Pentru că preoţii care l-au răstignit pe Hristos, nu s-au pocăit, acum ,urmaşii lor (confundă religia cu Adevarata Credintă Cristică) şi pironesc pe oameni, noroade, popoare-toate- cu idolatrii, moaşterii, datini, tradiţii, pomeni, formalisme, ritualuri, acatiste şi alte arme ale satanei din Gal.5/20! Mulţi oameni au fost alungaţi în braţele satanei, pentru că l-au înlocuit pe Dumnezeu cel viu, bun, infinit şi Adevărat cu unul rău, limitat, deformat, foto/pictat, iconat, aurit, dar mut, surd, orb, olog, cum aflăm din Psalmii 135 şi – ; Tot ei, pe banii noştri –nivelează calea Anticristului şi Fiarei, pentru a ne păcăli că rezolvă toate crizele şi pandemiile,dacă … Astfel „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.” (Ap.13/15)

dsCum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului religios-Ion Iliescu  (PREOTUL) Jean Calvin Și-a Ucis Teologii Rivali: Justificându-se prin Interpretări Rele ale Bibliei;Razboaiele religioase ale evului mediu în Europa; Pentru ca preotii   confunda religia cu adevarata credinta Cristica  -iata  Top 10 – atrocitati savarsite in numele religiei; Din 2019 vor reveni la modă războaiele religioase; Religia războiului.de Kristin Y. Christman; Sfârşitul religiei false este aproape! Religia și războaiele; Mircea Eliade și istoria religiilor; Biserica și statul – O relaţie complicată; Implicarea bisericilor în politică; Preoții fac campanie electorală pentru candidatul „care să fie ortodox, să facă Sfânta Cruce”. Ce spun reprezentanții BOR; BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară? PSD vrea să le ofere bisericilor pădurile pe care le-au pierdut definitiv în instanță. Oare de ce? Campanie în biserică! Un preot îndeamnă: Votați Victor Ponta, AMIN! ALIANȚA BOR PSD.Operațiunea bani și imobile pentru Biserică contra voturi pro Ponta; În numele Tatălui și al sfântului partid;6Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (2) Ce nu este întoarcerea la Dumnezeu- Charles Henry Mackintosh-(CUM Să devii religios,prin POCAINTA?)A fost şters de pe pământul celor vii- Suferinţele Domnului-Benjamin Curtis Greenman; Adevărata sfințire,de William Kelly; Adevărata viţă- Ioan 15.1-8- William Wooldridge Fereday; Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu- Romani 2.17-29; Romani 3.1-3; Galateni 6.12-16- Dirk Schürmann; Apocalipsa – drumul spre fericire? Apocalipsa 1.3; Apocalipsa 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14- Martin Vedder; Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ? Apocalipsa 19.7-9- SoundWords; Când începe ziua Domnului? Dirk Schürmann; Capcana fariseilor (8); ABC-ul Teologiei; 1. Isaiahu; IEREMIA – Profetul lacrimilor; 3. Ezechiel si …   Ezechiel și cititorii creștini;CE ESTE RĂPIREA? MISTERUL CELOR 70 DE SĂPTĂMÂNI DE ANI; Cifrul spiritual al cifrelor;Nastase_3

 

uu67jjukk

 

 

 

(PREOTUL) Jean Calvin Și-a Ucis Teologii Rivali: Justificându-se prin Interpretări Rele ale Bibliei

https://www.worldslastchance.com/romanian/end-time-prophecy/jean-calvin-si-a-ucis-teologii-rivali.html

WLC Notă: Suntem avertizați că în Cartea Apocalipsei, chiar înainte de venirea lui Yahushua pe pământ pentru a împărăți peste întreg pământul ca rege al regilor și domn al domnilor, va exista o persecuție religioasă mondială pentru aceia ce nu se vor închina conform majorității. Celor ce vor alege să urmeze dictatelor conștiinței lor proprii și care sunt în opoziție cu mandatele civile și religioase li se va lua dreptul să cumpere și să vândă. Unii chiar vor plăti cu prețul vieții pentru alegerea de a-și urma propriile convingeri în loc de a se conforma legilor religioase universale. Având acestea în minte, dorim ca să împărtășim acest articol că o amintire și avertizare totodată împotriva impunerii cu forța a vederilor religioase și a dogmelor asupra celorlalți.

Interpretarea lui Jean Calvin asupra Bibliei a justificat uciderea oponenților săi teologici. El însuși nu a decapitat pe nimeni și nu a aprins niciun rug pentru a arde ereticii de vii, dar Ian Calvin, predicând din Vechiul și Noul Testament a declarat că toate acele pedepse capitale erau în conformitate cu interesele divine.

Poate vă întrebati, de ce? Ei bine, Calvin nu credea că legile legământului vechi au fost desființate în întregime și inlocuite cu noul legământ implementat de Isus. Pentru el logica evreilor nu era valabilă: “Vorbind despre un nou legământ, Dumnezeu l-a făcut pe primul învechit, iar ceea ce este învechit şi îmbătrânit va dispărea în curând.” (Evrei 8:13). El se învârtea în jurul concuziei făcute de Pavel: “Astfel, Legea a fost îndrumătorul nostru spre Cristos, pentru ca noi să fim îndreptăţiţi prin credinţă. Dar acum, după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.”(Galateni 3:24-25 NTLR; cf. Rom 10:4). Calvin a respins lumina noului testament și a decis că legile morale din legământul vechi și Tora încă se aplicau. Iar uciderea celor care perverteau doctrina sa pură, era o necesitate morală.

Calvin a justificat pedeapsa capitală în special prin Levitic 24:16. “Cine va huli Numele Domnului va fi omorât; toată adunarea să-l omoare cu pietre. Atât străinii, cât şi băştinaşii care vor huli Numele Meu, să fie omorâţi.”

Faptul că Isus învăța să-ti “iubești dușmanii” nu l-a oprit pe Calvin din a aproba și chiar a promova moartea rivalilor teologici, iar instrucțiunile lăsate de Pavel cu privire la felul în care trebuiesc tratați cei care au alte viziuni pe teme teologice, au fost complet ignorate. “Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, capabil să dea învăţătură, să fie îngăduitor şi să-i corecteze cu blândeţe pe cei ce se împotrivesc, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoaşterea adevărului”(2 Timotei 2:24-25). Calvin nu asculta cu răbdare diferențele dintre el și cei cu opinii diferite. Ba din contră, el cerea decapitări, adresa amenințări cu moartea și totodată, îl lăuda pe Dumnezeu pentru orchestrarea torturii asupra ereticilor.

Calvin își exprima răzbunarea teologic întărită printr-o scrisoare personală care suna așa:

“Sunt convins că nu este fără voia directă a lui Dumnezeu ca, în afară de orice verdict al judecătorilor, infractorii să îndure chinuri prelungite de mâinile călăului.” Scrisoarea lui Calvin către Farel în data de 24 Iulie (pentru mai multe lucrări scrise chiar de Calvin, citește Lucrări selectate de John Calvin)

Calvin credea că Dumnezeu îi face pe criminalii să nu moară repede atunci când sunt torturati. Această atitudine răzbunătoare cât și sprijinul său pentru legile învechite ale legământului vechi care legiferau pedeapsa capitală pentru teologii concurenti care au contestat doctrinele sale preferate, arăta mai mult ca ISIS decât Isus.

Lupta lui Jean Calvin împotriva ereticilor

Corespondența personală și rapoartele consiliului orășenesc trădează extraordinarea influență a lui Jean Calvin în Geneva. Deși i s-a cerut să părăsească orașul în 1538 când a impus standardele lui morale stricte și a forțat pentru ca biserica să aibă putere independentă de a excomunica oameni, oficialii guvernamentali l-au invitat să revină în 1541 pentru a rezolva diviziunile din biserică. După întoarcerea sa, consiliul orășenesc a aprobat Ordinarea sa Ecleziastică care includea Consistoriul . Consistoriul, tribunalul bisericesc care superviza disciplina cetățenilor genovezi, se întâlneau în fiecare Joi pentru a revizui cazurile(Această carte este o cronică a rapoartelor Consistoriului din 1542-1544.)Jean Calvin conducea curtea. Deși Consistoriul nu avea puterea de a încarcera, exila sau ucide pe cei vinovați, Calvin putea,încă convinge magistrații orașului să-i ofere o astfel de putere atunci când oponenții săi teologi îl contraziceau.

Jacques Gruet, un teolog cu vederi diferite, i-a pus lui Calvin o scrisoare pe biroul său în care îl numea ipocrit, el a fost arestat, torturat luni de zile și decapitat pe 26 Iulie 2547. Cartea teologică a lui Gruet a fost găsită mai târziu și arsă împreună cu casa lui în timp ce soția lui era aruncată în stradă să privească.

Michael Servetus, un spaniol, medic, om de știință și cercetător al bibliei a avut o soartă rea. . and Bible scholar, suffered a worse fate. El era o veche cunoștință care rezistase autorității Bisericii Romano-Catolice Totuși, el l-a înfuriat pe Calvin trimițând o copia la Instituțiile lui Calvin cu anumite comentarii critice pe margini. Așa că, ce a făcut Calvin? Poți citit decizia sa dintr-o scrisoare personală scrisă unui prieten:

​“Servetus se oferă să vină încoace, dacă mi-ar plăcea. Dar nu doresc să-mi dau cuvântul pentru siguranța lui, fiindcă dacă ar veni, nu i-aș permite să plece viu, cu condiția ca autoritatea mea să fie de vreun folos.” – Scrisoare către Farel, 13 Februarie 1546

Data următoare Servetus a mers la un serviciu de predicare duminical a lui Calvin și Calvin l-a arestat și l-a acuzat de erezie.. Cele 38 de acuzații oficiale includeau respingerea trinității și botezul copiilor. Magistrații orașului l-au condamnat la moarte. Calvin a pledat să fie decapitat în locul morții cel mai brutale pe rug, dar fără niciun folos. Unii dintre oameni a văzut compasiunea lui Calvin în efortul de a se folosi o metodă mai umană de omorîre, dar în ultimă instanță el a susținut uciderea lui Servetus și a al turor ereticilor.

Pe 27 Octobrie 1553, s-a folosit lemn verde pentru foc ca Servetus să ardă de viu la foc mocnit, de la picioare în sus. Timp de 30 minute el a cerut milă și a rugat pe Isus ca focul să se ridice și să aprindă cartea ce îi fusese așezată pe piept ca simbol al ereziei sale. Calvin a rezumat astfel execuția:

Dezacordul față de vederile lui Calvin cu privire la Dumnezeu era considerată o violare ce merita pedeapsa cu moarte conform interpretării lui Calvin asupra Levetic 24:16

“Servetus . . .a suferit pedeapsa datorită ereziilor sale, dar a fost prin voia mea? Cu siguranță aroganța sa l-a distrus mai mult decît lipsa evlaviei. Certainly his arrogance destroyed him not less than his impiety. ”Și cum să fie crima mea, dacă Consiliul nostru, la îndemnul meu, desigur, dar în conformitate cu opinia câtorva Biserici, s-a răzbunat pe execrabilele lui blasfemii?”

​Cum ar putea o astfel de tortură să fie scuzată? În Noiembrie 1552 Concilul din Geneva a declarat Institutele Religiei Creștine ale lui Calvin ca fiind ” doctrina sfântă împotriva căreia nici un om nu poate vorbi.”Dezacordul cu concepția al lui Calvin despre Dumnezeu însemna o violare ce justifică pedeapsa cu moartea conform Levitic 24:16 interpretate de Calvin. Rapoartele consiliul orașului Geneva descrie un verdict dat unui om care a protestat public împotriva doctrinei predestinării a fost biciuit în toate intersecțiile importante ale orașului și apoi și apoi exclus (“The Minutes Book of the Geneva City Council, 1541-59,” trandus de Stefan Zweig, Erasmus: The Right to Heresy). Nu puteai să nu fii deacord cu Calvin în acest oraș.

Interpretarea Tendențioasă a Bibliei Poate Ucide Oameni

Jean Calvin argumenta: “Celor care acum susțin că este nedrept să dai la moarte pe eretici și blasfemiatori, conștienți și de bunăvoie se fac părtași vinei lor. Nu este autoritatea umană cea care vorbește, este Dumnezeu cel care vorbește și prescrie o regulă perpetuă în Biserica Sa.”

Cea mai rea interpretare biblică cauzează dezamăgirea față de un dumnezeu nebiblic, frica față de cerințele sale, sau un fals sentiment de siguranță bazată pe anumite crezuri. Dar aceasta poate ucide. Jean Calvin și-a justificat omorurile prin interpretările sale tendențioase asupra Bibliei. Nu este reprezentativ pentru întreaga lui viață sau pentru contribuția lui la biserica protestantă, dar cel înțelept învață din greșeala făcută de el.

Jean Calvin s-a folosit de justificarea biblică a lui Augustin în ce privește arderea ereticilor. Augustin scuza măsurile extreme prin interpretarea sa asupra parabolei Marelui Banchet al lui Isus din Luca 14:16-24. Când stăpânul nu a putut umple casa pentru banchet în parabolă , a poruncit slujitorilor lui în Luca 14:23 ”să forțeze pe oameni să vină și să-i umple casa”. Augustin și Calvin credea că prin arderea ereticilor va ”forța”mult mai mulți să intre în casa lui Dumnezeu. Interpretând ”constrângerea”ca pe o licență de a ucide fără considerație pentru celelte învățături ale lui Isus care spun”iubiți pe dușmanii voștri”reprezintă o eroare hermeneutică majoră. Oricare parte a invățăturii lui Isus trebuie interpretată în lumina întregului.

(Source: http://www.reenactingtheway.com/blog/john-calvin-had-people-killed-and-bad-bible-interpretation-justified-it)

WLC Notă: Suntem avertizați că în Cartea Apocalipsei, chiar înainte de venirea lui Yahushua pe pământ pentru a împărăți peste întreg pământul ca rege al regilor și domn al domnilor, va exista o persecuție religioasă mondială pentru aceia ce nu se vor închina conform majorității. Celor ce vor alege să urmeze dictatelor conștiinței lor proprii și care sunt în opoziție cu mandatele civile și religioase li se va lua dreptul să cumpere și să vândă. Unii chiar vor plăti cu prețul vieții pentru alegerea de a-și urma propriile convingeri în loc de a se conforma legilor religioase universale. Având acestea în minte, dorim ca să împărtășim acest articol că o amintire și avertizare totodată împotriva impunerii cu forța a vederilor religioase și a dogmelor asupra celorlalți.

Razboaiele religioase ale evului mediu în Europa

Inainte de a citi aceste rânduri, va rog mai gandiți-va daca religia chiar este un necesar al umanitati, si daca oameni chiar trebuie sa fie parte a unei religii?

Arborele spânzurat – descrierea atrocităților de război după Jacques Callot (1632)

De la inceputul secolului al XVI-lea, timp de peste un secol si jumatate, Europa a fost devastata de razboaie purtate in numele religiei.
In 1517, Martin Luther, un calugar german, a inceput Reforma care urma sa imparta cea mai mare parte a Europei in doua tabere ostile -catolici si protestanti.
In ciuda tulburarilor din Germania, nu a fost nici un razboi de proportii pana in 1546, cand imparatul sfantului Imperiu Roman, habsburgul Carol Quintul, a facut o incercare hotarata, dar zadarnica, de a zdrobi erezia protestanta, in secolul presarat cu conflicte care a urmat, convingerea religioasa fiind un motiv intemeiat pentru ridicarea armelor, dar rareori singurul motiv. Motivele politice si religioase erau deseori combinate, ca in cazul printilor germani care -atat protestanti cat si catolici – doreau sa ingradeasca autoritatea imparatilor habsburgi.
Uneori, cauzele politice depaseau loialitatile religioase, iar Franta catolica, in special, se alia in general cu inamicii protestanti sau chiar musulmani, ai habsburgilor catolici.
Razboaiele din Germania s-au incheiat prin pacea de la Augsburg din 1555.Deoarece nici una dintre parti nu reusise sa castige, tratatul dadea dreptul conducatorului fiecarui stat sa-si aleaga religia. Aceasta libertate se referea doar la religiile catolica si luterana, in ciuda influentei crescande a unei tendinte protestante mai radicale, cea calvinista.

Curand dupa aceasta, campul de lupta s-a mutat in vest.
In Franta, hughenotii (protestantii) erau o minoritate substantiala puternica, In special in randurile nobililor si comerciantilor din orase.
Dupa moartea lui Henric al II-lea, In 1559, autoritatea regala slabise, confruntata cu grupurile de catolici si hughenoti care purtau o lunga serie de razboaie civile religioase.

„Triunf de moarte” operă a lui Prado Brejgel, pictata in ulei pe lemn 117 x 162 cm. Muzeul Prado, Madrid, Spania
În Olanda pe timpul inchiziția in urma unei revolte a taranilor, spaniolii au încercat să suprime revolta populară cu foc și sabie.
Toate acestea se reflectă în opera artistului înregistrata in anul 1562

Cel mai celebru episod a fost Masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu din 1572, cand catolicii s-au mobilizat la un semn si au macelarit toti protestantii care le-au iesit in cale.
In timp ce Franta era ravasita de razboaie civile, olandezii s-au revoltat impotriva Spaniei si o prapastie adanca s-a deschis intre Spania si Anglia.
Religia a jucat un rol important in aceste conflicte, iar de la jumatatea anilor 1580, diferitele grupuri s-au unit.
O forta expeditionara engleza i-a ajutat pe rebelii olandezi si armada spaniola a fost infranta de englezi, iar trupele spaniole au intervenit in Franta de partea catolicilor.

In final, in Spania rzboaiele au luat sfarsit, iar protestantismul a supravietuit in toate cele trei tari.
In Franta, diviziunile religioase si luptele dintre diferitele grupari au fost complicate de faptul ca Henric al III-lea (1574-89) a fost ultimul din dinastia Valois si ca mostenitorul sau, Henric de Navarre, era hughenot.
Dupa ce atat liderii catolici cat si Henric al III-lea au fost asasinati, Henric de Navarre a devenit primul rege burbon sub numele de Henric al lV-lea, in 1589. insa rezistenta fata de o monarhie protestanta a ramas putemica, in special in Paris, unde catolicismul era de neclintit.
Henric si-a dat seama ca printr-o singura metoda putea impaca majoritatea supusilor si in 1593 s-a convertit la catolicism.

In Franta s-a instalat pacea, spaniolii au fost expulzati, iar Henric a pus bazele unitatii nationale, emitand Edictul de la Nantes, in 1598, prin care acorda hughenotilor libertatea cultului.
Hughenotii au ramas o minoritate puternica pana in 1628.

A urmat apoi Razboiul de 30 de ani (1618-48), cel mai devastator dintre conflictele religioase din Europa.
Acesta a lnceput cand locuitorii Boemiei au refuzat sa continue traditia de a-l proclama rege pe habsburgul austriac Ferdinand.
In timpul unei conferinte, membrii delegatiei lui Ferdinand au fost pur si simplu aruncati pe fereastra (Defenestrarea de la Praga), iar boemii au ales ca rege alt conducator german, protestantul Palatine.
Ajutat de aliatii din Germania si rudele sale habsburgice din Spania, Ferdinand –acum imparat al Sfantului Imperiu Roman – i-a zdrobit pe boemi In lupta de pe Muntele Alb In 1620 si le-a impus catolicismul. Însa conflictul dintre statele catolice si protestante s-a raspandit curand In cea mai mare parte a Europei Centrale, si aproape simultan, a reinceput razboiul olandezo-spaniol (1621).

imagine preluată de pe blogul lui Andrei Vocila

Au urmat ani de progrese si regrese, asedii si jafuri, care au afectat grav Germania.
Fortele habsburgice s-au bucurat de succese, iar cand regele Danernarcei a intervenit, a fost imediat infrant.
Situatia s-a complicat datorita afirmarii lui Wallenstein, un general cu ambitii independente, aflat de partea habsburgilor.
Acesta a fost ucis de ofiterii sai in 1634 – semn ca razboiul incepea sa fie dominat de gruparile politice aflate la putere.
Protestantismul si-a gasit un nou sustinator in persoana regelui suedez Gustavus Adolphus, un general stralucit, ale carui victorii de la Breitenfeld (1631) si Lwen (1632) au schimbat situatia.
Cu toate acestea, Gustavus insusi a fost ucis la Litzen iar suedezii au inceput sa devina mercenari platiti de Richelieu.

Pana la urma, Franta catolica a intrat in razboi impotriva imparatilor catolici, iar intre cele doua tabere a avut loc o lupta, in care de fapt loialitatile religioase erau in mare parte irelevante.
Prin pacea de la Westfalia (1648), Franta si-a atins scopurile.
Statele germane au devenit independente fata de imparat, deschizandu-se calea pentru expansiunea franceza.
O intelegere religioasa a fost stabilit in cadrul pacii de la Augsburg, dar aceasta ii includea si pe calvinisti.

Era evident ca fervoarea religioasa se consumase in Europa, adversarii erau epuizati, iar mania dogmaticilor a inceput sa se potoleasca, si, desi toleranta era departe de a fi universala, nu au mai avut loc niciodata razboaie religioase de mari proportii.

sursă text: Religia și geopolitica – de Andrei Vocilă

 

Cum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului religios-Ion Iliescu  

Distribuie!by S-au ocupat de aceste asasinate structuri ale fostei Securități, specializate în crime la comandă, precum: Secția K din Direcția VI Cercetări Penale a DSS (Departamentul Securității Statului), numărând, în 1989, 72 de cadre, dintre care 36 de ofițeri; UM 0195 de Contrainformații externe, cu 451 cadre, dintre care 386 ofițeri, […]
S-au ocupat de aceste asasinate structuri ale fostei Securități, specializate în crime la comandă, precum: Secția K din Direcția VI Cercetări Penale a DSS (Departamentul Securității Statului), numărând, în 1989, 72 de cadre, dintre care 36 de ofițeri; UM 0195 de Contrainformații externe, cu 451 cadre, dintre care 386 ofițeri, comandată de gral. mr. Ioan Moț și comasată cu DIE/CIE (UM 0544). Aici avem ca reper dosarul K/103/0666 – 143/1987; grupul Z al DIE din Berlinul de Est, aflat sub comanda KGB (Spețbiuro).

Morți suspecte sau, dacă vreți, persoane incomode pentru regimul KGB-istului Ion Iliescu

Martori importanți ai Evenimentelor din 1989 au fost găsiți morți în zilele, săptămânile, lunile și anii următori așa-zisei Revoluții din 1989. Și sunt doar o parte dintre ei, cei cunoscuți și care au putut fi identificați. O altă parte necunoscută rămâne învăluită în mister. Așa s-a clădit regimul mafiot PSD-ist de azi, început de Ilici Iliescu și continuat de Adrian Năstase, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Haideți să ne amintim de cei uciși pentru că puteau vorbi despre adevărații vinovați de masacrul din 1989.

  • Constantin Nuță
    Fost gral. mr. adjunct al Ministerului de Interne și șef al Inspectoratului General al Miliției (IGM), doborât la 23.12.1989 de tirurile unei baterii antiaeriene, lângă Alba Iulia, în timp ce se deplasa cu elicopterul. În acelasi elicopter se afla și fostul gral. mr. Velicu Mihaela, adjunct al șefului IGM, ucisă și ea în aceleași condiții.
  • Petre Moraru
    Colonel, locțiitor al șefului IGM, fost comandant al Direcției VI Cercetări penale din DSS, spânzurat în arest la Timișoara.
  • Marin Ceaușescu
    Șeful Agenției Comerciale Române din Viena, placa turnantă a tuturor afacerilor valutare ale dictatorului. L-au sinucis prin spânzurare la 28.XII. 1989 și hoitul a fost ciopârțit de dr. Bauer din Viena și apoi la IML, de medicul legist Valer Popa. În urma sa au rămas pe drumuri câteva miliarde de dolari, despre care se presupune că aua juns la fosti securiști, astăzi foarte bogați, precum Dan Voiculescu. Mai mult, din acești bani au fost finanțate toate campaniile electorale ale KGB-istului ce a pus mâna pe putere în 1989, Ion Iliescu.
  • Emil Macri
    Gral. mr., șef al Direcției II Contrainformații economice din DSS, decedat în condiții suspecte la 18.04.1991.
  • Gică Popa
    Gral. mr., fost președinte al completului de judecată al Ceaușeștilor, a fost sinucis într-o unitate militară, la un an și jumătate de la pronunțarea sentințelor. Au pățit la fel avocatului lui Ceausescu și medicul care i-a transportat pe Ceaușești de la Titu la Târgoviște, iar mai mulți militari din unitatea de la Târgoviște, unde au fost împușcați Ceaușeștii, au murit în condiții suspecte, după lăsarea la vatră.
  • Cerbu și Marin Bălteanu
    Ambii gral. mr. au făcut au fost ajutați să faca infarct și au decedat.
  • Ștefan Ispas
    Gral. mr., comandantul Academiei Militare Tehnice, a facut, în mod suspect, comoție cerebrală și a murit.
  • Petre Ioniță
    Colonel, comandantul Trupelor de jandarmi, mort în condiții suspecte.
  • Gheorghe Bărbieru
    Căpitan, cercetaș în Batalionul 404 DIA și care i-a asigurat garda generalului Gușă la revoluție, a murit în aprilie 1990, într-un bizar accident de circulație. Încă un cercetaș din Batalionul 404, care i-a asigurat generalului Gușă legătura la Timișoara, s-a înecat la malul Mării Negre, într-o apă de o jumătate de metru.
  • Au decedat în condiții suspecte, începând din 1990, peste 20 de revoluționari, dintre cei care au luptat în CC al PCR, între 22 – 26 (28) decembrie 1989.
  • Darian Ionescu
    Maior în Direcția V a DSS, anchetat pentru terorism într-o unitate de aviație. Eliberat din lipsă de probe este ucis prin înjunghiere la 12.02.1990.
  • Ștefan Gușă
    Gral. col., fost șef al MStM, fost comandant al Armatei a II-a Buzău, a decedat în mod suspect la 28.03.1994, în urma unui cancer osos.
  • Gheorghe Ardelean
    Colonel în CIE (DIE) și din 1986 șef la USLA, decedat în condiții suspecte la 15.06.1993, într-un spital din județul Bihor.
  • Nicolae Doicaru
    Gral. mr., fost director DIE, sinucidere suspectă în 1993.
  • Ion Lazăr
    Maior în Direcția V a DSS, a pilotat la 22.12.1989 unul din cele două elicoptere MI-17, care au asigurat fuga dictatorului. A decedat într-un accident de mașină la 13.06.1990.
  • Vasile Maluțan
    Col. (r) în Direcția V a DSS, pilotul care i-a transportat la 22.12.1989 pe Ceaușești la Boteni, via Snagov. S-a prăbușit cu elicopterul la 26.05.1995, la Fundulea.
  • Ștefan Andreescu
    Întreprinzător, probabil ofițer acoperit în fosta DSS, participant la revoluție, prieten al generalului Cernat, împușcat cu 9 gloanțe în fața locuinței din str. Precupeții Vechi, în primăvara anului 1992. Asasinatul n-a fost elucidat și nici revendicat.
  • Alexandru Stark
    Readctor TVR, implicat în revoluție și decedat de cancer la Paris, în 1993.
  • Virgil Tatomir
    Redactor TVR, implicat în revoluție, coautor la serialului “Revoluția română în direct”, decedat în 1992 de infarct miocardic.
  • Victor Pleșcan
    Secretar II al Ambasadei Federației Ruse la București, implicat, probabil, la revoluție, a fost înecat la Neptun, la 21.08.1992.
  • I. Șpan
    Locotenent, șeful Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, s-a împușcat în 1990, fiind implicat într-o afacere cu pașapoarte în alb.
  • Ioan Târpea
    Colonel, fost șef al Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, sinucis prin împușcare de la 20 de metri, la 23.04.1993.
  • Dragoș Trașcu
    Lt. col., adjunct al Direcției Pașapoarte și Poliție Frontieră din IGP, se împușcă în cap cu o armă de vânătoare, la 13.05.1995.
  • Mircea Juravle
    Șef al Secției Cercetări Penale din Inspectoratul județean al Poliției Botoșani, se spânzură la 15.05.1995.
  • Gheorghe Ungureanu
    Lt. col., ofițer în Secția Cercetări Penale din IJP Iași și fost șef al Poliției Municipiului Iași între 1991-1994, se spânzură la sfârșitul lunii mai 1995.
  • Toți cei 6 polițiști amintiți mai sus erau implicați în afacerile de frontieră ale partidului de guvernământ din acea vreme (PDSR, actualul PSD), asigurând bani negri pentru finanțarea partidului.
  • A mai decedat în condiții suspecte și Cornelia Pinta – avocata lui Ioan Stoica în procesul CARITAS.
  • Ion Radu
    Viceprim-ministru în 1989, sinucis cu armă de vânătoare la 10.05.1995.
  • Radu Bălan
    Membru supleant al CPEx (Comitetul Politic Executiv), răpus de cancer.
  • Ioan Totu
    Membru supleant al CPEx, fost ministru de externe, externat prin spânzurare.
  • Nicolae Giosan
    Fost președinte MAN (Marea Adunare Națională), atac de cord.
  • Gogu Rădulescu
    Membru CPEx, răpus pur și simplu.
  • Miu Dobrescu
    Membru CPEx, căzut din dragoste de țară.

Articol preluat din “Academia Catavencu”, nr. 187/1995, autor Cornel Ivanciuc.

 

 

Pentru ca preotii   confunda religia cu adevarata credinta Cristica  -iata  Top 10 – atrocitati savarsite in numele religiei

Top 10 – atrocitati savarsite in numele religiei     atrocitati, religie, jihad, inchizitie, mormon, budist, burma, cruciade, vrajitoare, secte
Oameni diferiti, care au trait in perioade indepartate atat din punct de vedere istoric, cat si geografic, oameni care s-au inchinat la Dumnezei diferiti, si-au ucis cu violenta si sadism semenii, ascunzandu-se in umbra protectoare a religiei pe care au imbratisat-o. O intrebare se impune: sunt religiile mapamondului doctrine care instiga la violenta sau sunt simple instrumente prin intermediul carora oamenii isi satisfac placerea de a ucide, cu scuza ca servesc unui scop nobil?

10. Budistii din Burma

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.

9. Masacrul de la muntele Meadows

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.

8. Vanatoarea de vrajitoare

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.

7. Crimele sectei Thugee

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.

6. Persecutiile romane

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

5. Cruciadele

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.

4. Jihadul islamic

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.

3. Jertfele aztece

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.

2. Inchizitia

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.

1. Masacrul hindusilor

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.

http://www.ziare.com/articole/razboaie+religioase

Este Islamul violent?

Este Islamul violent?

Este precum un mecanism: inca un atentat terorist comis de niste musulmani, inca un val de ura anti-musulmana. Pentru unii, concluzia este evidenta: toata religia musulmana este violenta. Musulmanii sunt inapoiati, dispretuiesc viata, sunt …

02 Ianuarie 201754 comentarii

Razboaie religioase

Fotografia zilei: Congresul religiilor

Fotografia zilei: Congresul religiilor

Saptamana aceasta, la Astana, in Kazahstan, a avut loc cel de-al cincilea Congres al liderilor lumii si religiilor traditionale. Congresul s-a desfasurat sub sloganul “Sa promovam dialogul pentru pace si prosperitate in vremuri tulburi”. Fotografia zilei reprezinta participanti de diferite religii la reuniunea organizata de ONU in Kazahstan. Imaginea este simbolica pentru aceste vremuri marcate de violente inter-religioase…

13 Iunie 2015

Alte articole despre: congresul religiilor Kazahstan
Gest fara precedent al Papei Francisc: S-a adresat ateilor in discursul de Craciun

Gest fara precedent al Papei Francisc: S-a adresat ateilor in discursul de Craciun

Papa Francisc continua sa uimeasca prin gesturile si discursurile sale ce indeamna la pace, astfel ca discursul tinut in slujba de Craciun s-a adresat ateilor. Suveranul Pontif sarbatoreste primul sau Craciun in postura de lider al Bisericii romano-catolice, iar miercuri a tinut primul sau discurs “urbi et orbi” (adresat orasului si lumii – n.red.) de la balconul papal din Piatra Sfantul Petru, transmite Reuters. Astfel, el s-a adresat ateilor, pe care i-a indemnat sa se alature credinciosilor de toate religiile pentru a construi pacea mondiala. Vorbind in fata a 70.000 de oameni veniti la slujba de Craciun, Papa Francisc a facut un apel pentru salvarea mediului inconjurator de la “lacomia si aviditatea umana”…

25 Decembrie 20131 comentariu

Budistii n-ar trebui sa fie pacifisti?

Budistii n-ar trebui sa fie pacifisti?

Cadavrul unui barbat zace pe caldaram, infasurat intr-o patura in dungi, alb cu albastru. Cineva i-a legat mainile la spate cu o franghie. Partea de sus a corpului este plina de sange, de la ranile care i-au provocat moartea. Barbatul este musulman, iar cei care l-au ucis sunt budisti. A fost victima luptelor dintre adeptii celor doua religii din vestul Burmei. Human Rights Watch sustine ca in conflictul dintre musulmani si budisti si-au pierdut viata 200 de oameni si 125.000 de oameni au ramas fara adapost. Foreign Policy sustine ca doar in ultimele saptamani, numarul mortilor din Burma a depasit 40…

Sfârşitul religiei false este aproape!

▪ Ce este religia falsă?

▪ Care va fi sfârşitul religiei false?

▪ Cum te va influenţa sfârşitul religiei false?

Ce este religia falsă?

Eşti tulburat de crimele comise în numele religiei? Consideri că războiul, terorismul şi corupţia practicate de cei ce pretind că îi slujesc lui Dumnezeu sfidează dreptatea? De ce este religia cauza atâtor probleme?

Vina pentru toate acestea nu este a religiei în general, ci numai a religiei false. Isus Cristos, un personaj religios foarte respectat, a arătat că religia falsă produce roade rele, fapte rele, întocmai cum un „pom putred produce rod lipsit de valoare“ (Matei 7:15–17). Ce ‘rod produce’ religia falsă?

Religia falsă . . .

▪ SE IMPLICĂ ÎN RĂZBOAIE ŞI ÎN POLITICĂ: „În Asia şi nu numai acolo, conducători însetaţi de putere manipulează fără scrupule sentimentul religios al oamenilor, urmărindu-şi propriile interese“, se afirmă în periodicul Asiaweek. Prin urmare, publicaţia avertizează: „Lumea pare a fi la un pas de nebunie“. Un conducător religios proeminent din Statele Unite a declarat: „Pentru a pune capăt crimelor comise de terorişti, trebuie ucişi teroriştii. . . . Ucideţi-i pe toţi în numele Domnului“. În contrast cu această soluţie omenească, iată ce rezolvare oferă Biblia: „Dacă cineva declară: «Eu îl iubesc pe Dumnezeu», şi totuşi îşi urăşte fratele, este un mincinos“ (1 Ioan 4:20). Isus chiar a spus: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri“ (Matei 5:44). Există religii care nu s-au implicat în războaie?

▪ PREDĂ DOCTRINE FALSE: Majoritatea religiilor învaţă că sufletul, sau spiritul, este partea invizibilă din om, care continuă să trăiască după moartea corpului fizic. Folosindu-se de această învăţătură, multe dintre aceste religii îi exploatează pe membrii lor cerându-le bani pentru rugăciuni în folosul sufletelor care au părăsit corpul. Biblia însă conţine o doctrină diferită. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezechiel 18:4). „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5). Isus ne-a învăţat că morţii vor fi înviaţi; dacă omul ar avea un suflet nemuritor, nu ar mai fi necesară învierea (Ioan 11:11–25). Există în religia ta doctrina potrivit căreia sufletul este nemuritor?

▪ TOLEREAZĂ IMORALITATEA SEXUALĂ: În ţările occidentale, unele grupuri religioase ordinează membri ai clerului care sunt homosexuali şi lesbiene şi îndeamnă guvernele să aprobe căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Chiar unele biserici care condamnă imoralitatea sexuală îi tolerează pe conducătorii religioşi care au comis abuzuri sexuale asupra copiilor. Dar Biblia face o afirmaţie clară în acest sens: „Să nu fiţi induşi în eroare. Nici fornicatorii, nici idolatrii, nici adulterii, nici bărbaţii ţinuţi pentru scopuri nenaturale, nici bărbaţii care se culcă cu bărbaţi . . . nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:9, 10). Cunoşti şi tu religii care tolerează imoralitatea sexuală?

Ce le rezervă viitorul religiilor care ‘produc rod putred’? Isus a avertizat: „Orice pom care nu produce rod excelent este tăiat şi aruncat în foc“ (Matei 7:19). Cu siguranţă, religia falsă va fi „tăiată“ şi distrusă! Dar cum şi când se va întâmpla aceasta? Răspunsul ne este oferit de viziunea profetică din capitolele 17 şi 18 ale cărţii biblice Revelaţia.

Care va fi sfârşitul religiei false?

Imaginează-ţi următoarea scenă: O prostituată stă pe o fiară înspăimântătoare, cu şapte capete şi zece coarne (Revelaţia 17:1–4). Pe cine reprezintă prostituata? Ea îi influenţează pe „regii pământului“. Se îmbracă în purpură, foloseşte tămâie şi este foarte bogată. În plus, prin practicile ei spiritiste, ‘toate naţiunile sunt induse în eroare’ (Revelaţia 17:18; 18:12, 13, 23). Biblia ne ajută să înţelegem că această prostituată este o organizaţie religioasă mondială. Ea nu reprezintă o singură religie, ci toate religiile care ‘produc rod putred’.

Fiara pe care călăreşte prostituata reprezintă puterile politice ale lumii* (Revelaţia 17:10–13). Religia falsă stă pe fiara politică, încercând să-i dicteze orientarea şi să-i influenţeze deciziile.

În curând va avea loc un eveniment uluitor. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, acestea o vor urî pe prostituată şi o vor face să fie devastată şi goală şi îi vor mânca părţile de carne şi o vor arde complet în foc“ (Revelaţia 17:16). În mod cu totul neaşteptat, şocant, puterile politice ale lumii se vor întoarce împotriva religiei false şi o vor distruge! Cine stă la baza acestei acţiuni? Cartea biblică Revelaţia răspunde: „Dumnezeu le-a pus în inimă să ducă la îndeplinire gândul lui“ (Revelaţia 17:17). Da, Dumnezeu va trage la răspundere religia falsă pentru toate faptele detestabile pe care le-a comis în numele Său. Acţionând potrivit dreptăţii sale perfecte, El îi va folosi pe amanţii ei politici ca instrument de execuţie.

Ce trebuie să faci dacă nu vrei să sfârşeşti ca religia falsă? „Ieşiţi din ea, poporul meu“, este îndemnul dat de mesagerul lui Dumnezeu (Revelaţia 18:4). Într-adevăr, acum este timpul să fugi din mijlocul religiei false! Dar unde ai putea să te refugiezi? Ateismul nu este o soluţie, întrucât şi viitorul lui este sumbru (2 Tesaloniceni 1:6–9). Singurul refugiu este religia adevărată. Cum o poţi identifica?

