: teama de boală, teama de sărăcie, frica de eşec, frica de oameni, teama de viitor, etc.

 

Însă cea mai copleşitoare dintre toate acestea e frica de moarte. Orice altă frică este mai mică decât frica de moarte.

Frica de moarte conduce automat la frica de ceea ce se va întâmpla după moarte. Biblia ne învaţă foarte clar că aceia care trăiesc în păcat vor merge, în final, în Iad – în locul pe care l-a rezervat Dumnezeu acelora care nu se pocăiesc.

Diavolul, de asemenea, împreună cu cei care, pe acest Pământ, au fost înşelaţi de el şi duşi în păcat, va fi chinuit şi el în vecii vecilor, în Iazul de Foc.

Isus a venit pe Pământ să ne mântuiască de acest Iad veşnic, luând asupra Lui pedeapsa pentru păcatele noastre. Totodată, El a distrus puterea pe care o avea Satan asupra noastră, astfel că vrăjmaşul niciodată nu ne mai poate face vreun rău.

Vreau să ţineţi minte cu toţii, toată viaţa, acest adevăr: DUMNEZEU VA FI ÎNTOTDEAUNA DE PARTEA VOASTRĂ ŞI ÎMPOTRIVA LUI SATAN.

Acesta e un adevăr atât de glorios, care mi-a adus atâta încurajare, mângâiere şi biruinţă, încât doresc mă duc în orice loc din lume şi să-l vestesc fiecărui credincios.

Biblia spune: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7) . Numele lui Isus este Acela de care Satan va fugi întotdeauna.

Imaginea pe care o au în minte majoritatea creştinilor este aceea a unui Satan care-i vânează încontinuu, astfel că întreaga lor viaţă este o fugă continuă dinaintea vrăjmaşului. Însă această imagine este exact opusă acelei imagini pe care ne-o învaţă Biblia.

 

Ce credeţi? Satan era înfricoşat când avea de-a face cu Isus, sau nu? Ştim cu toţii că Satan era înspăimântat când a trebuit să stea înaintea Mântuitorului nostru. Isus este Lumina lumii, iar prinţul întunericului a trebuit să dispară dinaintea Lui.

Ei bine, dragii mei prieteni tineri, permiteţi-mi să vă încredinţez de faptul că Satan se teme, de asemenea, de fiecare credincios care se ridică cu autoritate divină împotriva lui, în Numele Domnului Isus Hristos.

Isus le-a spus ucenicilor Săi că l-a văzut pe Satan căzând din Cer. Isus a descris acolo şi asemănarea acelei căderi, spunând că, atunci când l-a alungat Dumnezeu, Satan a căzut „ca un fulger” (Luca 10:18). De asemenea, în pustie, când Isus i-a poruncit: „pleacă, Satano”, acesta din urmă a dispărut din prezenţa lui Isus cu aceeaşi viteză, în mod fulgerător. Iar când noi, astăzi, ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus, el va fugi şi dinaintea noastră, tot cu viteza fulgerului. Întunericul fuge dinaintea luminii.

Lui Satan îi este teamă de Numele lui Isus. Îi este teamă să-i fie amintit faptul că Isus este Domnul. Oamenii posedaţi de demoni nu vor mărturisi că

„Isus Hristos este Domnul” , nici faptul că Isus „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” .

Există putere în Numele lui Isus Hristos: puterea de a scoate orice demon şi de a-l determina pe oricare dintre diavoli să fugă de la tine cu viteza fulgerului. Să nu uiţi asta niciodată.

Vreau să vă încurajez, tinerilor, ca, oricând în viaţă vă veţi afla într-o dificultate sau vă veţi confrunta cu probleme „fără ieşire” sau cu situaţii care îi „lasă pe oameni fără grai”, să chemaţi Numele Domnului Isus.

 

Spuneţi-I: „Doamne Isuse, eşti de partea mea, împotriva diavolului. Ajută-mă acum.” Iar apoi, întoarceţi-vă către Satan şi spuneţi-i: „Mă împotrivesc ţie, Satan, în Numele lui Isus”. Vreau să vă spun că Satan va fugi imediat de la voi, deoarece Isus l-a înfrânt la cruce. Satan nu are nici o putere împotriva ta, când tu umbli în lumina lui Dumnezeu şi i te împotriveşti în Numele lui Isus.

Evident că Satan nu vrea ca tu să afli despre faptul că el a fost înfrânt în mod definitiv şi de aceea te-a împiedicat mereu, de atâta timp, să auzi şi să asimilezi acest mesaj al victoriei. Din aceeaşi cauză i-a oprit Satan şi pe cei mai mulţi dintre predicatori să predice despre înfrângerea lui.

Vreau să ştiţi cu toţii în mod clar că Satan a fost înfrânt, odată pentru totdeauna, de către Domnul Isus Hristos la cruce. Nu trebuie să te mai temi vreodată de Satan. El nu îţi poate crea probleme. Nu te poate vătăma. Te poate ispiti. Te poate ataca. Însă, dacă te smereşti, te supui lui Dumnezeu şi umbli tot timpul în lumina Lui, atunci harul lui Dumnezeu care este în Hristos te va face mereu biruitor asupra lui Satan. Există o imensă putere în Lumină. Satan, prinţul întunericului, nu poate rezista niciodată pe tărâmul luminii.

Dacă Satan are putere asupra multor credincioşi, aceasta se datorează faptului că ei nu umblă în Lumină, ci în întuneric: trăiesc în păcate ascunse, nu-i iartă pe cei care le-au greşit, sunt invidioşi pe alţii, urmăresc în viaţa lor anumite ambiţii egoiste, etc. Astfel, Satan obţine un drept de stăpânire peste ei. Altfel nu i-ar putea atinge.

Niciodată să nu fii superstiţios, asemenea oamenilor din această lume. Ei se tem să facă anumite lucruri în anumite zile – cum ar fi, de exemplu, în ziua de 13 a lunii dacă ziua respectivă cade vinerea. Unii oameni se sperie când văd o pisică neagră trecând prin faţa lor.

 

Alţii verifică poziţia Lunii pe cer ca să determine care ar fi perioada nefastă, încercând să evite orice activitate importantă în acea perioadă.

De unde provin astfel de temeri superstiţioase? De la Satan. Isus a venit să ne elibereze de orice fel de frică. Nu trebuie să ne mai temem niciodată de nimic din această lume. Toate superstiţiile sunt de la diavol.

În cartea Apocalipsa ni se spune că într-o bună zi Isus va reveni, îl va lega pe Satan şi îl va arunca în Adânc, iar apoi Isus va domni pe acest Pământ o mie de ani. După acea perioadă, Satan va fi dezlegat, pentru puţină vreme, cu scopul de a arăta tuturor că el nu s-a schimbat nici după această lungă perioadă de detenţie. Atunci Satan va începe din nou să-i înşele pe oameni pe Pământ, însă pentru ultima oară. Atunci se va mai evidenţia şi faptul că nici rasa umană, provenită din Adam, nu s-a schimbat - nici chiar după ce a fost martoră la cei o mie de ani de pace sub domnia lui Isus Hristos.

Atunci Dumnezeu Se va ridica la judecarea lui Satan şi îl va arunca în Iazul de Foc pentru vecii vecilor. Iar toţi aceia care au trăit în păcat, care şi-au plecat genunchii înaintea lui Satan şi care s-au supus mai degrabă lui decât Cuvântului lui Dumnezeu, vor merge şi ei împreună cu Satan în Iazul de Foc.

Iată de ce predicăm noi această Evanghelie a înfrângerii lui Satan. E poate cel mai important adevăr pe care trebuie să-l audă credincioşii în aceste vremuri.

Însă reţineţi faptul că, dacă nu umblaţi în curăţie de inimă nu veţi avea nici o autoritate asupra lui Satan. Iar dacă nu învăţaţi să biruiţi acuzaţiile lui, prin sângele lui Hristos, nu puteţi fi executori efectivi ai sentinţei divine care a declarat înfrângerea diavolului. Nu îl puteţi birui pe Satan nici dacă iubiţi lumea, deoarece el este prinţul şi fruntaşul acestei lumi. De asemenea, nu puteţi


triumfa asupra lui dacă iubiţi vreun lucru sau vreo persoană pe acest Pământ mai mult decât pe Dumnezeu (vezi Apocalipsa 12:11).

Aş vrea deci să vă îndemn, tinerilor: nu-i daţi voie în niciun fel diavolului să vă murdărească vreodată mintea.

Dacă mintea voastră e întinată, nu veţi putea folosi eficient Numele lui Isus împotriva lui Satan. Numele lui Isus nu este o formulă magică care ar trebui repetată mereu pentru a vă feri de rele. Nu. Trebuie ca mai întâi să vă supuneţi lui Dumnezeu. Numai atunci va avea loc fuga diavolului de la voi, concomitent cu împotrivirea voastră. Însă diavolul nu se va teme de voi dacă nu supuneţi lui Dumnezeu toate domeniile din viaţa voastră.

Deci predaţi-vă complet viaţa lui Hristos – chiar acum – şi hotărâţi-vă că veţi trăi de-acum înainte, întru totul, numai pentru El.

Pot să vă asigur că peste douăzeci de ani veţi fi mulţumitori că aţi urmat această învăţătură a Cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai aţi auzit-o. Iar într-o bună zi, când veţi sta la Scaunul de Judecată al lui Hristos şi vă va veni rândul să daţi socoteală Domnului de viaţa voastră, veţi fi şi mai mulţumitori.

Fie ca Domnul să vă ajute să trăiţi în aşa fel, încât să nu aveţi niciun regret când veţi ajunge la sfârşitul călătoriei vieţii voastre pământeşti. Amin.

Cine are urechi de auzit, să audă.

 

CINCIZECIDE PARTICULARITĂŢI ALE FARISEILOR

scris de :   Zac Poonen 

Introducere

Citim în evanghelii despre trei aluaturi, împotriva cărora Isus i-a avertizat pe oameni:

1. Aluatul lui Irod (Marcu 8:15)

2. Aluatul saducheilor (Matei 16:6)

3. Aluatul fariseilor (Matei 16:6)

Aceste aluaturi reprezintă trei tipuri de creştini:

Aluatul Împăratului Irod era lumescul. În Marcu 6:20, citim că lui Irod îi plăcea să-l asculte pe Ioan Botezătorul. Dar două versete mai departe citim că i-a plăcut totodată şi dansul Salomeei (care era probabil sumar îmbrăcată şi dansa într-un mod provocator). Există astfel de creştini şi astăzi, care duminica dimineaţa pot asculta o predică puternică şi apoi se delectează vizionând un film murdar, în aceeaşi după-amiază. Lui Irod îi plăcea să-l asculte pe Ioan Botezătorul pentru că Ioan era un predicator înflăcărat, spre deosebire de fariseii plictisitori. Dar plăcerea de a asculta un predicator înflăcărat nu-l califică pe un om ca fiind spiritual. Creştinii lumeşti nu sunt ipocriţi obişnuiţi ca fariseii. Lor le place distracţia lumească (spectacolul lumesc) şi nu ascund faptul acesta.

Aluatul saducheilor era doctrina falsă. Ei erau liberali în convingerile lor. Nu credeau în îngeri, în miracole sau în înviere, ori în lumea spirituală. Există şi astăzi creştini de acest fel, care sunt „cesaţionişti”. Ei nu cred că astăzi Dumnezeu mai face minuni şi ei nu cred că darurile supranaturale ale Duhului Sfânt sunt disponibile creştinilor din zilele de acum.

Aluatul fariseilor era, în primul rând, ipocrizia. Ei erau fundamentalişti în doctrină şi erau drepţi în viaţa exterioară. Isus Însuşi i-a certificat în aceste două domenii (Matei 23:3, 25). Plăteau zeciuiala, se rugau şi posteau regulat, ţineau poruncile exterioare ale Legii şi se angajau chiar în lucrarea misionară. Există astăzi creştini care fac toate acestea, dar care sunt totuşi la fel ca acei farisei.

Unii creştini pot fi o combinaţie din toate aceste trei aluaturi.

Din descrierea de mai sus, cineva ar putea crede că cel mai mare conflict pe care L-a avut Isus a fost cu adepţii lui Irod sau cu cei ai saducheilor. Dar n-a fost aşa. Conflictul lui cel mai mare a fost cu fariseii fundamentalişti, care predicau sfinţenia! Şi dintre toţi oamenii, fariseii au fost cei mai nerăbdători şi hotărâţi să-L răstignească pe Isus.

Astăzi, în creştinism, saducheii şi irodienii nu sunt atât de periculoşi ca fariseii. Un irodian poate ajunge în iad. Dar el nu-i poate rătăci pe alţii pentru că oricine vede că el este o persoană lumească. Cât despre saducheul liberal, e puţin probabil să amăgească pe cineva, atâta timp cât el nu crede în minuni sau nici măcar în învierea din morţi.

Cea mai periculoasă persoană din creştinismul de astăzi (la fel ca în timpul lui Isus) este fariseul, care are toate doctrinele corecte şi care predică „sfinţenia”. Dar

„sfinţenia” lui este o sfinţenie legalistă, produsă de legi şi reguli. Şi„neprihănirii” îi lipseşte „pacea şi bucuria Duhului Sfânt” (Romani 14:17). Un astfel de om este periculos, pentru că îi poate devia pe creştini înspre o sfinţenie falsă.

De aceea este important ca noi să înţelegem particularităţile fariseilor. Despre particularităţile adepţilor lui Irod sau ale saducheilor nu s-a scris mult, în afară de ceea ce am menţionat deja. Dar când vine vorba de farisei, în evanghelii este scris

 

foarte mult despre ei. Aşa că Dumnezeu trebuie să-Şi fi dorit ca noi să studiem trăsăturile lor.

Toţi credincioşii, ale căror doctrine sunt fundamentale şi care urmăresc sfinţenia, sunt în pericolul de a deveni farisei – chiar fără să ştie. Cum majoritatea dintre noi cădem în această categorie, haideţi să abordăm acest studiu cu adâncă umilinţă.

Există cel puţin cincizeci de trăsături ale fariseilor pe care le-am identificat în evanghelii. Dacă măcar una dintre ele ni se potriveşte, atunci suntem farisei, chiar dacă nu le avem pe celelalte 49 de trăsături. Aceasta nu este o listă completă. Dacă te uiţi la propria viaţă, poţi descoperi alte trăsături care nu sunt precizate în Biblie.

Spiritul fariseului este diametral opus spiritului lui Hristos. De aceea este aşa de grav. Exact aşa cum nu dorim niciun atom al spiritului iadului în noi, n-ar trebui să dorim să avem niciun atom al spiritului fariseic.

Un semn principal al binecuvântării lui Dumnezeu este faptul că Duhul Sfânt ne dă lumină asupra noastră. Dacă nu primim lumină în mod progresiv asupra domeniilor din viaţa noastră care nu sunt asemenea lui Hristos, înseamnă că nu suntem cu adevărat binecuvântaţi de Dumnezeu. Sănătatea şi prosperitatea nu sunt semnele binecuvântării lui Dumnezeu, deoarece mulţi necredincioşi le au pe amândouă – chiar într-o măsură mai mare decât majoritatea credincioşilor.

Când Dumnezeu ne arată zone din viaţa noastră care nu sunt asemenea lui Hristos, El doreşte să ne curăţim de ele (2 Corinteni 7:1), astfel încât să putem fi părtaşi naturii divine. Astfel, viaţa noastră personală, viaţa familială şi viaţa în biserică vor deveni din ce în ce mai strălucitoare. Vom fi atunci eliberaţi de legalism şi numai atunci vom putea să zburăm ca vulturii pe cer. Vom rămâne ţintuiţi la pământ dacă nu vedem „fariseul din lăuntrul nostru”.

Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Lui ca să putem avea lumină asupra nouă înşine - şi nu ca să vedem fariseimul din alţii. Numai atunci când vedem fariseismul din noi înşine şi ne curăţim de el putem să-I fim folositori lui Dumnezeu în lucrarea Lui.

TRĂSĂTURA 1

Fariseii se fălesc cu legăturile lor cu oamenii evlavioşi

„Şi să nu gândiţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” (Matei 3:9).

Un fariseu ştie că el însuşi nu este duhovnicesc şi de aceea caută să fie asociat cu „Fratele X”, care are o reputaţie de om duhovnicesc, aşa încât să poată pretinde sfinţenia prin asociere. Sunt mulţi creştini carnali astăzi care se laudă că sunt membrii într-o biserică călăuzită de un om care are o reputaţie pentru sfinţenie. Ei se ţin de acea reputaţie, chiar dacă sfinţenia lor este zero. Fariseii se amestecă cu oamenii duhovniceşti şi îşi imaginează că şi ei sunt sfinţi.

Poţi face parte dintr-o biserică foarte bună şi, cu toate acestea, să ajungi în iad, dacă în viaţa ta există păcat de care nu te-ai pocăit sau dacă porţi amărăciune împotriva cuiva. Dacă-ţi imaginezi că Dumnezeu va trece cu vederea şi va ignora toată vorbirea ta de rău şi loviturile pe la spate, doar pentru că eşti parte a unei biserici bune, te înşeli. Vei avea o mare surpriză în ziua judecăţii. Poate că odată ai fost mântuit. Dar probabil astăzi eşti pierdut. Deci, niciodată să nu te făleşti cu legătura ta cu oamenii duhovniceşti.

TRĂSĂTURA 2

Fariseii se laudă cu dreptatea lor exterioară

Isus a spus: „dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi a


fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5:20).

Ce a vrut să spună Isus aici? Trebuie să postim mai mult, să ne rugăm mai mult

şi să dăm mai multă zeciuială decât fariseii?

Isus nu vorbea nicidecum despre cantitate - ci despre calitate. Calitatea neprihănirii (dreptăţii) noastre trebuie să fie mult superioară celei a fariseilor, dacă dorim să intrăm în împărăţia cerurilor. Şi El a continuat să explice această afirmaţie în următoarele versete ale aceluiaşi capitol. Neprihănirea fariseilor era doar una exterioară. Ei se lăudau cu supunerea lor exterioară faţă de legile lui DumnezeuDar Isus a spus că neprihănirea interioară era cea pe care Dumnezeu o căuta – nu doar evitarea uciderii exterioare, dar de asemenea şi evitarea mâniei interioare; nu doar evitarea adulterului exterior, dar evitarea totodată a poftirii lăuntrice după femei.

Isus a spus că mânia şi pofta sexuală păcătoasă sunt aşa de grave, încât o persoană ar putea ajunge în iad pentru aceste păcate (Matei 5:22,29,30). Majoritatea creştinilor nu iau în serios aceste păcate lăuntrice – deoarece sunt farisei. Ei se fălesc cu mărturia lor exterioară înaintea oamenilor. Pot fi şi alte domenii unde neprihănirea noastră este doar una exterioară. „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). Ce cred alţi credincioşi despre spiritualitatea noastră, nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. El se uită la gândurile, motivele şi atitudinile tale. Nu te făli cu reputaţia ta înaintea oamenilor, dacă inima ta nu este curată.

TRĂSĂTURA 3

Fariseii nu se amestecă cu oamenii păcătoşi

Fariseii… au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Matei 9:11).

Fariseii se vor amesteca numai cu propria lor mulţime de farisei „sfinţi”. Ei L-au criticat chiar şi pe Isus pentru amestecul cu păcătoşii. Sfinţenia ta este una care te împiedică să te amesteci cu rudele tale neconvertite? Este adevărat că putem avea părtăşie numai cu copiii lui Dumnezeu. Dar putem fi prietenoşi cu toţi. Isus a fost cunoscut ca „Prietenul păcătoşilor”. Dacă vrei să fii ca Isus, trebuie să fii un prieten al păcătoşilor.

Un fariseu nu va participa la nunta unei rude neconvertite, considerând că prin aceasta va fi pângărit. Totuşi, Isus ar fi mers bucuros la nunta unei rude neconvertite. El a mers în casele păcătoşilor, unde probabil se dansa şi se bea. El le-ar fi împărtăşit vestea bună acestor păcătoşi. Contactul cu ei nu L-au întinat, deoarece neprihănirea lui era interioară. Este adevărat că Şi-a petrecut majoritatea timpului cu ucenicii Lui. Dar mult timp Şi l-a petrecut vorbind la fel de bine cu oamenii păcătoşi. Cum să-i câştigăm pe cei păcătoşi pentru Domnul, dacă nu suntem prietenoşi cu ei?

O bună întrebare pe care ţi-o poţi pune este aceasta: Câţi oameni din biserica ta au fost aduşi de tine la Domnul? Chiar dacă poate eşti în biserică de 20 de ani, se poate să nu fi adus nici măcar o singură persoană la Hristos. Nu crezi că aceasta arată ceva despre viaţa ta? Mulţi bătrâni ai bisericii de asemenea n-au adus o singură persoană la Hristos, în mulţi, mulţi ani. Cauza poate fi faptul că sunt farisei. Dacă îţi recunoşti sincer fariseismul în acest domeniu, Dumnezeu te poate folosi să-i aduci pe alţii la El.

TRĂSĂTURA 4

Fariseii sunt asceţi

„De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” (Matei 9:14).

Fariseii îi forţau pe oameni să postească şi să se roage. Ei accentuau disciplinele trupeşti, ca postul, drept mijloace de a deveni spiritual şi se mândreau cu ele. Isus postea chiar şi mai mult decât fariseii. Dar El nu postea ca să fie sfânt. Iar Isus nu se mândrea cu postul Lui, cum făceau fariseii. Nici nu-i forţa vreodată pe oameni să postească – nici când era pe pământ şi nici astăzi. Postul are valoare înaintea lui Dumnezeu numai atunci când este total voluntar. Altminteri, el devine o lucrare moartă.

Oamenii din toate religiile practică unele forme de ascetism, ca postul. Unii chiar încetează să mai aibă relaţii sexuale cu soţiile lor ca să fie sfinţi. Dar nu aceasta este calea pentru ca un creştin să devină sfânt. Particularitatea unui om perfect nu este faptul că se disciplinează în ceea ce priveşte mâncarea sau sexul, ci faptul că îşi poate controla limba (Iacov 3: 2). Apoi trebuie să ne controlăm gândurile şi ochii.

Isus se putea bucura de o mâncare bună. Ei L-au numit „om mâncăcios” (Luca 7:34). Chiar prima lui minune a fost să transforme apa în vin la o nuntă! Această minune a părut a fi una dintre cele mai inutile minuni pe care le-a făcut vreodată Isus. Acei nuntaşi băuseră deja prea mult vin; şi Isus a făcut încă 600 litri de vin pentru o nuntă de probabil 200 de invitaţi – ceea ce ar însemna că El a făcut 3 litri de vin de persoană!! De ce a fost necesar să facă atât de mult vin pentru ei? Ne-am fi aşteptat ca prima minune a lui Isus să fie una mai „spirituală”, ca învierea unui mort! Unul din motivele pentru care a făcut această minune a fost acela că El a venit să demonteze o religie a ceea ce este în exterior, care promova: „Nu atinge aceasta. Nu gusta aceasta.” etc.

Am întâlnit creştini (în special în anumite denominaţiuni) care, în conversaţiile lor, amintesc subtil de perioadele lor de post. Ei spun cuvinte de genul: „Vreau să-ţi împărtăşesc un cuvânt preţios pe care mi l-a dat Domnul când mă aflam în a 21-a zi de post”. Principalul aspect aici este să te impresioneze cu faptul că ei au postit pentru 21 de zile. Toate celelalte cuvinte sunt secundare. Oricum, Isus ne-a spus ca niciodată să nu spunem cuiva când postim. Dar fariseii se mândresc cu ascetismul lor.

Cu siguranţă că există în viaţa creştină un loc important pentru disciplina mâncării, a odihnei şi a nevoilor sexuale. Dar în mod categoric aceasta nu este o chestiune despre care să le vorbim altora sau cu care să ne lăudăm.

TRĂSĂTURA 5

Fariseii sunt foarte critici faţă de alţii în aspecte mărunte

Fariseii …I-au zis: „Iată, ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să se facă în ziua sabatului” (Matei.12:2).

Fariseii ştiau că Legea permitea israeliţilor să rupă spice ca să mânânce, atunci când treceau prin lanul cuiva. Dar ceea ce i-a contrariat pe ei aici a fost cum de făceau ucenicii această „muncă” într-o zi de sabat. În Matei 15:2, ei L-au întrebat pe Isus de ce ucenicii Lui nu-şi spălau mâinile ca ritual învăţat de tradiţiile bătrânilor. Fariseii îi urmăresc întotdeauna pe alţi credincioşi ca să găsească un lucru cât de mic ca să-i condamne.

Dacă eşti un bătrân al bisericii şi eşti aşa, atunci este probabil ca biserica ta să fie plină de farisei – pentru că majoritatea oamenilor din orice biserică asimilează obiceiurile mai marelui lor. Vedem aceasta în Apocalipsa capitolele 2 şi 3. Dacă

 

totuşi fratele bătrân este eliberat de fariseism, atunci există şanse ca majoritatea oamenilor din biserica lui să fie de asemenea eliberată de fariseism.

De aceea, i-aş spune fiecărui credincios: Nu-l urma pe bătrânul din biserica ta, dacă este un legalist şi un fariseu. Supunerea faţă de un bătrân este cerută numai în chestiunile legate de biserică, iar nu în cele personale. Prin aceasta vreau să spun că, dacă el anunţă că întâlnirile de duminică vor începe la 10 am, atunci ascultă-l şi du-te acolo la 10 am. În timpul adunării, când el anunţă Cântarea Nr. 45, atunci ascultă-l şi alătură-te celorlalţi ca să cânţi Cântarea Nr. 45. Când el cere congregaţiei să se ridice în picioare, ridică-te şi tu în picioare. Şi când le spune tuturor să stea, aşază-te şi tu. Iată tot ce înseamnă „supunerea faţă de un bătrân”. Dar nu trebuie să urmezi exemplul lui de viaţă, dacă nu este unul demn de urmat. Altminteri, te vei distruge şi pe tine însuţi. Urmează-L pe Isus Însuşi şi nu urma niciodată un bătrân legalist, fariseu – oricine ar putea fi el – chiar dacă este cel mai vârstnic din părtăşia ta. Trebuie să te supui unui bătrân în alte domenii ale vieţii tale, numai dacă ai încredere totală în el ca om al lui Dumnezeu.

TRĂSĂTURA 6

Fariseii trăiesc pe baza regulilor

Şi iată, era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „este îngăduit a vindeca în zilele de sabat?” (Matei 12:10)

Fariseii trăiesc prin reguli. Ei nu trăiesc prin viaţa lui Isus. Regulile lor ridicole învăţau că un om bolnav nu trebuie să caute vindecare în ziua sabatului. Mulţi lideri ai bisericilor de astăzi au făcut de asemenea reguli ridicole care îngreuiază viaţa turmei lor. Acei farisei Îi puseseră lui Isus acea întrebare numai „ca să-L poată învinui”. Acelaşi lucru este adevărat în cazul multor lideri de biserici din zilele noastre care sunt de asemenea grabnici să acuze pe oricine violează o mică regulă pe care au făcut-o ei. Dumnezeu este singurul Dătător al Legii (sau Creator de reguli) din univers. Dacă faci reguli pentru alţii într-o biserică, pe care Dumnezeul Atotputernic Însuşi nu le-a făcut, atunci vei acţiona ca şi când eşti Dumnezeu – şi acesta este „spiritul lui antihrist” (Vezi 2 Tesaloniceni 2:4). Atunci, la fel ca acei farisei, vei sfârşi prin a-ţi da mâna cu Satan, „acuzatorul fraţilor” (Apocalipsa 12:10).

Ca exemplu, ia chestiunea femeilor care-şi acoperă capul. Biblia spune că femeile ar trebui să-şi acopere capul când se roagă sau prorocesc (1 Corinteni 11:5). Dar unii lideri de biserici învaţă că femeile trebuie să-şi acopere capul mereu (24 de ore în fiecare zi), deoarece trebuie să se „roage neîncetat”. Dar inconsecvenţa lor se vede în faptul că ei nu insistă (pe baza aceluiaşi principiu al „rugăciunii neîncetate”) că bărbaţii trebuie, din acelaşi motiv, să-şi ţină capul descoperit mereu (şi să nu poarte niciodată o şapcă sau o pălărie). Inconsecvenţa lor se vede de asemenea în faptul că le permit surorilor să-şi acopere doar 15% din cap (numai partea din spate a părului, deoarece este incomod să-ţi acoperi tot capul în timpul unei zile călduroase!!). Fariseii sunt complet inconsecvenţi dar sunt cu desăvârşire inconştienţi de inconsecvenţa lor. Singurele femei pe care le-am văzut că-şi acoperă capul complet sunt nişte călugăriţe romano-catolice, ca Maica Tereza. Am văzut că aproape toţi ceilalţi care accentuează aceasta ca lege (şi le judecă pe altele că nu se supun) sunt inconsecvenţi. Sunt ipocriţi şi farisei. Dumnezeu a intenţionat ca acoperirea capului femeii să fie un simbol, iar nu o regulă. Aşa că eu personal nu- mi pierd deloc timpul verificând dacă fiecare soră şi-a acoperit 100% din cap şi dacă se vede vreo şuviţă de păr ieşind de sub eşarfă!!

Bătrânii farisei sunt de asemenea îngăduitori cu membrii din familia proprie în multe aspecte de acest fel, însă sunt stricţi cu alţii. De aceea Isus le-a spus acelor farisei: „Dacă măgarul vostru cade într-o groapă în ziua de Sabat, ce veţi face?” Le


păsa de proprii măgari dar nu de un om bolnav. Liderii bisericii trebuie să fie foarte atenţi ca nu cumva să-şi scutească membrii propriei familii de regulile pe care le impun altora.

TRĂSĂTURA 7

Fariseii sunt motivaţi de gelozie şi ură

Dar fariseii, ieşind afară, s-au sfătuit împotriva Lui, cum să-L facă să piară (Matei 12:14).

Invidia ta pe cineva poate că nu ajunge în punctul în care să ucizi. Dar trebuie să-ţi aminteşti că invidia şi ura sunt primii paşi spre ucidere. Acesta a fost traseul lui Cain: Gelozie…ură…ucidere.

Fariseii erau invidioşi pe Isus pentru că El putea face multe lucruri pe care ei nu le puteau face şi de aceea era mai popular cu oamenii decât ei. Chiar Pilat (care cunoştea foarte puţin despre Isus) a putut vedea că fariseii doreau să-L răstignească pe Isus pentru că erau invidioşi pe El (Matei 27:18). Când eşti invidios pe cineva, acest lucru va fi foarte evident în vorbirea şi în comportamentul tău.

Poţi invidia pe cineva care predică mai bine decât tine, sau care are daruri materiale ori spirituale pe care tu nu le ai. Atunci îţi va fi foarte uşor să cauţi greşeli cât de mici ca să-l poţi critica. Şi vei tânji să-l vezi căzând cumva. Religia fariseilor este religia lui Cain.

Istoria rasei umane începe cu două curente – unul spiritual (Abel) şi celălalt religios (Cain). Păcatul primordial al lui Cain a fost invidia pe Abel. Aceste două curente sfârşesc, în final, unul în Ierusalim (biserica adevărată) respectiv, celălalt în biserica falsă (Babilon). Dacă urmăm curentul lui Cain, cel religios şi plin de invidie, vom sfârşi în final ca parte a Babilonului – chiar dacă toate doctrinele noastre sunt evanghelice.

TRĂSĂTURA 8

Fariseii sunt suspicioşi şi presupun ce este mai rău despre alţi oameni

Dar fariseii… au zis: „Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, domnul demonilor!” (Matei 12:24).

Când Isus a scos afară demonul dintr-un om, mulţimile au spus: „Nu cumva Acesta este Fiul lui David (Mesia promis)” (Matei 12:23). Dar fariseii au fost tulburaţi de faptul că Isus a făcut ceva ce ei înşişi nu puteau face. Aşa că au presupus ce putea fi mai rău.

Chiar şi atunci când cineva face ceva bun şi îi binecuvântează pe alţii, fariseii vor atribui acelei fapte un motiv rău. Dacă, totuşi, proprii lor copii ar fi făcut acelaşi lucru, s-ar fi fălit cu acest fapt şi l-ar fi atribuit celor mai bune intenţii – deoarece fariseii sunt părtinitori cu membrii familiei lor, dar foarte critici faţă de alţii. Fariseii sunt foarte suspicioşi faţă de alţii şi nu pot crede că cineva ar putea face ceva cu un motiv altruist – pentru că ei înşişi sunt foarte egoişti. Dacă eşti un fariseu, te vei trezi că atribui motive greşite binelui pe care-l fac alţii şi că eşti critic faţă de aceia pe care alţii îi apreciază.

TRĂSĂTURA 9

Fariseii sunt foarte neglijenţi în vorbire

Dar fariseii… au zis: „Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, domnul demonilor!” (Matei 12:24)

Fariseii spun vorbe aspre şi dureroase despre alţii în mod nepăsător şi emit

 

judecăţi despre ceilalţi în vorbirea lor. Imaginează-ţi, să-L numească pe Fiul lui Dumnezeu „domnul demonilor”!

Cum a răspuns Isus acelei critici răutăcioase a fariseilor? Isus a răspuns spunând: „Oricui va vorbi împotriva omului, îi va fi iertat; dar oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12:32). Isus i-a iertat pe acei farisei (ca un Om). Dar Dumnezeul din ceruri nu i-a iertat.

Când păcătuim împotriva cuiva, sunt două elemente ale acelui păcat – (1) un element orizontal – împotriva celeilalte persoane; şi (2) un element vertical – împotriva lui Dumnezeu. Acea persoană trebuie să te ierte; şi Dumnezeu trebuie de asemenea să te ierte, dacă e ca păcatul tău să fie şters. Dar înainte ca Dumnezeu să ierte pe cineva, acea persoană trebuie mai întâi să se pocăiască. Deci, chiar dacă o fiinţă umană îţi iartă elementul orizontal al păcatului tău, tu tot te vei confrunta cu judecata lui Dumnezeu pentru elementul vertical al păcatului tău, până când te pocăieşti şi ceri iertarea Lui. Dacă unul din acei farisei s-ar fi dus la Isus mai târziu şi I-ar fi spus: „Doamne, îmi pare rău că te-am numit Beelzebul. Te rog să mă ierţi” şi apoi I-ar fi cerut lui Dumnezeu să-l ierte, numai atunci păcatul lui ar fi fost şters şi nu altfel. Isus ne-a avertizat că la judecata finală vom fi condamnaţi prin cuvintele pe care le-am spus (Matei 12:37).

Ai vreo boală care nu se vindecă în ciuda tuturor rugăciunilor şi a tratamentului medical? Este posibil să nu fi dat ascultare poruncii lui Dumnezeu din Psalmul 105:15 „nu vă atingeţi de unşii mei şi nu faceţi niciun rău prorocilor Mei”? Ai vorbit ceva în mod nepăsător despre un frate evlavios? Poate de aceea boala ta nu este vindecată. Poate că ai judecat în mod neglijent oameni care sunt de zece mii de ori mai sfinţi decât eşti tu şi care au făcut de zece mii de ori mai mult pentru Dumnezeu decât ai făcut tu. Numai pocăinţa şi cererea iertării de la acea persoană îţi va aduce vindecarea.

TRĂSĂTURA 10

Fariseii îşi neglijează responsabilităţile familiale în numele religiei

„De ce călcaţi porunca lui Dumnezeu de dragul tradiţiei voastre? Căci Dumnezeu a poruncit, zicând: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” ….Dar voi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş fi putut ajuta, l-am dăruit lui Dumnezeu”, acela nu va mai cinsti pe tatăl său sau pe mama sa” (Matei15:1-9).

Fariseii au anulat porunca lui Dumnezeu de a cinsti părinţii, spunînd că o nu mai e necesar ca o persoană să-şi mai ajute părinţii aflaţi în nevoie dacă şi-a dat banii în visteria templului. Lasă-l pe tatăl sărac să fie bolnav şi să moară, pentru că fiul lui „sfânt” şi-a dat banii în lucrarea misionară!!

Un echivalent al timpului modern ar fi ceva de genul: Fariseul i-ar spune soţiei:

„Trebuie să merg la adunarea bisericii din această seară, aşa că nu te pot ajuta la treburile casei”. Sau ar putea sta dimineaţa cu Biblia lui studiind despre cortul întâlnirii (în Exodus 25), cerându-I lui Dumnezeu să-i vorbească, în timp ce soţia lui se luptă să pregătească copiii pentru şcoală, preparându-le micul dejun şi îngrijind de un alt copilaş plângăcios. Domnul va încerca să-i spună acestui fariseu:

„Închide-ţi Biblia şi uită de „studiul cortului” şi du-te să-ţi ajuţi soţia în bucătărie!” Dar el nu-L poate auzi pe Dumnezeu deoarece urechile lui fariseice au devenit surde la vocea lui Dumnezeu.

O parte majoră a spiritualităţii noastre este să ne asumăm responsabilitatea pentru orice activitate care necesită să fie făcută acasă. „Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa lui, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

TRĂSĂTURA 11

Fariseii se ofensează uşor

Atunci, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire, auzind cuvântul acesta?” Şi El, răspunzând, le-a zis: „…Lăsaţi-i…” (Matei 15:12-14)

Când Isus i-a corectat pe farisei în ce priveşte faptul că-i învăţau pe oameni să-şi necinstească părinţii (aşa cum am văzut mai sus), aceştia s-au ofensat. Fariseii se ofensează uşor de orice cuvânt de mustrare sau de corectare pe care Domnul poate că îl dă printr-un frate bătrân. Una din lecţiile de grădiniţă din viaţa creştină este să biruieşti „ofensarea”. Nu e nicio speranţă că vei fi vreodată eliberat de fariseism, dacă nu cauţi să te eliberezi total de a te simţi ofensat când eşti corectat.

Cunosc oameni care au fost odată în biserica noastră şi care au fost atât de ofensaţi de anumite corectări pe care le-au primit, încât au părăsit biserica cu totul. Astăzi rătăcesc prin sălbăticie şi este foarte posibil să fie pierduţi pentru veşnicie. Te pot asigura că, la fel ca fariseii, şi tu te poţi afla pe calea către iad, dacă te-ai simţit ofensat de vreo corectură pe care ai primit-o.

Isus le-a spus ucenicilor „să-i lase”. Noi nu trebuie să mergem după fariseii ofensaţi, încercând să-i aducem înapoi în biserică. Trebuie să-L ascultăm pe Domnul şi să-i lăsăm singuri. Dacă se pocăiesc, pot veni înapoi la Domnul şi în biserică. Nu altfel.

TRĂSĂTURA 12

Fariseii sunt orbi spiritual

Isus a spus: „sunt nişte călăuze oarbe ale orbilor; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15:14).

Fariseii sunt mari învăţaţi ai Bibliei. Dar ei sunt orbi spiritual şi de aceea nu au nicio revelaţie asupra realităţilor spirituale. Şi când aceşti lideri orbi conduc alţi oameni orbi, Isus a spus că „amândoi vor cădea în groapă (iad), ei înşişi şi cei care îi urmează (15:14).

Nu urma niciodată un om orb. Asigură-te că liderul bisericii tale este un om cu viziune spirituală, care iubeşte poporul lui Dumnezeu. Lipsa dragostei este cea care cauzează orbire spirituală şi îi face pe predicatori să predice într-un mod în care îi condamnă pe oameni. Un om care Îl iubeşte pe Isus îl înţelege atât de clar pe Domnul, încât Îl poate înălţa pe Isus în predica Lui şi ţi-L poate arăta şi ţie. Un astfel de lider este cel pe care ar trebui să-l urmezi şi să doreşti să-i fi asemenea.

TRĂSĂTURA 13

Fariseii sunt ipocriţi

„Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este ipocrizia” (Luca 12:1).

Cuvântul „ipocrit” este un cuvânt grecesc importat în limba engleză şi înseamnă

„actor”. Dacă ai fi fost în Grecia primului secol şi i-ai fi întrebat pe oameni unde erau toţi ipocriţii, ei ţi-ar fi răspuns: „La teatru”. Ipocriţii vin pe scenă şi îşi pun în practică ipocrizia (actoria) pentru câteva ore şi apoi se duc acasă să-şi trăiască viaţa normală.

Într-un film Hollywoodian un om poate juca rolul lui Ioan Botezătorul şi, pentru o vreme, se poate purta foarte sfânt pentru că este expert în actorie. Dar în viaţa lui reală poate să fie un beţiv şi un curvar.

Astăzi, majoritatea ipocriţilor se găsesc în biserici, unde ei de asemenea îşi joacă


rolul câteva ore duminica dimineaţa. Ei fac ceva măreţ acolo, lăudându-L pe Domnul în acel timp, în fiecare Duminică. Dar dacă ar fi să te duci pe la ei pe acasă, ai descoperi curând că duminica dimineaţa ei joacă doar un rol. În viaţa lor normală, acasă, ei nu Îl laudă pe Dumnezeu, ci se plâng, murmură, bârfesc şi se ceartă unul cu celălalt.

Eşti tu aşa – jucând un rol ca alţii să te vadă în întâlnirile bisericii, dar de fapt eşti o persoană foarte diferită la birou şi acasă la tine?

TRĂSĂTURA 14

Fariseii caută să-i prindă pe alţii în cuvintele lor

Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „oare este îngăduit unui soţ să-şi lase soţia pentru orice motiv?” (Matei 19:3).

Fariseii caută să-i prindă pe oameni în ceea ce spun ca să-i acuze înaintea altora.

Ei pot să-ţi pună întrebări să te încerce şi chiar să te încurce. Citim în Matei 22:15 că „fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L prindă prin cuvintele Lui” (Vezi şi Luca 11:54).

Şi eu am avut experienţe similare. Uneori, credincioşi din unele biserici (care se simt condamnaţi de ceea ce predic şi doresc să mă acuze de erezie) m-au vizitat şi mi-au pus întrebări ca să mă prindă cu vreun cuvânt pe care l-aş putea spune. Nu sunt interesaţi să se elibereze de păcat în viaţa lor, ci doar să găsească greşeli în alţii. Exact aşa erau şi fariseii. Ei scoteau cuvintele lui Isus din context şi Îl acuzau de erezie. Fariseii zilelor moderne mi-au întors de asemenea cuvintele într-o manieră asemănătoare.

Dacă iubim pe cineva, întotdeauna vom argumenta cum se poate mai bine ceea ce spune. Vom spune: „Poate că am înţeles greşit ceea ce a spus. Probabil că glumea.” etc.. Totuşi un fariseu nu va face niciodată un astfel de rabat pentru nimeni. Este scris despre Isus că „Nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite” (Isaia 11:3). Acesta este exemplul pe care fiecare om cu frică de Dumnezeu îl va urma.

TRĂSĂTURA 15

Fariseii sunt cruzi

„Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

Inima unui fariseu este crudă deoarece este departe de Dumnezeu. Dacă apropii untul de foc se va topi imediat. Dar dacă-l pui în frigider, se va întări. Poate ajunge tare ca piatra, astfel că vei avea nevoie de o mică daltă ca să tai din el. Inima unui fariseu este aşa. Dumnezeu este un foc şi dacă trăieşti aproape de El inima ta va fi întotdeauna moale. Chiar şi stâncile se vor topi în prezenţa lui Dumnezeu.

Dacă eşti aspru faţă de ceilalţi, poţi fi sigur că trăieşti departe, departe de Dumnezeu. Fariseii erau duri cu alţii pentru că erau la milioane de mile depărtare de Dumnezeu. Fariseii Îl cinstesc pe Dumnezeu cu buzele şi cântă cântări frumoase de laudă, „O, Doamne, Tu eşti vrednic”, etc.. Dar nu se judecă pe ei înşişi. O persoană care Îl ascultă pe Dumnezeu se va judeca pe sine înseşi întotdeauna şi niciodată nu-i va judeca pe ceilalţi – acesta este un semn al omului care are o inimă moale.

Am observat însă că, deşi fariseii sunt foarte aspri cu oamenii, mulţi dintre ei sunt delicaţi cu membrii familiei lor. Ei fac reguli pentru alţii dar nu vor impune

 

acele reguli membrilor din propria familie. Sunt plini de părtinire şi ipocrizie.

Trebuie să avem convingeri. Eu am propriile mele convingeri cu privire la ceea ce îmi permit să deţin sau să fac. Dar nu-mi impun convingerile mele altora în aspecte în care Scriptura păstrează tăcerea. Nu le spun oamenilor dacă să aibă sau nu un televizor. Cred că o conexiune Internet este mult mai periculoasă decât orice televizor. Avertizez oamenii cu privire la pericolele amândurora dintre aceste două aplicaţii tehnice. Dar nu fac reguli pentru alţii, cum fac fariseii. Cunosc farisei care le-au spus altora ca niciodată să nu achiziţioneze astfel de echipamente, dar mai târziu au trebuit să-şi înghită cuvintele, când ei înşişi au fost nevoiţi să-şi cumpere computere.

TRĂSĂTURA 16

Fariseii nu pot aprecia lauda cu voce tare în public

Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut… pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!” s-au umplut de mânie (Matei 21:15).

Fariseii sunt deranjaţi când oamenii îşi ridică vocile ca să-L laude pe Dumnezeu. Ei cred că venerarea lui Dumnezeu presupune ca oamenii să fie tăcuţi în prezenţa Lui sau cel puţin discreţi în lauda lor. Totuşi, Isus S-a bucurat când i-a auzit pe copii înălţând laude lui Dumnezeu pentru că îi aminteau de rai! Raiul este un loc unde e o laudă continuă şi tare – uneori la fel de tare ca tunetul (Apocalipsa 19:6). Nu am ajuns încă la acel nivel de decibeli în întâlnirile noastre de laudă. Dar aceasta este ţinta noastră. Fariseii vor fi deranjaţi şi dacă cineva spune „Amin” sau

„Aleluia” ca răspuns la ceva ce acel cineva aude într-un mesaj!! Se uită în jur să vadă cine a exclamat. Ei cred că astfel de cuvinte n-ar trebui rostite într-o adunare de biserică! Ei consideră că toată lumea ar trebui să stea la întânirile bisericii ca şi cum ar fi la un serviciu funeral. Privindu-i în timp ce cântă, ai putea crede că ei încă n-au auzit că Isus a înviat din morţi!!!

TRĂSĂTURA 17

Fariseii deţin o cunoaştere fără ascultare

Isus a zis: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23:2,3).

În Matei 23,Isus a expus mai multe trăsături ale fariseilor decât găsim în orice alt capitol din Biblie. Matei 23 este un capitol total opus capitolului 1 Corinteni 13. Să fii condus de Lege este opusul călăuzirii de Dragostea Divină prin Duhul Sfânt. Aşa că, dacă dorim să fim conduşi din fariseism şi legalism către o viaţă de dragoste Divină, trebuie să studiem cu atenţie Matei 23.

Fariseii stau în scaunul lui Moise, ceea ce înseamnă că au fost la colegii Biblice, şi-au luat doctoratul şi au o mulţime de cunoştinţe exacte. Isus chiar le-a spus ucenicilor Lui să facă tot ceea ce i-au învăţat fariseii. Deci, ceea ce fariseii învăţau trebuie să fi fost corect. Dar ei nu ascultau de ceea ce ştiau a fi drept.

Cunoaşterea este un lucru foarte folositor, dar poate fi de asemenea foarte periculos. Numai cunoaşterea însoţită de ascultare va aduce viaţă spirituală. Cunoaşterea fără ascultare aduce, însă, moarte spirituală. Este mai bine să n-ai nicio cunoaştere, decât să ai cunoaştere şi să nu asculţi. Cunoaşterea poate fi comparată cu mâncarea pe care o mâncăm, iar procesul digestiv este ascultarea. Numai când mâncarea este digerată, ea devine parte din trupul nostru – Orezul şi curry sunt transformate în carne şi oase – un miracol care nu e mai mic decât apa transformată în vin. Şi trupurile noastre săvârşesc în fiecare zi acest miracol!!


Dar dacă mâncarea pe care o mâncăm nu este digerată, atunci acea mâncare ne poate ucide – deoarece mâncarea nedigerată se va descompune în stomacul nostru şi ne îmbolnăveşte. Ai observat că atunci când vomiţi, mâncarea care iese din stomacul tău miroase greu şi are gust de putreziciune? Poate să fi fost un pui cu curry delicios când ai mâncat. Dar a avut un gust foarte diferit când l-ai vomitat. Exact acelaşi lucru se întâmplă când acumulăm cunoaştere şi nu ascultăm. Şi de aceea mulţi creştini duhnesc din punct de vedere spiritual. Cei care miros mai mult sunt aceia care deţin maximum de cunoştinţe şi cea mai mică măsură de ascultare. Fariseii sunt aşa. Dar partea tristă este că ei înşişi nu realizezază că miros greu. O persoană spirituală însă simte acea putoare foarte repede. Un om duhovnicesc poate discerne un fariseu în cinci minute de conversaţie cu acesta. Ochii lor sunt ori trufaşi, ori plini de adulter (Proverbe 6:17; 2Petru 2:14). Multe femei care au trăit o viaţă de flirt, în zilele când nu erau întoarse la Dumnezeu, nu şi-au curăţat complet spiritul după convertire. Rezultatul este că şi după 20 de ani de la convertire, ochii lor sunt încă fâşneţi. Spun tuturor tinerilor: Staţi departe de astfel de surori.

TRĂSĂTURA 18

Fariseii nu practică ceea ce predică

„Cărturarii şi fariseii …. zic şi nu fac” (Matei23:3).

Acest verset este opusul celui din Faptele Apostolilor 1:1 unde este scris despre Isus că „a început să facă (mai întâi) şi (apoi) să înveţe”. Fariseii învăţau pe alţii dar ei nu făceau. Ei nu practicau ceea ce predicau. Isus, însă, mai întâi a făcut şi apoi a predicat numai ceea ce El deja făcuse!! Acestea sunt două spirite opuse. Cei care au spiritul fariseilor vor construi biserica prostituată Babilonul. Şi cei care au Spiritul lui Hristos vor zidi biserica mireasa Ierusalim.

Niciodată Isus n-a predicat ceea ce n-a făcut mai întâi. Cât de mult crezi că I-a luat lui Isus să pregătească Predica de pe Munte (Matei Capitolele 5, 6 şi 7) - cea mai frumoasă predică pe care a predicat-o vreodată cineva? I-a luat 30 de ani să pregătească acea predică. Ea a izvorât din viaţa Lui şi nu doar din mintea Lui.

Când ţii o predică pe care ai auzit-o de la altcineva, acea predică vine doar din mintea ta. Este simplă cunoaştere. Nu e nici viaţă, nici ungere în ea. Dacă doreşti să predici aşa cum a predicat Isus, atunci trebuie mai întâi să trăieşti Cuvântul şi apoi să-l predici. Unii oamenii m-au întrebat: „Frate Zac, pot să ţin predicile tale în lucrarea mea?” Şi le-am spus: „Da, dacă mai întâi le trăieşti şi eşti sincer să recunoşti de unde le-ai luat”. Dumnezeu spune: „Cine a fost de faţă la sfatul Domnului, ca să vadă şi să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui şi cine l-a auzit? …. Eu n-am trimis pe prorocii aceştia, şi totuşi ei au alergat; nu le-am vorbit, şi totuşi au prorocit” (Ieremia 23:17, 18, 21).

Când predici mesajul altcuiva, fără ca tu însuţi să-l fi trăit mai întâi, sau fără să le spui oamenilor de unde îl ai, tu doar cauţi propria ta onoare. Acesta este un obicei periculos şi poate duce la moartea ta spirituală, pentru că Dumnezeu a spus:

„De aceea, iată,” zice Domnul, „sunt împotriva prorocilor care îşi fură unul altuia cuvintele Mele.” „Iată,” zice Domnul, „sunt împotriva prorocilor care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu” (Ieremia 23:30, 31).

De 30 de ani fac tot ce-mi stă în putinţă să mă asigur că predic numai ceea ce am practicat mai întâi în propria mea viaţă. Să vă dau un exemplu: Nicăieri n-am predicat oamenilor îndemnul de a merge ca misionari în Nordul Indiei. De ce n-am făcut aceasta când e nevoie de sute de misionari în Nordul Indiei? Numai pentru că eu însumi n-am trăit niciodată ca misionar în Nordul Indiei.

Ascultaţi acum ce spun şi vedeţi dacă nu e adevărat: Aproape fiecare lider de


societate misionară evanghelică din India trăieşte în confortul din Sudul Indiei şi îi provoacă pe alţii să meargă misionari în Nordul Indiei. Aceşti lideri îşi trimit copiii la şcoli şi colegii din Sudul Indiei. Dar le spun misionarilor din satele îndepărtate din Nordul Indiei (unde nu sunt şcoli) să-şi trimită copiii în unele pensioane şi mai îndepărtate. Nu sunt aici să-i judec pe aceşti lideri, pentru că Dumnezeu este Judecătorul lor. Dar spun aceasta ca să arăt că nu voi urma niciodată exemplul lor. Aş fi un fariseu dacă aş predica aşa cum o fac ei, pentru că aş cere altora să facă ceea ce eu însumi nu fac. Numai cineva care a trăit în Nordul Indiei şi şi-a crescut copiii în circumstanţele grele de acolo are dreptul să spună altora să facă acelaşi lucru. Tot restul sunt farisei. Acest principiu se aplică de asemenea în multe alte domenii.

Nu predica niciodată ceea ce tu nu ai făcut. Nu încerca să-i sfătuieşti pe părinţii care au adolescenţi cum să-i crească, dacă tu însuţi nu ţi-ai crescut copiii corect. Ar fi la fel de prostesc ca şi cum un burlac le-ar spune unor părinţi cum să-şi crească copiii. De cele mai multe ori îi putem binecuvânta pe alţii doar rugându-ne pentru ei şi ţinându-ne gura închisă atâta timp cât ni se cere un sfat.

Poţi preda chimia fără să studiezi mai întâi chimia? Nu. Dacă tu ai o pregătire în limba engleză, poţi preda engleza. Acesta este un adevăr atât de simplu, încât îl ştie fiecare profesor. Dar fariseii nu înţeleg ceva atât de simplu.

TRĂSĂTURA 19

Fariseii leagă sarcini grele asupra altora

„Ei leagă sarcini apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” (Matei 23:4).

Fariseii încearcă să pară spirituali predicând standarde înalte pe care alţii să le urmeze, dar pe care ei înşişi nu le urmează.

Mi-amintesc de o tabără de tineret ţinută cu mulţi ani în urmă, la care eu am fost unul dintre cei doi vorbitori. Celălalt vorbitor a spus că fiecare trebuie să-I ofere lui Dumnezeu 10% din timpul lui (pe principiul zeciuielii), însemnând că fiecare ar trebui să petreacă 2 ore şi 24 de minute în fiecare zi în citirea Bibliei şi în rugăciune. În timpul întrebărilor care au urmat, unul din tineri l-a întrebat deschis pe celălalt frate: „Frate, tu petreci 2 ore şi 24 de minute în fiecare zi în citirea Bibliei şi în rugăciune?” A răspuns spăşit: „Nu”. Toată lumea a văzut atunci că era un fariseu ipocrit, care lega sarcini grele altora pe care el însuşi nu le purta. Acesta este doar un exemplu.