Cum poţi identifica religia adevărată

Ce rod bun trebuie să producă religia adevărată? — Matei 7:17.

Religia adevărată . . .

▪ PRACTICĂ IUBIREA: Membrii religiei adevărate „nu fac parte din lume“, nu sunt dezbinaţi din cauza rasei sau a culturii căreia îi aparţin şi ‘au iubire între ei’ (Ioan 13:35; 17:16; Faptele 10:34, 35). Ei nu se ucid unul pe altul, ci dimpotrivă, au o iubire atât de mare între ei, încât, dacă ar fi necesar, ar fi dispuşi să moară unul pentru altul. — 1 Ioan 3:16.

▪ ARE ÎNCREDERE ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: Religia adevărată nu predă ‘tradiţia’ şi „porunci ale oamenilor ca doctrine“, ci, dimpotrivă, îşi bazează doctrina pe Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 15:6–9). De ce? Deoarece „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi utilă ca să înveţe, să mustre, să îndrepte lucrurile“. — 2 Timotei 3:16.

▪ ÎNTĂREŞTE RELAŢIILE ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI ŞI SUSŢINE NORME MORALE ÎNALTE: Religia adevărată îi învaţă pe soţi „să-şi iubească soţiile ca pe propriile lor corpuri“, le ajută pe soţii să cultive un ‘respect profund faţă de soţii lor’ şi îi învaţă pe copii să ‘asculte de părinţii lor’ (Efeseni 5:28, 33; 6:1). În plus, cei cărora li s-au încredinţat poziţii de răspundere în cadrul acestei religii trebuie să fie ireproşabili din punct de vedere moral. — 1 Timotei 3:1–10.

Există vreo religie care să corespundă acestor norme? În cartea Holocaust Politics,editată în 2001, se spune: „Dacă mai mulţi oameni ar trăi potrivit învăţăturilor Martorilor lui Iehova şi le-ar imita acţiunile, Holocaustul n-ar mai fi avut loc, iar asupra omenirii nu s-ar mai abate nici un genocid“.

Într-adevăr, Martorii lui Iehova din 235 de ţări şi teritorii nu numai că predică normele morale ale Bibliei, dar şi trăiesc potrivit acestora. Te îndemnăm să le ceri Martorilor lui Iehova să te ajute să afli ce aşteaptă Dumnezeu de la tine, pentru ca închinarea ta să fie acceptată de el. Acum este momentul să treci la acţiune. Nu amâna. Sfârşitul religiei false este aproape! — Ţefania 2:2, 3.

Dacă doreşti mai multe informaţii despre mesajul biblic pe care îl predică Martorii lui Iehova, nu ezita să-i contactezi la adresa de mai jos.

□ Aş dori, fără să-mi asum vreo obligaţie, un exemplar al broşurii Vegheaţi!

□ Vă rog să luaţi legătura cu mine în vederea unui studiu biblic gratuit la domiciliu.

[Notă de subsol]

Pentru o explicaţie detaliată a acestui subiect, vezi cartea Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!, publicată de Martorii lui Iehova.

[Text generic pe pagina 3]

Religia falsă îi influenţează pe „regii pământului“

[Text generic pe pagina 3]

„Ieşiţi din ea, poporul meu“

Religia distruge lumea?

Religia distruge lumea?

Credinta religioasa nebuneasca ca un popor este cel ales este originea celor mai mari necazuri cu care s-a confruntat omenirea. Popoarele fundamentaliste sunt cele care stau la baza celor mai mari probleme cu care s-a confruntat lumea in ultimul timp. Sunt vizate, in primul rand, state precum Pakistan, Israel, Iran, Arabia Saudita, Vaticanul si SUA, informeaza Alternet. Chiar un fost presedinte american, Woodrow Wilson, a spus in timpul Primului Razboi Mondial: “Viata mea nu ar avea niciun rost daca nu ar exista forta religiei, a credintei pure si simple”. El era obsedat de pace si a obtinut-o prin razboi…

07 Iulie 201133 comentarii

Secolul genocidului: 1901 - 2000

Secolul genocidului: 1901 – 2000

Secolul XX a fost secolul genocidului. In ultima suta de ani, au fost ucise mai multe persoane decat in toate razboaiele istoriei omenirii. Dupa cum arata World History Institute, din California, statisticile genocidului secolului XX sunt oribile: 1901-1910 – 65.000 buri, 325.000 armeni, 140.000 greci, 45.000 zulu, 15.000 macedoneni, 10.000 romani 1911-1920 – 16 milioane militari, 6 milioane civili 1921-1930 – 15 milioane rusi…

20 Decembrie 2010

Obama este crestin si se roaga zilnic, da asigurari Casa Alba

Obama este “crestin” si se roaga zilnic, da asigurari Casa Alba

Casa Alba sustine ca presedintele Barack Obama este un crestin care se roaga zilnic, dupa ce un sondaj dat publicitatii joi a aratat ca unul din cinci americani crede ca liderul de la Casa Alba este musulman. Purtatorul de cuvant adjunct al Casei Albe, Bill Burton, a facut joi aceasta remarca, dupa ce un sondaj de opinie a relevat ca 18% dintre americani cred ca Obama este musulman, in crestere fata de anul trecut, cand doar 11% aveau aceasta impresie. O treime din american stiu ca Obama este crestin, in timp ce patru din zece nu stiu ce religie are presedintele, relateaza AP…

20 August 20104 comentarii

Alte articole despre: Obama crestinObama musulmaObama religie
Dupa atentatele din Bombay reapare spectrul violentelor religioase

Dupa atentatele din Bombay reapare spectrul violentelor religioase

Masacrele comise la Bombay de militantii islamisti trezesc temeri legate de noi ciocniri religioase intre hindusi si musulmani, care exploateaza suspiciunile reciproce in scopuri politice si religioase. Tensiunile dintre cele doua comunitati pot reizbucni, fie la Bombay, fie in alte regiuni ale tarii, in replica la cele doua zile si jumatate de masacre, atribuite de autoritati extremistilor islamisti aliati cu Pakistanul, informeaza AFP. Majoritatea hindusilor si musulmanilor vor sa traiasca in pace, au subliniat analisti, scriitori si simpli locuitori din Bombay. Scriitorul musulman Javed Anand se teme insa ca grupurile de extrema-dreapta hinduse vor icnerca sa exploateze implicarea islamistilor in atentate pentru a obtine voturi, in conditiile in care pana in mai trebuie sa se desfasoare alegeri generale…

Din 2019 vor reveni la modă războaiele religioase

Privind acest sfârşit de an 2018, este foarte probabil ca în 2019 vor reveni la modă războaiele religioase. Unele semnale sunt din aceste zile. Ultimul în ordinea de timp este un soi de fatwa lansabă de marele muftiu al Irakului, Abdul-Mehdi al-Sumaidaie, care în predica de vinerea trecută, 28 decembrie, a interzis tuturor musulmanilor să sărbătorească împreună cu creştinii Crăciunul şi Anul Nou pentru că asta înseamnă „că voi credeţi în învăţătura lor”. Aparte faptul de a defini drept „creştină” sărbătoarea Anului Nou, atitudinea muftiului nu este nouă. Ea merge pe urma indicaţiilor care vin din Arabia Saudită şi răspândite şi în Franţa unde diferiţi imami interzic credincioşilor islamişti să ureze „Crăciun fericit” sau „An Nou fericit” creştinilor.

Acestor poziţii le face ecou în India Hindu Janajagruti Samiti, o organizaţie cu bază la Goa, care în urmă cu două zile a îndemnat toată naţiunea indiană să nu sărbătorească „Anul Nou creştin” deoarece creează „pervertire” printre tineri şi cere tuturor conaţionalilor să sărbătorească în schimb Anul Nou în aprilie, în sărbătoarea hindusă Gudhipadwa. Atitudinea lui Samiti este numai vârful icebergului luptei pe care grupurile fundamentaliste hinduse o duc împotriva şcolilor, bisericilor, preoţilor, seminariştilor, păstorilor creştini şi împotriva moscheilor şi imamilor pentru a pune în practică hindutva, ideologia conform căreia India trebuie să fie numai a hinduşilor.

Şi ce să spunem despre vânturile care amintesc de Revoluţia Boxerilor (1900) din China? Aici elevii din şcoala medie şi elementară sunt puşi să jure că nu sărbătoresc niciodată Crăciunul şi Anul Nou pentru că „sunt un atentat la cultura chineză”! Şi pentru a face şi mai eficace interdicţia, în diferite oraşe a fost interzis să se expună decoraţiuni şi pomi de Crăciun, să se organizeze Christmas Parties, închizând biserici şi controlând adunări de studenţi universitari.

În toate aceste cazuri, punerea împreună a Crăciunului şi Anului Nou arată că lupta acestor personaje este înainte de toate împotriva invaziei economice şi culturale a Occidentului. Folosind clişee din trecut, creştinismul este inculpat pentru că este „religie a Occidentului”, trecând deasupra faptului că Isus s-a născut în Asia şi deasupra tuturor mărturiilor care dau dovadă cât de mult au lucrat creştinii în Irak, India şi China pentru binele acelor naţiuni, chiar plătind cu viaţa.

Dar este important de notat că, în loc de verificări şi distincţii istorice, opoziţia nu se concentrează asupra datelor economice sau a globalizării, ci asupra religiei. Este o folosire clară a opoziţiei religioase pentru motive politice. A evoca o invazie religioasă foloseşte la determinarea sentimentelor cele mai profunde ale maselor şi la coagularea lor în susţinerea claselor politice, tot mai distante de truda populaţiilor. Acest lucru este evident în Irak, unde oamenii se plâng de distribuirea puţină a bogăţiei; în India, unde alături de o economie agresivă există zone cu milioane de săraci; în China, unde economia arată semne de oboseală, lăsând mulţi şomeri. Pentru toţi este uşor să indice un duşman extern drept cauză a tuturor relelor; un duşman religios, pentru a inflama inimile; a lovi indivizi religioşi creştini, de obicei nonviolenţi şi uşor de strivit.

Trebuie spus că şi în Occident se riscă folosirea religiei pentru scopuri politice. În Statele Unite există declaraţii în apărarea creştinilor persecutaţi în Orientul Mijlociu şi în China, din partea persoanelor importante ale administraţiei Trump ca vicepreşedintele Mike Pence şi secretarul de stat Mike Pompeo. În Marea Britanie, ministrul de externe Jeremy Hunt a anunţat că vrea să întocmească o hartă a persecutării creştinilor pentru a apăra libertatea religioasă în lume. Şi în Italia, unele personaje politice încearcă să-i adune pe creştini pentru a apăra civilizaţia europeană împotriva „invaziei musulmane”. Celor dintâi le-aş spune că dacă vor să-i apere pe creştinii din Orientul Mijlociu, ar fi mai bine să întrerupă furnizările de arme în Arabia Saudită şi în Emirate, care în toţi aceşti ani au susţinut lupta grupurilor fundamentaliste din Siria împotriva creştinilor (şi a tuturor sirienilor); următorilor, le-aş aminti că „invazia musulmană” (care cu date demografice la mână nu va fi nici măcar până în 2100) se poate contrasta cu pur şi simplu cu o politică mai favorabilă familiilor şi naşterilor.

Aşadar, şi în Occident clasele politice, tot mai distante de popor, exploatează sentimentele religioase pentru a se acredita ca „servitori ai poporului”, în timp ce în realitate pregătesc războaie pentru a da un stimulent economiei mondiale, aflată în stare aşa de rea.

În toate acestea reiese însă un element important: religia, considerată moartă în urmă cu decenii, a revenit la viaţă. Dar pentru ca toate crezurile să nu fie folosite pentru scopuri politice sau războinice, este necesar ca persoanele religioase din orice cultură să construiască punţi – aşa cum invită mereu papa Francisc – să lucreze pentru o convieţuire care să garanteze respectul şi mărturia reciproce.

De Bernardo Cervellera

(După agenţia AsiaNews, 31 decembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Sfârşitul religiei false este aproape!

▪ Care va fi sfârşitul religiei false?

▪ Cum te va influenţa sfârşitul religiei false?

Ce este religia falsă?

Eşti tulburat de crimele comise în numele religiei? Consideri că războiul, terorismul şi corupţia practicate de cei ce pretind că îi slujesc lui Dumnezeu sfidează dreptatea? De ce este religia cauza atâtor probleme?

Vina pentru toate acestea nu este a religiei în general, ci numai a religiei false. Isus Cristos, un personaj religios foarte respectat, a arătat că religia falsă produce roade rele, fapte rele, întocmai cum un „pom putred produce rod lipsit de valoare“ (Matei 7:15–17). Ce ‘rod produce’ religia falsă?

Religia falsă . . .

▪ SE IMPLICĂ ÎN RĂZBOAIE ŞI ÎN POLITICĂ: „În Asia şi nu numai acolo, conducători însetaţi de putere manipulează fără scrupule sentimentul religios al oamenilor, urmărindu-şi propriile interese“, se afirmă în periodicul Asiaweek. Prin urmare, publicaţia avertizează: „Lumea pare a fi la un pas de nebunie“. Un conducător religios proeminent din Statele Unite a declarat: „Pentru a pune capăt crimelor comise de terorişti, trebuie ucişi teroriştii. . . . Ucideţi-i pe toţi în numele Domnului“. În contrast cu această soluţie omenească, iată ce rezolvare oferă Biblia: „Dacă cineva declară: «Eu îl iubesc pe Dumnezeu», şi totuşi îşi urăşte fratele, este un mincinos“ (1 Ioan 4:20). Isus chiar a spus: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri“ (Matei 5:44). Există religii care nu s-au implicat în războaie?

▪ PREDĂ DOCTRINE FALSE: Majoritatea religiilor învaţă că sufletul, sau spiritul, este partea invizibilă din om, care continuă să trăiască după moartea corpului fizic. Folosindu-se de această învăţătură, multe dintre aceste religii îi exploatează pe membrii lor cerându-le bani pentru rugăciuni în folosul sufletelor care au părăsit corpul. Biblia însă conţine o doctrină diferită. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezechiel 18:4). „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5). Isus ne-a învăţat că morţii vor fi înviaţi; dacă omul ar avea un suflet nemuritor, nu ar mai fi necesară învierea (Ioan 11:11–25). Există în religia ta doctrina potrivit căreia sufletul este nemuritor?

▪ TOLEREAZĂ IMORALITATEA SEXUALĂ: În ţările occidentale, unele grupuri religioase ordinează membri ai clerului care sunt homosexuali şi lesbiene şi îndeamnă guvernele să aprobe căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Chiar unele biserici care condamnă imoralitatea sexuală îi tolerează pe conducătorii religioşi care au comis abuzuri sexuale asupra copiilor. Dar Biblia face o afirmaţie clară în acest sens: „Să nu fiţi induşi în eroare. Nici fornicatorii, nici idolatrii, nici adulterii, nici bărbaţii ţinuţi pentru scopuri nenaturale, nici bărbaţii care se culcă cu bărbaţi . . . nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:9, 10). Cunoşti şi tu religii care tolerează imoralitatea sexuală?

Ce le rezervă viitorul religiilor care ‘produc rod putred’? Isus a avertizat: „Orice pom care nu produce rod excelent este tăiat şi aruncat în foc“ (Matei 7:19). Cu siguranţă, religia falsă va fi „tăiată“ şi distrusă! Dar cum şi când se va întâmpla aceasta? Răspunsul ne este oferit de viziunea profetică din capitolele 17 şi 18 ale cărţii biblice Revelaţia.

Care va fi sfârşitul religiei false?

Imaginează-ţi următoarea scenă: O prostituată stă pe o fiară înspăimântătoare, cu şapte capete şi zece coarne (Revelaţia 17:1–4). Pe cine reprezintă prostituata? Ea îi influenţează pe „regii pământului“. Se îmbracă în purpură, foloseşte tămâie şi este foarte bogată. În plus, prin practicile ei spiritiste, ‘toate naţiunile sunt induse în eroare’ (Revelaţia 17:18; 18:12, 13, 23). Biblia ne ajută să înţelegem că această prostituată este o organizaţie religioasă mondială. Ea nu reprezintă o singură religie, ci toate religiile care ‘produc rod putred’.

Fiara pe care călăreşte prostituata reprezintă puterile politice ale lumii* (Revelaţia 17:10–13). Religia falsă stă pe fiara politică, încercând să-i dicteze orientarea şi să-i influenţeze deciziile.

În curând va avea loc un eveniment uluitor. „Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, acestea o vor urî pe prostituată şi o vor face să fie devastată şi goală şi îi vor mânca părţile de carne şi o vor arde complet în foc“ (Revelaţia 17:16). În mod cu totul neaşteptat, şocant, puterile politice ale lumii se vor întoarce împotriva religiei false şi o vor distruge! Cine stă la baza acestei acţiuni? Cartea biblică Revelaţia răspunde: „Dumnezeu le-a pus în inimă să ducă la îndeplinire gândul lui“ (Revelaţia 17:17). Da, Dumnezeu va trage la răspundere religia falsă pentru toate faptele detestabile pe care le-a comis în numele Său. Acţionând potrivit dreptăţii sale perfecte, El îi va folosi pe amanţii ei politici ca instrument de execuţie.

Ce trebuie să faci dacă nu vrei să sfârşeşti ca religia falsă? „Ieşiţi din ea, poporul meu“, este îndemnul dat de mesagerul lui Dumnezeu (Revelaţia 18:4). Într-adevăr, acum este timpul să fugi din mijlocul religiei false! Dar unde ai putea să te refugiezi? Ateismul nu este o soluţie, întrucât şi viitorul lui este sumbru (2 Tesaloniceni 1:6–9). Singurul refugiu este religia adevărată. Cum o poţi identifica?

Cum poţi identifica religia adevărată

Ce rod bun trebuie să producă religia adevărată? — Matei 7:17.

Religia adevărată . . .

▪ PRACTICĂ IUBIREA: Membrii religiei adevărate „nu fac parte din lume“, nu sunt dezbinaţi din cauza rasei sau a culturii căreia îi aparţin şi ‘au iubire între ei’ (Ioan 13:35; 17:16; Faptele 10:34, 35). Ei nu se ucid unul pe altul, ci dimpotrivă, au o iubire atât de mare între ei, încât, dacă ar fi necesar, ar fi dispuşi să moară unul pentru altul. — 1 Ioan 3:16.

▪ ARE ÎNCREDERE ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: Religia adevărată nu predă ‘tradiţia’ şi „porunci ale oamenilor ca doctrine“, ci, dimpotrivă, îşi bazează doctrina pe Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 15:6–9). De ce? Deoarece „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi utilă ca să înveţe, să mustre, să îndrepte lucrurile“. — 2 Timotei 3:16.

▪ ÎNTĂREŞTE RELAŢIILE ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI ŞI SUSŢINE NORME MORALE ÎNALTE: Religia adevărată îi învaţă pe soţi „să-şi iubească soţiile ca pe propriile lor corpuri“, le ajută pe soţii să cultive un ‘respect profund faţă de soţii lor’ şi îi învaţă pe copii să ‘asculte de părinţii lor’ (Efeseni 5:28, 33; 6:1). În plus, cei cărora li s-au încredinţat poziţii de răspundere în cadrul acestei religii trebuie să fie ireproşabili din punct de vedere moral. — 1 Timotei 3:1–10.

Există vreo religie care să corespundă acestor norme? În cartea Holocaust Politics,editată în 2001, se spune: „Dacă mai mulţi oameni ar trăi potrivit învăţăturilor Martorilor lui Iehova şi le-ar imita acţiunile, Holocaustul n-ar mai fi avut loc, iar asupra omenirii nu s-ar mai abate nici un genocid“.

Într-adevăr, Martorii lui Iehova din 235 de ţări şi teritorii nu numai că predică normele morale ale Bibliei, dar şi trăiesc potrivit acestora. Te îndemnăm să le ceri Martorilor lui Iehova să te ajute să afli ce aşteaptă Dumnezeu de la tine, pentru ca închinarea ta să fie acceptată de el. Acum este momentul să treci la acţiune. Nu amâna. Sfârşitul religiei false este aproape! — Ţefania 2:2, 3.

Dacă doreşti mai multe informaţii despre mesajul biblic pe care îl predică Martorii lui Iehova, nu ezita să-i contactezi la adresa de mai jos.

□ Aş dori, fără să-mi asum vreo obligaţie, un exemplar al broşurii Vegheaţi!

□ Vă rog să luaţi legătura cu mine în vederea unui studiu biblic gratuit la domiciliu.

[Notă de subsol]

Pentru o explicaţie detaliată a acestui subiect, vezi cartea Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!, publicată de Martorii lui Iehova.

[Text generic pe pagina 3]

Religia falsă îi influenţează pe „regii pământului“

[Text generic pe pagina 3]

„Ieşiţi din ea, poporul meu“

Religia și războaiele

Multe conflicte violente erup în lumea de azi și sunt catalogate drept ”războaie religioase”. Luptele între creștini și musulmani în Ierusalim sau Beirut, între skhși și hinduși în India sau între diversele secte musulmane în Irak și Iran sau între catolici și protestanți în Irlanda de Nord – toate par să-și aibe originea în conflicte religioase. Dar trebuie să fim atenți când dăm vina pe religie pentru războaie. De fapt, războaiele care implică diverse secte religioase ar trebui să ne facă să ne întrebăm ce e religia adevărată și ce este fanatism sectar. Scripturile și practicile conștiinței de Kṛṣṇa ne permit să facem această distincție și să vedem cum spiritualitatea autentică poate ajuta demersurile pentru pace și eliberare în rândul umanității.

Cu siguranță propagandiștii ateismului ar vrea să demonstreze că conștiința de Dumnezeu este ea însăși cauza iluzia și sursa răului. ”Dacă simți că Dumnezeu e de partea ta,” spune un comentator, ”poți justifica orice atrocitate.” Dar când a fost pus în fața acuzației că unele din cele mai oribile crime din istorie au fost comise în numele religiei, senatorul american Mark Hatfield a răspuns, ”Trebuie să distingem între ce face omul pentru a perverti adevărul și ce scrie în Vechiul Testament. Nu cred că putem blama biserica în întregul ei. Trebuie să recunoaștem că este formată din păcătoși.”

Ar însemna că aruncăm copilul o dată cu apa în care a făcut baie să spunem că pentru a obține pacea trebuie să scoatem religia din cultura umană. De fapt, chiar dimensiunea spirituală este cea care ridică omul deasupra luptei animalice pentru supraviețuire. Forța valoroasă spirituală este o calitate distinctă de religia pervertită care apare în violențele sectare. Adevărata religie deci, ar trebui apărată în fața atacurilor vicioase ale ateismului, care încearcă să facă religia țapul ispășitor.

Așa numitele războaie religioase de azi sunt de fapt ireligioase. Dacă liderii și grupurile implicate ar fi cu adevărat religioase și ar acționa conform legilor lui Dumnezeu, atunci nu s-ar lupta între ele. Adevăratele motive sunt naționalismul, dorințe economice, conflicte interrasiale sau de clasă și așa mai departe. Părțile din război pot avea sentimente religioase, dar sentimentele nu sunt suficiente atunci când ambele părți de fapt acționează în contradicție cu perceptele adevăratei religii. Fostul președinte egiptean Anwar Sadat a explicat cândva într-o discuție cu președintele Carter: ”Chiar și dacă i-am reînvia pe Isus Hristos și profetul Mohamed, ei tot nu ar putea să convingă musulmanii și creștinii să deschidă granițele cu Israel după zeci de ani de ură, războaie, râuri de sânge și masacre.”

De ce nu ar putea fondatorii realizați spiritual ai religiilor să-i convingă pe urmașii lor? Pentru că acești ”urmași” nu respectă de fapt sau nici nu  principiile religiei eterne. Grația Sa Divină A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, fondator-acarya al Societății Internaționale pentru Conștiința de Kṛṣṇa, descrie principiile religiei eterne conform cu standarul universal, non-sectar din Śrimad Bhāgavatam:

Esența vieții religioase este să executăm ordinele Supremei Personalități a Divinității, iar cineva care face asta este perfect religios. În Bhagavad-gītā, Domnul Suprem Kṛṣṇa spune, ”Doar gândește-te la mine întotdeauna și devino devotatul Meu.” Mai mult, Domnul spune, ”Renunță la toate angajamentele material și doar predă-te Mie.” Oricine execută o astfel de instrucțiune de la Personalitatea Divinității este cu adevărat o persoană religioasă. Restul sunt descriși ca fiind falși, pentru că există multe activități care au loc în lume în numele religiei care nu sunt de fapt religioase. Din această definiție putem să concluzionăm că religia pură este rară în ziua de azi. Dar importanța ei este foarte mare și nu ar trebui blasfemiată.

Dacă cineva promovează religia hindusă, musulmană, creștină, o anumită religie … vor exista conflicte. Istoria arată că urmașii sistemelor religioase fără o concepție clară despre Dumnezeu s-au luptat între ei. Există multe astfel de exemple în istorie. Dar sistemele religioase care nu se concentrează pe serviciul Supremului sunt temporare și nu pot dura prea mult pentru că sunt pline de invidie. Există multe activități împotriva acestui tip de sisteme și deci cineva trebuie să renunțe la ideea de credința mea și credința ta. Toți ar trebui să creadă în Dumnezeu și să i se predea lui.

O încercare de a rezolva problema facțiunilor religioase este statul secular care permite libertatea religioasă. Luând cuvântul ”secular” ca însemnând un guvern care nu este parțial unei anumite credințe religioase, atunci această viziune este similară cu filozofia conștiinței de Kṛṣṇa. Dar ”secular” nu ar trebui să însemne că guvernul este ignorant și apatic asupra principiilor religioase. Austeritatea, curățenia, corectitudinea, mila și alte astfel de calități se aplică tuturor ființelor umane, indiferent de religie. Iar să conducă oamenii către aceste calități și către serviciul Supremei Personalități a Divinității este responsabilitatea liderilor guvernului. Această schimbare nu doar ar pune capăt fanatismului, dar ar și alina societatea de ateismul hedonist și imoral care duce la conflicte, exploatare și războaie.

Violența Religioasă

„Lecția privind Violența Religioasă face parte din Revelația Noului Mesaj pentru oameni. Vine din partea Sursei întregii vieți prin intermediul Prezenței Angelice care veghează asupra lumii noastre. Este un dar pentru toate popoarele, națiunile și religiile pentru protecția și avansarea omenirii.” – Marshall Vian Summers

  • Violența religiei reprezintă o molimă ce s-a abătut asupra omenirii timp de sute de ani, exercitată în întreaga lume, mereu prezentă, foarte extremă în mod periodic.

Este o problemă din cauza faptului că religia este folosită de alte forte, acele grupuri și acele națiuni care caută putere și dominație, folosind religia ca și justificare, ca și cauză, ca și scop.

Dar acest lucru nu poate fi, vedeți voi, căci Dumnezeu a inițiat toate religiile lumii pentru că Dumnezeu știe că nu toată lumea poate urma o singură învățătură sau un singur învățător.

Așadar, să-l pedepești pe cel necredincios este o crimă împotriva lui Dumnezeu. Să-i denunți pe cei care nu-i pot răspunde religiei tale reprezintă o confuzie, o aroganță și o crimă împotriva lui Dumnezeu.

Dumnezeu știe că nu toată lumea poate urma o învățătură sau un învățător, și de aceea în diverse momente critice în istorie, Dumnezeu a inițiat noi Învățături și a trimis Mesageri în lume din partea Prezenței Angelice. Fiecare a adăugat ceva foarte important în construirea civilizației umane. Fiecareia îi este menită să fie o echilibrare față de altele care devin extreme și denaturate în mâinile conducerii umane.

Acum violența religioasă dezbină religii din interior și este pregătită să-i lovească pe alții și una pe cealaltă în orice clipă. Într-o lume de resurse în scădere și condiții atmosferice violente, într-un mediu înconjurător în schimbare, potențialul în favoarea violenței religioase este imens.

De aceea Dumnezeu a vorbit din nou, pentru a invoca adevărul legat de religiile lumii – adevărul despre Sursa lor, adevărul despre țelul lor, despre ceea ce le unește și le cere să se înțeleagă între ele.

Dumnezeu caută să sfârșească Separația dintre religiile lumii, nu pentru a le face una și aceeași, ci pentru a fi recunoscut faptul că ele sunt toate componente ale unei înțelegeri mai mari.

Dar în vreme ce Dumnezeu a inițiat toate religiile lumii, ele toate au fost schimbate de om de-a lungul timpului – schimbate prin adoptare, schimbate prin corupție, schimbate prin înțelegere greșită și abuz, legate de cultură, folosite de guverne pentru a-și justifica agresivitatea și subjugarea oamenilor. Ceea ce este sfânt și sacru devine profan.

Acum în lumea de azi, religia stă drept unicul mare lucru care poate uni oamenii, însă numai dacă este înțeleasă corect, numai dacă Sursa sa este înțeleasă, scopul său, înțelesul său și direcția sa. Fără această înțelegere, religia devine apoi justificarea ultimă pentru cruzime, violență și pedepsire.

Așadar, Noi trebuie să clarificăm anumite lucruri ca să înțelegeți foarte clar Voința Raiului, intenția Creatorului.

În primul rând, trebuie să înțelegeți că toți marii Mesageri au venit din partea Mulțimii Angelice – ei sunt jumătate oameni, jumătate sfinți, odată ce se află în lume. Nu oameni obișnuiți, dar nici zei. Iisus, Buddha, Mohamed, vedeți voi, vin din aceeași Mulțime. Astfel că nu poate fi niciun conflict între Învățăturile lor dacă sunt înțelese și aplicate în mod corect.

În continuare, trebuie să înțelegeți că nu toată lumea poate urma aceeași învățătură sau același învățător, indiferent de cât de grațioși și minunați ar putea fi. Dumnezeu înțelege acest lucru, desigur, dar oamenii sunt confuzi. Din acest motiv nu ar putea fi nicio luptă între mariile religii dacă sunt înțelese și practicate corect.

Pentru că Dumnezeu este înțelept, și omenirea este nesăbuită; pentru că Dumnezeu înțelege direcția și destinul familiei umane, în vreme ce oamenii trăiesc pentru moment și se asociază cu trecutul.

Mai departe, trebuie să înțelegeți că nu poate exista nicio pedeapsă, tortură, cruzime sau moarte în numele religiei. Acest lucru reprezintă o violare a intenției și a scopului lui Dumnezeu. Vedeți voi, este o crimă împotriva Raiului. Oamenii sunt pedepsiți din alte motive, dar acest lucru este justificat în numele lui Dumnezeu sau al religiei. Acest lucru este o abominație. Nu poate fi nicio excepție la acest lucru. Nu poți pedepsi, tortura sau ucide în numele lui Dumnezeu.

Așadar, nu există războaie sfinte. Nu există războinici sfinți. Mergi la război din alte motive – pentru putere, pentru dominație, pentru resurse, pentru control, pentru răzbunare. Nu are nimic de-a face cu religia.

Căci orice religie adevărată predă toleranța și moderația. Orice religie adevărată predă umilitatea și reverența. Orice religie adevărată predă compasiunea și iertarea. Orice religie adevărată predă caritatea și serviciul.

Acestea sunt cele mai importante componente ale religiei, căci acestea sunt cele care servesc familia umană. Acestea sunt cele ce nu lasă omenirea să cadă în ruinare și disperare. Acestea sunt cele ce vă înalță dincolo de animalele și creaturile de pe câmp.

Folosirea religiei pentru război, cucerire și dominare este o abominație. Vedeți voi, este o crimă împotriva Raiului.

Orice scriptură ce promovează astfel de lucruri este neautentică. Orice învățătură ce promovează astfel de lucruri în numele religiei este neautentică și incorectă. Orice declarație, chiar și de la vreunul din Mesageri, pentru promovarea unor astfel de lucruri în numele lui Dumnezeu și al religiei reprezintă o eroare și o neînțelegere.

Să nu credeți că Mesagerii au fost fără pată, căci ei toți au făcut greșeli pe parcurs și au trebuit să fie corectate.

Să condamni oamenii să ajungă în Iad pentru că nu îți urmează ideologia este o eroare și o crimă împotriva Raiului. Să denunți oamenii pe motiv că sunt necredincioși reprezintă o neînțelegere.

Dacă ei nu pot primi Grația lui Dumnezeu, atunci sunt nenorocoși și ar trebui să fie compătimiți, nu pedepsiți. Dacă se abat de la religia lor, au nevoie de sprijin, nu de condamnare. Cine din lume poate spune ce voiește Dumnezeu pentru fiecare persoană? Scripturile nu pot conține acest lucru pentru că Dumnezeu a fost Sursa tuturor religiilor lumii, așa că în mod sigur scripturile și învățătura trebuie să fie doar pentru anumiți oameni, nu pentru toți.

Aroganța umană, neiertarea umană, agresivitatea umană, prostia și ignoranța umană sunt cele care dau naștere abuzurilor religiei.

De aceea, în Noua Revelație a lui Dumnezeu, aceste corecții trebuiesc date cu o mare accentuare, căci religia este distrusă prin corupție și abuz, prin violență și subjugare. Valoarea, scopul, Sursa, înțelesul său sunt pierdute pe zi ce trece, pe măsură ce religia este folosită de grupuri violente și de oameni în căutarea puterii și a răzbunării.

Vedeți voi, aceste lucruri necesită o mare corectare, sau omenirea va continua să eșueze, să stagneze și să decline, mai ales înfruntând o lume de resurse în scădere și un mediu înconjurător în schimbare.

Trebuie să existe o mare cooperare, multă înțelegere, multă compasiune și iertare. Dar vedeți, acestea sunt chiar lucrurile pe care fiecare religie le promovează în realitate.

Oamenii care adoptă religia trebuie să promoveze aceste lucruri. Ei trebuie să pună accentul pe aceste lucruri. Trebuie să reprezinte înțelegerea lor. Sau vor abuza de credința lor. O vor folosi pentru a-i asupri pe alții. O vor folosi pentru a-și condamna dușmanii. O vor folosi pentru a dezbina și cuceri alți oameni. Va deveni crudă. Va deveni oarbă. Va deveni pervertită și asupritoare.

Asemenea aroganță și ignoranță sunt atât de aparente în lumea de astăzi și au fost demonstrate în întreaga istorie umană, în fiecare eră, de fiecare cultură.

Vedeți, este un eșec – un eșec de a înțelege, un eșec de a ierta, un eșec de a studia și practica în mod corect, un eșec de a înțelege voința și scopul și înțelesul Revelațiilor lui Dumnezeu și motivul pentru care au fost date și pentru care toate trebuiesc recunoscute în forma lor pură.

Dar forma lor pură este pierdută pentru majoritatea oamenilor. Au devenit instrumente ale statului. Au devenit armele unor indivizi și grupuri agresive. Au devenit sabia. Au devenit temnița și închisoarea și Iadul și însăși damnarea.

Trebuie să înțelegeți că Planul lui Dumnezeu este să-i salveze pe absolut toți și că experiența Iadului și a Separației este temporară în timp. Deși poate părea de lungă durată, este temporară în timp.

Aveți o origine sfântă și un destin sfânt, iar religia, dacă este înțeleasă și aplicată corect, vă va ajuta să vă aduceți aminte și să vă recunoașteți natura mai profundă aici. Vă va ajuta să vă împăcați cu faptul că ați fost trimiși în lume pentru a servi familia umană, în feluri specifice, potrivit naturii și structurii voastre de aici.

Să-l venerezi pe Dumnezeu, să te închini în moschee, în templu sau în biserică, și să nu reușești să înțelegi aceste lucruri înseamnă că venerarea ta nu este corectă. Nu poți să vii pur și simplu la Dumnezeu în căutare de putere și favoruri și scutiri. Ești trimis în lume pentru a servi lumea, folosind adevăratele calități ale religiei pe care Noi le-am specificat aici.

Fără acest lucru, religia va eșua în lume pe măsură ce devine mai seculară, mai asuprită, mai violentă, înfruntând mari tulburări în Marile Valuri ale schimbării ce urmează. Grupuri religioase se vor distruge singure și îi vor distruge pe toți cei din jurul lor.

Oamenii își vor pierde credința în Dumnezeu. Vor fi descurajați. Vor apela la tehnologie pentru a-i salva, gândindu-se că numai aceasta va fi salvarea lor. Spiritul și Prezența și Puterea lui Dumnezeu va fi pierdută într-o lume de schimbări și tulburări convulsive.

Vedeți, de aceea Dumnezeu a vorbit din nou, pentru a aduce Revelația Pură în lume, să vă învețe despre religie la nivelul Cunoașterii, inteligența mai adâncă pe care Dumnezeu a pus-o în toți și în toate – așteptând să fie descoperită, așteptând să fie urmată, așteptând să fie exprimată.

Toate marile religii sunt importante, însă vedeți, ele sunt toate căi către această Cunoaștere despre care vorbim Noi. Căci acesta este locul în care te unești cu Creatorul tău. Nu numai prin convingeri sau ideologii sau practică și observație spirituală rigidă. Ci prin urmarea acelui lucru pe care Dumnezeu l-a pus înăuntrul tău să-l urmezi, care este în totalitate pur – lipsit de condamnare, lipsit de plângeri, lipsit de furie – lipsit de condamnare. Acest lucru reprezintă partea din tine care nu l-a părăsit niciodată pe Dumnezeu și care încă este conectată la Dumnezeu și la Creație chiar și în timp ce trăiești în Separație în formă fizică în această lume, în această realitate.

Să te reunești cu Cunoașterea înseamnă să te reunești cu adevărată ta natură. Înseamnă să devii în sfârșit o persoană întreagă. Înseamnă să te eliberezi din cătușile convingerilor și ale ideologiei care asupresc și îndrumă greșit omenirea la fiecare cotitură.

Lumea are acum nevoie de acest lucru pentru că lumea are nevoie de mulți care să se ridice să servească, să pregătească omenirea pentru un viitor care va fi foarte diferit de trecut, să pregătească omenirea pentru întâlnirea sa cu viața inteligentă din univers, o întâlnire care deja are loc astăzi în lume.

Mulți trebuiesc chemați, nu doar câte-o persoană sfântă ici și colo. Mulți trebuiesc chemați. Însă pentru a fi pregătiți pentru asta înseamnă că înțelegerea voastră privind religia trebuie să fie purificată, trebuie să fie clarificată, trebuie să devină întreagă, pură și autentică, sau veți abuza de tot ceea Noi spunem astăzi aici. O veți nega sau veți abuza de ea sau veți încerca s-o legați de convingerile voastre anterioare, neînțelegând Mesajul real pe care Noi vi-l dăm aici, care vă va salva viața și le va salva viața celor pe care-i iubiți; care vă va restaura și proteja națiunile în vremurile dificile ce urmează.

Aceasta este era cooperării. Trebuie să există o mare cooperare, sau omenirea și civilizația umană poate eșua.

Este un mare moment de răscruce pe care mulți l-au prevăzut. Nu este sfârșitul timpurilor. Nu este sfârșitul lumii. Nu este marea Zi a Judecății în care mulți oameni cred. Reprezintă un mare moment crucial pentru familia umană, un moment crucial care va determina dacă libertatea și suveranitatea umană vor putea fi menținute și construite în această lume, având în vedere contextul în care trăiți în cadrul unei Mai Mari Comunități de viață inteligentă din univers.

Riscurile sunt imense. Chemarea pentru serviciu este imensă. Așadar, lăsați armele jos. Renunțați la retorica și condamnarea voastră furioasă. Renunțați la ipocriza și la ideile voastre fundamentaliste, căci ele sunt gunoaie față de Grația și intenția lui Dumnezeu și față de ceea ce Dumnezeu a pus înăuntrul vostru de urmat și de făcut. Acest lucru reprezintă angajarea pură cu Sursa voastră.

Căci Dumnezeu este Creatorul a nenumărate rase din univers, și a nenumărate religii. Nu ideologia sau convingerile sunt cele care vă aduc la Sursa voastră sau care vă permit să treceți peste acest mare prag. Ci serviciul și orientarea. Este puterea și dragostea și libertatea de-a vă găsi și urma calea pe care Dumnezeu v-a dat-o, un dar mai mare nici măcar nu vă puteți imagina în acest moment – mai mare decât avuția, mai mare decât să vi se răspundă tuturor rugăciunilor voastre. Căci numai acest lucru vă va scoate din hățișul confuziei voastre și al circumstanțelor voastre grave.

Oameni ai lumii, ascultați cuvintele Noastre. Noi suntem cei care au vorbit cu Iisus, cu Buddha si cu Mohamed. Ei au venit din partea Noastră. Și un Nou Mesager este în lume, și el a venit din partea Noastră.

Toți marii Mesageri ai trecutului îi stau alături și îl sprijină, căci ei au trebuit să îndure denaturarea și corupția și abuzul tradițiilor lor de credință religioasă. Au trebuit să stea martori la nebunia umană și la violența religioasă întreprinsă în numele lor timp de sute de ani. Nu vă puteți imagina suferința pe care acest lucru le-a creat-o.

Așa că ei sunt alături de Noul Mesager al lui Dumnezeu acum, rugându-se ca Mesajul lui să poată fi primit și înțeles, rugându-se ca marile lor tradiții, pe care ei le-au urmat, să poată fi curățate și purificate și întregite și desăvârșite din nou în Spiritul și scopul lui Dumnezeu.

Dumnezeu caută să unească, nu să distrugă. Iertarea. Compasiunea. Toleranța. Înțelepciunea și cumpătarea sunt cele pe care trebuie să le exercitați acum, fiind confruntați cu lumea pe care va trebui s-o înfruntați împreună.

Oameni ai lumii, ascultați-Ne cuvintele. Ele reprezintă restaurarea voastră, reîntoarcerea demnității la voi și a scopului, înțelesului și valorii. Numai ele pot înlătura dorința de cucerire și răzbunare și pot vindeca rănile adânci ale abuzului și ale corupției umane.

Înțelegeți că religia nu ar trebui să conducă niciodată o națiune, căci acest lucru va corupe religia în totalitate. Religia este aici pentru a inspira, a sfătui și a direcționa, dar nu pentru a conduce, sau își va pierde toată puritatea, eficacitatea și înțelesul său.

Națiuni ale lumii, ascultați-Ne cuvintele. Nu cunoașteți Voința și Puterea Creatorului și ceea ce voiește Dumnezeu pentru famila umană, înfruntând un viitor pe care nu-l puteți vedea sau recunoaște încă.

Nu susțineți că nu mai pot exista Mesageri în continuare, căci acest lucru depinde de Dumnezeu, iar nu de voi. Nici măcar Mulțimea Angelică nu poate spune ce va face Dumnezeu mai departe, așa că nu susțineți că învățătorul vostru, conducătorul vostru, sfântul vostru este singurul sau ultimul pentru toate timpurile, căci acest lucru reprezintă o confuzie. Nu de voi depinde, ca să puteți spune aceste lucruri. Chiar și dacă se află în scripturile voastre, nimeni nu poate spune vreodată aceste lucruri.

Raiul știe cine va fi trimis, când vor fi trimiși, cum vor fi trimiși și care va fi Mesajul lor.

Marea speranță pentru omenire acum este că Dumnezeu a vorbit din nou. O mare Revelație este în lume, mai cuprinzătoare decât tot ce i-a fost dat vreodată familiei umane înainte. Este aici acum, în forma sa pură.

Puteți chiar și să auziți, pentru prima data în istorie, Vocea Revelației care le-a vorbit marilor Mesageri și care i-a îndrumat prin sarcinile și încercările lor dificile din trecut.

Acest lucru nu se întâmplă pentru a înlocui religiile lumii, ci pentru a le uni, pentru a le restaura și pentru a le aduce înapoi în rezonanță cu scopul și intenția reală a lui Dumnezeu în privința lumii, astfel încât toată lumea să poată juca un rol important în pregătirea omenirii pentru marea provocare și marea schimbare ce va să vină. Vedeți voi, ei trebuie să facă parte din soluție, nu din problemă.

Fiți umili. Fiți dispuși să vă reconsiderați convingerile, ideile și dojenile. Fiți dispuși să luați din nou în considerare. Fiți dispuși să vă căiți. Fiți dispuși să ascultați și să auziți. Să aveți ochii pentru a vedea și urechile pentru a auzi pe care Dumnezeu vi le-a dat și să nu vi le închideți ca să vă protejați presupunerile, convingerile și investirile anterioare.

Raiul va privi să vadă cine poate răspunde. Și cu Mesagerul în lume astăzi, Mesagerii anteriori vor privi să vadă care dintre urmașii lor și dintre comunitățile lor religioase pot auzi și pot răspunde.

Căci Dumnezeu a vorbit din nou. Dumnezeu a venit exact la timpul potrivit. Dumnezeu a venit cu Revelația Pură.

Mircea Eliade și istoria religiilor

Mircea Eliade (1907-1986) este unul dintre cei importanți istorici ai religiei din secolul al XX-lea, cât și unul dintre cei mai importanți interpreți ai simbolisticii religioase. De asemenea, Eliade este una dintre personalitățile marcante ale culturii românești, cu influențe atât în domeniul filosofiei, cât și în cel al beletristicii.

Pasionat de cultura orientală, în general, și de cea indiană, în particular, Eliade avea să analizeze istoria comparativă a tehnicilor de yoga în teza sa de doctorat, fiind apoi asistentul lui Nae Ionescu, influent filosof român în epocă, la Universitatea București. Notorietatea lui Eliade în România a crescut odată cu publicarea romanului Maitreyi, în 1933. Pe perioada războiului, Eliade a fost atașat cultural român la Londra și la Lisabona, activitatea și scrierile sale pe teme politice atrăgându-i critici, din cauza susținerii regimului de extremă dreaptă din România, de la momentul respectiv. Ulterior războiului, Eliade a locuit la Paris, acolo unde și-a dobândit recunoașterea mondială în materie de istoric al religiilor, ajungând ulterior la Chicago, acolo unde a predat până în 1983, la momentul pensionării.

mircea eliade, espresso filosofic

Deși lucrările științifice ale lui Eliade au vizat mai mult interpretarea simbolurilor și a ritualurilor religioase, la nivel subiectiv, filosoful român privea fenomenul religios astfel:

  • Fenomenul religios trebuie privit prin prisma ireductibilității sacrului, Eliade considerând că acesta nu trebuie privit sau explicat prin analize sociale, economice sau psihologice;
  • Limbajul religios este unul simbolic, iar Eliade consideră omul a fi o ființă atât religioasă, cât și adeptă a simbolurilor, prin intermediul cărora oamenii reușesc să depășească momente de cumpănă din viață, cum ar fi pierderea cuiva apropiat sau o criză existențială;
  • Eliade vede în miturile cosmogonice piatra de temelie a popoarelor, întrucât acestea explică evoluția și ajută omul să depășească starea de păcat, conferindu-le, simultan, un loc în evoluția ulterioară a dimensiunii sacre;
  • Filosoful român observă cum sacrul, element infinit și imaterial, se transpune în profan, element finit, temporal, pretutindeni, în elemente ale naturii, în animale, în vise, cât și în încarnarea lui Dumnezeu, în cadrul creștinismului:
  • Eliade considera că lumea occidentală are nevoie de o nouă cultură umanistă, în fața pierderii contactului cu sacrul, dorindu-și o interacțiune mai puternică la nivel spiritual cu ceea ce oferă lumea non-vestică la nivel religios;

Prin activitatea sa, Eliade a contribuit masiv la descoperirea unei noi perspective asupra fenomenului religios, cât și la introducerea publicului larg către anumite credințe religioase puțin cunoscute în lumea vestică. Pe lângă publicațiile sale științifice, Eliade a scris și multe lucrări de ficțiune, majoritatea în limba română (spre deosebire de cele științifice, redactate în franceză, în majoritate), considerând alternanța  celor două tipuri de scrieri esențială pentru propriul echilibru creator, care l-a transformat într-una dintre marile personalități ale secolului al XX-lea.

Biserica și statul – O relaţie complicată

La începutul lunii iunie 2014, o gafă uimitoare devenea aspect de dezbatere publică: în judeţul Gorj, la cererea inspectorului de specialitate, trebuia ca profesorii de religie să-i furnizeze informaţii cu privire la numărul elevilor neoprotestanţi din școli, numărul familiilor eterodoxe din localităţile judeţului, situaţia caselor de rugăciune, numele pastorului, felul și frecvenţa activităţilor de prozelitism și implicarea preotului paroh în relaţia cu școala și în activitatea de „combatere a acestui fenomen“.

Într-un comunicat, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își manifesta îngrijorarea faţă de „reapariţia și tendinţa de instituţionalizare a unor practici discriminatorii, ilegale și anticonstituţionale, contrare direcţiei de modernizare a Statului Român“[1]. Pe un ton similar, Toma Pătrașcu, vicepreședintele Asociaţiei Secular Umaniste din România (ASUR), declara pentru HotNews.ro că acesta „este un caz flagrant de discriminare pe temei religios. Un angajat al statului român acţionează de fapt în interesul direct al unei entităţi private“.  Ulterior, directorul general adjunct din cadrul Ministerului Educaţiei, Gabriel Ispas, prezent la o dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, a catalogat acţiunea inspectorului drept un demers „de maximă prostie“[2].

În situaţii ca acestea reapar în spaţiul public discuţiile privind relaţia oportună dintre stat și biserică – pertinenţa orei de religie în școală, a însemnelor religioase în locurile publice, a subvenţiilor din bugetul de stat pentru culte și așa mai departe. Toate, în contextul dezbaterii unui principiu de bază al democraţiei contemporane, și anume laicitatea statului.

Cum definim laicitatea unui stat?

Invocarea laicităţii statului român nu poate fi făcută în mod direct, ci mai degrabă indirect. În conformitate cu dispoziţiile generale ale Constituţiei actuale, statul român este un stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil (art. 1), un stat de drept, democratic și social (art. 2). Nu se face referire la aspectul laic. Dar poate nici nu ar fi nevoie de o astfel de precizare, deoarece caracterul democratic îl implică și pe cel laic. Laicitatea desemnează separarea[3] puterii politice și administrative a statului de puterea religioasă. Nu este nimic altceva decât o aplicare a unui principiu de bază al democraţiei, și anume separaţia puterilor în stat.

Separaţia puterilor în stat

Este o sintagmă uzitată în domeniul politic, creată și folosită pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat (1689-1755), baron de Montesquieu. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilităţi separate și independente pentru a evita orice formă de absolutism. Mai mult, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărându-i astfel pe cetăţeni de eventualele acţiuni despotice ale statului. Regele francez Ludovic al XIV-lea (1638-1714) a rămas în istorie ca un simbol al absolutismului prin celebrele cuvinte „L’État, c’est moi“ (Statul sunt eu).

Separarea statului de biserică este un principiu clasic al legislaţiei moderne și se întâlnește în majoritatea democraţiilor occidentale. În practică, sensul acestui principiu variază și depinde de contextul istoric particular al apariţiei sale sau de practica juridică specifică fiecărei ţări, ceea ce îi conferă adevăratele semnificaţii.

Separaţia stat/biserică – studii de caz

Separarea bisericii de stat este parte a „statului de drept“, concept elaborat de filosoful englez John Locke (1632-1704). Urmând principiul „contractului social“, Locke afirmă că statul nu are legitimitate în a controla conștiinţa individului. Libertatea este un drept natural care trebuie respectat de autorităţile statului. O astfel de abordare, care oferă spaţiu toleranţei și respectului reciproc, avea să stea, câteva decenii mai târziu, la baza Constituţiei Statelor Unite.

Chiar dacă sintagma  „separarea Bisericii de stat“ nu se regăsește în mod explicit în Constituţia Statelor Unite, în schimb, există trei referinţe care stipulează relaţia dintre religie și stat. Prima referinţă, articolul VI, secţiunea 3, spune că nu ar trebui să fie impusă nici o condiţie religioasă drept criteriu pentru a ocupa o funcţie publică. Următoarele două referinţe constituţionale se găsesc în primul amendament. A doua referinţă se află în așa-numita „clauză a instituirii“, care garantează că guvernul nu va da nicio lege referitoare la instituirea unei anume religii. A treia referinţă este cunoscută drept „clauza exercitării libere“ și garantează că statul nu va promulga nicio lege care să interzică practicarea liberă a religiei. Așadar, în modelul american statul este neutru și echidistant faţă de religie, fără a fi în schimb, nepăsător referitor la chestiunea religioasă ori antagonic acesteia.

Nu toate statele democratice au reglementat problema în manieră identică. În Franţa, de pildă, statul este declarat laic, dar situaţia diferită în anumite aspecte-cheie faţă de cea din Statele Unite. În  Franţa, legea care stipulează caracterul laic al statului este expresia ideologiei celei de-a treia Republici (1870-1940), care a fost regimul politic cel mai longeviv după celebra revoluţie din 1789. Laicitatea trebuie înţeleasă în spiritul Revoluţiei Franceze, care împărtășea o atitudine anticlericală (sau chiar antireligioasă) vădită. În 1794, printr-un decret al Convenţiei Naţionale, era desfiinţat bugetul prin care statul subvenţiona biserica (catolică). Această decizie a fost ulterior confirmată de un alt decret (din 21 februarie 1795), care preciza, în al doilea articol, că „Republica nu va salariza niciun cult“. Cu mici variaţii, această atitudine se păstrează în Franţa până în prezent.

Remarcabil este faptul că, în această ţară, abia în 1905 se proclamă în mod explicit[4] separaţia dintre biserică și stat. Actualmente, în Republica franceză nu există biserică de stat, dar se asigură libertatea de conștiinţă și se garantează libertatea cultelor, fără însă ca ele să fie salarizate sau subvenţionate.

Laicitatea este deci definită în funcţie de context și de fundalul istoric. Reformele impuse de Atatürk (1881-1938) au adus Turcia în rândul statelor moderne tocmai prin clara separare a politicului de religios. Așa se face că în Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, fără a fi admis amestecul lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituţiei, modificate în 2001, declară: „După cum cere principiul laicităţii, nu va exista nici un amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat și politice.“

În context european e destul de dificil să se definească laicitatea unui stat deoarece nu există un model standard. Spre exemplu, dacă laicitatea s-ar defini prin neimplicarea statului în finanţarea cultelor, ce statut ar avea Belgia, Luxemburg, Grecia, România (ș.a.m.d.), care susţin Biserica cu fonduri din bugetul de stat? Apoi, ce se poate spune despre state profund democratice (cum ar fi cele scandinave), dar care continuă să aibă prin lege o biserică naţională? Sau ce se poate spune despre restricţia constituţională care nu permite ca regele să aibă altă religie decât cea „oficială“ (cum ar fi luteranismul în Suedia sau anglicanismul pentru monarhia britanică)? În continuare vom evidenţia elementele de bază ale conceptului laicităţii și separării bisericii de stat.

O analiză a ideii de fond

În unele medii religioase se întâlnește preconcepţia conform căreia separarea bisericii de stat reprezintă aplicarea unor idealuri secular umaniste cu tentă ateistă. Spre exemplu, W. A. Criswell (1909-2002), pastor baptist american, declara: „Eu cred că acest concept al separării bisericii de stat  a fost o născocire a imaginaţiei vreunui necredincios.“[5] O poziţie similară e împărtășită și de Pat Robertson, „mogulul mediei creștine“, care prin anii ’80 ai secolului trecut afirma că „separarea bisericii de stat nu e parte din constituţia SUA, ci a Uniunii Sovietice“[6], lăsând să se înţeleagă faptul că acest principiu e mai degrabă împlinirea unui deziderat ateu decât a unui ţel creștin.

Pentru dreapta creștină separarea bisericii de stat este un element care jenează, considerându-se că, într-un stat populat de creștini, statul nu poate fi altfel decât creștin. Există, așadar, o confuzie între misiunea bisericii de evanghelizare (adică de încreștinare a indivizilor) și cea de dominare socio-culturală prin intermediul instrumentelor politice.

Este adevărat că până la urmă societatea creează statul (și nu invers), dar rolul statului este tocmai acela de a proteja societatea, care este în esenţa ei eterogenă. Din acest motiv, statul îi va apăra atât pe cei mici, cât și pe cei mari, pe cei mulţi, dar și pe cei puţini. În acest context, în timp ce putem vorbi despre o societate majoritar islamică, ortodoxă, catolică sau protestantă, nu avem cum să aprobăm conceptul de stat islamic, ortodox, catolic sau protestant. Iar motivul este că toţi cei care profesează o altă credinţă decât cea majoritară, ori cei care nu profesează niciuna sunt tot cetăţeni ai statului care trebuie să-i reprezinte în mod egal pe toţi.

Conceptul democratic al separaţiei dintre stat și biserică are în vedere, pe de o parte, distincţia clară între cele două, și, pe de altă parte, reafirmarea statului ca stat și a bisericii ca biserică. În primul rând, în privinţa „binelui comun“ statul are instrumente de lucru diferite de cele ale bisericii, de unde necesitatea separării. Încercarea de a impune dogme religioase prin intermediul forţei de stat a condus la atrocităţile modelului medieval. Reversul, încercarea de a impune politici de stat prin intermediul bisericii a ilustrat caracterul nociv al totalitarismului. În al doilea rând, vorbim de reafirmare deoarece sunt lucruri pe care religia (biserica) nu poate și nici nu trebuie să le facă în locul statului, după cum există lucruri pe care statul nu le poate face niciodată în numele religiei. Un principiu sau o cutumă religioasă nu trebuie să devină niciodată subiectul unor legi – legile statului nu pot să ţină cont dacă un anume cetăţean este practicant al unei confesiuni de credinţă sau al alteia. Văzută în acest fel, separaţia nu trebuia să deranjeze, ci dimpotrivă, să ajute.

Trebuie subliniat însă că pledoaria pentru un stat secular nu trebuie confundată cu pledoaria pentru ateism. Un stat laic nu este și nu trebuie să reprezinte un atac la adresa vieţii religioase dintr-o ţară deoarece, în esenţă, un stat laic nu ar trebui să favorizeze, dar nici să se opună prezenţei sau practicării religiei. Apartenenţa sau neapartenenţa religioasă este doar o libertate exercitată de cetăţean și nu trebuie niciodată monitorizată sau reglementată de o anume instituţie publică.

Care să fie poziţia unui creștin practicant?

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) surprindea un aspect-cheie care nu poate fi trecut cu vederea în contextul problematicii: „Iisus a venit să întemeieze o împărăţie spirituală, prin separarea sistemului teologic de cel politic (…).“[7] Conceptul de stat creștin nu este susţinut de către Iisus Christos, care afirma categoric: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”[8]

Pe de altă parte, în practica socială vetero-testamentară, separaţia religiosului de politic era deja afirmată. Legământul dintre Dumnezeu și poporul Său se voia unul nemijlocit și nicio structură statală ori un însemn iconografic nu trebuia să o intermedieze: de unde și lipsa iniţială de adeziune a poporului Israel la structurile politice specifice vremii, faţă de care a simţit în permanenţă nevoia delimitării. De altfel, încă de la început găsim în legea lui Moise o diferenţiere între judecători, conducători militari și preoţi. Prin urmare, chiar și așa-numita teocraţie vechi-testamentară funcţiona după bazele „statului de drept“.

„Pentru creștini, medierea s-a întâmplat definitiv în persoana Cuvântului întrupat. (…) Nicio persoană sau nicio instituţie nu ar fi trebuit sau nu ar trebui să ocupe această intersectare a umanului cu divinul. Fiul Omului ocupă acest spaţiu din punct de vedere istoric, și trebuie să rămână neocupat printre oameni până la încheierea istoriei.“[9]

Laicitatea înseamnă, desigur, că religia nu ar trebui să caute să controleze statul și alegerea unei religii sau alegerea de a nu fi religios să fie liberă. În egală măsură, înseamnă că statul trebuie să le permită religiilor să își continue activităţile și să nu le suprime. Laicitatea statului s-ar traduce mai degrabă ca echidistanţă faţă de religie și nicidecum ca indiferenţă ori împotrivire faţă de aceasta. Un stat secular este, în esenţa lui, un stat democratic, care permite libertatea de credinţă, promovând toleranţa și convieţuirea pașnică a cetăţenilor diferiţi în privinţa statutului economic, a opţiunilor politice sau religioase.   

Footnotes
[1]„„Libertatea religioasă trebuie protejată, nu combătută“, www.adventist.ro, 5 iunie 2014.”
[2]„„Daţi-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un asemenea demers ca fiind de maximă prostie. Un inspector școlar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în primul rând, la nivel de învăţământ religios, în școală, nu vorbim de prozelitism și, în al doilea rând, nu facem prin școală un inventar al cultelor și al orientărilor religioase.“ Declaraţia a fost făcută cu ocazia unei dezbateri publice, organizate de Grupul pentru Dialog Social în data de 12 iunie 2014. Vezi „Religia în spaţiul public și în învăţământul școlar“, Revista 22, 17 iunie 2014.”
[3]„Separare sau separaţie. Termenii pot fi folosiţi interschimbabil.”
[4]„La loi de séparation des Églises et de l’État (Legea separaţiei bisericilor de stat) a fost adoptată pe  9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican-socialist Aristide Briand.  În primul articol se afirma: „Republica asigură libertate de conștiinţă. Ea asigură liberul exerciţiu al cultelor (…).“  Al doilea articol reafirma însă un principiu mai vechi: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenţionează niciun cult (…)“.”
[5]„Richard Pierard, „Civil Religion: A Case Study Showing How Some Baptists Went Astray on the Separation of Church and State“, Christian Ethics Today, nr. 4, noiembrie  1996, p. 4.”
[6]„Rob Boston, The Most Dangerous Man in America? Pat Robertson and the Rise of the Christian Coalition, Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1996, p. 70.”
[7]„Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, trad. în engleză de Maurice Cranston, Baltimore, Penguin Books, ediţia din 1968, p. 178.”
[8]„Biblia, Evanghelia după Ioan 18:36.”
[9]„Marcel Gauchet, The Disenchantment of the World: A Political History of Religion, Princeton, N.J. Princeton Univ. Press, 1997, p. 112.”

Implicarea bisericilor în politică


Religia nu joacă un rol uniform în Europa, dată fiind diversitatea ei culturală și istorică. În multe țări, precum Franța, de pildă, sau, până la Erdogan, Turcia se aplică cu strictețe principiul separării bisericii de stat.

În trecutul Europei, însă, când continentul nu era încă împărţit în Vestul prosper şi Răsăritul conservator, conflictele religioase au fost întotdeauna conflicte politice și bisericile s-au amestecat permanent în politică.

Biserica catolică este o perfectă maşină politică şi nu întâmplător Vaticanul e un stat. Tot aşa în Bizanţ, sau la Moscova biserica ortodoxă a fost vreme de un mileniu, şi într-o parte şi în cealaltă, o biserică de stat. Situaţia bisericii în Europa de Est, ţinută între paranteze în deceniile comunismului, a revenit în actualitate imediat după căderea comunismului.

Vechile modele culturale au fost atunci readaptate în mod automat. Nu la fel stă religia în ţările ortodoxe, în care nu a existat niciodată un dialog critic cu biserica şi în ţări cu o lungă tradiţie laică şi contestatară, cum sunt Cehia şi Ungaria. Acestea din urmă au, de altfel, foarte importante şi vechi minorităţi protestante. Coexistenţa acestora cu catolicismul şi larga indiferenţă a tinerelor generaţii faţă de religie, au făcut ca în Cehia şi în Ungaria, biserica să fie un subiect de dezbatere minor, sau chiar inexistent la scară naţională. În asemenea ţări compozite duhovniceşte nici nu se poate pune chestiunea unei biserici naţionale.

Cu totul altfel se pune problema în Polonia. Cvazi totalitatea celor 38 de milioane de polonezi sunt catolici, cu o lungă tradiţie de religiozitate. Apoi, să nu uităm, Polonia s-a aflat în situaţia unică de a fi avut un Papă în anii comunismului. A fost limpede încă de la început, că biserica în Polonia are o foarte mare responsabilitate morală şi politică. Şi episcopii polonezi nu s-au privat, în ultimul sfert de secol, după comunism, de la a interveni în viaţa politică. Tăcuţi, muţi în anii comunismului, episcopii polonezi îi critică acum pe manifestanţii antiguvernamentali, predicându-le moderaţia şi răbdarea. Sau le spun enoriaşilor pentru cine să voteze, atunci când au loc alegeri.

În general, preferinţele bisericii poloneze merg spre partidele de dreapta. În Polonia episcopii au o tendinţa ultraliberală şi se amestecă chiar şi în discutarea reformelor agrare.

La urma urmei, păstrând proporţiile, atitudinea bisericii catolice în Polonia şi cârdăşia sa cu puterea nu e diferită de atitudinea bisericii ortodoxe în Rusia. Şi acolo, feţele bisericeşti critică grevele şi binecuvântează Kremlinul.

De fapt, în toată Europa de Est, biserica majoritară a devenit, în mod indirect, un instrument al statului. Apropierea de Occident le aduce ierarhilor postcomunişti un alt model, acela al bisericii de stat. În Occident, numai în Franţa este biserica separată de stat. În foarte multe ţări ale Europei Occidentale există biserici naţionale, al căror rol e înscris în constituţie. În Grecia e religia ortodoxă, în Ţările Scandinave – lutheranismul, în toate ţările mici – Monaco, Lichtenstein, San Marino şi Malta religia de stat e catolicismul.

Şi chiar şi în Anglia religia oficială e anglicanismul, întrucât capul Bisericii Anglicane e regina. Tot aşa în Ţările Scandinave, regele şi cel puţin jumătate din membrii guvernului sunt, în mod automat şi obligatoriu, membri ai bisericii lutherane. În majoritatea celorlalte ţări ale Europei Occidentale există un concordat între stat şi biserica catolică, iar în Germania şi Austria predarea religiei în şcoli este obligatorie. Şi în aceste ţări există un impozit ecleziastic, pe care îl plătesc toţi, cei care se declară a aparţine unei religii recunoscute de stat. Această practică întâmpină, însă, o mare rezistenţă în Germania de Est, în landurile foste comuniste şi, în principiu, protestante, unde, după reunificare, populaţia încă nu s-a obişnuit cu acest regim de religiozitate fiscală.

În concluzie: în toată Europa de Est prelatul a fost întotdeauna politizat şi nu e de mirare că în unele ţări, în special în Rusia, România, Bulgaria şi Ucraina, acolo unde preoţimea a pactizat cel mai mult cu puterea, s-a ajuns la o neîncredere a populaţiei faţă de biserica oficială şi la atracţia, aparent apolitică, pe care o reprezintă policlinica adventistă sau casa de cult penticostală.

***

La mai bine de un an de la alegerile prezidențiale, Parlamentul Republicii Moldova nu a pus în aplicare recomandarea formulată de Curtea Constituțională, cea de a stabili sancţiuni pentru implicarea în campaniile electorale a cultelor religioase, în special a Bisericii Ortodoxe. Mitropolitul Vladimir şi-a atras multiple critici după ce cu doar câteva zile înainte de scrutinul prezidențial a îndemnat enoriaşii să voteze un candidat care este „ortodox, botezat, cununat și patriot” şi un „apărător al valorilor tradiționale”, cu aluzie cât se poate de directă la Igor Dodon, cel care a şi ajuns în fotoliul prezidențial.

Nu este pentru prima dată când Biserica Ortodoxă a fost criticată şi acuzată că s-ar implica în treburile unui stat declarat laic prin Constituţie.

E suficient să ne amintim îndârjirea cu care preoțimea a încercat să torpileze votarea legii anti-discriminare, pe care o critică până în prezent.

Raportul Departamentului de Stat privind libertatea religioasă publicat anul trecut arată că guvernul moldovean are un tratament preferențial față de clerul ortodox, iar Biserica Ortodoxă a avut în 2016 o „influență puternică” asupra politicilor guvernului.

Sociologul Vitalie Sprînceană e de părere că biserica fiind parte a societăţii civile poate să se implice în treburile publice, nu însă să facă şi partizanat politic:

„Biserica poate să fie un fel de arbitru colectiv, să aducă un discurs moral în politică, să moralizeze politica pe alocuri, să atenueze clivajele, conflictele politice, să promoveze mesaje de conciliere care depășesc platformele partinice. Să atragă atenția politicienilor asupra unor probleme neglijate din domeniul social, cum ar fi sărăcie, inegalitate. Pentru mine aşa arată rolul bisericii, nu să susţină un partid, ci să contribuie într-un fel la dezbaterea politică pe probleme reale. În acest sens, cred că este loc de implicarea bisericii în politică, dar nu şi în viaţa de partid”.

Sociologul mai crede că este exagerată relevanţa implicării bisericii în politică. Vitalie Sprînceană aminteşte despre parlamentarele din 2010 când Mitropolia Moldovei a încercat să-l sprijine pe candidatul independent Valeriu Pasat, care deşi apăruse în mai multe imagini alături de mitropolitul Vladimir, nu a reuşit să acumuleze nici un procent la scrutin.

„Importanța morală, simbolică, tradițională din punct de vedere a valorilor bisericii nu se produce în mod automat în influenţă politică. De aceea cred că uneori relevanța implicării bisericii în politică este exagerată. Motivațiile care îi trimit pe oameni la urne şi în fac să aibă o preferință sau alta sunt mult mai complexe.”

Potrivit sondajelor de opiniei biserica se menține în topul instituțiilor în care oamenii au cea mai mare încredere, doar că numărul celor care spun că au încredere în biserică scade continuu în ultimii ani. L-am întrebat pe sociologul Vitalie Sprînceană care ar fi motivele:

„Ceea ce măsoară sondajele nu e atât performanţa instituțională a bisericii, ci mai degrabă Dumnezeu, credinţă şi celelalte. Nu ştiu în ce măsură creșterea sau descreșterea încrederii în biserică sunt indicatori pentru tranformările religiozității moldovenilor. Bunăoară cred că o bună parte din încrederea pe care o are biserica se datorează lipsei de încredere pe care oamenii o au în politicieni şi atunci când instituţiile lumeşti performează slab, oamenii îşi aruncă speranţa în celelalte instituţii, în Dumnzeu. Şi aici biserica e numele acestei sfere spirituale, mai curând, decât o instituţie aparte care gestionează ceva şi care e apreciată după performanțe.”

Deși marea majoritate a moldovenilor se declară creştini ortodocşi, mai multe cercetări sugerează că religiozitatea este una declarativă, mai curând. În realitate puţini sunt cei care respectă cu stricteţe cutumele religioase. A recunoscut-o şi Mitropolitul Vladimir care a notat într-o culegere religioasă lansată recent că procentul creștinilor practicanți nu depășește 15-20 la sută. „Reiese că glasul Bisericii nu mai are impactul de altă dată”, a concluzionat Mitropolitul.

Preoții fac campanie electorală pentru candidatul „care să fie ortodox, să facă Sfânta Cruce”. Ce spun reprezentanții BOR

iustin sigheteanul carunt

„Este în jurul nostru şi vicepreşedintele Mircea Govor, care şi el este ortodox. Şi el este împreună cu noi. Şi ne îndeamnă şi el pe noi să fim uniţi şi să votăm. Să votăm cu cei care sunt ortodocşi, cu Victor Ponta!”, a fost mesajul părintelui duhovnic Sebastian, de la mănăstirea Țeghea, din Satu Mare.

Cele sfinte s-au amestecat cu cele lumeşti la slujba de duminică din localitatea Moftinu Mic. După predică, părintele Sebastian le-a indicat enoriaşilor cu cine să voteze. Preotul pare că s-a conformat mesajului venit de la preşedintele filialei PSD Satu Mare, care a făcut o întrunire cu mai marii judeţului şi le-a spus ce să facă duminica aceasta.

„Am vorbit cu Preasfinţitul (n.r. Episcopul Maramureşului, Iustin Sigheţeanul), am vorbit cu toţi popii. Dacă nu vreţi să fiţi de partea noastră, să votaţi cu domnul Victor Ponta, eu nu vă mai cunosc. (…) Şi i-am spus la Preasfinţit, trimiţi în fiecare localitate, în fiecare biserică un om, ăla să trimită SMS şi-n localitatea la care n-o spus “Să votezi cu Ponta” să nu-l văd. Preasfinţitul o fost de partea noastră total”, a spus Mircea Govor, preşedintele PSD Satu Mare, potrivit unor înregistrări obținute de Gândul.

Dovadă, episcopul Maramureşului a propovăduit cuvântul alegerilor sâmbăta trecută, la Corund, unde sfinţea şantierul de reparaţii al unei biserici din zonă.

„Sunt două tabere. Unii vor spune votaţi-l pe al nostru, ceilalţi vor spune votaţi-l pe al nostru. Noi vă spunem votaţi-l pe al nostru. Să fie creştin, să fie ortodox, să se închine, să facă Sfânta Cruce”, a spus episcopul.

Preasfinţitul nu a fost găsit pentru o explicaţie, dar reprezentanţii Episcopiei au precizat că a încălcat legile.

„N-are voie să facă politică. În ceea ce priveşte opţiunea dânsului, fiecare are dreptul să voteze cu cineva. De aici până la a impune sau a obliga pe cineva să voteze într-un fel sau altul e cale mai lungă”, spune Cristian Ştefan, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Maramureş.

Cât despre sancţiuni, la Satu Mare s-a început o anchetă.

„Preotul respectiv a fost convocat episcopiei Maramureşului pentru a da explicaţii, pentru a analiza situaţia şi ulterior vor fi luate măsuri disciplinare”, a spus Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

 

BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară?

BOR a intrat în PSD? Preoții fac campanie alături de PSD chiar în bisericile din București! Vă dați seama ce se întâmplă la țară? Primarul Sectorului 1, Dan Tudorache, a organizat în luna aprilie, cu o lună și un pic înainte de alegerile europarlamentare, mai multe întâlniri cu cetățenii în bisericile din sector, printre care Mănăstirea Cașin, Biserica Sfânta Maria Herăstrău, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Biserica Bazilescu. La întâlnire au participat și preoții, dezvăluie HotNews.ro.

Imaginile au fost postate pe pagina de Facebook a primarului. Contactat de HotNews.ro, inițial edilul a spus că s-a adăpostit de ploaie în biserică, la întâlnirea de joi. Apoi, întrebat și de celelate întâlniri, când afară era soare, primarul a spus că este normal să se întâlnească în biserică cu cetățenii, preoții fiind cei care îi aduc pe oameni.

Reamintim că Primăria Sectorului 1 a fost foarte generoasă în ultimii ani cu bisericile, alocând în 2017 și 2018 circa 30 milioane lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului. În plus, instituția, cu aprobarea Consiliului Local, a alocat fonduri și pentru bisericile din Sector, lăcașurile de cult unde au avut loc întâlnirile primind bani de la Primărie, după cum recunoaște și primarul.

Hotnews.ro a încercat să-l contacteze pe purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, pentru a obține un punct de vedere, însă acesta nu a răspuns până la această oră apelurilor și mesajelor noastre. Imediat ce vom avea un punct de vedere îl vom publica.

”Da, mă întâlnesc și în biserică, și în scările de bloc. Eu de obicei dau loc de întâlnire în anumite zone, în părculețe, dar ploua atât de rău și am intrat acolo. Era și biserica în construcție, m-am dus să văd și cum mergeau lucrările la acea biserică și erau și 7-8 persoane acolo”, a declarat inițial primarul Dan Tudorache.

Întrebat și de celelalte întâlniri, edilul spune că acest lucru este firesc. ”Mă întâlnesc cu oamenii și în biserică. Noi, Primăria Sector 1, investim și în lăcașele de cult, avem 39 pe raza Sectorului 1 și, în general, spun că la data cutare, ora cutare, merg la biserica cutare. Mi se pare normal să mă văd cu cetățenii și acolo. Eu sunt primar. Nu vorbesc politică, eu vorbesc despre problemele din zonă. Preoții strâng oamenii, nu eu. Eu le spun că, dacă sunt oameni care au probleme în zona respectivă, cu strada, cu blocul, cu reabilitarea, să vină. Unde mă invită, vin. Preoții mă invită. Nu am cerut așa ceva. Eu spun că vin în zona bisericii, dacă sunt oameni doritori, eu le stau la dispoziție. Dar eu mă duc cu Directorul de Investiții să văd dacă sunt probleme la biserica respectivă. Noi am alocat sume de bani pentru biserică, știți foarte bine”, a explicat edilul.

Pe 10 aprilie, primarul s-a întâlnit cu cetățenii la o biserică din Cartierul Aviației. ”Cu reprezentanți ai locuitorilor din cartierul Aviației (fostul cartier Herăstrău, denumire la care unii dintre ei ar dori să se revină) m-am întâlnit astăzi la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ca în majoritatea zonelor de blocuri, principalele probleme la care ni s-au cerut soluții sunt locurile de parcare și spațiile verzi. Am mai primit solicitări legate de semnalizarea rutieră, de repararea asfaltului, de amenajarea de locuri de joacă și de baze sportive pentru copii, singura de acest gen din zonă fiind acum în proprietate privată”, a postat primarul pe pagina de Facebook.

Pe 10 aprilie, primarul s-a întâlnit cu locuitorii din zonă la Biserica Sfânta Maria Herăstrău. ”Cu membrii comunității din cartierul Băneasa, discuțiile au fost ample. Cum era și firesc, într-o zonă aflată în plină expansiune imobiliară, acestea au fost despre sau conexe cu problematica ridicată de construcțiile care au fost deja făcute, dar și legate de imobilele care se ridică în continuare aici. De la infrastructură, la depozitare ilegală de deșeuri, de la lipsa semnalisticii rutiere adecvate, la străzi care nu sunt încă asfaltate, într-o zonă în care acum se află 300 de apartamente în construcție. Iar toate acestea s-au discutat în Biserica Sfânta Maria Herăstrău, singura biserică din paiantă din București, construită în 1952 și situată pe strada Trifești, în imediata proximitate a ansamblului rezidențial omonim”, a postat edilul.