Sunt oameni care îi îndeamnă pe alţii să dea lui Dumnezeu 10% din venitul lor, dar care ei înşişi nu fac aceasta. Sunt farisei ipocriţi. Lumea creştină este plină de predicatori fariseici care fixează standarde imposibile înaintea altora, dar pe ca care ei înşişi nu şi le asumă. Aceştia sunt predicatorii care construiesc Babilonul şi care distrug lucrarea lui Dumnezeu. Ei folosesc Cuvântul lui Dumnezeu ca să-i împovăreze pe oameni, în loc să-i binecuvânteze.

Iubesc versiunea traducerii versetului Matei 23:4 care sună astfel: „În loc să vă dea Cuvântul lui Dumnezeu ca mâncare şi băutură cu care să vă ospătaţi din Dumnezeu, ei îl împachetează în maldăre de reguli, încărcându-vă ca pe animalele de povară. Se delectează privindu-vă cum vă împleticiţi sub aceste greutăţi, şi nici nu s- ar gândi să ridice un deget ca să vă ajute.” (Message Translation)

Astfel de predicatori îi tratează pe copiii lui Dumnezeu ca pe măgarii care trebuie să care poveri grele. Acelaşi mesaj din Biblie poate fi predicat în 2 feluri – ca o povară sau ca o binecuvântare. Totul depinde de predicator.


Datorită predicatorilor fariseici, mulţi tineri sunt sătui să participe la adunările bisericii. Isus predica din acelaşi Vechi Testament din care predicau fariseii. Dar El elibera oamenii cu acele Scripturi, în timp ce fariseii îi legau cu lanţuri şi mai grele cu aceleaşi Scripturi. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când predică fariseii.

TRĂSĂTURA 20

Fariseii caută să primească onoarea de la oameni

„Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni” (Matei 23:5)

Isus a spus că fariseii se roagă tare stând la colţurile străzii (Matei 6:1). Isus a exagerat în mod evident aici – dar cu un scop. Era un mare maestru al hiperbolizării ori de câte ori dorea să sublinieze o idee importantă. A vorbit de oameni având o bârnă în ochi şi de unii care înghit cămile! Am căutat şi eu să urmez exemplul lui Isus în ce priveşte exagerarea unui anumit aspect ca să ajung la ideea principală. Categoric nu trebuie să exagerăm atunci când oferim un raport al unei situaţii. Nu trebuie să spunem: „200 de oameni au venit la întâlnirea mea când, în realitate, au fost numai 150″! Dar tipul de exagerare folosit de Isus ca să ajungă la o idee anume este foarte valoros.

Isus a vorbit odată despre farisei care se roagă ca să primească cinste de la oameni. Oare nu ne-am rugat cu toţii în public ca să căpătăm cinste de la alţii? Adesea am fost atenţi în timp ce ne rugam să auzim dacă spune cineva vreun

„Aleluia” sau vreun „Amin” la rugăciunea noastră. Acesta este fariseisim pentru că atunci noi ne-am rugat oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Trebuie să ne curăţim de acest păcat.

Se întâmplă ca predicatorii să predice ca să obţină onoare? Mă judec pe mine însumi după fiecare predică să văd dacă am căutat să-I plac lui Dumnezeu sau oamenilor şi să văd dacă pot îmbunătăţi calitatea predicării mele. Orice bucătar doreşte să perfecţioneze calitatea mâncării lui. Din nefericire, însă, sunt foarte puţini predicatori care să caute să-şi perfecţioneze calitatea predicării. De aceea, majoritatea predicatorilor sunt întotdeauna plictisitori. Sunt suficient de îngâmfaţi să-şi imagineze că oferă predici puternice, unse. Nici măcar nu-şi consultă soţiile cu privire la predicarea lor. În timpul acestor ani care au trecut, am căutat să mă perfecţionez continuu în modul de predicare pentru că doresc să predic în acelaşi mod captivant în care predica Isus şi cu acelaşi foc şi aceeaşi pasiune pe care le avea El.

Mai sunt şi ale domenii în care suntem tentaţi să căutăm onoarea de la oameni. Poţi scrie rapoarte ale activităţii tale, nu ca să-L glorifici pe Dumnezeu, ci ca să-i impresionezi pe alţii cu ceea ce faci tu pentru Dumnezeu. În bisericile noastre, de când am început în 1975, n-am trimis nimănui vreun raport sau vreo fotografie din lucrarea noastră, niciunde în lume. Am simţit că e suficient dacă Dumnezeu ştie ce facem noi.

Căutarea onoarei de la oameni este unul din păcatele despre care nu se vorbeşte niciodată în majoritatea bisericilor. Căutarea onoarei este ceea ce o face pe o persoană să fie fariseu. Şi fariseii vor construi numai Babilon.

Ca să zidim adevărata biserică a Domnului nostru Isus Hristos trebuie să ne curăţim pe noi înşine de căutarea onoarei de la oameni.

TRĂSĂTURA 21

Fariseii cred că sfinţenia stă în stilul de îmbrăcăminte al cuiva

„Fariseii… îşi fac filacteriile late (cutiuţe conţinând texte din Scriptură purtate pe frunte), îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi” (Matei 23:5)

 

O altă caracteristică a fariseilor este să se fălească cu „sfinţenia” hainelor lor!!

Dumnezeu le spusese israeliţilor să-şi facă un ciucure (o legătură de fire strânse la un capăt şi lăsate libere la celălalt capăt) la colţurile veşmintelor lor, legat cu un fir albastru – pentru ca, de fiecare dată când vedeau acel ciucure, să-şi amintească de poruncile lui Dumnezeu care au venit din ceruri (Numeri 15:38).

Fariseii îşi făceau ciucurii puţin mai lungi decât ai celorlalţi. Ei se puteau făli că, în timp ce ciucurii altora erau lungi de doar 7 cm, ai lor erau lungi de 14 cm – dovedind că ei erau mai sfinţi!!

Sunt mulţi farisei astăzi care se fălesc cu hainele „sfinte” pe care le poartă!! Cineva mi-a dat odată o cămaşă Hawaiană viu colorată. Ce aţi crede despre mine dacă m-aţi vedea purtând acea cămaşă? Ar şoca pe unii creştini. Acest fel de reacţie ar descoperi fariseimul lor. Avem atât de multe idei care sunt total opuse lui Hristos

– pentru că nu medităm suficient asupra Scripturilor. Ne temem de ceea ce vor gândi oamenii despre noi dacă purtăm o anumită culoare la cămaşă. Dar sfinţenia lui Isus nu stătea în hainele Lui.

Fariseii îi observă cu atenţie pe alţii ca să vadă ce poartă – haine, pantofi, cercei, etc. – ca să găsească ceva să critice. Au ochi de vultur pentru astfel de chestiuni.

Isus a vorbit împotriva bărbaţilor care poartă „haine moi” (în original „malako” (gr.) care, în traducere, înseamnă efeminate)(Matei 11:8). Şi Duhul Sfânt le îndeamnă pe femei să se îmbrace „modest, discret şi simplu” (1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3). Mai mult decât atât, sfinţenia nu se regăseşte în hainele pe care le purtăm. Sfinţenia este în primul rând interioară.

TRĂSĂTURA 22

Fariseii iubesc poziţiile şi titlurile de onoare

„Le place locul dintâi la ospeţe şi scaunele dintâi în sinagogi; le plac salutările prin pieţe şi să fie numiţi de oameni: „Rabi! Rabi!” (Matei 23:6-8).

Fariseii iubesc cinstea de a deveni mai-marii unei biserici. Şi soţiile fariseice ale bătrânilor sunt de asemenea mândre de cinstea pe care o are soţul lor. Dacă ai cea mai mică fărâmă de mândrie că eşti bătrân într-o biserică sau că soţul tău este un bătrân, atunci eşti în mod sigur un fariseu de primă mână. Astfel de bătrâni nu pot construi decât Babilon. Nu e nicio diferenţă între fariseii acelor zile, care iubeau să fie numiţi „rabi”, şi fariseii de azi, care iubesc să fie numiţi „Pastor”, „Reverend”,

„Prea Sfinţit”, „Părinte” şi toate celelalte titluri ridicole pe care liderii creştini şi le- au pus singuri. Poţi avea acest spirit chiar dacă te numeşti numai „Frate” – dar cu

„F” mare. Astfel de farisei iubesc să stea pe platforme şi în toate ceremoniile publice să fie recunoscuţi ca „Pastori”.

Acum câţiva ani am primit o scrisoare de la un Seminar Biblic din USA care-mi oferea un doctorat onorific pentru lucrarea mea pe Internet şi pentru toate cărţile pe care le-am scris. Mi-au cerut doar să completez un formular şi să-l returnez. N- am răspuns niciodată. Ar fi fost interesat Isus să obţină un doctorat onorific? Bineînţeles că nu.

Pasajul de mai sus continuă spunând: „Voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi sunteţi fraţi. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi îndrumători, căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul. Şi cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat” (Matei 23:8-12).

Mulţi credincioşi din bisericile noastre au încercat să mă pună să am grijă de viaţa lor. Mă întreabă pe mine ce ar trebui să facă. Refuz să le spun. Le comunic


ideile mele şi apoi le spun: „Acum mergeţi şi întrebaţi-L pe Dumnezeu mai întâi dacă ar trebui sau nu să faceţi cum spun eu. Dacă El nu vă dă pace cu privire la răspunsul meu, aruncaţi atunci sfatul meu şi faceţi ce vă spune Dumnezeu să faceţi. Singurul vostru lider trebuie să fie Hristos.”

Sunt mulţi lideri de biserici care nu urmează învăţătura lui Hristos în acest domeniu, ci adoră să le spună oamenilor cum să-şi conducă viaţa privată. Astfel de bătrâni sunt farisei care construiesc Babilonul. Ei înşişi sunt sub lege şi îşi aduc şi turma sub lege. Ei nu cunosc libertatea Duhului, pentru că iubesc titlurile, poziţia şi onoarea.

TRĂSĂTURA 23

Fariseii îi corup pe alţii

„Dar vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei care vor să intre, nu-i lăsaţi să intre” (Matei 23:13).

Oamenii tineri, sinceri care devin credincioşi sunt stricaţi de către liderii fariseici. Poate că aceşti tineri au avut o mare râvnă să biruiască păcatul şi să trăiască pentru Dumnezeu, atunci când au fost pentru prima dată convertiţi. Dar apoi îi văd pe liderii lor suiţi pe platforme înalte ca actorii de film, predicând şi colectând o mulţime de bani de la oameni „în Numele lui Isus”, şi folosind acei bani ca să trăiască în viaţa lor privată la fel ca actorii de film. Astfel, aceşti tineri, care începuseră dorind să-L urmeze pe Isus şi să trăiască la fel ca El, sfârşesc acum dorind să trăiască exact la fel ca acei predicatori faimoşi. Şi-şi imaginează că, dacă sunt credincioşi, atunci într-o zi şi ei vor deveni faimoşi şi vor putea să trăiască la fel ca actorii de film. Iată cum aceşti lideri fariseici îi corup şi îi împiedică să-L urmeze pe Isus şi să intre în împărăţia lui Dumnezeu.

Tinerilor de astăzi le lipsesc modelele bune de urmat. Din nefericire, cu greu poate spune vreun predicator din timpul nostru: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Corinteni 11:1; Filipeni 3:17). Aşa că le spun tinerilor: Priviţi la Isus şi urmaţi Exemplul Lui. Şi dacă găsiţi pe cineva care Îl urmează în mod hătărât pe Isus uitaţi-vă atunci şi la el şi urmaţi şi exemplul lui.

TRĂSĂTURA 24

Fariseii profită de oamenii săraci

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor…” (Matei 23:14)

Nu ştim cum anume fariseii „mâncau” casele văduvelor. Poate că presau văduvele sărace să-şi dea averile pentru „lucrarea Domnului”, spunându-le că Dumnezeu le va binecuvânta pentru aceasta – şi apoi intrau ei înşişi în posesia acelor averi. Astfel, ei le „făceau pe văduve prada lor”, aşa cum judecătorii nedrepţi ai lui Israel făcuseră în urmă cu 700 de ani (Isaia 10:2).

Exact aceeaşi exploatare a săracilor se întâmplă şi în secolul 21. Predicatorii creştini de televiziune sunt recunoscuţi prin faptul că îndeamnă văduvele sărace şi pensionarii să le dea sume mari de bani, asigurându-i că „Dumnezeu vă va binecuvânta şi vă va vindeca de bolile voastre, dacă daţi bani pentru lucrarea mea” . Cum majoritatea văduvelor şi pensionarilor au multe boli şi alte probleme, predicatorii TV cunosc cum să-i exploateze în propriul lor beneficiu. Ei folosesc orice şiretlic şi multe apeluri emoţionante şi versete din Biblie ca să stoarcă bani de la aceşti oameni săraci. Văduvele sărace îi cred pe aceşti înşelători lacomi şi le trimit măruntele lor economii. Dar, în realitate, predicatorii folosesc aceşti bani ca

 

să trăiască ei înşişi la un standard foarte ridicat – cumpărându-şi avioane personale, proprietăţi, etc.

Acest model de escrocare a săracilor a început recent în America dar s-a răspândit în întreaga lume, regăsindu-se acum şi printre mulţi predicatori indieni. Astfel de farisei sunt hoţi şi tâlhari în plină zi.

Ce mărturie a avut Pavel de a putut spune către sfârşitul vieţii sale: „N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni” (2 Corinteni 7:2) ! Aceasta ar trebui să fie mărturia fiecărui slujitor al lui Dumnezeu la sfârşitul vieţii lui.

Este rău şi demonic să profiţi de credincioşii săraci – în orice fel.

TRĂSĂTURA 25

Fariseii fac rugăciuni lungi, impresionante în public

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că… de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare pedeapsă” (Matei 23:14).

Am observat, de-a lungul anilor, că aceia care fac cele mai lungi rugăciuni în public sunt oameni care nu se roagă în singurătate. Ei toţi sunt farisei. Următoarea dată când auziţi pe cineva ţinând un discurs îndelungat într-o rugăciune publică, recunoaşteţi că este un fariseu. La un timp de rugăciune publică, dacă liderul cere ca fiecare să-şi limiteze rugăciunea la unul sau două minute, toată lumea trebuie să facă aşa. Dar fariseii nu vor asculta, nici nu se vor supune. Ei simt că rugăciunile lor trebuie să fie mai lungi decât ale celorlalţi. Singurul motiv este aroganţa lor, mândria şi opinia lor fantastic de înaltă despre ei înşişi!

Biblia porunceşte ca fiecare predicator să „prorocească după măsura lui de credinţă” (Romani 12: 6). Acest lucru înseamnă că lungimea predicilor noastre trebuie să fie proporţională cu maturitatea vieţii noastre spirituale. Însă, 90% dintre liderii de biserici pe care i-am întâlnit ţin predici lungi, plictisitoare şi desconsideră această poruncă în fiecare Duminică. Încă o dată, singura cauză a unei asemenea neascultări este opinia lor fantastic de înaltă despre ei înşişi!

TRĂSĂTURA 26

Fariseii se implică în lucrarea misionară şi îi fac pe oameni copii ai iadului de două ori mai răi

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Matei 23:15).

Fariseii pot fi misionari, însă aşa-numiţii „convertiţi” merg în iad deoarece ei nu-i aduc la pocăinţă şi credinţă autentică.

Fariseii se pot angaja în „lucrări religioase” de amploare (o implicare în mod fundamental diferită de a face voia lui Dumnezeu) – şi chiar cu mare sacrificiu. Ei pot deveni „lucrători creştini permanenţi”, dar convertiţii lor vor fi copii ai iadului de două ori mai răi – pentru că ei nu predică pocăinţa şi îi asigură pe oamenii care nu s-au întors niciodată de la căile lor păcătoase că sunt născuţi din nou doar pentru că ei „cred”. De asemenea, ei îi conving pe oameni că sunt plini cu Duhul Sfânt (când nu sunt) doar pentru că au bolborosit un limbaj neînţeles – care este total diferit de darul autentic al vorbirii în limbi. În acest fel ei îi fac pe oameni copii de două ori mai răi ai iadului. Aceştia trăiau deja în păcat, ca şi copii ai iadului. Dar acum au fost convinşi de un predicator fariseic că sunt „siguri de veşnicie”, pentru că au repetat cuvintele „magice”: „Doamne Isuse vino în inima mea” – chiar dacă atitudinea lor faţă de păcat nu s-a schimbat. Acum li se spune să se asigure numai


că îşi plătesc zeciuielile regulat şi locul în rai le este asigurat. Aşa ajung să fie despărţiţi de evanghelie. Pentru că acum, când aud un mesaj evanghelic, nu simt că trebuie să-i răspundă, întrucât sunt „asiguraţi de veşnicie”. Ce înşelăciune teribilă are loc în zilele noastre! Le-am spus oamenilor din unele biserici ale noastre că nu sunt născuţi din nou, chiar dacă stau de mulţi ani în mijlocul nostru. Mulţi fraţi bătrâni fariseici au discernământ zero, când vine vorba să evalueze o persoană dacă este sau nu născută din nou. Ei permit tuturor tipurilor de oameni să se alăture bisericilor lor şi aceia sunt cei care le cauzează multe probleme mai târziu.

Unii bătrâni fariseici sunt părtinitori cu săracii. Îi fac pe oamenii săraci să se simtă importanţi în biserică doar pentru că sunt săraci. Şi aceşti bătrâni cred că sunt ca Isus! (Acest tip este opusul predicatorilor părtinitori faţă de bogaţi – Iacov 2:1-4.) Dumnezeu ştia că va exista această tendinţă rea printre „bătrânii super- spirituali” şi de aceea El i-a avertizat pe liderii lui Israel: „Să nu părtineşti pe sărac la judecată” (Exodul 23:3). Arătând o asemenea părtinire şi făcându-i pe aceşti săraci să se simtă importanţi în biserică, doar datorită sărăciei lor, ei îi fac pe aceşti săraci copii ai iadului de două ori mai răi. Isus n-a fost un comunist care a venit să egalizeze bogatul cu săracul. Nici eu nu sunt un comunist. Sunt un creştin. Îi respect pe oamenii care sunt smeriţi şi temători de Dumnezeu, indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci. Însă, mulţi lideri de biserici confundă creştinismul cu comunismul.

Ca biserică, ne putem înşela singuri în două direcţii. O direcţie este să ne imaginăm că suntem o biserică minunată, deoarece avem mulţi oameni bogaţi, educaţi şi cultivaţi în poziţiile cheie din biserica noastră (dar dintre care majoritatea nu sunt evlavioşi). Cealaltă direcţie este să ne imaginăm că suntem o biserică minunată pentru că nu avem oameni bogaţi, educaţi, ci doar o mână de oameni săraci, needucaţi (dar dintre care majoritatea nu sunt evlavioşi)! Ambele biserici sunt babiloniene – având coloratură diferită. Nu-ţi imagina că oamenii săraci sunt toţi duhovniceşti sau că oamenii bogaţi sunt toţi nespirituali. Sărăcia nu este egală cu sfinţenia. Nu-i face pe oameni copii ai iadului de două ori mai răi.

TRĂSĂTURA 27

Fariseii interpretează Scriptura fără revelaţie de la Dumnezeu

„Vai de voi, călăuze oarbe, care ziceţi: „dacă cineva jură pe templu, nu este nimic, dar dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui”. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Şi: „Dacă cineva jură pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este îndatorat”. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel care stă pe el” (Matei 23: 16-22).

Fariseii interpretau Scripturile cu mintea, fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Aşa că ei modificau Cuvântul lui Dumnezeu potrivit propriilor lor idei şi le predicau ca fiind legea lui Dumnezeu. Sunt şi astăzi predicatori fariseici care fac acelaşi lucru. Ei nu înţeleg spiritul din spatele Cuvântului lui Dumnezeu, dar îl predică potrivit literei - şi „litera omoară” (2 Corinteni 3:6). Aceşti predicatori nici măcar nu- şi văd inconsecvenţa, când desconsideră acelaşi cuvânt într-un alt domeniu.

Iată un exemplu. Unii lideri de biserici învaţă că purtatul bijuteriilor este un lux păcătos şi dispreţuiesc orice soră care poartă numai o imitaţie de bijuterie (foarte ieftină). Dar aceiaşi predicatori poate că au cheltuit extrem de mult ca să-şi construiască propria casă având multe adaptări luxoase. Însă ei nu-şi văd inconsecvenţa şi ipocrizia acolo. Îşi uşurează conştiinţa, spunând că Scriptura nu


vorbeşte împotriva folosirii podelelor de marmură dintr-o casă, ci doar împotriva bijuteriilor (1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3)!! Dar, de fapt, Scriptura ne îndeamnă să evităm tot luxul nenecesar.

Sunt multe alte exemple de genul acesta. Astfel de lideri de biserică nu au revelaţia Duhului Sfânt asupra Cuvântului. În schimb, ei interpretează Scriptura în aşa fel încât să fie în avantajul lor şi să-i poată judeca pe alţii

TRĂSĂTURA 28

Fariseii sunt tipicari cu litera legii

„Voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi aţi lăsat de o parte cele mai grele lucruri din Lege” (Matei 23:23).

Fariseii iau un aspect minor dintr-o poruncă a Scripturii şi îl accentuează. Ei

„fac din ţânţar armăsar” . În zilele noastre întâlnim foarte multă predicare de acest fel. O asemenea predicare va umple biserica de oameni legalişti care sunt mândri de ascultarea lor în aspectele minore, dar care nu sunt conştienţi de neascultarea lor făţişă în aspectele majore. Isus nu le-a spus fariseilor să nu dea zeciuială din mărar şi chimen etc.. Ceea ce spunea El era că aspectele majore din Legea lui Dumnezeu necesitau o mai mare accentuare decât zeciuiala.

Am cercetat odată în cele patru evanghelii toate subiectele pe care Isus le-a accentuat şi le-am notat: El a predicat despre pocăinţă, sărăcia duhului, blândeţe, puritate, jelirea păcatelor, plătirea taxelor, naşterea din nou, închinarea înaintea lui Dumnezeu în duh, dragostea, smerenia, credincioşia conjugală, despărţirea de tradiţiile omeneşti, etc.. Dar niciodată El n-a vorbit despre cum ar trebui să se îmbrace oamenii sau dacă femeile ar trebui să poarte bijuterii, ori batic pe cap. A vorbit totuşi despre trăirea unui stil de viaţă simplu şi despre lipsa iubirii banilor.

Am studiat apoi epistolele să văd ce subiecte au fost mult accentuate de Duhul Sfânt, şi ce subiecte au fost subliniate foarte puţin sau nemenţionate deloc.

Astfel, am descoperit ce ar trebui să accentuez şi eu mai mult în predicarea mea şi la ce să acord mai puţină importanţă. Dacă studiezi Scriptura aşa, vei fi echilibrat în învăţătura ta şi vei evita să devii un predicator fariseic.

TRĂSĂTURA 29

Fariseii n-au nicio dreptate, niciun strop de milă şi nicio credincioşie

„Farisei făţarnici… aţi lăsat de o parte cele mai grele lucruri din lege: dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi…” (Matei 23:23)

Fariseii erau nedrepţi şi necinstiţi în relaţiile lor cu oamenii. Nu aveau nicio milă faţă de aceia care eşuaseră, dar ei înşişi nu erau credincioşi în viaţa privată. Cu toate aceste lipsuri din viaţa lor, ei tot se considerau sfinţi, datorită posturilor, rugăciunilor şi cunoştinţelor lor Biblice, etc.. Erau ca o mireasă care merge la nuntă, cărei rochie este toată pătată şi murdară, dar ea este preocupată numai cum să meargă graţios. Dacă avem egoism, mândrie, atitudini nemiloase şi necredincioşie în propria viaţă, atunci a ne făli cu activităţile noastre religioase înseamnă doar că ne înşelăm pe noi înşine că suntem spirituali. Avem nevoie să recunoaştem care sunt lucrurile mai grele ale vieţii creştine – şi să ne concentrăm în primul rând pe ele.

TRĂSĂTURA 30

Fariseii strecoară ţânţarul şi înghit cămila

„Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Matei 23:24).


Fariseii sunt foarte grijulii în lucrurile mici, neimportante (strecurarea ţânţarilor morţi). Dar ei neglijează ascultarea de poruncile din Scriptură (înghiţind cămile moarte). Isus nu le spunea prin aceasta că era bine să înghită ţânţarii morţi. El le arăta de fapt inconsecvenţa lor în neglijarea lucrurilor mai importante.

Astfel de farisei sunt grijulii cu aspectele mărunte cum ar fi purtatul hainelor curate, când merg la adunările bisericii, sau păstrarea locuinţelor curate şi aranjate. Acestea sunt obiceiuri bune. Dar când vine vorba de aspecte mai importante, cum ar fi căutarea în mod serios a lui Dumnezeu, ca să biruiască mânia şi pofta sexuală, sau ajutarea în activitatea practică din biserică ori întreprinderea de călătorii prin sate ca să aducă oameni la Hristos, ei nu sunt aşa de zeloşi – pentru că aceste lucruri necesită sacrificarea confortului propriu, a timpului şi a banilor.

O altă versiune a traducerii Scripturii parafrazează acest pasaj astfel: „Aveţi idee ce ridicoli păreţi scriind o biografie care este greşită de la început până la sfârşit, dar criticând virgulele şi alte semne de punctuaţie?” (Message Translation)

În Bangalore se ţin competiţii de memorizare a Bibliei la care participă mulţi creştini ca să câştige un premiu de câteva sute de rupii. Ca să câştige premiul, omul trebuie să redea cu acurateţe, nu numai toate cuvintele Scripturii, dar să pună şi toate virgulele şi semnele de punctuaţie în mod exact!! Unii credincioşi îşi petrec săptămâni în şir memorând locurile corecte ale acestor semne de punctuaţie, ca să câştige premiul. Dar în tot acest timp, la ei acasă, trăiesc în neascultare de Scriptură. Însă acest lucru nu-i tulbură. Poţi câştiga primul premiu în astfel de concursuri Biblice şi să fii tot un fariseu de primă clasă.

Dragostea este scopul decisiv şi ţelul evangheliei (1 Timotei 1:5) - să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul şi puterea noastră şi să-i iubim pe credincioşi aşa cum ne-a iubit pe noi Hristos. Dacă urmărim această dragoste, vom şti instinctiv care sunt cele mai importante lucruri din viaţa creştină.

TRĂSĂTURA 31

Fariseii se concentrează să aibă o mărturie bună numai în exterior

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a farfuriei, dar înăuntru sunt pline de lăcomie şi de neorânduială. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea de afară să fie curată” (Matei 23:25,26)

Fariseii îşi curăţă exteriorul vieţii lor, dar nu se deranjează cu privire la starea inimii lor, care este plină de îngăduinţă şi lăcomie. Trăiesc având motive egoiste, gândindu-se numai la cum să câştige din ce în ce mai mulţi bani, onoare şi confort pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. Dar în exterior sunt pioşi şi religioşi, chiar activi în tot felul de „lucrări” pe care alţi creştini le pot vedea. Astfel, ei obţin o bună reputaţie înaintea oamenilor.

Dumnezeu ne testează să vadă dacă noi căutăm aprobarea Lui sau a omului. Acela care este nepăsător cu privire la necurăţia din inima lui, dar care se concentrează numai să aibă o mărturie bună înaintea oamenilor, dovedeşte prin aceasta că nu are nicio teamă de Dumnezeu. El este un fariseu. Oamenii se uită la ceea ce văd în exteriorul nostru, dar Dumnezeu se uită la inimile noastre (1 Samuel 16:7). Primul semn al unui om evlavios este acela că el caută să-şi menţină inima curată şi pură înaintea lui Dumnezeu.

TRĂSĂTURA 32

Fariseii spun că ei n-ar face niciodată răul pe care l-au făcut alţii

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi: pe dinafară vă arătaţi oamenilor ca fiind drepţi, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Matei 23:29, 30).

Feriseii se uită la păcatele şi la eşecurile altora şi spun: „Noi niciodată n-am face aşa ceva. Niciodată nu ne-am îmbrăca aşa. Niciodată nu ne-am comporta astfel. Niciodată nu am putea vorbi aşa”, etc..

Trebuie să recunoaştem că avem aceeaşi carne coruptă pe care o are orice copil al lui Adam, chiar dacă suntem cei mai buni creştini. Fariseii nu-şi recunosc putreziciunea din propria lor carne. Un om duhovnicesc admite că ar fi capabil de orice păcat pe care l-a comis vreodată cineva. Va recunoaşte că numai harul lui Dumnezeu este acela care l-a ţinut să nu comită multe păcate. Un sfânt bătrân al lui Dumnezeu, când a văzut pe un criminal condus la execuţie, a spus: „Acolo aş merge eu dacă n-ar fi harul lui Dumnezeu.” Acel sfânt a recunoscut că era capabil să comită oricare dintre crimele comise de acel criminal, dacă n-ar fi fost puterea stăpânitoare a harului lui Dumnezeu, pentru care el îşi deschisese inima să-l primească. Fiecare om duhovnicesc va recunoaşte aceasta. Dar un fariseu nu o va admite niciodată.

TRĂSĂTURA 33

Fariseii îi persecută pe prorocii lui Dumnezeu

„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii dintre ei îi veţi omorî şi îi veţi răstigni, pe alţii îi veţi biciui în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar” (Matei 23:34, 35).

Fariseii sunt ofensaţi când aud adevărul de la un proroc. Prin urmare, ei îi persecută pe astfel de predicatori, într-un fel sau altul. Îi apreciază pe predicatorii care îi laudă, dar îi urăsc pe aceia care-i mustră şi îi corectează. Prorocii din Vechiul Testament le vorbeau poporului Israel despre păcatul lor, direct în faţă – şi toţi au fost persecutaţi, unii dintre ei chiar ucişi. Dacă eşti ofensat de mustrarea sau corectarea venite din partea unui om duhovnicesc, este foarte probabil ca şi tu să fii un fariseu.

TRĂSĂTURA 34

Fariseilor le pasă mult de opiniile oamenilor

„Botezul lui Ioan de unde venea: din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „de la oameni”, ne temem de popor, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim” (Matei 21:25-27).

Fariseii au fost întotdeauna preocupaţi de ceea ce alţii ar gândi despre ei, dacă ar fi adoptat o anumită poziţie cu privire la o chestiune particulară. Convingerile lor erau determinate, nu de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, ci de ceea ce oamenii din jurul lor ar gândi despre ei. Nu erau preocupaţi de opiniile romanilor sau ale grecilor. Dar erau preocupaţi de opiniile fraţilor lor iudei.

Dacă eşti mai preocupat de ceea ce oamenii din biserica ta gândesc despre tine,


decât să faci ceea ce e drept, conform conştiinţei tale, atunci eşti un fariseu. Mulţi predicatori fac şi spun lucruri ca să facă pe placul unui anumit grup de oameni din biserica lor, al căror favor îl caută. Mulţi credincioşi îşi doresc de la copiii lor un comportament bun, nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru onoarea lor ca părinţi. Şi aşa fac multe reguli prosteşti pentru copiii lor şi îi fac să se poarte ca

„soldaţii de tinichea” .

În 1987, fiul meu cel mai mare a terminat şcoala şi a fost admis la două colegii – la IIT în India şi la un colegiu mai bun în SUA (cu bursă). Când mi-a spus că preferă se meargă la colegiul din USA, i-am răspuns: „Bine. Te voi trimite acolo”. [Astăzi, numeroşi tineri din bisericile noastre din India s-au dus în SUA. Dar în 1987, nu exista nici măcar un singur caz de acest fel în biserici. Exista de asemenea în mintea multor fraţi o idee fariseică cum că „oamenii spirituali din India nu vor merge în străinătate şi nici nu-şi vor trimite copiii peste hotare – fie în Golful Persic sau în SUA”.] De aceea, fiul meu a fost surprins când am fost de acord să-l trimit şi m-a întrebat: „ce vor spune oamenii din bisericile noastre când vor auzi că ţi-ai trimis fiul în SUA?” Dar n-aveam de gând să-mi las copiii să trăiască potrivit regulilor pe care le făcuseră fariseii. Doream ca ei să trăiască liberi în Hristos. Aşa că i-am spus:

„Acest lucru va testa numai dacă sunt sau nu eliberat de opiniile celorlalţi”.

Interesant este că, unii care au fost critici cu privire la trimiterea fiului meu în America, câţiva ani mai târziu, şi-au trimis şi ei proprii copii în America. Aşa sunt fariseii: Le predică altora reguli foarte stricte, dar modifică acele reguli când vine vorba de membrii familiei proprii. Se întâmplă extrem de rar să găseşti chiar printre fraţii mai bătrâni pe unii eliberaţi total de atitudinea părtinitoare în raport cu membrii din familia proprie.

Ne putem pierde copiii în lume, dacă ne concentrăm asupra opiniilor altora. Nu ruina viitorul copiilor tăi ascultând de regulile prosteşti, legaliste pe care le fac bătrânii din biserica ta.

Pavel spunea: „lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (am fost eliberat din atmosfera sufocantă a mulţumirii altora şi potrivirii în tiparele lor mici pe care le dictează – versiunea Message Translation) (Galateni 6:14) . A căuta să placi oamenilor este ca şi cum ai trăi într-o cameră ticsită cu un miros rânced. Ieşi afară şi trăieşte în aerul proaspăt al libertăţii în Hristos.

TRĂSĂTURA 35

Fariseii iubesc banii

„Fariseii erau iubitori de bani” (Luca 16:14).

Când ne gândim la farisei, de regulă nu-i asociem cu iubirea de bani. Dar, în realitate, acesta este unul din semnele cele mai clare ale unui fariseu. Chiar dacă nu ai niciuna din celelalte 49 de trăsături ale unui fariseu, şi o ai doar pe aceasta, tot eşti un fariseu. Fariseii scotocesc după reguli mărunte din Lege, dar când vine vorba de bani îi iubesc imens. Isus spusese doar (în Luca 16:13)„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (bogăţiilor materiale)”. Şi la această afirmaţie, fariseii şi-au bătut joc (versetul 14), pentru că erau iubitori de bani şi considerau că şi ei Îl iubeau pe Dumnezeu. Un credincios poate folosi bunurile materiale ca slujitori (în orice măsură ar fi) dar în momentul în care începe să le iubească, el devine un fariseu.

Dumnezeu ne-a dat lucrurile materiale ca să le folosim şi pe oameni ca să-i iubim. Diavolul a reuşit să răstoarne această rânduială în rasa umană şi drept urmare oamenii iubesc lucrurile materiale şi-i folosesc pe oameni (în avantajul lor propriu). Isus a venit să ne întoarcă aşa cum trebuie – pentru ca noi să-i putem iubi pe oameni şi să folosim lucrurile materiale (ca să binecuvântăm oamenii). Oamenii

 

duhovniceşti îşi refuză multe lucruri materiale, aşa încât ei să-i poată binecuvânta pe alţi oameni cu acele lucruri. Iată cum a trăit Isus.

Mulţi predicatori, care sunt tipicari cu privire la nişte reguli mărunte pe care le impun altora, sunt ei înşişi iubitori de bani. Ei îşi neglijează chiar şi responsabilităţile din biserică pentru a face mai mulţi bani pentru ei – deoarece sunt farisei şi mintea lor este întotdeauna la bani.

TRĂSĂTURA 36

Fariseii îşi imaginează că sunt mai buni decât alţii

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu… Fariseul sta în picioare şi se ruga în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni….” (Luca 18:9-11).

În această pildă observăm înainte de toate că acest fariseu nu se ruga lui Dumnezeu. El se ruga sieşi (versetul 11). El I-a mulţumit lui Dumnezeu în inima lui că era mai bun decât alţii. N-a spus acest lucru cu voce tare, pentru că atunci şi-ar fi pierdut reputaţia de om smerit!!

Să presupunem că, într-o zi, cineva îşi pierde răbdarea şi se enervează pe tine. Dar tu te stăpâneşti şi rămâi liniştit. Apoi te feliciţi în secret şi spui: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca această persoană. Îţi mulţumesc că am stăpânire de sine”. În acel moment tu te-ai rugat la fel ca fariseul. Cealaltă persoană a căzut într-o groapă adâncă de 10 m numită „mânia”. Dar tu ai căzut într-o groapă mult mai adâncă de 1000 m adâncime care se cheamă „mândrie spirituală”. Care dintre voi a fost mai rău? Acea persoană se poate convinge mai târziu de mânia ei şi se pocăieşte, întorcându-se la Domnul. Dar tu poţi să nu-ţi vezi niciodată auto- îndreptăţirea – şi astfel să nu te mai pocăieşti niciodată de mândria ta spirituală! În final, în ochii lui Dumnezeu, acea persoană sfârşeşte mai bine decât tine.

Mândria spirituală este ca o ceapă. Când îi decojeşti un înveliş, crezi că ai terminat cu ea. Dar este un alt strat dedesubtul aceluia, şi încă un strat – şi tot aşa. Niciodată pe pământ nu vom elimina mândria spirituală din viaţa noastră în totalitate. Dar putem face ceapa să fie foarte subţire, dacă ne judecăm pe noi înşine în mod fidel – în loc să-i judecăm pe alţii!!

Mândria spirituală este de asemenea foarte subtilă şi se poate îmbrăca în straiul smereniei!! O învăţătoare de şcoală duminicală le-a spus copiilor povestea fariseului şi a vameşului. La sfârşit, ea a spus (cuvinte care au sunat exact la fel ca cele ale fariseului): „Copii, mulţumim lui Dumnezeu că noi nu suntem ca fariseul!! Noi râdem la aceasta şi spunem: „Mulţumim lui Dumnezeu că noi nu suntem ca învăţătoarea de şcoală duminicală!!” Da, mândria spirituală într-adevăr este ca o ceapă!!

Mândria şi egoismul sunt două păcate de care nu vom fi niciodată eliberaţi în totalitate până când se va întoarce Hristos şi devenim ca El. Aceste păcate sunt ca cepele cu învelişuri nenumărate. Dacă ne curăţim imediat ce vedem unul din aceste învelişuri în noi, putem reduce treptat mărimea acestor cepe. Năzuinţa noastră ar trebui să fie subţierea acestor „cepe” cât mai mult posibil, înaintea întoarcerii lui Hristos. Dacă faci astfel, eşti pe calea cea bună – şi niciodată nu vei fi un fariseu.

TRĂSĂTURA 37

Fariseii se încred în dreptatea lor proprie

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi (Luca 18:9).


Există o îndreptăţire a credinţei care este un dar de la Dumnezeu. Şi mai există o îndreptăţire pe care ne-o putem procura singuri. Mijlocul prin care descoperi ce fel de îndreptăţire este aceea pe care tu o ai este să te întrebi dacă eşti mândru de dreptatea ta. Dacă-i aşa, atunci trebuie că ţi-ai procurat-o singur. Dacă ai avea îndreptăţirea lui Dumnezeu, primită ca un dar de la El, ai mulţumi pentru ea, dar n-ai putea să fii mândru de ea. Fariseii au o dreptate de care sunt mândri.

Poţi fi mândru de o carte pe care ai scris-o. Dar nu poţi fi mândru de o carte pe care altcineva a scris-o. Deci dacă eşti mândru de vreo calitate bună pe care o ai în viaţă – fie ea smerenie, generozitate, rugăciune, sau orice altceva, înseamnă că ţi-ai procurat-o singur. Dacă eşti generos şi primitor de oaspeţi şi eşti mândru de aceasta, atunci acele calităţi pot fi doar calităţi umane, iar nu unele de o natură divină. Pentru că dacă ar fi fost parte din natura lui Dumnezeu pe care El ţi-a dat-o în mod gratuit, cum ai putea să te mai făleşti cu ele? A fi primitor de oaspeţi este o virtute bună, dar dacă eşti mândru de ea, atunci ospitalitatea ta miroase greu înaintea lui Dumnezeu.

Acest principiu se aplică de asemenea şi în alte domenii – care nu au nimic de-a face cu dreptatea. Poate ai o voce mai bună decât alţii, sau cânţi mai bine la un instrument, sau predici mai bine. Sau poate că biserica ta este mai mare decât biserica altcuiva. Orice ai avea, care te face să fii mândru, înseamnă că este rezultatul efortului tău. Dacă ar fi fost lucrarea lui Dumnezeu, nu te-ai putea făli cu acel lucru.

Mulţi se laudă cu sacrificiile pe care ei le-au făcut pentru Domnul. Acest lucru arată clar că ei n-au văzut imensitatea sacrificiului lui Isus pentru ei pe cruce. Poţi vedea o singură stea atunci când străluceşte soarele? Nu. Când sacrificiul lui Isus de la Calvar devine la fel de luminos ca soarele în mintea noastră, toate sacrificiile noastre mărunte vor dispărea ca stelele la lumina zilei – şi nici măcar nu le vom mai numi „sacrificii“. Dacă-ţi poţi aminti toate sacrificiile tale, atunci trebuie să fii încă în întuneric – pentru că numai noaptea putem vedea stelele!!

Vino cu credinţă şi umilinţă şi primeşte dreptatea lui Dumnezeu pe care El ţi-o dăruieşte în Hristos – şi dă-I Lui toată gloria pentru aceasta, în toate zilele vieţii tale. Atunci nu vei fi niciodată un fariseu.

TRĂSĂTURA 38

Fariseii îi dispreţuiesc pe alţii

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care… îi dispreţuiau pe ceilalţi (Luca 18:9).

Sunt diverse cauze care-i fac pe oameni să-i privească pe alţii cu dispreţ. Poate au fost învăţaţi de părinţii lor încă din copilărie să-i dispreţuiască pe alţii care sunt inferiori în ce priveşte poziţia socială, bunăstarea materială sau educaţia etc.. Sau dacă eşti foarte inteligent şi îi întreci pe toţi din şcoală, atunci poţi începe să-i priveşti pe alţii din clasa ta cu dispreţ. Dacă, în plus, eşti destul de nenorocos să ai şi părinţi necugetaţi, care te fac să-ţi imaginezi că eşti un geniu, atunci poate fi şi mai rău.

Permiteţi-mi să vorbesc cu toţi părinţii: Dacă copiii voştri sunt inteligenţi, vă rog nu-i ruinaţi mândrindu-vă cu ei. În căminul meu am stabilit regula ca fiii mei să nu spună niciodată nimănui informaţii despre poziţia lor în clasă sau despre premiile pe care le-au câştigat. Ştiam că dacă deveneau mândri, ar fi pierdut imediat harul lui Dumnezeu. Atunci ar fi căzut în păcat şi n-ar fi mai putut avea părtăşie cu fraţii obişnuiţi. Mi-e teamă că mulţi părinţi şi-au ruinat copiii în acest fel.

Este un obicei des întâlnit printre copii să râdă de cineva care nu poate vorbi engleza (sau orice altă limbă maternă ar avea) cu un accent bun. Fereşte-te să


încurajezi o asemenea atitudine în casa ta. A ieşit cineva din pântecele mamei vorbind cu un accent bun? Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru orice abilitate pe care o avem. Dar niciodată n-ar trebui să fim mândri de ea. Ştii tu cu ce accent se vorbeşte în rai? Accentele smereniei şi dragostei. Haideţi să învăţăm acele accente în mod curat.

Poate că eşti o femeie care-şi ţine casa imaculat de curată, cu toate la locul lor. Vezi apoi casa altcuiva dezordonată şi neglijentă – şi o dispreţuieşti pe acea femeie. Tu eşti atunci un fariseu; în timp ce persoana a cărei casă este dezordonată poate fi o persoană evlavioasă.

Unii fraţi au o ureche muzicală foarte slabă şi dacă încep să cânte, întotdeauna vor cânta fals. Nu-i dispreţui pentru că Dumnezeu nu ascultă la muzică. El ascultă cuvintele. Şi acel frate care cântă fals poate fi mai sincer decât tine care cânţi corect. Personal I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru astfel de fraţi, pentru că ei îi umilesc pe toţi muzicienii deştepţi din biserică. Muzicanţii farisei sunt aceia care distrug biserica, nicidecum fraţii fără ureche muzicală. Dumnezeu îi iubeşte pe fraţii lipsiţi de ureche muzicală la fel de mult ca pe oricine altcineva – dar El îi respinge pe farisei. Când Domnul se va întoarce, multe surprize îi aşteaptă pe astfel de farisei.

Nu spun că n-ar trebui să fii primul în clasă, sau că n-ar trebui să-ţi ţii casa curată, sau că n-ar trebui să cânţi acordat. Nicidecum. Negreşit să facem toate acestea. Dar să fim umili cu privire la ele – şi să nu dispreţuim pe nimeni altcineva care nu poate face ceea ce putem noi.

Sunt multe domenii ca acesta unde îi putem dispreţui pe alţii foarte uşor. În Iov 36:5 ni se spune că: „Iată, Dumnezeu este puternic, dar nu dispreţuieşte pe nimeni”. Cu cât devenim mai asemenea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îi vom stima pe oameni şi nu vom dispreţui niciodată pe nimeni – pentru nimic.

Să ne curăţim deci şi să învăţăm să ne uităm la oameni aşa cum se uită Dumnezeu la ei. „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).

TRĂSĂTURA 39

Fariseii se înalţă pe ei înşişi deasupra celorlalţi

„Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (vameşul) s-a coborât acasă îndreptăţit decât celălalt (fariseul) . Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 18:14).

Fariseii nu pot fi îndreptăţiţi de Dumnezeu fiindcă ei se înalţă singuri. Dumnezeu îi smereşte pe toţi aceia care se înalţă deasupra altora.

Sunt multe moduri subtile prin care ne putem înălţa pe noi înşine deasupra celorlalţi. Ne putem comporta în moduri care să-i facă pe alţii să se simtă mici şi inferiori nouă. Oamenii talentaţi şi muzicienii se află în mare pericol aici. Într-o adunare de biserică nu trebuie să cânţi la un instrument muzical într-un mod care- i face pe oameni să te admire. Tu eşti acolo să-i ajuţi pe oameni să se închine lui Dumnezeu, iar nu să-i faci să se închine ţie!!

Uneori, cuplurile căsătorite vorbesc despre bucuriile vieţii conjugale în prezenţa surorilor necăsătorite, care sunt mai vârstnice. Atunci când vorbesc astfel îşi înalţă relaţia conjugală fără niciun menajament faţă de sentimentele acelor surori necăsătorite. Nu trebuie să-i rănim pe alţii prin asemenea mărturii. Fariseii sunt total neatenţi cu simţămintele altora. De aceea ei nu pot fi declaraţi drepţi (justificaţi) de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi justifică doar pe cei smeriţi.

Sunt multe alte moduri în care ne putem înălţa pe noi înşine deasupra celorlalţi.

 

Trebuie să-I cerem Duhului Sfânt să ne facă sensibili în acest domeniu.

TRĂSĂTURA 40

Fariseii se laudă cu realizările lor

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: apucători, nedrepţi, adulteri… Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig… … .” (Luca 18:11, 12).

Înfruntăm un mare pericol oricând vorbim despre ceea ce Domnul a făcut prin noi. Trebuie să ne oferim mărturia pentru slava lui Dumnezeu – dar trebuie să fim totdeauna foarte atenţi să nu ne mândrim cu realizările noastre aşa cum făceau fariseii. În special predicatorii se află în mare pericol aici. Multe rapoarte ale lucrării creştine, trimise de către lucrătorii creştini din India în ţările apusene, au adeseori un spirit de laudă de sine. Acei lucrători încearcă să dovedească că ei fac o mare lucrare pentru Dumnezeu – sugerând eventual, în mod subtil, că ei fac o lucrare mai mare decât orice altă misiune din India.

Dacă vrem să ne eliberăm de fariseism, fala cu ceea ce facem pentru Domnul trebuie să fie zero.

Lucrarea noastră pentru Domnul trebuie să o păstrăm ascunsă pentru ca numai El singur s-o vadă. Nu putem primi har de la Dumnezeu dacă este şi numai un mic miros de fală în viaţa noastră – pentru că Dumnezeu dă harul Lui numai celor smeriţi.

TRĂSĂTURA 41

Fariseii îi acuză pe ceilalţi

Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijloc şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea. Tu dar ce zici?” Şi ei spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui (Ioan 8:3-6).

Fariseii nu înţeleseseră inima lui Dumnezeu din spatele legii care prevedea că femeile adultere trebuie ucise cu pietre. Dumnezeu nu dorea să vadă femeile ucise cu pietre, ci să pună o mare descurajare în calea adulterului. Totuşi, aici fariseii nu erau interesaţi de ascultarea Legii. Tot ceea ce doreau era să găsească nişte temeiuri în baza cărora să-L acuze pe Isus. Ei deja o acuzaseră pe femeia păcătoasă şi acum doreau la fel de bine să-L acuze şi pe Fiul fără de păcat al lui Dumnezeu. Aşa sunt fariseii. Ei nu au nicio frică de Dumnezeu şi ar putea acuza pe cel mai sfânt om la fel de mult ca pe oricine altcineva.

Fariseii credeau că aceasta era o situaţie fără ieşire în care, orice ar fi spus Isus, le-ar fi dat motive ca să-L acuze. Dacă ar fi spus: „Omorâţi-o cu pietre”, L-ar fi acuzat de lipsă de milă; şi dacă ar fi spus: „Nu. N-o omorâţi cu pietre”, atunci ei L- ar fi putut acuza că nu ţine Legea lui Moise. Era ca aruncarea unei monezi: „Cap, câştigăm noi, pajură, pierzi tu”. Oricum ar cădea, câştigăm. Dar n-au câştigat. Au pierdut! Isus n-a răspuns imediat, ci a stat jos şi a aşteptat un cuvânt de la Tatăl Lui. De îndată ce a auzit răspunsul Tatălui, El le-a spus: „Care dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. O propoziţie de la Tatăl a fost suficientă ca să rezolve problema.

Dacă asculţi Duhul Sfânt, nu va fi nevoie să ţii o predică lungă în situaţii ca aceasta. O propoziţie poate închide gurile vrăjmaşilor tăi. Dumnezeu dă cuvintele Lui de înţelepciune chiar şi astăzi acelora care nu sunt farisei şi care nu-i acuză pe alţii. Făgăduinţa lui Dumnezeu pentru astfel de oameni este: „vă voi da o gură şi o

 

înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri” (Luca 21:15).

Era Isus împotriva adulterului? Da, cu siguranţă era. Dar se împotrivea mult mai mult legalismului decât adulterului. Vedem aceasta foarte clar aici: Femeia adulteră era de o parte a lui Isus şi fariseii legalişti se aflau de cealaltă parte. În final, o găsim doar pe femeia adulteră la picioarele lui Isus. Ceilalţi au fost alungaţi de cuvântul spus de Isus. Adulterul era numai un pai în ochiul femeii, comparativ cu bârnele uriaşe de legalism şi ură din ochii fariseilor.

Acum întreabă-te de câte ori ai acuzat fraţi şi surori, buni de altfel, de lucruri care nu sunt nici măcar la fel de rele ca adulterul. Gândeşte-te la lucrurile pe care le-ai spus despre ei pe la spate, în casa ta sau altundeva. De fiecare dată când te-ai afundat în astfel de acuzaţii, bârna din ochiul tău – atitudinea ta dură, critică, acuzatoare faţă de alţii – a devenit şi mai mare şi te-a făcut din ce în ce mai orb faţă de lucrurile spirituale. Pe cine ai rănit în ultimă instanţă? Pe tine însuţi, mai mult decât pe oricine altcineva.

Crezi că un om având o bârnă în ochi poate fi un doctor de ochi care să cureţe paiele din ochii celorlalţi? Ai nevoie să auzi cuvântul Domnului spunându-ţi: „Lasă- i în pace pe fraţii şi pe surorile tale. Ei au numai câteva paie în ochi. Bârna din ochiul tău este mai rea decât toate paiele lor adunate la un loc”.

De ce a fost Isus atât de ferm împotriva spiritului de acuzare? Pentru că, atunci când era în rai, El îl auzise pe Satan („Acuzatorul fraţilor”) acuzându-i pe oameni continuu „zi şi noapte” (Apocalipsa 12:10). Când Isus a venit pe pământ şi a văzut că oamenii au acelaşi spirit, ei I-au aminitit de Satan. Isus a urât acest spirit de acuzare atunci şi El îl urăşte chiar şi astăzi. Realizezi oare că atunci când îi acuzi pe alţii tu îi aminteşti lui Isus de Satan? Majoritatea credincioşilor nu văd acest lucru – pentru că bârna din ochi i-a orbit.

Dacă există un mesaj pe care l-am tot predicat timp de 30 de ani, atunci acesta este: dacă doreşti să creşti spiritual, încetează să-i judeci pe alţii şi judecă-te pe tine însuţi. Foloseşte-ţi microscopul pe tine însuţi, iar nu pe ceilalţi. Şi după ce te-ai judecat pe tine, îţi voi spune ce trebuie să faci. Judecă-te şi mai mult. Când ar trebui să te opreşti? Când ai devenit întru totul ca Isus Hristos. Apostolul Ioan, la sfârşitul vieţii lui, le-a spus credincioşilor: „Atunci când se va arăta El, vom fi ca El… Oricine are nădejdea aceasta în EL, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:2,3).

Cum ar trebui atunci să mai corecteze un lider de biserică pe cineva care este greşit? Cu milă – cu o milă grozavă, cu aceeaşi milă pe care Domnul i-a arătat-o lui. Isus n-a ignorat păcatul adulterului pe care îl comisese această femeie. Nu. El i-a spus mai întâi cu mare îndurare: „Eu nu te condamn”. Apoi a avertizat-o hotărât:

„să nu mai păcătuieşti” . Harul lui Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatul nostru! El iartă păcatele noastre şi apoi ne avertizezază să nu mai păcătuim şi ne ajută să nu mai păcătuim.

De ce au plecat toţi fariseii? Ar fi trebuit să vină la Domnul zdrobiţi şi să spună:

„Doamne, iartă-mă te rog. Acum am primit lumină asupra păcatelor mele ascunse şi asupra atitudinii mele legaliste. Văd acum că sunt mult mai rău decât această femeie. Te rog să ai milă de mine”. Dar niciunul dintre ei n-a venit la Isus în acest fel.

Dar tu, care ai judecat atât de mulţi oameni pentru o greşeală sau alta pe care o vezi în ei? Îl vei lăsa pe Domnul să te zdrobească oare astăzi?

Când unii oameni au venit la mine şi s-au scuzat pentru ceva ce au spus sau au făcut împotriva mea, am simţit că nu erau zdrobiţi. Aceasta dovedea că ei nu s-au pocăit cu adevărat de păcatul lor. Ei se supuneau doar unei legi ca să-şi menţină


conştiinţa curată. I-am iertat imediat. Dar sunt sigur că vor cădea din nou în acele păcate pentru că sunt legalişti. Ei au realizat în mod mecanic că n-au ascultat

„Legea Numărul 347 – Să nu vorbeşti de rău împotriva unui frate bătrân pe la spatele lui” şi au văzut că e nevoie să-şi ceară iertare. Aşa că au trecut prin formalismul unei scuze ca să asculte „Legea Numărul 9 – Trebuie să-i ceri iertare celui căruia i-ai făcut rău” !! Dar nimic nu s-a schimbat în ei. Ei îşi continuă viaţa la fel ca înainte.