Pe 4 aprilie a avut loc o altă întânire la Biserica Bazilescu. “Biserica e ca un spital, doar că noi vindecăm suflete”, mi-a spus astăzi părintele de la Biserica Bazilescu, lăcaș de cult în jurul căruia a luat naștere și a crescut un întreg cartier bucureștean. La întâlnirea de azi, am discutat cu membrii comunității despre situația Teatrului Masca, despre Teatrul de Vară din parc, dar și despre groapa de gunoi IRIDEX. Le-am promis că voi lupta până la capăt pentru închiderea acestei surse de poluare și că nici procesul pe care mi l-au intentat personal nu mă va opri. Îi asigur că îi vom sprijini, prin toate mijloacele de care dispunem, în orice inițiativă pe care o vor avea”, a postat Dan Tudorache pe pagina de Facebook.

”Astăzi m-am întâlnit cu membri ai comunității din zonă la Mănăstirea Cașin, loc foarte drag mie, nu doar pentru faptul că aici am fost botezat, ci și datorită oamenilor care îl…sfințesc. Discuțiile purtate au acoperit o gamă largă de subiecte fierbinți din sector, începând cu problemele din zona Coralilor, trecând, cu precauție, pe sub Podul Constanța (poate ne aude/citește și cineva de la Ministerul Transporturilor) și ajungând în Sisești și Odăi. Problematica de azi mi-a întărit convingerea că trebuie să finalizăm cât mai repede posibil PUZ-ul Sectorului 1, primul complet și coerent de după 1990”, a scris primarul.

De-a lungul timpului, Primăria Sectorului 1 a fost foarte generoasă cu biserica. În proiectul de buget pe anul 2019, Primăria Sectorului 1 vrea să aloce circa 6 milioane de lei pentru biserici:

– 500.000 lei pentru construirea paraclisului ortodox Izvorul Tămăduirii;

– 200.000 lei pentru construire clopotniță și capelă mortară, amenajări exterioare Parohia Tuturor Sfinților;

– 500.000 lei pentru consolidare Mănăstirea Cașin;

– 4 milioane lei pentru consolidare și restaurare Biserica Sfântul Vasile cel Mare;

-564.000 lei pentru lucrări de intervenție la biserica Adormirea Maicii Domnului Pitar Moș;

În 2018, Primăria Sectorului 1 a alocat 10 milioane lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului, iar în 2017 – 20 milioane lei.

Povestea scandalului în care PSD le dă preoților pădurile țării, înainte de alegeri

PSD vrea să le ofere bisericilor pădurile pe care le-au pierdut definitiv în instanță. Oare de ce?

De Roxana Bucată și Ernest Mânzac

UITE CÂT DE FRUMOS LE ZICE „LA REVEDERE”. COLAJ DE ALEX FILOTEANU: FOTO DRAGNEA VIA CONTUL SĂU DE FACEBOOK ȘI FOTO PĂDURE DE SCOTT WYLIE VIA FLICKR

Un proiect de lege inițiat de PSD te trimite cu mai bine de două secole în urmă, pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu te gândi că s-a apucat Dragnea de istorie. De fapt, e vorba despre un cadou oferit bisericii într-un an cu două rânduri de alegeri: europarlamentare și prezidențiale.

Înainte de toate, puțină istorie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact 1774, Bucovina (zona de nord a Moldovei) este anexată de Imperiul Habsburgic, condus de Împăratul Iosif al II-lea. Odată cu noua domnie, averile mănăstirilor din Bucovina sunt confiscate, însă nu ajung direct în proprietatea statului austriac. Dacă ar fi ajuns, azi nu ar mai fi fost nevoie de legea PSD. Ca un soi de descentralizare, Împăratul înființează Fundația Fondului Bisericesc, care administrează, sub jurisdicție austriacă, averile confiscate de la mănăstirile românești. „Urmare a desființării mănăstirilor din Bucovina era nevoie ca bunurile acestora să aibă un proprietar, persoană juridică, s-a decis astfel înființarea fundației sus amintite cu statut de proprietar al bunurilor mănăstirilor”, susține, azi, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, condusă de ÎPS Pimen, care vrea să obțină pădurile confiscate în urmă cu 250 de ani. Ce-ți spune, explicit, ÎPS Pimen e că Fundația Fondului Bisericesc aparținea Imperiului Austriac.

Așadar, din punct de vedere juridic, averile mănăstirești din Bucovina au ca prim proprietar statul austriac.

Timpul trece și ajungem în 1918, când Bucovina se unește cu România, cu tot cu Fondul Bisericesc. Printr-o lege din 1925 privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române, se constată existența Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, administrat de Arhiepiscopie, adică de preoți. Pentru scurt timp, căci în 1949 comuniștii confiscă Fondul Bisericesc. Practic, statul comunist român a confiscat un bun care a aparținut statului austriac, dar care timp de 30 de ani (1918-1949) a fost administrat de biserică.

ips-pimen-Mediafax_Foto-Mihai_Burlacu

PIMEN ESTE UN OM INFLUENT ÎN TOATĂ BUCOVINA FOTOGRAFIE DE MIHAI BURLACU / MEDIAFAX FOTO

ÎPS Pimen vrea mai mult

În 1989 România se întoarce la democrație, iar biserica își cere înapoi bunurile confiscate de comuniști. Abia la începutul anului 2000 guvernarea CDR vine cu o lege (1/2000), prin care fiecare parohie, schit sau mănăstire primește maximum 30 de hectare din terenurile forestiere confiscate. Cu o condiție: să dovedească faptul că le-au avut în proprietate. În total, unitățile de cult din Bucovina au primit aproximativ 17 mii de hectare de pădure, deși nu era clar dacă au fost sau nu proprietare înainte de instaurarea regimului comunist.

Numai că ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, nu s-a mulțumit cu cele 17 mii de hectare. A vrut mai mult. Așa că, în 2001, a dat în judecată Romsilva și a revendicat nu mai puțin de 166 813 hectare de fond forestier din județul Suceava.

Pimen susținea atunci în Adevărul că:

„Curtea de Casaţie de la Varşovia prin decizia din 7 mai 1931 a constatat că patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost o avere separată de patrimoniul Statului Austriac, iar această stare de fapt şi de drept a Fondului Bisericesc nu s-a schimbat cu nimic în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. Nu există în arhivele statului austriac un document din care să reiasă că statul a fost proprietarul bunurilor fondului bisericesc (al mănăstirilor).“

Instanțele însă au decis altfel. Așa că, după 16 ani de judecări și rejudecări, la începutul lui 2017, Pimen a pierdut definitiv procesul cu Romsilva, pentru că nu a reușit să demonstreze că terenul forestier confiscat de habsburgi și de comuniști a fost proprietate a bisericilor din Bucovina. Drept urmare, cele 166 813 hectare au rămas în proprietatea statului român.

Romsilva dă în judecată Arhiepiscopia pentru cele 17 mii de hectare

Povestea nu se încheie aici, însă rolurile se schimbă. Ca un soi de răzbunare, după ce a câștigat definitiv procesul intentat de Pimen, Romsilva a dat la rândul ei în judecată Arhiepiscopia Sucevei, ca să ceară înapoi și cele 17 mii de hectare oferite de CDR la începutul anului 2000.

Logica Romsilva a fost următoarea: din moment ce Pimen nu a reușit să arate că cele 166 813 hectare au aparținut mănăstirilor din Bucovina, nici pentru cele 17 mii nu poate reconstitui dreptul de proprietate, așa cum cerea Legea 1/2000. Prin urmare, Romsilva a deschis 577 de procese unităților de cult ortodox din Bucovina, ca să recupereze cele 30 de hectare oferite de Guvern în 2000. Primele 15 procese au fost câștigate de Romsilva pe bandă rulantă. Când s-a văzut în situația de a pierde și pădurile primite (17 mii de hectare) în urmă cu 19 ani, Pimen a început să tragă sfori politice. Pimen a bătut la porțile împărăției PSD, imediat ce decizia a fost dată. Mi-au confirmat surse din partid.

PSD schimbă două cuvinte esențiale în lege

Și acum ajungem la proiectul PSD, care modifică Legea 1/2000, prin care bisericile și mănăstirile din Bucovina au primit cele 17 mii de hectare de teren forestier. Proiectul PSD schimbă doar două cuvinte în lege, însă unele esențiale pentru Pimen.

„Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile, filiile și alte structuri ale unităților de cult, dobândesc în proprietate suprafețe până în limita de 30 de hectare de terenuri forestiere din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparțin, recunoscut de lege, dacă acestea le-au avut în folosință sau administrare”, este noua prevedere propusă în legea 1/2000.

Așadar, mănăstirile nu trebuie să mai demonstreze că au avut pădurile în proprietate, ci doar în folosință sau administrare. A folosit și administrat Arhiepiscopia Sucevei pădurile din Bucovina în ultimii 250 de ani? Da. Ba chiar le-a și tăiat, dacă te gândești la ce afaceri cu lemnul are BOR în România. Dar ăsta e un alt subiect dureros.

Așadar, PSD îi oferă și drept de proprietate pe cele 17 mii de hectare primite deja de la stat, dar pe care riscă să le piardă în instanță. E un proiect cu dedicație pentru Pimen? E. Proiectul legislativ a fost semnat de liderul PSD Liviu Dragnea (de imagine) și de parlamentarii PSD Iordache Virginel, Stan Ioan, Bejinariu Eugen, Cobuz Maricela, Havrici Emanuel-Iuliu și Rădulescu Alexandru, toți din Suceava, reședința ÎPS Pimen.

Unul dintre semnatarii proiectului de lege a explicat pentru VICE, cu condiția anonimatului, că legea a urmărit ca cele 17 mii de hectare primite de mănăstirile din Bucovina la începutul anilor 2000 să rămână în proprietatea bisericilor. „Multe dintre aceste mănăstiri sunt obiective turistice, deci au nevoie de un ajutor financiar”, susține deputatul. În schimbul ajutorului financiar, PSD ar primi ajutor politic, căci într-un an cu două rânduri de alegeri mobilizarea preoților poate fi decisivă în cursa electorală.

„E o confirmare a tezei că la fiecare campanie electorală se mai trage puțin de la păduri, asta e clar. Legea 18 din 91 a fost înaintea campaniei electorale din 92, când a fost ales primul Parlament, legea 1 din 2000 a venit la sfârșitul unui ciclu electoral, legea 247 din 2004, tot la sfârșitul unui ciclu electoral. Rămăseseră de atunci câteva cicluri electorale fără păduri ca nadă electorală, acum avem asta pentru 2020”, spune și profesorul de silvicultură Marian Drăgoi.

Numai că legea inițiată de PSD a suferit modificări în Parlament, iar cele 17 mii de hectare oferite deja de stat s-au transformat în 650 de mii de hectare. Cum a fost posibil?

„La Senat, UDMR a depus un amendament datorită căruia vor primi terenuri forestiere și asociațiile grănicerești. Așa s-a ajuns la această cifră imensă de 650 de mii de hectare”, explică deputatul PSD.

Urmașii apărătorilor granițelor Ardealului, reîmproprietăriți

Asociațiile grănicerești sună a ceva din Game of Thrones, dar sunt forme asociative foarte întâlnite în România. „Istoric, drepturile de acest tip s-au constituit ca drepturi recunoscute de împărăteasa Maria Tereza în secolul 18 familiilor de grăniceri din regimentele secuiești care, în schimbul privilegiilor de clasă și de proprietate, aveau obligația să apere granița estică a Imperiului Habsburgic”, explică antropologul Monica Vasile care a făcut cercetări extinse în domeniul formelor de proprietate asociativă.

Harghita și Covasna, dominate de UDMR, sunt județele cu cele mai mari suprafețe de pădure deținute în regim asociativ, dar genul acesta de asociații se întâlnesc în toate județele aflate pe fosta granița a imperiului Austro-Ungar – chiar și în zonele de granița ale imperiului din afara României.

„De cele mai multe ori proprietatea acestor asociații este deținută în devălmășie, adică fără să existe o identificare fizică a proprietății pentru fiecare membru. Membrii dețin drepturi, în funcție de care pot vota în adunările asociației și pot primi o parte din beneficiile asociației de pe urma exploatării proprietăților. Drepturile se moștenesc și se păstrează chiar și în cazul în care persoana părăsește zona unde se află terenul. Aceste asociații se disting prin importanța lor zonală ca regim de proprietate recunoscut și apreciat, ca un sistem instituțional local puternic”, susține Monica Vasile.

Silvicultorii au protestat în ultimele săptămâni în fața Parlamentului și și-au propus să continue protestele până la respingerea legii de către Camera Deputaților. Ei susțin că scoaterea a zece la sută din suprafața împădurită din fondul forestier al statului (650 de mii de hectare) ar însemna și pierderea a trei mii de locuri de muncă.

„Sperăm ca situațiile pe care le-am văzut cu toții la televizor în ultimii 20 de ani, cu versanți întregi defrișați, acolo unde s-au făcut retrocedări, unele dintre ele dovedite a fi ilegale, să nu se mai repete”, spune Ciprian Gălușcă, campaigner Greenpeace.

PSD spune că nu vrea să voteze amendamentul UDMR

„Legea va ajunge la Camera Deputaților, for decizional. Noi nu vom vota amendamentul propus de UDMR sub nicio formă. Nu putem fi de acord ca statul să piardă 650 de mii de hectare de teren forestier. Intenția noastră a fost să oferim drept de proprietate bisericilor care au primit deja păduri de la stat în 2000, dar care au avut probleme juridice”, susține unul dintre deputații care au inițiat proiectul.

România este acoperită de păduri în proporție de 27,5%, proporția din Europa fiind de 32%. Statul deține cam jumătate din toate pădurile, adică vreo 3,5 milioane de hectare, conform Greenpeace.

În ciuda încercărilor de a lua legătura cu Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, precum și cu ocolul silvic din Suceava care gestionează pădurea bisericii, nimeni nu a răspuns la e-mail-uri sau la telefoane de mai bine de o săptămână.

Dincolo de neclaritățile istorice, procesele dintre Romsilva și biserică au o imensă miză financiară: zeci de mii de hectare de pădure înseamnă, de fapt, zeci de milioane de euro. Pimen e interesat ca averile mănăstirilor din Bucovina să sporească, în timp ce corporațiile vor să-și extindă rețeaua de tăieri ilegale.

Editor: Iulia Roșu

Campanie în biserică! Un preot îndeamnă: Votați Victor Ponta, AMIN!

 

 

La început, mesajul părintelui a venit pe ocolite.Apoi a uitat de legea care îi interzice să se implice în politică şi a trecut direct la susţinerea candidatului PSD.

Ieri, Realitatea TV a prezentat în exclusivitate un alt caz de campanie electorală în biserică, pentru acelaşi candidat. S-a întâmplat la Paris, unde le-au vorbit enoriaşilor secretarul general al PSD Diaspora, Stela Arhire, şi Cătălina Ştefănescu, deputat PSD de Teleorman.

Preotul care a făcut campanie electorală pentru Victor Ponta va fi sancţionat. Acesta va fi chemat la central parohial din Baia Mare, unde va avea o discuţie cu episcopul şi membrii consiliului Eparhial, iar apoi vor fi luate măsuri.

ALIANȚA BOR – PSD. Operațiunea bani și imobile pentru Biserică contra voturi pro Ponta

ALIANȚA BOR – PSD. Operațiunea bani și imobile pentru Biserică contra voturi pro Ponta
Bani și imobile, acestea par să fie și în campania din acest an rețeta prin care se adună voturi prin intermediul Bisericii.

Cel puțin 20 de milioane de lei a alocat Guvernul într-o singură lună, octombrie 2014, pentru mai multe biserici din întreaga țară. La acestea s-au adăugat și o serie de imobile pe care Executivul le-a făcut cadou Bisericii. Banii și imobilele au foat date în plină campanie electorală pentru alegerile prezidențiale.

Înaintea turului I al alegerilor prezidențiale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a îndeamnat clerul și credincioșii să voteze la alegerile prezidențiale, „cu responsabilitate creștină și civică pentru împlinirea binelui comun în societatea românească și viitorul României”. După ce Traian Băsescu a vorbit despre o presupusă implicare politică a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în campania electorală pentru alegerile prezidențiale, chiar cu o zi înainte de turul I, pe 1 noiembrie, Patriarhia și-a reafirmat neimplicarea în politică. Mai mult, reprezentanții Patriarhiei au declarat, atunci, că întregului cler ortodox îi este interzis să desfășoare activități cu caracter partinic în comunitățile de credincioși pe care le păstorește.

În realitate, însă, situația stă altfel. În ședința de marți a Guvernul s-a aflat un proiect de hotârâre care stabilea „transmiterea, fără plată, în proprietatea unităților de cult deținătoare a unor imobile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte, respectiv a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului„. Un alt proiect aflat pe masa Guvernului prevede cedarea gratuită a unui imobil și către Arhiepiscopia Târgoviștei, al cărui șef,  IPS Nifon, afirma, în aprilie 2014, că „Victor Ponta dă foarte multă speranță poporului nostru românesc”.

La finalul ședinței de marți, purtătorul de cuvânt al Guvernului, Corneliu Calotă, a precizat că cele două proiecte au fost amânate pentru o dată ulterioară, deoarece sunt necesare „anumite evaluări”, potrivit Mediafax.

Proiectele, inițiate de Cancelaria premierului, Secretariatul General al Guvernului, Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților și Secretariatul de Stat pentru Culte, vin la două zile după ce, la finalul primei săptămâni de campanie dintre cele două tururi de alegeri, , PS Iustin Sigheteanu, episcop vicar al Maramureșului și Sătmarului, le-a spus credincioșilor din județele Satu Mare și Maramureș, la slujba din biserica Corund, că trebuie să fie „responsabili” și i-a îndemnat să meargă la vot și să îl aleagă pe cel care este creștin, ortodox, și se închină.

„De aceea, duminica viitoare – nu asta, de mâine, ci cealaltă – să dați dovadă de iubire de neam și țară și de purtare de grijă. Nu sunt demnitarii voievozi, nu mai avem capete încoronate, nici regi, dar sunt de-ai noștri și e bine să le dăm credit pentru că fiecare a făcut cât a putut. Mai mult poate nu a putut, important, dacă nu pot face bine, să nu facă rău. Siguri că demnitarii sunt două tabere și unii vor spune «Votați-l pe al nostru» și ceilalți, »Votați-l pe al nostru», iar noi vă spunem «Votați-l pe al nostru! Trebuie să fie creștin, să fie ortodox, să se închine, să facă Sfânta Cruce”, le-a spus episcopul credincioșilor, în prezența deputatului de Satu Mare Ovidiu Silaghi și a președintelui CJ Satu Mare, Mihai Ștef, ambii membri ai Partidul Liberal-Reformator condus de Tăriceanu, care îl susține pe Ponta în alegerile prezidențiale. PS Iustin Sigheteanu a fost filmat în timp ce îi îndemna la acest vot pro-Victor Ponta pe cei prezenți.

 

Un comunicat PSD publicat de presa locală a mai consemnat și următoarea afirmație a preotului: „Toți preoții, după ce termină slujba în biserici, să se prezinte la vot în fruntea credincioșilor din parohia fiecăruia. În funcție de câți mergem duminică la vot, atâta vom primi din partea Guvernului” – a mai spus PS Iustin.

PS Iustin Sigheteanu va „ancheta” un preot care a îndemnat explicit în biserică la un vot pentru Victor Ponta

A doua zi de la îndemnul lui PS Iustin Sigheteanu, la biserica din Moftin din același județ, părintele duhovnic Sebastian, venit de la Mănăstirea Țeghea, i-a îndemnat explicit pe toți cei prezenți la slujbă să voteze cu Victor Ponta. Printre aceștia s-a aflat și liderul organizației județene a PSD, Mircea Govor: „Este în jurul nostru și Mircea Govor, care și el este ortodox, este împreună cu noi și ne îndeamnă și el să fim uniți și să votăm cu cei care sunt ortodocși, cu Victor Ponta, căci el poate să ne unească !”, a afirmat preotul.

 

Până la această oră, niciunul dintre cei doi reprezentanți ai Bisericii nu au fost sancționați pentru implicarea lor explicită în campania electorală în ciuda avertismentelor clare lansate de Patriarhie la începutul lunii. Preotul Sebastian a fost chemat, însă, să dea explicații la Episcopia Maramureșului și Sătmarului condusă de către Iustin Sigheteanu. „Noi astăzi am auzit de problema asta și l-am chemat. Ne-a spus că o să poată veni joi. În cazul lui se va face o ședință, o comisie, va fi mustrat și se va hotărî de măsuri se vor lua în cazul lui în funcție de ce va hotărî Preasfințitul”, a afirmat pentru gândul arhidiaconul Teodosie Bud, consilierul lui PS Iustin Sigheteanul.

Gândul a prezentat, luni, înregistrări în care președintele PSD Satu Mare, Mircea Govor, țipă la colegii săi de partid și îi amenință pe directorii de școli, pe șefii de deconcentrate, dar și pe preoții din județ că vor avea de suferit dacă Victor Ponta nu va câștiga prezidențialele. Govor spune explicit că a intervenit pe lângă „Preasfințitul” pentru a-i pune pe preoți în dispozitiv. „Toți au venit la mine să le pun preoteasa. S-a terminat. S-a pierdut, pleacă acasă. Să meargă la mama dracului”, a afirmat liderul PSD de Satu Mare. Într-o declarație dată luni, pentru gândul, prin intremediul consilierului său, PS Iustin Sigheteanul a negat înțelegerea cu Govor.

„Mai avem una și de la Maramureș, unde un primar a spus că Preasfinția Sa a îndemat oamenii să voteze cu Iohannis. Nu te poți lua după astea. Se folosesc de un nume și de o persoană care să fie credibilă. Eu nu știu de nici o înțelegere între Preasfinția Sa și domnul Govor. Noi am îndemnat enoriașii să meargă la vot mai ales acum că e o chestiune națională. Nu e vorba de politică de roșu sau verde. Să meargă românii la vot și să iasă cine o da Domnul”, a declarat părintele Todosie pentru gândul.

După apariția înregistrărilor cu Mircea Govor, DNA s-a autosesizat în cazul acestuia. Mircea Govor a declarat că va merge la DNA dacă va fi chemat și că preotul Sebastian a făcut bine că i-a îndemnat pe enoriași să îl voteze pe Victor Ponta. „Am fost la hramul bisericii din Moftin. Suntem 90% ortodocși. Spun că preotul a făcut bine că a zis ‘votați Victor Ponta’ (…) Eu am drept să îndemn electoratul să voteze cu Victor Ponta (…) Eu cu Preasfințitul m-am întâlnit de mai multe ori. E un om deosebit, pe care îl respect, așa cum respect Biserica Ortodoxă”, a declarat Mircea Govor.

Campanie direct în biserică, la Paris. Patriarhia: Preotul a fost luat prin surprindere

Campania electorală a PSD în biserică nu a vizat numai România. Cu o săptămână înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale, secretarul general al PSD Diaspora, Stela Arhire, și deputata PSD Cătălina Ștefănescu au participat la o serie de activități cu românii din Franța. Printre aceste activități s-a numărat și un „eveniment electoral” pentru candidatul Victor Ponta, în biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Paris, unde cele două pesediste  le-au promis celor prezenți 20.000 de cărți în limba română. Evenimentul din biserică a fost înregistrat.

„Am văzut că PSD este singurul partid de stânga mai aproape de oamenii nevoiași. În plus, este singurul guvern care are un Departament pentru românii din pretutindeni, are un ministru pentru românii de peste hotare, tocmai pentru a întâmpina mai ușor și a ajunge să rezolve din probleme dumneavoastră. Așadar, pe 2 noiembrie, pe 16 noiembrie, alegerea este a dumneavoastră”, a spus Cătălina Ștefănescu

Acest lucru a stârnit, însă, reacția oamenilor, care au huiduit. Preotul a încercat să-i calmeze pe cei nemulțumiți, spunându-le că el nu are culoare politică, asta deși, în videoclip se aud vocile unei femei care îl contrazic. „Politică nu în biserică!”, se aude, în mod repetat, pe fundalul înregistrării.

 

Despre situația de la Paris, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Constantin Stoica, a afirmat că, cel mai probabil, preotul bisericii respective „a fost luat prin surprindere, iar mesajul adresat ulterior comunității de credincioși a fost unul prin care a exprimat neutralitatea politică a Bisericii, situație care reiese din înregistrarea video”, potrivit Mediafax.

Acesta a precizat, însă, că toate cazurile în care preoții s-au implicat în campania electorală vor fi cercetate de instanțele de judecată bisericească eparhiale, potrivit regulamentelor de disciplină bisericească.

Potrivit părintelui Stoica, „presupusa implicare a Episcopului vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului ( n.r. Iustin Sigheteanu) în campania electorală trebuie analizată de Mitropolia Clujului, în a cărui jurisdicție canonică se află această eparhie din nordul țării”

Aceeași Mitropolie s-a aflat zilele acestea în centrul unui scandal, după ce în presă ar fi apărut o circulară trimisă de instituția în cauză preoților prin care îi îndeamnă să îi sfătuiască pe enoriași să voteze candidatul „creștin, ortodox, român„.

 

Finanțări lunare pentru Biserică

În bugetul pe anul 2014, Guvernul a alocat 30 de milioane de lei pentru biserici. Ulterior, Executivul a deblocat din fondul de rezervă mult mai mulți bani. O parte dintre hotărâri au venit și ca urmare a vizitelor pe care mai marii Guvernului le-au făcut în diverse lăcașe de cult.

Nu mai puțin de 20 de milioane de lei s-au alocat în luna octombrie, în plină campanie electorală. În 22 octombrie, Guvernul a suplimentat bugetul Secretariatului General al Guvernului, din Fondul de rezervă, cu 14 milioane lei. Banii au fost distribuiți pentru finanțarea a 13 mânăstiri, catedrale și centre eparhiale din județele Iași, Neamț, Olt, Sibiu, Galați, Tulcea, Brașov și Cluj – Napoca. Cu doar o săptămână înainte, în 15 octombrie, Guvernul a repartizat alte șase milioane de lei, din fondul de rezervă bugetară, pentru finanțarea a două catedrale din Madrid și Barcelona, a Mânăstirii Lainici din județul Gorj și a Catedralei Greco-Catolice din Cluj-Napoca.

Click pentru a mări! / Sursă foto: hotnews.ro

În weekend-ul de după alocarea acestor bani, 18 – 19 octombrie, premierul Victor Ponta a făcut, în calitate de candidat la alegerile prezidențiale, un turneu electoral printre românii din Diaspora, în Italia și Spania. La Madrid a participat și la o slujbă la biserică ortodoxă românească. La ieșirea din lăcașul de cult, Victor Ponta a fost huiduit. În prima zi a campaniei electorale, Victor Ponta a efectuat o vizită și la Mânăstirea Lainici, în Gorj, care ulterior a primit o finanțare în valoare de două milioane de lei.

 

Catedrala Greco-Catolică din Cluj-Napoca, care se află în construcție din 1992, a  primit o finanțare de un milion de lei în 15 octombrie de la Guvern. O săptămână mai târziu, vicepremierul Liviu Dragnea a asistat la o slujbă religioasă în capela din subsolul catedralei, oficiată de episcopul Florentin Crihălmeanu, și a vizitat șantierul, însoțit de oficialități locale. Lucrările la Catedrala Greco-Catolică au început în 1992 și au costat până în prezent 1,7 milioane de euro. Pentru ultima fază, care va fi finalizată în 2015, este nevoie de încă 355.000 de euro. Catedrala va avea o înălțime de 72 de metri și o capacitate de 1.500 de persoane.

„Sprijinul pe care îl acordă Guvernul Bisericii Greco-Catolice este un mic gest reparatoriu și apreciem contribuția acestei biserici la menținerea identității naționale”, a afirmat atunci Liviu Dragnea.

La sfârșitul lunii august, Guvernul a mai deblocat din Fondul de rezervă al guvernului câte două milioane de lei pentru Mânăstirea Nicula, Centrul Eparhial Iași și Mănăstirea Tismana. De Sfânta Maria, Victor Ponta Mânăstirea Nicula s-a numărat printre cele vizitate de Victor Ponta, care a mai mers, în aceeași zi, și la mănăstirile Cacica și Putna, din județul Suceava. Banii pentru Centrul Eparhial Iași au fost dați la trei luni după ce mitropolitul Moldovei, Teofan, i-a cerut fonduri vicepremierului LIviu Dragnea în timpul unei vizite pe care acesta a făcut-o la începutul lunii iunie în Botoșani.

 

Victor Ponta și Liviu Dragnea, „oameni de încredere” ai Patriarhului Daniel

Susținerea financiară pe care Guvernul a acordat-o Bisericii a fost recompensată și cu titluri onorifice. Pentru contribuția adusă de Liviu Dragnea în renovarea mai multor lăcașe de cult, Patriarhul Daniel l-a recompensat pe vicepremier, în 12 octombrie, la mănăstirea Hurezi, cu ordinul  „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Conform cutumei bisericești, soborul de preoți, în frunte cu patriarhul, i-au cântat lui Liviu Dragnea „Vrednic este”.

 

A doua zi, în 13 ocrombrie, în Monitorul Oficial a fost publicată Hotărârea nr. 866/2014 prin care șase vile și o sală polivalentă din stațiunea Durău, județul Neamț, au trecut în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Imobilele în cauză – vilele „Floare de Colț”, „Crinul”, „Toporașul”, „Ghiocelul”, „Bujorul”, „Viorica” și de „sala polivalentă”, denumirea imobilului care adăpostește Centrul Daniil Sihastru – se aflau în proprietatea Secretariatului pentru Culte, dar erau administrate gratuit din 1990 de Mitropolia Moldovei și Bucovinei.

Miercuri, vicepremierul Liviu Dragnea a afirmat public că sfaturile electorale ale preoților în favoarea lui Victor Ponta sunt normale.

Pentru „ajutorul acordat la construirea Catedralei Mânturii Neamului”, Patriarhul Daniel i-a acordat, lui Victor Ponta o icoană și Ordinul „Sfântul Apostol Andrei”, Ocrotitorul României și al Catedralei Mântuirii Neamului. Șeful BOR i-a recitat și o rugăciune specială de mulțumire. Totul s-a întâmplat în 22 septembrie, când premierul – însoțit de ministrul de Interne, Gabriel Oprea și de cel al Justiției, Robert Cazanciuc dar și de socrul său, senatorul Ilie Sârbu, a văzut stadiul actual al lucrărilor de la Catedrala Neamului. Cei doi miniștri au primit Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

Un alt ministru și vicepremier, Gabriel Oprea, a preluat la finalul lunii octombrie în subordine directă Secția de Asistență Religioasă a MAI, printr-un ordin de ministru care reglementează funcționarea Direcției de Informare și Relații Publice. Această Secție, existentă și până acum, va da raportul anual la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De menționat că, în 31 iulie, cu două zile înainte de  lansarea oficială a candidaturii pentru funcția de președinte al României, cu tema apartenenței sale la religia ortodoxă în prim-plan, premierul Victor Ponta a semnat o ordonanță de urgență prin care aproape 19.000 de cântăreți în biserici sunt repuși pe statele de plată ale Consiliilor Județene în condițiile în care erau, potrivit Guvernului, la un pas de concediere.

Campanie cu iconițe și rugăciuni

Campania electorală a lui Victor Ponta se face și cu icoane și cu rugăciuni. Astfel, mai multe iconițe cu imaginea părintelui Arsenie Boca pe o parte, și cu sigla PSD pe verso, au fost distribuite în București. La Mânăstirea Cozia, zilele trecute a fost distribuit un bilet prin care preoții le recomandau credincioșilor să nu-și trădeze țara și neamul și să voteze cu Victor Ponta.

Sursă foto: Facebook Sabin Gherman

ÎPS Vladimir și președintele Igor Dodon /FOTO: Agora.md
ÎPS Vladimir și președintele Igor Dodon /FOTO: Agora.md

Preotul și-a făcut evlavios semnul crucii, a spus ultimul „Amin”, și-a privit enoriașii și le-a poruncit:„Votați Igor Dodon, președinte de la Dumnezeu!”.

                                                    ÎPS Vladimir și Vladimir Putin / FOTO: protv.md

Întâmplarea este una reală și s-a petrecut în biserica unui sat din apropierea capitalei, în ajunul alegerilor prezidențiale din 2016. În primul tur, Igor Dodon a obținut în acest sat 72% din voturi, iar în cel de-al doilea, aproape 91%.

Implicarea preoților în politică a devenit o normă, de altfel, ca și implicarea politicienilor în treburile bisericești. Asta chiar dacă, potrivit Constituției Republicii Moldova (Art. 31 p. 4) „cultele religioase sunt autonome, separate de stat”.

În Hotărârea Curții Constituționale din 13.12.2016, prin care a fost validat mandatul de președinte al lui Igor Dodon, judecătorii au constatat: „Contrar prevederilor legale, mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe din Moldova au intervenit abuziv în procesul de alegere a preşedintelui Republicii Moldova, îndemnând enoriaşii, prin apeluri ameninţătoare, prin informaţii defăimătoare şi care nu corespund adevărului, să voteze pentru contracandidatul său”. Totuși, Curtea a considerat că acest abuz nu a fost în măsură să influențeze rezultatele alegerilor.

Pulsul satelor

Centrul satului Trinca este destul de animat la ora matinală la care am ajuns acolo. De pe toate drumurile care duc spre centrul satului, vin grăbiți bărbați și femei arși de soare, ducând pe un umăr o sapă, iar pe celalalt o torbă cu mâncare. Sunt zilieri și prășitul pe deal este principala lor sursă de venit.

                                                                                   FOTO: Report.md

Abia dacă reușim să prindem pe cineva pentru a schimba câteva vorbe, că imediat vine o mașină în care urcă toți și pleacă. În toată agitația și graba din centrul satului Trinca, iese în evidență un grup de femei care au format un cerc și discută. Două dintre ele vin de la slujbă și ne spun că, în religia lor, sâmbăta este zi de sărbătoare. Celelalte sunt de alte religii și susțin că liderul lor religios nu se implică în politică.

- Martorii lui Iehova nu votează. De asta el nici nu ne vorbește despre politică. Noi ca și cum am votat o singură dată, pentru o singură persoană. Noi l-am ales pe Iehova și mai mult nu votăm cu nimeni.

- Iata noi venim de la adunare. Suntem adventiști de Ziua a Șaptea. Noi votăm de fiecare dată, dar fiecare persoană alege pentru cine să voteze – nu trebuie să-i spună liderul lor spiritual. Am votat, și? Vedeți ce avem în țară? Lumea și-a pierdut încrederea și nu o să mai vrea să voteze nici dacă o să le zică preotul. Poate o da Dumnezeu și va fi bine!

- Pe cine vreau, pe acela votez. La votare omul este liber! Nimeni nu ne comandă pe cine să votăm. Și nici președintele țării nu are dreptul să se implice în treburile bisericești.

- Înainte de alegerile parlamentare, Maria împreună cu cei care țin cu Șor, au făcut o adunare în fața bisericii, – mărturisește timid o altă doamnă. Toți cei care ieșeau din biserică erau îndemnați să voteze cu Șor. Veneau atunci pe la noi mașinile lui Ilan Șor și împărțeau produse. Se îmbulzea lumea și lua totul ce le dădea. L-au votat, că a ieșit pe locul 3 la noi în sat.

- Fiecare cum gândește așa face. Când văd la televizor că le dă câte 600 de lei… Uoooof… Acum moldoveanul așa-i – pentru bani face totul! Acum banul e la putere. Își dă votul în schimbul la 600 de lei sau o farfurie de hrișcă.

Potrivit sondajelor, 70% dintre moldoveni au încredere în biserică. Cele mai multe biserici din Moldova aparțin Mitropoliei Moldovei, care se supune canonic Patriarhiei Ruse, iar Moscova a profitat de acesta și l-a promovat pe candidatul prorus Igor Dodon, la alegerile prezidențiale.

Chiar înainte de alegerile prezidențiale din 2016, episcopul de Bălți și Fălești, Marchel, împreună cu câțiva preoți, a îndemnat creștinii să nu o voteze pe Maia Sandu, pentru că ar reprezenta un pericol pentru biserică, fiind „bob sterp” și că ar fi un mare păcat dacă lumea ar vota pentru cineva care nu are familie și copii. Totodată, Marchel a îndemnat oamenii să-l voteze pe „creștinul și familistul Igor Dodon”. Mai mult, și mitropolitul Moldovei, Vladimir, a îndemnat populația să-l susțină pe Igor Dodon.

 

Lilia Ștempliuc, locuitoare a satului Frasin, Dondușeni a avut mai multe neînțelegi cu preotul din sat, dar a trecut peste toate și l-a iertat.

- Preoții nu ar trebui să se amestece în politică. Dacă ei vor să voteze pe cineva, este treaba lor, dar nu trebuie să le spună oamenilor pentru cine să voteze. Eu văd la televizor că mitropolitul Vladimir se implică în politică și nu sunt de acord. Nu este bine! Trebuie să credem în Dumnezeu, dar în preoți eu nu cred. Văd că și politicienii se implică în treburile bisericești și cred că tot nu este bine. N-ar trebui să-și facă imagine pe seama bisericii, manipulând astfel alegătorii. Nu-i frumos! Îi arată la televizor cum participă la slujbe. Ei fac asta ca să-i vadă lumea, nu că l-ar avea pe Dumnezeu în suflet. La ruși este fix așa. Putin al lor tot își face imagine pe seama bisericii.

                                      ÎPS Vladimir și ex-premierul Vlad Filat / FOTO: unimedia.md

La un moment dat, în spațiul on-line, apăruse și o petiție prin care se cerea impozitarea Bisericii Ortodoxe. Oamenii și-au exprimat indignarea față de declarațiile mitropolitului Vladimir, eparhului Marchel, protoireilor Roman Pintilii, Ioan Grigoraș și ale altora din cadrul Mitropoliei Moldovei, care, „în mod public și sistematic, se implică activ în viața politică”. În special, implicarea acestora ține de agitația electorală desfășurată în favoarea lui Igor Dodon, prin acțiuni evidente de favorizare și susținere activă din numele Mitropoliei Moldovei. Și nu s-a întâmplat doar în 2016… În mai 2014, Mitropolitul Vladimir s-a implicat în campania electorală pentru alegerile locale susținându-l pe Serafim Urechean.

Sau cine nu-și amintește de panourile publicitare apărute prin Chișinău în 2010? Atunci ÎPS Vladimir s-a afișat pe bilborduri alături de fostul șef al securității, Valeriu Pasat, care își făcea vânt să intre în politică.

Despre conexiunile ÎPS Vladimir cu securitatea sovietică știe toată lumea, acest fapt fiind confirmat demult, inclusiv prin documente oficiale.

ÎPS Vladimir a reușit să-i înduplece pe toți conducătorii de până acum ai Moldovei independente. Despre pozele cu el alături de Snegur, Lucinschi, Voronin, Filat, Urechean, Plahotniuc, etc. există până și bancuri.

                                                             ÎPS Vladimir și oligarhul Vlad Plahotniuc 

Doamna Maria din satul Parcova, crede că preoții categoric nu trebuie să se implice în chestiuni politice:

- Ei au legătura lor cu Dumnezeu, în politică nu au treabă.

- Dar cine ar trebui să le spună preoților să nu se implice în politică?

- Vlădîca de la Chișinău.

- Păi Vlădîca tot se implică în politică…

- Nu-i treaba oamenilor de rând să le spună preoților dacă să se bage sau să iasă din politică. Preoții ar putea să se supere pe oameni…

- Oamenii sunt manipulați de acești preoți. Vi se pare corect ca un preot să vă spună cu cine să votați?

- Îmi pare că nu este corect… Nici politicienii nu ar trebui să se bage în biserică… Fiecare trebuie să rămână la locul lui și să facă ceea ce are de făcut. Politica aparte – biserica aparte.

Pe doamna Elena am găsit-o stând pe lavița de la poartă, alături de două căldări pline cu lapte. Aștepta căruța care colectează laptele din sat și tot fugărea vreo doi motani care dâdeau târcoale căldărilor.

- Cum credeți, ar trebui să se implice preoții în politică? E normal să le spună oamenilor pentru cine să voteze?

- Cam e păcat, dar dacă omul pe care el îl promovează este bun, cuminte și îi bun cu lumea – poate că se poate să le vorbească enoriașilor despre omul acela…Dacă preotul minte și promovează un om rău, atunci el își ia asupra lui o mare răspundere, ia toate păcatele asupra lui. Am auzit că un preot a spus că Igor Dodon este președinte de la Dumnezeu. Nu-i drept! Dumnezeu nu desemnează președinți, cum nu desemnează nici preoți ori mitropoliți. Nici politicienii nu trebuie să se implice în biserică. În timpul URSS, comuniștii au stricat bisericile. Au făcut din ele grajduri. Dar eu îl vedeam pe Voronin cum stătea în biserică, sfințea pasca, își făcea semnul crucii. Îl mai vedeți acum prin biserică? El era acolo doar pentru ca să fie filmat și lumea din toată țara să-l vadă, să-l creadă om bun, credincios și să-l voteze. Un comunist nu crede în Dumnezeu! El doar se face că crede. Face asta pentru a obține un scaun mai moale. Cred că preoții au fost plătiți pentru ca să le spună enoriașilor să voteze cu un anumit candidat și pentru a-l ponegri pe altul!

- Dar este corect ca preoții să fie mituiți, cumpărați – cum spuneți?…

- Nu. Nici preotul, nici Vlădîca nu au dreptul să-mi spună cu cine să votez.

Episcopul de Bălți și Fălești, Marchel, s-a evidențiat prin declarații deocheate încă în perioada comunistului pr-rus Voronin, pe care l-a susținut tot prin declarații contrare canoanelor. Atunci el speria lumea cu persoanele cu orientare sexuală netradițională – spunea că gay-ilor ar trebui să le fie interzis accesul în institutiile de educație, de sănătate și alimentație publică și că peste 90% dintre homosexuali sunt bolnavi de HIV/SIDA.

- La marșurile comunității LGBT,apar preoți care aruncă în ei cu ouă, agheasmă, îi înjură, îi blestemă. Vi se pare normal așa ceva?

- Nu. Menirea preotului este să le vorbească oamenilor cu bunătate, nu cu răutate. Preoții trebuie să unească societatea, nu să o dezbine. Preoții nu trebuie să înjure și nici să sară la bătaie la oamenii care protestează pașnic. Prin asta compromiți religia ortodoxă – arăți că ea reprezintă ceva negativ, o comunitate de oameni agresivi.

- Sunt preoți buni și preoți răi?… 

- Da, sunt preoți care nu ar trebui să aibă ce căuta în biserici. Avem preoți afaceriști și foarte puțini preoți adevărați, cu har.

- Cum să știi care preoți sunt buni și care nu?

- Nu stiu… Pe mine nu mă poate manipula sau influența niciun preot. Ce, dacă preotul îmi spune să mă duc în fântână, eu să-l ascult și să mă duc? Nu! Dacă nu vreau sa mă duc, nu mă duc. Nu vreau să votez cu cine spune preotul. Da, sunt persoane care votează cu cine le-a zis preotul. Acele persoane își iau mare păcat asupra lor, pentru că au votat inconștient.

Despre propaganda din biserici, de susținere a unui candidat la alegeri, se vorbește în șoaptă. Nimeni nu vrea să vorbească despre asta deschis, să denunțe preotul.

                      ÎPS Vladimir și ex-președintele comunist Vladimir Voronin / FOTO: manastireacurchi.md

Acest fapt se datorează devotamentului față de preot. Frecventând biserica în fiecare săptămână, fiind prezenți la slujba oficiată de același preot și interacționând cu el, oamenii se atașează și au un respect deosebit pentru el, uneori până la fanatism. Denunțându-l, ar însemna, în percepția lor, să-l trădeze. O persoană evlavioasă, care merge la fiecare slujbă și ascultă cu smerenie ceea ce le spune preotul, nu ar face asta niciodată. Din această cauză, propaganda în biserici a devenit tot mai deschisă și nu mai miră pe nimeni să vadă poza lui Dodon lângă icoana cu Ioan Botezătorul.

Violeta Colesnic

China e cea mai câştigată din toată criza mondială a coronavirusului! 2020 poate fi anul în care China devine puterea nr.1 a lumii?

Nebunia cu pandemia de coronavirus pare că face nişte schimbări majore pe plan geostrategic. Astfel, dacă la început cea mai lovită ţară părea a fi China, acum ea şi-a revenit miraculos şi încearcă să profite din plin din toată această criză mondială medicală.

Aşa cum putem găsi într-un articol interesant publicat în revista „Foreign Affairs„, China se foloseşte de criză pentru a-şi arăta disponibilitatea de a conduce lumea. Fiind prima țară lovită de noul coronavirus, China a suferit în ultimele 3 luni. Însă acum începe să se recupereze, în timp ce restul lumii pare copleşită de epidemie. Acest lucru reprezintă o problemă pentru producătorii chinezi, mulți dintre ei redeschindu-şi fabricile din nou, însă ei se confruntă cu o cerere slabă din partea țărilor aflate în criză.

Dar totuşi, China are o oportunitate enormă pe termen scurt de a influența comportamentul altor state. În ciuda greșelilor timpurii care probabil au costat viața a mii de oameni, Beijing-ul a învățat cum să lupte cu noul virus și are stocuri mari de echipamente medicamente, care constituie acum active valoroase.

La începutul lunii martie 2020, Italia a cerut altor țări din Uniunea Europeană să ofere echipamente medicale de urgență, deoarece lipsurile critice i-au obligat pe medicii săi să facă alegeri ale pacienţilor care trebuiau trataţi. Niciunul dintre ţările UE nu a răspuns apelului Italiei. În schimb, China a făcut-o, oferindu-se să ofere ventilatoare, măști, costume de protecție și altele. Au trimis chiar şi resurse umane (medici şi asistente medicale), pentru a-i ajuta pe italieni. Astfel, Beijing-ul încearcă să se înfățișeze ca lider al luptei globale împotriva noului coronavirus, promovându-şi bunăvoința și extinzându-şi influența în lume.

Pe de altă parte, departe de a fi un furnizor global de bunuri publice, SUA are puține resurse care să le poată oferi altor state. Pentru a fi şi mai „însultaţi”, americanii au mai primit o lovitură din partea Chinei: co-fondatorul miliardar al companiei Alibaba, chinezul Jack Ma, s-a oferit să doneze 500.000 de truse de testare și un milion de măști spitalelor din SUA.

Până în prezent, SUA nu a mai fost lider mondial, cel puţin în cazul răspunsului global la noul coronavirus, și a cedat Chinei cel puțin o parte din acest rol. Această pandemie reformează geopolitica globalizării, iar SUA nu se poate adapta noului context – a devenit un pacient bolnav, care se ascunde după copertină.

A fost şters de pe pământul celor vii
Suferinţele Domnului

Benjamin Curtis Greenman

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Printre diferitele suferinţe înfiorătoare ale Domnului nostru demn de adorare, aşa cum Psalmii le descriu, găsim un fel de suferinţe care – aşa cum este de temut – sunt foarte mult trecute cu vederea, dacă nu chiar sunt total neluate în seamă şi nu sunt crezute. Acestea sunt durerea de a fi „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8), că „viaţa I-a fost luată de pe pământ” (Faptele apostolilor 8.33), „luat la jumătatea zilelor Sale” (Psalmul 102.24).

Unii, care doresc să fie consideraţi ca unii care „gândesc cereşte”, vorbesc deseori aşa ca şi cum „scopul principal al vieţii” ar consta în a obosi alergând, să fugi de tot ce este pământesc şi să părăseşti această lume rea. Alţii au adevărat dor de casă, s-au săturat de zile şi doresc să fie la Domnul, să se odihnească, ceea ce fără îndoială face parte din caracterul nostru creştin. Cineva a spus pe drept: „Numai un om, care doreşte să fie la Stăpânul său este destoinic să rămână încă aici şi să-L prezinte aşa cum se cuvine.”

Însă cu cât aceasta este cel puţin parţial adevărat, rămâne însă numai o parte din ceea ce Scriptura învaţă aici cu privire la acest subiect.

În Psalmul 22, unde suferinţele Domnului sunt grupate prin Duhul lui Dumnezeu în cel puţin şapte faze, găsim aceste cuvinte: „Mi se usucă puterea ca lutul şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15). Aici devine clar, că Domnul nostru, care vorbeşte despre bucuria de a trăi aici ca Om, a simţit profund că puterea Lui L-a părăsit şi era „smerit pe drum”, da, că toată energia vieţii naturale era luată de la El şi a fost adânc smerit, până la moarte – blestemul lui Dumnezeu asupra omului ca şi creatură căzută. De ce să trebuiască El, Sfântul lui Dumnezeu, care era fără păcat, totuşi să moară, ca şi cum El ar fi un păcătos? Numai un singur răspuns pot da la această întrebare toţi creştinii adevăraţi: era o necesitate din pricina lui Dumnezeu şi din pricina noastră! Hristos era unicul asupra căruia moartea nu avea nici o pretenţie. Dar El a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi.

În Psalmul următor, care aminteşte de suferinţele Domnului nostru, (Psalm 40), nu este vorba de moartea Sa, ci de sărăcia Sa. După ce toate celelalte, cum ar fi „groapa pieirii”, „noroiul mocirlei” al existenţei noastre umane, „relele fără număr, care Îl înconjurau”, şi aşa mai departe, au fost tratate, El exclamă: „Eu însă sunt întristat şi sărac”. El era în situaţia cea mai rea, care ne poate lovi pe noi, însă scăparea Lui era: „Domnul Se gândeşte la Mine.” După aceea urmează Psalmul 41: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!”, şi aşa mai departe.

Psalmul 69 ne arată cât de adânci erau apele, pe care Domnul a trebuit să le străbată. Ele „au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc”, şi în final adaugă: „Ocara Mi-a frânt inima”. Printre „multe necazuri şi strâmtorări”, care au fost partea Lui, era şi faptul că El a coborât în moarte, în adâncimile pământului.

În Psalmul 102, unde în cele din urmă sunt enumerate „întristare după întristare”, El spune: „El Mi-a frânt puterea în drum, Mi-a scurtat zilele”; apoi El strigă cu glas tare: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele” (Psalm 102.23,24).

Observă acum răspunsul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru îl redă în Evrei 1.10-12: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; … le vei schimba …; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.24-27). În timp ce Domnul nostru pe drept S-a îngrozit de moarte ca judecată divină asupra omului, El S-a predat totuşi voii Tatălui, Şi-a dat viaţa şi a gustat moartea pentru fiecare om.

În Isaia 53 această „tăiere” este văzută într-un mod mult mai impresionant, şi anume: „Şi generaţia Lui, cine o va spune? Pentru că El a fost şters [sau: tăiat] de pe pământul celor vii.” Aşa cum a spus femeia înţeleaptă din Tecoa: „Şi astfel ei ar stinge tăciunele care mi-a rămas şi nu vor lăsa soţului meu nici nume, nici rămăşiţă pe faţa pământului” (2 Samuel 14.7). La fel şi la Domnul nostru: nici un urmaş, o apunere a soarelui Său la amiază – va dispare Numele Său de pe pământ? Ah, aceasta este minunea lui Dumnezeu, care a dispus: „O sămânţă Îi va sluji; ea va fi socotită Domnului ca o generaţie” (Psalmul 22.30). Tocmai în lupta morţii, pus în „ţărâna pământului”, aşa cum spune El, smerirea cea mai adâncă a omului; un tâlhar muribund lângă El va fi urmaşul Lui; şi după ce El a strigat cu glas tare, un altul Îl declară ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca rezultat final Dumnezeu a rânduit: „Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut” (compară Psalmul 22.31 cu Isaia 53.11).

Însă acestui rod minunat îi este pusă înainte munca sufletului Său şi moartea în floarea vieţii Sale; El este socotit ca un om sub judecata lui Dumnezeu. El este pus în rândul celor care încalcă Legea; El este un blestem, care atârnă pe lemn. Însă El „neluând în seamă ruşinea, … a suferit crucea şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” Domn preamărit şi demn de adorare! Şi dacă va trebui să fim chemaţi să trecem prin moarte, putem fi siguri că El ne va spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu privi fricos în jur”, şi cu toate că El nu gândeşte că noi gândim cu uşurătate la această realitate serioasă, totuşi El ne va lăsa să ştim că El „ne va da biruinţa”.

Adevărata viţă
Ioan 15.1-8

William Wooldridge Fereday

© EPV, Online începând de la: 22.01.2019, Actualizat: 22.01.2019

Verset călăuzitor: Ioan 15.1-8

Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; Matei 2.15Osea 11.1). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2).

Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” (Ioan 15.6). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5, căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” (Ioan 15.3). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60: vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.


Tradus de la: Der wahre Weinstock
Titlul original: „Der wahre Weinstock“
din Hilfe und Nahrung, 1994, pag. 270-272.
Titlul original în engleză: „The true Vine“
din The Bible Treasury, 1894, vol. 20, pag. 150-152.

Adevărata sfințire

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 17.17-19

Ioan 17.17-19: Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.

Vreau să mă ocup în detaliu cu adevărul important referitor la sfințire, al sfințirii creștine. Nu mă voi limita numai la versetele citate din locul amintit, ci voi aduce și alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu ele, care tratează același adevăr important, ori așa cum Domnul prezintă aici sfințirea, ori mai mult aspectul ei practic.

Că în felul în care Domnul folosește expresia se cuprinde un sens cu totul special, ar trebui să fie clar pentru oricine care meditează la cuvintele Lui. Ceea ce vreau să arăt s-ar putea să convingă pe unii, care probabil mai înainte nu au remarcat, că este periculos să accentuezi numai o parte a adevărului, oricât de prețioasă ar fi aceasta. Vom vedea de asemenea, că tema „sfințirii“ în Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai vastă și mai profundă decât oriunde altundeva. Aceasta nu este o degradare a ceea ce probabil au înțeles mulți copii ai lui Dumnezeu prin sfințire. Ar trebui să ne bucurăm că așa este pentru cei mai mulți dintre noi, că aici se poate culege mult mai mult decât ne-am așteptat. De ce să ne minunăm când descoperim că gândurile lui Dumnezeu sunt mult mai presus de gândurile noastre? Mai degrabă ar trebui să ne așteptăm să fie așa și ar trebui să fim permanent mai mult conștienți de măsura redusă a cunoștințelor noastre despre adevărul lui Dumnezeu și să recunoaștem că chiar și acolo unde am cunoscut cu adevărat un adevăr totuși au scăpat multe detalii atenției noastre. Nu vreau să mă ocup cu ce este greșit. În creștinism sunt la ora actuală păreri care se abat de la adevărul referitor la această temă. Nu este intenția mea să tratez aceste aspecte contrare Scripturii; doresc mai mult să mă dedic misiunii fericite de a cerceta în simplitate ce este adevărul simplu, și astfel să dovedesc clar cât de multe lucruri cu cea mai mare importanță sunt în Cuvântul lui Dumnezeu, și care nu se găsesc în concepțiile omenești.

Când Domnul nostru spune deci: »Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, aceasta mi se pare că dă dovada cea mai simplă și mai decisivă, că părerea generală dominantă printre copiii lui Dumnezeu cu privire la sfințire este cel puțin incompletă, – că chiar și aceia care recunosc ce este din El, au înțeles numai o parte a adevărului. În general sfințirea se limitează numai la lucrarea practică, pe care Duhul lui Dumnezeu o face în inimile acelora care, deși sunt născuți din Dumnezeu, mai au de luptat împotriva multor lucruri, dar care prin cunoașterea lui Hristos găsesc în harul Său putere împotriva răului din ei. Că aceasta nu se poate aplica și la versetul 19 este foarte clar. De aceea trebuie să se recunoască, că sfințirea trebuie să aibă un înțeles care se deosebește de înțelesul general cunoscut și merge incomparabil mult mai departe decât înțelesul la care este limitat în mod obișnuit această expresie. »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, spune Domnul nostru Isus.

Sfinţirea lucrată de Domnul Isus

Astfel este îmbucurător chiar de la început pentru un copil al lui Dumnezeu simplu să aibă dovada clară, că aici nu poate fi vorba de îmbunătățirea naturii omenești stricate. El are certitudinea în inimă, că Domnul Isus prin »sfințire« nu se referă la ceea ce face Duhul Sfânt cu natura stricată. În El nu era nimic rău, care ar fi trebuit oprimat sau îmbunătățit. Care copil al lui Dumnezeu nu ar respinge cu vehemență gândul că în El ar fi fost un astfel de rău?

Din aceasta se explică faptul că mulți din neștiință sau din superficialitate și-au făcut o părere despre „sfințirea de Sine” a Domnului nostru, care este foarte departe de adevăr. În timpurile de demult unii au presupus că Domnul nostru a folosit aceste cuvinte în sens simbolic referitor la jertfa Sa, sau cu privire la alte adevăruri. Însă se vede ușor, că aceasta este foarte greșit. Nu este nici un motiv să ne abatem de la înțelesul inițial, pe care l-a avut întotdeauna »sfințirea«. Fără nici o excepție sfințirea înseamnă punerea deoparte pentru Dumnezeu. Acesta este sensul simplu și adevărat al cuvântului, și aici nu este nici cel mai mic motiv să ne abatem de la el. Totdeauna când în Scriptură se întâlnește cuvântul »sfințire«, înseamnă, când se referă la om, punerea deoparte a acestuia pentru Dumnezeu, respectiv spre Dumnezeu. Cum este pusă deoparte persoana este un alt lucru. Știm că în sistemul iudaic poporul ca atare era pus deoparte pentru Dumnezeu; aceasta avea loc în forma exterioară și devenea vizibil prin diverse rânduieli, în mod deosebit prin rânduiala circumciziei. Era însă cu adevărat o sfințire care se vedea în toate detaliile vieții unui iudeu. Întreg sistemul ceremonial al rânduielilor și poruncilor, care influența toate situațiile din viața zilnică a unui iudeu, arăta în direcția punerii deoparte pentru Dumnezeu.

Când însă aici vedem pe Domnul nostru cum în auzul nostru Își prezintă cu această ocazie inima înaintea Tatălui limpede și evident pentru oricine, observăm că aceasta este o formă nouă de punere deoparte. Între cei puși deoparte ca israeliți în Vechiul Testament vedem pe ucenicii puși deoparte într-un fel nou, da, Domnul Însuși se coboară ca să se pună deoparte pentru ei. El nu a avut nevoie să facă aceasta pentru Sine Însuși. De aceea trebuie să facem loc gândului care se deosebește foarte mult de gândul răspândit printre creștini. În realitate nu poate să existe o dovadă mai convingătoare pentru profunzimea punerii deoparte pentru Dumnezeu a unui creștin, decât aceea pe care o avem aici, unde Domnul nostru roagă pe Tatăl, ca ucenicii – puși deja deoparte din punct de vedere moral față de poporul iudeu, care la rândul lui era despărțit (pus deoparte) de toate celelalte popoare de pe pământ – să fie sfințiți prin adevăr, să fie puși deoparte. El nu a fost mulțumit că aici jos ei se simțeau atrași de Persoana Sa; El era pe cale să facă din ei mai mult decât urmași ai Lui, pe ei, care credeau deja în El. Toate acestea erau adevărate; și totuși El se roagă: »Sfințește-i prin adevărul Tău«. De aceea nu era nicidecum vorba numai de o întrebare superficială referitoare la lege. În privința aceasta nu poate fi nici o îndoială. Ucenicii trebuiau sfințiți din poporul care poseda Legea. Iudeii puteau să fie un popor sfânt. Ucenicii trebuiau să fie sfințiți (puși deoparte) nu numai din mijlocul oamenilor, ci și din Israel – din tot ce ei înșiși au fost. Ei trebuiau puși deoparte într-un fel cu totul nou. Legea, care despărțea în mod practic pe Israel de păgâni, nu este ghid pentru viața creștină.

Dar nici aceasta nu este totul. Când Domnul Isus face această punere deoparte, sau sfințire, a ucenicilor, El arată, că El Însuși contribuie la aceasta, și că El Însuși a trebuit să se pună deoparte în acest scop. »Pentru ei«, spune El, »Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr«.

Instrumentul sfinţirii noastre

Primul lucru, la care vreau să atrag atenția aici, este unealta care se folosește aici. Ucenicii trebuie să fie sfințiți, așa cum spune El: »prin adevărul Tău«. După aceea Domnul explică ce înțelege El prin adevăr. »Cuvântul Tău (cuvântul Tatălui) este adevăr«.

Fără îndoială cuvântul Tatălui se găsește în Scriptură începând din momentul și în locul unde Numele Său ca Tată este revelat. Noi toți știm exact, că aceasta a avut loc în Noul Testament. Găsim, de exemplu, în evanghelia după Matei, că Domnul nostru Isus de la început a făcut cunoscut cu mare atenție acest Nume. Însă noi mai știm, că ucenicii în timpul acela nu au putut să înțeleagă înțelesul adevărat al acestui Nume. Nu puteau să înțeleagă în acel stadiu de tranziție, pe care îl parcurgeau în timpul când Domnul era cu ei. Pe tot parcursul lucrării Sale și spre sfârșitul ei, cu tot mai multă claritate Domnul le-a dat să înțeleagă că urma să aibă loc o schimbare enormă. În capitolul nostru (Ioan 17) El spune: »Le-am făcut cunoscut (ucenicilor) Numele Tău și Îl voi face cunoscut«. El a făcut deja cunoscut acest Nume prin viața Sa, dar nu voia să se mulțumească cu atât – dimpotrivă. Numele Tatălui va fi descoperit mai târziu într-o plinătate mult mai mare. Erau multe lucruri pe care Domnul avea să le spună ucenicilor Săi, dar starea lor nu permitea aceasta. În timpul acela nu puteau să le suporte. După ce va fi venit Duhul adevărului, El îi va călăuzi în tot adevărul.

Deci Numele Tatălui este prezentat și făcut cunoscut mai ales în scrierile Noului Testament. Domnul Isus L-a făcut cunoscut fie personal, ori prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este deci cuvântul Tatălui, care ne-a fost dat foarte clar și nemijlocit în aceste scrieri. Și ce schimbare uriașă, frații mei, a fost, că El, care totuși rămâne ce este dintotdeauna, Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, care a fost descoperit fiilor lui Israel ca Iehova și El Însuși S-a descoperit direct înaintașilor lor, numiți „părinți”, Avraam, Isaac și Iacov, ca Cel Atotputernic, că El se face acum cunoscut cu Numele și relația intimă de Tată! Trebuie însă să observăm că aici este vorba de mai mult. Nu este vorba numai de o relație intimă, ci de a cunoaște pe Tatăl așa cum Fiul a cunoscut pe Dumnezeu Tatăl. Aceasta înseamnă, să cunoști cum El, Tatăl, este în adevăr – în felul cel mai adânc și mai deplin, în care Singurul, care este capabil să cunoască pe Tatăl din veșnicie, L-a cunoscut. Și El, Cel care a cunoscut pe Tatăl din veșnicie, singurul Fiu născut, S-a coborât, a devenit Om aici pe pământ și, cu toate că a fost născut printr-o femeie, El a fost totuși Fiul. În această relație a umblat El în părtășie neîntreruptă cu Tatăl. Toate acestea erau cu adevărat noi, și ucenicilor le-a fost îngăduit să privească rodul acestei părtășii sfinte și s-o cunoască. Acum însă li se vestește mai mult. Adevărul minunat a fost pus mai clar în lumină, că Domnul Isus prin lucrarea, pe care El voia s-o facă pentru ei, și pe care în duhul o vedea deja făcută, îi va aduce în savurarea deosebită și profundă a aceleiași relații, cum nimic altceva nu era în stare s-o facă; că El îi va face, chiar și în timpul cât ei călătoresc prin lumea aceasta, să cunoască pe Tatăl așa cum nimeni mai înainte nu L-a cunoscut în lumea aceasta, în afară de El, Fiul Însuși.

Desigur în cunoașterea Tatălui prin Fiul a fost ceva deosebit și cu totul inaccesibil pentru creatură. Fraților, noi trebuie însă să reținem, că cunoașterea Tatălui, pe care o avem noi, într-un anumit sens depășește simpla cunoaștere pe care o are o creatură. Nu, că noi am înceta vreodată să mai fim creaturi, nici în starea glorificată nu vom înceta; dar noi pășim într-un loc cu totul nou ca părtași ai naturii dumnezeiești, ca aceia, cărora li s-a dat Duhul Sfânt, pentru ca să putem să savurăm în putere această natură divină, și totodată s-o facem cunoscut altora. În privința aceasta ne este clar și suntem conștienți că am fost aduși în poziția de copii ai lui Dumnezeu, născuți din Dumnezeu; în continuare a sosit timpul, după ce Domnul Isus a terminat la cruce cu toată starea neamului omenesc și a intrat acolo sus în prezența lui Dumnezeu în relația nouă și definitivă a omului, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu, ca Numele Tatălui și adevărul Lui să fie cunoscut în Duhul Sfânt, așa cum mai înainte nu a fost posibil.

Toate acestea Domnul le vede în Duhul și se roagă ca ucenicii să fie sfințiți prin Cuvântul adevărului, prin adevărul Său. Și este adevărat, cunoașterea lui Hristos are urmări, care sunt mult mai mari chiar decât ce am prezentat deja. Nu numai că noi acum prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi, am fost făcuți capabili de a preamări atitudinea Sa morală, ci se spune despre noi că avem »gândul lui Hristos«. Nu numai că ceea ce nu a fost descoperit în vechime, acum este descoperit, și că noi putem să pătrundem în ele, așa cum dovedește capitolul la care m-am referit deja (1 Corinteni 2), ci în afară de aceasta întreaga Scriptură se transformă pentru noi în chip minunat, dacă am voie să spun așa, prin cunoașterea Fiului lui Dumnezeu revelat în felul acesta. Să luăm de exemplu numai prescrierile Legii, nu există nici măcar una între ele care să nu fie împlinită cu o lumină nouă și cerească. Nu că din această cauză cuvântul Tatălui a trebuit să fie reținut până când a avut loc deplina descoperire, așa cum o avem în Noul Testament, dar lumina Fiului lui Dumnezeu este reflectată din fiecare parte a Scripturii. Aceleași locuri, care au fost înțelese de un iudeu în felul lui, oferă creștinului cu totul altele învățături, nespus de adânci. Aceasta nu este fantezie, și nici o umbrire a Scripturii, ci este acțiunea plinătății ei în lumina lui Hristos. Să ne gândim la un iudeu evlavios, care citea Legea, Psalmii sau profeții, înainte de a veni Domnul Isus. Ce a înțeles el din Scriptură era absolut adevărat și avea însemnătatea ei la locul pentru care a fost hotărâtă; însă cât de nemărginit de larg, de mare și de adânc devine totul, când se înțelege legătura cu Hristos, așa cum o cunoaștem noi! În felul acesta descoperirea Domnului Isus, și pe lângă aceasta ca Acela care a făcut cunoscut ucenicilor pe Tatăl, influențează fiecare loc din Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce la întrebuințarea ei la început este numai o rânduială legalistă, devine o mărturie pentru adevărul Evangheliei, al harului divin, al lucrurilor cerești.

Să luăm de exemplu marea zi a ispășirii. Un iudeu citește Leviticul 16 și are înaintea ochilor anumite rânduieli importante ale Legii: pe marele preot, țapii, berbecii, folosirea sângelui în interiorul și în afara Locului sfânt, mărturisirea păcatelor asupra țapului pentru Azazel, care era trimis în pustie. Cât de cu totul altfel este însă, când este vorba de noi! Nu că noi negăm o oarecare parte din Scriptură, sau o desconsiderăm; adevărul deplin, adevărul Tatălui (ca să-l numim așa) este creat în așa fel că nici un atom nu se pierde din ceea ce un iudeu a cunoscut. Dar iudeul nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce noi, care suntem în părtășie cu Hristos, putem ști, căci noi privim la lucrurile care nu se văd și care sunt cerești. Când noi vedem preotul intrând în Locul sfânt, pentru noi aceasta are un înțeles cu totul nou. În marele preot noi vedem pe Domnul nostru Isus, însă nu numai pe El; vedem și pe alții în El.

Despre această identificare nu se spune nici un cuvânt în capitolul nostru. Este vorba de o taină; și taina nu era atunci încă descoperită. Dar acum este descoperită. La intrarea în Locul sfânt nu este vorba numai de fiii lui Aaron, ci aceasta are pentru noi o importanță într-un fel cu totul nou. Hristos, dacă am voie să spun așa, nu mai este cunoscut ca o singură Persoană, ci în legătură cu mulți. Noul Testament ni-L prezintă, cum El face din noi o parte a Sa. Noi suntem »mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale«. Astfel, în Unul care intră în Locul Sfânt ne vedem pe noi aduși în prezența lui Dumnezeu. Noi nu ne asemănăm cu poporul, care stătea afară și care aștepta reapariția marelui preot, care le aducea siguranța primirii lor înaintea lui Dumnezeu. Noi am fost făcuți capabili să avem o înțelegere mult mai profundă a acestei jertfe, deoarece cunoașterea noastră intră în partea dinlăuntru a perdelei, în loc să așteptăm ceea ce se va vesti în exteriorul perdelei. Partea noastră este ceea ce este înaintea ochilor lui Dumnezeu în cer; nu ca poporul, care prin fiecare reapariție a marelui preot găsea o primire temporală înaintea lui Dumnezeu, – mântuirea noastră este mult mai minunat întemeiată, și anume pe ceea ce Dumnezeu vede în sânge și în Marele Preot, care aduce sângele înaintea Lui. Pe scurt, ceea ce ne-a fost dăruit nu este numai o măsură de mângâiere sau de cunoaștere spirituală, așa cum ele se găsesc într-un suflet evlavios, chiar dacă Duhul lui Dumnezeu este activ în această privință. Noi ne odihnim în ceea ce Dumnezeu Tatăl vede în Fiul și în lucrarea Sa, și în ceea ce Duhul Sfânt ne mărturisește despre aceasta.

Aceasta poate arăta în ce măsură adevărul Tatălui, cuvântul Tatălui, este unealta prin care noi am fost puși deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, așa cum este arătat clar în Noul Testament; dar această înștiințare nu se limitează numai la Noul Testament, așa cum am văzut. La ceea ce vreau să atrag atenția în mod deosebit este – ceea ce ușor se trece cu vederea – schimbarea totală pe care a adus-o cunoașterea lui Hristos pe baza mântuirii, atât în ceea ce privește omagierea din partea noastră a Cuvântului, savurarea Cuvântului de către noi precum și toată aplicarea lui. Pe scurt, rezultatul descoperirii lui Hristos, așa cum noi Îl cunoaștem, este, că noi înțelegem Scriptura în general într-un fel în care niciodată mai înainte nu am înțeles-o. Unii dintre noi au spus și mulți au simțit că o astfel de cunoaștere a Domnului Isus face Biblia să devină o carte nouă pentru noi, chiar dacă mai înainte am fost deja creștini. Sunt convins că mulți dintre noi au făcut o astfel de experiență. Probabil vă amintiți de ceea ce ați simțit. În locul întrebărilor și enigmelor nedezlegate, de care am avut parte, al nesiguranței și fricii, cu care ne-am apropiat de adevărul divin, domnește acum claritate. Nu mai ești neliniștit cu privire la înțelegerea corectă a Cuvântului, și nici cu privire la relația personală cu Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu lucrurile se văd acum în lumină deplină, în măsura în care cineva dintre noi poate vorbi de „lumina deplină”. Însă noi avem voie să vorbim realmente despre aceasta; căci Dumnezeu, Tatăl nostru, vorbește despre noi ca despre aceia care Îl cunosc, fără îndoieli sau nesiguranță. Chiar și despre cei mai tineri dintre noi, despre copilași, El spune, că ei au ungerea din partea Celui Sfânt și știu toate. Cum ar putea Tatăl să vorbească în felul acesta despre cei mai neînsemnați din familia Sa? El poate, deoarece El le-a dat pe Hristos și pe Duhul Sfânt.

Da, noi suntem sfințiți prin adevăr, și cuvântul Tatălui este adevăr. Deci acest cuvânt este cel care a dat naștere la o schimbare așa de uriașă. Creștinul nu mai privește Cuvântul lui Dumnezeu în felul vechi, legalist. Noi știm ce înseamnă să nu mai fii jumătate iudeu și jumătate creștin. Prin harul nemărginit al lui Dumnezeu avem voie să privim pe Hristos în Evanghelie în toată valoarea Sa, avem voie să pricepem din inimă toată revelația lui Hristos. Oricât de importantă ar fi fost aplicarea textuală a Cuvântului, ea se pierde acum total în strălucirea Aceluia pe care Duhul lui Dumnezeu Îl are înaintea ochilor începând din Geneza 1 și până la sfârșitul capitolului 22 din cartea Apocalipsa.

Prin aceasta întreaga Scriptură este moștenirea noastră, și nimic mai puțin. Avem însă nevoie să cunoaștem pe Tatăl în Fiul, ca să putem citi corect totul. Nu mi se va putea reproșa, că fac anumite îngrădiri ale Cuvântului lui Dumnezeu, și noul fel de a studia Cuvântul nu permite, nici măcar aparent, ca creștinul să fie obligat la ceea ce iudeul avea ca »slujire a morții«, cu toate că unii dintre noi vor să creadă că ceea ce iudeului a slujit ca ghid, ca »să aducă roade spre moarte«, ar fi pentru noi regula de viață. Eu cred că aceia care susțin Legea, merită acest reproș. Nu, dragi prieteni, să nu renunțăm la ceea ce Mântuitorul nostru ne prezintă așa de măreț, pentru a avea lucrurile prin care Dumnezeu a închis pe iudeul mândru spre condamnare. Dacă noi am fi fost iudei, am fi lăsat acest fel de sfințire înapoia noastră. Ucenicii erau nu numai Iudei, ci erau credincioși iudei; însă ei aveau nevoie să fie sfințiți prin adevăr, căci până în momentul acela nu au fost.

Deci sfințirea nu este întoarcerea la Dumnezeu (căci ucenicii erau întorși la Dumnezeu), ci este puterea cuvântului Tatălui de a pune deoparte, pe care ei trebuiau s-o afle acum. Marea schimbare a fost lucrată în ei. Cum a avut ea loc? Ce a spus Domnul? »Sfințește-i prin adevărul Tău.« Fără îndoială, ceea a ce a dat naștere la această sfințire, în ceea ce privește Cuvântul scris, era noua desfășurare a adevărului divin, a cărui putere caracteristică, distinctivă, era Numele Tatălui revelat în Fiul și prin Fiul.

Pe scurt, mijlocul folosit aici era Noul Testament. Însă pe lângă aceasta – departe de a lăsa la o parte ceva din Vechiul Testament – drumul cel mai bun este să ne însușim într-adevăr Vechiul Testament; în felul acesta el va fi înțeles cu adevărat. Dacă cunoaștem pe Tatăl, vom cerceta Cuvântul și vom savura fiecare parte a Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta nu ne va scăpa nimic, nu vom pierde nimic. Nu prin aceea că ne imaginăm că am fi iudei vom înțelege adevărul sau el ne va sfinți. Dimpotrivă, aceia, care au fost cu adevărat iudei, au trebuit să fie scoși din tot ce era iudaic. Acum este vorba de un om nou în Hristos.

Putem astfel să recunoaștem clar baza generală de pe care vorbește Domnul, precum și ceva din schimbarea importantă, care trebuie să aibă loc prin puterea Duhului lui Dumnezeu. »Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.« Să ne amintim că ucenicii nu erau încă pe fundamentul creștin. Sfințirea, despre care este aici vorba, îi pune cu adevărat deoparte ca creștini. Nu era facerea cunoscut a vieții; aceasta nu sfințește. Pe de altă parte această sfințire nu se referă simplu la lucrarea practică, care are loc zi de zi în inima copilului lui Dumnezeu. Aceasta are loc realmente și este importantă; sunt locuri în Scriptură care vorbesc exclusiv în acest sens despre sfințire, cum ar fi 1 Tesaloniceni 4.3,4; 5.23Evrei 12.14Există o sfințire, sau punere deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, cu caracter general și fundamental. La această sfințire se referă Domnul, fără să excludă lucrarea practică, care are loc în suflet. El se referă la punerea deoparte a ucenicilor, care atunci Îl înconjurau, în acel caracter nou, adevărat creștin. Ucenicii stăteau încă în legătură cu vechile obiceiuri și practici, căci până în momentul acela erau iudei. Sosise timpul când ei trebuiau scoși din iudaismul lor. Aceasta pare să fi avut Domnul de gând.

Dar aceasta nu este totul. El nu spune numai: »Sfințește-i prin adevăr«, adevărul Tatălui, prezentat în mod deosebit și nemijlocit în scrierile creștine numite „Noul Testament”. El mai spune și: »Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume«. Această trimitere nu se limita nicidecum numai la Iudeea. Lumea era înaintea lor. Exista așadar o astfel de relație intimă, cum era punerea deoparte pentru Tatăl, exista totodată și o trimitere în lumea întreagă. Desigur Domnul Isus a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel, dar acesta nu este felul în care El este privit în Evanghelia după Ioan. În această Evanghelie este vorba de lucruri mai adânci. Poporul este privit aici ca fiind complet îndepărtat de Dumnezeu și ca o parte a unui sistem extins care este în opoziție cu Tatăl; toți sunt văzuți ca fiind deznădăjduit de răi și dușmani ai lui Dumnezeu. Așa cum Tatăl L-a trimis pe El în lume, așa i-a trimis și El în lume.