Când Dumnezeu ne dă lumină asupra păcatelor noastre, vom fi atât de orbiţi de acea lumină, încât vom cădea la picioarele lui Isus ca un morţi(Apocalipsa 1:17) şi ne vom considera drept cei mai mari păcătoşi de pe pământ (1 Timotei 1:15). Te-ai simţit vreodată aşa? Sau simţi că doar ai alunecat uşor? Atunci eşti un fariseu şi nu poate să-ţi fie bine până când nu te pocăieşti de uciderea cu pietre a săracilor care au doar paie în ochii lor. Fie ca Dumnezeu să zdrobească inima ta încăpăţânată.

Iacov 2:13 ne aminteşte că „judecata (lui Dumnezeu) este fără milă pentru cel care n-a arătat milă”. Şi liderii de biserici sunt de obicei vinovaţii Numărul Unu în această zonă. Părinţii de asemenea trebuie să fie atenţi ca nu cumva să fie nemiloşi cu copiii lor.

Un lider de biserică ce cade în păcatul adulterului nu va putea distruge niciodată o biserică, deoarece fiecare credincios cunoaşte că adulterul este un păcat şi că acel lider va fi îndepărtat din poziţia lui imediat. Dar dacă un lider de biserică este legalist, atunci el reprezintă un pericol mult mai mare, fiindcă predică „sfinţenia”. Şi aceia care n-au lumină asupra legalismului îl vor urma şi vor deveni ei înşişi legalişti. Ca un fariseu orb, el îi va conduce totodată şi pe alţii în groapa adâncă a legalismului în care el însuşi a căzut.

Ai înţeles până acum că atitudinea ta de a-i judeca şi acuza pe alţii este mai rea decât dacă ai fi căzut de zece ori în păcatul adulterului? Cum te-ai pocăi dacă ai fi căzut în adulter de zece ori în ultima lună? Trebuie să te pocăieşti şi mai mult decât atât pentru spiritul acuzării.

TRĂSĂTURA 42

Fariseii îşi imaginează că Dumnezeu este Tatăl lor când, de fapt, Satan este tatăl lor

Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi… Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:42, 44).

Isus le-a spus fariseilor în faţă că tatăl lor era diavolul. Unii predicatori cred că nicio fiinţă umană nu este un copil al diavolului. Dar Isus a susţinut altceva; şi El cunoştea adevărul despre aceasta mai bine decât oricare dintre noi. Acei farisei îşi imaginau că Dumnezeu era Tatăl lor, când în realitate Satan era tatăl lor. La fel se întâmplă cu fariseii de astăzi. Copiii manifestă natura tatălui lor; şi fariseii sunt

„acuzatorii fraţilor” , la fel ca tatăl lor diavolul. Este pur şi simplu uimitor cum atât de mulţi „creştini” continuă să-i acuze şi să-i condamne pe alţi credincioşi şi totuşi să nu realizeze să acestea sunt trăsături ale lui Satan. Aşa că el trebuie să fie tatăl lor! Cum îşi pot imagina astfel de oameni că tatăl lor este Dumnezeu? Aceasta este orbire totală! Fariseii din primul secol nu credeau ceea ce Isus le spunea. Nici fariseii de astăzi nu cred.

Le-am spus uneori oamenilor care vin în biserica noastră de mulţi ani că eu nu simt că ei Îl cunosc pe Domnul, în ciuda repetării cuvintelor: „Doamne Isuse, vino în inima mea” la un moment dat în trecutul lor – fiindcă nu am văzut nicio roadă în viaţa lor care să arate că ei Îl cunosc pe Domnul. Mulţi lideri de biserici nu sunt credincioşi (aşa cum era Isus) în a le spune oamenilor adevărul. Ei sunt mai interesaţi de propria reputaţie decât de salvarea oamenilor de la iad. Aşa că sângele

 

acelor oameni neconvertiţi este pe mâinile acestor lideri.

TRĂSĂTURA 43

Fariseii sunt mincinoşi şi ucigaşi

Isus le-a zis: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Fariseii aveau o dorinţă ucigaşă faţă de femeia prinsă în adulter. Dar farisieii de astăzi au devenit mai civilizaţi şi îi ucid pe oameni numai cu limba.

Ai ucis reputaţia cuiva răspândind poveşti rele despre el – chiar dacă poveştile erau adevărate? Când Satan îi acuză pe credincioşi înaintea lui Dumnezeu, el nu-I spune niciodată minciuni lui Dumnezeu. El spune adevărul pentru că ştie că nu-L poate minţi pe Dumnezeu. El Îi spune lui Dumnezeu adevărul despre păcatele tale, dar cu un spirit de acuzaţie. În acelaşi fel, este posibil să spunem lucruri adevărate despre un credincios cu spiritul acuzării, ca să-i distrugem reputaţia. Niciunul dintre voi n-aţi putea răspândi astfel de poveşti despre proprii copii. Dacă fiica ta a căzut în adulter, vei spune tuturor celor din biserică, sau vei încerca să faci tot posibilul ca să ascunzi acest lucru? Mulţi dintre copiii voştri au făcut lucruri necugetatate în trecut. Dar voi, părinţii, i-aţi acoperit cu dragoste şi le-aţi protejat reputaţia. De ce nu faceţi acelaşi lucru când vine vorba despre fiul sau fiica unui alt frate? Trebuie să ne descotorosim de toate „crimele” din biserică.

Fariseii sunt de asemenea mincinoşi. Am tot observat un lucru în toţi aceşti ani: Ori de câte ori un credincios alunecă, el începe imediat să spună minciuni. Este aproape ca şi cum Satan îi preia imediat inima şi limba. Îşi îndulcesc minciunile şi au pretenţia că sunt sinceri. Umblă cu fofârlica şi vorbesc despre orice altceva în afară de adevăr. Nu te vor privi în ochi atunci când îţi vorbesc. Diavolul este tatăl minciunilor. Dar are nevoie de o mamă care să producă acele minciuni. Şi numai atunci când îţi dai inima diavolului el va putea să producă o minciună prin tine. Petru l-a întrebat pe Anania „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi?” (Faptele Apostolilor 5:3). Predicatorul care spune o minciună dovedeşte că şi-a dat limba în acel moment lui Satan. Atunci nu se poate aştepta ca Dumnezeu să-i folosească limba şi să-l ungă ca să predice, până când nu-şi mărturiseşte păcatul, se pocăieşte şi părăseşte acel obicei.

Trebuie să urâm minciuna la fel de mult cum urâm uciderea.

TRĂSĂTURA 44

Fariseii îi persecută pe aceia care nu-i ascultă

Fariseii i-au spus (orbului din naştere care fusese vindecat) … „Tu eşti născut cu totul în păcat şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. (din sinagogă) (Ioan 9:34).

Fariseii nu l-au putut vindeca pe acel om sărman care se născuse orb. Dar când Isus l-a vindecat, ei s-au supărat şi l-au numit păcătos, alungându-l din sinagogă.

Liderii de biserici farisei îi ameninţă pe oameni cu scoaterea din biserică, dacă nu se supun ordinelor liderului. Bătrânii fariseici adoră să aibă autoritate asupra altora şi să-i controleze. Isus a spus că, dacă un frate păcătuieşte, noi trebuie să mergem şi să vorbim cu el şi să încercăm să-l câştigăm (Matei 18:15). Excomunicarea ar trebui să fie ultima opţiune. Scopul nostru trebuie întotdeauna să fie încercarea de a-l câştiga pe acel frate care a păcătuit.

Credincioşii pot să cadă în păcat şi să facă lucruri greşite. Când se întâmplă aceasta, liderul bisericii lui are o opţiune: Să vorbească cu el aşa cum ar face Isus,


sau cum ar face un fariseu. Isus ar căuta să-l câştige pe frate. Dar diavolul va dori să-l distrugă. Fariseii sunt în coaliţie cu diavolul şi îi va hărţui şi persecuta pe aceia care nu-i ascultă sau care nu se supun autorităţii lor.

TRĂSĂTURA 45

Fariseii sunt invidioşi pe aceia care pot face minuni pe care ei nu le pot face

Fariseii au zis … „Ce vom face? Omul Acesta face multe semne”. Din ziua aceea, deci, s-au sfătuit să-L omoare (Ioan 11:47, 53).

Aici, în Ioan 11, Isus tocmai îl înviase pe Lazăr din morţi. Fariseii ar fi trebuit să fie uimţi de acest fapt. Dar ei n-au fost – pentru că Omul care făcuse minunea nu era din grupul lor!! Isus aparţinea altei denominaţiuni!! Fariseii erau verzi de invidie pentru aceasta. Invidia este un lucru atât de evident, încât chiar şi o persoană din lume ca Pilat a putut s-o recunoască la farisei (Matei .27:18) . Fereşte-te de invidie.

Fariseii sunt geloşi pe aceia care fac minuni. Nu vorbesc despre „minunile” false, făcute de evangheliştii de televiziune din zilele noastre, care îi prostesc pe mulţi credincioşi. Cu toţii am văzut o mulţime de acest fel. Vorbesc despre minunile reale care au loc chiar în zilele noastre. Dar nu le vedeţi la televiziune sau la aşa- numitele „cruciade de vindecare”. Minunile reale care au loc astăzi (întocmai ca în Faptele Apostolilor) se întâmplă în locuri unde evanghelia este predicată pentru prima dată - de exemplu, în unele locuri din India de Nord. Mulţi nu realizează faptul că, în Faptele Apostolilor, minunile realizate de Dumnezeu au fost în locurile unde Evanghelia mergea pentru prima dată. Oamenii prin care Dumnezeu realizează astfel de minuni şi astăzi sunt credincioşi obişnuiţi, necunoscuţi; şi la fel ca Isus, nici ei nu trâmbiţează minunile pe care le-au văzut.

Dumnezeu este un Dumnezeu al minunilor şi dacă nu crezi că El poate face o minune pentru tine, atunci eşti un fariseu. Când eşti bolnav, trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru vindecare şi nu doar să accepţi boala. Noi avem anumite privilegii ca şi copii ai lui Dumnezeu pe care alţii nu le au. Putem „gusta puterile veacului viitor” (Evrei 6:5). Şi dacă nu este voia lui Dumnezeu să te vindece (oricare ar fi motivul), atunci Îi poţi cere să-ţi dea „ceva mai bun decât vindecarea“, aşa cum El i-a dat lui Pavel (2 Corinteni 12:7-10). Dacă eşti bătrân într-o biserică şi o persoană bolnavă vine la tine pentru rugăciune, trebuie să te rogi (cu credinţa pe care o ai) ca Dumnezeu să-o vindece şi să-o atragă mai aproape de El prin această experienţă. Şi când Dumnezeu răspunde rugăciunii tale, fii atent să-I dai Lui toată gloria şi să nu te lauzi cu aceasta – ori altfel vei sfârşi ca un fariseu mai mare.

TRĂSĂTURA 46

Fariseii îi judecă pe oamenii evlavioşi pentru faptul că nu fac ceva ce ei obişnuiesc să facă

Deci unii dintre farisei ziceau: „Omul Acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu

ţine sabatul” (Ioan 9:16).

Fariseii îi evaluează pe oameni nu pe baza sfinţeniei, ci pe baza faptului dacă observă sau nu la ei vreun ritual religios. Ei erau siguri că Isus nu putea fi de la Dumnezeu pentru că El nu ţinea Sabatul aşa cum îl ţineau ei. Noi de asemenea putem avea propriile idei despre cum ar trebui făcut ceva în biserică; şi dacă cineva nu face aşa, putem să-l catalogăm ca neduhovnicesc. Prejudecata este un rău puternic care poate distruge părtăşia.

Armata Salvării (fondată de William Booth în secolul 19 în Anglia) nu are

„frângerea pâinii” în serviciile lor divine. Unul din motivele lor a fost faptul că mulţi dintre convertiţi fuseseră beţivi şi erau tentaţi să se întoarcă la alcoolism, când ar fi


mirosit vinul la comuniune. Nu practicau nici botezul în apă, pentru că, spuneau ei, prea mulţi care au fost botezaţi nu s-au întors cu adevărat la Dumnezeu. Dar William Booth a fost unul dintre cei mai duhovniceşti oameni ai timpului său; şi el şi soţia lui au adus la Hristos mii de suflete dintre scursurile societăţii din întreaga lume. Ce ai crede despre un astfel de om? Fariseii l-ar respinge din start. Dar dacă aş fi trăit în Anglia acum 150 de ani, m-aş fi alăturat lui în lucrarea de a aduce beţivi, prostituate şi tâlhari la Hristos – o lucrare pe care nimeni altcineva nu o făcea. Nu sunt de acord cu doctrinele lor în aceste două aspecte. Dar n-aş evalua evlavia unui om prin prisma faptului dacă este sau nu de acord cu mine cu privire la botez şi la Cina Domnului.

Trebuie să fim atenţi să nu spunem vorbe goale de critică împotriva oamenilor evlavioşi ca William Booth. Este adevărat că Pavel l-a criticat pe Petru pentru o poziţie compromiţătoare pe care Petru şi-a asumat-o (Galateni 2:11). Dar Petru recunoscuse harul pe care Dumnezeu i-l dăduse lui Pavel (Galateni 2:9). Deci, când un om ca Pavel îl critică pe Petru, atunci este acceptabil.

Dar cine sunt cei care îi critică astăzi pe oamenii evlavioşi? Totdeauna sunt cei care n-au făcut nimic pentru Domnul şi cei pe care Dumnezeu nu i-a făcut martori în nici un fel. Astfel de credincioşi necugetaţi îndrăznesc să-i critice pe oamenii evlavioşi pe care Dumnezeu i-a folosit de o mie de ori mai mult decât pe ei. Acesta este fariseism.

TRĂSĂTURA 47

Fariseii Îl testează pe Dumnezeu cerându-I semne

Unii din farisei i-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine” (Matei 12:38).

Fariseii doresc întotdeauna să vadă un semn sau o minune ca să fie încredinţaţi de adevăr. Ei nu pot trăi prin credinţa simplă. Şi de aceea şarlatanii religioşi reuşesc să-i înşele pe astfel de farisei cu semnele şi minunile lor false din zilele noastre. Să nu-ţi imagineazi vreodată că a-i cere lui Dumnezeu un semn sau o minune este un semn al spiritualităţii. Este semnul unui fariseu. Vedem acest argument repetat şi în Matei 16:1.

TRĂSĂTURA 48

Fariseilor nu le pasă de păcătoşii pierduţi

Fariseii le-au răspuns: „… Dar mulţimea aceasta, care nu ştie legea, este blestemată” (Ioan 7:49).

Fariseii de astăzi pot avea aceeaşi atitudine faţă de aceia care merg în iad şi spun: „O, aceşti oameni care nu-L acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor vor merge în iad”. Este adevărat. Dar un asemenea comentariu îl demască totodată pe vorbitor ca fiind un fariseu, căruia nu-i pasă de cei pierduţi. Dacă nu-ţi pasă deloc de aceia care merg în iad, aceasta dovedeşte în mod clar că eşti un fariseu.

Când le mărturisim altora, grija noastră trebuie să fie salvarea lor şi nu teama ca sângele lor să nu fie pe mâinile noastre. Am văzut creştini distribuind oamenilor tractate în dreapta şi-n stânga şi umplând cutiile poştale şi maşinile oamenilor cu ele, arătându-se apoi mulţumiţi că şi-au făcut partea. „Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Însă o mare parte din activitatea de distribuire de tractate care se face astăzi de către mulţi credincioşi nu duce decât la condamnarea acelor necredincioşi. Este făcută dintr-o motivaţie egoistă, de uşurare a conştiinţei credincioşilor, iar nu cu dragoste şi cu povara de a aduce oamenii pierduţi la picioarele Mântuitorului. Mulţi

 

dintre aceşti distribuitori de tractate îşi imaginează că le pasă de cei pierduţi. Dar nu le pasă. Sunt farisei.

TRĂSĂTURA 49

Fariseii îşi preţuiesc mai mult tradiţiile decât Cuvântul lui Dumnezeu

„Bine mai desfinţaţi porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi tradiţia voastră!” (Marcu 7:9).

Toate bisericile au tradiţii de un fel sau altul. Dacă acele tradiţii au devenit mai importante pentru tine decât Cuvântul lui Dumnezeu, atunci eşti un fariseu. Isus le-a spus fariseilor că, înălţând tradiţiile lor deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ei au (1)„neglijat Cuvântul lui Dumnezeu”, (2) „l-au lăsat deoparte” şi în final (3) „l-au desfiinţat” cu totul (Marcu 7: 8-13).

Noi toţi avem nevoie să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am făcut vinovaţi de acelaşi păcat. Sunt tradiţiile tale mai importante decât iubirea lui Dumnezeu cu toată inima ta şi iubirea fraţilor tăi (din orice denominaţiune) la fel cum te-a iubit Isus pe tine? Respingi un copil al lui Dumnezeu doar pentru că nu ţine tradiţiile bisericii tale? Dacă-i aşa, atunci eşti un fariseu.

TRĂSĂTURA 50

Fariseii se autojustifică

Şi Isus le-a zis: „Voi sunteţi cei care vă îndreptăţiţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile: pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

Un fariseu se autoîndreptăţeşte în orice situaţie. Nu-şi poate recunoaşte smerit greşeala, asumându-şi vina păcatelor şi a greşelilor sale.

Adam nu şi-a putut asuma vina pentru păcat. Când Dumnezeu l-a întrebat: „Ai mâncat din pom?” un singur răspuns era corect: „Da, Doamne”. Dar el n-a spus aşa. Mai întâi a învinovăţit-o pe soţia Lui că i-a dat fructul şi apoi L-a învinovăţit pe Dumnezeu că i-a dat o asemenea soţie!! (Geneza 3:12). Iată ce înseamnă să te îndreptăţeşti singur. Drept urmare, Adam a fost alungat din paradis.

Tâlharul de pe cruce care a fost salvat era total diferit. El a spus: „Îmi primesc răsplata cuvenită.” (Luca 23:41). Nu i-a învinovăţit pe părinţi că l-au crescut rău sau pe prietenii lui că l-au dus în rătăcire sau pe judecător că a fost corupt, părtinitor sau prea dur. El a spus simplu: „Îmi merit în totalitate pedeapsa.” Drept urmare a mers cu Isus în paradis chiar în acea zi – pentru că paradisul este făcut pentru aceia care îşi acceptă vina păcatelor lor şi care nu-i învinovăţesc pe alţii pentru ele.

Dacă eşti unul care aruncă vina pe soţie sau pe Dumnezeu sau pe orice altă persoană ca să te îndreptăţeşti pe tine însuţi, atunci eşti un fariseu şi te afli pe calea către iad.

Cuvintele de încheiere ale lui Isus adresate fariseilor sunt înfricoşătoare: „Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?” (Matei 23:33).

„Fiindcă am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem lui Dumnezeu o slujire care să-I fie plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Stăruiţi în dragostea frăţească.” (Evrei 12:28 la 13:1).

Fariseimul este ca puroiul dintr-un furuncul infectat aflat în pielea noastră. Pe măsură ce storci puroiul în fiecare zi, vei da peste puroi din ce în ce mai mult, până când va fi complet eliminat. Aşadar trebuie să stoarcem tot fariseismul din noi până când nu mai rămâne deloc.


Fie să recunoaştem în mod sincer: „Doamne, eu sunt persoana vinovată. Nu soţul sau soţia mea, fratele meu, sau sora mea sau oricine altcineva care e fariseu. E vorba de mine. Te rog ai milă de mine şi eliberează-mă complet de fariseimul meu. Dă-mi har să fiu un om al lui Dumnezeu şi un ucenic al Tău. Şi ajută-mă să fiu milostiv faţă de alţii tot timpul, la fel cum Tu ai fost milostiv faţă de mine.”

Fie ca Domnul să ne ajute să mergem pe această cale în toate zilele vieţii noastre, aşa încât, într-o zi, să avem intrare din belşug în împărăţia Lui.

Amin şi Amin.

 

DESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU

scris de :   Zac Poonen  

Introducere

Mulţi creştini sunt confuzi în privinţa modalităţii de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Această carte este o încercare de a-i ajuta. Ea nu prezintă o formulă infailibilă de călăuzire, pentru că nici Biblia nu ne descoperă un astfel de lucru. Trebuie să evităm să căutăm călăuzirea Divină într-un mod mai degrabă mecanic decât spiritual.

Această carte nu pretinde că îţi dă toate răspunsurile. Scopul ei principal este să te încurajeze să fii mai dependent de Duhul Sfânt.

Watchman Nee a spus, „Noi, fiinţele umane, nu suntem menite să scriem cărţi

„perfecte”. Pericolul unei astfel de perfecţiuni este că omul ar putea înţelege lucrurile fără ajutorul Duhului Sfânt. Iar, dacă Dumnezeu ne dă cărţi, ele vor fi câteodată doar nişte texte fragmentare, nu întotdeauna clare, consistente din punct de vedere logic, lipsindu-le concluziile explicite. Însă astfel de cărţi devin parte a vieţii noastre şi ne păstoresc viaţa. Nu putem diseca, schiţa sau sistematiza faptele Divine. Numai creştinul imatur va încerca să ajungă întotdeauna la concluzii satisfăcătoare din punct de vedere logic. Cuvântul lui Dumnezeu are drept caracteristică fundamentală pe aceea că întotdeauna vorbeşte în primul rând spiritului nostru şi vieţii noastre”.

Fie ca această carte să nu se limiteze la a împărtăşi minţii tale informaţii, ci, mai presus de toate, să dea viaţă duhului tău.

Câteva cuvinte privind conţinutului acestei cărţi: Niciun paragraf, sau chiar capitol, nu este complet în sine, dacă nu este citit în contextul întregii cărţi. În unele cazuri, chiar dacă o singură propoziţie din carte este ignorată sau citită fără atenţie, aceasta poate conduce la o înţelegere cu totul diferită de cea intenţionată de autor.

De aceea aş îndemna de aceea cititorul să citească această carte fără grabă şi cu atenţie (citeşte-o de două ori dacă este posibil) pentru a primi mesajul corect.

Capitolul al doilea este poate cel mai important capitol din carte. Dacă îndeplinim condiţiile pentru găsirea voii lui Dumnezeu, atunci călăuzirea devine o chestiune simplă. De obicei, faptul că ne împotmolim se datorează unor condiţii esenţiale rămase neîndeplinite în viaţa noastră

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să-L glorificăm făcând voia Lui pe pământ precum în cer.

Sunt îndatorat unui număr de slujitori ai Domnului care au citit manuscrisul original al acestei cărţi şi mi-au oferit sugestii preţioase.

Zac Poonen

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA

Pentru om, cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu este să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta e ceea ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi.

Odată, El a spus că numai aceia care fac voia Tatălui Său vor intra în împărăţia cerurilor (Matei 7:21). El a mai spus, de asemenea, că adevăraţii lui fraţi şi surori sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).

Această afirmaţie a fost transmisă cu credincioşie de către apostoli generaţiei lor. Petru arăta că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni de păcat pentru ca astfel ei să poată face voia Lui (1 Petru 4:1, 2).

Pavel afirma că noi, creştinii, suntem recreaţi în Isus Hristos astfel încât să putem umbla pe calea deja trasată de Dumnezeu pentru noi. De aceea, el îi îndemna pe creştinii din Efes să nu fie nepricepuţi, ci să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor (Efeseni 2:10; 5:17).

El s-a rugat pentru creştinii coloseni să poată fi umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Le-a spus acestora că şi Epafras se ruga pentru ei să poată împlini toată voia lui Dumnezeu (Coloseni 1:9; 4:12).

Apostolul Ioan învăţa că numai aceia care fac voia lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna (1 Ioan 2:17).

Din nefericire, această afirmaţie este rostită din ce în ce mai rar în zilele noastre, de către cei din generaţia noastră. Astfel se şi explică superficialitatea şi lipsa de putere a credinciosului de rând din ziua de astăzi. Oamenii sunt îndemnaţi să vină la Isus doar pentru a primi iertarea. În vremea apostolilor, oamenilor li se spunea că iertarea păcatelor era doar începutul unei vieţi dedicate împlinirii desăvârşite a voii lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:22 ne spune că David era numit „om după inima lui Dumnezeu” deoarece dorea să facă numai voia lui Dumnezeu. Într-un alt loc, chiar David ne spune că se desfăta în împlinirea voii lui Dumnezeu (Psalmul 40:8). El nu era un om perfect. A comis multe păcate, unele foarte grave, pentru care Dumnezeu l-a pedepsit aspru. Totuşi, Dumnezeu l-a iertat şi a găsit plăcere în el pentru că, în esenţă, David a dorit să împlinească pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne încurajează şi pe noi să credem că, în ciuda tuturor imprefecţiunilor noastre, şi noi putem fi bărbaţi şi femei după inima lui Dumnezeu Singura condiţie este ca inimile noastre să tânjească după a face voia Lui.

Noul Testament îndeamnă credincioşii să umble aşa cum a umblat Isus, urmând exemplul Lui (1 Ioan 2:6). Principiul călăuzitor al lui Isus, pentru întreaga sa viaţă şi lucrare, a fost să împlinească voia Tatălui Său. El nu a întreprins niciodată o acţiune înainte ca Tatăl Său să îi ceară lucrul acesta. Iar atunci când a acţionat, nici ameninţările vrăjmaşilor, nici rugăminţile prietenilor nu L-au putut opri de la a face ceea ce Tatăl Său I-a cerut.

Hrana Sa zilnică era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34). Aşa cum oamenii tânjesc după mâncare pentru a-şi hrăni trupurile, El tânjea să facă voia Celui Care L-a trimis. Fiecare credincios ar trebui să aibă o astfel de dorinţă arzătoare de a împlini pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Cât de uşor este să ne rugăm „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” şi apoi să facem doar ceea ce ne place, fără să mai căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi.

Planul lui Dumnezeu este cel mai bun

Este culmea prostiei să nu căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă ai fi singur în mijlocul unei păduri dese, într-o noapte extrem de întunecoasă, neştiind încotro s-o apuci, ai fi fericit să ai cu tine pe cineva care cunoaşte fiecare colţişor al pădurii şi în care să te poţi încrede în totalitate. L-ai urma bucuros, fără a te îndoi de direcţia pe care ţi-o indică. Ar fi o prostie să ignori sfatul lui şi să cauţi tu însuţi de capul tău, o direcţie în acea pădure densă şi întunecată, plină de pericole ascunse.

Totuşi, mulţi credincioşi fac întocmai lucrul acesta. Viitorul care ne stă înainte este mai întunecos decât orice altceva de pe pământ. Nu putem vedea nimic înainte. Cu toate acestea, noi trebuie să mergem înainte. Uneori, în viaţa noastră, întâlnim răspântii când trebuie să luăm decizii cu implicaţii majore.

Decizii precum alegerea carierei, alegerea unui partener de viaţă ne afectează întregul viitor. Cum trebuie să decidem în aceste situaţii? Nu cunoaştem nimic despre pericolele şi capcanele ascunse pe care le-am putea întâlni atunci când alegem o cale anume. Nu ştim nimic despre cursele pe care ni le-a aşezat Satan. Şi, cu toate acestea,,noi trebuie să decidem pe ce cale să înaintăm. De aceea ar fi nu doar de dorit ci chiar necesar să avem pe cineva alături în aceste momente, pe cineva în care să ne putem încrede în totalitate, pe cineva care să cunoască întregul viitor.

Găsim un astfel de Om în Domnul Isus Hristos iar El este mai mult decât nerăbdător să ne călăuzească către cea mai bună şi mai sigură cale. Biblia ne învaţă că Dumnezeu are un plan specific pentru viaţa fiecăruia (Efeseni 2:10). El ne-a planificat o carieră, ne-a ales un partener de viaţă şi a planificat chiar şi unde vom locui şi ce vom face în fiecare zi.

În orice situaţie, alegerea Lui este cea mai bună cu putinţă, pentru că El ne cunoaşte atât de bine şi ia în calcul orice factor. Aşadar, cel mai înţelept lucru cu putinţă este să căutăm voia Lui în toate aspectele – atât în cele majore cât şi în cele minore.

Este un lucru prostesc şi periculos să ne călăuzim doar după judecata minţilor noastre limitate şi după impulsurile propriilor emoţii. Dacă nu suntem pe deplin încredinţaţi că planul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cel mai bun cu putinţă, nici nu-l vom căuta cu toată seriozitatea.

Mulţi au făcut din vieţile lor un eşec pentru că nu au căutat voia lui Dumnezeu încă din tinereţe. Este „bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui” (Plângerile lui Ieremia 3:27). În Matei 11:28-30, Isus ne invită să luăm jugul Lui asupra noastră. Însă ce înseamnă să iei un jug asupra ta?

Când se foloseşte pereche de boii la aratul unui ogor, aceştia sunt ţinuţi împreună printr-un jug pus pe grumazurile lor. Când un bou tânăr este învăţat să are, el este înjugat împreună cu un altul mai experimentat. Cel tânăr este astfel constrâns să meargă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel bătrân. Iată ce înseamnă să luăm jugul lui Isus asupra noastră. Va trebui să mergem cu Isus pe calea care-I place Lui, fără să ne grăbim vreodată să facem altceva decât ceea ce ne călăuzeşte El,, fără să rămânem în urmă atunci când El ne cheamă să facem un nou pas în ascultare.

Puţini înţeleg această semnificaţie a jugului. Şi încă şi mai puţini sunt gata să-l accepte. Boul este forţat de proprietarul lui să ia jugul. Dar pe noi Isus ne invită să luăm jugul.Nu e vorba aici de o constrângere. Cât de nebuni suntem să respingem această invitaţie! Noi mai degrabă luăm jugul greu al propriei voinţe, cu toate frustrările, înfrângerile şi regretele care-l însoţesc, decât să luăm jugul uşor al lui Isus, care ne aduce libertatea adevărată şi odihna deplină!

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă – toţi aceia care vă trudiţi din greu sub un jug încărcat. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ( aşa cum îl învaţă boul mai bătrân pe cel mai tânăr), căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

Citim despre Enoh că „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Cu alte cuvinte, Enoh nu a dat năvală înainte, nici nu a rămas în urmă, ci a umblat, timp de trei sute de ani, pe calea stabilită de Dumnezeu, ca unul înjugat la jugul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu a declarat solemn că viaţa lui Enoh I-a fost plăcută Lui (Evrei 11:5). Acesta este singurul mod prin care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu – trăind şi mergând înainte sub jugul Său, în voia Sa perfectă. Numai aşa vom fi capabili să stăm înaintea Lui fără regret atunci când El va veni din nou.

Ratând planul lui Dumnezeu

Este posibil ca un credincios să rateze voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Saul a fost ales de Dumnezeu să fie împărat peste Israel, dar, în cele din urmă, ca rezultat al nerăbdării şi neascultării lui, Dumnezeu l-a respins. Este adevărat că el a rămas pe tron mai mulţi ani, dar eşuase în a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa.

Solomon este un alt exemplu. El a fost plăcut lui Dumnezeu în primii ani, dar a căzut mai târziu prin căsătoriile sale cu femei străine.

În Noul Testament suntem îndemnaţi de două ori să luăm ca avertisment exemplele israeliţilor care au pierit în pustie. Voia perfectă a lui Dumnezeu a fost ca ei să intre în Canaan. Dar toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au pierdut prin necredinţă şi neascultare, împlinirea voii perfecte a lui Dumnezeu în viaţa lor (1 Corinteni 10:1- 12; Evrei 3:7-14).

În mod asemănător, mulţi credincioşi au compromis planul perfect al lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin neascultare şi compromis – adesea în ceea ce priveşte căsătoria sau alegerea unei cariere.

G. Christian Weiss în cartea,

„Voia perfectă a lui Dumnezeu”,ne povesteşte despre un profesor dintr-o şcoală biblică, care le-a spus într-o zi studenţilor: „am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în afara voii perfecte a lui Dumnezeu”. În tinereţe, Dumnezeu îl chemase să fie misionar, dar el s-a abătut de la această chemare ca urmare a căsătoriei. Apoi a început o viaţă egoistă, lucrând într-o bancă şi având ca scop principal pe acela de a câştiga mulţi bani. Dumnezeu a continuat să-i vorbească mai mulţi ani, dar el a refuzat să îşi înmoaie inima. Într-o zi, copilaşul lui a căzut de pe scaun şi a murit. Această întâmplare l-a adus în genunchi şi, după o noapte întreagă petrecută în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, şi-a pus viaţa pe deplin în mâinile lui Dumnezeu. Acum era prea târziu pentru ca el să mai meargă în Africa. Această uşă era închisă. Şi-a dat seama că acel lucru ar fi fost cel mai bun lucru pe care Dumnezeu îl pregătise pentru el, dar pierduse deja ocazia pe a merge pe această cale. Tot ce putea face era să-I ceară lui Dumnezeu să se folosească de restul vieţii sale. A devenit profesor într-o şcoală biblică, dar nu putea uita niciodată că acesta nu era planul principal pe care Dumnezeu îl făurise pentru el, ci doar un plan secundar.

Weiss continuă: „De atunci am întâlnit numeroşi oameni care aveau mărturii asemănătoare. De obicei, aceste mărturii erau însoţie de lacrimi amare sau chiar scăldate în lacrimi.

Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că El are modalităţi de a se folosi chiar şi de aceia care, datorită păcătoşeniei lor, au trăit în afara voii Sale perfecte. Totuşi, în această situaţie,,viaţa nu mai poate fi aşa cum a intenţionat-o El iniţial. Este o tragedie să ratezi voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta. Creştinule, ia bine aminte la aceste cuvinte şi la această mărturie, ca nu cumva şi tu să ratezi planul principal pe care El l-a făurit pentru tine. Fără îndoială, Dumnezeu va folosi orice viaţă care este predată în mâinile Sale, indiferent de când are loc această predare, dar haideţi să fim printre aceia care au căutat şi s-au predat voii Lui chiar de la începutul drumului, şi să evităm astfel acele ocolişuri ruşinoase şi dureroase.”

Noi nu putem trăi o viaţă victorioasă şi nu putem să fim folositori la maxim pentru Dumnezeu, nu putem să fim cu adevărat o binecuvântare pentru alţii în orice loc pe care îl alegem noi, de unii singuri. Poate unii simt că-şi pot alege propria carieră sau locul unde trăiesc şi apoi caută să fie o mărturie pentru Domnul oriunde ar fi. În îndurarea Sa, Domnul poate folosi şi asemenea credincioşi, dar în mod limitat. Utilitatea lor în a face voia lui Dumnezeu este doar o fracţiune din ceea ce ar fi fost dacă aceştia ar fi căutat cu seriozitate planul Lui şi dacă ar fi rămas pe deplin în voia Sa perfectă.

Creşterea spirituală sfrijită şi rodirea limitată sunt consecinţe ale unei atitudini nepăsătoare, dispreţuitoare chiar, faţă de legile lui Dumnezeu. Dacă nu L-ai ascultat pe Dumnezeu într-o anumită chestiune, du-te acum la El plin de pocăinţă, înainte de a fi prea târziu. Încă mai poate fi posibil pentru tine, ca şi în cazul lui Iona, să te întorci pe traseul principal al planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Fiecare dintre noi are o singură viaţă. Binecuvântat este omul care, asemeni lui Pavel, poate spune la sfârşitul ei, că a terminat ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit (2 Timotei 4:7).

„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).

Rezumat

1. Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat că cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pentru om este să facă voia lui Dumnezeu.

2. Este o prostie să mergi înainte de unul singur când Dumnezeu aşteaptă să te călăuzească. Planul Lui este cel mai bun. Dacă ne supunem Lui, El ne poate salva din capcanele lui Satan.

3. Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.

CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU

Călăuzirea Divină nu poate fi despărţită de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Mulţi doresc darurile, dar nu şi pe Acela care le oferă. Dacă tânjim după călăuzire, dar nu însetăm după Dumnezeu Însuşi, nu vom obţine călăuzirea pe care o căutăm.

O persoană trebuie să fie în părtăşie cu Dumnezeu pentru a experimenta călăuzirea Lui în viaţa sa. Acest lucru presupune, înainte de toate, că ea trebuie să intre într-o relaţie vie cu Hristos, prin naşterea din nou. Însă lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai există şi alte condiţii esenţiale care trebuiesc îndeplinite dacă vrem să experimentăm călăuzirea lui Dumnezeu. Aceste condiţii prealabile sunt menţioante în două pasaje din Scriptură, unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament (Proverbe 3:5,6; Romani 12:1,2). Haideţi să privim în detaliu la aceste pasaje!

Credinţa

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Sunt mulţi care nu ajung să cunoască niciodată voia lui Dumnezeu pentru că, pur şi simplu, ei nu cred că Dumnezeu îi va călăuzi. Credinţa este o condiţie esenţială atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Prin credinţă înţelegem nu doar o acceptare mentală a adevărului, dar şi o încredere vie în Dumnezeu, care vine printr-o cunoaştere personală a Lui.

Atunci când simţim că ne lipseşte înţelepciunea (cunoaşterea perspectivei lui Dumnezeu într-o anumită situaţie), suntem invitaţi să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi ni se promite că El ne-o va dărui din abundenţă – cu condiţia să o cerem cu credinţă.

Acela care cere fără credinţă nu va primi niciodată nimic (Iacov 1:5-7). Credincioşii tineri pot simţi că numai credincioşilor maturi, care au crescut mai mulţi ani în cunoaşterea Domnului, le este rezervată călăuzirea Divină. Fără îndoială, cu cât mergem mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai bine putem discerne voia Lui.

Cu toate acestea, este la fel de adevărat că Dumnezeu doreşte să-i călăuzească pe toţi copiii Lui. Ceea ce i s-a spus lui Pavel, este adevărat pentru noi toţi –

„Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui” (Faptele Apostolilor 22:14).

Un tată le descoperă bucuros copiilor dorinţele şi planurile lui pentru ei – nu doar celor maturi, ci şi celor încă mici. Acelaşi lucru se întâmplă cu Tatăl nostru ceresc. Dumnezeu a spus, în Cuvântul Său, că în aceste zile ale Noului Legământ, toţi copiii Lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl vor cunoaşte personal (Evrei 8:10,11).

De aceea fiecare dintre noi poate veni la El „cu asigurarea deplină a credinţei” că El se desfată în a-Şi face cunoscută voia Sa copiilor Lui care o caută. În Evrei 11:6 ni se spune că fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Versetul continuă spunând că aceia care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu ardoare şi perseverenţă.

Dovada credinţei unei persoane se găseşte în perseverenţa acesteia în rugăciune (Vezi Luca 18:1-8). Acela care se îndoieşte se va opri foarte curând din rugăciune. Însă un om care crede se va ţine de Dumnezeu până va primi un răspuns.

Dumnezeu onorează perseverenţa pentru că ea este rezultatul unei credinţe puternice. Nu putem primi nimic preţios de la Dumnezeu fără să-l fi dorit mai înainte cu intensitate. „El satură (doar) sufletul însetat” (Psalmul 107:9). Dumnezeu a spus, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, căci Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Nu este oare adevărat că, adeseori, în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu, am fost prea fără tragere de inimă? Când Isus a căutat voia Tatălui în grădina Ghetsimani, El s-a rugat mereu şi mereu „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). Cât de comodă este căutarea noastră când o comparăm cu aceasta!

Adeseori nu căutăm voia lui Dumnezeu cu o perseverenţă mai mare decât aceea cu care am căuta a monedă pierdută de 50 de bani! Nu-i de mirare de ce nu o găsim. Dacă preţuim voia lui Dumnezeu ca pe cea mai mare comoară de pe pământ, atunci o vom căuta cu toată inima.

Credem noi cu adevărat că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu perseverenţă? Atunci credinţa noastră se va manifesta prin rugăciuni fierbinţi. Dacă suntem mistuiţi de dorinţa puternică de a împlini voia Lui în fiecare aspect al vieţii noastre, Dumnezeu, fără îndoială, ne va revela care este planul Său pentru noi.

El nu poate să nu ia aminte la acela care are atât de multă credinţă încât se ţine de Dumnezeu până când primeşte un răspuns. În Biblie, credinţa este adeseori asociată cu răbdarea. Sunt necesare amândouă dacă vrem să moştenim făgăduinţele lui Dumnezeu (Evrei 6:12,15).

David ne îndeamnă (fără îndoială că pe baza propriei sale experienţe), să ne încredinţăm calea Domnului, să ne încredem în El şi să aşteptăm cu răbdare timpul Lui şi suntem asiguraţi că El nu ne va lăsa (Psalmul 37:5,7).

Una dintre tentaţiile cele mai mari care apar atunci când căutăm călăuzirea Domnului este să ne agităm şi să devenim nerăbdători. Dar inima credincioasă este una liniştită. Există câteva decizii pentru care nu este nevoie să aşteptăm o indicaţie absolut clară din partea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă nu ştii când ar fi mai potrivit să pleci într-o călătorie, pe 15 sau pe 16 ale lunii, într-o astfel de situaţie, de obicei, nu trebuie să aştepţi o indicaţie clară din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, există unele decizii în legătură cu care trebuie să aşteptăm până când suntem perfect clarificaţi în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când plănuim căsătoria nu ne putem permite să fim nesiguri. Avem nevoie să fim perfect siguri de voia lui Dumnezeu înainte de a ne decide. Decizia de a te căsători cu un anumit partener are o importanţă mai mare decât decizia de a pleca într-o călătorie la o anumită dată pentru că efectele ei sunt mult mai ample.

De obicei, cu cât e mai importantă decizia, cu atât mai mult trebuie să aşteptăm să fim siguri de voia lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul, nu ne va fi teamă să aşteptăm.

Nu trebuie să o luăm înainte de capul nostru, fără a aştepta momentul stabilit de Dumnezeu pentru un anumit lucru, de teama că aşteptând am putea pierde ceea ce e cel mai bun. Dumnezeu este suficient de capabil să asigure şi să protejeze cel mai bun lucru pentru noi în fiecare domeniu. Când dăm năvală nerăbdători, pierdem mereu cel mai bun lucru pentru noi, pe care ni-l asigură Domnul. Biblia spune că cel care crede „…nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28:16).

În Psalmul marii „Călăuziri” – Psalmul 25 - David vorbeşte mereu şi mereu de aşteptarea Domnului (versetele 3, 5, 21). Niciun om care aşteaptă timpul Domnului nu va regreta vreodată că a aşteptat, pentru că Dumnezeu lucrează şi se dezvăluie pe Sine „pentru cei care aşteaptă (arzător) totul de la El” (Isaia 64:4; cf.49:23).

Adesea, numai pe măsură ce aşteptăm, Dumnezeu poate să ne dezvăluie planurile Sale. James McConkey, în broşura sa, „Călăuzire”, a scris, „Uneori iei de la robinet un pahar cu apă nisipoasă şi tulbure. Cum o limpezeşti? Pui paharul cu apa murdară pe masă. Secundă cu secundă, sedimentul se depozitează la fundul paharului. Treptat, apa devine mai limpede. În câteva momente, este aşa de limpede că poţi distinge obiectele prin ea. Toate s-au întâmplat doar prin aşteptare. Aceeaşi lege se aplică şi în tărâmul călăuzirii. Şi în această situaţie, reţeta magică pe care ne-o propune Dumnezeu este aşteptarea….. Pe măsură ce aşteptăm, sedimentele se depun la fund….. Lucrurile neînsemnate îşi preiau exact locurile lor inferioare. Lucrurile mari se arată în importanţa lor cuvenită. Aşteptarea este soluţia pentru toate …. Marea majoritate a greşelilor noastre vin din neglijarea ei. Graba este prea adeseori o capcană a lui Satan şi nu o necesitate venită din călăuzire…..”

„Uneori ne găsim într-o încurcătură atât de mare încât ni se pare că nu mai e cu putinţă să primim vreo călăuzire. Pentru astfel de situaţii psalmistul ne transmite un mesaj preţios, folosindu-se de o comparaţie cu străjerii. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa” (Psalmul 130:6).

Cum se uită după zorii dimineţii oamenii care aşteaptă răsăritul în orele nopţii? Răspunsul are patru părţi:- „Se uită în întuneric. Se uită după ceea ce vine încet. Se uită după ceea ce este sigur că vine. Se uită după ceea ce, atunci când vine, aduce lumina zilei.”

„La fel se întâmplă cu noi, cei care aşteptăm călăuzirea. Adesea, încurcătura noastră este atât de gravă încât părem a aştepta într-un întuneric total. De multe ori, pentru aceia care aşteaptă ziua, primii zori de zi par a veni, oh, aşa de încet! Însă, aşa cum nu a existat niciodată o noapte care să nu se sfârşească odată cu răsăritul, tot atât de sigur este şi faptul că noaptea noastră de incertitudine se va sfârşi în lumina răsăritului călăuzirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, asemenea răsăritului venit atât de încet care, odată sosit, aduce lumină şi binecuvântare nemăsurată, atunci când, în sfârşit, călăuzirea lui Dumnezeu va răsări peste noi, ea ne va bucura atât de mult sufletele noastre aflate în aşteptare şi va lumina atât de puternic calea noastră întunecată, încât aproape vom uita zilele lungi când am aşteptat în întuneric”.

Feriţi-vă de a aştepta în grabă. Nerăbdarea se naşte întotdeauna din necredinţă. Despre israeliţii din pustie se spune că „nu au aşteptat (cu ardoare) împlinirea planului Său” (Psalmul 106:13). Drept consecinţă, ei au pierdut lucrul cel mai bun oferit lor de Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne salveze de la o astfel de tragedie!

Neîncrederea în sine

„….nu te sprijini pe înţelepciunea ta ….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Acela care dă mai multă crezare propriei înţelepciuni naturale în privinţa aspectelor spirituale ale vieţii trebuie să înveţe una din lecţiile fundamentale ale vieţii creştine. Inteligenţa mediocră nu poate, prin ea însăşi, să-l priveze pe om de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, dacă El se bazează pe Dumnezeu. Dar dependenţa mândră de propria deşteptăciune şi capacitate de prevedere îl poate împiedica să afle voia lui Dumnezeu. Pavel spune, în Filipeni 3:3, că un credincios ar trebui să fie caracterizat printr-o lipsă de încredere în sine.

Pavel era un mare intelectual dar şi el a trebuit să se îndoiască de sine şi să se bazeze pe Dumnezeu. Din propria sa experienţă, el scrie creştinilor corinteni,

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:18,19).

Înţelepciunea lumească este o piedică în calea cunoaşterii voii lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea.

Pentru ca nu cumva această ultimă afirmaţie să fie înţeleasă greşit, lăsaţi-mă să adaug o scurtă explicaţie. Respingerea înţelepciunii lumeşti nu înseamnă nefolosirea abilităţilor intelectuale. Pavel şi le-a folosit şi nici nu se pune problema ca el să fi cerut vreodată altora să nu şi le folosească. Înţelepciunea lumească nu poate avea nici sensul de educaţie şi nici pe acela de învăţare, deoarece în acest caz, atât eruditul Pavel cât şi puţin învăţaţii corinteni (cărora le scrie el) ar fi trebuit să le abandoneze pe acestea.

Înţelepciunea lumească despre care vorbeşte Pavel se referă la încrederea pe care ne-o punem în propriile noastre abilităţi intelectuale, fie că avem învăţătură multă sau puţină. Este o boală care îi chinuie deopotrivă pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi.

Biblia îi asemuieşte pe credincioşi cu oile. Oaia este un animal prostuţ, incapabil să se orienteze şi extrem de imprudent. Singurul mod în care ea poate fi în siguranţă este să îşi urmeze păstorul oriunde se duce el. Acesta este un fapt foarte umilitor, greu de acceptat pentru un om care se încrede în sine. Mândria lui se va revolta la simpla sugestie că el ar fi chiar atât de prostuţ în chestiunile spirituale.

De aceea, a nu-ţi pune cu totul încrederea în tine însuţi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.

David a stat înaintea Domnului aşa cum stă o oaie înaintea păstorului şi, prin urmare, a trăit călăuzirea Divină. „Domnul este Păstorul meu. …El mă duce…. El mă călăuzeşte” (Psalmul 23:1-3). Dacă omul nu se smereşte şi nu adoptă o poziţie umilă, el nu poate cunoaşte căile lui Dumnezeu. „El (Dumnezeu) face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” spune David în Psalmul 25:9.

Încrederea în sine i se potriveşte omului lumesc, însă nu este deloc potrivită copiilor lui Dumnezeu. Adeseori ea este cauza pentru care mulţi credincioşi ratează planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Încrezători în propriile abilităţi, ei nu caută cu dăruire voia lui Dumnezeu. În schimb, ei se bazează pe propria inteligenţă şi astfel se rătăcesc.

Adesea, Dumnezeu permite eşecul şi confuzia în viaţa noastră pentru ca astfel noi să putem vedea caracterul cu totul corupt al inimilor noastre şi slăbiciunea raţiunii umane, atât de supusă greşelilor, şi să învăţăm să ne agăţăm cu cât mai multă tărie de El.

Una din lecţiile principale pe care Domnul a căutat să le-o dea ucenicilor Săi a fost aceea că ei nu puteau face nimic fără El (Ioan 15:5). Ucenicii au avut multe dificultăţi în învăţarea acestei lecţii; la fel şi noi.

Omul umil, care îşi recunoaşte limitele şi se sprijină puternic pe Dumnezeu, va descoperi fără greutate voia Divină. Pe de altă parte, doctorul în teologie, care depinde de pregătirea de la seminar, va fi lăsat să bâjbâie în întuneric.

Ascultare în fiecare domeniu

“Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6).

Uneori suntem nerăbdători să aflăm călăuzirea lui Dumnezeu într-un domeniu al vieţii naostre, dar nu la fel de dornici în a avea direcţia Lui şi pentru alte domenii.

De exemplu, putem căuta cu ardoare voia lui Dumnezeu în căsătorie, dar poate nu facem la fel când căutăm o slujbă. Sau ar putea fi invers. Ori, poate căutăm călăuzirea lui Dumnezeu pentru cum şi unde să ne petrecem concediul, dar poate că niciodată nu-L întrebăm cum să ne cheltuim banii. Acest lucru se întâmplă deoarece suntem înclinaţi să dorim călăuzirea lui Dumnezeu atunci când ne convine. Adesea, motive egoiste, de care nici nu suntem conştienţi, pândesc în inimile noastre.

Căutăm voia lui Dumnezeu în unele chestiuni pentru că nu vrem să facem greşeli care să ne poată cauza suferinţă sau pierdere. Motivul nu este să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, ci să ne simţim bine şi prosperi. Prin urmare, eşuăm în primirea călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El a promis să-i călăuzească numai pe aceia care Îl recunosc în toate căile lor, pe aceia care acceptă cu bucurie direcţia Lui în fiecare domeniu al vieţii lor.

Există multe domenii în care voia lui Dumnezeu ne este deja revelată în Scriptură. De exemplu, Biblia spune că Dumnezeu vrea să fim sfinţi şi mulţumitori: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare…”,

„Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:18).

În mod asemănător, ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Romani 13:9). Dacă am primit iertarea şi salvarea lui Dumnezeu, ar trebui să dorim acelaşi lucru pentru aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede în Noul Testament: noi să fim martorii Lui (Faptele Apostolilor 1:8).

Iubirea pentru aproapele nostru implică grija, în primul rând pentru nevoile lui spirituale, dar nu exclude grija faţă de alte nevoi. Dumnezeu a spus, „să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând …………………..dacă vezi pe un om gol să-l acoperi………….Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului va fi paza din spatele tău. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde; vei striga şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi cuvintele

deşarte, dacă vei da mâncarea ta celui flămând şi vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:7-11).Dumnezeu se bucură să-Şi descopere planurile acelora care nu sunt egoişti şi care se îngrijesc de nevoile altora. Dacă eşuăm în a-L asculta pe Domnul în aceste domenii unde El deja Şi-a dezvăluit voia, atunci nu ne putem aştepta ca El să ne călăuzească în alte probleme.

Este un principiu al călăuzirii Divine acela potrivit căruia Dumnezeu niciodată nu oferă mai multă lumină aceluia care ignoră lumina pe care o are deja. Dumnezeu nu ne arată al doilea pas înainte să-l parcurgem pe primul. „Când vei umbla (pas cu pas), pasul nu-ţi va fi stânjenit…. Eu îţi voi deschide calea înaintea ta“, este promisiunea Lui (Proverbe 4:12 – Parafrazat).

El este interesat de fiecare pas al nostru. „Domnul întăreşte paşii omului (bun) şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui” (Psalmul 37:23). Iată aici o altă promisiune de călăuzire pentru cel ce ascultă: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. (Dar) nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine” (Psalmul32:8,9). Pe cal îl caracterizează nerăbdarea, dorind întotdeauna să o ia la goană înainte, în timp ce măgarului îi este caracteristică încăpăţânarea, refuzând adeseori să înainteze. Noi trebuie să evităm ambele atitudini.

Când suntem neascultători, Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă. De aceea trebuie să fim atenţi la ce ne spune conştiinţa, să ţinem seama întotdeauna de vocea conştiinţei.

Isus a spus, „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină” (Luca 11:34). Ce a vrut să spună Isus prin „ochi”? În Matei 5:8, El a identificat viziunea spirituală cu puritatea inimii. Deci, ochiul se referă la conştiinţă, care, atunci când este întotdeauna plină de ascultare, ne conduce la puritatea inimii.

De una singură, conştiinţa nu este vocea lui Dumnezeu pentru că ea este formată şi modelată de principiile pe care îşi bazează o persoană propria viaţă. Dar, dacă este formată şi modelată după învăţăturile Bibliei, ea va reflecta din ce în ce mai bine etalonul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa din Luca 11:34 este că, dacă ne păstrăm conştiinţa curată, lumina lui Dumnezeu ne va inunda viaţa şi astfel vom cunoaşte astfel voia Lui. Dacă în viaţa de zi cu zi dăm greş în a asculta vocea conştiinţei, nu vom putea asculta nici vocea Duhului când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

Supunerea imediată faţă de Dumnezeu în orice situaţie în care ne vorbeşte El este unul din secretele călăuzirii. Am auzit recent despre un băiat de 15 ani, orb din naştere, care a pilotat şi a făcut să aterizeze un aparat de zbor în condiţii de siguranţă. Această faptă remarcabilă s-a datorat supunerii imediate faţă de fiecare ordin dat de instructorul pilot.

În confruntarea cu problemele de tot felul, ne putem simţi asemenea unor oameni orbi care încearcă să facă să aterizeze un avion pe o pistă necunoscută şi invizibilă. Dar, dacă ne cultivăm obiceiul de a ne supune fără preget poruncilor lui Dumnezeu, vom reuşi să aterizăm în siguranţă.

Predare necondiţionată

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu….ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).

Noul Testament ne îndeamnă să devenim robi ai Domnului. Pavel însuşi s-a numit pe sine rob de bunăvoie al lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, existau două clase de servitori – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat, nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul lui cu un preţ şi, drept urmare, tot ce era el şi tot ceea ce poseda el aparţineau stăpânului său.

Aceasta e ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască pe sine a fi. Timpul nostru, banii, talentele, familiile, posesiunile, mintea şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că sunt ale Lui prin faptul că ne-a răscumpărat pe noi pe Cruce (1 Corinteni 6:19,20).