Domnul Isus Însuşi Se sfinţeşte pentru ai Săi

Dar ca să facă mai efectivă această lucrare a punerii deoparte pentru Tatăl, Domnul adaugă un alt adevăr, deosebit de important: »Și Eu Însumi Mă sfințesc (sau: Mă pun deoparte) pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Aceasta vrea să spună: Cuvântul Tatălui, oricât de binecuvântat este el, și oricât de mult schimbă totul pentru noi, nu este suficient. Noi avem nevoie de un lucru personal, care să captiveze simpatiile noastre. Cine ar putea să fie acesta în afară de Unul, de Domnul Isus Însuși? Dar nu este Domnul Isus pe pământ. Iudeii vor primi odată descoperirea binecuvântată a Domnului aici pe pământ. Nu vreau să mă ocup acum în detaliu cu aceasta, când va avea loc aceasta și cât timp va dura; dar acest timp va veni pentru ei. Ei vor primi pe Cel făgăduit, când El li se va face cunoscut aici pe pământ. Picioarele Lui se vor așeza pe Muntele Măslinilor, așa cum știm. Acolo sau în felul acesta noi nu-L cunoaștem. Noi Îl cunoaștem așa cum El este acum în prezența Tatălui în cer. Acesta este înțelesul punerii Lui deoparte personale. Prin această punere deoparte sau sfințire de Sine nu se înțelege jertfa de pe cruce. La cruce Dumnezeu L-a făcut păcat, în loc ca El Însuși să se sfințească. Acolo El a fost Locțiitorul nostru și a fost părăsit de Dumnezeu, pentru ca noi, cei care credem, să nu mai trebuiască niciodată să gustăm ce înseamnă această despărțire de Dumnezeu. Nu că Domnul Isus, chiar și atunci când a fost făcut păcat, câtuși de puțin nu a mai fost subiectul plăcerii lui Dumnezeu Tatăl! Dimpotrivă, în această judecată îngrozitoare El a fost în toată ființa Lui desfătarea cea mai profundă a Tatălui. Și cu toate acestea, a fost desăvârșit de adevărat și real, că la cruce El a fost făcut păcat, că El S-a făcut în chip desăvârșit, fără nici o reținere, una cu urmările păcatului nostru și din cauza aceasta a suferit din partea lui Dumnezeu, împotriva căruia a fost făcut răul, și pe care El a vrut să-L glorifice. Cu siguranță crucea nu a fost numai o aparență, ci o realitate, oricare ar fi fost fastul gol al lumii în care stătea crucea. Să diminuezi realitatea suferințelor Lui înseamnă să diminuezi realitatea glorificării lui Dumnezeu, și aceasta este un lucru mult mai important decât mântuirea ta și a mea. Fraților, pe cruce s-a rezolvat totul, acolo s-a pus pentru totdeauna totul în ordine. Tot răul a fost pus asupra Lui la cruce, fiind judecat pentru păcat. Nu există nimic, oricât ar fi de păcătos și stricat, pentru care Isus să nu fi suferit, niciun păcat, oricât de negru ar fi el, pe care El să nu-l fi spălat cu sângele Lui scump. Urmarea este, că Dumnezeu Însuși privește cu plăcere la păcătos și că păcătosul găsește odihna de care are nevoie conștiința lui trezită. Dar aceasta este cu totul altceva decât punerea deoparte de Sine sau sfințirea de Sine a Domnului nostru pentru păcatele noastre, »pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr«. Domnul Isus ocupă pentru om o poziție cu totul nouă, pentru ca să poată exista creștini în fapt și adevăr. Căci caracterul unui creștin, chiar dacă el se află pe pământ, este, că el este ceresc. Cum ar putea el să devină ceresc, decât numai prin revelarea unui Om ceresc, care este viața lui? Cine este acest Om ceresc sau cine ar putea fii, decât numai Omul Isus Hristos, care, după ce prin jertfa Lui a îndepărtat păcatul, a ocupat acest loc nou acolo, Capul unei familii noi, așa cum ne este El revelat prin Duhul Sfânt trimis din cer?

Deci acesta este înțelesul esențial al cuvintelor adăugate de Domnul. În loc să ne dea numai în Cuvântul Tatălui acea plinătate a adevărului, în mod deosebit în Noul Testament, dar care parcurge și întreg Vechiul Testament în așa fel că noi avem la îndemână un mijloc sigur și pe care ne putem baza, că noi putem recunoaște pe Tatăl în fiecare parte a Scripturii, Domnul Se dă personal pentru noi, pentru ca în felul acesta în Persoana Sa să avem adevărul nemijlocit înaintea noastră și pentru simpatiile noastre. Pe lângă Cuvântul detaliat al Tatălui avem nevoie de o Persoană, care să încătușeze inimile noastre. Avem nevoie de ea, ca să nu ne pierdem în plinătatea revelațiilor divine. Și aici este Unul, care poate să ia în posesiune toate simpatiile inimii, care ne încătușează cu Sine, prin aceea că ni se revelează pe Sine, El, Cel mai demn dintre toți, subiectul demn al lui Dumnezeu Tatăl, de aceea cu siguranță și al nostru, copiii, a căror desfătare și-o găsesc în tot ceea ce El își găsește desfătarea. Acest Unul nu este altul decât Hristos; dar este Hristos la care noi privim după ce tot răul a fost judecat, tot binele a fost câștigat, și după ce dragostei nu i-a mai rămas nimic de făcut, da, după ce chiar și dreptatea nu mai are nici o altă misiune de îndeplinit, decât numai să ne binecuvânteze. Acum Dumnezeu ca Tată ne poate binecuvânta, și El face aceasta având în vedere jertfa nemărginită a Domnului Isus. Faptul că Dumnezeu poate acum să ne binecuvânteze ca Tată, și El ne binecuvântează, El ni-l arată prin aceea că Domnul Isus este în prezența Sa, și El ne face să-l știm prin Duhul Sfânt trimis din cer. Faptul că Domnul Isus Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu nu este un simplu fapt fără o importanță deosebită, nu este un eveniment fără roade, oricât ar fi el de mare și de minunat. Nici pe departe: această punere deoparte de Sine la dreapta lui Dumnezeu este o rădăcină a adevărului divin, da, este rădăcina binecuvântărilor noastre deosebite. El a fost înălțat la dreapta Tatălui ca Omul model (dacă avem voie să spunem așa), în al cărui chip Duhul ne formează și ne alcătuiește prin adevăr. Această sfințire de sine a Sa, prezența Sa înaintea lui Dumnezeu este de aceea așa de importantă, deoarece El va deveni mijlocul unic pentru dezvoltarea minunată a adevărului și dragostei, pe care Dumnezeu dorește cu plăcere să le vadă în aceia care aici pe pământ aparțin lui Hristos.

Aceasta este deci, ceea ce ne este prezentat în continuare prin cuvintele: »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Noi avem nevoie de Cuvântul Tatălui, dar noi avem nevoie și de Persoana pusă deoparte din cer, și anume avem nevoie de Ea în această ordine. Căci noi trebuie să ne fi însușit adevărul Tatălui, făcut cunoscut în Noul Testament, înainte de a ști să prețuim așa cum se cuvine faptul că Domnul Isus este la dreapta Tatălui, deoarece El S-a sfințit așa de mult, pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr.

Însă atunci (aproape că nu trebuie să mai spun aceasta) când noi am văzut pe Domnul Isus acolo, când știm să prețuim însemnătatea deosebită a faptului că noi Îl avem pentru sufletele noastre ca Persoană, care se află cu totul în afara lumii, după al cărui chip și plăcere Duhul Sfânt ne formează și ne conduce în timp ce suntem aici jos, atunci prin aceasta adevărul va deveni mult mai personal și mai plin de putere pentru noi. Nu că adevărul nu rămâne în Cuvânt, dar în felul acesta el este folosit cu mai multă binecuvântare. Așa cum spune El aici: »Eu Mă sfințesc pentru ei«, dar nu rămâne la aceasta, ci continuă »ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Vedem astfel, că atunci când începem cu adevărul și apoi ne urcăm să privim poziția personală a Domnului, prin aceasta adevărul câștigă tot mai mult în putere și greutate.

Alte aspecte ale sfinţirii

Dacă acum ne îndreptăm spre anumite locuri din Noul Testament, care se referă la sfințire, fără îndoială vom găsi în ele aspecte noi ale acestei teme; dar toate vorbesc despre același adevăr mare, oricare ar fi aplicarea lui în fiecare caz în parte.

Aproape fiecare scrisoare oferă dovezi pentru aceasta.

»Către toți preaiubiții lui Dumnezeu care sunt în Roma, chemați să fiți sfinți …« (Romani 1.7)
»Către cei ce au fost sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți …« (1 Corinteni 1.2)
»… și către toți sfinții care sunt în toată Ahaia« (2 Corinteni 1.1)
»… către sfinții care sunt în Efes și credincioșii în Hristos« (Efeseni 1.1)
»… către toți sfinții în Hristos Isus, care sunt în Filipi« (Filipeni 1.1)
»… către sfinții și frații credincioși în Hristos, care sunt în Colose« (Coloseni 1.2)
»În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraților sfinți« (1 Tesaloniceni 5.27).

Aici nu poate fi nici o îndoială pentru un cititor neutral, cu judecată. Aici este totdeauna vorba de persoane care sunt puse deoparte pentru Dumnezeu. Și anume începând din momentul în care a început lucrarea Sa în sufletele lor. Cuvântul nu se referă nicidecum la o măsură de cunoaștere, la care ei au ajuns. El consideră că ei, ca copii ai lui Dumnezeu în această lume, sunt puși deoparte pentru El din momentul în care după chemarea lor au început să meargă pe calea credinței; nimic mai mult.

Însă acest adevăr, oricât de elementar ar fi el, din păcate nu a fost păstrat intact de creștinătate. Nu vorbesc numai de marile greșeli ale Babilonului, care după mulți ani de la moartea lor, dar în niciun caz mai devreme, declară sfinți pe sfinții săi, așteptând până când prin minuni ale relicvelor celor morți se dau dovezi ale sfințeniei lor. Nu, și acolo unde papalitatea a fost negată, nu se procedează prea fricos și contrar Scripturii, când cei mai mulți credincioși nu vor să se recunoască reciproc ca sfinți, nu vor să spună despre ei înșiși că din momentul în care mărturisesc Numele Domnului au fost sfințiți în Hristos Isus? Ce este aceasta, decât numai o nedemnă dare înapoi de frică atât în a recunoaște harul bogat al lui Dumnezeu cât și responsabilitatea serioasă a fiecărui credincios în parte? Ei sunt sfinți și sunt chemați să se comporte ca atare. Nerecunoașterea acestui fapt nu este o măsură mare de smerenie, ci numai o necredință ignorantă spre dezonorarea Domnului și spre mare pagubă pentru propriul suflet. Din locurile citate din Scriptură rezultă foarte clar, că toți care au mărturisit pe Hristos au fost numiți sfinți și ei au fost tratați ca sfinți; că sfințirea era partea fiecăruia care purta Numele Lui. Ei erau puși deoparte pentru Dumnezeu, și anume de la început (compară cu Faptele apostolilor 9.13; 20.32; 26.18).

În 1 Corinteni 1.30 avem un alt loc cu privire la tema noastră (ar fi prea mult să ne ocupăm cu fiecare loc). Aici apostolul spune: »Iar din El, voi sunteți în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare«. Eu cred că aici Duhul lui Dumnezeu folosește cuvântul »sfințenie« într-un sens foarte larg, nu numai în punerea deoparte pentru Dumnezeul nostru și Tatăl prin Domnul Isus, Fiul, chiar de la începutul drumului nostru ca creștini, ci și cu privire la puterea care pune deoparte, care lucrează până la sfârșit în sufletele noastre. Eu cred că acest efect dublu este cuprins aici în cuvântul sfințenie și aceasta vrea să ni se spună. »Înțelepciunea« este în opoziție cu filozofia omului, care în mod deosebit se întâlnea la greci, cărora apostolul le-a scris. »Dreptatea« pune deoparte tot ce este nedesăvârșit și este făcută cunoscut în har acolo unde omului ca atare îi lipsea total concordanța morală cu Dumnezeu; »sfințenia« nu numai începând din momentul chemării, ci continuând mereu. »Răscumpărarea« completează lucrarea harului; aici nu este vorba de răscumpărarea prin sângele lui Hristos ci este răscumpărarea trupului, așa cum deduc eu din succesiunea crescândă. Aceasta arată la rândul ei mărimea expresiei »sfințenie«. Așa cum »răscumpărarea« este înțeleasă în sensul cel mai larg, consider că tot așa este și cu »sfințenia«.

Dar dacă venim la 1 Corinteni 6.11 găsim ceva mai exact: »Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți …«. Nicio scriere teologică a secolului 19 nu s-ar fi gândit să așeze aceste cuvinte în această ordine. De aceea ele nu au găsit adevărul. Și eu vreau să spun chiar, că nici un scriitor omenesc al vreunui secol nu ar fi folosit aceeași formă a cuvintelor, în afară de acela care a fost inspirat de Dumnezeu. Dar să ne întrebăm, am învățat noi înțelepciunea care este exprimată prin ele? Am descoperit noi, de ce aceste cuvinte sunt nu numai adevărate, ci sunt mult mai adevărate în această ordine decât în oricare alta?

Desigur acest verset prin »sfințire« înțelege nu numai aplicarea practică prin Duhul lui Dumnezeu a adevărului la conștiință, după ce cineva a fost îndreptățit, așa cum se obișnuiește în protestantism; și cu atât mai puțin el confundă sfințirea cu îndreptățirea, așa cum face catolicismul.

Deci dacă presupunem, că cuvintele apostolului sunt mijlocul ca să exprime pe deplin adevărul divin, atunci este clar că părerea, potrivit căreia »sfințenia« se limitează la procesul practic care are loc în suflet după îndreptățire, este total insuficientă.

Apostolul nu vrea să ne învețe aici acest aspect. Să însemne aceasta atunci, că valoarea și necesitatea acestei lucrări practice, adică creșterea în sfințenie, după ce am crezut și am fost îndreptățiți, trebuie diminuate? Nicidecum. Eu recunosc importanța lor. Punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu, permanentă, zilnică și în cel mai mic detaliu, este numită pe drept »sfințenie«. Însă vreau să spun că este un adevăr mai mare, pe care omul nu-l recunoaște așa de ușor și nu-l înțelege, și că lipsește ceva, care să dea creștinului o înțelegere clară și completă a relației lui cu Dumnezeu.

Curăţirea

În primul rând este evident, că apostolul Pavel spune aici corintenilor, că oricât de murdari ar fi fost ei înainte de a cunoaște pe Domnul Isus, ei au fost spălați, atunci când L-au primit. Este foarte posibil că apostolul face aici aluzie la botezul ca semn exterior. Dar despre aceasta nu vreau să mă ocup aici; vreau însă să accentuez că spălarea nu este același lucru cu sfințirea și sfințirea, așa cum oricine va recunoaște, nu este același lucru cu îndreptățirea. Însă mai departe: dacă acești trei pași reprezintă părțile necesare ale mântuirii creștine, atunci succesiunea, în care Dumnezeu a lăsat să se scrie, să nu fie corectă? Despre credincioșii din Corint se spune, că ei »au fost spălați«, căci prima lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu într-un suflet păcătos constă în aceea, să aducă la lumină murdăria sufletului, să descopere răul care murdărește, să judece și să îndepărteze. »Spălarea« prin Cuvânt (Efeseni 5.26) nu este același lucru cu sfințirea, cu toate că este foarte strâns legată de ea; în această parte Dumnezeu în harul Său se ocupă cu ceea ce este în opoziție totală cu El. »Sfințirea« se ocupă exclusiv și pozitiv cu binele, pentru care sufletul este pus deoparte. Noi Îl vedem atunci pe El, Cel care este ținta punerii deoparte, spre care se îndreaptă acum sentimentele, și nu numai curățirea de răul din natura noastră.

Cu toate că noi putem să diferențiem între spălare și sfințire, în realitate ele nu se pot despărții în sufletul omului care vine sub puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Însă înțelepciunea lui Dumnezeu se arată întotdeauna în ordinea în care El ne prezintă gândurile și cuvintele Sale. Repet: spălarea este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt la conștiință. Dacă Hristos este primit în adevăr, El va lucra în cel păcătos în așa fel, că păcătosul descopere și judecă răul din el înaintea lui Dumnezeu. El s-a născut acum din Dumnezeu, dar nașterea din nou va face ca el să simtă ce este el cu adevărat. El se pocăiește. Dar sfințirea merge mai departe, prin aceea că ea îi descopere ceva care îi câștigă inima și o trage la sine. Acum este clar, că spălarea înseamnă mai mult îndepărtarea necurățiilor, și că sfințirea este mai mult rezultatul subiectului descoperit, care stăpânește inima și o atrage la sine.

Îndreptăţirea

Așa ne prezintă Duhul lui Dumnezeu această temă. Dar aici în 1 Corinteni 6.11 mai există și o a treia expresie: îndreptățirea, și evident îndreptățirea este pusă după sfințire, și nu înaintea ei. În ordinea, în care Duhul Sfânt o pune, ea urmează după spălare și sfințire. Cum se poate aceasta împăca cu părerea, pe care învățătura cu privire la sfințire o limitează la sfințirea practică a creștinului după îndreptățirea sa? Nicidecum nu se poate împăca! Să renunțăm atunci la afirmația apostolului, ca fiind de neînțeles? Să nu înțelegem noi adevărul lui Dumnezeu și în acest punct și să-l savurăm în inimile noastre? Este adevărat, că prin felul în care Domnul folosește cuvântul »sfințire« în Ioan 17 se dovedește nu numai că el are un alt înțeles, mai larg, decât în mod obișnuit i se atribuie și felul în care Duhul Sfânt îl folosește prin apostol arată că el are un înțeles cu totul diferit de simpla aplicare a lui la starea practică sau la maturizarea sufletului, după ce el a cunoscut pe Domnul.

Voi adăuga un alt loc din Biblie, ca să arăt, că acesta nu este un gând samavolnic, ci că Duhul lui Dumnezeu îl prezintă foarte clar. Exact aceeași parte a adevărului este prezentată și de un alt apostol. În 1 Petru 1.2 citim, că creștinii iudei împrăștiați în Asia Mică au fost aleși »după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Este clar, că ceea ce în 1 Corinteni 6 este numit »îndreptățit« corespunde aici stropirii cu sângele lui Isus Hristos. Dacă ar sta la bază părerea larg răspândită din timpul nostru, atunci apostolul Petru s-ar fi exprimat aproximativ în felul următor: că acești creștini iudei ar fi fost aleși spre stropirea cu sângele lui Isus Hristos, după care Duhul Sfânt va continua lucrarea de sfințire în sufletele lor. Dar el face aici o cu totul altă constatare. El spune: »Aleși … prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Deci sfințirea este prezentată aici ca temelie pentru stropirea cu sângele lui Isus, căci ei au fost sfințiți prin Duhul, ca să fie stropiți cu sângele lui Isus.

Sfinţirea

În ce sens se înțelege atunci »sfințirea« aici? Aceasta este întrebarea. Ce vrea să spună Duhul lui Dumnezeu, când îl face pe Pavel să spună »sfințiți, îndreptățiți«, sau când îl face pe Petru să spună: »prin (ὲν) sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«? Deoarece »sfințire« stă în 1 Corinteni 6 înainte de »îndreptățire« și în 1 Petru 1.2 înainte de »stropirea cu sângele lui Isus Hristos«, în aceste locuri ea trebuie să însemne lucrarea Duhului Sfânt, și anume începând din momentul când în suflet devine vie dorința după Dumnezeu, spre care el privește din pricina lui Isus, fără încredere în sine însuși dar îndrăznind să spere numai spre bine. Probabil sufletul nu știe încă ce măsuri a întreprins harul, dar cunoașterea că în Dumnezeu este har suficient îl face capabil să se supună sentinței Lui cu privire la tot ce el a fost și la tot ce a făcut. Acum el se agață de El și este pe deplin sigur că în El este toată bunătatea și se bazează pe faptul că prin Domnul Isus harul Său va străluci asupra lui. Însă el nu știe încă ce har bogat l-a căutat și a devenit activ pentru el înainte ca el să se trezească. Duhul lui Dumnezeu dă naștere la dorința, ca cu orice preț să facă voia lui Dumnezeu și pune înaintea ochilor unui astfel de suflet lucrarea Domnului Isus în valoarea ei nemăsurabilă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta sufletul este adus acum la stropirea cu sângele lui Isus Hristos; dar așa cum sufletul a fost ales, înainte ca Duhul Sfânt să înceapă să lucreze de fapt în el, tot așa Duhul a fost activ, înainte ca el să fie stropit cu sângele lui Isus.

În vorbirea lui Petru este o aluzie clară la lucruri și fapte din Vechiul Testament, cu scopul de a oferi credincioșilor iudei un sentiment viu al noii lor poziții, comparată cu poporul vechi. Un israelit trebuia să se gândească involuntar la Exodul 24.7,8, unde se spune: Moise »a luat cartea legământului, și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”« Avem aici în cazul lor aceleași elemente: ascultarea față de Lege și stropirea cu sângele jertfei, care a fost sacrificată în aceste momente solemne. Dar ce diferență! Israel sta acolo, obligat să asculte de Lege, și stropit cu sânge, care amintea că moartea era pedeapsa pentru încălcarea Legii. Creștinul este părtaș vieții lui Hristos, al unei vieți de ascultare, al ascultării a cărei expresie desăvârșită era Hristos. Creștinul a fost stropit cu sângele Lui, aceasta adeverește că înaintea lui Dumnezeu el a fost curățit în chip desăvârșit de păcatele sale.

Sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt

Această lucrare a Duhului Sfânt de la început și până la sfârșit este numită în Scriptură »sfințirea lucrată de Duhul«. Ea cuprinde întreaga punere deoparte a sufletului pentru Dumnezeu, începând din primul moment. »A da viață« este acțiunea asupra sufletului mort în păcate și fărădelegi. Dumnezeu dăruiește viața nouă și acțiunea vieții divine este, că sufletul este atras spre Dumnezeu, Cel care dă viața. »Sfințirea« include întotdeauna sentimentele față de El, Cel care dă binecuvântarea Sa așa de bogată. Chiar dacă sufletul cunoaște numai parțial adâncimea și plinătatea binecuvântării, el crede totuși în Acela care poate să binecuvânteze; și numai El poate să binecuvânteze. Probabil este numai convingerea că în casa Tatălui există pâine din belșug, unită cu convingerea că ai fi fericit, dacă ai putea să ajungi acolo. Sufletul este foarte sigur, că acolo se găsește har, dar el nu îndrăznește să spere că acolo va fi mai mult decât un salariat cu ziua. Cu toate acestea inima se încrede în dragostea care stăpânește acolo, dar nu știe cum poate să ajungă acolo. Fără Duhul nu ar fi avut loc în inima fiului pierdut o întoarcere spre Tatăl, nu ar fi avut loc recunoașterea adevărată și mărturisirea păcatului făcut față de cer și față de El. În momentul când are loc judecata de sine și sentimentele inimii se îndreaptă spre Tatăl și casa Sa, începe sfințirea lucrată de Duhul. Abia atunci când el vine la Tatăl și află de vițelul care a fost tăiat, și este îmbrăcat cu sandale și cea mai bună haină și i se pune pe deget inelul, abia atunci este »îndreptățit«, potrivit învățăturii. »A fi îndreptățit« înseamnă că prin credință aplici cu privire la tine lucrarea Domnului Isus, în timp ce în adevăratul sens al Scripturii ai fost deja sfințit prin Duhul.

Sfinţirea practică

Sfințirea practică urmează în principal după îndreptățire. Împotriva acestei păreri nu am nici o obiecție. Cu privire la această temă nu vreau nicidecum să pun în discuție sau să atac persoane, respectiv grupări. La locul ei este un adevăr important, că lucrarea permanentă de sfințire continuă după îndreptățirea noastră. Dar ce este sfințirea lucrată de Duhul înainte de îndreptățirea noastră? De ce teologii și predicatorii nu spun nici un cuvânt despre aceasta? Cu siguranță nu pentru ca să dea onoare Sfintei Scripturi, și cu atât mai puțin din înțelegerea adevărului lui Dumnezeu. Cum se face că acest adevăr nu este cunoscut în creștinătate, și nu numai astăzi, ci de șaptesprezece secole? (Notă: W. Kelly s-a născut în 1821 și a trăit până în anul 1906) Dacă nu ar fi așa, unde am putea atunci să-l găsim la teologii de demult și din timpurile moderne? Eu nu știu, și nu cred că altcineva ar ști. Fapt este, că acest adevăr în mod cu totul inexplicabil – în afară însă pentru aceia care au recunoscut decăderea creștinismului de la credință – a dispărut din școlile de teologie.

Ce putem învăța noi din aceasta? Binecuvântarea faptului de a avea Sfânta Scriptură. Căci aici nu este vorba de un adevăr tainic, nu de ceva care ar putea să se piardă fără să aducă pagube mari pentru suflete. Sunt consecințe practice mari, dacă se pierde dinaintea ochilor sfințirea lucrată de Duhul, așa cum este ea prezentată de Pavel și Petru. Nu vorbesc acum de așa-numita sfințire permanentă, sau de creșterea în sfințire, așa cum este numită ea în teologie; toate acestea le las la o parte. Toate aceste expresii pot să fie mai mult sau mai puțin corecte, dar le ocolesc, fără să intru în detalii cu privire la ele. Eu cred pentru mine, că în principiu ele exprimă adevărul, și în privința aceasta nu vreau să mă amestec nici cu ce spun arminiani (sectă olandeză din secolul 17 orientată împotriva învățăturii lui Calvin cu privire la predestinație) și nici cu calviniștii, sau cu oricare alții.

Dar eu trebuie să întreb pe acești creștini și pe fiecare, dacă nu este un lucru deosebit de important și care spune mult, faptul că unul din adevărurile cele mai importante pentru un suflet temător de Dumnezeu, unul din adevărurile de bază ale Noului Testament, pentru cei mai mulți copii ai lui Dumnezeu a devenit până astăzi fără importanță. Dacă acest gând este greșit, atunci să mi se arate dovezile contrare, căci le-aș recunoaște cu cea mai mare bucurie, dacă cineva ar putea să-mi arate că eu am trecut ceva cu vederea. Pot să spun sincer, că după cercetări amănunțite, dar zadarnice, cred că cele spuse sunt adevărul curat (și anume un adevăr serios), că sfințirea lucrată de Duhul în sensul cel mai important, așa cum îl prezintă Noul Testament, este „o necunoscută mare” pentru cei mai mulți creștini ai timpului nostru.

Consecinţa practică a sfinţirii

Care este deci consecința practică din aceasta pentru suflete? Mare, în orice privință. În orice caz este evident, că sunt suflete în care a lucrat Duhul lui Dumnezeu, care deseori au ispite și se simt nefericite. Atunci nu li se dă cuvântul Tatălui, ci li se oferă cuvântul Legii ca ghid, și prin aceasta ajung și mai nefericiți, căci niciodată nu a fost intenția lui Dumnezeu să facă fericit pe un păcătos prin Lege. »Prin Lege vine cunoștința păcatului«. Cum ar putea ea să lucreze altceva la un copil al lui Adam, decât înrobire, condamnare și moarte (vezi 2 Corinteni 3)? Așa cum Legea nu dă putere, tot așa ea nu revelează niciodată un obiect. Ea are într-adevăr un scop deosebit de important, dar scopul este să convingă sufletul de vinovăția lui. Așa cum apostolul învață foarte clar, folosirea ei legitimă este nu pentru cel drept, ci pentru cel nelegiuit și neascultător, pentru cel fără evlavie și păcătos, pentru cel necurat. Legea este puterea păcatului, nu a sfințeniei, deci exact opusul puterii care sfințește. Harul Tatălui ne revelează ceea ce are El cel mai binecuvântat și mai drag și Cuvântul Său face ca cel mai iubit al Lui să fie și cel mai iubit al nostru. Aceasta este ceea ce sfințește. »Sfințește-i prin Cuvântul Tău. Cuvântul Tău este adevăr … Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.«

Pe lângă faptul că ne arată caracterul deplin al sfințirii creștine pe tot drumul credinciosului, »sfințirea lucrată de Duhul« cuprinde prima lucrare a Duhului Sfânt în fiecare suflet născut din Dumnezeu, de la primele începuturi ale lucrării reale a Duhului lui Dumnezeu printr-o viață, care îi este dată, prin aceea că ea deschide mai mult sau mai puțin inima (căci El poate fi deseori împiedecat), dar care totuși are sentimente orientate spre Dumnezeu.

Cât de des dorește un suflet într-o astfel de situație să fie sigur, că este sfințit! Ce ușurare ar fi, dacă s-ar ști sfințit! Tocmai într-o astfel de stare unul, care este conștient de caracterul lui nedemn, se simte greu apăsat, deoarece este deplin conștient că el însuși nu a fost sfințit, oricât de mare ar fi harul Domnului Isus. Ce mângâiere ar fi pentru un astfel de suflet, să știe, că a fost sfințit, și anume într-un sens mult mai absolut decât numai cu privire la starea și umblarea lui practică de moment, care îl preocupă așa de mult! Ce liniște intervine, când învățăm să nu mai privim la noi înșine, ci să ne uităm la Hristos și să ne agățăm de El!

Dar aici mai există un alt punct. Când Dumnezeu iese în întâmpinarea unui suflet, care sufere din cauza ispitelor, este descurajat și nu are nici o putere să câștige deplina mângâiere și pace în credința în Domnul Isus, cu toate că a fost sfințit, atunci El nu permite ca sufletul să se împace cu această stare. Aici se arată importanța cuvântului din Epistola lui Petru: »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« De ce stă aici ascultarea pe primul loc? Pentru mulți aceasta nu este o greutate mică și deseori conduce la o răstălmăcire tristă a Cuvântului. Se recunoaște că, ca și credincios ești chemat la ascultare, dar se dorește să se creadă, că, atunci când suntem neascultători, sângele lui Hristos este izvorul care repară orice eșec din partea noastră. Sper să nu fie nimeni printre cititorii mei, căruia să-i fie necunoscute gândurile lui Dumnezeu și tratează cu ușurătate Scriptura, ca să nu spun necuviincios. Nu, apostolul nu s-a referit la nimic de felul acesta, ci el spune, că atunci când Duhul lui Dumnezeu desparte un suflet de lume, prima mișcare a sufletului, care s-a întors cu adevărat de la satan și păcat la Dumnezeu, dorința mare a inimii este să asculte, în timp ce stropirea cu sângele lui Isus dă siguranța, că în ochii lui Dumnezeu ai fost curățit de vină.  »Ce să fac, Doamne?«, a strigat Saul din Tars, când era căzut la pământ. Sunt într-adevăr unii, care spun, aceasta a fost o întrebare cu natură legalistă, dar eu nu pot nicidecum să fiu de acord cu această părere. Sunt de acord, că deplina libertate a Evangheliei nu era încă cunoscută, dar în cazul lui întrebarea era bună și binecuvântată. Ea era un semn al dorinței instinctive a naturii noi, să facă voia lui Dumnezeu.

Dar aici noi vedem mult mai mult. Citim că etalonul pentru ascultarea sufletului ales și sfințit prin Duhul este ascultarea lui Isus, căci, așa cum cred eu, Numele Său din acest verset se referă atât la »ascultare« cât și la »stropirea cu sânge«. Această ascultare nu este ascultarea unui iudeu, ci opusul acesteia. De aceea cuvintele »Isus Hristos« stau la sfârșitul propoziției. »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« Ascultarea este ascultarea lui Hristos, așa cum sângele era sângele Său. Nu este prima dorință a sufletului trezit să asculte? Dar acum nu există nici o ascultare, pe care Dumnezeu s-o prețuiască, în afară de ascultarea pe care a dovedit-o Domnul Isus. Nu este ascultarea legalistă iudaică cu speranța în anumite binecuvântări sau de frica anumitor blesteme. Domnul Isus nu a ascultat niciodată din aceste motive. El a ascultat totdeauna fiind conștient, că El este Fiul lui Dumnezeu, și creștinul cel mai simplu trebuie să asculte având o conștiență asemănătoare. Și noi suntem prin har copii ai lui Dumnezeu și Dumnezeu și Tatăl nostru a plantat în noi, ca prim impuls al vieții noi, dorința de a face voia Sa. Mulți dintre cei născuți din Dumnezeu, chiar dacă nu au fost eliberați cu adevărat și cu regret deseori sunt încurcați în învățături dăunătoare, își găsesc totuși bucuria în a face voia lui Dumnezeu. Inimile lor doresc să fie ascultătoare și credincioase. Lor le lipsește numai plinătatea strălucitoare și libertatea harului lui Dumnezeu, care îi eliberează de gândurile nedesăvârșite și câteodată greșite.

Aceasta vrea să spună Duhul lui Dumnezeu aici, după cum cred eu. Sfințirea lucrată de Duhul are loc »spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Ce diferență față de cuvintele arogante ale iudeului, care spune: »Tot ce a spus Domnul vrem să facem și să ascultăm.« El însuși a fost atunci stropit cu sângele animalului jertfit, ca și cartea legământului, care amenința cu moartea în cazul încălcării Legii; acesta era sensul sângelui, cu care a fost stropită cartea legământului și cu care a fost stropit și poporul. Nu era sângele ispășirii, care îi salva, ci era sângele care confirma solemn Legea și obligațiile lor, care le punea permanent înaintea ochilor faptul că ei vor trebui să moară dacă vor da greș. Toate acestea se pare că le-a avut apostolul Petru înaintea ochilor săi, numai că pentru creștin a intervenit o schimbare radicală. Căci creștinul nu începe cu cartea Legii, ci cu Mântuitorul, în care el găsește izvorul vieții care dorește să asculte de Dumnezeu, și în care el găsește și o salvare înfăptuită. Astfel el poate ști chiar de la început, că păcatele lui au fost șterse și iertate înaintea lui Dumnezeu. În locul sângelui animalului de jertfă, care vorbește de faptul că încălcarea Legii aduce moartea cu sine, creștinul are sângele Mântuitorului, care îi dă asigurarea, că totul a fost pus în ordine, deoarece el a fost spălat de păcatele sale în acest sânge. Așa după cum viața în Hristos este veșnică, tot așa este și mântuirea.

Caracterul sfinţirii prezentat în epistole

Sper deci, că din aceste puține locuri din Scriptură și în context cu ce am văzut detaliat în Ioan 17, ne-a devenit clar caracterul sfințirii creștine. Caracterul ei deplin, precum și calea spre el ni l-a arătat Domnul Isus. Acestora le urmează epistolele, care detaliază succesiunea și locul sfințirii, sau punerii deoparte a sufletului pentru Dumnezeu în comparație cu alte lucrări ale harului. Hristos a arătat dimensiunea sfințirii, în timp ce epistolele descriu, ca să spun așa, începutul ei în inimi. Desigur ambele părți sunt în aceeași măsură adevărate și divine, și fiecare este deosebit de importantă, dar ambele se deosebesc foarte mult de ceea ce în general copiii lui Dumnezeu gândesc despre această temă. De aceea m-am străduit, ca cu ajutorul lui Dumnezeu să prezint mărturia pe care o dă Scriptura despre această temă deosebit de importantă.

Alte locuri din Scriptură se referă la sfințirea practică, și în privința aceasta trebuie să mai spun ceva. Un loc clar în privința aceasta este Evrei 12, unde apostolul spune: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« Aici este clar vorba de sfințirea practică. Apostolul se adresează acelora, despre care el presupune că sunt creștini. S-ar putea ca printre ei să fie persoane care erau în pericol să cadă în starea de la început, ceea ce s-a și întâmplat. Unii din ei au devenit deja împotrivitori, dar cu privire la ei apostolul aștepta «lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea«. Dar aici el spune: »Urmăriți pacea cu toți.« Ei aveau într-adevăr pace cu Dumnezeu, dar el le cere: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« În aceasta nu este inclusă nici o asprime deosebită, nimic care să fi creat greutăți chiar și celui mai sensibil suflet; căci cu siguranță nu există nici un creștin, care afirmă, că poate să trăiască cum vrea și totuși va ajunge în cer. Poate în mod obișnuit un om născut din Dumnezeu să mai păcătuiască? Mult mai tare este vorbirea lui Ioan, când scrie: »Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește.« Pe drept aici s-ar putea replica, că Ioan se referă aici la natura nouă a unui astfel de om, și nu la faptul că un credincios într-un fel sau altul nu poate greși. Dar nimeni, care este cu adevărat născut din Dumnezeu, nu poate să trăiască înaintea lui Dumnezeu fără să aibă o conștiință încercată și o umblare sfântă. Nimeni, care este născut din nou, nu va mai trăi în continuare în păcat, ci el va umbla potrivit cu natura nouă. Sunt diferite nivele de putere spirituală, așa cum știm, dar toți sfinții au o dorință comună, și Domnul ascultă această dorință și îi răspunde, venind în întâmpinarea sufletului și îl ajută, uneori prin adevărul însuși, prin Cuvântul lui Dumnezeu, alteori prin disciplinare severă, dar întotdeauna cu scopul să dea putere sufletului să-I fie plăcut Lui. Din aceasta devine clar, că nu este nici cel mai mic motiv să se răpească puterea îndemnului de a urmări sfințirea, spunând, »sfințirea« înseamnă aici ceea ce noi am devenit în Hristos. Despre aceasta nu poate fi niciodată vorba aici, și dacă totuși noi credem că este așa, atunci ne înșelăm singuri.

Și în 1 Tesaloniceni 4.3 este clar vorba de o întrebare referitoare la umblarea practică: »Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră«, și tot așa în versetul 7: »Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire.« Este evident că Pavel vorbește aici despre umblarea zilnică în sfințire. În capitolul 5.23 (1 Tesaloniceni 5.23) dorește ca Dumnezeul păcii să-i sfințească pe deplin și întreg duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos. În același timp el se gândește întotdeauna la lucrarea practică, care are loc prin credință.

Amintesc expres acest loc, căci atunci când noi accentuăm o parte a adevărului, să nu uităm niciodată cealaltă parte a lui. Cele spuse până aici dovedesc că în Noul Testament se vorbește în afară de sfințirea practică, pe care tocmai am tratat-o, clar și precis despre puterea de a pune deoparte a Duhului lui Dumnezeu din fiecare suflet născut din nou, și expresia pentru aceasta este »sfințirea lucrată de Duhul«. Începând cu primul impuls al vieții divine omul este continuu sfințit, și aceasta se poate numi sfințirea absolută sau personală, ca s-o diferențiem de cealaltă sfințire, sfințirea relativă, care depinde de maturizarea spirituală, de supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciune, post, judecare de sine și disciplinare. Toate aceste lucruri sunt mijloace de ajutor pentru creșterea practică a sufletului în sfințire.