De aceea suntem îndemnaţi să ne înfăţişăm trupurile noastre, odată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, exact ca arderile de tot din Vechiul Testament. Spre deosebire de jertfa pentru păcat, arderea de tot era adusă în întregime lui Dumnezeu şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea Domnului. Când un om aducea o ardere de tot, el nu primea nimic înapoi. Dumnezeu putea să facă orice dorea cu acea jertfă. Ea era simbolul Crucii de la Calvar, unde Domnul Isus s- a oferit pe Sine în mod absolut Tatălui Său zicând: „Tată, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”

Iată ce însemnă să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voinţă şi să alegem să fim folosiţi de El. Numai atunci putem afla voia Lui.

De obicei, absenţa acestui fel de predare este motivul principal datorită căruia nu suntem capabili să descoperim voia lui Dumnezeu. Predarea noastră lui Dumnezeu este adesea făcută cu rezerve. Nu suntem cu adevărat gata să acceptăm orice ne poate oferi Dumnezeu.

Am întâlnit odată un frate care era gata să îşi asume orice profesie în afara slujirii creştine ca activitate permanentă. I-am spus că tocmai această rezervă îl împiedica să vadă limpede planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când, în cele din urmă, s-a predat total Domnului, a obţinut imediat o asigurare mai profundă a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a chemat la slujirea creştină permanentă, însă El dorea ca acel frate să fie gata şi pentru aceasta.

Mulţi care vin la Dumnezeu sub pretextul că doresc să-I cunoască voia vor, de fapt, numai aprobarea Lui pentru o cale deja aleasă de ei înşişi. De aceea nu primesc niciun răspuns de la El.

Cât de repede s-ar rezolva problemele noastre de călăuzire, dacă ne-am da pe noi înşine Domnului nostru, spunând, „Doamne, sunt gata să accept orice, dacă Tu doar m-ai asigura că aceea este voia Ta. Alege Tu pentru mine, Domnul meu. Nu am nicio opţiune în această problemă”.

Consimţământul lui Avraam de a merge oriunde şi de a face orice, oricând, pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care el a devenit „prietenul lui Dumnezeu”.

George Muller, din Bristol (Anglia), a fost un om cu o credinţă mare şi unul care putea descoperi voia lui Dumnezeu cu o exactitate remarcabilă. Spunea referitor la aceasta: „la început, caut să-mi aduc inima într-o asemenea stare încât nu are nicio voinţă proprie în legătură cu o problemă apărută. Nouă zecimi din necazurile oamenilor îşi au cauza exact aici. Nouă zecimi din greutăţi sunt depăşite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi aceasta. Când cineva este sincer în această privinţă, aceluia nu îi mai rămâne decât un drum scurt până la cunoaşterea voii Lui”.

Unii doresc să afle mai întâi voia lui Dumnezeu înainte de a decide dacă să se supună sau nu. Dar Dumnezeu nu-Şi dezvăluie voia unor astfel de oameni.

Isus a spus, „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte….” (Ioan 7:17). A consimţi la a face orice porunceşte Dumnezeu, aceasta este singura cale care ne va face capabili să cunoaştem care este voia Lui perfectă. Acest lucru se aplică atât lucrurilor mărunte cât şi celor mari.

O minte reînnoită

„Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2).

Ceea ce este lumesc astupă urechile duhului nostru, împiedicându-ne să auzim vocea lui Dumnezeu. Fiecare persoană care trăieşte în această lume este afectată de spiritul acestei lumi. Nimeni nu se sustrage influenţei ei. Din copilărie, fiecare din noi absoarbe în sine însuşi, mai mult sau mai puţin, din spiritul acestei lumi – prin ceea ce auzim, vedem şi citim.

Acest spirit afectează în mod special minţile noastre şi ne influenţează gândirea. Drept urmare, în mod firesc, deciziile pe care le luăm se bazează, în principal, pe consideraţii lumeşti.

Duhul lui Dumnezeu, Care vine să locuiască în noi atunci când suntem „născuţi din nou”, se opune spiritului acestei lumi şi de aceea doreşte să ne reînnoiască gândirea în totalitate.

Scopul final al lui Dumnezeu pentru noi este să fim asemenea Fiului Său. Aceasta este componenta fundamentală a voii Lui pentru noi toţi. Orice altceva – cu cine ne vom căsători, unde vom locui şi unde vom munci – este secundar.

Toate interacţiunile lui Dumnezeu cu noi sunt direcţionate către acest scop final – să ajungem asemenea lui Isus (vezi Romani 8:28 şi 29). Dar acest lucru poate fi împlinit în noi numai pe măsură ce permitem Duhului Sfânt să ne reînnoiască minţile zi de zi. Cu cât sunt minţile noastre mai reînnoite, cu atât mai exact vom putea desluşi voia lui Dumnezeu la răspântiile vieţii.

În esenţă, lumescul nu este ceva extern, cum ar fi mersul la filme, băutura, fumatul, hainele scumpe şi la modă, podoabele sau viaţa extravagantă. Acestea pot indica o persoană lumească, dar ele sunt numai expresia exterioară a unei gândiri lumeşti.

În esenţă, conformarea cu lumea este de găsit la nivelul minţii unei persoane şi se manifestă în moduri diferite, mai ales în luarea deciziilor.De exemplu, când se are în vedere o slujbă sau o carieră, deciziile unei persoane lumeşti vor fi determinate de factori ca salariul, perspectivele de promovare, confortul, uşurinţa, avantajele etc. În privinţa căsătoriei, ele vor fi influenţate de aspecte ca situaţia familială, zestrea, poziţia socială, frumuseţea fizică sau averea.

Pe de altă parte, deciziile unui credincios vor fi determinateîn principal de factori spiritualideşi alte considerente nu trebuie neglijate. Slava Numelui lui Dumnezeu şi extinderea Împărăţiei Lui ar trebui să fie prima noastră grijă. De aceea, Domnul ne- a învăţat să ne rugăm la început „Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” şi abia apoi „Facă-se voia Ta”.

Procesul identificării şi abandonării motivelor lumeşti este vital dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu. A spune „Dumnezeu m-a condus”, când motivele noastre au fost egoiste, este blasfemie. În astfel de cazuri, este mult mai bine să spunem că decizia a fost doar a noastră, decât să luăm în deşert Numele lui Dumnezeu, ca să ascundem sub un paravan de spiritualitate lumescul din noi.

Nu câştigăm nimic prin simpla convingere a altora (şi chiar a noastră) cum că noi am împlini voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu poate fi prostit. Aşa cum spune Biblia, „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cântăreşte duhurile este Domnul” ….”Orice cale a omului este dreaptă în ochii lui, dar Cel ce cântăreşte inimile este Domnul” (Proverbe 16:2; 21:2).

Înnoirea minţii noastre ne va determina să începem să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să vedem situaţiile şi oamenii aşa cum le vede El. Mintea lui Pavel era atât de reînnoită încât îndrăznea să spună că are gândul lui Hristos şi că el nu îi mai priveşte pe oameni dintr-o perspectivă umană (1 Cor. 2:162 Cor. 5:16). Rugăciunea lui pentru credincioşii coloseni era ca şi ei să fie astfel transformaţi –

„nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9).

O astfel de transformare a minţilor noastre ne va face capabili să cunoaştem ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu, putând discerne uşor voia Lui în situaţiile diferite cu care ne confruntăm.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi în această perioadă a Noului Testament este aceasta: „acesta este legământul pe care-L voi face…. Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor….. toţi Mă vor cunoaşte în ei înşişi” (Evrei 8:10; 10:16).

Reînnoirea aceasta ne va aduce nu doar înţelegerea voii lui Dumnezeu, ci şi înţelegerea metodelor Lui şi a scopului Lui – vom cunoaşte nu doar ce doreşte Dumnezeu de la noi să facem, ci şi cum doreşte El să facem şi de ce.

A face voia lui Dumnezeu poate fi o corvoadă dacă nu preţuim scopurile Lui. Când le preţuim, voia lui Dumnezeu devine pentru noi ceea ce a fost pentru Isus – o desfătare.

Numai datorită propriei noastre ignoranţe privind natura lui Dumnezeu ajungem să ne fie frică de voia Lui. Dacă L-am cunoaşte mai bine, am tresălta de fericire să împlinim fiecare poruncă a Lui.

Cum pot fi reînnoite minţile noastre? O soţie care trăieşte aproape de soţul ei, în comuniune strânsă cu el, ajunge să cunoască din ce în ce mai mult din mintea şi căile soţului, pe măsură ce trec anii.

Acelaşi lucru se aplică şi relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu. Naşterea din nou este ca o căsătorie cu Domnul Isus. Acel punct trebuie să fie începutul unei umblări în părtăşie apropiată cu Domnul, vorbind cu El zi de zi.

Trebuie totodată să-L lăsăm şi pe El să vorbească inimilor noastre zi de zi, atât prin Cuvântul Lui cât şi prin disciplina încercărilor pe care El le trimite în viaţa noastră. Astfel, vom vedea cum creştem în asemănare cu imaginea Domnului nostru (2 Corinteni 3:18). Dacă neglijăm meditaţia zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia în rugăciune cu Domnul, ne va fi foarte greu să descoperim planurile lui Dumnezeu. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu poate îndrepta căile gândirii pervertite şi strâmbe şi ne poate deschide spiritual, devenind sensibili la Vocea lui Dumnezeu.

Putem recunoaşte vocea Domnului numai deprinzându-ne să o auzim. Un om recent întors la Domnul l-a întrebat odată pe un slujitor matur ce înseamnă ceea ce a spus Hristos prin „Oile Mele cunosc vocea Mea”, căci el nu auzea vocea Domnului. Slujitorul Domnului a răspuns: „Da, este adevărat că oile Lui cunosc vocea Lui, dar este tot atât de adevărat că mieii trebuie să înveţe s-o recunoască”.

Un fiu poate identifica uşor vocea tatălui său numai dacă a auzit-o suficient de des. Chiar şi aşa, numai printr-o ascultare constantă a vocii Domnului, noi ajungem să fim capabili s-o distingem dincolo de zgomotul şi larma altor voci care ne sună în minte când căutăm voia lui Dumnezeu.

Dacă eşti obişnuit să asculţi vocea Domnului, atunci, în vreme de pericol, promisiunea Lui este: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Dacă, pe de altă parte, ne întoarcem la Domnul doar în vremuri de strâmtorare, este posibil să nu auzim vocea Lui deloc.

Unii copii ai lui Dumnezeu sunt aşa de ocupaţi încât nu au timp să-L asculte pe Domnul în viaţa lor de zi cu zi iar, la vreme de necaz, doresc să afle imediat voia Lui. Vorbind despre asemenea credincioşi, G. Christian Weiss spunea că omul care se roagă doar în situaţii de pericol se roagă în spiritul acesta: „Doamne Isuse, am fost groaznic de ocupat şi nu am avut aşa de mult timp să vorbesc cu tine. Iartă- mă. Dar acum, Doamne, sunt într-o situaţie critică şi trebuie să aflu voia Ta, în această problemă foarte importantă, până mâine dimineaţă la ora 10. Aşa că te rog, Doamne, grăbeşte-Te şi arată-mi-o. Amin.” Voia lui Dumnezeu nu este revelată într- un asemenea mod şi categoric nu unor astfel de persoane.

Părtăşia zilnică cu Dumnezeu în meditaţie şi în rugăciune este vitală dacă vrem să avem călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile noastre.

Rezumat

Dacă vrem să găsim voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să îndeplinim următoarele condiţii:

1. Trebuie să credem că Dumnezeu ne va arăta voia Lui. O astfel de credinţă se va caracteriza prin dorinţă arzătoare şi răbdare. Trebuie să fim gata să aşteptăm timpul lui Dumnezeu.

2. Trebuie să ne îndoim de propria deşteptăciune şi, plini de smerenie, să ne punem baza în Dumnezeu. Nu trebuie să ne ignorăm abilităţile intelectuale, însă încrederea noastră trebuie să fie în Dumnezeu şi nu în noi înşine.

3. Trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii noastre, nu doar în câteva dintre ele. Trebuie să ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja şi să ne păstrăm întotdeauna conştiinţa curată.

4. Trebuie să ne predăm fără rezerve lui Dumnezeu şi să fim gata să acceptăm

orice alege El pentru noi.

5. Trebuie să umblăm zilnic cu Dumnezeu, ascultând la ceea ce El are să ne spună. De aceea trebuie să-I permitem să ne reînnoiască mintea şi să ne elibereze de principiile gândirii lumeşti.

CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ

În ceea ce priveşte mijloacele prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile biblice sunt mai importante decât experienţele personale chiar şi ale celor mai evlavioşi bărbaţi sau femei.

Dumnezeu nu se limitează la a lucra prin acele mijloace pe care le descriem noi. El este Suveran şi poate folosi uneori mijloace de călăuzire miraculoase în locul celor normale. El a călăuzit Israelul în pustie printr-un stâlp de nor şi printr-unul de foc, dar această metodă a încetat când au intrat în Canaan.

Faptele Apostolilor prezintă câteva cazuri de călăuzire extraordinară. Un înger i-a vorbit lui Filip şi i-a spus să părăsească Samaria şi să meargă pe drumul pustiu (8:26). Lui Anania, Dumnezeu i-a spus într-o viziune să meargă şi să-l întâlnească pe Saul (9:10-16). Petru a avut o viziune în care Dumnezeu i-a decoperit că el era cel care trebuia să ducă evanghelia neamurilor (10:9-16). Pavel a avut o viziune care-i arăta să meargă în Macedonia (16:9). Tot el vorbeşte despre un moment când, aflându-se în Ierusalim, Domnul i-a dat într-o viziune direcţii de acţiune (22:17-21). Dar acestea sunt mai degrabă excepţii decât regula.

Nu putem ignora în întregime posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi direcţioneze şi astăzi copiii în moduri asemănătoare. Dar, aşa cum vedem şi în Faptele Apostolilor, astfel de cazuri sunt rare.

În această carte ne ocupăm doar de mijloacele obişnuite de călăuzire. În Vechiul Testament, aflarea voii lui Dumnezeu pare să fi fost o sarcină uşoară. Legea lui Moise era clară şi specifică în privinţa multor lucruri. În pustie, Israeliţii trebuiau doar să observe şi să urmărească stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea. Nu era nevoie să fie spirituali pentru a şti când şi unde să se deplaseze. Aveau nevoie doar de vedere bună!

Când marele preot căuta să găsească voia lui Dumnezeu, tot ce avea de făcut era să arunce „Urim şi Tumim” în prezenţa Domnului şi acestea indicau „Da” sau „Nu”. Totul era aşa de simplu pentru că erau modalităţi externe şi uşor de perceput prin simţuri.

Bizuindu-ne pe Duhul Sfânt

În contrast cu toate acestea, cunoaşterea voii lui Dumnezeu pare să fie mult mai dificilă pentru noi în epoca noastră. Motivul este acela că Dumnezeu doreşte să ne dovedim nouă înşine care este voia Lui perfectă (Romani 12:2).

Acum, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, fiindu-i Călăuză, şi El înlocuieşte toate mijloacele externe de călăuzire care au existat în Vechiul Testament. Călăuzirea externă este pentru cel imatur. Călăuzirea internă este pentru cel matur

– şi aceasta este calea prin care Dumnezeu doreşte să-Şi călăuzească astăzi toţi copiii.

Când căutăm voia lui Dumnezeu, avem nevoie să descoperim ce ne spune Duhul Sfânt în duhurile noastre. De aceea este esenţial să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Biblia spune, „nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului…….dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17,18).

Cuvintele din Luca 4:1 sunt şi ele semnificative – „Iar Isus, plin de Duh Sfânt …..a fost dus de Duhul (Sfânt) în pustie”. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti Domnul Isus a fost guvernat şi călăuzit numai de mărturia interioară a Duhului Sfânt – niciodată de vreo constrângere sau sfat omenesc, nici măcar de vreo rugăminte înduioşătoare. Această sensibilitate la vocea Duhului se găsea şi la primii creştini. În Faptele Apostolilor îl vedem pe Filip acţionând la îndemnul interior al Duhului şi alăturându-se carului omului de stat etiopian (Faptele Apostolilor 8:29); pe Petru supunându-se vocii interioare a Duhului care-l direcţiona spre casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:19,20); pe liderii bisericii din Antiohia recunoscând mărturia Duhului Sfânt în duhurile lor, mărturie care confirma chemarea lui Saul şi a lui Barnaba la slujirea misionară printre neamuri (Faptele Apostolilor 13:2). Acelaşi Duh doreşte să ne călăuzească pe fiecare dintre noi în fiecare decizie.

Recunoscând vocea Duhului

Duhul Sfânt ne vorbeşte mai degrabă printr-o presiune interioară în duhurile noastre decât printr-o voce perceptibilă. El ne îndeamnă dinlăuntru fie să acţionăm fie să nu acţionăm într-o anumită direcţie. În mod normal, aceasta este rezultatul unui timp îndelungat petrecut în rugăciune, în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor unui curs de acţiune propus.

Totuşi, Duhul Sfânt ne poate da uneori şi un îndemn brusc să mergem undeva sau să facem ceva. Însă impulsurile neaşteptate de a face ceva ridicol pot veni de la Cel Rău sau de la noi înşine. De aceea trebuie să fim prudenţi în aceste situaţii.

În orice caz, Duhul Sfânt nu ne va conduce niciodată contrar învăţăturilor Bibliei. Putem distinge vocea Duhului Sfânt prin presiunea crescândă pe care o produce în duhurile noastre şi prin pacea sporită pe care El o dă minţilor noastre, pe măsură ce ne rugăm cu privire la o problemă.

„Gândirea Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6). De obicei, vocea lui Satan este chinuitoare şi adesea însoţită de ameninţări, pentru situaţia în care nu ne supunem imediat ei.

Dumnezeu ne dă mereu suficient timp pentru a analiza şi a ne asigura de voia Lui. Totuşi, în anumite ocazii, Duhul ne poate conduce să facem ceva ce minţile noastre nu pot înţelege pe deplin.

Stephen Grellet, un predicator american, a fost condus odată de Duhul la o tabără de exploatare forestieră pe care a găsit-o părăsită. Dar el a fost aşa de sigur de călăuzirea lui încât a intrat în sala de mese, care era pustie, şi a ţinut o predică. Mulţi ani mai târziu, un bărbat l-a abordat pe Grellet în Londra. Amintindu-i de acea întâmplare, i-a spus că el a fost bucătarul acelei tabere şi singurul prezent acolo în acea zi. Era ascuns în spatele unei ferestre şi ascultase predica lui Grellet. A fost transformat şi a început să lucreze pentru Domnul.

Însă o asemenea călăuzire este extrem de rară. Adesea nu este uşor să distingem între vocea propriei inimi şi vocea Duhului, pentru că inimile noastre sunt atât de înşelătoare. De exemplu, gândindu-ne la un posibil partener de viaţă, putem confunda uşor presiunea emoţională şi „sentimentul crescând de pace şi de bucurie pe care îl primim atunci când ne gândim la ceea ce ar urma” cu mărturia Duhului

Sfânt. Şansele să fim înşelaţi scad considerabil dacă ne examinăm motivaţiile şi ne asigurăm că numai Slava Lui Dumnezeu este ceea ce dorim, că suntem gata să acceptăm orice ne va cere Dumnezeu.De obicei, în cazul în care lipseşte o asemenea predare sau dacă motivaţiile sunt egoiste ajungem să rătăcim. Uneori, voia lui Dumnezeu poate fi exact ceea ce ne place nouă, însă poate fi şi exact ceea ce, în mod instinctiv, nu dorim.

Nu ar trebui să gândim că voia lui Dumnezeu este întotdeaunacea mai dificilă cale care ne stă înainte. Însă nu e nici cea mai uşoară. Când ne găsim într-o situaţie dificilă sau avem înainte o sarcină grea, putem fi tentaţi să fugim. Această decizie poate fi greşit înţeleasă drept călăuzirea Duhului. În aceste ocazii, dacă suntem în dubii, este mai bine să stăm pe loc şi să ne încredem în Domnul că ne va da har să experimentăm biruinţa lui Hristos şi în situaţia respectivă.

Atunci când trebuie să decizi asupra cursului unei acţiuni, un pas practic ar putea fi trasarea unui „bilanţ”. Trage o linie de-a curmezişul unei foi de hârtie şi scrie toate motivele pentru a face un anumit lucru pe o parte, şi toate motivele împotriva acelui lucru de cealaltă parte. Roagă-te cu privire la aceste motive zi de zi şi revizuieşte lista dacă este necesar. Fii cu adevărat gata să accepţi orice curs pe care l-ar putea lua lucrurile. Pe măsură ce continui să te rogi, Duhul Sfânt îţi va transmite, în duhul tău, ce trebuie să faci. Dacă trăieşti o pace crescândă în duhul tău cu privire la un anumit curs al acţiunilor, de obicei, aceasta va fi un indiciu clar a ceea ce doreşte Dumnezeu să faci tu.

Biblia spune, „Lăsaţi pacea lui Hristos(care vine din Hristos prin Duhul Sfânt) să stăpânească (să acţioneze ca arbitru) în inimile voastre – decizând şi aşezând cu hotărâre toate problemele care apar în minţile voastre” (Coloseni 3:15 – cu subliniere). Ca la jocul de fotbal, care se opreşte imediat atunci când arbitrul fluieră (pentru a indica un fault), la fel ar trebui să ne cercetăm şi noi când ne pierdem pacea. Ar trebui să înaintăm numai când avem pace perfectă în duhurile noastre.

Realizând importanţa Duhului

Este esenţial să recunoaştem importanţa mărturiei interioare a Duhului Sfânt, despre care am vorbit în acest capitol, pentru că aceasta este mijlocul principal prin care Dumnezeu Îşi călăuzeşte astăzi copiii. Întotdeauna trebuie să ne supunem îndemnurilor interioare precum şi cercetărilor interioare ale Duhului. Pentru un credincios nu este suficient să fie călăuzit de principiul binelui şi răului. Acela era nivelul Vechiului Legământ. Suntem chemaţi sub Noul Legământ al lui Dumnezeu să trăim la un nivel mai înalt, împărtăşind viaţa adevărată a lui Dumnezeu şi fiind guvernaţi de acea viaţă.

Aceste două niveluri ale vieţii sunt simbolizate de cei doi pomi din grădina Edenului

– pomul cunoştinţei binelui şi răului, respectiv pomul vieţii. Este bine să avem un cod moral care ne spune ce este bine şi ce este rău şi să trăim potrivit acestui standard. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la „trăirea sub lege”. Standardul creştin este mai înalt (Matei 5:17-48).

Watchman Nee, în broşura sa, „Două principii de conducere”, spune, „Este cel mai uimitor lucru acela că obiectivul atâtor creştini este doar conformarea faţă de un standard extern, deşi ceea ce Dumnezeu ne-a dat la naşterea din nou nu este un nou set de reguli şi legi faţă de care ni se cere să ne supunem. El nu ne-a adus la un nou Sinai şi nu ne-a dat un set nou de porunci de tipul „Tu trebuie” şi „Tu nu

trebuie”…. În calitate de creştin, deţii acum viaţa lui Hristos şi la modul Lui de a fi trebuie să te raportezi. Dacă, atunci când meditezi cu privire la o decizie anume, se iveşte în tine o pornire vie de a face acel lucru, dacă apare un răspuns pozitiv din interior, asemenea unei unger” a duhului (1 Ioan 2:20,27), atunci poţi urma încrezător cursul propus. Mărturia interioară îţi indică aceasta. Dar dacă, meditând asupra unei anumite decizii, apare în lăuntrul tău un sentiment de ezitare, atunci poţi şti că pasul la care ai meditat ar trebui evitat, oricât de lăudabil ar putea părea”.„Observă cum comportamentul multor necreştini este guvernat de principiul binelui şi răului. Cu ce diferă atunci creştinul de cel necreştin, dacă acelaşi principiu îi guverenează pe amândoi? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că viaţa lui Hristos reprezintă standardul după care se conduce un creştin şi nu vreun cod extern de norme morale. Există ceva viu înlăuntrul creştinului, care răspunde la ceea ce vine de la Dumnezeu şi reacţionează împotriva a ceea ce nu vine de la El; deci trebuie să luăm seama la reacţiile noastre interioare ….. Noi nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de lucrurile exterioare nouă şi nici de propria raţiune sau de cea a altor oameni. Alţii pot aproba un anumit lucru, chiar şi noi îl putem considera drept atunci când cântărim raţiunile în favoarea lui şi pe cele împotriva lui; dar ce spune despre el mărturia noastră interioară?”

„Odată ce realizezi că factorul determinant al întregului comportament creştin este trăirea interioară, atunci realizezi că trebuie să eviţi nu numai ceea ce apare ca fiind rău, ci şi tot ceea ce doar apare ca fiind bun în exterior. Numai ceea ce decurge din trăirea interioară creştină reprezimtă comportament creştin; de aceea nu trebuie să consimţim asupra niciunei acţiuni care nu izvorăşte din sentimentul viu din lăuntru …. Multe lucruri sunt drepte potrivit standardelor umane, dar standardul Divin le declară pe acestea greşite pentru că le lipseşte viaţa Divină …. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu ni se revelează pe baza unor indicii exterioare, ci pe baza unei mărturii interioare. Pacea şi bucuria care vin duh îi arată creştinului calea. Este un fapt real acela că Domnul Isus Hristos locuieşte în credincios şi că, în mod constant, El se arată pe Sine în noi. De aceea, noi trebuie să ne deschidem către trăirea Lui şi să învăţăm ce înseamnă această trăire”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm această lecţie.

Rezumat

1. Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte printr-o presiune interioară pe care o simţim în duhurile noastre. Această presiune creşte pe măsură ce ne abandonăm lui Dumnezeu în rugăciune şi va fi însoţită de o pace interioară crescândă.

3. Pentru a distinge vocea Duhului de alte voci, trebuie să examinăm motivaţiile acţiunilor noastre şi să vedem dacă ele sunt pure.

4. Un „bilanţ” prin care evaluăm avantajele şi dezavantajele unui posibil curs de acţiune ne poate ajuta să găsim voia lui Dumnezeu.

5. Trebuie să punem mare preţ pe mărturia interioară a Duhului Sfânt, pentru că acesta este principalul mijloc de călăuzire pe care-l foloseşte Dumnezeu astăzi. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să fim conduşi de această mărturie interioară în viaţa noastră de zi cu zi şi nu doar de un cod moral.

CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE

Atunci când căutăm călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne vorbeşte duhurilor noastre şi prin următoarele mijloace externe:

(i) Învăţătura Bibliei.

(ii) Indicaţiile circumstanţelor.

(iii) Sfatul altor credincioşi.

Dacă am desluşit corect voia lui Dumnezeu, mărturia pe care Duhul Sfânt ne-o transmite prin aceste mijloace externe va fi în concordanţă cu mărturia interioară pe care El o pune în duhurile noastre.

Învăţătura Bibliei

Biblia ne-a fost dată ca să putem fi învăţaţi într-un mod corect şi să putem fi conduşi pe calea cea dreaptă (2 Timotei 3:16,17). În cazul unui anumit număr de probleme, voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede chiar în Biblie.

De exemplu, dacă te gândeşti la căsătoria cu un necredincios (chiar şi cu un creştin cu numele, care merge regulat la biserică), Cuvântul lui Dumnezeu spune în mod explicit: „Nu vă înjugaţi la un jug(un simbol al căsătoriei) nepotrivit cu cei necredincioşi - nu faceţi alianţe nepotrivite cu ei” (2 Corinteni 6:14).

De asemenea, dacă vedem un frate în lipsuri materiale, Biblia ne învaţă clar că trebuie să-l ajutăm (Iacov 2:15,16; 1 Ioan 3:17). Sau, dacă eşti într-o dispută cu un credincios şi vrei să ştii dacă să mergi sau nu la judecată cu el, Biblia spune apăsat

„NU” (1 Corinteni 6:1-8).

Biblia ne mai învaţă că minciuna şi hoţia sunt întotdeauna greşite (Efeseni 4:25,28). Dacă s-a produs o dezbinare între tine şi un alt credincios, din cauză că tu l-ai rănit în vreun fel, din nou, Biblia nu lasă loc de îndoială pentru ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să mergi şi să te împaci, luând tu însuţi iniţiativa (Matei 5:21-24).

Dacă am semnat un contract sau un angajament cu o firmă sau instituţie, nu e necesar să mai căutăm în altă parte voia lui Dumnezeu ca să ştim dacă putem rupe contractul sau încălca angajamentul, atunci când ni se oferă un post mai atractiv în altă parte. Biblia ne spune clar că o persoană care trăieşte cu Dumnezeu „nu-şi ia cuvântul înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:4) şi, pe lângă asta, „buzele mincionoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei care lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 12:22). Este o ruşine şi o dezonoare când un credincios nu-şi ţine cuvântul. În mod asemănător, Biblia ne mai învaţă că nu ar trebui să rămânem datori nimănui (Romani 13:8).

Pe lângă poruncile specifice, Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte şi nişte principii călăuzitoare. De exemplu, gândindu-se la căsătorie, un tânăr se poate întreba dacă ar trebui să ceară zestre, aşa cum fac ceilalţi bărbaţi din societatea în care trăieşte. Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează clar să ne ferim de lăcomie şi de iubirea de bani.

Mai mult, învăţătura generală a Scripturii este aceea că ar trebui să învăţăm mai degrabă să dăm decât să primim – şi cu atât mai puţin să cerem (Faptele Apostolilor 20:33-35). Este evident atunci că Dumnezeu nu poate aproba pe nimeni care cere (sau măcar speră la) zestre.

Care e situaţia în ceea ce priveşte câştigurile din jocurile de noroc? Proverbe 28:22 spune: „Un om cu ochiul rău se grăbeşte să se îmbogăţească şi nu ştie că lipsa va veni peste el” (cf. Proverbe 13:11; 28:20; şi1 Tim. 6:9-11). Din aceste pasaje este evident că Dumnezeu nu aprobă ca un credincios să ia parte la nicio formă de loterie, pariuri sau jocuri de noroc.

Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

În rare ocazii, Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea faţă de noi prin anumite pasaje din Biblie, peste care dăm în timpul lecturii noastre zilnice. Însă este nevoie de prudenţă pentru că, adeseori, putem fi tentaţi să dăm unui pasaj o altă interpretare decât are el de fapt. Este neînţelept să căutăm versete sugestive în timpul nostru zilnic de citire a Biblie, deoarece nu acesta este scopul „timpului de părtăşie”, şi , în plus, acţionând astfel, putem fi uşor duşi în rătăcire.

Un tânăr credincios ar putea fi nerăbdător să meargă în S.U.A. când, de fapt, Dumnezeu vrea ca el să rămână în India. Atracţiile materiale ale Vestului pot exercita o forţă atât de puternică asupra lui încât, dacă găseşte un verset cum ar fi

„şi vor zbura… spre apus” (Isaia 11:14), el imediat va concluziona că Dumnezeu îl încurajează să plece.

Inimile noastre sunt înşelătoare şi Satan este un vrăjmaş ingenios. Trebuie să fim în gardă şi faţă de inima noastră şi faţă de Satan. În înţelepciunea Sa supranaturală, Dumnezeu ne poate conduce la un verset izolat, scos din context, dar această situaţie este mai degrabă excepţia decât regula. În plus, când Dumnezeu apelează la o astfel de metodă, o face, de obicei, doar pentru a confirma călăuzirea pe care am primit-o prin mijloacele obişnuite. Niciodată n-ar trebui să facem din aceste versete singurul fundament al călăuzirii în problemele importante.

Indicaţiile circumstanţelor

Dumnezeu este Providenţa. El poate controla circumstanţele astfel încât ele să indice voia Lui. El permite să ni se întâmple anumite lucruri, fie ca să ne confirme călăuzirea pe care am primit-o prin mărturia Duhului, fie ca să ne oprească de la a face un pas greşit. Aşa cum spunea George Muller, „Opririle unui om bun, precum şi paşii lui, sunt comandate de Domnul” (cf. Psalmul 37:23).

Trebuie să ţinem minte că şi Satan poate, într-o anumită măsură, să aranjeze circumstanţele într-un anumit mod, pentru a ne duce în rătăcire. Mulţi au fost înşelaţi în alegerea unui partener de viaţă prin faptul că s-au lăsat ghidaţi de circumstanţele aranjate de Satan pentru a-i prinde în capcană! Metoda prin care poţi evita să fii înşelat este îndeplinirea condiţiilor călăuzirii menţionate în Capitolul 2.

Trebuie să ne supunem împrejurărilor stabilite de Dumnezeu şi să le acceptăm, în timp ce, acelora aranjate de Satan, trebuie să ne opunem. Dacă avem ezitări, ne putem ruga astfel: „Doamne, eu nu ştiu dacă această situaţie este stabilită de Tine sau de Satan. Însă eu vreau să fac voia Ta perfectă, oricât m-ar costa. Salvează-mă

de la înşelătorie şi de la pierderea bineuvântării Tale. Dacă aceste situaţii sunt de la Tine, le accept bucuros. Dacă sunt de la Satan, mă împotrivesc lor şi le înfrunt în Numele Tău!”Domnul ne va păstra calea şi va face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru dacă suntem sinceri înaintea Lui şi trăim potrivit poruncilor Lui (Proverbe 2:8; Romani 8:28).

Satan l-a împiedicat pe Pavel să meargă în Tesalonic, dar a mers Timotei în locul lui şi scopurile lui Dumnezeu au fost oricum îndeplinite (1 Tesaloniceni 2:18; 3:1,2). Găsim numeroase cazuri de călăuzire pe baza circumstanţelor în Faptele Apostolilor. Dumnezeu a folosit persecuţia pentru a împrăştia biserica din Ierusalim, răspândind astfel Evanghelia (Faptele Apostolilor 8:1). Pavel şi Barnaba se mutau dintr-un loc într-altul atunci când persecuţia devenea prea puternică pentru ca ei să mai poată rămâne într-un anumit loc (Faptele Apostolilor 13:50,51; 14:5,6,19,20). Aceasta era în acord cu propriul exemplu al Domnului, cu poruncile Sale (Matei 10:23; Ioan 7:1). Dumnezeu a folosit o foamete pentru a-i aduce pe Saul şi pe Barnaba la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:28-30), unde aceştia au învăţat puterea rugăciunii fierbinţi (Faptele Apostolilor 12:5). Întorşi la Antiohia, ei au împărtăşit acest spirit al rugăciunii fraţilor din lucrare, ceea ce a condus, în final, la extinderea lucrării în regiuni îndepărtate (Faptele Apostolilor 12:25-13:3).

Circumstanţele nefavorabile din Filipi au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i conduce pe Pavel şi pe Sila să predice evanghelia unui temnicer nevoiaş (Faptele Apostolilor 16:19-34). Ultimele opt capitole din Faptele Apostolilor arată cum a folosit Dumnezeu împrejurările pentru a-l conduce pe Pavel să predice evanghelia mai multor oameni pe care, în mod normal, nu i-ar fi întâlnit (cf. Filipeni 1:12).

Unii dintre cei mai mari misionari ai lumii au fost călăuziţi spre câmpurile lor de misiune de circumstanţe. David Livingstone s-a simţit mai întâi condus spre China şi a urmat studii medicale ca pregătire pentru slujirea pe acest tărâm. Când a fost gata să plece, China era „închisă” datorită Războiului Opiumului. Societatea Misionară Londoneză i-a sugerat să se ducă în Indiile de Vest. A plecat acolo dar s-a întors, pe motiv că acolo erau deja mulţi doctori. În final, ca urmare a contactului cu misionarul Robert Moffat, un pionier al misionarismului african, Livingstone a mers în Africa.

Adoniram Judson s-a simţit chemat să fie misionar în India şi a plecat cu vaporul din America. La sosirea în India, autorităţile de acolo nu i-au permis să rămână. Fiind în Madras, i s-a spus să părăsească ţara până la o anumită dată. Astfel, a fost forţat să se îmbarce pe singurul vas care părăsea Madras-ul înainte de acea dată. Vasul mergea în Burma şi Judson şi-a petrecut tot restul vieţii acolo.

Lucrarea pe care aceşti doi oameni au îndeplinit-o în acele teritorii dovedeşte foarte clar că Dumnezeu a fost Acela care a ordonat în aşa fel împrejurările încât ei să fie conduşi în locurile unde au slujit. Dumnezeu ne poate împiedica să mergem pe căi pe care nu El le-a ales pentru noi îmbolnăvindu-ne sau făcându-ne să pierdem trenul, o întâlnire sau un interviu. Şi acest tip de situaţii neprevăzute şi nedorite pot reprezenta parte din planul Lui pentru noi dacă trăim sub Domnia Lui. Când nu obţinem ceva ce ne dorim şi pentru care ne-am rugat foarte mult, putem fi siguri că Dumnezeu are ceva mai bun păstrat pentru noi.

Pierderea trenului şi sosirea întârziată a vaporului m-au condus odată să-i vorbesc unui suflet în nevoie care şi-a deschis inima către Domnul chiar în acea noapte.

Altă dată, transferul pe un vas care nu-mi plăcea a fost mijlocul prin care Dumnezeu m-a condus la un marinar tânăr care şi-a predat viaţa Domnului şi a fost botezat.

Dumnezeu nu face greşeli. El este Providenţa. Ne putem încrede în faptul că El stabileşte circumstanţele vieţii noastre astfel încât ele să conducă la Slava Lui şi la binele nostru. Uneori, când întâlnim un obstacol pe cale, putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Sa schimbând împrejurările.

Atunci când, în mai 1964, Domnul m-a chemat să mă retrag din poziţia de ofiţer al Marinei Indiene iar eu mi-am depus demisia, Conducerea Marinei Indiene a respins imediat această demisie. Indicaţiile circumstanţelor erau în contradicţie cu ceea ce am simţit a fi mărturia Duhului Sfânt înlăuntrul meu. M-am rugat ca Domnul să schimbe împrejurările şi să mă elibereze din Marină, făcând din aceasta o confirmare a chemării Lui. Am aplicat de trei ori pentru obţinerea permisiunii de retragere. În final, după doi ani, mi s-a dat drumul. Atunci am văzut limpede că piedica iniţială fusese plănuită de Satan. Totuşi, Dumnezeu s-a dovedit stăpân absolut peste toate circumstanţele, permiţând această piedică doar pentru a-mi întări credinţa în stăpânirea Lui peste toate guvernele şi puterile pământeşti şi pentru a mă învăţa mai multe cu privire la căile Sale.

Într-adevăr, El este Acela care are cheia fiecărei uşi. Când El deschide o uşă, nimeni nu o poate închide şi când El închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (Apocalipsa 3:7). Chiar şi inima unui împărat poate fi îndreptată de Dumnezeul nostru în orice direcţie alege El (Proverbe 21:1; cf. Ezra 6:22).

Totodată, Dumnezeu ne poate conduce împotriva circumstanţelor. Când primul val de persecuţie a măturat Ierusalimul, apostolii nu au fugit, ci s-au rugat pentru a primi curajul să înfrunte împrejurările. Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Său şi a făcut să tremure Ierusalimul la manifestarea puterii Lui, pentru că nu sosise încă timpul hotărât de El când ucenicii urmau să fie împrăştiaţi (Faptele Apostolilor 4:29-33; 5:11-14).

Când Filip a părăsit Samaria ca să meargă pe drumul pustiu, aceasta era contrar împrejurărilor, care-l chemau să rămână în Samaria, unde el se dovedise foarte folositor în lucrare (Faptele Apostolilor 8:26). Aşadar, împrejurările nu reprezintă întotdeauna o indicaţie a voii lui Dumnezeu. Ele trebuie avute în vedere numai împreună cu mărturia interioară a Duhului Sfânt, din lăuntrul duhurilor noastre, îmreună cu mărturia Lui prin Biblie, şi în supunere faţă de acestea.

Dumnezeu nu aşteaptă de la copiii Săi să fie nişte pioni îndreptaţi încolo şi încoace de circumstanţe. El este Stăpân peste toate circumstanţele şi doreşte ca şi copiii Lui să fie părtaşi la această stăpânire asupra circumstanţelor.

Este oare bine să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Lui printr-un semn? Vechiul Testament redă câteva exemple de oameni care-I cer lui Dumnezeu să îşi arate voia Sa printr-un semn. Robul lui Avraam a cerut un semn şi prin acest semn a găsit-o pe mireasa aleasă de Dumnezeu pentru Isaac (Geneza 24:10-27). Ghideon I-a cerut lui Dumnezeu să-i confirme voia Lui printr-un semn. Iar noaptea următoare el I-a cerut lui Dumnezeu să răstoarne semnul. Dumnezeu a răspuns la ambele cereri şi, în felul acesta, Şi-a confirmat voia Sa (Judecători 6:36-40).

Corăbierul de pe vasul care-l transporta pe Iona a tras la sorţi ca să afle cauza furtunii. Dumnezeu i-a răspuns (Iona 1:7). Tragerea la sorţi a fost folosită şi cu alte ocazii pentru a indica voia lui Dumnezeu (Iosua 7:14; 1 Samuel 10:2014:41-44; cf. Proverbe 16:33).

În Noul Testament există o singură situaţie în care un om îi cere lui Dumnezeu un semn pentru a-i arăta voia Lui, iar acest lucru s-a întâmplat înaintea zilei de Rusalii (Faptele Apostolilor 1:23-26). Observăm că, după pogorârea Duhului Sfânt, Noul Testament nu mai menţionează nici măcar o singură situaţie în care un credincios caută voia lui Dumnezeu printr-un semn. Prin urmare, în zilele noastre, aceasta nu mai este metoda normală de călăuzire a lui Dumnezeu. Ea a fost folosită în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt nu locuia înlăuntrul oamenilor.

Totuşi, Dumnezeu Îşi poate confirma voia sau ne poate încuraja duhurile noastre slabe prin semne ocazionale. Numai atunci să îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu un semn, când alte metode de călăuzire nu par a fi concludente. Însă trebuie să ne rugăm chiar şi cu privire la tipul de semn pe care să-l cerem. Trebuie să evităm să folosim semnele ca mijloace de confirmare a propriei alegeri. De exemplu, să nu-I cerem lui Dumnezeu un miracol drept semn, atunci când intenţia noastră reală este să găsim o scuză pentru a nu merge pe calea pe care ştim că Dumnezeu a hotărât-o pentru noi.

Totodată nu trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu ca semn un lucru cât se poate de comun, pe care să îl interpretăm drept o confirmare a căii alese de noi înşine. Trebuie totodată să ne ferim de metoda adoptată de unii creştini care-I cer lui Dumnezeu un verset drept semn şi apoi închid ochii, dechid Biblia şi-şi poziţionează degetul undeva pe pagina care se deschide. Această metodă ne poate duce în rătăcire şi este oricum prostească.

Biblia nu este o carte de magie! Nu o trata ca şi cum ar fi un astfel de lucru. Dumnezeu poate utiliza uneori această metodă ca să ne încurajeze. Dar să nu lăsăm niciodată ca aceasta să fie singura metodă de călăuzire în chestiunile importante. A face din semne mijlocul principal sau chiar mijlocul unic de călăuzire este total nebiblic. Să ne amintim totodată că apelul constant la semne este un indici al imaturităţii spirituale.

Sfatul altor credincioşi

Noul Testament pune un accent deosebit pe necesitatea unei vieţi trăite de credincioşi în comuniune, ca mădulare ale aceluiaşi trup. Nici un mădular nu poate funcţiona de unul singur. Fiecare este dependent de celelalte pentru a exista şi a se menţine în funcţiune. De aceea, este cât se poate de rezonabil să ne aşteptăm ca şi în domeniul călăuzirii Dumnezeu să acorde o importanţă deosebită părtăşiei dintre credincioşi.

El a stabilit părtăşia şi ca pe o măsură luată împotriva riscului ca oamenii să nu se îndepărteze cu totul de voia Sa perfectă. De unii singuri poate că nu vedem toate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă un anumit pas. Sfatul altor oameni evlavioşi va fi nepreţuit, ajutându-ne să privim decizia din unghiuri diferite. Acest lucru este necesar mai ales atunci când ne confruntăm cu o decizie majoră. Dacă, din mândrie şi din sentimentul auto-suficienţei, ignorăm acest mijloc de călăuzire lăsat de Dumnezeu, atunci nu avem decât de pierdut.

Biblia spune, „Prin marele număr al sfătuitorilor ai biruinţa ….Planurile se pun la cale prin sfat: fă războiul cu prudenţă….înţeleptul ascultă sfaturile…..Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii ….Calea

nebunului este dreaptă în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile….Cel drept arată drumul aproapelui său, dar calea celor răi îi duce în rătăcire” (Proverbe 24:6; 20:18; 13:14; 12:15,26).Totuşi, există două extreme care trebuie evitate. Una este să fii complet nepăsător faţă de sfaturile oamenilor evlavioşi. Cealaltă este să fii complet dependent de sfatul lor încât să-l accepţi fără nicio reţinere ca fiind voia lui Dumnezeu. Dacă ne plasăm în oricare din aceste două extreme, fie ne vom rătăci fie vom rămâne sfrijiţi spiritual toată viaţa.

Pe cât de mult doreşte Dumnezeu ca noi să ne sfătuim cu fraţii noştri în credinţă, pe atât de mult El se aşteaptă ca noi să nu ne supunem, plini de slugărnicie, sfatului acestora, chiar dacă ei sunt oameni sfinţi. Biblia prezintă adevărul într-un echilibru perfect. Din nefericire, omul are tendinţa să penduleze către o extrema sau alta. De aceea atât de multe erezii s-au născut în creştinism.

În Vechiul Testament, această perspectivă echilibrată este prezentată clar în 1 Împăraţi capitolele 12 şi 13. În capitolul 12, tânărul împărat Roboam ar fi trebuit să asculte sfatul bătrânilor evlavioşi, în loc să îi asculte pe tinerii de vârsta lui. Nefăcând aşa, a grăbit divizarea împărăţiei. În capitolul 13, tânărul profet nu ar fi trebuit să asculte de sfatul profetului mai bătrân („Nu vârsta aduce înţelepciunea” – Iov 32:9). Pentru că a ascultat, şi-a pierdut viaţa.

În Noul Testament, vedem acest echilibru în viaţa apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor 13:1-3 îl întâlnim pe Dumnezeu chemându-l pe Pavel la slujirea misionară printre neamuri. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu Şi-a arătat voia Sa pentru Pavel şi către fraţii săi din lucrare. Ceea ce Dumnezeu i-a vorbit personal lui Pavel a fost confirmat prin faptul că Dumnezeu a transmis acelaşi lucru şi celorlalţi. Pe de altă parte, în Faptele Apostolilor 21:1-15, îl întâlnim pe Pavel respingând sfatul tuturor ucenicilor (şi chiar prorociile unora dintre ei) şi mergând în direcţia pe care el o simţea ca fiind voia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a confirmat mai târziu lui Pavel că a fost bine să meargă la Iersualim (Faptele Apostolilor 23:11). Cu o altă ocazie, la începutul vieţii sale de creştin, Pavel a mers în Arabia şi a aflat voia lui Dumnezeu doar de unul singur, fără să se consulte cu cineva (Galateni 1:5-17).

Aceste exemple din Cuvântul lui Dumnezeu sugerează că există unele situaţii în care trebuie să luăm seama la sfaturile oamenilor evlavioşi, dar există şi situaţii când nu trebuie să ne consultăm cu nimeni. În oricare din cazuri, fie că acceptăm sfatul altora, fie că îl respingem, fie că nici nu îl căutăm, decizia ultimă trebuie să fie întotdeauna a noastră, pentru că suntem singurii răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru deciziile noastre.

Sfatul unui om al lui Dumnezeu poate fi de nepreţuit, însă nu este niciodată infailibil. Michael Harper, în cartea lui, „ Profeţia – Un Dar pentru Trupul lui Hristos”, scrie: „Profeţiile care spun altor oameni ce să facă trebuie privite cu suspiciune crescută. „Călăuzirea” nu este niciodată prezentată ca una dintre funcţiile profeţiei. Lui Pavel i s-a spus ce i se va întâmpla dacă va merge la Ierusalim, dar nu i s-a spus nici să meargă nici să nu meargă. Poate că prietenii lui l-au sfătuit în privinţa aceasta, însă ce este cert e că nu de la profeţie a venit călăuzirea. Agabus a anunţat o foamete, dar prorocia lui nu a oferit nicio instrucţiune cu privire la ceea ce ar trebui să se facă. Peste tot în Noul Testament călăuzirea îi este dată direct individului, nu printr-o altă persoană, aşa cum se obişnuia în Vechiul Testament. De exemplu, deşi lui Corneliu i s-a spus de către un înger să trimită după Petru

(Faptele Apostolilor 10:5), Petru însuşi a fost înştiinţat personal, printr-o întâmplare independentă, să meargă cu oamenii lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10:20)”.În broşura „Călăuzire”, James McConkey scrie, „Carnea şi sângele nu-L puteau descoperi pe Hristos lui Simon Petru (Matei 16:17). Ele nu ne pot descoperi nici nouă lucrurile lui Hristos. Nu contează dacă este vorba despre propria noastră carne şi propriul nostru sânge sau despre carnea şi sângele altora. Aceasta întrucât carnea şi sângele celorlalţi oameni sunt limitate de aceleaşi infirmităţi şi supuse aceloraşi greşeli ca şi în cazul nostru. Mai mult, omul care se bazează pe prietenii lui pentru călăuzirea sa, va descoperi curând că varietatea sfaturilor pe care le oferă ei doar sporeşte numărul încurcăturilor. Acesta este un alt principiu Divin, că Dumnezeu nu descoperă altui om planurile Lui pentru viaţa ta. Mustrarea lui Petru de către Hristos, când acesta a dorit să afle voia Lui cu privire la Ioan, este cea mai clară dovadă posibilă în acest sens (Ioan 21:22).

Poţi să-ţi ajuţi copilaşul să meargă atunci când el e încă mic Dar, dacă e să înveţe vreodată să meargă singur, atunci vine un moment când va trebui să-l laşi total din mână şi săpui capăt oricărui sprijin. Credinciosul care vrea să înveţe să meargă cu Dumnezeu trebuie să înveţe aceeaşi lecţie. Şi, aşa cum un copil învaţă să meargă cu preţul câtorva căderi, tot la fel trebuie un creştin să înveţe să îl urmeze pe Dumnezeu cu preţul unor greşeli. Mai bine să înveţi aşa decât să nu înveţi deloc. Preţul câtorva căderi nu este prea mare pentru comoara de a merge singur cu Dumnezeu, către locul arătat prin călăuzirea Lui. Să nu aibă Dumnezeu niciun loc pentru prietenii tăi creştini în această experienţă a călăuzirii? Cu siguranţă că are. Ia tot ajutorul de care ai nevoie: toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu, toate experienţele posibile ale altora. Însă alţii îi pot da doar exemple. Tu trebuie să iei propriile decizii pentru tine. Aceasta deoarece atunci când suntem puşi faţă în faţă cu o decizie nu putem să ne sustragem experienţei personale de a ne încredinţa pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, plini de răbdare, experienţă prin care învăţăm învăţat cele mai preţioase lecţii ale călăuzirii Sale”.

Cu toate acestea, ori de câte ori trebuie să acţionăm împotriva sfatului credincioşilor maturi, să luâm aminte cu mai multă atenţie la decizia luată ca să fim siguri că Dumnezeu este Acela care ne conduce. Să ne amintim acest lucru mai ales atunci când luăm decizii majore.

Vocea Domnului

Pe munte, cu ocazia Schimbării la Faţă, Petru a fost mustrat de Dumnezeu datorită încercării de a-L pune pe Domnul Isus la acelaşi nivel cu Moise şi Ilie. Aceşti oameni chiar au fost mijlocitorii lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament, dar o nouă eră răsărea şi Petru trebuia să recunoască aceasta. În această nouă eră urma să fie un singur Mijlocitor – „Acesta este Fiul Meu preiubit; de El să ascultaţi” (Marcu 9:7). Iar atunci când ucenicii s-au uitat din nou, „n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Isus singur cu ei”. Vocea Domnului este aceea pe care trebuie, în final, să o auzim, dincolo de orice alte mijloace pe care le-ar putea folosi Dumnezeu pentru a ne vorbi.

În „Ce ar trebui acest om să facă?”, Watchman Nee spune, „Creştinismul presupune întotdeauna o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin Duhul Său şi nu doar o cunoaştere a voii Lui prin intermediul unui om sau unei cărţi ….. Concret spus, astăzi avem Scriptura, în formă scrisă, care, în perioada Vechiului Testament, îl are drept corespondent pe Moise, şi mai avem şi Duhul, mesagerul viu, căruia, în perioada Vechiului Testament, îi corespunde Ilie, cel care nu a gustat niciodată

moartea. Aceste două daruri date de Dumnezeu fiecărui credincios sunt printre cei mai preţioşi factori care contribuie la viaţa creştină: Cartea, Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre pentru a ne instrui şi prietenul care trăieşte aproape de Dumnezeu şi care adesea ne poate face cunoscut ce i-a arătat lui Dumnezeu. Cartea este întotdeauna dreaptă; sfatul unui prieten adesea este şi el drept. Avem nevoie de Cartea lui Dumnezeu şi avem nevoie de profeţii lui Dumnezeu. El nu doreşte să ignorăm niciunul din aceste daruri pe care ni le-a dat. Dar ceea ce s-a petrecut pe munte cu ocazia Schimbării la Faţă ne arată că niciunul dintre aceste daruri nu poate lua locul vocii lui Dumnezeu din inima noastră.”„Să nu-i dispreţuim pe mesagerii lui Dumnezeu. Avem nevoie continuu de provocarea cuvântului vorbit, de provocarea cuvântului profetic, de liniştea pe care ne-o dă instruirea spirituală matură. Dar să nu ne încredinţăm total şi exclusiv călăuzirii care vine prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, oricât de sănătoasă ar fi ea. Suntem datori vânduţi să ascultăm vocea Domnului şi să-L urmăm.”

„Mai mult, să nu îndrăznim să dispreţuim Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Scripturile inspirate sunt vitale pentru viaţa şi evoluţia noastră şi nu putem trăi fără ele; nici măcar nu ar trebui să încercăm vreodată să facem aceasta. Cu toate acestea, există pericolul de a ne uita mai mult la litera Cuvântului decât la Isus Hritsos Însuşi , ca autoritate finală pentru noi. Acceptăm ceea ce spune Biblia în mod religios şi în amănunt; probabil că Dumnezeu ne onorează pentru aceasta. Însă, dacă făcând aşa mergem mai departe şi punem Biblia pe o poziţie care concurează chiar cu Domnia lui Hristos, putem risca să rămânem în mod tragic rupţi de El…….

(Creştinismul) revendică o cunoaştere personală directă a voii lui Dumnezeu, care implică şi aceste ajutoare date de Dumnezeu, dar care nu se rezumă la ele”.

Secretul călăuzirii stă în auzirea vocii Domnului.

Rezumat

1. Duhul Sfânt ne călăuzeşte prin învăţăturile Bibliei atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

a. În multe domenii, Biblia deja a arătat care este voia Lui.

b. Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea printr-un pasaj peste care dăm pe parcursul lecturii zilnice a Bibliei. Dar aceasta nu trebuie să devină niciodată singura bază a călăuzirii.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte adesea prin mărturia împrejurărilor.

a. Dumnezeu foloseşte circumstanţele fie pentru a confirma călăuzirea pe care deja am primit-o fie pentru a ne opri de la un pas greşit.

b. Însă şi Satan poate aranja circumstanţele vieţii noastre într-o anumită măsură. Aşadar, ele nu indică întotdeauna voia lui Dumnezeu.

c. Uneori, Dumnezeu ne conduce contrar circumstanţelor. Putem, de asemenea, să-I cerem să ne arate voia Sa schimbându-le.

d. Ocazional, Dumnezeu îşi confirmă călăuzirea prin intermediul unui semn. Totuşi, căutarea semnelor reprezintă întotdeauna un indiciu al imaturităţii spirituale.

3. Duhul Sfânt ne poate vorbi prin sfatul altor credincioşi. .

a. Dumnezeu a lăsat aceasta ca măsură de protecţie care să ne prevină de la a rata cu totul voia Sa.

b. Sfatul oamenilor evlavioşi ne ajută să vedem şi alte aspecte ale unei situaţii particulare, pe care altfel nu le-am fi luat în considerare.

c. Sunt situaţii când trebuie să ţinem seama de sfatul oamenilor lui Dumnezeu şi alte situaţii când va trebui să mergem contrar sfatului lor.

CHEMAREA PROFESIONALĂ

Una din primele mari probleme de călăuzire, cu care se confruntă de obicei tinerii, este cunoaşterea voii lui Dumnezeu cu privire la profesia şi la locul lor de muncă. Este necesar ca Voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la profesie să fie căutată nu doar de aceia care îşi doresc o slujire creştină permanentă, ci de către fiecare credincios în parte.

Aşa cum arătam în Capitolul Întâi, Dumnezeu a planificat o profesie pentru fiecare copil al Său. Aşadar, este esenţial să căutăm să descoperim care este aceea. Când chemarea lui Dumnezeu pentru tine este să fii profesor într-o şcoală, vei fi neascultător dacă devii pastor. Nu fii evanghelist dacă Dumnezeu doreşte să fii doctor. Tot aşa, nu-ţi lua o profesie laică dacă Dumnezeu te doreşte exclusiv în slujirea creştină.

Profesia aleasă de Dumnezeu

Indiferent de profesia aleasă, fiecare credincios trebuie să fie un martor permanent al Domnului Isus Hristos – chiar dacă nu este în serviciul creştin permanent. Un doctor creştin, întrebat fiind ce profesie are, a răspuns: „Profesia mea este să fiu un martor pentru Domnul Isus Hristos şi să aduc suflete la El. Muncesc ca doctor pentru a-mi plăti cheltuielile.”

Într-adevăr, el avea perspectiva corectă. Dacă profesia este considerată din acest punct de vedere, nu trebuie să ne mai fie teamă de posibilitatea de a rata voia lui Dumnezeu. Atunci când cultivarea personalităţii şi reputaţia ne determină alegerile, ajungem să rătăcim.

Cum ar trebui să procedeze un tânăr credincios pentru a decoperi voia lui Dumnezeu în acest domeniu? Când opţiunea alegerii unei cariere este încă deschisă înaintea lui, ar trebui să ţină seama de propriile sale aptitudini intelectuale şi să caute să studieze în vederea celei mai potrivite profesii pentru el. Oricum, el ar trebui să selecteze o profesie numai după multă rugăciune. Dacă chiar şi după multă rugăciune el nu primeşte nicio călăuzire înlăuntrul duhului său, trebuie să meargă înainte şi să aleagă profesia pe care o consideră cea mai potrivită pentru el. Niciodată, în niciun caz, nu ar trebui să permită să fie împins înspre o profesie de către altcineva.

Aceia care urmează deja o universitate pot fi, probabil, limitaţi în selectarea unei profesii. Nu este nevoie ca aceştia să considere că au ratat voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran şi stăpâneşte peste vieţile noastre, inclusiv atunci când noi nu suntem conştienţi de căile Lui. El îşi pune mâna asupra noastră şi ne conduce pe căile Sale fără ca noi să ştim, cu mult înainte ca noi să ajungem la momentul în care ne predăm Lui. Însă El ne consideră responsabili numai după ce ne vorbeşte.

Locul ales de Dumnezeu

Pe parcursul anilor de studenţie, un credincios ar trebui să petreacă mult timp în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea informaţiile corecte despre oportunităţile de angajare şi contactele cu oamenii şi instituţiile potrivite, astfel încât, la terminarea studiilor, să poată fi capabil să meargă la locul ales de Dumnezeu.

Trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele Domnului din Matei 9:37 – „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” În ascultare de porunca Domnului din Ioan 4:35, el va trebui să afle detalii despre lucrarea Domnului în diverse părţi ale ţării şi ale lumii. El trebuie să fie gata să meargă oriunde ar putea avea Dumnezeu nevoie de el – fie ca profesor fie ca asistent medical fie ca inginer fie având orice altă profesie. Este ruşinos că atât de mulţi creştini caută confortul personal şi nu au niciun interes pentru răspândirea evangheliei sau pentru salvarea sufletelor.

Apoi, el trebuie să apeleze la sfatul şi la rugăciunile credincioşilor maturi (din localitatea sa ori de altundeva) care sunt interesaţi de el şi cunosc situaţia în zonele în care îşi caută de lucru. Totodată, el trebuie să încerce să înţeleagă ce îi spune Dumnezeu prin circumstanţele în care se află. Cu toate aceste informaţii în mână, când se apropie momentul de a lua o decizie, va trebui să caute să desluşească ce-i spune Duhul Sfânt în propriul lui duh. În final, va trebui să-şi fundamenteze decizia pe această mărturie a Duhului dinlăuntrul său, încrezându-se în Dumnezeu, chiar dacă va trebui să se întoarcă în cazul în care s-a înşelat.

Slujirea creştină permanentă

Sunt necesare câteva cuvinte cu privire la slujirea creştină permanentă, cu privire la chemarea de a fi angajat exclusiv în predicarea Cuvântului, ca misionar, evanghelist, învăţător al Bibliei sau pastor.

Dumnezeu cheamă un procent redus de credincioşi într-o astfel de slujire, la fel cum, din poporul Israel, a chemat o singură seminţie din doisprezece pentru slujirea de la templu. Însă El se aşteaptă ca toţi copiii Lui să fie doritori să împlinească această slujire, în cazul în care i-ar chema. De aceea fiecare credincios trebuie să aibă în vedere şi această chemare şi să caute din toată inima să afle dacă Dumnezeu îl doreşte sau nu în această lucrare.

Persoana care intră în slujirea creştină permanentă ar trebui să fie absolut sigură că Dumnezeu a chemat-o la aceasta. Tot astfel, o persoană implicată într-o profesie laică trebuie să fie la fel de sigură că Dumnezeu doreşte ca ea să fie acolo.

Chemarea de a fi evanghelist sau misionar nu este mai spirituală decât chemarea de a fi inginer ori contabil. Ce este important e să fii ceea ce Dumnezeu doreşte să fii. Decizia de a intra în slujirea creştină trebuie să fie luată la rece – nu în atmosfera încărcată de tensiune emoţională a unei întâlniri şi nici sub presiunile cuiva. Deciziile pripite sunt de obicei regretate mai târziu.

Dumnezeu ne dă întotdeauna timp suficient înainte să ne decidem. Nu se poate spune cum anume primeşte cineva chemarea la o slujire exclusiv creştină. Asemenea celorlalte tipuri de călăuzire, ea vine în forme diferite la oameni diferiţi. În unele cazuri rare, ea poate veni chiar şi printr-o viziune sau printr-o voce perceptibilă.

Esther Butler, misionară pionier în China la începutul acestui secol, a povestit că, atunci când Dumnezeu a chemat-o în această lucrare, a văzut într-o viziune o stradă chinezească aglomerată. Mai târziu, la sosirea în Nanking, a recunoscut acolo, în chip limpede, feţele şi locurile văzute anterior în viziune.

Altora, chemarea le-a venit ca un îndemn interior bazat doar pe raţiuni de natură logică. John G. Paton a plecat din Scoţia, ca misionar în Insulele Pacificului de Sud, pentru că a simţit că oamenii de acolo aveau oportunităţi mai reduse de a auzi mesajul decât cei din Scoţia. James Gilmour a plecat în Mongolia deoarece, spunea el, nu a primit o chemare să rămână în ţara sa de origine. Realizările lor pentru Dumnezeu în aceste locuri arată clar că ei au trăit în voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile lor.

Ce formă ia chemarea este nesemnificativ, însă acela care intră într-o slujire creştină permanentă nu-şi poate permite să fie nesigur de chemarea lui. Nu se poate decide de unul singur pentru această slujire, nici măcar altcineva nu-l poate determina să facă această alegere. Acest prerogativ rămâne întotdeauna doar în mâinile lui Dumnezeu.

În majoritatea cazurilor, o persoană chemată în slujirea creştină permanentă va descoperi că Dumnezeu îi confirmă chemarea prin circumstanţe şi prin credincioşii umpluţi de Duh. Cu toate acestea, pot exista, şi chiar au şi existat, excepţii de la această regulă, pentru că modul în care lucrează Dumnezeu nu poate fi limitat de anumite reguli fixe.

Totuşi, pot fi stabilite câteva norme: Dumnezeu îi cheamă pe aceia care sunt activi în ocupaţiile lor laice. El le vorbeşte doar acelora care caută să fie martorii Lui în circumstanţele prezente. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu statornicie. De asemenea, trebuie să ne amintim că această chemare a lui Dumnezeu nu este neapărat un lucru definitiv. Dumnezeu te poate conduce către o slujire creştină permanentă pentru o perioadă, pentru ca mai târziu să te conducă să fii martorul Lui într-o ocupaţie laică.

Trebuie să fim gata să rămânem de partea lui Dumnezeu pe măsură ce situaţiile şi circumstanţele se schimbă şi să nu rămânem sclavii unei tradiţii sau ai opiniilor oamenilor. Fie că suntem într-o slujbă laică sau într-o slujire creştină permanentă, chemarea noastră este aceeaşi – să fim robii lui Dumnezeu.

Natura şi domeniul muncii noastre pot fi diferite, însă întotdeauna noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Domnul înaintea altora şi să-i aducem pe aceştia la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere care le va aduce eliberarea. Dumnezeu are un loc specific pentru fiecare în via lui vastă. Aşa cum spun versurile, „Este o lucrare pentru Isus pe care numai tu o poţi face”. Este responsabilitatea ta să găseşti care este aceea şi să te asiguri că o duci la bun sfârşit. „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4:17).

Rezumat

1. Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.

2. Fiecare credincios, indiferent de profesia lui, este chemat să fie un martor permanent al Domnului Isus.

3. O persoană tânără aflată în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu cu privire la profesia sa ar trebui să se pregătească în domeniul pe care-l simte cel mai potrivit, în absenţa vreunei indicaţii contrare.

4. Când un creştin caută o slujbă, mai întâi el trebuie să găsească informaţii privind nevoile lucrării Domnului în diferite locuri. Va trebui să petreacă mult timp în rugăciune şi, după consultarea credincioşilor maturi şi luarea în considerare a circumstanţelor, în final, trebuie să se lase călăuzit de mărturia interioară a Duhului Sfânt.

5. Nicio persoană nu ar trebui să intre în slujirea creştină permanentă fără o chemare clară de la Dumnezeu.

6. Chemarea lui Dumnezeu este un lucru dinamic. Trebuie să fim gata să îl urmăm pe El într-un domeniu nou de activitate, în funcţie de cum ne cheamă El şi în momentul în care ne cheamă.

CONSIDERAŢII FINALE

Până acum ar trebui să fie evident cititorului că nu există nici o formulă de călăuzire perfectă, infailibilă. Ne vom confrunta foarte adesea cu incertitudinea în căutarea de a afla voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca noi să stăruim să ajungem şi mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai mult, să primim tot mai mult din viaţa Sa.

Momentele de incertitudine sunt folosite de Dumnezeu şi pentru a ne cerne motivaţiile. Când suntem nesiguri de voia lui Dumnezeu ar trebui să ne examinăm pe noi înşine să vedem dacă am îndeplinit condiţiile esenţiale ale călăuzirii Lui (menţionate în Capitolul 2).

Dumnezeu foloseşte incertitudinea pentru a antrena şi a întări credinţa noastră.

„Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său (Domnul Isus)? Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui” (Isaia 50:10). De aceea nu ar trebui să fim surprinşi sau descurajaţi când întâmpinăm greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a fost adeseori în încurcătură, dar niciodată nu a disperat şi nici nu a renunţat (2 Corinteni 4:8).

Uneori, Dumnezeu ne arată voia Lui exact înainte de a lua o decizie şi ne ţine în aşteptare o perioadă lungă înaintea acestui moment. În orice situaţie, El ne va arăta numai următorul pas ce ne stă înainte. El ne conduce pas cu pas pentru că doreşte să trăim în dependenţă de El zi după zi, pentru că doreşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.

Când ne arată doar câte un pas, suntem forţaţi să depindem de El. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-ar arăta întreg viitorul, este foarte probabil că noi nu am dori să ne supunem Lui în totalitate. De aceea, El ne arată doar câte un pas, făcându-ne treptat treptat doritori să împlinim toată voia Lui.

Aşadar, pentru a găsi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, tot ce este necesar să facem e să parcurgem întotdeauna următorul pas pe care ni-l arată Dumnezeu. Pe măsură ce facem aşa, vom descoperi cum planul lui Dumnezeu se desfăşoară treptat înaintea noastră.

Un vechi proverb chinezesc spune, „O călătorie de o mie de mile începe doar cu un singur pas”. Avraam a părăsit ţara sa de origine, neştiind unde avea să ajungă în final. El ştia doar că Dumnezeu îl conducea (Evrei 11:8). El s-a supus lui Dumnezeu la fiecare pas şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit. Niciunuia dintre noi, care îl urmează pe Dumnezeu aşa cum l-a urmat Avraam, n-ar trebui să-i fie vreodată teamă de dezamăgire.

Eliberare de indecizie

De multe ori, va trebui să facem paşi înainte fără a fi perfect siguri de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o parte a disciplinei umblării prin credinţă, pentru că

certitudinea poate uneori echivala cu umblarea prin vedere. Dumnezeu ne dă uneori asigurări clare ca să ne încurajeze ca nu cumva să slăbim în credinţa noastră. Dar de multe ori El aşteaptă de la noi să mergem înainte, fără a avea dovezi vizibile ale aprobării Lui.

Descoperind, pe baza cunoaşterii pe care o deţinem, care este călăuzirea, Duhului Sfânt, va trebui să înaintăm fără să avem ezitări. Biblia spune că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai târziu, privind retrospectiv către aceste decizii, vom decoperi că, în ciuda întunecimii viziunii noastre, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim. Cu alte cuvinte, deşi dintr-o perspectivă anticipativă există multă incertitudine, la o privire retrospectivă vom găsi multă siguranţă şi bucurie.

“Chiar întunecimea dinaintea mea Mă linişteşte -

Căci în bâjbâirea pe calea înceţoşată Simt mâna Lui şi Îl aud cum spune,

„Ajutorul meu e sigur”.

J. Oswald Sanders, în „Spiritual Leadership”, spune: „Cei care nu s-au găsit într-o poziţie de lider ar putea crede că experienţa şi umblarea îndelungată cu Dumnezeu conduc la capacitatea de a descoperi cu mai multă uşurinţă voia lui Dumnezeu în situaţiile grele. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Dumnezeu îl tratează pe lider ca pe un credincios matur, lăsând deciziile din ce în ce mai mult pe seama discernământului său spiritual şi dând mai puţine indicii perceptibile ale călăuzirii Lui decât o făcea la început”.

Hudson Taylor, fondatorul misiunii China Continentală a spus odată, referindu-se la călăuzire, că, în anii tinereţii, lucrurile obişnuiau să-i vină clar şi repede. „Dar”, spunea el, „după ce am înaintat şi Dumnezeu m-a folosit din ce în ce mai mult, mă simt adeseori ca un om care merge singur în ceaţă. Nu ştiu ce să fac.” (Citat în

D.E. Hoste” de Phyllis Thompson). Cu toate acestea, ori de câte ori Hudson Taylor a luat o decizie, Dumnezeu a onorat încrederea lui.

Când facem un pas în incertitudine şi se întâmplă să pierdem calea ce reflectă voia perfectă a lui Dumnezeu, ne putem încrede în El că ne va elibera. Făgăduinţa din Isaia 30:21 este că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta şi la stânga”. Dumnezeu poate schimba împrejurările când pierdem calea. Dar noi nu trebuie să rămânem permanent pasivi, aşteptând o călăuzire spectaculoasă la fiecare pas. Un vapor poate fi întors mult mai repede în timp ce se mişcă decât atunci când staţionează; la fel şi noi.

În Faptele Apostolilor 16:6-10, Pavel şi Sila au încercat să meargă în Asia, nu ca rezultat al unei călăuziri evidente a Domnului, dar dorind să facă voia Domnului. Ei au fost împiedicaţi – probabil de împrejurări aranjate de Dumnezeu. Apoi, au încercat să intre în Bitinia. Din nou drumul le-a fost blocat. Însă, pentru că ei căutau în mod activ voia lui Dumnezeu, şi nu adoptaseră o atitudine pasivă, de aşteptare a călăuzirii, Dumnezeu i-a condus în final către locul ales de El – Macedonia.

În micile detalii ale vieţii de zi cu zi, călăuzirea

nu esteneapărat o chestiune de cercetare conştientă constantă. Este o problemă ce ţine de umblarea în Duh. Relaţia corectă cu Domnul va conduce la acţiunea corectă. În cazul unor astfel de detalii, călăuzirea lui Dumnezeu nu este ceva de care ar trebui să fim conştienţi tot timpul. Putem chiar

să nu fim conştienţi de ea. Relaţia noastră fundamentală cu Domnul este factorul important, călăuzirea fiind o chestiune spitituală şi nu o tehnică mecanică.

Eliberarea de regret

Regretele faţă de greşelile trecute pot chinui minţile unora dintre noi. Poate am ratat voia lui Dumnezeu în unele aspecte şi acum suntem incapabili să mai corectăm lucrurile. Dar regretul este inutil, deoarece el doar ne va consuma vitalitatea spirituală şi ne va lăsa total nepregătiţi pentru orice slujire a lui Dumnezeu. Eşecul trebuie mărturisit lui Dumnezeu, Care este credincios să ne ierte şi să ne cureţe imediat (1 Ioan 1:7,9). El ne-a promis că nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu mai stăruie asupra trecutului nostru, nici noi nu mai avem de ce să agonizăm asupra lui. De aceea, trebuie să întoarcem spatele odată pentru totdeauna acestor eşecuri. Poate nu mai este posibil să îndreptăm greşelile făcute, dar Îi putem cere Domnului să folosească restul vieţii noastre pentru slava Lui.

David s-a simţit ca un om josnic când a păcătuit cu Bat-Şeba şi când l-a trimis pe soţul ei, Urie, în luptă pentru a fi ucis. Cu toate acestea, în loc să trăiască tot restul vieţii în regret, el s-a întors la Dumnezeu zdrobit şi plin de pocăinţă. Primind iertarea lui Dumnezeu, a trăit după aceea pentru gloria lui Dumnezeu. Mai târziu, mărturia Duhului Sfânt va fi aceea că David îi fusese plăcut Domnului toată viaţa lui, cu excepţia întâmplării cu Urie (1 Împăraţi 15:5). Dacă David ar fi lăsat regretul să-i infesteze mintea, nu ar fi făcut decât să-L mâhnească mai departe pe Domnul.

Aceia care trăiesc purtând povara regretului neîncetat în mintea lor nu reuşesc decât să adauge un alt eşec la eşecurile deja avute. Trebuie să uităm greşelile trecutului şi să mergem înainte să împlinim voia lui Dumnezeu (cf. Filipeni 3:13,14). Dumnezeu ne poate înapoia anii pe care i-am pierdut (Ioel 2:25).

O altă ispită este să regretăm o decizie trecută în legătură cu care, la momentul respectiv, am fost convinşi că fusese voia lui Dumnezeu, dar de care ne îndoim acum. Poate că decizia ne-a condus în necaz. Sau poate că acum suntem conştienţi de anumite realităţi care, dacă le-am fi cunoscut atunci, ne-ar fi condus la o decizie diferită. Principiul pe care trebuie să îl avem mereu în minte este: Niciodată să nu te îndoieşti în întuneric de ceea ce Dumnezeu ţi-a arătat la lumină. Dacă am căutat cu sinceritate voia lui Dumnezeu şi am decis potrivit luminii pe care am primit-o atunci, nu are niciun sens să mai privim acum înapoi plini de regret. Dumnezeu nu este un despot crud care se delectează în a-şi bate joc de noi. El este un Tată iubitor şi nu ne va da o piatră dacă îi cerem o pâine. Dacă am căutat voia Lui cu sinceritate, putem fi siguri că Dumnezeu a controlat totul pentru a ne lăsa să decidem corect. Chiar şi faptele de care nu am fost conştienţi atunci, trebuie să fi fost plănuite de Dumnezeu cu un scop tainic.

În Troia, Dumnezeu le-a dat lui Pavel şi lui Sila indicaţii clare să meargă în Macedonia şi ei au plecat imediat. Cu toate acestea, imediat după ce au sosit în Macedonia, ei au fost aruncaţi în închisoare, cu picioarele prinse în butuci. Ar fi putut atunci să se întrebe dacă nu cumva sentimentul lor de călăuzire nu a fost greşit. Dacă ei şi-ar fi ştiut soarta dinainte, probabil că nu ar fi părăsit Troia niciodată. Dar Dumnezeu nu le-a dat niciun avertisment. Cu toate că erau închişi, Pavel şi Sila s-au încrezut în Dumnezeu. Refuzând să se îndoiască în întuneric de ceea ce Dumnezeu le arătase în lumină, ei au continuat să-L laude (Faptele Apostolilor 16:8-26). Evenimentele de mai târziu au arătat clar că se aflau cu adevărat în voia lui Dumnezeu. Apariţia necazurilor nu este, în sine, un indiciu al

faptului că am fi în afara voii lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul Îl vom lăuda chiar şi în cel mai dens întuneric, fără niciun regret.Eliberarea de frică

Frica de oameni şi de circumstanţe ne poate face să ratăm voia lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi sunt guvernaţi de considerente cum ar fi căutarea certitudinii şi a siguranţei atunci când caută călăuzirea Domnului. Ei simt că anumite locuri şi ocupaţii sunt nesigure şi periculoase şi de aceea le elimină cu totul din mintea lor. Dar nu există niciun loc şi nicio ocupaţie total lipsite de pericol în această lume. Cel mai sigur loc din toată lumea este întotdeauna centrul voii perfecte a lui Dumnezeu. Păşim în pericol numai atunci când ieşim din planul lui Dumnezeu. Acela care ia decizii fără a căuta călăuzirea lui Dumnezeu poate fi vulnerabil atacurilor lui Satan. Dar “cel ce stă (şi lucrează) în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt (în locul hotărât de Dumnezeu) se va odihni la umbra Celui-Atotputernic” (Psalmul 91:1 – adaptat).

Avem nevoie să fim eliberaţi şi de frica de a nu greşi. Singurul om care nu va greşi niciodată este omul care nu face niciodată nimic. Suntem elevi în şcoala lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vom greşi din când în când. Dar Domnul este întotdeauna aproape, gata să pună lucrurile în ordine.

În afară de Domnul Isus, niciun om nu a reuşit vreodată să acţioneze potrivit voii perfecte a lui Dumnezeu fără să facă multe greşeli. Cei mai mari sfinţi au învăţat să umble în voia lui Dumnezeu exact ca un copil care învaţă să meargă – prin multe căderi. Copilul căruia îi este teamă de căderi nu va putea niciodată să înveţe să meargă! Nu trebuie să lăsăm niciodată o astfel de frică să ne oprească de la înaintare.

Umblarea în voia lui Dumnezeu poate fi nu tocmai uşoară, dar este o aventură minunată alături de El şi Dumnezeu ne-a promis că ne va ţine atunci când cădem –

„Domnul întăreşte paşii omului …..Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:23,24).

În final, nu uita un lucru: călăuzirea este, în esenţă, o chestiune ce ţine de relaţia personală dintre Dumnezeu şi tine. Modul în care Dumnezeu a condus o altă persoană nu va putea fi niciodată exact modul în care El doreşte să te călăuzească pe tine. Principiile generale sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii, dar modalitatea exactă diferă de la individ la individ. Vei fi doar confuz dacă vei căuta acelaşi tip de călăuzire descris de altcineva în mărturia lui.

Lasă în seama lui Dumnezeu să decidă cu privire la modul cum te va călăuzi. Grija ta e să fii întotdeauna disponibil pentru El, să faci orice doreşte El. Iar El se va îngriji să-ţi aducă la cunoştinţă voia Lui şi să te întărească s-o împlineşti.

Rezumat

1. Dumnezeu îngăduie încurcăturile ca să-L poţi cunoaşte mai bine. El ne cerne totodată motivele noastre şi prin aceasta ne întăreşte credinţa.

2. În majoritatea cazurilor, trebuie să mergem înainte chiar şi atunci când nu suntem lămuriţi cu privire la voia lui Dumnezeu, cu condiţia să fi făcut tot ce ne stă în putinţă pentru a desluşi voia Duhului. Nu trebuie să aşteptăm nehotărâţi.

3. Nu trebuie să privim înapoi plini de regret la greşelile sau la deciziile din trecut.

4. Nicodată nu trebuie să lăsăm frica de pericol sau frica de a nu greşi să ne ţină

într-o pasivitate permanentă.

5. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El cum să ne călăuzească.

Rugăciunea centrată pe Dumnezeu

scris de:   Zac Poonen

Introducere

Există două elemente esențiale pentru rugăciunea eficientă.

Primul este că trebuie să avem un COD dat de Dumnezeu. Rugăciunea este ca un cerc care începe cu Dumnezeu și se termină cu Dumnezeu. Prima jumătate a cercului este că Dumnezeu ne dă o povară prin Duhul Sfânt în inimile noastre. A doua jumătate a cercului este să rugăm această rugăciune inspirată de Dumnezeu înapoi Tatălui nostru. În acest fel, cercul se închide. Acesta este sensul expresiei „a te ruga în Duh”.

Al doilea element esențial este CREDINȚA. Dumnezeu se așteaptă ca noi să avem încredere în El. Îl necinstim prin necredință – pentru că neîncrederea implică faptul că Dumnezeu este mai puțin preocupat de noi decât părinții pământești cu copiii lor.

Rugăciunea nu este cu adevărat rugăciunea în ochii lui Dumnezeu dacă rugăciunile noastre apar numai în mintea noastră sau în limbile noastre. Numai când sunt dorința cea mai profundă a inimii noastre, ele devin adevărate rugăciuni.

Rugăciunea este în esență o problemă de viață. Iar eficacitatea rugăciunilor noastre va depinde de dreptatea vieții noastre. Adevărata dreptate face o persoană centrată pe dumnezeu. Aceasta înseamnă că el începe să „privească lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu.” ( Col 1: 9 ) El nu mai consideră oamenii sau lucrurile sau circumstanțele dintr-o perspectivă umană (2 Cor 5:16) Toate aceste lucruri în jurul lui poate rămâne neschimbat, dar omul centrat pe Dumnezeu a fost plasat în regiunile cerești și privește acum toți oamenii și toate lucrurile într-un mod în care Dumnezeu le vede.

Doar o astfel de persoană se poate ruga pentru inima lui Dumnezeu.

Rugăciunea ar trebui să fie în mintea noastră ceea ce respiră pentru corpul nostru. Respirația este o activitate fără efort în care suntem angajați tot timpul. Nu avem nevoie de cărți care să ne învețe să respirăm! De fapt, atunci când respirația devine dificilă pentru noi, este un semn al unui fel de boală!

Asta nu înseamnă că rugăciunea nu este o slujbă istovitoare. Isus s-a rugat „cu strigăte și lacrimi puternice” (Evrei 5: 7), iar apostolii „s-au luptat cu stăruință în rugăciunile lor” (Col 4:12). Toți creștinii serioși se vor simți la fel în rugăciune, pentru că „luptăm cu duhurile rele de sub cer” (Efeseni 6:12 ) Dar când rugăciunea devine un ritual monoton, este un semn sigur că pacientul „ astm mental “are.

Astfel de creștini sunt bolnavi și trebuie să recunoască asta. Pentru a fi vindecați, ei nu mai au nevoie de învățături despre cum să se roage, dar nu au nevoie de învățături despre cum să-și reorienteze prioritățile în viață.

Despre aceasta este vorba.

Dacă suntem concentrați pe Dumnezeu și prioritățile noastre sunt corecte, vom fi vindecați de acest „astm.” Rugăciunea va fi în continuare amestecată cu țipete puternice și lacrimi și va fi efort și luptă, dar nu va mai fi un ritual. Va fi o plăcere și o plăcere.

Dacă vrei să ai o astfel de viață, atunci citește mai departe …

 

Cum să nu te rogi

„Și când te rogi, nu ar trebui să fii ca fățarnicii care le place să stea în sinagogi și pe colțurile străzii și să se roage astfel încât să fie văzuți de oameni. Cu adevărat, îți spun, ai avut deja recompensa ta. Dar dacă te rogi, intră în dulapul tău și închide ușa și roagă-te tatălui tău, care este în taină; iar tatăl tău, care vede în taină, te va rambursa.

Iar când te rogi, nu ar trebui să păcălești la fel ca neamurile; pentru că ei cred că sunt auziți când spun multe. De aceea, nu ar trebui să fii ca ei. Pentru că tatăl tău știe ce ai nevoie înainte să-l întrebi. De aceea, ar trebui să vă rugați astfel:

Tatăl nostru din ceruri! Numele tău va fi sfințit. Împărăția ta vine. Voia Ta se va face pe pământ așa cum este în ceruri. Dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică. Și ne iertați vinovăția noastră, deoarece ne iertăm partea vinovată. Și nu ne ispiti, ci izbăvește-ne de rău. Căci a ta este împărăția și puterea și slava pentru totdeauna. Amin.

Căci dacă le iertați oamenilor fărădelegile lor, Tatăl vostru ceresc vă va ierta și pe voi. Dar dacă nu-l iertați pe om, tatăl tău nu-ți va ierta fărădelegile ”(Mt 6: 5-15).

Aceasta este singura rugăciune pe care Isus i-a învățat vreodată discipolilor săi. Prin urmare, trebuie să ne fie foarte util să o înțelegem corect.

Isus a spus că de fiecare dată când ne rugăm, ar trebui să ne rugăm în acest fel (v. 9). Aceasta nu înseamnă că trebuie să repetăm ​​această rugăciune de fiecare dată când ne rugăm. Dar înseamnă că toate rugăciunile noastre ar trebui să urmeze acest tipar.

Nu doare să spunem această rugăciune, dacă ne referim cu adevărat la fiecare propoziție din ea. Dar nu este ușor, așa cum vom vedea în scurt timp.

Înainte ca Isus să-i învețe discipolii cum să se roage, el i-a învățat mai întâi cum să nu se roage.

Nu ca ipocritii

Primul lucru pe care l-a spus Isus despre felul în care NU trebuie să ne rugăm a fost acela că nu trebuie să ne rugăm ca fățarnicii (v. 5-6).

Dacă citiți Evangheliile, veți afla că Isus are multe de spus despre ipocrizie. I-a condamnat clar pe farisei pentru că erau fățarnici. Fariseii au avut multe puncte bune. Se rugau în fiecare zi. Au postit de două ori pe săptămână. Aceștia s-au titrat nu numai pe banii lor, ci și pe marar și chimen care au crescut în grădina de legume. Au fost extrem de atenți să urmărească micile detalii despre ceea ce au înțeles că sunt legile lui Dumnezeu. În exterior erau foarte morale și sincere. Nu au ratat niciodată o întâlnire a Sabatului în sinagogă. Au fost bine pregătiți în Scripturi. Dar Isus i-a condamnat pentru că acțiunile lor au fost concepute în primul rând pentru a-i onora pe semenii lor. „Au preferat onoarea oamenilor decât a lui Dumnezeu” (Ioan 12:43).

Urmașii fariseilor – cei care iubesc lauda liderilor lor și a altora mai mult decât lauda lui Dumnezeu – trăiesc acum în mijlocul fiecărei comunități și comunități din lume.

Cuvântul „ipocrit” provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „actor”. Gândește-te la un bărbat care joacă rolul lui Ioan Botezătorul într-un film de la Hollywood. În viața reală poate fi un bețiv și seducător care a făcut deja două sau trei divorțuri. Dar în film își joacă rolul de sfânt profet al lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce face un ipocrit – cineva care joacă un rol în fața oamenilor, dar care este cu adevărat ceva complet diferit în viața reală.

Un ipocrit poate juca un rol de creștin cu totul devotat înaintea altor credincioși. Dar dacă l-ai vedea tratându-și soția acasă, cum se ocupă cu oamenii din birou, ai vedea o persoană complet diferită. De ce? El nu acționează acolo. Acasă și la birou, el este persoana cu adevărat. El este un om religios, nu un om spiritual.

Un actor dorește ca publicul său să aprecieze modul în care își joacă rolul. Acest lucru este valabil și pentru toți ipocriții. Așa a fost cu fariseii în primul secol și la fel și cu fariseii din secolul XX / XXI. Century. Orice ar face, chiar și atunci când este o activitate atât de sacră ca rugăciunea, ei vor să fie apreciați de oameni. Se pot ruga frumos – dar cu intenția ca oamenii să ia la cunoștință de ele.

Dacă suntem sinceri, va trebui să mărturisim că de multe ori ne-am rugat ca fariseii – mai preocupați de faptul că oamenii, mai degrabă decât de Dumnezeu, ne ascultă. Poate că trebuie să-i mărturisim Domnului că atunci când ne rugăm în public, nu ne rugăm la fel ca atunci când suntem singuri. Poate că în rugăciunea noastră publică, folosim un limbaj floral și fervent pentru a impresiona oamenii. Isus ne-a avertizat să nu ne rugăm în acest fel, deoarece Dumnezeu nu atinge deloc acest tip de rugăciune.

Dacă vrem să fim eliberați de ipocrizie, fie în predicile noastre, cât și în viețile noastre sau în rugăciunea noastră, atunci trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne dea o astfel de teamă de El, încât suntem mai mult lauda Lui decât laudele oamenilor sunt considerate. Până când vom învăța să ne temem de Dumnezeu în mod corespunzător, vom continua să fim actori care își joacă rolul în fața oamenilor în toate domeniile vieții lor.

Isus a condamnat ipocrizia mai mult decât orice alt păcat.

Nu dați impresia greșită

Primul păcat pe care l-am citit în biserica timpurie a fost ipocrizia. În Faptele 5 citim despre Hananias și Saphira.

Care a fost păcatul ei?

Să fi fost pentru că nu au adus toți banii obținuți din vânzarea proprietății și i-au dat lui Dumnezeu? Nu. Dacă vindeți proprietatea pentru 100.000 de rupii și decideți să dați doar 50.000 de rupii lui Dumnezeu, nu este un păcat. Chiar dacă decideți să nu dați nimic lui Dumnezeu, acesta nu este un păcat. Acesta este într-adevăr propriul tău lucru, cât de mult îi dai. Dumnezeu iubește un daruitor fericit; și dacă nu renunți, nu poți da nimic. Dumnezeu nu are nevoie de banii tăi. Are mai mult decât suficient argint și aur!

De ce au murit Hanania și Saphira? Motivul a fost următorul: Hanania a pretins că ceea ce a pus la picioarele apostolilor a fost întreaga sumă a vânzării. Cu o privire sfântă și evlavioasă pe față, Hanania a arătat la fel de consacrată ca și ceilalți. A fost un actor, un ipocrit.

Însă Petru era un om al lui Dumnezeu și nu a fost păcălit. Dumnezeu i-a dat discernământ pentru a vedea lipsa devoțiunii Hananiei. El a spus: „Hanania, de ce Satana ți-a umplut inima, că ai mințit Duhul Sfânt?” (Fapte 5: 3).

Ce minciună îi spusese Hananias? Nu deschisese gura.

Ce înseamnă să spui o minciună? Înseamnă a da o impresie falsă; puteți face o impresie greșită fără a deschide gura deloc.

Exact asta a făcut Hanania. El a vrut să primească aplauzele altora, că și el era un discipol pe deplin devotat. Dar el nu era. Avea ceva rezervat pentru sine. După cum am spus, nu a fost un păcat. Dacă numai el ar fi spus: „Frate Petru, mi-am vândut câmpul. Dar nu simt că ar trebui să dau toate lucrurile lui Dumnezeu așa cum fac alții. Iată o parte din banii mei “- dacă ar fi spus asta, nu ar fi murit, asta ar fi fost sincer și Dumnezeu ar fi apreciat asta.

Dar se preface ceva. Acesta a fost păcatul său și de aceea a murit. La scurt timp, a intrat și soția lui și ea și-a jucat bine rolul! Și ea se prefăcuse că dădea totul. Și ea a murit.

Această ipocrizie era ca o puțină smântână care ajunsese la biserica timpurie; și Dumnezeu știa că dacă nu va fi îndepărtat imediat, în curând întreaga biserică va fi coruptă. Din acest motiv, el a ucis-o imediat.

Dacă nu ești atent la ipocrizie în vreun domeniu al vieții tale, nu vei putea niciodată să depășești ipocrizia în viața ta de rugăciune. Când te rogi pentru ca alți oameni să te aprecieze, atunci Isus îți spune: „Ai avut deja recompensa ta.” (Mt 6 , 2) Dorința ta nu este ca Dumnezeu să fie glorificat prin rugăciunea ta, ci că Alți oameni ar trebui să știe cât de bine te rogi și atunci vei primi această recompensă.

Dar asta e tot ce obții. Asta voiai și asta vei primi.

Un principiu în viața creștină este că obținem ceea ce dorim din toată inima, nu ceea ce cerem cu buzele noastre. Întreabă și vei afla ce îți dorești cu adevărat!

Când vom sta în fața scaunului de judecată al lui Hristos, toate fațadele noastre exterioare vor fi dezbrăcate. Acolo nu vom mai fi văzuți ca actori, ci așa cum suntem cu adevărat. De aceea, Biblia ne spune să urmărim cum mergem astăzi, astfel încât să nu ne lăsăm într-o zi goi, goi și rușine.

În 1 Ioan 2,28 spune: „Și acum, copilașilor, rămîneți în El, astfel încât atunci când apare El, putem avea încredere și să nu fie rușine în fața lui.“ Oamenii care se rusineaza de acea zi cei care și-a trăit viața aici pe pământ ca actor.

Vorbesc acum cu creștinii. Pentru cine a fost livrată „Predica de pe Munte” Când deschideți Matei 5: 1-2 , veți afla că Isus a adresat aceste cuvinte ucenicilor Săi, discipolilor Săi, cărora le-a spus: „Atenție la evlavia voastră, că voi, care nu practicați înaintea poporului “(Mt 6 , 1). Discipolilor săi le-a spus: „Aveți grijă la dospirea fariseilor, aceasta este ipocrizia” (Luca 12: 1).

Mergeți în lumină

Biblia spune în 1 Ioan 1: 7 că nu putem avea părtășie cu Dumnezeu decât dacă umblăm în lumină. Dacă umblăm în lumină, cu siguranță nu putem ascunde nimic, căci lumina dezvăluie totul. Persoana care umblă în întuneric este cea care are ceva de ascuns în viața lui. Când umblăm în lumină, viața noastră este ca o carte deschisă. Putem invita apoi oamenii să examineze confidențialitatea, conturile noastre bancare și orice altceva. Nu este nimic pe care vrem să îl ascundem. Asta nu înseamnă că trebuie să fim perfecti. Nu, înseamnă doar că suntem sinceri.

Primul lucru pe care Dumnezeu îl cere este cinstea – cinstea absolută. Dacă suntem gata să fim sinceri mai întâi, multe dintre problemele noastre vor fi rezolvate rapid. Vom face salturi și limite în viața noastră dacă trăim după această regulă de bază a onestității în fața lui Dumnezeu și a omului.

Dar vei descoperi că este o luptă. Puteți spune: „Voi lua această admirație cu adevărat în serios. Voi fi sincer de acum înainte. ”Dar veți afla înainte de sfârșitul acestei săptămâni că veți fi încercat din nou să fiți actor și lauda oamenilor, mai degrabă decât lauda lui Dumnezeu, așa că trebuie să luați această decizie Pentru a lupta și a câștiga.

Este o mare jale pentru Dumnezeu că sunt atât de mulți creștini astăzi care s-au născut din nou acum 20, 30 sau 40 de ani, dar care nu au făcut niciun progres spiritual pentru că nu au învățat această lecție de bază de a fi cinstiți. Nu putem progresa dacă în viața noastră există ipocrizie. Rugăciunile noastre nu li se va răspunde. Putem avea întâlniri de rugăciune toată noaptea, dar ne pierdem timpul. Rugăciunile noastre nu vor primi răspuns decât dacă vom scăpa mai întâi de ipocrizia noastră.

Trebuie să recunoaștem că adevărata noastră valoare spirituală este ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu și nimic altceva. Starea noastră spirituală nu este determinată nici de cunoașterea noastră biblică, nici de cât de mult ne rugăm, nici de numărul de adunări pe care le vizităm și nici de ceea ce gândesc bătrânii sau alții din biserică despre noi. Dimpotrivă, puneți-vă întrebarea „Ce crede Dumnezeu despre mine, care poate vedea fiecare parte a vieții mele?” Răspunsul la asta arată adevărata măsură a cât de spiritual sunteți, trebuie să ne amintim zilnic sau altfel vom observa că vom deveni din nou actori.

Îmi plac acele cuvinte pe care Isus le-a spus despre Natanael: „Iată, un israelit adevărat în care nu este greșit” (Ioan 1 , 47). ” Dacă Isus ar putea spune asta despre tine și despre mine, aceasta ar fi mai multă laudă decât orice altceva Nathanael nu era perfect – era imperfect, dar era cinstit în ceea ce privește imperfecțiunile sale – nu se preface că este ceva ce nu era – în acest punct, era diferit de Hanania și Saphira.

Fără repetări fără sens

Un al doilea punct despre care ne-a avertizat Isus a fost utilizarea repetărilor fără sens în rugăciune, la fel cum fac și neamurile atunci când se roagă.

Numai că nu este atât numărul de cuvinte pe care îl folosim pe care îl vede Dumnezeu, ci mai degrabă dorința inimii noastre. Rugăciunea autentică este dorința inimii. Dorința se ridică la Dumnezeu și primește un răspuns.

Repetarea cuvintelor este în regulă, dacă vrei să spui ce spui. În grădina Ghetsimani, Isus s-a rugat cu aceleași cuvinte de trei ori (Mat . 26:44). Dar cuvintele lui nu erau goale de conținut. De fiecare dată când se ruga, cuvintele veneau cu o povară din inimă. Te poți ruga de zece ori pe zi cu aceleași cuvinte și Dumnezeu te va auzi dacă te rogi cu sinceritate de fiecare dată.

Creștinii sunt vinovați să spună mai multe minciuni duminică decât în ​​oricare altă zi a săptămânii. Știți de ce? Pentru că duminică cântă la fel de multe imnuri, „Îi dau totul lui Isus”, „Ia-mi argintul și aurul, niciun acarian nu țin înapoi” și așa mai departe.

Puteți cânta aceste cuvinte pentru că sunt într-o carte de imn. Dar chiar nu vrei să spui asta. Și nu vă dați seama că vorbiți direct cu Dumnezeu atunci când cântați astfel de cântece. Poate sunteți mai conștienți de melodie decât de cuvinte. Dar îi spui lui Dumnezeu o minciună.

Isus a spus că în ziua Judecății, trebuie să facem socoteală pentru fiecare cuvânt inutil pe care l-am rostit (Mt. 12:36). Deoarece trăim într-o generație de creștini care nu se tem de Dumnezeu, astfel de avertismente de la Domnul nostru nu sunt luate în serios.

Repetările goale sunt amprenta păgânilor care vin în mod neglijent în prezența lui Dumnezeu și spun lucruri pe care nu le înseamnă. Acesta nu ar trebui să fie niciodată cazul rugăciunii și cântecului nostru.

Fără credință în rugăciuni îndelungate

Isus a mai spus că neamurile au crezut că vor fi auzite din cauza numeroaselor lor cuvinte.

Unii creștini spun că, dacă au o întâlnire de rugăciune toată noaptea, Dumnezeu este obligat să le răspundă doar pentru că se roagă de atâta vreme. Acest tip de rugăciune este caracteristic neamurilor.

Vă amintiți de vremea de pe Muntele Carmel când Ilie stătea într-o parte și 450 de profeți ai zeului păgân Baal pe cealaltă parte și cum au încercat amândoi să cheme foc din cer pentru a afla cine este adevăratul Dumnezeu. Profeții lui Baal au avut o lungă întâlnire de rugăciune. S-au rugat și s-au rugat și s-au rugat; și apoi au sărit și au dansat și au țipat tare. Dar nu a fost foc. Dumnezeu le-a văzut inimile și nu a fost impresionat de izbucnirile lor emoționale și de zgomotul lor (1 Regi 18: 20-29).

Există și creștini care se roagă în acest fel! Ei cred că Dumnezeu îi va auzi pentru toate sentimentele și țipetele lor.

Atunci Ilie s-a rugat. Rugăciunea lui a durat mai puțin de un minut, dar a adus focul din cer. Acesta este testul – nu dacă te rogi un minut sau toată noaptea, ci dacă Dumnezeu răspunde sau nu!

„O persoană vede ce este la vedere; dar Domnul vede inima “(1 Sam 16: 7).

„Rugăciunea dreaptă poate face multe dacă este serioasă.” (Iacov 5:16) Iacov continuă menționând exemplul lui Ilie, rugăciunea lui Ilie a fost răspunsă, nu pentru că a plâns atâtea ore la Dumnezeu, ci pentru că el Viața din spatele rugăciunii a făcut ca rugăciunea să fie eficientă și nu ar trebui să uităm niciodată asta.

Acestea sunt câteva dintre lecțiile de bază pe care Iisus le-a învățat discipolilor înainte de a-i învăța cum să se roage. Nu putem învăța niciodată să ne rugăm cum trebuie dacă nu învățăm mai întâi cum să nu ne rugăm.

Aș dori să adaug aici un ultim cuvânt pentru a nu fi înțeles greșit.

Ținerea unei întâlniri de rugăciune care durează întreaga noapte nu este greșit. Cu o ocazie anume, Isus s-a rugat toată noaptea (Lc 6:12 ). Ceea ce Iisus a condamnat nu a fost că te rogi mult, ci că ai încredere în multe cuvinte. Există o mare diferență între multe cuvinte și multă rugăciune. Dacă rugăciunile noastre sunt doar o mulțime de cuvinte, atunci este o pierdere de timp. Isus a putut să se roage eficient o noapte întreagă pentru că inima lui era sinceră și pentru că avea o povară dată de Dumnezeu.

Totuși, nu timpul petrecut în rugăciune determină dacă Dumnezeu răspunde sau nu. Viața omului care se roagă este cea care determină dacă o rugăciune răspunde sau nu.

Doamne, care este tatăl nostru

„Tatăl nostru din ceruri”

De obicei, copiii se roagă Domnului Isus Hristos și nu este nimic rău în asta. Dar este bine să ne amintim că în singura rugăciune pe care Iisus i-a învățat discipolilor săi, i-a învățat să-și direcționeze rugăciunile către Dumnezeu Tatăl. Ne rugăm ÎN SPIRITUL DE către FIUL către Tatăl.

Cu toate acestea, nu toată lumea se poate adresa lui Dumnezeu ca Tată. Aici, pe pământ, poți să-l numești doar pe Tatăl prin care ai fost conceput. De asemenea, trebuie să recunoaștem că atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Numai când cineva se abate de la păcat și se dăruiește lui Isus Hristos ca Domnul vieții sale, el se naște din nou ca copil al lui Dumnezeu. Doar atunci îl poate numi pe Dumnezeu „Tată”.

Privilegiul Noului Testament

Israelienii nu au putut niciodată să-l numească pe Dumnezeu, tatăl lor. Acest titlu a fost introdus pentru prima dată de Isus. Acesta a fost titlul pe care Isus însuși l-a folosit constant în comunicarea sa cu Tatăl Său Ceresc. Nu ne dăm seama ce privilegiu este să-l numim pe Dumnezeu Tatăl nostru.

În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a învățat pe evrei sfințenia sa neaprobabilă, așezând o cortină în templu, în spatele căreia se afla sfânta sfintelor unde locuia. Nimeni nu putea intra în acest loc, decât o dată pe an, Marele Preot. Dacă cineva s-ar fi dus la acești evrei în urmă cu 2500 de ani și le-ar fi spus că Dumnezeu va deschide într-o zi acest lucru pentru ca toate ființele umane să intre liber în prezența lui, ei ar fi crezut că este imposibil.

Dar acesta este privilegiul oferit astăzi în cadrul noului legământ. Cortina a fost sfâșiată, astfel încât să avem libertatea de a avea acces direct la prezența lui Dumnezeu; și îl putem numi „Părinte.” Trebuie să citim Vechiul Testament dacă dorim să valorizăm suficient privilegiile Noului Testament.

Este minunat să-l vezi pe Tatăl Inima lui Dumnezeu în pilda fiului risipitor. Fiul se întoarce după ce a risipit bunurile tatălui său și a stricat numele tatălui său. Imediat ce tatăl îl vede, fuge să-l îmbrățișeze. Aici vedem o imagine a lui Dumnezeu Tatăl. Este singurul loc din Biblie unde îl vedem pe Dumnezeu alergând – și aleargă să îmbrățișeze un păcătos pocăit! (Lc 15 , 20).

Acesta a fost modul în care Iisus a înfățișat pe Dumnezeu oamenilor. El a vrut să eradice concepțiile greșite din mintea lor pe care învățăturile cărturarilor și ale fariseilor le-au transmis-o.

După înviere, când Maria Magdalena l-a întâlnit pe Iisus în afara mormântului, Iisus i-a spus: „Mă voi înălța la Tatăl meu și la Tatăl vostru.” (Ioan 20:17) Prin moartea și învierea lui Hristos, discipolii lui au devenit unul Ei ar fi putut să-l numească pe Dumnezeu propriul Tată, la fel cum un copil poate sta pe poala tatălui său, astfel încât oamenii să poată fi la fel de intim legați de Dumnezeu ca și ei.

Un tată iubitor

Mulți au ideea falsă că Dumnezeu este o persoană foarte strictă și că numai Isus îi iubește. Aceasta este o denaturare satanică a adevărului. A fost trimisă dragostea Tatălui Isus să ne mântuiască de păcatele noastre. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Căci el, Tatăl, te iubește. ” (Ioan 16 , 27) El le-a spus și că, dacă Tatăl lor Ceresc hrănește păsările și îmbracă florile, cu siguranță le va face pentru ele Nu a existat niciun motiv pentru a fi îngrijorați, deoarece Tatăl lor Ceresc le-a cunoscut toate nevoile (Mt 6, 25-34).

El le-a mai spus că dacă părinții pământești ar ști să dea daruri bune copiilor lor, Tatăl lor ceresc, cu siguranță, va oferi daruri bune copiilor săi (Mt 7:11).

Poți spune că toate acestea sunt foarte elementare. Dar de multe ori, când venim la Dumnezeu în rugăciune, nu credem cu adevărat că Dumnezeu ne va îndeplini cererea, pentru că nu suntem siguri de grija lui plină de compasiune, iubire și paternă. În consecință, îl limităm pe Dumnezeu prin necredința noastră. Chiar crezi că, în timp ce te rogi, vorbești cu un Tată iubitor, care este plin de bucurie să audă de la tine și care îi pasă de tine?

Unii pot simți că Dumnezeu îi va auzi doar dacă sunt sfinți maturi. Cum este cu un tată pământesc? Dacă are un număr de copii, îl ascultă pe fiul său de 20 de ani mai mult decât pe fiica sa de 3 ani? El îi spune fiicei celei mici: „Ești prea tânără pentru a vorbi cu mine. Nu vă pot asculta? ”Cu siguranță, nu, de fapt, tatăl este probabil să asculte de copilul său mai mic decât de copiii săi mai mari, și așa este cu Dumnezeu.

El spune: „Căci ei mă vor cunoaște pe toți (ca tată) , de la cel mai mic (cel mai tânăr) până la cel mai mare (bătrân). ” (Evrei 8:11 ) Rețineți că cei mai tineri sunt chemați întâi, chiar dacă ieri născut, poți veni la Dumnezeu și să spui cu îndrăzneală: „Dumnezeule, tu ești tatăl meu, eu sunt copilul tău și de aceea am dreptul să vorbesc cu tine”. Acesta este modul în care Isus și-a încurajat discipolii să vină la Dumnezeu în rugăciune.

De fiecare dată când ne rugăm, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu ca Tatăl care iubește și are grijă de noi și care are grijă de noi. Numai astfel credința poate fi născută; și fără credință este inutil să ne rugăm deloc.

Dumnezeu este un bun zeu. Îi place să ofere copiilor săi cadouri bune. Biblia spune în Psalmul 84 , 12: „El va face nici un lucru bun pe cel drept.“ În Psalmul 37 , 4 state: „desfătarea în Domnul, care vă va da dorințele inimii tale“ Aceste promisiuni din Vechiul Testament sunt afirmate, confirmate și extinse de Isus în Noul Testament, împreună cu multe alte promisiuni.

Acesta este temelia credinței noastre – recunoașterea conștientă a lui Dumnezeu ca Tată iubitor.

Un zeu sfânt

Trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu ca Tatăl nostru, care este ÎN SKY. El nu este numai Tatăl nostru, ci este și Atotputernicul Dumnezeu. Trebuie să păstrăm cu fermitate aceste două fapte atunci când venim la el în rugăciune.

Ne apropiem de el cu uimire pentru că este un Dumnezeu care este un foc mistuitor (Evrei 12:29 ).

Mulți creștini îl imaginează pe Dumnezeu ca pe un bunic! Știți cât sunt bunicii – ei iartă mereu cu nepoții și trec cu vederea răul pe care îl fac. Mulți creștini cred că Dumnezeu este așa și, prin urmare, nu își iau în serios păcatele. Această idee este total greșită. Dumnezeu este tată.

Dar el este și Dumnezeu. El este cel în fața căruia serafimii din cer își văd fețele și strigă: „Sfinte, sfinte, sfinte.” (Isa 6,3) Acești serafini nu au păcătuit niciodată, dar atunci când se apropie de Dumnezeu, trebuie să-și acopere fețele, pentru ei nu suportă să privească sfințenia lui Dumnezeu, ceea ce ne spune ceva despre puritatea infinită a lui Dumnezeu pe care mințile noastre limitate nu le pot înțelege niciodată.

Luați în considerare efectul viziunii lui Dumnezeu asupra unora dintre marii oameni din Biblie. Isaia a simțit că este un păcătos teribil când a văzut slava lui Dumnezeu (Isaia 6,5). Moise și-a ascuns fața pentru că îi era teamă să se uite la Dumnezeu (Ex 3,6). Daniel a simțit că toată puterea lui a scăpat de el (Dan. 10: 8), iar apostolul Ioan a căzut la picioarele sale ca un mort (Apoc. 1,17).