Trebuie să ne ocupăm pe scurt de locurile din Faptele apostolilor 20.32 și Fap. 26.18. Acestea nu se pot aplica nicidecum la creșterea în sfințire, ci ele vorbesc despre caracterul și poziția tuturor creștinilor adevărați. Forma cuvântului grecesc (hegiasménoi) nu permite nici un alt înțeles. Vrea  dimpotrivă să se spună că aici este vorba de starea credincioșilor, atunci când au ajuns la sfârșitul călătoriei lor sau când au ajuns în slavă? O asemenea îngrădire este contrazisă prin Romani 15.16 și 1 Corinteni 1.2; și mult mai clar prin Evrei 10.10. Aceasta nu poate fi nicidecum diminuată prin forma cuvântului (hagiazómenoi) din Evrei 10.14 sau Evrei 2.11. Participiul prezent poate fi folosit abstract, fără referire la forma activă sau pasivă. Dar perfectul nu ar putea fi folosit în greacă, așa cum este în versetul 10, când prin hagiazómenoi ar trebui să se exprime că noi ne-am afla acum într-un proces de sfințire aflat în derulare, dar până acum nu am fi desăvârșiți. În timp ce prezentul poate să exprime ori evenimentul actual, ori caracterul general al unei activități, perfectul redă totdeauna în greacă rezultatul continuu sau rezultatul valabil al unei acțiuni încheiate în trecut și de aceea aici confirmă, că noi am fost sfințiți prin jertfa trupului lui Isus Hristos, care a avut loc odată pentru totdeauna. Aici nu este vorba de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la noi, ci de rezultatul actual, continuu, al lucrării înfăptuite de Hristos. De aceea, dacă se sprijină pe Evrei 10.14 (hagiazómenoi), ca să se dovedească că aici este vorba de un proces progresiv, aceasta este nu numai arbitrar, deoarece participiul prezent nu are întotdeauna acest sens, ci este totodată contrazis prin forma (hegiasménoi) din versetul 10 (Evrei 10.10), prin care se fixează timpul (perfect) și prin aceasta este exclus că este vorba de ceva neterminat. Nu este ceva, prezentat ca fiind posibil, ci este o realitate actuală și o parte componentă permanentă a naturii adevăraților creștini, și aceasta pentru că ei au luat prin credință pentru sine lucrarea înfăptuită de Hristos, recunoscută de Dumnezeu ca fiind pe deplin valabilă. De aceea când în versetul 14 (tous hagiazoménous) se traduce cu „cei ce sunt sfințiți”, sub aparența unei traduceri textuale exacte se dovedește că nu s-a înțeles adevăratul sens al acestui loc și nu se înțelege învățătura apostolului cu privire la această temă, și aceasta cu atât mai mult cu cât forma (teteleíoken; »El a făcut desăvârșiți«) din aceeași frază este incompatibilă cu afirmația că „sfințirea” nu este aici o stare permanentă, la care în acest caz se neagă înțelesul abstract al participiului prezent care se întâlnește aici. Este interesant să reținem, că Duhul în acest capitol (Evrei 10.29) folosește aorist ca formă de timp a verbului (hegiásthe; »el a fost sfințit«), ca să descrie pe cineva care odinioară a fost un mărturisitor botezat al lui Hristos cel răstignit, dar care mai târziu s-a dovedit a fi un necredincios. Această formă de timp a verbului constată o realitate istorică, în timp ce perfectul, care totdeauna evocă gândul cu privire la un eveniment existent, nu putea fi bine folosit cu privire la cineva care a călcat în picioare pe Hristos și a nesocotit sângele legământului. Nu este adevărat că acesta a progresat așa de mult în viața divină, că acest sânge a fost aplicat prin credință sau că puterea curățitoare, sfințitoare a acestui sânge a fost vizibilă în viața lui. O astfel de vorbire se bazează pe o simplă închipuire și este nu numai lipsită de fundament în Sfânta Scriptură, ci și trece cu vederea indicațiile clare din acest verset. Locul acesta nu spune nimic despre viața spirituală, despre aplicarea personală prin credință a sângelui sau despre efecte curățitoare vizibile sau invizibile, ci este vorba numai de a păcătui cu voia, după ce s-a primit cunoștința despre adevăr (Evrei 10.26). Chiar și cunoașterea cea mai exactă și mai completă nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu a lucrat la conștiință, așa că persoana a fost născută din nou și s-a întors la Dumnezeu, căci câți oameni nemântuiți posedă astăzi o cunoștință clară, deplină și sigură și cu toate acestea „posedă adevărul în nedreptate”! Cu totul altceva spune Evrei 9.14, unde citim că sângele lui Hristos curăță conștiința de fapte moarte, ca să slujim Dumnezeului cel viu (de fapt, să aduci o slujbă divină). Dacă prin aceste cuvinte s-ar vorbi de starea de odinioară a celui decăzut din capitolul 10, atunci părerea anumitor comentatori ar avea o bază biblică (vezi cele spuse mai înainte), dar noi avem în Evrei 10.26 și versetele următoare, precum și în Evrei 9.14 o mărturie dublă, clară, împotriva unei astfel de interpretări. Evrei 13.12 pare să fie prea general ca să decidă într-un sens oarecare întrebarea care ne preocupă aici, dar locurile, a căror vorbire este clară, dau lumină suficientă, ca să constate cu siguranță sensul lor.

Deci acestea sunt cele două înțelesuri de bază în care se poate folosi „sfințirea, sfințenia” credincioșilor. Nu intru aici în detalii cu privire la sfințirea Fiului de către Tatăl (Ioan 10.36), și tot așa nici la rugăciunea, ca Numele Tatălui să fie sfințit (Matei 6.9Luca 11.2), la relația căsniciei cu cel necredincios (1 Corinteni 7.14), sau că mâncărurile sunt consumate nu numai pentru menținerea vieții naturale, ci sunt sfințite pentru folosirea de către credincioși într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Apostolii Pavel și Petru se referă la un aspect al sfințirii, unde, așa cum am văzut, sfințirea este așezată categoric înaintea justificării. Dacă s-ar vrea folosirea acestui aspect la umblarea practică, atunci s-ar nimici tot adevărul, căci nu poate exista o adevărată sfințire creștină în inimă și umblare, înainte ca sufletul să fi fost socotit neprihănit.

Deoarece amândoi prezintă sfințirea categoric înaintea justificării (îndreptățirii), este clar că sfințirea lucrată de Duhul are un alt sens decât sfințirea practică; sfințirea lucrată de Duhul este punerea deoparte pentru Dumnezeu a fiecărui credincios, de la început și până la sfârșit. Așa este folosită expresia în 2 Tesaloniceni 2.13-14: »Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos.« Aici »sfințirea Duhului« stă împreună cu »credința adevărului«, și anume »de la început«. Nu este maturizarea în sfințire, care urmează. Și cu toate acestea maturizarea urmează cu siguranță, când sufletul, care a ajuns la odihnă în lucrarea lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt se face practic una cu Hristos, subiectul sentimentelor inimii. »După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră« (Romani 6.19).

»Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică« (Romani 6.22). Deci aceasta este în ceea ce intră creștinul, ceea ce Domnul Isus scoate așa de clar în evidență în Ioan 17, și la care, așa cum am văzut, sfințirea creștină este privită fără vreo referire în timp. Înțelesul ei este mai profund; am văzut, că noi am fost puși deoparte pentru Tatăl, potrivit cu descoperirea Lui Însuși în Cuvântul Său și în Fiul, care acum este înălțat. »Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului« (2 Corinteni 3.18).

Facă Domnul, ca acestei teme bogate și serioasă să i se acorde mai multă onoare, căci ea este așa de ușor întunecată spre paguba copiilor lui Dumnezeu și este așa de ușor uitată, nu numai spre paguba acelora care sunt la începutul drumului (căci prin aceasta li se răpește mângâierea pe care o oferă cunoașterea că ești sfințit), ci și a acelora care sunt de mult timp pe cale. Fie ca ei să fie mereu impulsionați prin conștiența că dacă sunt sfințiți în felul acesta, atunci ei sunt chemați ca în umblarea lor să nu aibă alt etalon decât Hristos, așa cum El a fost revelat în Cuvântul Tatălui. Fie ca ei să savureze nu numai fragmente ale adevărului, ci întreaga descoperire a lui Dumnezeu și prin puterea Duhului Sfânt să acționeze cu simpatii și sentimente noi, care sunt judecate și adâncite prin aceste comunicări divine și tot mai departe și tot mai mult să se concentreze asupra persoanei Domnului Isus. Să ne dăruiască El, ca noi să înțelegem tot mai mult cât de prețios este că am fost sfințiți prin Cuvântul Tatălui și că Fiul S-a sfințit pentru noi ca noi să devenim tot mai mult asemenea Lui, Modelul nostru minunat.


Titlul original: Wahre Heiligung

Sursa: Ernst-Paulus-Verlag, Ediţia 1990

Traducere: Ion Simionescu

Adevăratul iudeu şi Israelul lui Dumnezeu
Romani 2.17-29; Romani 3.1-3; Galateni 6.12-16

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 01.01.2019, Actualizat: 01.01.2019

Versete călăuzitoare: Romani 2.17-29Romani 3.1-3Galateni 6.12-16

Romani 2.17-29: 17. Dar dacă tu te numeşti iudeu, şi te bazezi pe lege, şi te lauzi cu Dumnezeu, 18. şi cunoşti voia Lui, şi ştii să deosebeşti lucrurile foarte bune, fiind învăţat din lege, 19. şi eşti convins că tu însuţi eşti călăuză a orbilor, lumină celor în întuneric, 20. îndrumător al celor fără minte, învăţător al copiilor, având forma cunoştinţei şi a adevărului în lege: 21. tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? tu, care predici: „Nu fura“, furi? 22. tu, care zici: „Nu comite adulter“, comiţi adulter? tu, care urăşti idolii, jefuieşti temple? 23. tu, care te lauzi cu legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin încălcarea legii? 24. pentru că „din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“, după cum este scris. 25. Pentru că circumcizia foloseşte, în adevăr, dacă împlineşti legea; dar, dacă eşti călcător de lege, circumcizia ta a devenit necircumcizie. 26. Deci, dacă necircumcizia păzeşte cerinţele legii, necircumcizia sa nu va fi socotită drept circumcizie? 27. şi necircumcizia din fire, împlinind legea, nu te va judeca pe tine, care, cu literă şi circumcizie, eşti călcător de lege? 28. Pentru că iudeu nu este cel în afară, nici circumcizie, aceea în afară, în carne; 29. ci iudeu este acela în lăuntru, şi circumcizie, aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Romani 2.29 este folosit de aceia care cred că locul lui Israel a fost preluat astăzi de Biserică, ca dovadă pentru părerile lor. Întrebarea este, dacă această concepţie poate fi justificată cu adevărat cu acest loc din Scriptură. În privinţa aceasta prezentăm unele reflecţii:

Romani 2.17 arată clar că pasajul acesta este adresat iudeilor, în contrast cu pasajul anterior, şi anume iudeilor ca naţiune, care se aflau sub Lege. Prin aceasta şi versetul 29 este adresat iudeilor, care în lăuntru corespund ideii de circumcizie.

Desigur şi astăzi creştinii dintre naţiuni corespund gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, aşa că Pavel spune în Filipeni 3.3a: „Pentru că noi [în aceasta sunt deci incluşi filipenii dintre naţiuni] suntem circumcizie.” Desigur de aceea se pune întrebarea, dacă nu cumva versetul acesta se referă la fiecare care lăuntric corespunde gândului lui Dumnezeu referitor la circumcizie, deci şi la creştinii dintre naţiuni. Şi desigur este valabil şi pentru unul care a devenit cu adevărat un „lăudător al lui Dumnezeu” (traducerea expresiei ebraice iudeu), a cărui laudă nu este de la oameni ci de la Dumnezeu. Înseamnă aceasta că pentru Pavel acum toţi care cred în Hristos dintre iudeii etnici şi dintre păgâni au devenit iudei? În versetul următor se spune:

Romani 3.1-3: 1. Deci care este întâietatea iudeului sau care este folosul circumciziei? 2. Mare, oricum: întâi că, în adevăr, lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. 3. Şi ce dacă unii n-au crezut, oare necredinţa lor va desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu?

Aici devine foarte clar, că Pavel prin noţiunea iudeu se referă la apartenenţa etnică şi recunoaşte în continuare diferenţele faţă de cei dintre naţiuni – chiar şi la aceia care au crezut.

De altfel ideea că un israelit ar trebui să corespundă şi circumciziei lui lăuntrice, nu este nouă; aceasta era aşa şi în timpurile Vechiului Testament, vezi Leviticul 26.41Deuteronomul 10.16; 30.6Ieremia 4.14; 9.26. Şi cu siguranţă a fost de asemenea aşa, că şi pentru oamenii dintre naţiuni din timpurile Vechiului Testament era valabil, că ei puteau corespunde gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie; şi cu toate acestea nimeni nu crede că prin aceasta ei au devenit iudei. (De altfel: Nici un iudeu şi niciunul dintre naţiuni nu puteau pe baza Legii corespunde înţelesului spiritual al circumciziei, ci numai pe baza harului şi a credinţei.)

Versetul arată numai că: „Nici o poziţie formală sau exterioară este valabilă înaintea lui Dumnezeu, şi nu face corect ceea ce este fals. Dumnezeu evaluează lăuntrul. Dumnezeu ar recunoaşte un om care ascultă, chiar dacă el ar fi un păgân necircumcis. El ar respinge pe un om neascultător, chiar dacă el ar fi un iudeu circumcis” (F. B. Hole: Grundzüge des Neuen Testaments, vol. 3, Römerbrief-Korintherbrife, CSV [Hückeswagen] 1995, pag. 14 – tradus).

Galateni 6.12-16: 12. Toţi câţi doresc să aibă o înfăţişare bună în carne, aceştia vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Hristos. 13. Pentru că nici ei înşişi, cei circumcişi, nu păzesc legea, ci doresc ca voi să fiţi circumcişi, ca să se laude ei în carnea voastră. 14. Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume. 15. Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie. 16. Şi cât despre toţi cei care vor umbla după această regulă, pace şi îndurare peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu!

Şi Galateni 6.16 este deseori citat, ca să se dovedească că Biserica ar fi „adevăratul” Israel. Însă versetele din Galateni 6.12-14 arată că cei adresaţi sunt credincioşi dintre naţiuni, cărora li se spun aceste lucruri. Cu siguranţă apostolul prin expresia „ei” din versetul 16 se gândeşte în primul rând la aceşti credincioşi. Însă el exprimă aceasta aşa fel, că şi cei care cred în Hristos dintre iudei, dintre care şi el însuşi face parte, sunt incluşi în aceasta: „Şi cât despre toţi” este la modul cel mai general.

Ce se înţelege prin „Israelul lui Dumnezeu?” Este aceeaşi grupă ca şi acei „ei” mai dinainte? Împotriva acestui gând vorbeşte faptul, că expresia „Israel” în nici un loc din Scriptură nu este extinsă la o altă grupă, ci este folosită exclusiv pentru iudeii etnici; chiar şi în cartea Apocalipsa găsim diferenţierea între credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni.

Şi nici în Noul Testament nu se găseşte vreun loc unde cuvântul „şi” în sensul „şi anume” leagă două substantive (sau persoanele la care se referă), aşa ca şi cum substantivul al doilea ar fi explicaţia primului, aşa cum presupun unii în acest caz, că Israelul lui Dumnezeu ar fi o explicaţie a cuvântului anterior „ei”. Dacă „şi” este folosit în felul acesta (aşa-numitul kai epexegericum), atunci situaţia este absolut clară. Dimpotrivă în acest caz trebuie din capul locului să susţii o anumită interpretare, ca să ajungi la o astfel de traducere.

Mult mai degrabă este uşor de priceput că în cazul celor care umblă după această regulă Pavel se gândeşte la o grupă deosebită, cu care el se simte legat în mod deosebit: aceia, care vin din Israel, despre care el spune în Romani 9.3: „pentru că aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi.” Dacă aceasta era deja valabil pentru Israel după carne, cu cât mai mult s-a simţit el legat cu aceia dintre ei, care „umblau după această regulă” şi nu se lăudau cu oarecare avantaje închipuite ale unei circumcizii exterioare. El a pus această grupă dintre iudei în contrast mare cu învăţătorii dintre iudei, care susţineau această învăţătură greşită. Această „rămăşiţă” adevărată din Israel nu ar trebui aruncată în aceeaşi oală cu iudaizanţii.

Apostolul Pavel arată pe parcursul textului din Romani 9, că în interiorul Israelului etnic există un Israel „adevărat”: „Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel” (Romani 9.6). Două capitole mai departe se spune în Romani 11.5: „Astfel deci, şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului.” Este deci în concordanţă şi cu aceste locuri, ca în cele spuse în Galateni 6.16 să ne gândim la partea din Israel care crede în Hristos.

Israelul, căruia îi aparţine un om, deoarece prin naşterea naturală este un israelit, este numit de Pavel în 1 Corinteni 10.18 „Israelul după carne”. Acest Israel este Israelul care stă sub robia Legii, sub obligaţiile vechiului legământ. Opusul acestui Israel nu este Biserica ca „adevăratul Israel”, ci partea din Israel care crede în Hristos. Cândva o altă parte din Israelul după carne, care nu aparţine Bisericii, dar care va crede în Hristos, va constitui iarăşi „tot Israelul” (Romani 11.26). Aşa cum se spune în Isaia 60.21: „Şi poporul tău – ei toţi vor fi drepţi: vor stăpâni ţara pentru totdeauna, odrasla sădirii Mele, lucrarea mâinilor Mele, ca să fiu glorificat.” Atunci Dumnezeu va fi purtat de grijă ca toţi păcătoşii din Israel să fi dispărut, aşa cum se spune în Ezechiel 20.38: „Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra în ţara lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

Vezi graficul:

Caile_lui_Dumnezeu_cu_oamenii

Apocalipsa – drumul spre fericire?
Apocalipsa 1.3; Apocalipsa 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

Martin Vedder

© Martin Vedder, Online începând de la: 09.01.2019, Actualizat: 09.01.2019

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

 Cum se face că ultima carte din Biblie este aşa de neglijată în multe Adunări şi Biserici? Sunt multele judecăţi, care ne sperie? Sau gândim, că imaginea lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa nu poate fi adusă la unison cu restul afirmaţiilor Noului Testament? Ne pare simbolica prea grea şi de neînţeles, sau este pur şi simplu expresia cunoscută nouă tuturor, că Apocalipsa ar fi „o carte cu şapte peceţi” şi că din start se interzice o preocupare mai îndeaproape cu conţinutul ei?

Deci, eu din partea mea găsesc această carte ca fiind fascinantă şi actuală în cea mai mare măsură. Nu în cele din urmă oferind cea mai profundă mângâiere şi curaj, căci mesajul ei mereu ne strigă: Îndrăzneşte, rezistă! Dumnezeu niciodată nu este la capăt cu posibilităţile Lui. Lui nu-I scapă nimic. El este şi rămâne Stăpân peste orice situaţie. Şi în El avem biruinţa, chiar dacă uneori pare altfel. La fel şi cele şapte fericiri cuprinse în ea minunate sunt cuvinte de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu pentru toţi care îşi pun încrederea în Domnul, şi ele pun într-o lumină cu totul nouă această carte în întreg conţinutul ei, care până acum a fost probabil o carte enigmatică. În continuare câteva comentarii scurte cu privire la ea.

Apocalipsa 1.3: Ferice de cine citeşte şi de cei care aud cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape.

Deci acesta este drumul spre fericirea desăvârşită: să citeşti Apocalipsa, să iei cuvintele ei la inimă (= să auzi) şi după aceea să faci conform acestora (= să păzeşti), aceasta înseamnă să te laşi marcat prin mesajul ei în gândire şi în faptă. Şi aceasta pe treapta cea mai înaltă de urgenţă, căci „timpul este aproape”, când scena profetică va intra în istorie.

Apocalipsa 14.13: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”

Ce mesaj ciudat! Multe au avut loc între timp:

  • Arătarea măreaţă a lui Hristos glorificat în capitolul 1, cum El ca Sfătuitor divin I se arată lui Ioan
  • Tabloul sinoptic al istoriei Bisericii începând din timpurile post-apostolice şi până la răpirea Bisericii, diagnosticul spiritual al ei şi terapia divină a Învăţătorului ceresc în capitolele 2 şi 3
  • Sala scaunului de domnie al lui Dumnezeu cu Mielul înjunghiat ca centru al admiraţiei şi adorării aduse de toţi (Apocalipsa 4 şi 5)
  • Primele şase peceţi, cu care începe perioada judecăţi (Apocalipsa 6)
  • Scena măreaţă a celor 144.000 pecetluiţi din seminţiile lui Israel, a echipei misionare cereşti, care va menţine mărturia Dumnezeului Cel viu şi a Hristosului Său în timpul necazului cel mare. Şi ca rezultat al acestora, în acelaşi capitol, marea ceată care au fost salvaţi în timpul necazului (Apocalipsa 7)
  • Pecetea a şaptea şi ultima, care conţine cele şapte judecăţi ale trâmbiţelor şi în capitolele 8-10 alte judecăţi care vor veni peste pământul acesta şi peste omenirea decăzută de la Dumnezeu
  • Alungarea definitivă din cer a diavolului, care atunci va da tronul său şi puterea sa lui antihrist, ca să nimicească pe martorii lui Isus şi să determine lumea întreagă să se închine lui satan (Apocalipsa 12 şi 13)
  • În cele din urmă în capitolul 14, descrierea cetei biruitorilor, care apoi se încheie cu a doua „fericire” din Apocalipsa. Martorii lui Isus, care vor trăi atunci pe pământ în această domnie îngrozitoare a lui antihrist, vor trebui să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus (Apocalipsa 14.12). Când după aceea ei vor avea parte de moartea înainte de vreme, ca urmare a mărturiei lor, ei nu vor fi lipsiţi de răsplătirea veşnică. Domnul ştie tot ce ei au vrut să facă pentru El (şi desigur au şi făcut). Şi El nu va uita niciuna din aceste lucrări. Acum s-a sfârşit şi toată osteneala în slujba pentru El. Prigoana a trecut, şi odihna este partea lor veşnică. Ce mângâiere şi ce perspectivă pentru toţi care în viaţa lor au stat cu tot devotamentul pentru El!
  • Slujba celor doi martori în Ierusalim, care se va termina abia prin venirea lui antihrist (fiara din adânc) (Apocalipsa 11).

Apocalipsa 16.15: Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.

Am ajuns între timp la sfârşitul timpului de necaz (dominaţia mondială anticreştină). În versetele dinainte este descrisă mobilizarea tuturor popoarelor lumii capabile de luptă, şi în versetul care urmează 16 este numit şi locul acestei scene de război straşnic, unde armatele anticreştine se vor lupta cu Domnul cerului (Apocalipsa 19.19): Armaghedon. Textul inspirat arată mereu în diverse locuri spre evenimentele dramatice ale acestei perioade de groază, despre care Domnul nostru Isus Hristos a spus deja în predica Sa de pe munte, că lumea niciodată nu a văzut aşa ceva şi nici nu va mai avea parte vreodată de aşa ceva. Şi ultima carte a Bibliei arată de asemenea clar, că cei mai mulţi oameni, cu toată cunoaşterea lor mai bună – căci de mai multe ori se accentuează, că ei ştiu exact că Dumnezeu este Cel care îi loveşte, şi că Mielul a preluat domnia -, vor persista în încăpăţânarea lor şi nu sunt gata să se căiască. Aşa cum Pavel a spus deja credincioşilor din Tesalonic în a doua sa epistolă în capitolul 2, că aceia care n-au vrut să primească dragostea pentru adevăr, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna” (2 Tesaloniceni 2.10-12). Şi astfel Domnul arată în locul acesta încă o dată spre urgenţa întoarcerii la Dumnezeu, a cărei veridicitate se arată printr-o purtare de viaţă temătoare de Dumnezeu (păzirea hainelor). Numai aşa eu sunt bine pregătit pentru venirea Domnului şi nu voi fi surprins de El, cum eşti surprins de un hoţ noaptea.

Apocalipsa 19.19: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!

Scena se schimbă acum. Curva Babilon (mireasa falsă) a fost judecată şi poate avea loc nunta Mielului cu mireasa Lui cerească (cei mântuiţi cu adevărat începând de la Rusalii şi până la răpire). Dar cine sunt invitaţii? Ioan Botezătorul ne dă răspunsul biblic la această întrebare în Ioan 3.29. Când i se îndreaptă atenţia spre Hristos, el spune următoarele cuvinte remarcabile: „Cine are mireasa este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită.” Ioan Botezătorul arată clar: eu nu aparţin miresei, ci fac parte din prietenii Mirelui. Şi din mărturia întreagă a Sfintei Scripturi cu privire la acest antemergător al Domnului devine clar, că Ioan Botezătorul era cel mai mare profet dintre toţi profeţii şi de asemenea era şi ultimul profet al vechiului legământ şi al poporului pământesc al lui Dumnezeu, care începând de la Rusalii a fost înlocuit de poporul lui Dumnezeu nou-testamental, Biserica, care constituie mireasa Mielului. Prin aceasta putem presupune că la nunta Mielului vor fi şi credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar chiar dacă ei nu au aceeaşi poziţie ca Biserica-Mireasă (aceasta o explică de exemplu afirmaţia lui Isus făcută faţă de Ioan: „Între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cine este cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”), totuşi „fericirea” arată foarte clar: şi ei vor fi desăvârşit de fericiţi şi nu vor simţi nici un dezavantaj.

Apocalipsa 20.6: Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.

Întâia înviere se încheie aici. Credincioşii vechiului legământ, Biserica, cei doi martori, martirii din timpul necazului, ei toţi au primit trupul nou şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani. Toţi, care îşi pun încrederea în Domnul, în Mielul lui Dumnezeu, în Suplinitorul, care a purtat judecata, care ar fi trebuit să-i lovească pe ei, da, ei toţi sunt de faţă. Nimeni nu este uitat şi nimeni nu mai doreşte după cele din urmă. Numai ceilalţi, care gândeau că pot trăi fără Salvatorul trimis de Dumnezeu, care au renunţat, politicos, la ajutorul venit de sus, ei rămân în continuare în mormânt. Sfânta Scriptură nu cunoaşte o înviere generală a tuturor oamenilor în acelaşi timp. O a doua înviere are loc la mai mult de o mie de ani după prima înviere (Apocalipsa 20.7-15). În timp ce prima înviere poate fi numită şi „învierea dintre morţi”, „învierea celor drepţi” sau „învierea spre viaţă”, în cadrul celei de-a doua învieri este vorba de „învierea morţilor” sau „învierea pentru judecată”. Fiecare cititor al acestor rânduri va avea parte de una din aceste învieri. Numai cine este ascuns în Hristos, nu trebuie să se teamă de moartea a doua şi din inimă se poate bucura de viitor!

Apocalipsa 22.7: Şi, iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!

Am ajuns din nou la punctul de plecare. Mesajul a fost auzit. Acum mai rămâne să fie păzit. Se cere practică. Aşa cum a spus deja Domnul nostru scump: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13.17). Nu mai avem mult timp. Domnul nostru vine în curând. Să răscumpărăm timpul şi să lucrăm pentru El. Chestiunea principală trebuie să devină din nou chestiune principală. Noi trebuie să stabilim priorităţi. Ce stimulează cel mai mult lucrarea lui Hristos? Unde este vorba de mine personal? Unde sunt lucrările, pe care Dumnezeu le-a pregătit deja mai dinainte, ca să umblăm în ele? (compară cu Efeseni 2.10). Rămâne desigur clar: nu trebuie să faci fapte bune, ca să fi mântuit, dar trebuie să faci fapte bune, pentru că am fost mântuiţi. Să fi mântuit dă simţ de mântuire! Căci – vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra (Romani 14).

Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii.

Nu este măreţ acest lucru? La sfârşitul Bibliei, în ultimul capitol al Sfintei Scripturi, două fericiri! Dumnezeu vrea să ştim mereu: Eu te iubesc. Vreau cel mai mare bine al tău. Tu nu trebuie să pieri. Este un drum înapoi la Pomul vieţii, care a fost închis omului în Paradis. Nu este un nebun acela care dă la o parte nepăsător o astfel de ofertă? Da, ferice de toţi care iau în serios mesajul acestei cărţi şi îşi orientează viaţa după ea. Bucuria fără sfârşit este partea lor, odihna veşnică, părtăşia intimă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Da, Lui, singurului Dumnezeu adevărat, să-I fie onoarea şi puterea din veşnicie în veşnicie! Amin.


Tradus de la: Die Offenbarung – der Weg zum Glück?


Tradus de la: Der wahre Jude und der Israel Gottes

Când începe ziua Domnului?

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 05.01.2019

În acest articol scurt se vor cerceta unele pasaje din Biblie care fac unele afirmaţii despre ceea ce trebuie să aibă loc înainte de ziua Domnului şi prin aceasta să determine perioada de timp în care începe această zi.

2 Tesaloniceni 2.3,4

2 Tesaloniceni 2.3,4: Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, carte se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.

 Aceasta va avea loc la începutul celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an.

Cel puţin prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână an a trecut.

Maleahi 4.5,6

Maleahi 4.5,6: Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare. Şi el va întoarce inima părinţilor către copii şi inima copiilor către părinţii lor, ca nu cumva să vin şi să lovesc ţara cu blestem.

Această lucrare (a celor doi martori) se termină abia cu sfârşitul celei de-a 70-a săptămână-an (Apocalipsa 11.3): după a 70-a săptămână-an.

Apocalipsa 11.2

Apocalipsa 11.2: Şi curtea care este în afara templului las-o deoparte şi n-o măsura; pentru că a fost dată naţiunilor, şi vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.

Conform acestui pasaj naţiunile au autoritate asupra Ierusalimului până la sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a celei 70-a săptămână-an. În ultima zi va fi o mare sărbătoare în Ierusalim, pentru că în sfârşit s-a reuşit să omoare pe cei doi martori. Deci nu se poate presupune că împăratul nordului a cucerit deja Ierusalimul în momentul acesta. Aceasta înseamnă, că acest atac va avea loc abia după aceea (probabil în timpul celei de-a 6-a judecată a potirelor). Atunci va fi încă timpul naţiunilor. („Şi vor cădea de tăişul sabiei şi vor fi duşi captivi printre toate naţiunile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până când se vor împlini timpurile naţiunilor”; Luca 21.24.) Cu siguranţă timpul acesta nu este încă timpul zilei Domnului.

După a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care se va scurge până la vărsarea celui de-al 6-lea potir al judecăţilor.

Faptele apostolilor 2.19,20

Faptele apostolilor 2.19,20: Şi voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ, sânge şi foc şi negură de fum. Soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi glorioasă.

Petru citează în ziua de Rusalii aceste versete din Ioel 2.18-32. În Matei 24.29-30 Domnul Isus ne spune când va avea loc aceasta: „Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare.” – „După necazul acelor zile” înseamnă după a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an. Este aproape de neimaginat că ultimele şapte plăgi, care vor avea loc după a 70-a săptămână-an, nu vor face parte din acest necaz.

După a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care va trece până la vărsarea celui de-al 7-lea potir al judecăţilor.

1 Corinteni 4.3

1 Corinteni 4.3: Dar pentru mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de judecata omului (lit. „de ziua”).

Acest verset vorbeşte în contrast cu 1 Corinteni 3.13 şi 4.5, unde găsim ziua Domnului, despre o zi a omului. După ce Domnul a fost răstignit, Moştenitorul viei a fost alungat afară şi omorât, a început ziua omului, care va atinge punctul culminant, când omul păcatului se va aşeza în templu şi se va lăsat adorat ca Dumnezeu. Această zi se va sfârşi abia atunci când Domnul Isus va prelua domnia. Şi aceasta va fi abia în Apocalipsa 19, când Cuvântul lui Dumnezeu – Domnul Isus – va veni din cer cu ai Săi:

după a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care va trece până la vărsarea celui de-al 7-lea potir al judecăţilor.

Zaharia 14.1-5

Zaharia 14.1-5: Iată, vine o zi a Domnului, şi prada ta va fi împărţită în mijlocul tău. „Şi voi aduna toate naţiunile la luptă împotriva Ierusalimului; şi cetatea va fi luată, şi casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; şi jumătate din cetate va merge în captivitate şi rămăşiţa poporului nu va fi nimicită din cetate“. Şi Domnul va ieşi şi va lupta cu naţiunile acelea, ca atunci când a luptat în ziua bătăliei. Şi picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este înaintea Ierusalimului, spre răsărit. Şi muntele Măslinilor se va despica în mijlocul său spre răsărit şi spre apus: – va fi o vale foarte mare; şi jumătate din munte se va retrage spre nord şi jumătate din el spre sud. „Şi voi veţi fugi prin valea munţilor Mei, pentru că valea munţilor se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi, cum aţi fugit dinaintea cutremurului în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda“. Şi Domnul Dumnezeul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El.

Aceste versete ne arată diverse activităţi, care stau în legătură cu o zi pentru Domnul (de fapt nu este sută la sută sigur, dacă este vorba de ziua Domnului). Ele par să înceapă cu o judecată asupra Ierusalimului (desigur, prin împăratul nordului). Faptul că „picioarele Lui vor sta pe muntele Măslinilor” (Zaharia 14.4) arată că nu este vorba de început! Începutul este în Apocalipsa 19 şi este iniţiat cu arătarea ca a unui fulger de la răsărit până la apus. Deci Zaharia 14.4 are loc în această zi, care va dura o mie de ani:

Înainte de şederea pe muntele Măslinilor, după a 5-a judecată a potirelor (a 6-a judecată a potirelor vorbeşte despre atacul venit de la împăratul nordului, fiind posibil ca după a 7-a judecată a potirelor să fi cucerit Ierusalimul).

În ansamblu deci, aceste pasaje lasă să se presupună că ziua Domnului începe cu a 7-a judecată a potirelor, judecată care are loc după a 70-a săptămână-an.


Tradus de la: Wann beginnt der Tag des Herrn?

Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ?
Apocalipsa 19.7-9

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 28.12.2018, Actualizat: 28.12.2018

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9

Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“

Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în “Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?

Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.

Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)

În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.

Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.

 

Adnotare

[1]Citim în Apocalipsa că pământul va fi curăţit, că pe el va fi instaurată domnia lui Dumnezeu şi Împărăţia păcii şi cum va arăta pe pământ în timpul stării veşnice. Dar ceea ce are loc în cer ne este făcut cunoscut numai în măsura în care este interesant în legătură cu derularea evenimentelor pe pământ. De aceea căutăm zadarnic în cartea Apocalipsa arătarea credincioşilor înaintea scaunului de judecată, precum şi casa Tatălui.

[2]Însă desigur aceasta nu înseamnă că nunta va avea loc numai pentru că a avut loc judecata asupra miresei false. Nunta este amintită aici în cartea Apocalipsa mai mult pentru că ea are loc în timp după judecata asupra miresei false. Recunoaşterea publică a miresei adevărate aşteaptă condamnarea miresei false. Acesta este şi aspectul propriu-zis al nunţii aici: este vorba de preţuirea publică. Alte aspecte ale nunţii – care sunt mai mult personale – putem recunoaşte şi la Rusalii şi la răpire.


Tradus de la: Findet die Hochzeit des Lammes im Himmel und das Fest auf der Erde statt?

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
Capitolul 19: „Die Hochzeit des Lammes“, pag. 589–599
Tradus: Nunta Mielului SW.htm

Capcana fariseilor (8)
Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere

 

 

Stephan Isenberg

https://www.soundwords.de/ro/capcana-fariseilor-8-a11303.html

 

 

© SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 23.29-31

Matei 23.29-31: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: „Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor care i-au omorât pe proroci.

Ultimul strigăt „vai de voi” arată că fariseii erau preocupaţi să facă monumente prorocilor lor. Ei onorau pe proroci, afirmau solemn că ei niciodată nu au omorât pe proroci şi în acelaşi timp se sfătuiesc cum ar putea să omoare pe Marele Proroc, pe Mesia Însuşi. Orbirea fariseilor era cu adevărat de nedepăşit. Probabil ei au crezut că ei, prin faptul că ridicau monumente prorocilor, prin aceasta s-ar fi asemănat întrucâtva cu ei, prin faptul că îi păstrau în amintire. Sau probabil voiau numai să se depărteze de păcatul înaintaşilor lor, ca să păstreze propria lor dreptate. Din nou ne punem oglinda înainte şi aplicăm acest „vai de voi” la noi înşine. Ce ar fi dacă Domnul Isus ar veni pe neaşteptate la noi? Sunt aproape sigur, că din aceleaşi motive L-am trata rău, aşa cum au făcut atunci fariseii. Dacă Domnul ar da pe faţă tot tradiţionalismul nostru şi ar spulbera construcţiile noastre teologice, atunci – mă tem – nu va mai rămâne mult din tot ce ne-am inventat în cămăruţa noastră.

Sau să presupunem că părinţii noştri de credinţă, pe care noi ne sprijinim aşa de mult, ar veni astăzi în Biserica/adunarea noastră, sau în organizările denumite după numele lor. Ce ar spune astăzi un Luther, ce ar spune Calvin, Wesley, Spurgeon, Darby, Müller sau Kelly? Noi nu ne temem să folosim numele marilor părinţi ai credinţei. Numele lor oferă demnitate faptelor noastre. Dar ce ne-ar spune şi ce ar spune ei despre noi? Ar fi ei de acord cu monumentele noastre, pe care noi le-am ridicat în cinstea lor? Din comoditate uităm cu plăcere, că mulţi dintre aceşti bărbaţi au avut convingeri foarte puternice şi curaj mare şi au contribuit la multe schimbări esenţiale. Mulţi dintre ei au fost luptări solitari şi probabil persoane cam ciudate. Îmi pot foarte bine imagina cât de penibil şi deranjant ne-am simţi şi am fi bucuroşi – aşa cum au fost odinioară fariseii – dacă ei ar părăsi iarăşi pământul acesta.

De la exclamarea „vai de voi!” la plâns

Acest capitol 23 se încheie, şi eu vreau să închei cu cuvintele lui Tom Hovestol:

Cât de potrivit este că acest capitol 23 se încheie cu lacrimi şi nu cu batjocură şi dispreţ, cu plâns şi nu cu lovituri. Ca o găină a vrut Isus să strângă pe farisei în jurul Lui şi să-i inunde cu dragostea Sa. Singurul lucru, pe care El i-a rugat, era ca ei să fie sinceri cu ei înşişi şi să vadă lipsa şi nevoia lor. El voia ca ei să năzuiască după credinţa sănătoasă, să nu fie bolnavi religios, şi ca ei să primească mesajul Lui plin de har şi de îndurare.

Şi noi să plângem pentru autoînşelarea noastră şi păcătoşenia noastră. Cu regret acest „vai de voi” al lui Isus nu a ajuns numai la urechi surde, ci şi la inimi rele, aşa relatează evanghelistul Matei. În loc să se pocăiască, farisei au reacţionat cu mânie şi au omorât pe Mesia.

Cum putem noi evita aceste cuvinte „vai de voi” şi în loc de aceasta să ne punem sub protecţia lui Isus? Cum evităm noi falsa bunăstare a religiozităţii şi ajungem la adevărata sănătate spirituală? Cum alcătuim un stil de viaţă caracterizat de „şi a fost foarte bun”  în loc de „meritat” sau „vai de voi”?