Deoarece majoritatea creștinilor nu îl cunosc pe Dumnezeu în acest fel, viața lor rămâne superficială și superficială.

Există două extreme la care oamenii tind să se apropie atunci când se apropie de Dumnezeu. Există cei care cred că Dumnezeu este inabordabil; și din moment ce nu știu nimic despre iubirea lui, ei trăiesc în frică constantă de el și încearcă să-l calmeze în diverse moduri. La cealaltă extremă, unii creștini care au dobândit o familiaritate atât de nesăbuită cu Dumnezeu nu le mai este frică de el ca un foc mistuitor.

Cineva care se apropie de Dumnezeu fără să-l cunoască pe Dumnezeu nu îl cunoaște deloc. Cu cât îl cunoaștem mai mult, cu atât ne vom teme de el și vom fi înfricoșați de el când vom veni la el în rugăciune. Venim la el cu îndrăzneală pentru că este tatăl nostru. Dar, de asemenea, venim la el cu uimire pentru că este Dumnezeu.

Ați observat că în cele 13 scrisori (de la Epistola la Epistola până la Filimon), Paul începe întotdeauna cu salutul „Harul și pacea lui DUMNEZEU, TATĂL NOSTRU ?” Pavel îl știa ca Dumnezeu și ca Tată și a dorit ca alții ajung să-l cunoască în același mod.

Un conducător suveran

„Cine este în cer” ne amintește și că Cel căruia ne rugăm este conducătorul suprem și Atotputernicul care stăpânește în ceruri.

Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu a căutat să impresioneze asupra poporului său suveranitatea lor. Le-a spus: „Relaxați-vă și dați seama că eu sunt Dumnezeu! Vreau să fiu venerat de toate popoarele, să fiu venerat în toată lumea! ” (Ps 46 , 11, NASB) El guvernează întregul pământ ca conducător suprem și de aceea ne putem relaxa!

Poate că cel mai mare adevăr pe care Biserica trebuie să-l recunoască astăzi este adevărul suveranității lui Dumnezeu și autoritatea totală a lui Isus Hristos asupra tuturor națiunilor și puterilor.

Luați în considerare ceva ce s-a întâmplat în timpul vieții multora dintre noi. Știm cu toții că Rusia [fosta Uniune Sovietică] este unul dintre cei mai mari dușmani ai Israelului astăzi. Rusia ar fi fericită dacă Israelul ar putea fi distrus. Dar în mai 1948, când Marea Britanie nu a reușit să-și păstreze promisiunea de a le da țara Palestinei, vocea Rusiei a fost în favoarea Israelului care a permis Națiunilor Unite să accepte înființarea Statului Israel. Desigur, obiectivul Rusiei era să-i alunge pe britanici din Palestina. Dar arată cum Dumnezeu, în suveranitatea lui, ar putea folosi chiar și o națiune ateistă pentru a-și îndeplini cuvântul și pentru a ajuta la readucerea evreilor în țara lor atunci când o așa-numită națiune „creștină” și-a retras promisiunea.

Dumnezeu este pe tronul său și are un control complet asupra tuturor afacerilor din lume. Numai atunci când credința noastră este înrădăcinată și întemeiată în acest adevăr, inimile noastre pot fi în repaus, indiferent de ce se întâmplă în viitorul din jurul nostru.

Biblia ne spune să ne rugăm pentru guvern (1 Timotei 2: 1-2). Nu are rost să fac asta dacă nu credem că rugăciunile noastre vor schimba situațiile existente. În orice caz, nu aș pierde timpul rugându-mă pentru conducători dacă nu cred că Dumnezeu este suficient de suveran pentru a influența deciziile guvernului și chiar comportamentul alegătorilor în momentul alegerii, ca răspuns la rugăciune. Ne-am rugat pentru pământul nostru în trecut și am văzut că rugăciunile noastre au produs rezultate minunate – pentru înaintarea scopurilor lui Dumnezeu în țara noastră!

„Inima regelui este în mâna Domnului ca niște fluxuri de apă; el îl direcționează oriunde dorește. “(Prov. 21: 1) Dumnezeu poate determina cel mai mare conducător din lume să-și schimbe deciziile atunci când ne rugăm.

Ce diferență ar avea în atitudinea dvs. față de problemele și dificultățile pe care le întâmpinați în viața voastră dacă premierul Indiei ar fi tatăl vostru. Dacă proprietarul vă amenință sau șeful vă face viața dificilă sau cineva v-a nedreptățit sau dacă aveți nevoie să faceți ceva urgent, ați avea probleme? Nu, ar trebui doar să-l suni pe tatăl tău și să-l rogi să-ți rezolve problema.

Nu este Domnul mai mare decât primul ministru al Indiei? Ce facem dacă ne confruntăm cu o problemă în viața noastră? Să spunem: „Ei bine, o să-i spun Tatălui meu Ceresc despre asta. El guvernează universul și poate rezolva cu siguranță această problemă? ”Sau spune:„ Aș vrea să cunosc un ministru influent în cabinet sau un ofițer de poliție care să mă ajute acum? ” Care este prima noastră reacție?

Mulți creștini sunt atei când vine vorba de problemele practice ale vieții de zi cu zi. Ei vorbesc despre credința în Dumnezeu în congregații și chiar în casele lor. Dar când vine vorba de treburile pământești, sunt ca un ateu de frică și îngrijorare.

Niciodată nu a existat atâta frică cât este astăzi. Isus a spus că în ultimele zile, inimile oamenilor vor fi înfricoșate în așteptarea lucrurilor viitoare (Lc 21:26). Dar este într-un asemenea moment în care suntem îndemnați să ne ridicăm neînfricat inimile și să ne îndreptăm privirea spre întoarcerea lui Hristos (Lc 21:28).

Securitate perfectă

Avem un tată atotputernic și cu siguranță nu suntem orfani. Prin urmare, nu ar trebui să ne comportăm ca orfani. Dacă ești timid și neliniștit, atunci îți insulti Tatăl Ceresc – pentru că exprimă faptul că nu ai încredere în el și că crezi că nu poate face nimic în situația ta dificilă, pentru că fie este neputincios sau nu avea grijă! Aceasta este mărturia unei inimi necredincioase.

Dacă ai crezut cu adevărat că Dumnezeu te iubește și te îngrijește și este atotputernic, de ce ai fi vreodată plin de griji? Există o poveste despre două păsări care m-au provocat de multe ori:

Robinul i-a spus vrăbii: „Aș dori să știu de ce acești oameni timizi sunt atât de jignitori și îngrijorați.” Spuse vrăbii către rochie: „Prietene, cred că motivul pentru asta trebuie să fie că nu au un Tată Ceresc care grijă de ea, așa cum îi pasă de tine și de mine. ”

Isus a spus: „Prin urmare, nu vă temeți, sunteți mai buni decât mulți vrăbii. ” (Matei 10 , 31) Dacă Isus este sub controlul vieții noastre și dacă nu avem altă dorință decât să facem voia lui Dumnezeu, atunci putem fi siguri că „toate lucrurile vor fi pentru binele nostru”, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru (Rom 8:28).

Dumnezeu vrea ca noi să fim complet siguri de dragostea lui părintească și de îngrijirea vieții noastre. Trebuie să fim convinși că grija lui pentru noi a început deja înainte de a ne naște. El a stabilit cine ar trebui să fie părinții noștri, care ar trebui să fie temperamentul nostru, câtă educație am primi, unde am trăi etc. circumstanțele noastre sau părinții noștri sau oricine altcineva (Ps 139 , 16).

Dumnezeu poate folosi chiar furia oamenilor pentru a-l onora (Ps 76 , 11). Una dintre cele mai clare dovezi poate fi găsită în viața lui Iosif. Pe măsură ce citiți capitolele 37-50 din Geneza 1 , veți vedea cum puterea suverană a lui Dumnezeu a cauzat tot răul pe care omenirea i-a făcut-o lui Iosif pentru a-și sluji binele, pur și simplu pentru că era credincios lui Dumnezeu.

Dumnezeu le-a promis israeliților că cei care și-au onorat părinții vor trăi mult timp pe pământ (Efeseni 6: 2-3). Cum ar putea Dumnezeu să promită că dacă nu a putut să împiedice o astfel de persoană să fie ucisă, de cancer sau de un accident etc., Dumnezeu este în stare să facă asta – chiar și astăzi . Doar necredința noastră este cea care ne împiedică să ne bucurăm de binecuvântarea puterii suverane a lui Dumnezeu.

Tatăl unei familii

În cele din urmă, amintiți-vă că Isus a spus că ar trebui să-L numim pe Dumnezeu „Tatăl NOSTRU” și nu „Tatăl Meu”. Acesta este un punct important. Aceasta este o rugăciune în familie. Tatăl meu ceresc are mulți copii și trebuie să recunosc acest fapt când vin la El. Eu sunt doar unul dintre numeroșii săi copii. Nicio persoană din această familie nu este mai privilegiată decât alta. Toate sunt la fel. Este tatăl nostru.

Deci nu pot avea o relație verticală adevărată cu Dumnezeu dacă relația mea orizontală cu frații și surorile mele din această familie nu este în regulă. Crucea are două bare – una verticală și una orizontală. De asemenea, comunitatea are o bară verticală și orizontală. Cu alte cuvinte, dacă relația mea cu frații și surorile mele din familia lui Dumnezeu nu este în regulă, dacă încetez să vorbesc cu unii dintre ei, dacă am o râvnă împotriva unuia dintre ei sau dacă sunt supărat pe cineva sau Nu pot veni la Dumnezeu și să spun „Tatăl NOSTRU .” Nu este el și tatăl acestei alte persoane pe care nu am iertat-o?

Nu putem veni la Dumnezeu dacă disprețuim orice persoană din trupul lui Hristos. Vă amintiți cum fariseul s-a rugat „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alți oameni … sau chiar ca acest publican.” (Lc 18 , 11) O asemenea atitudine nu ne va permite să venim la Dumnezeu în rugăciune. Nu poți ruga această rugăciune decât dacă ești gata să cobori la nivelul tuturor colegilor tăi credincioși și să recunoști că, în ceea ce privește Dumnezeu, statutul tău social și educația și chiar spiritualitatea ta nu sunt în niciun fel să te ridici deasupra lor toți membrii unei familii.

Conform scopului lui Dumnezeu, comunitatea fiecărei biserici locale ar trebui să aibă atmosfera unei familii în care frații și surorile sunt ca membrii familiei și în care vizitatorii străini simt că vin într-o familie. Acolo unde nu este cazul, este pentru că copiii locali ai lui Dumnezeu nu și-au dat seama ce a învățat Isus în această rugăciune.

De aceea, de fiecare dată când ne rugăm, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu pe această bază: recunoașterea paternității Sale și îngrijirea iubitoare și, prin urmare, venirea la El cu îndrăzneală; recunoscând că este un Dumnezeu sfânt și, prin urmare, veniți în reverență pentru el; recunoscând că este conducătorul suprem din ceruri și, prin urmare, vine la el cu credință; recunoscând că este tatăl unei familii numeroase și de aceea venim la el ca parte a acestei familii.

 

Slava numelui lui Dumnezeu

„Sfințit să fie numele tău”

Rugăciunea este în esență o problemă a vieții noastre și de aceea Isus ne-a spus să ne rugăm tot timpul (Lc 18 , 1). Asta nu înseamnă că ar trebui să fim în genunchi tot timpul. Avem vremurile noastre în care ne rugăm o vreme în genunchi. Dar trebuie să fim întotdeauna într-un spirit de rugăciune. Rugăciunea trebuie să influențeze întreaga noastră viață.

Priorități corecte în rugăciune

Rugăciunea pe care Iisus i-a învățat discipolilor Săi a dezvăluit care sunt prioritățile vieții noastre și care ar trebui să fie cele mai mari aspirații ale noastre. Conține șase solicitări. Primii trei îl privesc pe Dumnezeu: „Sfințit să fie numele tău. Împărăția ta vine. Tăia voastră va fi făcută pe pământ așa cum este în cer. ” Următoarele trei petiții ne privesc: „ Dați-ne pâinea noastră zilnică. Iartă-ne vinovăția, întrucât ne iertăm părinții vinovați. “Nu ne conduce din ispită, ci ne izbăvește de rău . “

Există ceva foarte important aici, care trebuie să ne amintim: principalele noastre petiții nu ar trebui să se refere la propriile noastre probleme. Este posibil să avem multe probleme, poate chiar și cele spirituale, dar acestea nu ar trebui să fie primele în rugăciunea noastră. Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie prima.

Dacă ne examinăm viața și vedem ce este prioritatea inimii noastre, în timp ce ne exprimăm dorința pentru Dumnezeu, am putea constata că am respectat rar, dacă vreodată, această ordine. Acest lucru arată că nu am luat în serios această învățătură a lui Isus. Căci, dacă am fi citit Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție și cu atenție, am fi constatat că Isus ne-a învățat să ne rugăm doar într-un fel – cu Dumnezeu și gloria Lui ca fiind cea mai mare prioritate.

Centrat pe Dumnezeu

Acesta este modul în care Dumnezeu a creat omul. Dumnezeu ar trebui să fie capul, iar omul ar trebui să fie ca trupul care este subordonat capului. În corpul nostru, capul este deasupra – nu numai fizic, ci guvernează și corpul. Și atâta timp cât capul nostru controlează funcțiile fizice, totul este în regulă. Dacă capul (mintea) nu funcționează corect, acesta nu este în măsură să-și controleze corpul și am numi o astfel de persoană deraniată sau nebună. Dumnezeu nu a planificat niciodată omul așa.

Domnul dorește ca noi spiritual „asociat în poziție verticală “ (3mO 26.13). Problema cu mulți credincioși este că principalul lor nu este locul potrivit. Tu da lui Dumnezeu nu locul pe care el ar trebui să aibă în viața lor Dacă Dumnezeu ar avea primul loc în viața noastră, în dorurile noastre, în dorințele și în ambițiile noastre și dacă Dumnezeu și gloria Lui ar fi pasiunea arzătoare a vieții noastre, de fiecare dată când venim la Dumnezeu în rugăciune, asta ar deveni clar a fi exprimat.

Motivul pentru care multe lucruri din viața noastră nu se potrivesc și de ce există confuzie și haos este pentru că Dumnezeu nu vine primul. Și chiar atunci când ne rugăm, dorim cadourile mai mult decât dăruitorul. Un semn distinctiv al unui om spiritual este acela că își dorește cel care dăruiește mai mult decât darul; și îl iubește pe dăruitor, chiar și atunci când nu primește cadouri.

Acesta este unul dintre testele pe care le putem folosi pentru a judeca dacă suntem minți spiritual sau nu. Suntem mulțumiți chiar și atunci când Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor noastre așa cum era de așteptat?

Cum se face că mulți creștini se mușcă și se plâng când Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor lor? Pentru că și-au dorit doar darurile lui. Nu erau atât de dornici de dăruitor. Erau ca fiul risipitor, care, când a primit de la tatăl său, a luat ceea ce voia să se bucure de el. Voia doar cadourile tatălui său. El s-a întors la tatăl său, după ce și-a consumat toate darurile și a dorit ceva mai mult (Lc 15 , 11-24).

Rețineți că 50 la sută din această rugăciune este cu Dumnezeu și gloria Lui. Nu că într-un fel de ritual spunem pur și simplu: „Doamne, mai întâi vreau să fie glorificat numele tău” și apoi să petrecem întreaga oră următoare, supunându-i o „listă de cumpărături” a tuturor dorințelor noastre. Nu vorbim aici despre o anumită formă de rugăciune, ci mai degrabă despre o atitudine schimbată și o reorientare a minții noastre, astfel încât Dumnezeu și gloria Lui să fie acum pe primul loc în gândirea noastră.

Centrare în sine – rădăcina tuturor păcatelor

Dumnezeu a creat totul în acest univers, astfel încât să fie aliniat cu El.

Privește soarele, luna, planetele și stelele. Nu aveți propria voință. Ei se supun Creatorului lor necondiționat. Pământul se învârte în jurul soarelui fără a pune întrebări. Stelele se mișcă pe orbitele lor definite de milenii. Au rămas credincioși căii pe care Dumnezeu a ales-o pentru ei. Dar Dumnezeu nu se bucură de astfel de obiecte fără viață. Vrea să aibă fii și fiice.

El a creat mai întâi îngerii cu liber arbitru. Lucifer, Capul Îngerilor, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru că nu voia să fie centrat pe Dumnezeu. Păcatul a început atunci când o ființă creată a dorit să trăiască o viață centrată pe sine (Isaia 14: 12-15).

Pentru noi este foarte important să înțelegem asta. Pentru că dacă vrem să înțelegem ce este păcatul, trebuie să înțelegem de unde a venit. Atunci vom înțelege că păcatul nu este doar adulter, crimă, mânie sau gelozie etc. Păcatul își are rădăcinile în egocentrism.

Eocentrismul a făcut din un moment dat un înger un diavol; iar egocentrismul va transforma oamenii în diavoli astăzi.

Egotismul l-a transformat pe Adam într-un om păcătos, căzut. Cei doi copaci din Grădina Edenului – arborele vieții și arborele cunoașterii binelui și răului – au simbolizat două principii de viață pe care Adam le-ar putea trăi; unul a stat pentru o viață centrată pe dumnezeu, iar cealaltă pentru o viață care a fost egocentrică. Satana a încercat să folosească aceste cuvinte pentru a mânca Eva din copacul interzis: „Ochii tăi vor fi deschiși și vei fi ca Dumnezeu. Atunci poți trăi în independență de Dumnezeu. ”Adam și Eva au ales această viață – pentru a fi egocentrici și independenți de Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne cere să ne concentrăm pe El, deoarece El vrea să aibă ceva pentru Sine Însuși. Nu, este pentru binele nostru că ne cere să-l punem pe primul loc în viața noastră. La urma urmei, dacă nu ne închinăm lui Dumnezeu, cu siguranță ne vom închina altceva – fie noi înșine, fie diavolul sau lumea. Când Dumnezeu spune: „Învață să mă închini. Învață să fii centrat pe mine “, apoi face asta pentru a ne feri de a ne distruge pe noi înșine prin falsă închinare – este pentru mântuirea noastră și pentru binele nostru.

Dumnezeu a creat pământul ca să se întoarcă în jurul soarelui. Dacă într-o zi pământul va decide că a avut destule să se învârtă în jurul soarelui și de acum vrea ca soarele să se întoarcă în jurul ei, ce s-ar întâmpla? Pământul ar fi astfel să asculte de o lege a lui Dumnezeu și, prin urmare, nu va exista nicio schimbare de anotimpuri și toată viața pe pământ ar pieri foarte curând. Neascultarea față de poruncile lui Dumnezeu duce întotdeauna la moarte.

În acest fel, moartea spirituală a venit pe lume. Dumnezeu la creat pe om pentru a fi aliniat cu el. Dar omul a refuzat să-L recunoască pe Dumnezeu ca centru al său și în acea zi a murit. Când vom realiza acest lucru, vom înțelege că mântuirea înseamnă a fi eliberat de egocentrism.

Noul Testament ne învață că o persoană trebuie mai întâi să se pocăiască înainte de a fi salvată. Pocăința înseamnă îndepărtarea de vechiul mod de viață. Înseamnă mult mai mult decât renunțarea la câteva obiceiuri proaste, cum ar fi băutul sau jocurile de noroc, etc. Vechiul nostru mod de viață este o viață autocentrată; iar a mă pocăi înseamnă a spune: „Doamne, m-am săturat să mă concentrez asupra mea și acum aș dori să mă îndrept spre tine și să mă concentrez asupra ta”.

Mântuirea egocentrismului

Isus a venit să ne mântuiască de păcat. Cu alte cuvinte, a venit să ne salveze de egocentrism.

În Noul Testament, utilizați cuvântul „centrare în sine” în locul cuvântului „păcat” și veți vedea sensul care iese la lumină în multe secțiuni. „Păcatul nu va stăpâni peste tine” devine „ Autocentrarea nu va domina asupra ta” (Romani 6:14). Aceasta este dorința lui Dumnezeu pentru poporul său.

Cu toate acestea, pe măsură ce trecem în revistă viețile noastre, descoperim că chiar și în cele mai sfinte dorințe ale noastre există egocentrism. A cere lui Dumnezeu să ne umple cu Duhul Sfânt poate fi o dorință egocentrică dacă dorim ca această putere să fie un predicator mai mare sau un vindecător mare și așa mai departe. Aceasta este o dorință la fel de egoistă de a fi înalt în această lume. Vedeți cum păcatul invadează chiar sfântul sfinților?

De aceea, Iisus a învățat, în primul rând, să nu ne rugăm ca să fim plini de Duhul Sfânt, ci ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit.

Doar o persoană cu adevărat spirituală poate să se roage cu adevărat această rugăciune. Desigur, toată lumea poate repeta această rugăciune. Chiar și un papagal poate face asta, dar pentru a-l însemna cu adevărat din partea de jos a inimii mele va necesita o predare totală lui Dumnezeu, unde în viața noastră vine primul, unde suntem centrați pe el și unde nu căutăm atât de binecuvântarea lui ca el. Dacă ne dă cadourile, e bine și bine. Dacă nu ne dă niciunul dintre darurile sale, va fi bine cu noi, pentru că ne dorim de El însuși, nu de darurile Lui.

De ce i-a învățat Dumnezeu pe israeliți să-l iubească din toată inima și cu aproapele lor ca ei înșiși? Doar pentru a o elibera de egoism.

Există un acrostic pentru cuvântul englezesc „JOY”, care spune „Place J J esus) în primul rând, O ( O thers ) – alte persoane în locul următor și Y (engl.). Y ou) – puneți-vă pe ultimul loc, atunci veți avea bucurie “.

Dumnezeu este întotdeauna plin de bucurie. Nu există întristare și griji în cer, deoarece totul este centrat pe Dumnezeu. Îngerii sunt întotdeauna fericiți pentru că sunt centrați pe Dumnezeu.

Motivul pentru care ne lipsește bucuria, pacea și alte virtuți spirituale este că nu ne-am găsit centrul potrivit. Avem tendința de a-L folosi pe Dumnezeu în propriile noastre scopuri. Și chiar rugăciunea degenerează apoi în ceva de genul: „Doamne, te rog, lasă-mi afacerile să prospere … Ajută-mă să obțin o promovare în meseria mea … Te rog să mă faci să ajung o casă mai bună …” etc. Vrem ca Dumnezeu să fie slujitorul nostru ne va face viața pământească mai confortabilă – ca spiritul din povestea lui Aladin și lampa sa magică.

Acesta este genul de Dumnezeu la care se roagă atât de mulți credincioși – unul care este un mijloc pentru propria lor avansare și avantaj în această lume. Dar Dumnezeul Noului Testament nu este cineva care să te ajute să câștigi alergarea de 100 de metri la Olimpiadă sau să-ți păcălească adversarul să facă o înțelegere.

Rugăciunile noastre dezvăluie modul în care sunt egocentric.

„Poftește-ți pofta de Domnul”, spune Biblia, „El îți va oferi ceea ce dorește inima ta” (Ps 37 , 4). Dorința noastră de a-L avea pe Domnul înseamnă a-L pune pe Dumnezeu în centrul vieții noastre. Și deci este doar o persoană centrată pe Dumnezeu care poate să fi îndeplinit toate dorințele inimii.

„Domnul nu va da greș în binele celor pioși” (adică cei care își lasă viața să fie stăpâniți de Dumnezeu) (Ps 84 , 12).

„Rugăciunea cea dreaptă poate face multe dacă este serioasă” – iar cea dreaptă este centrată pe Dumnezeu (Iacov 5:16) , în timp ce rugăciunea înflăcărată a omului centrat pe sine, chiar dacă se roagă toată noaptea, va fi în zadar. Este genul de viață pe care îl trăim care dă valoare rugăciunii pe care o rugăm.

De aceea, primele trei dorințe ale vieții tale ar trebui să fie următoarele: „Părinte, numele tău este sfințit. Împărăția ta vine. Voia ta va fi făcută. ”

Este posibil să avem multe alte solicitări, cum ar fi: „vindecați-mi durerile de spate; ajută-mă să găsesc o casă mai bună; Ajută-l pe fiul meu să găsească un loc de muncă “etc. Acestea sunt cereri bune, dar când spui:„ Părinte, chiar dacă nu îmi dai aceste cereri, dorința mea principală este ca numele tău să fie glorificat “- atunci ești unul spiritual om.

Cinstește numele lui Dumnezeu

Ce înseamnă această primă petiție, „Sfințit să fie numele tău?” Cuvântul „sfințit” provine de la aceeași rădăcină din care provin multe alte cuvinte din Noul Testament, cuvinte precum „sfânt”, „sfânt”, „sfânt”, etc. A fi „izolat” – adică „a fi separat de tot ceea ce este rău și necurat”.

Petiția este astfel: „Părinte, lăsați-vă numele să vă fie temut, respectat, onorat și glorificat.” Cu alte cuvinte, întrucât aceasta este prima cerere, aceasta presupune că cea mai mare dorință a inimilor noastre este ca Dumnezeu să fie temut pe pământ Este chiar cea mai mare dorință a noastră?

Vina omului poate fi rezumată într-o singură propoziție: „NU ESTE NICI FĂRĂ DE DUMNEZEU CU TINE” (Rom 3:18). „Frica de Domnul este începutul cunoașterii” (Prov. Cu alte cuvinte, frica de Dumnezeu este alfabetul vieții creștine. Dacă nu înveți ABC-ul tău, nu poți învăța geometrie, chimie, fizică sau orice altceva. La fel, nu poți face progrese spirituale decât dacă înveți ABC-ul vieții creștine, frica de Dumnezeu.

Un bun test al clerului este dacă îți pasă mai mult de numele lui Dumnezeu decât de propriul nume. Cum ați reacționa dacă ați auzi pe altcineva să vă strice numele? Poate într-un mod violent? Cum reacționați când vă dați seama că numele lui Isus este hulit? Numele lui Dumnezeu este astăzi hulit printre neamuri pentru conduita poporului lui Dumnezeu (Rom. 2:24). Ne deranjează asta?

Te doare când vezi că numele lui Isus este necinstit în India? Te-a adus vreodată în genunchi cu o povară pe inima ta înaintea lui Dumnezeu, pentru ca numele Domnului să fie onorat în țara noastră? Acesta este unul dintre testele clerului nostru.

În Faptele Apostolilor 17: 6 am citit că Pavel a fost supărat în duhul său când a văzut toți idolii care se închinau atenienilor. Era supărat pe Satan. Dacă suntem plini de Duhul Sfânt, și noi vom fi furioși cu Satana când vom vedea idolatria în țara noastră.

Duhul lui Isus era supărat de mânie când a văzut oameni câștigând bani în templu în numele lui Dumnezeu. Dacă suntem în armonie cu Dumnezeu, și noi vom fi supărați de rușinea care este adusă pe țara noastră în numele Domnului, făcând bani în numele lui Hristos.

Totul pentru slava lui Dumnezeu

Luați în considerare 2 Regi 17,33, care spune: „S-au temut de Domnul și și-au slujit și dumnezeii.” Aplicând asta pentru noi ar însemna că ne închinăm lui Dumnezeu în mod simbolic duminicile, dar, în realitate, al nostru tot timpul se închină idolilor lor.

Cu toții am crescut și am văzut anumite activități ca fiind sacre, cum ar fi citirea Bibliei, rugăciunea, distribuirea traiectelor, predicarea etc. Alte activități precum mâncarea, băutul, dormitul, discuția și cumpărarea de lucruri pe piață etc. considerat lumesc.

Rezultatul acestui tip de gândire este că poți simți că activitățile tale religioase trebuie să fie făcute pentru gloria lui Dumnezeu. Dar, după ce faci asta, poți trăi o viață diferită acasă și în lume – alungându-i pe alții, bârfind, certând cu oamenii etc. a fi sfânt. Asta e ipocrizie. Pavel a spus în 1 Corinteni 10:31, „Fie că mănânci sau bei, sau orice faci, face totul pentru gloria lui Dumnezeu.” Fiecare activitate din viața noastră trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

Nicholas Herman (cunoscut în mod obișnuit ca „Fratele Lawrence”) a fost bucătar într-o mănăstire în urmă cu mulți ani și obișnuia să spună: „Fie că spăl vasele deoparte, cu toată oboseala din farfurii în jurul meu, sau fac ceva de lucru în bucătărie. „Îmi pot păstra sufletul în prezența lui Dumnezeu cu atâta seninătate ca atunci când împărtășesc pâinea și potirul [la sacrament] în genunchi”. Aceasta înseamnă să trăim în prezența lui Dumnezeu tot timpul – să recunoaștem că tot ceea ce facem este sacru.

Motive corecte în rugăciune

Dacă înțelegem corect această cerere în această rugăciune, aceasta va afecta și motivele rugăciunii noastre. Foarte des rugăciunile noastre nu li se răspunde, deoarece sunt prezentate cu motive false. Dar dacă o persoană se roagă cu adevărat „sfințit să fie numele tău” ca principală preocupare, nu poate avea un motiv greșit în rugăciunile sale, rugăciunea sa este: „Doamne, indiferent de circumstanțele mele care pot fi, indiferent dacă îmi acordi sau nu cererea mea, a ta Numele poate fi glorificat. ”

David avea o dorință puternică de a construi un templu pentru Dumnezeu. Asta era o dorință bună. Dar citim în 2 Samuel 7: 12-13 că Dumnezeu a spus: „Nu, nu te voi folosi pentru a construi templul. Voi folosi Solomon pentru asta. „ Când David a auzit asta, nu s-a supărat, nu s-a plâns, tot ce a spus a fost: „ Așa va crește numele tău în veacuri ”(2 Samuel 7:26). David era bine pregătit să fie dat deoparte dacă numai numele lui Dumnezeu ar fi glorificat. Acesta este un bun exemplu pentru noi toți.

Ne putem ruga astfel: „Părinte, trimite o renaștere a sfințeniei în țara noastră; și dacă decideți să începeți trezirea dintr-o altă biserică, atunci este perfect pentru mine. Trimite-o, indiferent ce costă. Și dacă decideți să folosiți pe altcineva, este în regulă. Să fie slăvit doar numele tău “.

Ne eliberează de o mulțime de motive egoiste atunci când ne putem ruga cu adevărat: „Tată, sfințit să fie numele tău – indiferent ce ar putea costa”.

Pentru a proslăvi numele tatălui

Amintiți-vă cuvintele lui Isus: „A venit ceasul ca Fiul Omului să cadă ca un grâu de grâu pe pământ, să fie zdrobit de oameni și să moară. Ce să spun? Ar trebui să spun: părinte, ajută-mă să ies din această oră? Nu . Părinte, glorifică-ți numele cu orice preț, chiar dacă înseamnă moartea mea ” Ioan 12 , 24-27-28, tradus liber).

Isus a practicat ceea ce a predicat. Chiar dacă însemna moarte, el dorea ca numele tatălui să fie glorificat.

De aceea, la sfârșitul vieții sale pământești, el ar putea spune Tatălui: „Te-am slăvit pe pământ” (Ioan 17 , 4).

Majoritatea creștinilor nu se ridică niciodată la acest nivel în viața lor. Nu știu nimic despre această viață minunată centrată pe dumnezeu; și, prin urmare, nu știu nimic despre ceea ce înseamnă cu adevărat să fii spiritual. Mintea ei este complet străină de spiritul cerului.

În Rai, rugăciunea tuturor este: „Doamne, numele tău este glorificat.” Dacă nu împărtășim deja această atitudine, cum vom locui în cer pentru toată eternitatea? ”Dumnezeu ne vrea aici deja pe pământ, în Duhul Cerului. De aceea, El ne-a dat Sfântul Său Duh, iar când cântăm: „Cerul s-a coborât și slava mi-a umplut sufletul” , înseamnă că dorința locuitorilor din ceruri este acum și dorința noastră .

În cele din urmă, să ne uităm la scripturile din Maleahi 3:16 , „Dar cei evlavioși se mângâie unii pe alții. Domnul observă și aude și o carte de pomenire este scrisă înaintea lui pentru cei care se tem de Domnul și își aduc aminte de numele său ”.

Dumnezeu are o listă de nume – a celor care se tem de el și care sunt preocupați de onoarea numelui său. Și Dumnezeu spune despre acești oameni că sunt proprietatea lui, comoara lui specială, bijuteriile sale (versetul 17). Dumnezeu are o mulțime de vase de pământ în casa lui, dar are și unele vase de aur și de argint! (2Tim 2 , 20-21).

Tot ce pot spune este: „Vreau ca numele meu să fie scris în această carte comemorativă a lui Dumnezeu, să fie unul dintre cei care se tem de El, preocupat de numele Său și a cărui dorință cea mai mare este aceea a numelui Domnului este slăvit, COSTĂ, CE A FOST ”.

Formularea care vine la sfârșitul celei de-a treia cereri – „ca în ceruri, pe pământ” – se aplică tuturor primelor trei petiții.

Și astfel rugăciunea noastră este: „Părinte, numele tău va fi sfințit pe pământ așa cum este în ceruri. Așa cum îngerii se tem și își văd fețele și te închin cu cuvintele „sfânt, sfânt, sfânt”, îmi doresc din toată inima ca tovarășii mei credincioși să mă tem și să te ador mereu. Amin. ”

Împărăția lui Dumnezeu

„Împărăția Ta vine”

Mântuirea autentică ar trebui să ne dea dorința de a ne elibera de egocentrism, astfel încât Dumnezeu să devină centrul vieții noastre și centrul rugăciunilor noastre. Noi, care am fost cândva „întoarse cu capul în jos”, am fost puși de picioarele Domnului, astfel încât acum avem dorința de a-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în fiecare domeniu al vieții noastre.

Omul care vine la Dumnezeu cu dorința de a fi aliniat cu el spune: „Tatăl nostru din ceruri. Cel mai mare dor al inimii mele este ca numele tău să fie glorificat și închinat în toată lumea. ”Atunci își dă seama că numele lui Dumnezeu nu este venerat pe pământ, așa că continuă cu următoarea cerere și spune:„ Tată, eu aveți dorința că veniți și să vă puneți împărăția pe pământ, astfel încât întregul pământ să vă fie frică de voi și să vă închinați numele vostru ”.

Aceasta este o rugăciune pe care toți bărbații și femeile lui Dumnezeu s-au rugat de mai bine de 1900 de ani. Timpul de a asculta această rugăciune s-a apropiat acum.

Un regat al justiției

Doar cineva dezgustat de rău în această lume poate rosti această rugăciune. „Dar noi așteptăm un nou cer și un pământ nou conform făgăduinței sale, în care sălășluiește neprihănirea” (2Pt 3 , 13).

Luați în considerare violența și imoralitatea care există în lumea de azi. Când citim lucrările, una dintre rugăciunile principale care se ridică din inimile noastre la cer ar trebui să fie: „Părinte, îmi doresc să vină împărăția ta. Nu cer asta pentru comoditatea mea personală. Tânjesc ca guvernul tău de justiție să vină în curând, pentru ca numele tău pe acest pământ creat pentru gloria ta să fie glorificat. ”

Isus a spus că ultimele zile vor fi ca timpul lui Noe. Noe era un om drept în mijlocul unei lumi corupte și rele. El a fost un predicator al dreptății și trebuie să fi fost dezgustat de ceea ce a văzut în jurul său (2Pt 2 , 5). El a cerut dreptate din fundul inimii sale și a predicat-o fără compromisuri. Iar rugăciunea lui trebuie să fi fost similară: „Împărăția Ta vine”.

Toți creștinii vor recunoaște că Hristos se va întoarce curând pentru a-și stabili împărăția pe pământ. Dar care este dovada că credem cu adevărat asta? În 1 Ioan 3 : 3 se spune: „Și fiecare care are o astfel de speranță în el se curăță pe sine, așa cum este curat”.

Dovada că credem cu adevărat în Hristos este că ne pregătim să ne pregătim ca mireasă pentru mirele ei. Asta va însemna că trăim o viață curată, că ne plătim datoriile, că ne rezolvăm disputele – și acum, pentru că ne curățăm așa cum este. Doar o astfel de persoană se poate ruga această rugăciune „vine împărăția Ta” .

A ruga această rugăciune fără a te purifica pentru a fi gata pentru întoarcerea lui Hristos înseamnă a reduce această rugăciune la un ritual.

Disponibilitate constantă pentru venirea lui

Unele culturi creștine au următoarea rugăciune în liturghia lor: „Doamne, izbăvește-ne de moartea subită.” Rugăciunea a fost scrisă aparent de o persoană neconvertită pentru oameni neconvertiți. rambursându-și datoriile etc., înainte de a-l întâlni pe Creatorul lor, ei nu au intenția de a soluționa aceste probleme pe când sunt încă sănătoși, astfel de oameni nu au nici o teamă de Dumnezeu și nu pot fi convertiți până când nu se pocăiesc pentru egocentrismul lor.

Un adevărat creștin nu are niciodată nevoie să se roage o astfel de rugăciune, deoarece este întotdeauna gata. „Conturile” sale sunt mereu actualizate și, de aceea, se poate ruga mereu „să-ți iei împărăția” .

Cum putem ști dacă suntem cu adevărat nerăbdători să vină Împărăția lui Dumnezeu? Luați în considerare un singur domeniu – viața noastră domestică.

Să presupunem că, într-o zi, în timp ce privești pe fereastra ta, l-ai vedea pe Domnul Isus care se apropie de casa ta. Care ar fi reacția ta? Acesta este un test destul de bun, indiferent dacă ești pregătit pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu sau nu.

Ar trebui să alergi pentru a ascunde unele dintre acele cărți din biblioteca ta pentru că nu vrei ca Isus să le vadă? Probabil, de asemenea, ar trebui să ascundeți televizorul dacă aveți unul.

Atâta timp cât Isus va rămâne cu tine, conversațiile tale nu vor mai fi bârfele obișnuite care caracterizează de obicei comunitatea în timpul meselor.

În acele zile, ar trebui să aveți grijă specială pentru a fi amabil și politicos față de membrii familiei și de lucrătorii casnici și de a evita observațiile nepoliticoase care vă caracterizează modul de a vorbi?

Ați fi fericit să îi permiteți Domnului să se întâlnească cu toți prietenii dvs. sau ați dori ca unii dintre ei să nu vă viziteze în timp ce Isus a fost cu voi?

Ai fi bucuros dacă Isus ar rămâne cu tine pentru totdeauna? Sau ai spune un suspin de ușurare când vizita lui se încheie în sfârșit și el a dispărut?

Fii sincer cu tine însuți.

O modalitate de a obține răspunsul la această întrebare este să ne întrebăm dacă comportamentul nostru acasă diferă în vreun fel atunci când vizităm oaspeții pe care dorim să-i impresionăm. Dacă da, cât de diferit ar trebui să fie comportamentul nostru dacă Isus Însuși ar veni să stea cu noi câteva zile!

Nu are sens să ne  rugăm împărăției voastre ” dacă nu dorim ca Isus să trăiască cu noi și să fim Domnul casei noastre în fiecare zi, până la urmă, Împărăția lui Dumnezeu este un loc unde Isus va fi prezent tot timpul ca Domn – și nu doar pentru câteva zile, dacă se dovedește a fi o povară să-l avem în casa noastră doar câteva zile, cum putem petrece eternitatea cu el?

Comori pe cer

Persoana care se roagă „Împărăția Ta a venit” este cea care judecă scopul Său, afecțiunea Lui și dorința Lui pentru ceea ce este mai sus, El nu este cel care îmbrăcă o îmbrăcăminte de creștinism și sfințenie, spiritualitatea Lui este nu superficial, ea trece direct prin fibra ființei sale, mai interesată să strângă comori în cer decât comori pe pământ.

Atitudinea unui creștin față de bani este una dintre cele mai clare încercări ale nivelului său spiritual și dacă are într-adevăr o dorință ca regatul lui Dumnezeu să vină sau nu.

Îmi amintesc o poveste despre un fermier care, într-o zi, i-a spus soției sale: „Vaca noastră tocmai a născut doi viței, unul alb și unul maro. Și am crezut că ar trebui să-i dăm unuia dintre ei Domnului atunci când va fi mai mare. “Soția sa l-a întrebat:„ Ce îi vei da Domnului, maro sau alb? “El a răspuns:” Putem decide asta mai târziu, când au devenit mai mari “.

Vițeii au crescut și s-au îngrășat. Într-o zi, fermierul a venit acasă cu un chip trist și i-a spus soției sale: „Am vești proaste pentru tine. Vițelul destinat Domnului tocmai a murit. Soția sa a spus: „Dar de unde știați ce vițel va fi pentru Domnul? Nu ai decis încă asta. “El a spus:„ O, m-am gândit tot timpul să-i dau viței maro Domnului și tocmai a murit în acea dimineață. ”

Este la fel cu majoritatea creștinilor. Întotdeauna vițelul Domnului este cel care moare! Îi dau lui Dumnezeu ceea ce a mai rămas după ce toate nevoile lor au fost satisfăcute. Și pentru că nu sunt „bogați cu Dumnezeu”, ei rămân săraci spiritual pe parcursul vieții lor (Luca 12 , 21).

În Vechiul Testament , Dumnezeu a făcut o lege, potrivit căreia copiii lui Israel „cel mai bun din primele roade ale câmpului“ la Domnul a avut (2Mo 23,19). Aceasta a fost singura modalitate prin care „cinstim pe Domnul“ ar putea (Proverbe 3 , 9). La fel este și astăzi. Nu-l putem onora pe Domnul decât dacă îi dăm tot ce este mai bun.

Cum arată în viața noastră? Există întotdeauna o scuză de ce nu putem să-i oferim lui Dumnezeu cel mai bun? Apoi arată unde este cu adevărat inima noastră. Acolo unde se află comoara unui om, va fi și inima lui.

Dar persoana care se roagă „a venit împărăția ta” este una care a fost eliberată de dragostea de bani și lucruri materiale și acum trăiește pentru Dumnezeu și pentru eternitate.

Regula absolută a lui Dumnezeu

Împărăția lui Dumnezeu înseamnă guvernarea lui Dumnezeu, regula absolută a lui Dumnezeu. Înseamnă a-L face pe Isus Hristos Domnul absolut al fiecărui domeniu al vieții noastre.

Dacă dorim să vină împărăția lui Dumnezeu, aceasta trebuie să vină mai întâi în inimile noastre, la familiile noastre și la biserica noastră. În aceste locuri, nu trebuie să dăm loc Satanei sau cărnii. Dorința noastră ar trebui să fie ca Împărăția lui Dumnezeu să ne umple astfel inimile, familiile și comunitățile, încât nu există loc pentru nimic altceva.

Duhul Sfânt a venit pe pământ pentru a aduce „Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 9: 1), iar bisericile noastre locale ar trebui să fie o demonstrație pentru lumea de azi, precum Împărăția lui Dumnezeu, care într-o bună zi va acoperi întregul pământ este – este în acest punct că nu am reușit împotriva Domnului.

Când Isus ne-a spus să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și să nu ne facem griji pentru lucrurile pământești, el a spus că ar trebui să ne preocupăm ca Împărăția lui Dumnezeu să coboare pe pământ, așa cum este în cer atunci când suntem într-adevăr ar trebui să fie îngrijorat de orice (Mt 6 , 33). Câți dintre noi suntem împovărați de acest gen de preocupări – îngrijorare pentru puritatea Bisericii și venirea Împărăției lui Dumnezeu?

Dumnezeu să găsească printre noi mulți care și-au pus Împărăția pe primul loc.

 

Voința lui Dumnezeu

„Voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri”

Îl putem numi pe Iisus Domn numai dacă suntem dispuși să facem voia Lui în viața noastră de zi cu zi. Convertirea reală nu are loc atunci când o persoană este tulburată în mintea sau în sentimentele sale, ci atunci când își dă voia spunând: „Doamne, nu a mea, dar voința ta trebuie să se facă în viața mea.” Dacă luăm această atitudine Vom fi din ce în ce mai sfințiți în fața Domnului.

Secretul sfințeniei

Isus însuși rugat pe tot parcursul vieții sale pământești cu cuvintele „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“ la Tatăl (Ioan 6 , 38). Dacă a fost necesară chiar și pentru Isus să trăiască în așa fel încât să vă rugăm Tatălui, atunci putem Pentru a fi siguri că nu există nici o altă cale prin care să ne mulțumim lui Dumnezeu, nu putem face progrese în umblarea noastră cu Domnul, decât dacă este atitudinea constantă în viața noastră.

Ne putem ruga ore întregi, studiem Sfânta Scriptură și putem participa la sute de întâlniri. Dar, dacă toate acestea nu ne duc până la punctul în care spunem, „voia Ta se va face pe pământ (mai întâi în propriile noastre vieți) ca în cer”, atunci ne-am pierdut timpul, fiecare mijloc de har trebuie să ne aducă la punct Unde spunem din inimă: „Părinte, nu voia mea, dar voia Ta se poate face”.

Aici stă secretul adevăratei sfințenii.

Când Pavel le-a scris galatenilor despre conflictul dintre trup și duh, el s-a referit la acest conflict între voința omului și voia lui Dumnezeu.

Carnea cu toate dorințele sale poate fi rezumată într-un singur cuvânt: PROPRIE. Oriunde ai citi despre „dorințele cărnii” din Noul Testament, ai putea înlocui acea frază cu „voința de sine și dorințele centrate pe sine”. Atunci veți înțelege ce înseamnă aceste versete.

De exemplu, citim că Duhul Sfânt rezistă cărnii (Gal 5 , 17). Aceasta înseamnă că mintea luptă întotdeauna împotriva voinței noastre de sine și a dorințelor centrate pe sine. Duhul Sfânt știe că nu ne poate face niciodată vrednici de cer sau sfânt sau creștin fără să ne omorăm voința și dorințele egocentrice.

Calea sfințeniei și a sfințirii este calea morții eului cuiva, spunând „nu” nouă înșine și „da” lui Dumnezeu. Înseamnă să spui: „Părinte, nu am dorințe, planuri sau ambiții pentru viața mea în afara voinței tale. Nu vreau nimic din afara voinței tale perfecte. ”

Crucea în viața de zi cu zi

Isus a spus: „Cel ce mă va urma, să se lepede de el însuși și să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze.” (Luca 9 , 23) Găsim crucea noastră în punctul în care voia lui Dumnezeu traversează voințele noastre în fiecare zi A lua crucea înseamnă a spune: „Părinte, nu al mea, ci voia ta va fi făcută”.

Doar cineva care a spus NU după propria voință, după propriile planuri, propriile dorințe, propriile sale ambiții etc., și care a spus: „Doamne, vreau să-mi iau crucea, să mor din dorințele mele și să te urmez și singur Făcând voia Ta ”, această rugăciune se poate ruga cu adevărat „ voia Ta ca în ceruri pe pământ ” .

Isus a spus: „Veniți la mine, toți, care sunteți muncitori și încărcați; Te voi împrospăta “(Mt. 11:28), dar nu s-a oprit în acel moment și a continuat să ne spună cum ne va oferi acea odihnă.

El a spus: „Ia jugul meu asupra ta și învață de la mine; căci sunt blând și smerit de inimă; veți găsi odihnă pentru sufletele voastre ”(Mt. 11:29), cu alte cuvinte, nu veți găsi niciodată odihna respectivă până nu veți lua crucea și să spuneți„ nu ”după propria voință. Orice neliniște vine din a ne face propria voință. Nu poți veni la Domnul dacă nu vrei să ataci crucea.

Numai un adevărat ucenic se poate ruga „voia Ta va fi făcută, ca în ceruri, chiar și pe pământ .” Isus Însuși s-a rugat această rugăciune de-a lungul vieții Sale, El a trăit ca om și cea mai mare dorință a lui a fost să facă voia Tatălui Său .

De ce a venit Isus pe pământ? Răspunsul este: să faci voia Tatălui. El a spus el însuși în Ioan 6:38: „Căci am venit din ceruri, nu ca să pot face voia mea, ci voința celui care m-a trimis.” El nu a venit în primul rând la păcatele lumii Nu, a venit să facă voia tatălui său, a mers la calvar și a murit doar pentru că a făcut parte din voința Tatălui pentru viața lui.

Isus a spus în Ioan 4:34: „Mâncarea mea este că eu fac voia celui care m-a trimis și completează lucrarea lui.” Așa cum un om înfometat plânge după mâncare, tot astfel ființa lui Isus a strigat după aceea A face voia Tatălui Să-L urmeze pe Isus înseamnă a avea o dorință similară de a face voia Tatălui în toate domeniile vieții noastre.

Motivul pentru care există atât de multă fericire în ceruri și nici o suferință deloc este că voința Tatălui se face perfect acolo. Voința lui Dumnezeu este ceva care îi face pe oameni foarte fericiți și bucuroși.

Petru scrie: „Acum pentru că Hristos a suferit în trup, înarmați-vă cu același sens; căci cel care a suferit în trup și-a încetat păcatul, pentru ca, de acum înainte, să trăiască restul de timp în trup, nu în dorințele oamenilor, ci în voia LUI DUMNEZEU “(1Pt 4 , 1-2).

Apostolul Ioan scrie: „Și lumea piere cu pofta ei; dar cel care face voia lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna ”(1 Ioan 2:17 ).

Sarcina rugăciunilor apostolilor pentru credincioși a fost aceea că „stau fermi, desăvârșiți și împliniți cu tot ceea ce este voia lui Dumnezeu.” (Col 4,12) Apostolii știau că mântuirea este doar iertarea păcatelor. Fără a forța un om să renunțe la restul vieții sale pentru a face voia lui Dumnezeu a fost o falsă mântuire, iertarea păcatelor ar trebui să fie doar o ușă prin care putem face calea îngustă, întreaga voință a lui Dumnezeu, intra.

Cum se face voia lui Dumnezeu în ceruri

Trebuie să ne rugăm, „voia Ta va fi făcută pe pământ, așa cum S-A ÎNVÂNZIT ÎN MEA.” Cum se face voia lui Dumnezeu în ceruri? Aș dori să menționez patru puncte:

Ca în primul rând îngerii sunt într – o stare perpetuă de așteptare pe Dumnezeu pentru a primi ordinele sale. Nu aleargă pe cer să „facă ceva pentru Dumnezeu” după propriile lor idei, nu, ei așteaptă ca Dumnezeu să le vorbească mai întâi și abia apoi acționează.

Dumnezeu spune: „Dar mă uit la cel care va aștepta și se va uita la mâna mea fluturând, care va privi ochiul meu – cine va face lucrarea pe care i-o dau în calea mea și munca pe care o fac nu-l lasa, lasa-l. Și ce bucurie îmi aduce când pot găsi un astfel de om – un om care va face TOATE voința mea, care este afară să studieze mințile stăpânului său. “

Deci, atunci când ne rugăm, „voia Ta va fi făcută, ca în ceruri, pe pământ”, asta înseamnă, în primul rând, că vrem să auzim ce are de spus Dumnezeu.

În al doilea rând, când vorbește Dumnezeu, îngerii se supun imediat. Ei nu spun: „Doamne, voi aștepta câteva zile și mă gândesc la asta. Vreau să aflu ce cred ceilalți îngeri despre asta. ”Nu există așa ceva în cer, dacă Dumnezeu a vorbit, este final, ascultarea este imediată.

Rugăciunea noastră ar trebui să fie atunci: „Tată, ajută-mă, că nu voi ezita atunci când îți voi auzi vocea. Nu vreau să mă grăbesc înainte de timpul tău, dar odată ce ai vorbit, vreau să mă supun imediat ”.

În al treilea rând, când Dumnezeu poruncește ceva în ceruri, se face COMPLET. Acești îngeri nu au ieșit și doar au ascultat parțial lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră ar trebui, prin urmare, să fie: „Tată, ajută-mă să fac TOATE voința ta în viața mea – să mă supun pe deplin fiecărei porunci, indiferent de costuri”.

Și în sfârșit , ascultarea îngerilor este FREUDIG. Ei nu se supun cu reticență și cu reclamații. Niciun înger nu-și compară sarcina cu cea a altuia și spune: „Doamne, de ce mi-ai dat o sarcină mai dificilă decât acest alt înger?” Știm astfel de plângeri chiar și în rândul credincioșilor. „De ce să aduc toate aceste sacrificii? cu el / ea? ” Dar niciodată nu auzim astfel de cuvinte de la îngerii din ceruri. Ei consideră că este un privilegiu să facă totul pentru Dumnezeu și se bucură de orice ocazie de a-L asculta.

Așadar, atunci când spunem această rugăciune, cerem ca Dumnezeu să se facă în viața noastră în acest fel – cu bucurie și fără nicio lamentare și fără a ne compara cu ceilalți.

Fără regret

Dacă faci voia lui Dumnezeu pe acest pământ, nu vei avea niciun regret atunci când mergi la cer.

Când îl vedem pe Domnul față în față, vom dori să-i dăm mai mult din viața noastră și să ne supunem mai deplin lui. Cerul va pierde o parte din dulceața sa pentru tine atunci când vei ajunge acolo, fără să fi ascultat imediat aici pe pământ toate poruncile lui Dumnezeu, complet și cu bucurie.

SadhuSundar Singh spunea: „Nu veți mai avea niciodată altă ocazie de a purta crucea pentru Hristos, odată ce părăsiți acest pământ.” Dacă doriți să vă dovediți dragostea pentru Domnul, acum este timpul să o faceți – nu când mergi la cer.

Amintiți-vă celor trei petiții la care ne-am uitat: „Părinte, să vă sfințească numele. Lasă împărăția ta să vină. Lasă voia Ta să se facă pe pământ așa cum se face în ceruri. “Chiar înainte de a cere iertarea păcatelor atât de necesare, Domnul ne-a învățat, mai întâi pentru sfințirea numelui Tatălui, pentru venirea Împărăției Sale și pentru Pentru a-și îndeplini voința în viața noastră.

Fie să învățăm ce încearcă Domnul să ne învețe.

Nevoile noastre fizice

„Dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică”

Dumnezeu este interesat să ne satisfacă toate nevoile fizice. Dar aceste nevoi trebuie să fie satisfăcute astfel încât să nu fim răniți de ele. Bogăția materială și binecuvântările fizice pot determina oamenii să fie ruinați spiritual dacă nu știu să-l pună pe Dumnezeu mai întâi în viața lor.

Zece mii de rupii pot fi folosite foarte profitabil de o persoană spirituală matură; dar puteau să distrugă un băiat îndepărtat, iresponsabil. Și astfel Dumnezeu așteaptă să ne aliniem cu El înainte de a ne binecuvânta fizic și material.

Mai întâi nevoile noastre fizice

În această rugăciune există trei solicitări cu privire la nevoile noastre personale. Prima, în mod surprinzător, nu este o rugăciune pentru bunăstarea noastră spirituală! Nu este interesant? Prima pledoarie cu privire la noi înșine nu este „Scăpați-ne de rău” sau „Dă-ne biruința asupra păcatului” sau chiar „Completați-ne cu Duhul Sfânt.” Nu, prima solicitare este „Doamne, vă faceți griji pentru nevoile mele fizice. ”

Biblia spune că omul este o ființă din trei părți. El are o minte care îi permite să intre în contact cu Dumnezeu; un suflet care este personalitatea lui (mintea, sentimentele și voința lui) și un corp (1 Tes. 5 , 23).

Cele trei petiții aici se referă la aceste trei părți ale ființei noastre. Primul tratează nevoile corpurilor noastre; al doilea tratează vinovăția păcatului nostru, care ne poate plânge mințile; iar al treilea se referă la mintea noastră pentru a fi salvat de răul spiritual. Mintea noastră este cea mai importantă parte a ființei noastre. Dar Domnul ne-a învățat să ne rugăm mai întâi pentru nevoile noastre trupești.

În creștinism, există două viziuni extreme ale corpului. Unii au punctul de vedere ascetic, care ne învață că nu putem fi sfinți decât dacă corpul este îmblânzit și lipsit de orice amenințare. Dar trupul nu poate fi cauza păcatului – căci Satana, care nu are trup, este plin de păcat, în timp ce Isus, care a avut un singur trup, nu a păcătuit niciodată.

Doctrina ascetică chiar consideră că relația de căsătorie este păcătoasă. Dar , amintiți – vă că a fost Dumnezeu care a creat dorința sexuală în om și ea ca „foarte bun“ , numit (1Mo 1.31). Dorința de hrană, pentru pace și pentru sex – toate sunt nevoile fizice bune și normale creat de Dumnezeu, nu trebuie să ne fie rușine de niciunul dintre ei, trebuie doar să fim atenți pentru a nu satisface aceste nevoi într-un mod pe care Dumnezeu l-a interzis.

Cealaltă extremă care se găsește printre unii creștini este că Dumnezeu vrea să fim bogați. Acest lucru ne determină să ne stricăm corpul.

Învățătura lui Isus nu a fost nici extremitatea ascetismului, nici extrema plăcerii și a materialismului. Era să aibă grijă de nevoile legitime ale trupului, astfel încât acesta să fie potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu.

Îngrijirea lui Dumnezeu pentru corpul nostru

Din cauza concepției greșite, mulți creștini au că Dumnezeu nu este interesat de trupurile noastre, că nu-și amintesc să-i ceară lui Dumnezeu vindecare atunci când sunt bolnavi. Ca și Asa, ei își pun credința în doctori și nu în Domnul (2Chr. 16 , 12). Dumnezeu poate folosi medicii și medicamentele și chiar chirurgia pentru a ne vindeca. Nu-i putem dicta cum ar trebui să răspundă rugăciunilor noastre. Dar cu siguranță nu se așteaptă ca copiii săi să aibă încredere în oameni. Dumnezeu este foarte interesat de corpurile noastre – că este sănătos și potrivit pentru a fi nevoie de gloria sa.

Iată trei adevăruri glorioase pe care Biblia ne învață despre corpul nostru:

(i) dacă „trupul este pentru Domnul, atunci Domnul este pentru trup”;

(Ii) „sunt corpurile noastre sunt membri ai lui Hristos“; și

(iii) „Trupul nostru este un templu al Duhului Sfânt” (1Cor 6: 13-19).

Prin urmare, cu siguranță, putem revendica puterea lui Dumnezeu pentru trupurile noastre.

Fizicul nu este cu siguranță mai important decât spiritual. Am văzut deja că Dumnezeu ar trebui să vină primul în viața noastră și orice altceva ar trebui să fie secundar. Dar dacă spunem cu adevărat prima dată: „Să vă sfințească numele, să vină împărăția voastră, să se facă voia voastră”, atunci este corect să spunem în continuare „Pâinea noastră zilnică ne dă astăzi” – pentru că noi cerem pâine numai în scopul acesteia Îl putem slăvi pe Dumnezeu făcând voia Lui aici pe pământ, așa cum s-a făcut în ceruri.

Starea noastră spirituală depinde și ea într-o oarecare măsură de condiția noastră fizică. Am citit despre Ilie că a fost descurajat și i-a cerut lui Dumnezeu să-și ia viața după ce a chemat focul și ploaia din cer. Acest bărbat curajos, care s-a confruntat cu 850 de profeți mincinoși, a fugit de frica de a amenința o femeie (1 Regi 18:19).

Cum s-a întâmplat asta? Timp de mai bine de trei ani trăise singur. Și acum era epuizat fizic la sfârșitul acestei zile obositoare la Muntele Carmel. Și când s-a așezat descurajat sub un tufiș de ienupăr, Dumnezeu nu i-a dat nicio predică! Nu, Dumnezeu i-a trimis un înger cu mâncare și băutură. Ilie a mâncat, a băut și a dormit. Iar când s-a trezit, Dumnezeu i-a dat mai multă mâncare și băutură (1Kn 19: 1-8). Dumnezeu știa că Ilie era obosit și epuizat și că are nevoie de mâncare, nu de admirație. Exact asta avem nevoie uneori – nu predici lungi, ci o masă bună și odihnă.

Unii creștini au o atitudine super-spirituală față de trupurile lor și spun: „Vreau să mă ard pentru Dumnezeu.” Și astfel își încep „serviciul” pentru Dumnezeu – dimineața, amiaza, seara, șapte zile pe săptămână – în fiecare săptămână. Și atunci sunt complet epuizați și deprimați! Activitatea lor a fost o activitate mentală. Depresia lor are o cauză fizică, nu spirituală. Domnul trebuie să le spună unor astfel de oameni: „Mergi singur într-un loc singur și odihnește-te puțin?” (Marcu 6:31).

Odată ce Iisus a fost pe o barcă, am citit că a dormit. Evident că era obosit și nu se simțea rușinat că oamenii l-au văzut dormind. Au fost momente în care i-a fost sete și foame și a recunoscut-o. Nu-i era rușine de nevoile sale fizice. Trupul nostru este templul Duhului Sfânt și trebuie să avem grijă de el.

Dumnezeu este interesat să ne ofere tot ceea ce avem nevoie pentru corpul nostru. El știe că avem nevoie de mâncare, îmbrăcăminte și adăpost pentru viața noastră pământească. Și dacă nu a considerat că este potrivit să vă permiteți să dețineți propria casă, puteți fi sigur că este interesat să vă împuternicească să închirieze o casă. Cel care a pregătit pentru israeliți un „loc de odihnă” în pustie poate găsi cu siguranță și unul pentru voi (Num. 10,33).

Pentru a corecta concepția greșită a lui Dumnezeu pe care a avut-o ființele umane, Isus a plasat în primul rând cererea pentru satisfacerea nevoilor fizice printre ultimele trei petiții în această rugăciune.

Îngrijirea lui Dumnezeu pentru nevoile noastre pământești

Toate nevoile noastre fizice sunt rezumate de această solicitare: „Dă-ne azi pâinea noastră zilnică” (Mt 6 , 11), inclusiv: „Dă-mi o slujbă, dă-mi o casă în care să locuiesc. Dă-mi și haine de familie pe care să le poarte. Dă-le copiilor mei o educație, deoarece ei și ei vor avea nevoie într-o bună zi de pâinea lor de zi cu zi. ” Dumnezeu este interesat de toate aceste lucruri. Și pe măsură ce învățăm să punem Împărăția lui Dumnezeu mai întâi, aceste lucruri ni se vor adăuga.

Știți de ce suntem atât de îngrijorați de aceste lucruri pământești – mâncare, îmbrăcăminte, muncă, acasă, educația copiilor etc.? Deoarece adânc în inimile noastre, simțim că Dumnezeu nu este într-adevăr interesat să ne ajute cu aceste lucruri materiale. Credem că Dumnezeu este interesat doar de bunăstarea noastră spirituală.

Dacă numai Duhul Sfânt ne-ar putea convinge o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu este interesat de fiecare parte a noastră – în spirit, suflet și trup! Dumnezeu vrea ca noi să-L cerem pentru nevoile noastre pământești – și El nu vrea să ne îngrijoreze niciodată. Prin urmare, Biblia ne spune: „Nu vă faceți griji pentru nimic, ci în toate lucrurile, lăsați-vă rugăciunile și rugăciunile voastre să fie făcute cunoscute lui Dumnezeu cu mulțumire” (Fil. 4: 6).

Un tată pământesc nu este obligat să aibă grijă de nevoile tuturor oamenilor din jurul său. Dar este cu siguranță obligat să aibă grijă de propria familie. Dumnezeu este atât de bun încât chiar hrănește păsările. Cât de mult va avea grijă de nevoile propriilor săi copii!

Când o femeie canaanită i-a cerut odată lui Isus să-și vindece fiica, el a spus: „Lasă copiii să se plină mai întâi.” (Mc 7 , 27) Ea a răspuns că va fi fericită doar cu firimiturile căzute de pe masă. Și fiica sa a fost vindecată complet, luați în considerare: firimiturile au fost suficiente pentru a obține libertatea de la posesia demonică, apoi imaginați-vă ce o întreagă pâine ar face pentru noi, care suntem copiii lui Dumnezeu, și amintiți-vă că Isus a spus: „Lasă copiii să se sature mai întâi”. Și așa ne rugăm cu îndrăzneală: „Tatăl nostru, dă-ne astăzi pâinea noastră zilnică”.

Satisfacția cu grija lui Dumnezeu

Observați aici că Isus nu ne-a învățat să cerem lux. Nu ne rugăm, „Părinte, dă-ne astăzi înghețata noastră zilnică”, ci „dă-ne pâinea noastră zilnică azi!” Promisiunea este „Dumnezeul meu va răscumpăra toată întinăciunea ta ” (Fil. 4 , 19)Nu tot ceea ce ne dorim, ci tot ce avem nevoie. Există o mare diferență între ceea ce dorim și ceea ce avem nevoie. Poate doriți să aveți o mașină, dar este posibil ca Dumnezeu să vadă că nu aveți nevoie de una, așa că nu vă va da una. Altcineva poate avea nevoie de unul și îi place să-i dea o mașină. Nu trebuie să fii gelos pe el și nu trebuie să te muie împotriva lui Dumnezeu acum. Fiți mulțumit de ceea ce aveți. Te rog nu pentru lux. Dacă Dumnezeu ne oferă lux, îl putem accepta și îl putem folosi pentru gloria sa. Dar, dacă nu ne va da una, vom lăuda în continuare Domnul.

Să nu ne comparăm cu alți oameni. Dumnezeu știe ce este mai bine pentru noi. Dacă îi cerem pâine, nu ne va da o piatră, iar dacă îi cerem o piatră, nu ne va da o piatră. El ne va da pâine în schimb!

Fiți mulțumit de aprovizionarea sa. Unul dintre secretele vieții lui Pavel a fost că a fost complet satisfăcut. În Filipeni 4:11 , el spune: „Am învățat să fiu mulțumit, așa cum sunt”.

Oferta zilnică

Rugăciunea este: „ Dați-ne astăzi pâinea noastră zilnică .” Dumnezeu ne poate da pâine multe zile la un moment dat, dar cererea de aici acoperă doar nevoile fizice pentru o singură zi, Isus ne-a spus să nu ne îngrijoreze Ce s-ar întâmpla mâine, Dumnezeu nu vrea să ne îngrijoreze viitorul, ar trebui să fim dependenți de El de la o zi la alta.

Domnul i-a învățat pe israeliți această lecție în deșert într-un mod minunat. Trebuiau să iasă în fiecare zi și să strângă mana în fiecare dimineață. Nu o puteau colecta timp de câteva zile la un moment dat. Ei ar trebui să depindă de Dumnezeu de la o zi la alta. Au trebuit să trăiască în acest fel timp de 40 de ani. Crezi că asta a fost o povară? Nu, sunt sigur că nu a fost cazul. Trebuie să fi fost interesant!

Dacă Dumnezeu ne-ar da prea mult la un moment dat, inima noastră s-ar îndepărta de el. Și astfel, Dumnezeu ne aranjează circumstanțele vieții noastre, astfel încât deseori există o nevoie pe tărâmul fizic – pentru că fizicul adesea ne atinge mult mai mult decât spiritual. Dumnezeu recunoaște că apar greutăți și că ne îndreptăm către El din nou și din nou. În acest fel, putem învăța lecția dependenței constante de Dumnezeu.

Chiar dacă mana a căzut din cer, Dumnezeu nu a aruncat-o direct în gura ei! Israelienii trebuiau să iasă dimineața devreme pentru a colecta mana. O persoană leneșă nu ar fi obținut nimic. Așadar, atunci când ne rugăm „Dați-ne pâinea noastră zilnică astăzi” , nu-i cerem lui Dumnezeu să facă o minune și să ne satisfacă nevoile fără să facem nimic. ”Nu, Biblia spune: „ Cel care nu vrea să lucreze, nu ar trebui a mânca ” (2Th 3 , 10). Isus a spus că Dumnezeu hrănește păsările. Dar el nu lasă mâncarea să cadă în cioc. Trebuie să zboare afară și să-și caute mâncarea. La fel, Dumnezeu se așteaptă ca noi să muncim din greu și să avem încredere în El. Credința nu este un substitut pentru munca grea.

Sănătate, să faci voia lui Dumnezeu

Această rugăciune este legată și de petiția anterioară, „voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri .” Îi cerem lui Dumnezeu sănătate fizică și tărie pentru a face voia Lui.

Când oamenii bolnavi mi-au cerut să mă rog pentru vindecarea lor, de multe ori m-am întrebat: „Oare bolnavul vrea să câștige sănătate, astfel încât să poată fi suficient de puternic pentru a-L sluji pe Dumnezeu? Sau vrea să ajungă bine să trăiască pentru sine? Ar trebui să-i cerem lui Dumnezeu să-l vindece, ca să poată trăi pentru lume? ”Isus ne-a învățat să cerem nevoile noastre fizice, astfel încât să putem face voia lui Dumnezeu și nu propria voință.

O rugăciune în familie

De asemenea, rețineți că rugăciunea este „Dați-ne” și nu „Dă-Mi Mie ”.

Cel care îl pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața sa va găsi că nu se poate pune pe locul doi. Suntem membri ai unei familii care stau la masa tatălui; iar tatăl nu vrea copii egoiști la masa lui, care iau toate mâncarea, indiferent dacă alții de la masă au suficient de mâncat. Un astfel de comportament este considerat un comportament prost chiar și printre cei neconvertiți. Cât mai mult pentru un creștin!

Amintiți-vă ce a spus Isus despre Ziua Judecății. Când va sta pe tronul său pentru a judeca poporul, va spune multora dintre ei: „M-ai văzut flămând, dar nu mi-ai dat niciodată mâncare. M-ai văzut dezbrăcat, dar nu m-ai îmbrăcat niciodată. Știai că sunt bolnav, dar nu m-ai vizitat niciodată. Și ei vor spune: „Doamne, când a fost asta? Nu te-am văzut niciodată gol sau flămând”. Atunci Domnul le va răspunde: „Trăiesc în cei care se nasc din nou; și când ai văzut că fratele meu are probleme, nu ți-ai dat seama că am nevoie. Eu am fost cel care mi-a fost foame și însetat ” Mt 25: 31-46, tradus liber).

Aceasta este una dintre diferențele fundamentale dintre cer și iad. Iadul este plin de păcat, plin de centrare în sine. Fiecare trăiește pentru sine și nu are loc pentru Dumnezeu sau pentru alții. La cer este invers. Dumnezeu vine mai întâi și apoi pe toți ceilalți.

Am auzit despre o poveste a unui om care a avut un vis care a fost o parabolă a iadului și a cerului. S-a dus mai întâi în iad; Acolo i-a văzut pe toți stând la o masă cu o mulțime de mâncăruri delicioase în fața lor. Dar erau cu toții mincinoși, bolnavi și mizerabili. El a descoperit că nu poate mânca mâncarea cu care era servită, deoarece mâinile ei aveau o lungime de aproximativ 120 de centimetri. Și, desigur, cu o lingură de 120 de centimetri atașată la mână, este imposibil să consumi mâncarea pe care ai primit-o.

Apoi, în visul său, acest om s-a urcat la cer și acolo a văzut aceeași mâncare delicioasă pe masă; iar oamenii care stăteau în jurul mesei pe cer aveau, de asemenea, linguri de aproximativ 120 de centimetri, care erau atașate de mâini. Dar erau cu toții sănătoși și puternici. L-a întrebat pe unul dintre ei: „Cum este că sunteți cu toții atât de sănătoși și puternici?” Bărbatul a răspuns: „Ei bine, vedeți că îmi dau seama că nu mă pot hrăni, așa că îmi întind mâna și Hrănește pe altcineva pe masă și cineva care stă la masă mă hrănește cu lingura lui, care ne oferă fiecăruia dintre noi suficient pentru a mânca ”.

Așa că acest bărbat s-a întors în iad în visul său și le-a spus oamenilor de acolo: „Iată modul în care ar trebui să mâncați toți. Fiecare dintre voi ar trebui să-i permită altuia să mănânce din farfuria lui, iar el ar trebui să hrănească un altul care stă mai departe pe masă. ”Dar ei au dat același răspuns:„ Nu voi lăsa pe nimeni să mănânce din farfuria mea, pentru că Pot să știu că altcineva îmi va permite să mănânc din farfuria lui? ”

Este acest tip de „gelozie” de autoadulare care este caracteristică iadului și celor care vin acolo și tot ceea ce este interesat este pâinea lor de zi cu zi.

Dacă nu ai simpatie pentru frații și surorile tale în Hristos, atunci nu poți ruga această rugăciune pentru pâinea ta zilnică.

A existat un moment în viața lui Avraam, când a așteptat 25 de ani să aibă un fiu prin Sara și tot nu a primit acel copil. Se rugase și se ruga. Niciun răspuns nu venise. Când a fost în Gerar, a observat că Dumnezeu i-a judecat pe oamenii de acolo, făcându-i nevestele nepricepe. Avraam s-a rugat imediat pentru aceste femei ca Dumnezeu să le dea copii (Gen 20:17). Amintiți-vă că rugăciunea lui Avraam pentru propria sa soție nu fusese încă răspuns. Dumnezeu a auzit rugăciunea lui Avraam și le-a dat copiilor acestor femei sterile. Dar Dumnezeu s-a oprit acolo? Nu, el i-a oferit lui Sara fiul ei promis în acest moment (Gen 21,1). Când Avraam s-a rugat pentru alți oameni, Dumnezeu și-a îndeplinit propria sa nevoie!

Acei oameni care se gândesc mai întâi la Dumnezeu și apoi la alții primesc tot ce este mai bun al lui Dumnezeu. „Și Domnul a transformat soarta lui Iov așa cum a făcut mijlocirea pentru prietenii săi.” (Iov 42:10) Acesta este calea lui Dumnezeu.

Cererea privind nevoile noastre fizice este cuprinsă între alte două solicitări. Pe de o parte este petiția „voia Ta va fi făcută pe pământ așa cum este în ceruri”, iar pe de altă parte, „Iartă-ne vinovăția, întrucât îi iertăm pe cei vinovați”. Ești dornic să faci voia lui Dumnezeu și să-i ierte pe alții care te-au făcut rău? Sau sunteți ca micuțul copil care vrea doar să mănânce smântâna dintre cele două biscuiți atunci când primește un biscuiș plin de creme? Ești doar interesat să răspunzi nevoilor tale materiale – „dă-ne pâinea noastră zilnică astăzi” – și neglijează cererile care vin înainte și după?

Așadar, vedem că creștinii tind spre două extreme. Unii sunt atât de super-spirituali încât cred că este greșit să ceri lucruri materiale. Alții se roagă doar pentru nevoile lor fizice și materiale.

Fericiți cei care înțeleg echilibrul pe care Iisus l-a învățat.

Iertarea păcatelor

„Iartă-ne vinovăția, deoarece ne iertăm debitorii”

Păcatul este o vină a lui Dumnezeu – fie că acel păcat trebuie să se încadreze din standardele lui Dumnezeu sau să se păcălească și să depășească ceea ce Dumnezeu a permis.

Valoarea conștiinței

Dintre toate ființele create pe acest pământ, omul se simte vinovat atunci când a făcut ceva greșit. Aceasta este o caracteristică specială care îl distinge de animale.

Un câine nu se simte vinovat atunci când face ceva greșit, decât dacă a fost instruit de stăpânul său pentru a se simți vinovat. Dar la oameni, acest lucru este diferit. Puteți merge în junglă, la cei care nu au auzit niciodată despre religie, care nu au fost învățați niciodată de nimeni sau celor care nu au avut niciodată o Biblie în mână și veți găsi oameni care o datorează simt. Conștiința lor le spune că și-au întristat Creatorul, așa că încearcă să-l potolească într-un fel. Dar nu veți găsi niciodată o maimuță religioasă sau un câine religios nicăieri!

Conștiința noastră este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ne avertizează dacă ceva nu este în regulă cu relația noastră cu Dumnezeu – la fel cum durerea ne avertizează atunci când ceva din corpul nostru este în afara ordinului. Prin urmare, trebuie să fim atenți să menținem în permanență o conștiință sensibilă.

Mărturisirea cea mai onestă a păcatelor

Există mulți oameni care spun: „Părinte, iartă-ne vinovăția noastră”, care nu realizează că nu putem să-i cerem iertare lui Dumnezeu decât dacă ne recunoaștem mai întâi păcatele și ne mărturisim păcatele cu cinstea absolută.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cel ce neagă păcatul său nu va reuși. ” (Prov. 28:13) Cineva care caută să-și ascundă păcatele, se poate ruga: „Tată, iartă-mă, iartă-mă”. Dar nu va ierta. Versetul continuă să spună: „… dar cine le mărturisește și le abandonează va primi milă.” Biblia spune și „Dar dacă ne mărturisim păcatele (aceasta este partea noastră), atunci el (Dumnezeu) este credincios și drept că ne iartă păcatele noastre și ne curăță de orice nelegiuire ” (aceasta este partea lui Dumnezeu). ” (1 Ioan 1 , 9) Când vom face partea noastră, putem fi siguri că Dumnezeu va fi credincios pentru a-și face partea!

De când Adam a căzut în păcat, omul are tendința de a-și acoperi păcatul în loc să-l mărturisească. Care a fost prima ta reacție când Adam și Eva au păcătuit? Au insistat că au alergat imediat la Dumnezeu să-i spună: „Doamne, am păcătuit, am făcut ceea ce tu ai interzis să facem.” Nu, ei au fugit de Dumnezeu și au încercat să se apropie de El Ce nebunie ar putea să se ascundă Adam și Eva în spatele unui copac din fața lui Dumnezeu? Păcatul face cu siguranță un om prost.

O a doua calitate a omului este de a blama pe ceilalți pentru păcatele sale. Când Dumnezeu a dezvăluit păcatul lui Adam, l-a întrebat: „Ai mâncat din acest copac?” Care a fost răspunsul lui Adam?

Cu toții am obținut această natură de la Adam și Eva. Încercăm mereu să ne justificăm și să pretindem că nu suntem responsabili pentru greșelile pe care le-am făcut. Și dacă suntem prinși cu mâna roșie, spunem că am făcut-o într-un moment de slăbiciune și presiune. Încercăm să ne acoperim păcatele în loc să le mărturisim. De aceea nu putem primi iertarea lui Dumnezeu.

Mergeți în lumină

Când Isus a vorbit despre venirea în lumină, el a spus: „… oamenii iubeau întunericul mai mult decât lumina, căci lucrările lor erau rele. Cel care face EVIL, urăște lumina și nu iese la lumină, astfel încât lucrările sale să nu fie dezvăluite. Dar cel care face ADEVĂRUL, iese la lumină … “(Ioan 3: 19-21).

Observați diferența! Pe de o parte, Isus a spus că oricine face rău urăște lumina. Întrucât opusul „a fi rău” este „bun”, cineva ar crede că Isus va continua să facă acest lucru, pentru ca cine face BINE, să iasă la lumină. Dar nu a spus asta. El a spus că toată lumea care face ADEVĂRUL iese la iveală.

Ați observat diferența? Ceea ce Iisus ne cere de la noi nu este mai întâi lucrări bune, ci adevăr – realitate și onestitate. Cu alte cuvinte, Isus a spus: „Cel rău este necinstit. Dar persoana care iese la lumină este o persoană cinstită, chiar dacă nu este perfectă. „Dacă am ieși doar la lumină, dacă suntem perfect buni, atunci niciunul dintre noi nu ar putea să meargă acolo Dar Dumnezeu invită oameni care sunt cinstiți să vină la El, iar acești oameni cinstiți vor deveni treptat buni.

Nu putem decât să ne rugăm rugăciunea „Iartă-ne păcatele” dacă vrem să fim sinceri, poți fi imperfect, dar poți totuși să intri în lumina lui Dumnezeu dacă ești cinstit cu privire la imperfecțiunile tale, toți cei care fac adevărul, cel este cinstit, poate ieși în lumină și își poate admite păcatul, iar apoi păcatul său va fi șters.

„Dar dacă umblăm în lumină, așa cum este el în lumină, avem părtășie unul cu celălalt, iar sângele lui Isus, Fiul său, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1 , 7).

Există mulți care ocolesc și pretind ultima parte a acestui verset „… sângele lui Isus ne curăță de orice păcat .” Dar nu este corect să cităm versetul în acest fel: sângele lui Isus purifică doar pe cei care îndeplinește condiția menționată în prima parte a acestui verset – cei care umblă în lumină.

Permiteți-mi să folosesc o poză. Să presupunem că este foarte întunecat în jurul meu. A intra în lumină ar însemna că mă dezvăluiesc. Dacă tricoul meu este murdar, îl veți vedea. Lumina nu îmi curăță cămașa. Lumina dezvăluie doar faptul că cămașa mea este murdară. Asta înseamnă să fii sincer în legătură cu ceea ce văd în mine, mai degrabă decât să încerc să îl ascund. Acesta este sensul de bază al ieșirii la lumină.

Cu toții trebuie să înțelegem acest lucru în mod clar, deoarece acest lucru se aplică nu numai relației noastre cu Dumnezeu, ci și relației noastre cu semenii noștri.

Creștinismul are o relație verticală cu Dumnezeu și există o relație orizontală cu frații și surorile noastre. Nu poți avea unul fără celălalt. Nu poți avea părtășie cu Dumnezeu decât dacă ai părtășie cu frații și surorile tale.

„Dacă vorbește cineva, îl iubesc pe Dumnezeu și îl urăsc pe fratele său, este un mincinos. ” (1 Ioan 4:20 ) Dacă îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, îl vei iubi și pe fratele tău.

O relație orizontală corectă

La fel cum trebuie să-i mărturisim lui Dumnezeu nedreptatea pe care i-am făcut-o, tot așa trebuie să-i mărturisim semenilor lucrurile cu care le-am nedreptățit. Nu există iertare fără o asemenea mărturisire.

Dacă am înșelat pe cineva pentru bani, trebuie să îi dăm înapoi. Altfel Dumnezeu nu ne poate ierta. Singurul mod în care arătăm că ne-am pocăit cu adevărat este să-l mărturisim persoanei pe care am greșit-o și să redăm ceea ce am greșit.

Dacă ați călătorit în trenuri fără a cumpăra bilet, este ușor să mergeți la Dumnezeu și să spuneți: „Îmi pare rău. Am înșelat pe calea ferată. ”Dar modul costisitor – modul în care demonstrezi că te-ai pocăit cu adevărat – este să mergi la ghișeul de cale ferată și să cumperi un bilet pentru călătoria respectivă și apoi să smulgi biletul În caz contrar, pocăința ta va fi doar cuvinte goale.

Iată un motiv pentru care mulți oameni nu intră într-o comuniune profundă cu Dumnezeu. Ei regretă doar cu buzele și nu cu inimile. Își mărturisesc păcatele. Dar nu o mărturisesc semenilor lor atunci când au păcătuit împotriva lor.

Unul dintre cele mai grele lucruri de spus cuiva este: „Îmi pare rău, a fost greșeala mea. Vă rog să mă iertați. „De ce? Pentru că ne omoară I. Suntem cu toții, în principiu, oameni mândri și nu ne place să ne smerim și să recunoaștem că am făcut o greșeală!

Cum se face că ne simțim atât de liberi să ne mărturisim păcatele către un Dumnezeu sfânt, dar este greu să ne mărturisim păcatul unui frate nechibzuit? Motivul ar putea fi că, dacă mergem în camera noastră și pretindem să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu, nu le mărturisim cu adevărat decât pentru noi înșine! Nu-l mărturisim deloc lui Dumnezeu. Ne înșelăm pe noi înșine. Testul dacă te-ai smerit cu adevărat în fața lui Dumnezeu este dacă vrei să-ți ceri scuze pentru orice persoană pe care ai rănit-o.

În cultura indiană, există ideea că doar femeile trebuie să-și ceară iertare de la soții lor – niciodată invers. Este ca și cum bărbatul ar aparține unui fel mai înalt!

Nu există niciun fel de superioritate sau inferioritate când vine vorba de a cere iertare. Chiar dacă sunteți directorul unei agenții și ați nedreptățit persoana cea mai scăzută din acest birou, trebuie să vă smeriți și să mergeți la ea și să spuneți: „Îmi pare rău. Asta a fost greșeala mea. Vă rog să mă iertați. ”Creștinismul adevărat nu este altceva decât atât.

Există oameni în multe biserici cu relații rupte, care nu se reunesc pentru a rezolva problema. Ei țin o ranchiună reciprocă și nu se vizitează. Și totuși se numesc creștini! Nu sunt deloc creștini. Când astfel de oameni cred că sunt în Împărăția lui Dumnezeu, ei doar se păcălesc pe ei înșiși.

Dacă nu sunteți gata să vorbiți cu un frate sau să vizitați o soră și încă participați la sacrament, aceasta este o blasfemie. În aceste condiții, nu putem avea părtășie cu Dumnezeu. Nu poți avea o relație verticală cu Dumnezeu dacă relația ta orizontală cu frații și surorile tale nu este corectă.

Dar dacă mărturisești cu adevărat păcatele tale către Dumnezeu și pentru oameni, atunci Dumnezeu ne va purifica atât de minuțios, încât amintirea trecutului nostru nu va mai fi în fața lui. Și dacă El nu își amintește păcatele noastre din trecut, de ce ar trebui să ne gândim la asta? (Evrei 8:12 )

Iertare perfectă

Biblia spune că suntem îndreptățiți de sângele lui Isus (Romani 5: 9). Dacă Dumnezeu ne curăță, atunci ne justifică și pe noi. Cuvântul „îndreptățit” înseamnă „La fel ca și cum n-aș fi păcătuit niciodată în viața mea și la fel ca și cum aș fi perfect drept”. Ce minunat!

Ne putem imagina păcatele noastre ca multe cuvinte scrise pe o tablă neagră. Acum această scândură era ștersă cu o cârpă umedă. Acum, când te uiți la tablă, ce vezi? Nimic. Este ca și cum nimic nu ar fi stat vreodată pe ea. În acest fel, sângele lui Isus ne purifică – complet și complet.

Dacă ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre către Dumnezeu, atunci va fi suficient odată ce le vom anunța. Dumnezeu o stinge imediat. Și promisiunea lui este „… ȘI NU VREAU MAI MAI MULȚI să-ȘI AMINTESC PĂCINTELE LOR” (Evrei 8:12 ) Ce pace vine în inimile noastre când ne dăm seama că am fost cu adevărat iertați și că nu continuăm să ne repetăm ​​păcatele împotriva Domnului trebuie să mărturisesc.

Permiteți-mi să adaug că este cel mai bine să fim specifici atunci când ne rugăm „iertați-ne vinovăția .” Mulți oameni se roagă în mod general: „Doamne, poate am săvârșit atât de multe păcate”. Aceasta înseamnă că nu sunt siguri de păcatele lor. O astfel de mărturisire nu are nicio valoare pentru că indică faptul că este posibil să nu fi păcătuit deloc!

Cel mai bine este să fii specific și să te rogi: „Doamne, acesta este păcatul. Am o râvnă împotriva acestei persoane. Nu am iertat această persoană. Eram gelos pe această persoană. Motivul meu în acest act a fost complet egoist. Am făcut-o în propria mea onoare etc. ”Trebuie să fii sincer.

Și după ce am mărturisit toate păcatele de care suntem conștienți, tot trebuie să ne rugăm ca David: „Iartă-mă păcatele ascunse” – pentru că toți am păcătuit și în mod inconștient (Ps. 19 , 13).

Iartă-i pe ceilalți

Această cerere de iertare este una dintre cele mai importante cereri din această rugăciune, deoarece este singura cerere pe care Isus a repetat-o ​​la sfârșitul rugăciunii sale.

Ai observat asta?

Dintre cele șase petiții din această rugăciune, Isus a subliniat una la sfârșit. El a spus: „Căci dacă le iertați oamenilor fărădelegile lor, Tatăl vostru ceresc îi va ierta și pe ei. Dar dacă nu-l iertați pe om, tatăl tău nu-ți va ierta fărădelegile ”(Mt 6: 14-15).

Mulți creștini nu se bucură de relații depline și nestingherite cu Dumnezeu, deoarece nu au luat această solicitare în serios.

Isus a spus o parabolă a unui rege care într-o bună zi a verificat conturile slujitorilor săi și a descoperit că există unul care îi datora 40 de milioane de rupii. Când acest servitor a spus: „Nu am bani, Doamne, vă rog să mă iertați”, regele l-a iertat complet. Acest om a ieșit și a găsit un alt servitor care nu-i datora decât 40 de rupii, l-a confiscat și l-a sufocat, l-a dat în judecată și l-a aruncat în închisoare și, când regele a auzit acest lucru, l-a chemat pe slujitorul nemilos, de partea sa și i-a spus: „Am iertat atât de generos datoria de 40 de milioane de rupii, nu ai putea să-i ierti pe acest om vinovat de 40 de rupii?” Și l-a eliberat chinuitorilor. Atunci Iisus a spus: „La fel va face și Tatăl meu ceresc pentru voi, dacă nu vă iertați unul pe altul pe inimă, pe fiecare dintre fratele său”., 35). Chinuitorii sunt spirite rele care au permisiunea să ne chinuie până când învățăm să fim milostivi față de ceilalți.

Isus a folosit această parabolă pentru a ilustra cât de mare este vinovăția pe care Dumnezeu ne-a iertat-o ​​și cât de nemiloasă și rea este pentru noi să nu iertăm pe cineva care ne-a rănit.

Te-a făcut cineva rău? Poate cineva a spus povești greșite despre tine. Poate că vecinul, soția sau tatăl sau soacra ta v-au făcut vreun rău. Poate că ți-au ruinat viața într-un fel. Poate că medicul care te-a operat, a făcut o greșeală care te-a cauzat suferință nespusă. Dar Domnul spune că toate aceste păcate luate împreună sunt atât de minuscule din vinovăția pe care ai avut-o pentru Dumnezeu și Dumnezeu te-a iertat. Așadar, nu există absolut niciun motiv pentru care nu ar trebui să fii capabil să ierte din inimă pe toți acești oameni.

Partea importantă din Matei 18:35 este „din inimă.” Dacă nu ești pregătit să-ți ierti aproapele din inima ta, atunci nu pierde timpul pentru a veni în fața lui Dumnezeu și spune: „Iartă-ne vinovăția noastră”, pentru că Dumnezeu nu vă va asculta rugăciunea. Dacă în lume există o singură persoană pe care nu ai iertat-o, atunci nu poți primi iertare; și atunci veți fi veșnic pierduți – căci nicio persoană care nu a fost iertată nu poate intra în prezența lui Dumnezeu. Acest lucru este mult mai grav decât ne dăm seama.

Rugăciunea este: „Iartă-ne, CUM NE-am iertat și pe alții.” Dumnezeu vede exact cum i-am iertat pe ceilalți, Isus a învățat că Dumnezeu ne oferă aceeași EXTENTĂ ca noi, dăruim altora, El a spus: „Dă, va da O măsură completă, presată, zdruncinată și debordantă îți va fi pusă în poală, pentru că odată cu măsura cu care te măsoare, te vei măsura din nou pe tine însuți “(Lc 6 , 38).

„Fericiți cei milostivi, căci vor câștiga milă.” (Mt 5 , 7) Cu cât ești mai milostiv față de ceilalți, cu atât mai milostiv Dumnezeu va fi cu tine în ziua Judecății, dar „o judecată fără milă va fi eliberată asupra lui, nu asupra lui A făcut milă “(Iacov 2:13).

Prin urmare, dacă îi iertați pe ceilalți într-un mod mizerabil și zgârcit, Dumnezeu vă va ierta în același fel. Dar dacă le oferiți celor care v-au rănit un aspect cald și iertător, Dumnezeu vă va oferi și un aspect cald și iertător. Dumnezeu vă va trata în felul în care tratați pe alții.

Fixarea relațiilor

Isus a spus: „Dacă vă puneți darul pe altar, dacă veniți să vă rugați lui Dumnezeu sau să vă puneți banii în cutia de oferte, și vă amintiți că v-ați rănit fratele, atunci ar trebui să „ ÎNTREBĂ cu al vostru Fratele se va împăca și va veni apoi să ofere jertfa ”(Matei 5: 22-24), altfel Dumnezeu nu va accepta banii și rugăciunea ta.

Standardul Vechiului Testament a fost doar: „Nu vă răzbunați și nici nu aveți nicio râvnă împotriva copiilor poporului vostru.” (Le 19:18) Acest lucru a fost ușor de păstrat.

Însă standardul Noului Testament este mai ridicat: „Dacă FRÂNTUL TĂU are o râvnă împotriva ta, mergi și repară-l.” Desigur, vor exista întotdeauna frați care au ceva împotriva noastră, chiar dacă nu trebuie să dăm vina. apostolii au avut mulți dușmani pentru că s- au ridicat pentru adevăr. Dar , aici , în acest context, Isus se referă la un frate care are pică pe noi , pentru că au vorbit în mod grosolan cu el (Mt 5 , 22). este un Resentimentul cauzat de păcatul pe care l-am făcut, caz în care trebuie să mergem mai întâi la El, să ne mărturisim păcatul și să cerem iertarea Lui și numai atunci putem oferi jertfa noastră lui Dumnezeu.

Dacă mergem la Dumnezeu și spunem: „Doamne, vreau plinătatea puterii Noului Testament în viața mea”, atunci Domnul ne va spune: „Dacă îți voi da puterea Noului Testament, va aduce cu sine responsabilitatea Noului Testament”.

Mulți creștini nu se bucură de puterea noului legământ, deoarece trăiesc după standardele Vechiului Testament. Rămân neputincioși pentru că nu doresc să meargă și să caute iertare de la cineva.

Fii milostiv

Cu toții avem o singură carne și trăim împreună cu alții care au carne. Și deci suntem întotdeauna în pericol să ne cunoaștem cu cunoștință sau fără să știm. Singurul loc în care nu suntem niciodată răniți de nimeni este Raiul. Și deci trebuie să ne iertăm unii pe alții, atât timp cât trăim aici pe acest pământ. A greși este uman, dar iertarea este divină.

Unul dintre semnele caracteristice ale iadului este că nu există nicio milă acolo. Și în măsura în care îți lipsește compasiune pentru ceilalți din inima ta, ai un pic de iad în inimă. Poți fi considerat religios de către alții pentru toate activitățile tale religioase. Dar ai tot timpul în iad. Și nu puteți merge la cer în această stare – pentru că nu puteți duce iadul la cer. Trebuie să scapi de ea înainte de a părăsi acest pământ.

De aceea Domnul ne-a învățat să ne rugăm: „Iartă-ne în același mod în care îi iertăm pe ceilalți”.

Dacă nu îi iertăm pe ceilalți, acesta ne poate afecta și corpul. Neascultarea față de legile lui Dumnezeu implică adesea suferință fizică.

Dacă țineți o râvnă împotriva cuiva din inima voastră sau dacă sunteți gelos pe cineva și încălcați astfel legea lui Dumnezeu a iubirii, în cele din urmă vă poate afecta corpul. Există astăzi creștini care suferă de artrită, migrenă, reumatism, astm etc., care nu pot fi vindecați – pentru că au râvnire împotriva cuiva. Este posibil să ia multe pastile, dar nu vor fi vindecate până când nu vor învăța să-i ierte pe ceilalți. Cauza unor astfel de boli nu este organică. Nu este în trupul ei, ci în sufletul ei.

Dacă nu v-ați iertat fratele sau sora, Dumnezeu nu vă va asculta rugăciunea. Biblia spune în Psalmul 66:18 : „Dacă aș fi crezut greșit în inima mea, Domnul nu ar fi auzit.” Nu numai că nu răspunde, dar El nici nu aude rugăciunea noastră.

Nu ne înșelăm pe noi înșine. Iertarea adevărată urmează ruperii și mărturisirii păcatului și asta include recunoașterea corupției cărnii noastre, dorința de a face orice reparație necesară și, dacă este necesar, o pledoarie pentru iertare, dacă doar relația noastră cu ei Dumnezeu poate fi pus în ordine.

În cele din urmă, amintiți-vă că petiția este „iertați-ne .” Vrem ca frații noștri să primească iertare și, uneori, este posibil să avem o speranță secretă că un frate va fi în modul în care ne-a tratat Poate fi judecat de Dumnezeu O astfel de atitudine este satanică – pentru că doar diavolul vrea ca oamenii să fie pedepsiți de Dumnezeu.

Isus a spus: „Te-am spălat pe picioare și trebuie să te speli și pe picioarele altora.” (Ioan 13 , 14) Aceasta înseamnă că atunci când vezi (vorbind spiritual) resturi pe picioarele fratelui tău, ai dorința că și el va fi curățat.

„Iartă-ne”, înseamnă „Tată, nu mă voi mulțumi dacă îmi iertați numai păcatele mele, am frați și surori în mediul meu, vreau să-i iertați și păcatele lor, Amin”.

 

Mântuirea de rău

„Și nu ne ispiti, ci izbăvește-ne de rău”.

Această cerere are două părți – una în care îi cerem lui Dumnezeu să ne protejeze și cealaltă, unde îi cerem lui Dumnezeu să ne răscumpere.

După ce am pledat pentru răscumpărarea păcatului din petiția anterioară, ne rugăm acum pentru răscumpărarea de la puterea păcatului. Dacă dorim doar iertare și nu răscumpărarea păcatului, aceasta ar fi un indiciu că pocăința noastră nu a fost autentică. Iertarea păcatului ar trebui să fie o poartă de intrare care să ne ducă la o viață sfântă și să nu profităm de harul lui Dumnezeu.

Noroc și forță

Toți creștinii caută fericirea. Dar Isus a spus: „Fericiți sunt cei curati de inima” (Mt 5 , 8) . Cuvântul „binecuvântat” înseamnă și „fericit”. Ceea ce a spus Isus a fost că adevărata fericire curge din adevărata sfințenie, când cerul este un loc infinit. Norocul este, doar pentru că este și un loc al sfințeniei perfecte.

Mulți creștini îl caută pe Dumnezeu să aibă putere în viața lor. Dar, din nou, acest lucru nu trebuie separat de o dorință la fel de mare de sfințenie. În caz contrar, această forță poate fi periculoasă. A pune puterea în mâinile unei persoane necurate poate fi mai periculos pentru Dumnezeu decât dacă un chirurg a operat pe un instrument fără germeni. Asta ar aduce moartea în locul vieții.

De aceea, Dumnezeu nu dă mare parte din puterea sa multor creștini. Ar distruge-o și ar distruge-o. Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu ne-a dat toate darurile supranaturale pe care le-am cerut de la el! Există multe cazuri de creștini care sunt distruși de darurile pe care le-au primit, deoarece nu erau suficient de smeriți și de sfânt pentru a-i folosi corect. Ar trebui să dorim în egală măsură sfințenie și putere. Abia atunci suntem în siguranță.

Cum Dumnezeu are nevoie de Satana

Sfințenia reală este rezultatul unei lupte. Creștinul confortabil care stă într-un fotoliu și se apleacă confortabil și „vrea să fie purtat la cer pe un pat de mângâiere”, nu-l atinge, doar atunci când luptăm în lupta împotriva dorințelor noastre și împotriva Satanei devenim sfinte.

Ne putem pune apoi întrebarea: „Dacă diavolul este un astfel de obstacol pentru sfințenia noastră, de ce nu-l distruge Dumnezeu?”

Răspunsul la aceasta este că diavolul este într-un sens necesar pentru creșterea noastră spirituală, la fel cum un cuptor este necesar pentru a purifica aurul. Numai când mușchii noștri vor fi rezistenți vor deveni puternici. În caz contrar, am rămâne grasi și șchiopiți. Este același lucru pe tărâmul spiritual. Avem nevoie de rezistență dacă vrem să fim puternici spiritual. De aceea, Dumnezeu îi permite lui Satan să ne încerce.

Omul care are o cale ușoară de-a lungul vieții va rămâne slab mental, șchiopătat și sărac. El nu va putea face tot ce vrea Dumnezeu. Dar cel care a trecut cu succes prin încercări și necazuri va fi puternic și capabil să facă toată voia lui Dumnezeu.

Acesta este cel puțin un motiv pentru care Dumnezeu nu l-a distrus pe Satana.

De ce a așezat Dumnezeu un copac interzis în Grădina Edenului? Unii pot crede că Adam nu ar fi păcătuit niciodată dacă Dumnezeu nu ar fi pus acel copac acolo. Dar acest copac era necesar pentru ca Adam să devină sfânt. Nu poate exista nici o sfințenie fără ispită pentru om. De aceea, Dumnezeu i-a permis lui Satana să vină în Grădina Edenului.

Adam a fost nevinovat – dar inocența nu înseamnă sfințenie. Adam ar fi rămas nevinovat toată viața și nu ar fi fost niciodată sfințit dacă nu ar fi fost ispitit. Inocența este o stare de neutralitate și, pentru a fi sfințit de această stare de neutralitate, Adam a trebuit să ia o decizie. El a trebuit să spună „nu” ispitei și „da” lui Dumnezeu. Abia atunci va deveni sfânt. Și așa trebuia să fie ispitit. Din păcate, el a spus nu lui Dumnezeu și, prin urmare, a devenit un păcătos.

Ispita și păcatul

Și Isus a fost ispitit în toate ca noi (Evrei 4:15 ). Dar diferența dintre el și Adam a fost că el a spus întotdeauna „da” lui Dumnezeu. Pentru a deveni o persoană perfectă, genul de persoană pe care Dumnezeu vrea ca toți oamenii să o aibă, Isus a trebuit să fie ascultător de lucrurile pe care le-a suferit învăța (Evrei 5 : 8-9). El a fost confruntat cu ispite și a biruit și a devenit „perfecționat“.

De aceea, Isus s-a rugat pentru discipolii săi cu cuvintele: „Părinte, vă rog să nu-i scoateți din lume, ci să-i feriți de rău.” (Ioan 17:15 ) Isus știa că discipolii săi nu ar putea deveni niciodată sfinți dacă ar fi cruțați de toate presiunile, încercările și ispitele pe care le întâmpină în această lume.

Trebuie să facem distincția între păcat și ispită. Dacă dintr-o dată suntem ispitiți de ceva ce se întâmplă să vedem, acesta nu este un păcat. Dar dacă continuăm să privim sau să ne gândim la ceea ce încercăm să facem, atunci păcătuim. Nu putem evita încercarea. Dar cu siguranță putem lua decizia de a ne evita ochii și gândurile de ceea ce încercăm să facem. Modul în care ne exercităm voința va determina dacă suntem sfinți sau păcătoși.

Dumnezeu nu ne ține vinovați pentru că suntem ispitiți. Dar cu siguranță vrea să ne împotrivim ispitei. După cum spunea cineva: „Nu pot opri păsările să îmi zboare peste cap, dar le pot împiedica să-mi construiască un cuib în părul meu.” Nu puteți opri ispita să vină la voi, dar puteți preveni că ea este în mintea ta!

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne învață să încercăm cât mai multe ispite pentru a arăta cât de puternici suntem. Nu, ar trebui să fugim de ispită. Pavel îi poruncește lui Timotei să fugă de lucrurile care încearcă să - l oprească (2 Timotei 2:22 ). Trebuie să fugim de iubirea de bani, de femei flirtate și de tot ceea ce ne va îndepărta de Dumnezeu.

Atitudinea noastră față de ispită ar trebui să fie: „Vreau să stau departe de ea cât mai mult posibil.” Nu ar trebui să fim ca niște copii mici care încearcă să-și dea seama cât de aproape pot merge până la marginea unei stânci fără să cadă sau cât de aproape sunt de margine. Acesta nu este un sfat pe care orice părinte rezonabil îl va da copilului lor, noi le spunem copiilor noștri să stea departe de astfel de pericole pe cât posibil și la fel face și Dumnezeu.

Petiția înseamnă cu adevărat: „Părinte, nu mă lăsa să întâlnesc o ispită prea puternică pentru mine.” Este strigătul unei persoane care știe că carnea lor este slabă și care își dă seama că sunt ușoare poate cădea.

Fiți pregătiți să contracarați ispitele

În Grădina Ghetsimani, Iisus le-a spus lui Petru, Iacov și Ioan: „Privește-te și roagă-te, ca să nu cazi în ispită!” (Mt 26 , 41) Isus știa că ispitele se află înaintea lor și a încercat să le pregătească pentru ele, dar în schimb În episod, când a venit ispita, Petru a tăiat urechea unui soldat și a căzut în păcat pentru că nu a urmărit și s-a rugat, dar Isus s-a comportat într-un mod curat și iubitor. pentru că se rugase.

Dumnezeu este întotdeauna credincios și ne avertizează dinainte. Ocazional, fiecare dintre noi trebuie să fi auzit vocea Duhului din inimile noastre cu cuvintele „Petreceți câteva minute în rugăciune acum.” Ați recunoscut asta ca vocea lui Dumnezeu, care vă cere un examen care a fost în fața voastră la vremea respectivă. întins, încercat să pregătesc?

Ce făceai de obicei în asemenea perioade? Îți place cum ucenicii au ignorat acea voce. Iar când a venit ispita, ai căzut. Dumnezeu încercase să te pregătească pentru ispită. Dar nu ai auzit.

Fiecare ispită poate fi depășită

Dumnezeu ne-a dat o promisiune minunată în Cuvântul său că nu ne va lăsa niciodată să experimentăm o ispită prea dificilă pentru noi să îndurăm sau să biruim (1 Corinteni 10:13). Cu alte cuvinte, el va testa fiecare încercare și fiecare ispită pentru a vedea dacă suntem capabili să o depășim. Numai atunci ne va permite să fim ispitiți. Un profesor bun nu ar da niciodată un examen de nota 9 unui elev de clasa a II-a. El avea să treacă doar un document de testare care să corespundă nivelului elevului.

În lumina acestui verset, este corect să credeți că orice ispită sau încercare cu care vă confruntați este prea puternică pentru dvs.? Nu. Este evident că Dumnezeu nu o vede așa. Altfel nu i-ar fi permis să te întâlnească. Faptul că Dumnezeu ți-a permis să te confrunți cu încercarea este dovada că ești suficient de puternic pentru a o depăși.

Deci trebuie să privim ispitele astfel: „Dumnezeu a permis această ispită. Deci este un indiciu că are încredere în mine. El știe că chiar pot depăși asta; și cu siguranță îmi va da puterea minții sale de a trece testul. ”Când privim ispitele și încercările în acest fel, putem depăși tot ceea ce ne iese în cale.

Dumnezeu a promis, de asemenea, să-și scrie legea în inimile noastre și în mintea noastră (Evrei 8:10 ). El lucrează prin Duhul Său ÎN VREA ȘI ÎNCHEIE voința Sa perfectă în noi (Fil . 2:13 ). Prin urmare, nu trebuie niciodată să fim învinși.

Mântuirea de la puterea păcatului

La rugăciunea „Și nu ne ispiti” este urmată de cererea „Izbăvește-ne de rău”.

Cuvântul „răscumpărare” ar putea fi tradus ca „atrage-ne spre tine” . Așa că rugăciunea este „scoate-ne din rău către tine.” Dumnezeu și răul se mișcă în două direcții diferite și noi spunem: „Părinte, simt această atracție a răului în trupul meu, dar nu mă lăsa să iau această cale. Nu vreau să renunț la această tragere, te rog să mă tragi pe calea ta. ” Această dorință și foamea de a fi atrași de Dumnezeu este esențială pentru o viață de biruință asupra păcatului.

Unul dintre motivele pentru care promisiunea din Romani 6:14 – „Păcatul nu va stăpâni peste tine” – nu găsește nicio împlinire în viața multor creștini, este că în adâncul inimii lor nu există suficientă foame de eliberare de păcat nu striga: „Dumnezeule, izbăvește-mă de păcat, gustă-i ceea ce îi place!” Nu-i însetează. Ei ar fi strigat la Dumnezeu dacă ar fi fost grav bolnavi. Dar ei cred că păcatul nu este la fel de rău ca să fii bolnav! Nu e de mirare că vor rămâne învinși.

În al doilea Moise de la 2,23 la 25 de state: „Copiii lui Israel gemeau de robie și a strigat și strigătul lor a venit servitute față de Dumnezeu … și Dumnezeu a văzut pe copiii lui Israel și a avut grijă de ea.“ Asta e punctul De asemenea, Dumnezeu va lua act de noi când vom începe să plângem cu disperare pentru izbăvire. ”Dumnezeu spune: „ Mă vei căuta și mă vei găsi, căci dacă mă cauți din toată inima ta, te voi lăsa să mă găsești “(Ier . 29:13).

Este un principiu al Scripturilor că, pentru orice valoare pe care o primim de la Dumnezeu, trebuie mai întâi să murim de foame și sete de ea. Abia atunci vom învăța să îl apreciem suficient. Și astfel Dumnezeu așteaptă până când ni se face foame și sete; și atunci Dumnezeu ne dă ceea ce ne dorim cu adevărat.

Viața creștină este o luptă împotriva Satanei. Și în această luptă, Satana are unul dintre agenții săi chiar în interiorul nostru – carnea noastră. Deoarece carnea noastră este de partea inamicului, va face tot posibilul pentru a ne împiedica să fim eficienți în lupta împotriva Satanei. Nu uita niciodată asta. De aceea, trebuie să dorim eliberarea completă din trup, dacă vrem să-l învingem pe Satana.

Mântuirea a tot răul

Există mulți creștini care se roagă: „Dumnezeule, ocrotește-mă de tot răul, ca diavolul și ceilalți oameni să încerce să-mi facă rău.” Dar își hrănesc carnea tot timpul (agentul inamicului), oferindu-i totul Ce vrea el, atunci Dumnezeu nu o poate elibera de tot răul.

Să căutăm mai întâi eliberarea de dorințele noastre carnale. Atunci ne va fi ușor să-l învingem pe Satana. Atunci vom descoperi că nimic rău nu ne poate atinge de oameni sau de demoni.

În Romani 7: 14-25 , citim despre dorința lui Pavel de a fi eliberat pe deplin de dorințele cărnii. Apoi citim în Romani 8:28 că  Dumnezeu face toate lucrurile cele mai bune.” Atenție la ordin, un lucru după altul . Promisiunea din Romani 8:28 poate deveni o realitate în viața noastră numai atunci când căutăm pentru prima dată răscumpărarea. de la agentul inamicului – carnea – cere.

Ce promisiune minunată Romani 8:28 este că niciun rău nu poate să intre vreodată în viața noastră. Chiar crezi că TOATE lucrurile – nu doar câteva lucruri sau multe lucruri sau cele mai multe lucruri, nici măcar 99 la sută din lucruri, ci TOATE lucrurile sunt pentru binele tău?

Dacă priviți aceste „lucruri” în mod individual, acestea pot arăta groaznic, dar împreună toate vor sluji cel mai bine, dacă îl iubiți pe Dumnezeu și sunteți chemați de sfatul Lui, iar sfatul Lui este că sunteți complet feriți de păcat și imagine. Hristos, după cum se spune în versetul următor (Rom 8:29), dacă ai dorința de a fi ferit de păcat, Dumnezeu promite că orice se întâmplă cu tine îți va servi binele.

Gândește-te la Josef. A încercat să ducă o viață evlavioasă și a căutat, după lumina pe care o avea, să fie răscumpărat de rău. A încercat să-i placă lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a binecuvântat. Dar cum a fost tratat de alte persoane? Cei zece frați ai săi erau atât de geloși pe el încât l-au vândut în Egipt. Arăta ceva rău. Dar în sfârșit vedem că aceasta face parte din planul lui Dumnezeu de a-l face pe Iosif al doilea conducător în Egipt. Răul pe care i l-au făcut frații săi s-a transformat în cele mai bune.

Când a venit în Egipt, a fost vândut ca sclav în casa Potifars. Acolo, soția lui Potifar l-a încercat, dar a refuzat să cedeze ispitei. A fugit de pe scena ispitei. El a fost acuzat în fals de ea și trimis la închisoare. Și asta părea ceva rău. Însă Dumnezeu a fost cel care a planificat drumul lui Iosif către tron ​​peste închisoare – căci în acea închisoare, Iosif l-a întâlnit pe purtătorul lui Faraon și a fost ulterior introdus faraonului (Gen 39-41).

Răul pe care alții au încercat să-l facă lui Iosif din răutate și ură l-au făcut pe Dumnezeu în suveranitatea sa să facă tot ce îi stă în putere pentru a-și îndeplini planul în viața lui Iosif.

Poate fi și pentru noi – toate lucrurile colaborează pentru a îndeplini ceea ce Dumnezeu a planificat pentru viețile noastre – pentru a ne transforma în chipul lui Hristos. Dar trebuie să credem – pentru că nu putem primi decât promisiunea lui Dumnezeu în proporție de credința noastră.

În cartea Esterei citim despre Haman, care a pregătit un gârlă pentru a-l agăța pe Mordecai. Dar până la urmă, Haman însuși este spânzurat de acest gâsc (Est 7 , 10). Dumnezeu a întors mesele pe dușmanul poporului său. Dumnezeu face același lucru cu Satana. El întoarce mesele pe el în așa fel încât, în loc să stea agățat pe gălăgie, diavolul atârnă de aceleași gâlgâi pe care ni le-a pregătit! Aleluia!

Avem nevoie unul de celălalt

De asemenea, rețineți că rugăciunea noastră pentru această solicitare nu este „Veniți-mă”, ci „Veniți-ne”. Se spune: „Mântuiește-l pe fratele meu și pe mine de rău. Mântuiește-ne, părinte ”.

Avem nevoie unul de celălalt. Avem nevoie de părtășie pentru a fi răscumpărați de rău. „Deci, este mai bine pentru doi decât singur … Dacă unul dintre ei cade, tovarășul său îl va ajuta. Vai de cel ce este singur când cade ”(4: 9-10).

De aceea, diavolul încearcă să separe creștinii și să provoace împărțirea între ei. De aceea încearcă să împartă un soț și o soție. Satana este cel care provoacă mici neînțelegeri. El face ca o persoană să creadă un lucru, iar cealaltă persoană crede altceva; și fără să se întâmple ceva grav, diavolul îi împarte.

Satana știe că după ce i-a împărțit pe creștini între ei, este mai ușor pentru el să lovească individul la pământ. Atâta timp cât sunt uniți, el nu poate face asta. De aceea el o desparte. Și după ce reușește să obțină fiecare creștin să trăiască pentru sine, fără să se îngrijească de celălalt, atunci nu va trece mult timp până când ei ar fi pierdut toată eficacitatea pentru Dumnezeu.

Trebuie să recunoaștem că avem DOAR un singur dușman – și acesta este Satan. Să nu luptăm unul împotriva celuilalt. Să ne rugăm unul pentru celălalt.

Simpatie pentru un frate căzut

„Mântuiește-ne” înseamnă, de asemenea , că nu mă bucur că îl văd pe fratele meu căzând în păcat, nu fac un scandal al acestuia, dimpotrivă, îmi pare rău, mă rog pentru el și caut să-l refac.

În pilda Bunului Samaritean există un contrast puternic între atitudinea preotului și cea a samariteanului. Preotul s-a uitat la omul întins pe pământ și, probabil, și-a spus: „Slavă Domnului că nu am fost făcut așa cum era” și a continuat (Luca 10: 30-37) , așa cum fac unii creștini când unul Alți creștini au căzut în păcat Ei spun altora: „Iată, cum a căzut el”, indicând indirect: „Iată, nu m-am mulțumit!”

Dar ce a făcut Bunul Samaritean? Nu i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru propria sa victorie. S-a aplecat și l-a ridicat pe bărbatul rănit și l-a târât până unde a putut fi vindecat. Și Isus ne spune: „Du-te și fă același lucru” (Lc 10 , 37).

Este atitudinea ta față de un frate care te vede ca fiind slab sau care s-ar putea să fi căzut într-o anumită zonă? Îl ridici în rugăciune și îl duci la Isus pentru a fi vindecat? Acesta este un test destul de bun, indiferent dacă ești centrat pe Dumnezeu sau nu.

Din cauza dorinței egocentrice de a apărea mai spiritual decât ceilalți, nu ne pasă că altcineva cădea în păcat. Este un spirit satanic rău care ne determină să fim superiori celorlalți. Când ne rugăm, „Părinte, eliberează-ne de rău”, nu poate exista nicio dorință de a ne arăta mai spirituali decât ceilalți.

Suntem un singur trup în Hristos. Dacă mâna stângă este rănită, mâna dreaptă este imediat pregătită pentru a vindeca această vătămare. Și nu numai mâna dreaptă, ci întregul meu mecanism fizic este alarmat pentru a aduce vindecare imediată la această rană. Deci trebuie să fie în trupul lui Hristos.

Cele mai mari două porunci

Moise a coborât de pe Muntele Sinai cu două tăblițe de piatră în mână. Una dintre ele au fost primele patru porunci care au legat de relația cu Dumnezeu. Pe de altă parte, s-au scris cele șase porunci care aveau legătură cu relația cu vecinul.

Domnul Isus a spus că aceste două tăblițe de piatră pot fi rezumate în două porunci: „Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, cu tot sufletul și cu toată mintea ta”, iar a doua, „Îți vei iubi aproapele ca tine El însuși ”(Mt 22 , 37-39).

Isus a subliniat și aceste două porunci în rugăciune, pe care ni le-a învățat. Primele trei solicitări se referă la prima ofertă. Iar petițiile următoare se referă la a doua poruncă, așa cum este extinsă de Isus în noua poruncă pe care a dat-o ucenicilor săi când a spus: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit pe voi” (Ioan 13:34) ).

Un adevărat discipol al lui Iisus încearcă să fie complet centrat pe Dumnezeu în ființa sa conștientă și inconștientă – întreaga voință a sa este în armonie deplină cu Dumnezeu; el nu are nicio dorință, nicio aspirație sau sentiment în afara voinței lui Dumnezeu pentru viața sa. În același timp, se străduiește să-și iubească complet fratele, așa cum Iisus îl iubea.

Cu toate acestea, este conștient constant că atitudinea sa în aceste două direcții nu este la fel de perfectă cum ar trebui să fie. Dar el continuă să lucreze pentru acest obiectiv și este întotdeauna gata să plătească orice preț pentru a ajunge acolo.

Iubirea fraților noștri înseamnă că avem compasiune pentru ei. Nu putem avea simpatie pentru toată lumea. Doar Dumnezeu are această avere. Dar, în conformitate cu averea noastră, ar trebui să avem grijă de semenii noștri; iar această avere ar trebui să crească.

La început nu avem o astfel de atitudine. Primul pas este să iubim membrii familiei noastre acasă așa cum ne-a iubit Isus. Dar nu ne oprim în acest moment. Mergem înainte și ne străduim să ne iubim frații și surorile noastre în familia lui Dumnezeu așa cum ne-a iubit Isus.

Perfecțiunea este un obiectiv prin care ne extindem. Dar ar trebui să fim hotărâți să o atingem. Aceasta este direcția pe care Pavel a mers-o când a spus: „Un lucru spun eu: uit ce este în spatele meu și mă întind pentru ceea ce este în față și vânează scopul stabilit, premiul victoriei cerești Chemarea lui Dumnezeu în Hristos Isus ” (Fil. 3: 13-14) Chemarea lui Dumnezeu este că suntem total concentrați pe Dumnezeu, că Îl iubim pe Dumnezeu în cea mai mare măsură și că ne iubim pe frații și surorile noastre, așa cum Iisus ne-a iubit și pe aproapele nostru. așa cum ne iubim pe noi înșine.

 

Dumnezeu merită slava

„Căci a ta este împărăția și puterea și slava pentru totdeauna. Amin. “

Această rugăciune începe cu Dumnezeu: „Numele tău este sfințit. Împărăția ta vine. Voia Ta se va face pe pământ așa cum este în ceruri. ” Și se termină cu Dumnezeu: „ Căci al tău este Împărăția, puterea și slava ”.

Dumnezeu a spus în Cuvântul său: „Eu sunt A [Alfa] și O [Omega]. ” (Apoc. 1,8) În viața fiecărui discipol, Dumnezeu trebuie să fie primul și ultimul gând, Dumnezeu trebuie să fie și el centrul. Trăim și ne mișcăm în el – în cercul pe care el l-a atras pentru noi și în acel cerc îl vom găsi mereu (Faptele 17: 26-27).

Ultimele trei declarații de la sfârșitul acestei rugăciuni pot fi comparate cu cele trei ispite pe care Domnul le-a întâmpinat în deșert.

Regatul aparține lui Dumnezeu

Prima afirmație este: „A ta este împărăția”.

Comparați acest lucru cu a treia ispită, când diavolul i-a arătat lui Isus toate împărățiile acestei lumi și a spus: „Cădeați în fața mea și luați-le.” Dar Isus a spus: „Nu, împărăția aparține tatălui, el singur este rege”. Astfel, Iisus a refuzat să ia Împărăția din mâinile Satanei.

De aceea, Isus nu a vrut niciodată să fie rege în zilele trupului său. Când oamenii au încercat să-l facă rege, el a fugit (Ioan 6:15 ). El a trăit ca un slujitor pentru toți oamenii.

Aceasta ne învață că nici noi nu trebuie să ne străduim să fim regi peste ceilalți. Persoana care tânjește să fie cunoscută ca lider sau ca lider creștin care, într-un fel, dorește să fie înălțat deasupra semenilor săi credincioși, nu este în măsură să se roage: „Tată, tu singur merită să fii rege.” În Biserica lui Dumnezeu Dumnezeu să fie singur rege, să fim slujitori, nu regi.

Puterea aparține lui Dumnezeu

Următoarea afirmație este: „A ta este puterea”.

Puterea este cu Dumnezeu (Ps 62 , 12). El ne dă putere ca împrumut temporar pentru a-l folosi în onoarea sa. Dumnezeu nu ne dă putere să le folosim pentru scopurile noastre egoiste.

Comparați acest lucru cu prima ispită. Diavolul i-a spus Domnului: „Ai puterea de a transforma pietre în pâine și de a-ți satisface foamea. Folosiți-o acum. ”Isus a spus:„ Nu, toată puterea aparține Tatălui, nu o voi folosi până nu îmi spune El ”.

Mulți creștini sunt necredincioși în acest punct. Când Dumnezeu le dă un dar spiritual, ei încep să-l folosească pentru propriile scopuri egoiste.

Indiferent ce cadou – spiritual sau natural – poate avea – dacă este darul profeției sau al vindecării sau al muzicii, nu uitați că puterea aparține lui Dumnezeu. El nu ne oferă niciodată un dar de putere pentru a ne ridica pe noi înșine.

Dacă folosim darurile lui Dumnezeu într-un mod egoist sau pentru scopuri personale, vom ajunge în cele din urmă ca schimbătorii de bani din templul pe care Iisus a trebuit să-l conducă. Ce ai făcut acolo? Au câștigat mulți bani pentru ei înșiși în numele religiei și au spus: „Slujim lui Dumnezeu”, dar s-au slujit de fapt.

Există și astfel de oameni astăzi – își fac un nume pentru ei înșiși în numele lui Isus Hristos, câștigă bani pentru ei și pentru membrii familiei lor – utilizând greșit numele lor pentru scopuri egoiste.

Este un mare rău să faci ceva în numele lui Isus Hristos și să faci un profit pentru tine – fie că este vorba despre bani, faimă, onoare, poziție, mângâiere sau orice altceva. Pietatea nu ar trebui să fie niciodată un mijloc de câștig pentru noi (1 Timotei 6: 5). Chiar și astăzi, profeții lui Dumnezeu în Biserică trebuie să alunge schimbătorii de bani din templu.

Gloria aparține lui Dumnezeu

A treia afirmație este: „A ta este gloria”.

După ce ne-am rugat sincer această rugăciune spirituală și după ce am atins această viață spirituală și după ce am făcut o minunată slujire Domnului, nu putem spune decât la sfârșitul acesteia: „Suntem slujitori inutili, am făcut doar ceea ce am făcut au fost vinovați ”(Lc 17 , 10).

Și ne referim la ceea ce spunem. Nu spunem aceste cuvinte în falsă smerenie, cum ar fi cei care spun „Dumnezeu m-a ajutat”, dar care merită credit pentru asta în inimile lor.

Comparați această afirmație cu a doua ispită pe care a întâlnit-o Isus în deșert. Satana a încercat să-l determine să se retragă din tipa templului, cerând protecția lui Dumnezeu și astfel să ajungă nevătămat pe pământ, pentru a putea primi glorie și aplauze de la oameni ca Mesia lor. Dar Isus a spus: „Nu, toată onoarea aparține numai Tatălui”.

Dumnezeu este un Dumnezeu gelos și nu își va împărtăși onoarea cu noi (Isaia 42: 8). Nu va fi nimic în cer pentru toată eternitatea pentru care orice om va primi onoarea. Toată cinstea va aparține lui Dumnezeu.

Ființa umană care are spiritul cerului în inima sa va avea deja această atitudine. El va încerca să rămână în fundal, să fie nevăzut și necunoscut, astfel încât atenția oamenilor să fie îndreptată către Dumnezeu și nu către el sau spre lucrarea sa. În acest fel, toată onoarea va aparține lui Dumnezeu.

O astfel de persoană nu va conștientiza ce a făcut pentru Dumnezeu sau ceea ce este spiritual. El nu are nimic din ceea ce nu a primit și, prin urmare, nu se poate lăuda cu nimic. (1 Cor 4: 7). El spune împreună cu Pavel: „Dar fiți departe de mine, ca să slăvesc în mine, ci crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu către lume” (Gal . 6:14).

„Uit ce este acolo”, a spus Pavel în Filipeni 3:13 Ce a fost acela care stătea în spatele lui Pavel, o viață victorioasă și o slujire puternică Domnului, El a îndepărtat toate acestea din gândurile sale, pentru că a fost Dumnezeu pentru viața sa și a dat toată onoarea pentru serviciul său.

Isus a vorbit despre două grupuri de oameni care vor sta în fața lui în Ziua Judecății.

Un grup ar spune: „Doamne, am profețit în numele tău, am aruncat duhuri rele și am făcut multe minuni.” Sunt atât de conștienți de tot ce au făcut pentru Domnul, iar Domnul le spune: „Moale. de la mine, voi răi ”(Mt 7 , 22-23).

Celuilalt grup, Domnul va spune: „Mi-ai dat mâncare când mi-a fost foame; tu m-ai îmbrăcat când eram gol; M-ai vizitat când eram bolnav și în închisoare. ” Dar nu știu că au făcut aceste lucruri! Răspunsul lor este: „ Doamne, când am făcut toate acestea? Nu ne amintim aceste lucruri . ” Nu este minunat? Și Domnul spune: „Ești binecuvântat. Sunteți vrednici să moșteniți împărăția mea ” ( Mt 25: 31-40, tradus liber).

Cei drepți fac bine și uită de lucrurile pe care le-au făcut! Cei nelegiuiți păstrează totuși o evidență spirituală a tot binele pe care l-au făcut.

Suntem conștienți de tot binele pe care l-am făcut pentru Domnul și pentru alții? Atunci suntem în grupul greșit!

În toată eternitatea

Și atunci rugăciunea continuă cu „În eternitate” – nu pentru câțiva ani, ci pentru toată eternitatea.

Asta vom face pentru toată veșnicia – laudă pe Dumnezeu și dăruindu-i onoarea care i se potrivește numelui. Acesta este un mod minunat de a pune capăt unei rugăciuni – dându-i lui Dumnezeu toată lauda, ​​gloria și gloria, astfel încât niciun merit nu ne vine deloc.

Ar trebui să ne străduim întotdeauna să atragem atenția oamenilor asupra lui Dumnezeu de la noi înșine. Ar trebui să urmărim întotdeauna scopul de a fi ascunși și în fundal. Atunci Dumnezeu poate realiza mult mai multe scopuri ale Sale – pentru noi, în și prin noi.

Așa ar trebui să fie

Ultimul cuvânt de rugăciune este „Amin”.

Nu vrem să ratăm un singur cuvânt din această minunată rugăciune și cu siguranță nici ultimul cuvânt „Amin”.

Ce înseamnă „Amen”? Din păcate, a devenit unul dintre acele cuvinte goale pe care creștinii le-au acumulat în vocabularul lor religios.

Dar te-ai gândit vreodată la ce te referi de fiecare dată când spui „Amin”?

„Amen” înseamnă „Așa ar trebui să fie”. Este cuvântul ebraic pentru „credință” folosit în Geneza 15: 6 , care spune: „Avraam a crezut în Dumnezeu ”. Dumnezeu i-a spus lui Abram, când nu avea copii, că va avea descendenți la fel de numeroși ca stelele din cer. Iar la acel lucru imposibil, Avraam a spus: „Amin. Așa ar trebui să fie, domnule, pentru că așa ați spus ”.

Acesta este sensul „Amin.” Este o afirmare a credinței. Cu alte cuvinte, terminăm rugăciunea spunând:

„Părinte, cred că tot ce am rugat pentru mine va fi acordat .

Numele tău va fi sfințit atât în cer, cât și pe pământ.

Împărăția Ta va veni pe pământ așa cum este acum în ceruri.

Voința ta se va întâmpla pe pământ așa cum se întâmplă în ceruri.

Ne vei oferi pâinea noastră zilnică.

Ne vei ierta păcatele noastre.

Tu VA ne permite să ierte pe ceilalți așa cum ai iertat.

Tu VA ne NU ispiti că este prea puternic pentru noi.

Ne vei răscumpăra de rău.

Împărăția, puterea și slava VĂ vor aparține singuri, pentru toată eternitatea.

Așa ar trebui să fie , tată. O cred din toată inima. “

Amin, da amene!

 

In Romania, mafia face legea si legile…

 

Mafia PSDDefrisarea pădurilor țării se face cu acordul tacit al autoritătilor (în principal locale)

În orice comunitate locală, autoritățile știu foarte bine cine cu ce se ocupă. Asta înseamnă că mafiotii o comit cu acordul tacit al autorităților locale. Este imposibil să furi camioane întregi de lemne și să nu știe nimeni. Toată floarea infracțională a autorităților publice este implicată. Polițiști, procurori, primari, șefi de ocol etc. sunt mituiți pentru a închide ochii. România este devastată în mod barbar tocmai de românașii cu tricolor la piept care au jurat, pe Constituția țării și Biblie (hăăă, hăăăă, hăăăă), să respecte legea si să aibă grijă de patrimoniul țării românești. Normal că s-au șters la cur cu astfel de “fleacuri”, doar România de poimâine nu interesează pe nimeni. Ce dacă peste 50 de ani România nu mai are păduri?! Este vreo problemă dacă peste 50 de ani România este total țiganizată, iar doina românească este înlocuită cu maneaua țigănească?!

Și ca să nu spuneți că teoretizez prea mult, iată și un exemplu concret, din țara lui “uoi”. Nu, nu este vorba de județul Vaslui, nici chiar de judetul Botoșani, ci de judetul Iași. Este județul PeSeDist în care primarul Gheorghe Nichita trimitea polițiștii să aibă grijă de păsărica amantei, nu cumva vreun cuc mai îndrăzneț să-i facă vreo treabă. Și ca umorul negru să fie maxim, în ce-l privește pe Gigi Nichita, amanta PeSeDistului era băsistă, o dovadă clară a faptului că PeSeDiștii sunt doar niște curve, care și-o trag cu oricine se nimerește, dar se dau fete mari la tembelizor.

Caz unic în România: un întreg oraş condus de o gaşcă de bandiţi. Procurorul lua mită carne, primarul – materiale de construcţii, şeful Poliţiei – lemne de foc

Flagelul corupţie a acaparat toate instituţiile importante dintr-un mic oraş de provincie în care primarul, viceprimarul, şeful Parchetului, al Poliţiei, dar şi parlamentarul comunităţii au probleme cu legea fiind condamnaţi sau anchetaţi. (Citeste integral pe adevarul.ro)

Citeste si articolele:

Dupa mega-tunul „Vanzarea Petrom”, Nastase si clica sunt liberi si bogati

Adrian NastaseStatul roman a vandut aproape pe degeaba pachetul majoritar de actiuni ale Societatii Nationale a Petrolului Petrom SA (SNP PETROM SA), companiei OMV AKTIENGESELLSCHAFT – Austria, in care 35% din actiuni erau detinute de Guvernul Austriei. Initial, s-au vandut, conform contractului, doar 33,34% din actiuni contra sumei de 668,8 milioane euro (adica mai putin cu cateva milioane euro decat profitul pe care OMV Austria l-a obtinut din primul an de exploatare).

Majorare de capital cu bani ramasi in conturile societatii – asa s-a dat resursa petrolifera a Romaniei pe mana austriecilor.

In doar cateva luni de la incheierea contractului, companiei OMV Austria i s-a permis sa majoreze capitalul social al SNP PETROM SA cu 830 milioane euro (suma ramasa in conturile SNP PETROM SA) astfel incat, prin noul calcul al capitatului social, OMV Austria sa obtina inca 17,55% la suta din actiuni, si sa ajunga sa detina 51% din capitalul social al SNP PETROM SA.

Conform unei evaluari anterioare privatizarii, valoarea SNP PETROM SA era cotata la 1,8 miliarde euro (la valoarea istorica a activelor), pentru ca imediat dupa privatizare Guvernul Romaniei sa anuleze toate datoriile acumulate de SNP PETROM SA, ceea ce a reprezentat o facilitate nemaintalnita, acordata OMV Austria.

Mai mult, OMV Austria a primit si dreptul, prin concesiune, sa exploateze, timp de 99 de ani, resursele petrolifere ale Romaniei (mai exact, campul petrolifer Suplacu de Barcau). Asta, contra unei redevente situata intre 3,5-13,5% in timp ce, in alte state europene, valoarea redeventei era dubla, respectiv, intre 5-35%.

Si chiar daca artizanii privatizarii – din timpul Guvernarii Adrian Nastase – au pretins, ca sa justifice pretul mult subevaluat, ca SNP PETROM SA a fost privatizata cu tot cu datorii, Guvernul Romaniei a anulat toate datoriile SNP PETROM SA. In plus, SNP PETROM SA detinea, la momentul privatizarii, numeroase sume de bani.

Anumite conditii contractuale pot fi interpretate ca favoritisme facute OMV Austria de catre Statul roman, precum:

-nivelul redeventei sa nu se modifice timp de 10 ani – sunt informatii ca, pana in prezent, nimeni nu s-a invrednicit, incepand cu 2014, (la expirarea celor 10 ani) sa mareasca redeventa, astfel incat Statul roman sa castige cu adevarat de pe urma exploatarii resurselor petrolifere de pe teritoriul Romaniei.

-in cadrul contractului de privatizare, OMV Austria a primit unda verde sa vanda Rafinariile Arpechim si Petrobrazi, de pe urma carora poate obtine alte importante sume de bani, de ordinul zecilor de milioane de euro.

In fiecare an, OMV a obtinut profituri mai mari decat pretul platit

Conform datelor oficiale obtinute de la Ministerul Finantelor, OMV PETROM SA – agent economic cu codul unic de identificare 1590082 – a obtinut profituri uriase, din care statul nu a incasat decat cota legala de 16%. Restul banilor s-au scurs, evident, in conturi straine, sub forma de dividende.

Iata profiturile anuale obtinute de OMV PETROM SA.

-Anul 2006 – profit 671 milioane euro (suma platita pentru privatizare a fost 668 milioane euro), conform datelor existente intr-un Raport al Comisiei de ancheta a Senatului privind privatizarea SNP PETROM SA;

-Anul 2008 – profit de peste 1,6 miliarde lei

-Anul 2009 – profit de 1,7 miliarde lei

-Anul 2010 – profit de 2,2 miliarde lei

-Anul 2011 – profit de 4,5 miliarde lei

-Anul 2012 – profit de 4,6 miliarde lei

-Anul 2013 – profit de 5,6 miliarde lei

In toti acesti ani, reprezentantii OMV Austria aflati in functii de conducere din cadrul companiei au incasat lefuri exorbitante de zeci de mii de euro/lunar, ca si cand ar fi fost sefi de mari banci internationale.

Problema care se ridica la ora actuala, din punctul de vedere al intereselor Romaniei, este redeventa pe care OMV Petrom o plateste pentru exploatarea resurselor petrolifere nationale. Aceasta redeventa trebuia renegociata in 2014, la expirarea clauzei de 10 ani, conform prevederilor din contract, insa pana la acest moment niciun guvernant nu a manifestat vreo intentie in sensul acesta.

Numeroase voci publice care au studiat privatizarea Petrom in favoarea OMV au apreciat ca prejudiciul suferit de Romania de pe urma acestui contract vadit dezavantajos ar fi de peste 20 miliarde euro.

Sursa (citeste materialul integral)

Citeste si articolele:

După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955

 

Adrian NastaseCum să Piteşti o casă de oarba Justiţie

Victimele “Fenomenului Piteşti” nici nu au apucat bine să uite de tortura comunistă, că au şi început să se confrunte cu o altă teroare, de data asta pesedistă: e vorba de fenomenele de judecători, avocaţi şi şmenari din Piteşti care dau la cap (era în 2003 – n.m.) celor ce vor să-şi recupereze proprietăţile confiscate de comunişti.

Unul dintre aceste personaje sinistre este judecătorul Nifon Sechelarie, care a atins performanţa de a dispune casarea unei sentinţe definitive şi irevocabile de restituire a unei case, în baza căreia proprietarii de drept îşi făcuseră deja intabularea şi plătiseră impozite doi ani de zile.

Motivul anulării deciziei de retrocedare este de necrezut: respectivul imobil a fost confiscat cică în mod corect de comunişti, conform legii 119 din 1948. Prin respectiva lege comuniştii au naţionalizat întreprinderile particulare. Lăsând la o parte faptul că avem de-a face cu o lege bolşevică, imobilul-locuinţă de pe strada Nicoalae Bălcescu nr. 93 din Piteşti nu putea intra niciodată sub incidenţa ei.

Culmea e că domnul Sechelarie recunoaşte că-i o lege injustă, pentru că a dispus în alt proces similar retrocedarea unei proprietăţi, susţinând că naţionalizarea a fost un abuz clar din partea statului.

Schimbarea de optică justiţiară e o chestiune simplă pentru Sechelarie, precum schimbul a 10.000 USD în 350.000.000 lei (vechi – n.m.).

În plus, pentru că este o casă mare (construcţie de 490 mp) în valoare de 200.000 USD (valoarea din 2003 – n.m.), ca să n-o piardă, chiriaşii care au pus mâna pe ea – firma SC Tiparg – şi-au tocmit un avocat mare: Gheorghe Uglean (om al mafiei PSD-iste, n.m.), fost preşedinte al Curţii Supreme, om cu relaţii sus-puse.

Ca un profesionist (în ale şemenului – n.m.) ce e, Uglean a reuşit să strămute cauza la Curtea Supremă de Justiţie, şi încă de două ori, în condiţiile în care se admite o singură strămutare. Mai bine o strămuta direct la Strasbourg, că oricum va ajunge acolo în cazul acesta. (“Academia Caţavencu”, nr. 627/2003)

Citeste si articolele:

Justiţia din România – după chipul şi asemănarea mafioţilor din politică

 

Rodica StanoiuCine împarte dreptatea, parte-şi face

Doamnelor şi domnilor,

Bine aţi venit la circul justiţiei româneşti din 2003, cu PSD = ciuma roşie = mafia la guvernarea ţării! Veţi avea parte de parada competenţei ministrului! (turnătoarea la Securitate Rodica Stănoiu – n.m.) Veţi vedea evoluţia celor mai buni artişti din Tribunale, Judecătorii, Curţi de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Apoi, dresura cu bani a judecătorilor va entuziasma publicul.

Circul începe cu prestigiul ministrului!

Săritura de pe trambulină în CV-ul “Junei Rodica”. Profesor universitar. Făcut după Revoluţie, pe ore luate mai mult la particulară. Munca sa editorială – 14 monografii, 130 de studii, 30 de rapoarte la Congres – nici unul nu poate fi identificat în revista de specialitate Dreptul, iar cărţile la care a colaborat le dă doar ea în bibliografie.

Are în subordine (avea în 2003 – n.m.) 3 secretari de stat. Până la demisie, omul de influenţă al ministrului era Ivanov. Acum (noiembrie 2003 – n.m.) secretarii de stat rezolvă cu telefon elegant: “Aş dori să urmăriţi cauza din dosarul …” Din 15 direcţii de minister, doar 4 se ocupă efectiv de judecători. De 3.500 de judecători.

Tot în organigrama Ministerului, Stănoiu păstrează o direcţie de regim dictatorial: Direcţia Instanţelor Militare. Pe ţară, există maxim 100 de cazuri pe an. Omor, furt, dezertare – mărunţişuri militare ce pot fi judecate de orice judecător civil. Interesul? A putea să muşamalizezi mai bine colonei, generali.

Nemaiîntâlnita dresură a Curţilor de Apel şi a Curţii Supreme

Conslierii UE a bătut-o la cap pe Stănoiu să termine cu recursurile în anulare, cu Curţile de Apel ca instanţe superioare, dar şi cu numirile directe ale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor Curţilor de Apel şi CSJ. Această atribuţie va trece către Consiliul Superior al Magistarturii sau către o comisie corpolentă, în ambele cazuri cu minsitrul Justiţiei la capătul firului. Selecţia vine de la ministru, iar el e de faţă la luarea hotărârilor. Şi acum (era în 2003 – n.m.) se întâmplă la fel, în componenţa acestor curţi intrând oameni selectaţi de ministru şi propuşi direct către instanţele de Apel sau Supremă. De exemplu, în Curtea Supremă de Justiţie sunt (erau în 2003 – n.m.) numai judecători din Bucureşti, pe motiv că nu există locuinţe pentru ceilalţi. Astfel, cea mai înaltă instanţă nu are cei mai buni judecători. Alt exemplu: numirile înfrigurate de demnitari în Curţile de Apel şi Supremă. Stănoiu îşi poziţionează acum oamenii de încredere, fiindcă din ianuarie 2004 ea nu mai are dreptul decât la prezidare şi vot consultativ. Demnitarii puşi fuga-fuguţa acum sunt recomandaţi de preşedinţi şi verificaţi politic de către Stănoiu. Aşa că punându-i lui Florea de la Supremă un dosar pe masă, acesta îl acceptă. Nu cunoaşte persoana. Vede că sunt lucrări scrise, că sunt calificative luate, mă rog, aparenţele birocratice salvate. Dar, în primul rând, dosarul e purecat. Aşa se face că în Supremă a intrat nevasta lui Ninosu, pesedist, fost ministru de Justiţie. Aşa a ajuns într-un tribunal nepoata lui Stănoiu. Despre cum se întocmeşte un dosar de candidatură şi cine îl întocmeşte veţi citi mai jos.

Un număr de striptiz al Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul e redus la rolul de organizator de simpozioane şi aplaudac al dosarelor venite de la Stănoiu. Minsitrul are dreptul de a participa la şedinţe. Cu ce drept, până la urmă? Consiliul e autoritatea supremă în zona de acoperire şi numire a judecătorilor competenţi, iar ministerul, autoritate administrativă. Consiliul, în loc să se ocupe să descopere oameni, se ocupă cu privitul în dosarele gata selecţionate de oamenii lui Stănoiu.

Tumbele judecătorilor din Tribunale şi Judecătorii

Hola-hop: judecătorii nu au dreptul la sindicat. Normal, o grevă ar paraliza puterea asta în stat, Justiţia. Judecătorii cui se plâng? Nimănui. Ministrul a desfiinţat audieţele cu judecătorii. Iar consilierii filtrează zgomotele supărătoare.

Altă tumbă: judecătorii nu fac regulamentar politică. Dar, gândiţi-vă logic, s-au schimbat vreo patru-cinci miniştri. Judecătorii au făcut politica fiecărui ministru. Fiindcă ministrul este numit de către partidul la putere. Stănoiu este membru PSD.

Un triplu salt mortal a fost inventat spre a da mai multă experienţă judecătorului. Studiilor de Drept li s-au adăugat cele speciale de la Institutul Superior de Magistratură. Acesta este patronat de Marlena, Marlena Ulieru, prietena Rodicăi.

După ce ai terminat studiile şi eşti proaspăt judecător, nu stai pe cuie şi pe sticlă pisată? Doar stai în cămin de nefamilişti. Prospătura este deschisă spre propuneri “ruşinoase”. Venite de la minister: “mă serveşti, te voi servi”, venite de la primar: “poţi vedea de dosar ca să vezi o casă?”.

Tumbele cele mai înalte? Operaţia de mare rafinament este cea legată de delegări. Stănoiu spune aşa: te deleg. Judecătoarea Lorena Tarlieon nu a respectat indicaţiile ministrei. A fost delegată de la Iaşi la Podu Turcului. Or, delegările se fac cu asentimentul celui delegat. Tarlieon nu a ştiut de delegare. Lui Tarlieon i s-a arătat lupul: dacă mai faci, uite, păţeşti mai rău. Lui Stănoiu i se pune pata. Când i se pune pata pe cineva, rade, termină.

Delegarea se mai face şi într-un alt fel, la şantaj. Delegarea unui judecător înseamnă că îl muţi pe om dintr-o localitate în alta pe un timp determinat, păstrându-I funcţia. Ei, ce face Rodica: mută omul pe timp nedeterminat, rămânând la mâna şi atitudinea ei dacă reînnoieşte sau nu delegarea. Mai mult, pune preşedinţi de tribunale prin delegaţie din rândul simplilor judecători. Aşa se întâmplă cu jumătate dintre preşedinţii de judecătorii din Transilvania.

Numere de virtuozitate a şpăgii

Păi, un judecător are nevastă? Are casă? Are prieteni? Are maşină? Are. O poţi cunoaşte pe nevastă, poţi vorbi cu un prieten, poţi să-i intri în casă. Au fost cazuri în care cel de la pompa de benzină i-a făcut plinul judecătorului şi, o dată cu restul, i-a dat un plic cu bani şi un număr de dosar. Ca să nu fie atât de complicat, mergi la un avocat. Acesta ştie cel mai bine filiera. Ştie exact care e judecătorul cu buzunarul larg. Dar un primar, sau un om politic, sau un deputat dă telefon direct preşedintelui de judecătorie. Acesta cere direct dosarul cu dificultatea şi, ori îl judecă personal, recompensându-se singur, ori îl să unui coleg cu recomandările de rigoare şi atunci virează banii în plic celuilalt. Preşedintele instanţelor este cel ce împarte dosarele. El judecă primul cui îl dă, cât de multă influenţă are el pe lângă un anume subordonat.

Ca om de pe stradă, dacă nu te-ai lipit de vreun judecător până la recurs, poţi sta la colţ acum. La recurs sunt trei judecători. E suficient să-l întorci pe unul din decizie şi acela îi va întoarce din drum pe ceilalţi.

Şi acum surpriza circului: timpul violat şi suspus perversiunilor sexuale

Până acum câteva luni, Curtea de Apel era Curtea Supremă. Te judecai, dar recursul era dat la Curtea de Apel. Nu se mai ajungea, cum e democratic, la Curtea Supremă. De ce? Că aşa a vrut muşchii lui Stoica (fost ministru al Justiţiei – n.m.). Cu chirurgie europeană, Stanoiu a avortat sistemul după vreo doi ani, dar a mutat sarcina extrauterină către Curtea Supremă. Acolo e un bombardament de 14.000 de dosare pe an, cel puţin. Sunt 100 de oameni. Şi nu doar “dosare” cu câte trei-patru dosare fiecare, dar şi pronunţările şedinţelor judecătoreşti din toată ţara. E imposibil ca cineva să poată citi un dosar cap-coadă. Aşa că e un fel de loterie. Unul se citeşte, altul se preia cu încheierea precedentă. Nu există timp biologic. Inundaţia aceasta de dosare omoară însă orice tip de termen. Uite, tu te judeci cu unul ca să-ţi dea o datorie… până la sentinţa definitivă se devalorizează banii.

Altă şmecherie a fost făcută de fosta şefă a Curţii de Apel Iaşi în favoarea iubitului ei Nechifor, deputat PSD de Iaşi. Acest deputat era administrator la o firmă. S-a pronunţat sentinţa împotriva lui Nechifor, dar s-a înaintat dosarul la recurs. Nechifor ce-a făcut? A înaintat o cerere să i se dea un răspuns privind stadiul judecăţii la Apel. Iubita sa a scris: sentinţa de la tribunal s-a casat, în loc să scrie că a rămas bun de plată. Folosind termenul “casat”, practic i-a dat voie lui Nechifor să meargă la bancă şi să-şi golească conturile. Când a fost prinsă preşedinta, Stănoiu a lăsat-o simplă judecătoare, dar cu dreptul de a face propuneri pentru curţile superioare. Or, ghiciţi cam ce tip de oameni a propus iubita lui Nechifor.

Şezi cuminte, Bubico de la Curtea de Apel şi de la Curtea Supremă de Justiţie

Dar să facem un calcul simplu. Un judecător are de judecat cam 100 de dosare pe zi. Intră în sală, grefierul face referat la dosar, se strigă părţile, se face bucătăria dosarului, adică timbre, socoteli, citări. Nici nu s-a apucat de treabă şi au trecut pe dosar 5 minute. Înmulţiţi cu o sută. Rezultă opt ore fără să se intre în fond. Să spunem că, din 100, 30 sunt coapte, bune de judecat. Atunci, se dau cinci minute acuzării, cinci minute apărării. Calculăm totul pe spinarea unui super-eficient judecător. Rezultă 300 de minute. 5 ore. După judecată, merge judecătorul şi se pune să scrie ca la carte cum, de ce şi cui a dat dreptate. Cel puţin 30 de minute de dosar. 30 de minute ori 30 de dosare. 900 de minute. 15 ore ore. Să adunăm. 28 de ore. Câte ore are o zi? 24. Aşa. Atunci: dosarele nu le citim. Recursurile sunt loterii. Iei şpaga ca să citeşti un dosar, că n-ai altfel tragere de inimă. Câte ore are o zi? 28? Păi, atunci înfiinţăm o comisie. Un complet administrativ de filtru. Şi ce nu-i convine acestui complet, uite, nu ai timbru, sau a uitat judecatoarea să timbreze, sau n-ai semnat nu ştiu ce hârtie, cei trei judecători se pun în unanimitate de acord şi-ţi termină dosarul, fără ca tu să ai dreptul la un apel, recurs, ceva. Acest complet e tot din mintea lui Stănoiu. (“Academia Caţavencu”, nr. 624/2003)

Ne plângem că justiţia i-a făcut scăpaţi pe marii corupţi/mafioţi/borfaşi/… ai neamului românesc? Păi, dacă gloata/turma/“boborul”/…, manipulat de Mafia TV, a votat PSD = ciuma roşie = mafia vreme de 30 de ani, nu putea fi altfel.

Citeste si articolele:

Procurorii generali ai ciumei roşii: astăzi, Joiţa Tănase…

 

KGB-istul criminal Ion IliescuCine mai trage Joiţele la CEDO (material de presă din 2004)

Dragă CEDO, în curtea lu’ matale s-a aciuat de ceva timp o lighioană de stirpe românească, care vrea să-şi bage coada în procesele intentate statului român de foştii proprietari de imobile, deposadaţi de comunişti.

Numele animalului este Joiţa Tănase şi funcţionează cu titlul de consilier la înalta voastră poartă. Ocoliţi-l cât de mult puteţi, excluzându-l chiar din Curtea Drepturilor Omului, pentru că are un trecut plin de bube şi suferă acut de febră roşie.

Vă poate infesta cu un microb periculos, răspândit de însuşi Ion Iliescu! La indicaţia Bunicuţei, Tănase Joiţa a făcut să apară cele mai multe procese împotriva României la Strasbourg, dictând, în calitate de procuror general al României, aberantele recursuri în anulare împotriva foştilor proprietari de imobile. Cum e posibil ca tot el să reprezinte statul român la CEDO?!

Ca să vedeţi ce justiţiar sadea este, vă arătăm un caz în care domnul procuror general a sprijinit comiterea unui abuz. Este vorba de imobilul din strada 13 Decembrie nr. 2, din Găeşti, unde comuniştii au instalat Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti. Imobilul a fost confiscat făra titlu de proprietate în 1949 şi de drept trebuia restituit proprietarilor, familiei Stoenescu.

Pe motiv că în casă funcţionează Parchetul, adică Justiţia română, procurorul general Joiţa Tănase susţine neretrocedarea imobillului. Adică o injustiţie pe motive de Justiţie!

Apoi, ca să nu ajungă la Strasbourg tărăşenia cu Joiţa, Guvernul României (guvernul Adrian Năstase, adica al PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), prin reprezentanţii săi, Bogdan Aurescu şi Roxana Rizoiu, a încercat să-i convingă pe proprietari să renunţe la plângerea trimisă la CEDO, oferindu-le un bacşiş de 5.000 de euro. De unde sunt banii respectivi?! Bineînţeles că nu din salariul de consilier CEDO al lui Joiţa Tănase, ci din bugetul statului. Adică de la “fraierii” care muncesc pentru fondul de machiaj al Guvernului Năstase. (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)

Citeste si articolele:

Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei (II)

 

PSD, ciuma rosieJustiţia lui Stănoiu, în spiritul şi fărădelegea PSD-ului

Luaţi un judecător. Înfigeţi-i un morcov în fund, după care bandajaţi-l iute cu o robă şi daţi-i drumul să se simtă independent. Dacă nu funcţionează, mai înfigeţi-i două sule în coastă, să-l umfle râsul.

Astea ar fi cele 3 proiecte de legi care urmează (urmau în 2004, în guvernarea PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) să consolideze reforma Justiţiei (Legea Consiliului Superior al Magistraturii, cea privind organizarea judiciară şi cea privind statutul magistratului). Dacă judecătorul rămâne prea destins, fluturaţi-i sperietoarea.

Doamna ministru Rodica Stănoiu a declarat recent, la Cluj, apropo de solicitarea Asociaţiei Magistraţilor din România şi a unui grup de organizaţii neguvernamentale pentru drepturile omului de a supune proiectele unei consultări publice, că “nu înţeleg să opresc reforma Justiţiei pentru nişte oameni care cred că nici n-au votat cu noi. Adică ştiu sigur că n-au votat cu noi”.

Deşi este foarte tentant, nu ne vom opri aici asupra cretinismele din gândirea doamnei minsitru. Ceea ce ţinem să constatăm este doar validitatea principiului “gura prostului adevăr grăieşte”. Ideea că reforma justiţiei este înţeleasă ca fiind în serviciul “celor care ne-au votat” este perfect susţinută de fapte.

În cele de mai jos, vom enumera şopârlele vârâte în proiectele de legi ca să păstreze magistraţii la o lungime de lesă de puterea politică. Adevărul e că înfrumuşeţăm banda lui Năstase, referindu-ne la puterea politică. De fapt, vorbim despre infractori care au puterea să facă legi care să-i ferească – pe ei şi pe cei care au “votat” cu ei – de o Justiţie independentă.

Controlul politic indirect al Justiţiei se raelizează prin sabotarea tehnică a activităţii. Haosul permite intervenţia arbitrarului. Culmea, această performanţă se poate atimge sub camuflajul “reformei”, al “europenizării”:

  • introducerea obligativităţii înregistrării audio a proceselor; nu există (nu existau în 2004 – n.m.) dotări tehnice necesare; dacă există, a rămas obligativitatea transcrierii, ceea ce a multiplicat sarcinile grefierilor, blocându-le activitatea;
  • atribuirea judecării tuturor recursurilor Curţii Supreme. Să te ţii, frate. Peste doar doi ani, dacă aberaţia nu va fi corectată, vom descoperi de sub piramide de dosare mumiile judecătorilor terminaţi de Isteaţă (Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiţiei în guvernul Adrian Năstase; fostă turnătoare la Securitate – n.m.). În câteva luni, programările proceselor se vor fi integrat în UE, depăşind data de ianuarie 2007.
  • regulamentele vopsite; dacă se întâmplă ca legea să fie explicit favorabilă ideii de independenţă, ţup, apare o supapă. Ex.: “Colegiul permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: …e) alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea administrativă… Adunările generale ale judecătorilor prevăzute la art. 53 alin. (2) au în principal următoarele atribuţii: …îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente… Magistraţii consultanţi exercită… precum şi alte atribuţii prevăzute în Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor judecătoreşti”; relativizarea legii prin trimiterea la regulamente care urmează să fie elaborate de minister înseamnă, de fapt, mijloace de anulare a independenţei;
  • staţi aşa, că se mai pregăteşte un haos mic, românesc: specializarea instanţelor de judecată: conform cu viitoarea lege, tribunalele pentru minori şi familie nu vor exista în 13 judeţe din ţară, toate din Transilvania; o cauză care implică un minor din Sighet se va judeca în cel mai apropiat loc de domiciliu; deci la Braşov;
  • dezinformatizarea instanţelor: o cale de reducere a haosului şi a corupţiei din instanţe ar putea fi realizată prin informatizare; pericolul a fost îndepărtat recent, 5 milioane de dolari acordaţi României în acest scop perfid au fost deturnaţi, ei urmând a asigura independenţa Justiţiei din asfaltul autostrăzii Bucureşti-Constanţa, unde au fost deversaţi;
  • în sfârşit, cheia de boltă a haosului este explozia de acte normative: în 2002 au fost publicate 682 legi, 202 Ordonanţe de Urgenţă (OU) şi 1.485 Hotărâri Guvernamentale (HG); în 2003, 573 legi, 92 OU şi 1526 HG. Nici un judecător nu poate ţine pasul cu un asemenea ritm de modificare a legilor după care trebuie să judece.

Controlul explicit. Haosul permite intervenţii arbitrare, dar nu le garantează. Or, când ai de apărat monştri sacri ai corupţiei de talia unui Iacubov, Dan Ioan Popescu sau chiar Adrian Năstase, nu te joci de-a teoria probabilităţilor, ai nevoie de certitudini. De aceea, judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie de capul lor;

  • cel mai la îndemână sunt militarii: tribunalul militar nu ar avea ce căuta ca justiţie specială, Justiţia fiind definită ca “unică, imparţială şi egală pentru toţi”; halal: în tribunalele militare judecătorii sunt ofiţeri, nu sunt inamovibili şi se subordonează ierarhic, moţul fiind CSAT; un muzeu al regimului totalitar;
  • inamovibilitatea judecătorilor este transformată în mascaradă de câteva mici detalieri; suspendarea judecătorului, de exemplu, poate fi declanşată “la începerea urmăririi penale”; magistraţii au parte de cea mai drastică prevedere, nici o altă categorie nu este tratată aşa, pentru că nu e nevoie; poliţiştii sunt suspendaţi doar la punerea în mişcare a acţiunii penale (adică emiterea actului de acuzaţie); o dată suspendat, judecătorul rămâne în aer, nu mai are nici o sursă de venit atâţia ani cât va dura cercetarea penală şi apoi eventualul proces; ai zice că este o situaţie rară, dar dacă ne gândim la păţania lui Ciucă, încă în desfăşurare (în desfăşurare în 2004 – n.m.), vom aprecia teroarea pe care o asemenea prevedere o poate genera în interiorul robelor;
  • promovările sunt altă bâtă deasupra capetelor independenţilor magistraţi; promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către CSM; or, CSM-ul este controlat politic: ministrul este prezent în Consiliu, participarea procurorilor la vot este din nou imixtiune a Executivului – procurorul este definit de lege ca “agent al puterii executive”, contrar principiilor Uniunii Europene;
  • inamovibilitatea rămâne o farsă tristă dacă preşedintele instanţei are posibilitatea să “scape” de un judecător incontrolabil, mutându-l de la o secţie la alta, în interiorul aceleiaşi instanţe; o metodă des folosită ca să “elibereze” traseul unui dosar fierbinte; transferul se face fără a se ţine cont de acordul judecătorului sau de specializarea lui;
  • judecătorii inspectori, adevăraţi arhangheli ai voinţei Divinei (Rodica Stănoiu – n.m.), “verifică modul de soluţionare” a unor cauze; o haită de asemenea trăpaşi a fost expediată să potolească rebeliunea mureşenilor în timpul crizei Ciucă; presiunile sunt realizate prin metode staliniste, cu inspectori care supraveghează din sală derularea proceselor şi care, după şedinţă, îi cheamă pe judecători în biroul lor;
  • noua reglementare constituţională consacră răspunderea materială a magistratului, pentru “eroare judiciară în caz de gravă neglijenţă”, fără ca termenii de eroare şi neglijenţă să fie precizaţi; nici nu e nevoie, că îi defineşte Jupâna (Rodica Stănoiu – n.m.), după caz;
  • constituirea CSM este, la rându-i, vicioasă rău; doar magistraţii de la instanţele superioare pot să-şi aleagă reprezentanţi, deşi Consiliul, conform Cartei europene pentru statutul judecătorilor, trebuie să asigure “cea mai largă reprezentare posibilă”; apoi, Consiliul ar trebui să fie, conform Constituţiei, “garantul independenţei Justiţiei”; garanţia o dă prezenţa Seraficei (Rodica Stănoiu – n.m.) în componenţa instituţiei, mama ei de ministroaică; în sfârşit, numirile în Consiliu trebuie să fie validate de Senat, validare care ar trebui să fie limitată la verificarea condiţiilor formale, nu într-o revotare;
  • alegerile preşedinţilor de instanţe sunt alt prilej de furie; la Oneşti, recent, au trecut examenul 2 judecători, dar Ministerul a instalat un altul, care nici măcar nu se obosise să-şi anunţe candidatura;
  • cea mai directă formă de amestec al politicienilor în actul justiţiei: vezi indicaţiile date de democratul Ion Iliescu privind restituirea caselor naţionalizate sau intervenţia lui Adrian Năstase în favoarea infractorului Tărău, imediat după arestarea acestuia.

Controlul ocult al Justiţiei supra justiţiarilor se realizează prin Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, numit în continuare SIPA. Este vorba, practic, despre o structură militară în cadrul Ministerului Justiţiei, apărută nu prin lege organică, aşa cum cere Constituţia, ci printr-o simplă Hotărâre de Guvern.

Ba mai mult decât atât, SIPA nu este individualizat ca departament de sine stătător, în organigrama ministerului. Şi, mai rău decât atât nu se poate, SIPA numără 140 de angajaţi, dintr-un total de 300 câţi numără Ministerul Justiţiei.

Cu ce se ocupă, de fapt, SIPA? “Cu controlul situaţiei informativ-operative în obiectivele, locurile şi mediile date în competenţă, acţionând prin mijloace şi metode specifice de muncă pentru cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale”.

Ce face SIPA, în fond? Poliţie politică în cadrul Justiţiei. Cine ameninţă siguranţa naţională? Magistraţii Lele şi Ciucă.

Cu ce fonduri se finanţează activitatea SIPA, în afară de cele alocate Justiţiei? Cu cele rezultate din regia autonomă Multiproduct, arondată SIPA, prin HG.

Ce mai crede Pavelescu despre SIPA? Că “a fost conceput şi este folosit ca un organism ocult, de presiune şi manipulare politică”. (“Academia Caţavencu”, nr. 636/2004)

Citeste si articolele:

 

Ieri, foşti nomenclaturişti comunişti şi foşti secretari de partid comunist, azi, înalţi magistraţi

 

Nicolae CeausescuDupă 1990, la Curtea Supremă şi în Procuratura Generală au continuat să-şi facă veacul, ocupând funcţii de înalţi magistraţi, foarte mulţi “foşti”: foşti secretari de partid comunist, foşti membri în comitetele şi birourile de partid comunist (pe linia cărora veneau comenzile politice în justiţie) şi chiar foşti nomenclaturişti comunişti.

Unii dintre ei au decedat între timp, au ieşit la pensie ori s-au retras în avocatură (cum a fost cazul lui Teofil Pop, fost preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), şi cazul lui Vasile Manea Drăgulin, fost procuror general al României).

Alţii, însă, se mai află şi acum (se mai aflau în 2004, anul apariţiei materialului – n.m.) pe poziţie, unii dintre ei fiind chiar aleşi în cel mai înalt for, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii (CSM).

Aşa este cazul magistraţilor Anton Pandrea (fost secretar comunist în ultimul Birou al Organizaţiei de Bază (B.O.B.) al Partidului Comunist Român (PCR) de la Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB)), Gheorghe Bucur (fost şi el secretar în B.O.B. TMB, în prezent fiind şi membru al CSM) sau cazul Gabrielei Gaşpar, fost secretar PCR în Tribunalul Suprem, până în decembrie 1989. Doamna magistrat Gaşpar este nimeni alta decât soţia lui Axinte Gaşpar, fost director al Direcţiei Juridice din Consiliul de Stat al României comuniste, colaborator apropiat în elaborarea de legi antidemocratice şi antipopulare în dictatura comunistă, împreună cu Silviu Curticeanu şi Emil Bobu.

O altă categorie de magistraţi, fie procurori, fie judecători, au avut tangenţe cu Securitatea, fie că au făcut armata la Securitate (cum a fost cazul judecătorilor CSJ Sabău şi Eftimescu), fie că au lucrat direct în Securitate (precum judecătorul Marin Cîrcel şi procurorul I.C. Ionescu – recent demişi), fie, cum a fost cazul judecătorului Ros, fost preşedinte, până în 1997, al TMB, ofiţer acoperit în DIE (Direcţia de Informaţii Externe, componentă a Securităţii comuniste – n.m.).

Toţi aceştia, şi mulţi alţii ca ei, e posibil să fi judecat, înainte de 1990, diverse procese în care Partidul Comunist Român şi Securitatea comandau dinainte sentinţa. Doar conştiinţa lor poate să spună dacă ei au făcut sau nu poliţie politică. Dacă, însă, conştiinţa lor nu-i ajută, atunci ar trebui să existe o lege care să-i ia la întrebări, pentru ca în Justiţie să nu mai existe magistraţi ce ar putea fi şantajaţi întrucât ar fi putut participa la procese delicate, înainte de 1989.

Citeste si articolele:

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*