Eu cred că începe cu faptul de a fi dispus să fiu sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi. Aceasta la rândul lui are ca premisă, că noi cercetăm domeniile sufletului nostru, pe care de fapt mai bine nu am vrea să le vedem. Noi trebuie să recunoaştem făţărnicia noastră, ipocrizia noastră, lupta religioasă, priorităţile false, concentrarea la lucrurile exterioare, neglijarea sufletului nostru, uitarea istoriei noastre şi să recunoaştem miopia proprie cu privire la viaţa noastră spirituală. Trebuie să ne pocăim printr-o mărturisire smerită (probabil chiar cu lacrimi). Şi mai important decât toate este să nu ne lăsăm conduşi la năzuirea după o sănătate spirituală falsă, care de fapt numai văruieşte în afară credinţa bolnavă. (Die Pharisäer-Falle, R.Brockhaus, 1999, pag. 234)

 Partea anterioară


Tradus de la: Die Pharisäer-Falle (8)

Traducere: Ion Simionescu

Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (2)
Ce nu este întoarcerea la Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

(CUM Să devii religios?)

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

Să devii religios?

Să cercetăm acum, după ce am dovedit necesitatea întoarcerii la Dumnezeu, ce este întoarcerea la Dumnezeu. Este realmente important pentru noi să fim învăţaţi în chip dumnezeiesc în privinţa aceasta. Numeroase rătăciri domină cu privire la această temă şi s-au spus şi s-au scris multe lucruri greşite în privinţa aceasta. Tocmai din cauza importanţei deosebit de mari a acestei teme a fost străduinţa permanentă a marelui duşman al sufletelor să încurce pe om în toate felurile posibile în rătăciri. Dacă nu-i reuşeşte să-l facă total indiferent şi fără griji cu privire la întoarcerea la Dumnezeu, atunci încearcă să-i orbească ochii şi să ascundă faţă de el caracterul adevărat al întoarcerii la Dumnezeu. Dacă de exemplu cineva într-un fel sau altul ajunge să aibă sentimentul deşertăciunii totale şi al neîndestulării plăcerilor lumeşti şi recunoaşte necesitatea stringentă a schimbării vieţii lui, atunci înşelătorul de moarte va încerca în mod obişnuit să-l convingă pe un astfel de om să devină religios, să se preocupe cu rânduielile, prescripţiile şi ceremoniile, să renunţe la baluri, teatru, concerte, beţii şi jocuri, pe scurt, la orice formă de goană după distracţii şi să se străduiască să ducă o viaţă evlavioasă, onorabilă, să respecte cu stricteţe prescripţiile religioase, să citească Biblia, să dea de pomană şi să facă donaţii de sprijinire  a marilor instituţii religioase şi de caritate ale ţării.

Dar aceasta nu este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Cineva poate face toate acestea, şi cu toate acestea să fie total neîntors la Dumnezeu. Un religios zelos, a cărui viaţă întreagă constă din veghere, post, rugăciuni, trai ascetic şi fapte bune, poate pe deplin să nu fie întors la Dumnezeu şi să fie tot aşa de departe de Împărăţia lui Dumnezeu ca şi omul de petreceri, uşuratic, nechibzuit, care trăieşte numai în chefuri. Fără îndoială aceste două caractere sunt total diferite unul de altul, diferenţa însă nu ar putea fi mai mare. Dar cu toate acestea amândoi nu sunt întorşi la Dumnezeu, amândoi stau în afara cercului binecuvântat al mântuiţilor lui Dumnezeu, amândoi se află încă în păcatele lor. Desigur unul se preocupă cu „fapte rele”, în timp ce celălalt se munceşte în „fapte moarte”; dar amândoi sunt fără Hristos, nu sunt mântuiţi, ci amândoi se află pe calea spre chinul veşnic, fără speranţă. Atât unul cât şi celălalt, dacă nu se întoarce cu adevărat, îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi pucioasă.

Schimbarea religiei?

Întoarcerea la Dumnezeu nu este nici trecerea de la un sistem religios la alt sistem religios. Cineva se poate despărţi de iudaism, de păgânism, de islam sau de catolicism şi să treacă la protestantism şi cu toate acestea să fie pe deplin neîntors la Dumnezeu. Fără îndoială, privit din punct de vedere social şi moral, este mult mai bine să fi un protestant decât un mahomedan; dar amândoi stau de la natură pe acelaşi fundament, amândoi nu sunt întorşi la Dumnezeu. Despre amândoi se poate spune că ei, dacă nu se întorc la Dumnezeu, nu pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu nu este legătura cu un sistem religios, oricât de drept-credincios ar fi acesta. Cineva poate fi membru al celei mai respectabile părtăşii creştine a creştinătăţii, şi cu toate acestea să fie un om nemântuit, neîntors la Dumnezeu, aflat pe drumul spre pierzarea veşnică.

O mărturisire de credinţă?

Aceasta este valabil şi despre mărturisirile de credinţă teologice. Cineva poate cunoaşte pe de rost toate acele aşa-numite articole de credinţă, el se poate declara de partea învăţăturii lui Luther, Calvin, Wesley sau a unui alt om şi cu toate acestea să fie neîntors la Dumnezeu şi mort în păcate şi fărădelegi şi pe drumul spre locul unde din cauza întunericului veşnic, îngrozitor niciodată nu va pătrunde vrei rază de speranţă.

Ce foloase are un sistem religios sau o mărturisire de credinţă teologică pentru un om care nu posedă nici o urmă a vieţii dumnezeieşti? Sistemele şi crezurile nu pot nici să învieze, nici să salveze şi nici să dea viaţa veşnică. Poţi depune eforturi an după an în tot felul de lucrări creştine şi cu toate acestea să sfârşeşti acolo unde ai început – în monotonia lipsită de mângâiere a faptelor moarte. Ce valoare au toate acestea? Care este sfârşitul tuturor acestor eforturi fără odihnă şi fără pauză? Este moartea şi o veşnicie întunecată, îngrozitoare. Ce valoare au toate acestea? Care este sfârşitul tuturor acestora? Moartea! Da, şi după aceea? Aceasta este întrebarea. Să dea Dumnezeu ca importanţa şi gravitatea acestei întrebări să fie mai mult înţeleasă corect, şi înainte de toate lucrurile. Însă cu regret este aşa, că creştinismul însuşi, în toată prezentarea lui, este primit numai ca sistem de credinţă religios.

Predicator al Evangheliei şi totuşi pierdut?

Este chiar posibil, ca un om să aibă cunoştinţă de planurile minunate ale harului lui Dumnezeu, de mântuirea prin credinţă, de îndreptăţirea fără fapte, ca el să mărturisească, că el crede în aceste lucruri şi se bucură de ele, da, că el apără prin cuvânt şi scriere învăţătura creştină şi este un predicator elocvent al Evangheliei. Toate acestea sunt posibile, şi cu toate acestea persoana să fie total neîntoarsă la Dumnezeu, moartă în păcate şi greşeli şi împietrită. Ea se poate înşela şi distruge singură cu familiarizarea ei cu principiile de bază cele mai de preţ ale adevărului curat, dar care niciodată nu a ajuns mai adânc de nivelul înţelegerii, niciodată nu a ajuns la conştiinţa lui, nu a atins niciodată inima lui şi nu a mântuit sufletul lui.

Acesta este cel mai înspăimântător caz dintre toate. Nimic nu poate fi mai îngrozitor, mai teribil decât starea unui om care simulează că el crede Evanghelia lui Dumnezeu, se bucură de ea, da, chiar o predică şi învaţă pe alţii adevărurile cele mai mari specifice creştinătăţii şi cu toate acestea este total neîntors la Dumnezeu, nu este răscumpărat şi se află pe drumul său spre o veşnicie de chinuri de nespus – chinuri care fără discuţii vor fi intensificate până la extrem prin amintirea că odinioară el a simulat că el crede şi chiar a predicat mesajele cele mai minunate, pe care urechea muritoare le-a auzit vreodată.

Iubite cititor, oricine ai fi, te rugăm insistent, să-ţi îndrepţi atenţia spre aceste lucruri. Nu te odihni nici măcar un ceas, până nu eşti sigur de întoarcerea ta la Dumnezeu reală şi neîndoielnică.

Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (3)
Adevărata întoarcere la Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

Unele întoarceri la Dumnezeu nu sunt reale

Până aici am văzut necesitatea inevitabilă, absolută a întoarcerii la Dumnezeu şi într-o oarecare măsură să arătăm ce nu este întoarcerea la Dumnezeu; acum trebuie să descoperim ce este ea. Pentru aceasta trebuie să rămânem aproape la învăţătura adevărată a Sfintei Scripturi. Noi nu putem accepta nici mai puţin nici mai mult decât este ea.

Este foarte de temut că multe din cele care în timpul nostru sunt numite întoarceri la Dumnezeu nicidecum nu sunt întoarceri la Dumnezeu. În public sunt prezentate şi acolo se vorbeşte de multe cazuri de întoarcere la Dumnezeu care la un test pe baza Cuvântului lui Dumnezeu nu pot fi dovedite a fi reale. Mulţi simulează că sunt întorşi la Dumnezeu şi sunt recunoscuţi ca atare, însă dovedesc că sunt numai ascultători cu teren al inimii pietros. Nu este o pătrundere adâncă în lucrarea spirituală a inimii, nici un efect real al adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nici o rupere completă cu lumea. S-ar putea ca simţămintele să fie marcate de influenţe omeneşti şi anumite păreri evanghelistice iau gândurile în stăpânire.; însă eul nu este judecat; este o agăţare strânsă de pământ şi natură, o lipsă a pătrunderii profunde a seriozităţii şi realităţii sincere, care sunt aşa de specifice întoarcerilor la Dumnezeu prezentate în Noul Testament şi pe care le putem constat pretutindeni acolo unde întoarcerea la Dumnezeu este o lucrare dumnezeiască.

Vrem să vedem neapărat rezultate la evanghelizările noastre?

Nu încercăm aici să analizăm fiecare caz superficial; ne referim numai la el, pentru ca toţi aceia care se ocupă cu lucrarea binecuvântată a evanghelizării să fie călăuziţi să se gândească la tema aceasta în lumina Scripturii şi să vadă în ce măsură lucrarea lor proprie are nevoie în anumite situaţii de corecturi sfinte. Este posibil să fie prea mult din fiinţa omenească în lucrarea noastră. Noi nu lăsăm Duhul lui Dumnezeu să lucreze. Ne lipseşte credinţa cu privire la puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos. Este posibil să fie mult prea multe străduinţe să se lucreze la simţăminte, prea mult efect emoţional şi spectacular. Probabil în dorinţa de a obţine rezultate – o dorinţă care în sine însuşi poate fi corectă – suntem gata să recunoaştem multe cazuri ca întoarceri la Dumnezeu şi să le facem cunoscut, care cu regret sunt numai de scurtă durată.

Nici o enumerare a cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu!

Toate aceste necesită atenţia noastră serioasă. Este de cea mai mare posibilă importanţă ca noi să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să dea la iveală roadele Duhului – ceea ce cu siguranţă El vrea. Tot ce face El este bine şi la timpul potrivit vor vorbi pentru sine. Nu este nici o necesitate să facem cunoscut public cazurile noastre de întoarcere la Dumnezeu. Tot ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc va străluci spre lauda Aceluia căruia I se cuvine toată lauda; atunci lucrătorul va avea bucuria lui profundă şi sfântă. El va vedea rezultatele lucrării lui şi se va gândi la ele adorând şi onorând plin de devotament la picioarele Stăpânului lui. Acesta este singurul loc sigur şi bucuros, ca să ne gândim la el.

Va diminua aceasta seriozitatea noastră? Dimpotrivă; seriozitatea noastră se va intensifica foarte mult. Vom deveni mai serioşi în implorări tainice înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciuni publice împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre.

Vom înţelege mai profund seriozitatea divină a lucrării şi slăbiciunea noastră totală. Vom preţui tot mai mult principiul binefăcător, că lucrarea de la început şi până la sfârşit trebuie să vină de la Dumnezeu. Aceasta ne va menţine la locul care ni se cuvine de drept, locul dependenţei depline de Dumnezeu, Acela care este Cel care face toate lucrările care se fac pe pământ. Cu privire la lucrarea măreaţă a întoarcerii la Dumnezeu vom sta înaintea tronului de har mai mult culcaţi cu faţa la pământ, atât în cămăruţele noastre cât şi în adunare. Şi atunci când apar snopii aurii şi strugurii copţi, când apar cazuri de întoarcere la Dumnezeu – cazuri, care vorbesc pentru ele însele şi poartă în sine scrisoarea de recomandare spre aceia care sunt capabili să le evalueze -, atunci inimile noastre vor fi umplute cu adevărat cu laudă pentru Dumnezeul oricărui har, care a făcut mare Numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea sufletelor preţioase.

Cu cât mai bine este aceasta, decât dacă inimile noastre se umflă de mândrie şi mulţumire de sine prin enumerarea cazurilor noastre de întoarcere la Dumnezeu. Este cu mult mai bine, mai sigur şi mai producător de bucurie să fii plecat în adorare înaintea tronului, decât să fi preamărit până la marginile pământului ca mare predicator şi evanghelist minunat. În evaluarea unui om cu adevărat spiritual aceasta este incomparabil mai bine. Demnitatea, veridicitatea şi seriozitatea lucrării va fi observată; amabilitatea, siguranţa morală şi utilitatea reală a lucrătorului se vor vedea, aşa cum onoarea lui Dumnezeu va fi asigurată şi păstrată.

Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu?

Aud pe cititorul meu întrebând: Dar ce este întoarcerea la Dumnezeu? Să ne îndreptăm spre 1 Tesaloniceni 1, acolo vom găsi un răspuns complet la această întrebare. Scrisoarea începe cu cuvintele:

1 Tesaloniceni 1.1-4: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.

Cum putea Pavel să ştie alegerea tesalonicenilor? Prin dovezile clare şi neîndoielnice date de ei în viaţa lor practică. Aceasta este singura cale pe care se poate recunoaşte alegerea unui om. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost adusă la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi” (1 Tesaloniceni 1.5).

Solicitat prin puterea Duhului

Apostolul era în viaţa lui zilnică totodată expresia Evangheliei, pe care el o predica. El nu a cerut nimic de la ei. El nu le era o povară. El le-a vestit gratis Evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu şi, ca să poată face aceasta, a lucrat noaptea şi ziua cu mâinile lui proprii. El era în mijlocul lor ca o doică care îşi îngrijeşte cu drag copiii. El nu s-a lăudat cu cuvinte pline de mândrie cu sine însuşi sau cu slujba sa, cu puterea sa, cu darurile sale, cu predicile sale sau cu faptele sale mari. El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, modest, serios şi devotat, a cărui lucrare vorbea în favoarea ei însăşi şi a cărui viaţă întreagă, al cărui duh întreg, al cărui fel de a fi, a cărui comportare şi ale cărui toate obiceiuri erau în concordanţă plăcută cu cuvintele sale.

Cât de necesar este pentru toţi slujitorii Domnului să se gândească la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării este în mare parte rodul superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea? Unde este arătarea Duhului Sfânt? Unde este „marea certitudine”? Nu este deseori în predicile noastre o lipsă mare a tuturor acestor lucruri? Probabil cineva are o elocvenţă cursivă, probabil el are o inteligenţă mare. Multe din vorbirea lui gâdilă urechile, au efect asupra fanteziei şi trezesc un interes de moment şi servesc ca hrană pentru curiozitatea simplă. Dar unde este ungerea sfântă, seriozitatea vie, veridicitatea profundă? Şi unde este expresia vie în viaţa noastră zilnică şi în toate deprinderile noastre? Fie ca Domnul să trezească tot mai mult inimile tuturor slujitorilor Săi! Cu siguranţă vom vedea rezultate mai frumoase ale lucrării lor.

S-ar putea însă să pară, că noi am vrea să facem lucrarea întoarcerii la Dumnezeu dependentă de lucrător. Departe de noi un astfel de gând! Lucrarea depinde exclusiv de Duhul Sfânt, aşa cum ne dovedeşte clar capitolul de faţă. În orice parte şi stadiu al lucrării trebuie ţinut cu tărie, că lucrarea „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu [se înfăptuieşte], zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4.6).

Cu toate acestea rămâne pentru noi o întrebare importantă, ce unelte foloseşte în mod obişnuit Duhul Sfânt. Care vase sunt „folositoare stăpânului casei” (2 Timotei 2.21)? Vase goale şi vase curăţite. Suntem noi astfel de vase? Ne-am golit noi de noi înşine? Ne-am vindecat noi de preocuparea regretabilă cu propriul eu? Suntem noi vase curăţite? Este lucrarea şi umblarea noastră curată? Dacă nu, cum poate Domnul să ne folosească în slujba Sa sfântă? Să medităm la toate aceste întrebări în prezenţa lui Dumnezeu! Fie ca Domnul să ne trezească pe toţi şi să ne facă astfel de vase, pe care El le poate folosi spre glorificarea Sa!

Rodul devine vizibil

Să revenim la capitolul nostru. În timp ce pe de o parte ni se arată caracterul lucrătorului adevărat, credincios, descoperim pe de altă parte lucrarea însăşi:

1 Tesaloniceni 1.5-8: Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva;

 

Aceasta era o lucrare reală, veritabilă. Ca să spunem aşa, purta confirmarea scrisă pe frunte. Aici nu era nimic nesigur, nimic nesatisfăcător, nimic care să fi provocat o reţinere cu privire la rostirea unei sentinţe referitoare la lucrare. Totul era clar, precis şi neîndoielnic. Toată lucrarea purta pecetea mâinii Maestrului şi ea trebuia să convingă orice inimă capabilă de a da o sentinţă. Lucrarea întoarcerii la Dumnezeu era realizată şi roadele întoarcerii la Dumnezeu se revărsau din plin. Mărturia s-a răspândit în lung şi în lat, aşa că lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea lui. Nu era nici un motiv pentru el să socotească numărul întoarcerilor la Dumnezeu în Tesalonic şi să le prezinte public. Totul era autentic divin. Era o lucrare a Duhului lui Dumnezeu, în care nu putea fi nici o greşeală şi era de prisos să vorbeşti despre ea.

Apostolul le-a vestit Cuvântul în toată simplitatea, dar totodată în puterea Duhului Sfânt şi cu mare certitudine. În mărturia lui nu era nimic dubios sau nesigur. El predica ca unul care nu numai credea pe deplin ceea ce predica, ci şi înţelegea pe deplin. Nu era numai o redare elocventă a anumitor adevăruri cunoscute şi recunoscute sau o expunere seacă a unor dogme. Nu, era comunicarea vie a Evangheliei minunate a lui Dumnezeu, care venea dintr-o inimă ce simţea profund orice cuvânt, şi care ajungea la inimile care erau pregătite prin Duhul lui Dumnezeu pentru primirea Evangheliei.

Predica despre Isus Hristos

Lucrarea în Tesalonic nu a constat dintr-o simplă iritare a sentimentelor, ea era exclusiv o lucrare dumnezeiască profundă, temeinică. Apostolul Pavel a venit, aşa cum ni se spune în Faptele apostolilor 17, „în Tesalonic, unde era sinagoga a iudeilor. Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi, descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că «Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu»”, (Faptele apostolilor 17.1-3).

Ce simplu, să vesteşti pe Isus din Scripturi! Da, în aceasta consta marea taină a predicii lui Pavel! El vestea o Persoană vie cu putere vie, întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu viu; şi această predică a fost primită cu credinţă vie şi a dat naştere la roade divine în viaţa celor întorşi la Dumnezeu. Aceasta este predica, pe care Dumnezeu a hotărât-o şi pe care El o foloseşte. Ea nu este o prelegere de moralizare, nu este o discuţie religioasă, ci este predica despre Hristos prin Duhul Sfânt, care vorbeşte prin oameni, care ei înşişi stau sub puterea  a ceea ce ei predică. Dumnezeu să ne dea mai mulţi lucrători de felul acesta!

Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (1)
Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 1.1-10

1 Tesaloniceni 1.1-10: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră. Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva; pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Introducere

Primul capitol al epistolei către Tesaloniceni ne oferă o descriere frumoasă şi exactă a ceea ce noi putem numi adevărata întoarcere la Dumnezeu. Propunem să studiem această descriere împreună cu cititorul. Cu siguranţă va fi un studiu interesant şi aducător de câştig. El va da un răspuns categoric şi clar la întrebarea din titlul acestui articol: „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”

Nicidecum nu este vorba de o temă fără importanţă. Este bine ca tocmai în zilele noastre să avem un răspuns divin la această întrebare. Auzim în zilele noastre tot felul de lucruri despre întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu; şi noi vom mulţumi lui Dumnezeu din toată inima pentru fiecare suflet întors cu adevărat la El.

Naşterea, educaţia şi religia niciodată nu înlocuiesc întoarcerea la Dumnezeu

Aproape că nu este nevoie să spunem, că noi credem în necesitatea absolută a unei întoarcerii la Dumnezeu lucrată divin. Oricine ar fi omul, iudeu sau grec, protestant sau catolic, oricare ar fi naţionalitatea lui, poziţia lui bisericească, oricare ar fi mărturisirea lui de credinţă şi orice conţinut ar avea ea: el trebuie să fie întors la Dumnezeu, altfel el se află pe calea largă spre condamnarea veşnică.

Nimeni nu este, în sensul dumnezeiesc al acestui cuvânt, din naştere un creştin şi nici nu poate fi educat spre a deveni un creştin. Este o greşeală fatală şi o înşelăciune a duşmanului de moarte al sufletelor, când cineva crede că este creştin prin naştere sau prin educare, sau prin botezul în apă, sau ar putea fi făcut creştin prin oarecare ceremonii religioase. Un om devine creştin numai prin aceea că el se întoarce la Dumnezeu într-un mod recunoscut de Dumnezeu. În ce constă această întoarcere la Dumnezeu vom vedea pe parcursul studiului nostru. Înainte de toate dorim să îndreptăm atenţia cititorului, fie el întors la Dumnezeu sau nu, spre necesitatea stringentă şi absolută a adevăratei întoarceri la Dumnezeu.

Întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu este dată la o parte

Aceasta nu poate fi trecută cu vederea. Nebunia cea mai mare, de care se poate face vinovată o fiinţă nemuritoare, care merge în întâmpinarea unei veşnicii fără sfârşit, constă în aceea că ea neglijează întrebarea serioasă cu privire la propria ei întoarcere la Dumnezeu şi caută s-o uite sau să diminueze importanţa ei. În comparaţie cu această temă deosebit de importantă toate celelalte au importanţă neînsemnată. Lucrurile măreţe, care preocupă gândurile omului şi solicită toate puterile lui, nu sunt nimic altceva decât puţin praf pe talerul cântarului, dacă sunt comparate cu întrebarea mare, importantă a întoarcerii sufletului la Dumnezeu. Toate speculaţiile vieţii de afaceri, toate metodele diferite de investiţii de capital, întrebarea captivantă a investiţiilor profitabile, toată alergătura vânătorilor de plăceri – teatru, concert, sala de bal, sala de biliard, masa de cărţi, paharul de zaruri, pista de concurs, districtul de vânătoare, cârciuma [remarca redacţiei: astăzi ar sta aici cinematograful, stadionul de fotbal, concerte, barul, concerte de muzică pop] – toate aceste lucruri nenumărate şi enorme, pe care le doreşte sărmana inimă nesatisfăcută şi de care ea se agaţă, toate acestea sunt ca norul de dimineaţă, ca spuma mării, asemenea fumului care se ridică din coşul de fum; trec şi nu lasă în urmă decât un gol pustiu în inima omului. Inima rămâne nemulţumită, sufletul nemântuit, deoarece nu s-a întors la Dumnezeu.

Moartea vine inevitabil

Şi ce urmează apoi? Da, ce urmează? O întrebare zguduitoare. Ce rămâne la sfârşitul tuturor acestor alergări, al acestei lupte după titluri şi onoare, al acestei lăcomii de bani şi de plăceri? Vai! Omul trebuie să întâmpine moartea. „Este rânduit omului să moară o singură dată” [Evrei 9.27] . În privinţa aceasta nu există nici o excepţie, nici o scăpare. Toate comorile universului nu sunt în stare să obţină amânarea pentru o clipă dinaintea acestui duşman nemilos. Nici cea mai mare îndemânare medicală, nici cea mai grijulie îngrijire din partea rudelor şi prietenilor iubitori, nici lacrimile lor, nici suspinele şi nici plângerile lor nu pot să amâne clipa îngrozitoare sau să-l facă pe împăratul groazei să-şi bage sabia îngrozitoare în teacă. Moartea nu poate fi înlăturată prin nici o artă a oamenilor. Trebuie să vină momentul în care toate legăturile, care sunt între inimă şi toate aspectele frumoase şi fascinante ale vieţii omeneşti, vor fi întrerupte. În mod nebunesc, iubite prieten, preocupările provocatoare, obiectele mult dorite, la toate trebuie să se renunţe. Mii de lumi nu pot împiedica lovitura. Morţii trebuie să-i priveşti în ochi. Aceasta este o taină îngrozitoare – un fapt enorm – o realitate cruntă. Ameninţător stă înainte fiecărui om neîntors la Dumnezeu de sub cer, fie el bărbat, femeie sau copil; şi este numai o întrebare de timp – ore, zile, luni sau ani – când trebuie depăşită linia de graniţă care desparte timpul cu toate absurdităţile lui goale, cu toate aspiraţiile lui sumbre, de veşnicia cu realitatea ei uimitoare.

După moarte vine judecata

Şi când vine moartea, ce se întâmplă atunci? Lasă Scriptura să răspundă. Nimic altceva nu poate da răspuns. Oamenii ar vrea să răspundă aşa cum corespunde imaginaţiilor lor deşarte. Omul vrea să ne convingă că după moarte vine nimicirea. Şi dacă vine moartea, ce se întâmplă atunci? Omul vrea cu plăcere să creadă, că după moarte are loc o nimicire totală, şi de aceea strigă: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” [Isaia 22.13] Ce eforturi zadarnice, inutile! Un vis nebun al închipuirii omeneşti, care a fost orbită de dumnezeul lumii acesteia. Cum ar putea un suflet nemuritor să fie nimicit? În grădina Eden omul a intrat în posesiunea unui duh veşnic viu. „Omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Sufletul trebuie să trăiască veşnic. Fie întors la Dumnezeu, fie neîntors la Dumnezeu, el are veşnicia înaintea lui. Ce putere copleşitoare este gândul acesta! Nici o gândire omenească nu poate înţelege mărimea lui. Ea depăşeşte cu mult înţelegerea, dat nu depăşeşte credinţa.

Să luăm seama la glasul lui Dumnezeu. Ce învaţă Scriptura despre starea după moarte? Un singur rând din Sfânta Scriptură este absolut suficient să alunge zeci de mii de dovezi şi afirmaţii ale minţii omeneşti. Urmează după moarte o nimicire totală? Nu! „Omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” [Evrei 9.27]. Să luăm bine seama la aceste cuvinte „după aceea vine judecata”. Ele se referă însă numai la aceia care mor în păcatele lor, deci numai la cei necredincioşi. Pentru creştinul credincios judecata a fost îndepărtată pentru totdeauna, aşa după cum învaţă Scriptura în nenumărate locuri. Este important să se ţină seama de aceasta, deoarece oamenii îndrăznesc să afirme, că deoarece viaţa este numai în Hristos, toţi cei care nu sunt în Hristos vor fi nimiciţi.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte aşa. Este o judecată după moarte. Şi care va fi urmarea acestei judecăţi? Iarăşi Scriptura este cea care ne informează în privinţa aceasta cu o vorbire pe cât de clară şi solemnă tot pe atât de insistentă: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea, Moartea şi Locuinţa Morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20.11-15)

Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate mai mult şi nu este nici un motiv de îndoială sau de nesiguranţă. Pentru toţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii, nu este nici o judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se găsesc în cartea aceasta, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci «iazul de foc», «chinul veşnic».

Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate exprima mai bine în cuvinte, şi nu oferă nici un prilej de îndoială sau nesiguranţă. Pentru toţi aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, nu este nicidecum judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se vor găsi în această carte, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci „iazul de foc”; şi aceasta pentru totdeauna şi veşnic.

Cât de îngrozitor este acest gând! Desigur ar trebui să facă pe orice suflet să se gândească serios cât de stringentă este întoarcerea lui la Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a scăpa de judecata viitoare. O persoană neîntoarsă la Dumnezeu, oricine ar fi ea, are înaintea ei moartea, judecata şi iazul de foc şi fiecare bătaie a inimii o aduce mai aproape de acea realitate îngrozitoare. Pe cât este de sigur că soarele va răsări mâine la o anumită oră, tot atât de sigur este că fiecare cititor al acestor rânduri mai devreme sau mai târziu va trece în veşnicie; şi dacă numele lui nu este scris în cartea vieţii, dacă nu s-a întors la Dumnezeu şi nu este în Hristos, cu toată certitudinea va fi judecat după faptele lui şi urmarea inevitabilă a acestei judecăţi va fi iazul, „iazul care arde cu foc şi pucioasă” [Apocalipsa 19.20], şi aceasta pe toată durata anilor nesfârşiţi ai veşniciei întunecate şi lipsită de mângâiere. Vai, monotonia îngrozitoare a veşniciei.

Ia seama la pericol

Probabil cititorul se va mira că zăbovim aşa de mult la această temă îngrozitoare. S-ar putea să se simtă ispitit să întrebe: „Va întoarce aceasta pe oameni la Dumnezeu?” Desigur, nu; poate însă să-i determine să recunoască, că este necesar, ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Ei poate conduce să vadă pericolul mare în care se află. Îi poate determina să vrea să fugă de mânia care va veni. De ce apostolul Pavel a îndreptat atenţia lui Felix la „mânia care va veni” [Faptele apostolilor 24.25]? Desigur ca să-l convingă să se întoarcă de pe căile lui rele şi să trăiască. De ce Domnul a prezentat aşa de des ascultătorilor Lui realitatea serioasă a veşniciei? De ce a vorbit El aşa de des despre viermele care nu moare, şi despre focul care nu se stinge [Marcu 9.44,46,48]? Fără îndoială, ca să trezească în ei sentimentul faţă de pericolul care îi ameninţa, şi să-i facă să-şi ia refugiu în singurul loc de scăpare.

Suntem noi mai înţelepţi decât El? Să ne dăm noi înapoi şi să nu prezentăm cititorilor, sau ascultătorilor noştri, cu toată seriozitatea aceleaşi adevăruri solemne? Să nu avem curajul, de teamă de a nu răni urechea unei lumi civilizate, să explicăm deschis şi tare, că toţi cei care mor neîntorşi la Dumnezeu vor sta odată, fără nici o excepţie, înaintea marelui Tron alb şi îşi vor avea locul în iazul de foc? Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! Noi strigăm fiecărui cititor al acestor rânduri, neîntors la Dumnezeu: acordă toată atenţia ta, neîmpărţită, celei mai importante întrebări referitoare la mântuirea sufletului tău! Nu te lăsa ademenit de nimic, ca s-o neglijezi! „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” [Matei 16.26]

Întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea

Iubite cititor, dacă nu eşti mântuit şi nu te-ai întors la Dumnezeu, atunci primeşte cu seriozitate sfatul nostru să te gândeşti la aceste lucruri şi să te întorci la Dumnezeu, să te laşi mântuit. Aceasta este singura cale pentru a fi părtaşi la Împărăţia Sa. Aceasta ne-o spune foarte clar Domnul nostru Isus Hristos; niciodată nu se va pierde vre-o iotă din afirmaţiile Lui sfinte. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui niciodată nu vor trece. Nici o putere de pe pământ şi din iad, a oamenilor şi a diavolului nu va putea vreodată să nimicească cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru tine este una din aceste două posibilităţi: întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea.

Aşa stau lucrurile când suntem călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, am putea noi să atenţionăm mai serios, mai vehement, mai aspru un suflet neîntors la Dumnezeu, cu care suntem în contact, verbal sau în scris, cu privire la necesitatea de neînlocuit să scape de momentul mâniei care va veni? Ca el să caute refugiu la Salvatorul binecuvântat, care stă cu braţele deschise, ca să primească pe fiecare care vine; acest Salvator spune în harul Său minunat: „pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară” [Ioan 6.37].

Fără întoarcere la Dumnezeu nu este intrare în Împărăţia cerurilor

Deci întoarcerea la Dumnezeu este o necesitate absolută. În studiul anterior am încercat să prezentăm necesitatea absolută a întoarcerii la Dumnezeu, indiferent de situaţia fiecăruia. Pentru oricine, care se pleacă sub autoritatea sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, nu există nici o greutate cu privire la acest punct. „Adevărat vă spun, dacă nu vă întoarceţi şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” [Matei 18.3].

Acest loc din Scriptură se referă în toată puterea lui morală la orice fiu şi la orice fiică a lui Adam cel decăzut. Nu există nici măcar o singură excepţie de la regulă între miile de milioane care populează pământul acesta. Fără întoarcere la Dumnezeu este imposibil să fie vorba de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu contează absolut deloc cine sau ce sunt eu. Dacă nu sunt întors la Dumnezeu, atunci mă aflu în „împărăţia întunericului”, sub puterea lui satan, în păcatele mele şi pe drumul spre iad.

Probabil sunt o persoană cu o morală ireproşabilă, cu renume nepătat, probabil un erudit profesor în teologie, un lucrător în via Domnului, un predicator, un diacon, un bătrân, un învăţător în şcoala duminicală, probabil fac multe lucrări de caritate, fac donaţii mari la toate fundaţiile religioase şi de caritate, sunt căutat şi onorat de toţi din cauza valorii mele personale şi a influenţei mele morale – pot fi toate acestea şi pot face toate acestea, şi totuşi să nu fiu întors la Dumnezeu şi drept urmare să fiu în afara Împărăţiei cerului, să fiu în împărăţia lui satan şi să mă aflu pe drumul care se sfârşeşte în iadul care arde cu foc şi pucioasă.

Comportarea fără cusur nu este întoarcere la Dumnezeu

Aceasta este însemnătatea simplă şi evidentă a cuvintelor Domnului din evanghelia după Matei 18.3. Nu există nici-o posibilitate să o ocoleşti. Cuvintele sunt aşa de clare ca o rază de soare. Nu putem să trecem peste ele. Ele apasă, în adevăratul sens al cuvântului, cu mare seriozitate asupra oricărui suflet neîntors la Dumnezeu, de pe întreg pământul. „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Cuvintele Domnului se îndreaptă cu toată puterea spre cel mai stricat beţiv, care se clatină pe stradă, ca şi spre adeptul cumpătării, care nu este întors la Dumnezeu, care se laudă cu abstinenţa lui şi se bate în piept, că atâtea şi atâtea luni şi ani s-a reţinut total de la consumul de băuturi ameţitoare. Amândoi sunt în aceeaşi măsură în afara Împărăţiei cerurilor, amândoi sunt în păcatele lor, amândoi sunt pe drumul spre condamnarea veşnică.

Probabil unul a trecut de la abuz la cumpătare, şi aceasta este cu siguranţă un lucru mare în ceea ce priveşte aspectul moral şi social, dar trecerea de la abuz la cumpătare nu este întoarcere la Dumnezeu. Nu este întoarcere din întuneric la lumină, nu este intrare în Împărăţia Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Este numai o singură diferenţă între cei doi, şi anume că antialcoolicul se bazează pe abstinenţa lui, se bate în piept lăudându-se cu corectitudinea lui morală şi prin aceasta se înşală cu gândul lipsit de sens, că la el totul ar fi corect, ceea ce nu corespunde realităţii. Beţivul este în mod evident şi neîndoielnic greşit. Oricine ştie că un beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; dar nici un antialcoolic neîntors la Dumnezeu. Amândoi stau în afara ei.

Întoarcerea la Dumnezeu este absolut necesară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt; şi aceasta este valabil pentru toate clasele, stările sociale şi straturile societăţii omeneşti. Cu privire la această întrebare mare nu este nici o diferenţă. Este valabil pentru toţi, oricare ar fi caracterul lui exterior sau statutul social – „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Sunt eu cu adevărat întors la Dumnezeu?

Cât de deosebit de importantă este de aceea pentru fiecare om întrebarea: „M-am întors eu la Dumnezeu?” Nici un om nu este capabil să exprime gravitatea solemnă a acestei întrebări. Şi cu toate acestea mii de oameni, da, chiar milioane, lasă să treacă săptămână după săptămână, an după an, fără să se gândească măcar o singură dată serios să rezolve această întrebare. Nu trădează aceasta gradul cel mai înalt de indiferenţă? Dacă un om nu s-ar interesa de treburile lui pământeşti şi ar lăsa afacerile lui să se degradeze în mare dezordine, atunci cu siguranţă l-am învinui de nepăsare şi delăsare gravă, dar ce sunt cele mai importante treburi temporale în comparaţie cu mântuirea veşnică şi interesele sufletului nemuritor? Dar ce sunt interesele temporale cele mai urgente şi mai importante comparate cu mântuirea sufletului? Toate interesele timpului sunt ca pleava de pe aria din timpul verii, dacă ele sunt comparate cu interesele sufletului nemuritor – marea realitate a veşniciei.

Drept urmare este pentru fiecare cea mai mare măsură de lipsă de înţelepciune să laşi să treacă o singură oră fără să ai siguranţa clară şi tare, că eşti cu adevărat întors la Dumnezeu.

Un întors la Dumnezeu

Un suflet întors la Dumnezeu a trecut linia de demarcare, care desparte pe cei mântuiţi de cei pierduţi, pe copiii luminii de copiii întunericului, Biserica lui Dumnezeu de veacul acesta rău. Cel întors la Dumnezeu are moartea şi judecata înapoia sa şi gloria înaintea sa. El este aşa de deplin sigur, că va fi în cer cândva, ca şi cum el s-ar găsi deja acum acolo; da, în duh el este deja acolo. El are un drept incontestabil la aceasta. El cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor al său, pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten al său, pe Duhul Sfânt ca Mângâietor al său, Conducător şi Învăţător, şi cerul ca patrie a sa minunată şi fericită. Cine este în stare să descrie plinătatea binecuvântării de a fi întors la Dumnezeu! „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă [celor credincioşi] însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” [1 Corinteni 2.9-10].

CE ESTE RĂPIREA?

Picture

Ce este „Răpirea” și care sunt semnele venirii ei? Este același eveniment cu „A Doua Venire a Domnului Isus”? Nu, acestea sunt două evenimente separate. Se va întoarce Isus Cristos înapoi pe Pământ pe parcursul acestui „veac”, va trăi și va umbla din nou printre noi? Nu, dimpotrivă, Domnul ne-a chiar avertizat că vor veni impostori care vor pretinde că ei sunt Cristos-ul. Va dispărea biserica de pe Pământ, la un moment dat, ca să ajungă în rai, la chemarea Domnului Isus? Biblia spune că toate națiunile Pământului Îl vor vedea pe Isus, când va veni după Biserica Sa și va fi un eveniment la scară mondială. Să vedem acum ce este de fapt și ce spune Biblia despre „Răpire”.

Înainte ca Domnul Isus să fie răstignit, le-a împărtășit ucenicilor ce era în inima Lui, legat de viitor. Le-a explicat că urma să plece dintre ei, dar că se va întoarce ca să-și ia poporul.

Isus le-a spus că se va duce să pregătească un loc, și se va întoarce după noi, ca să putem fim cu El.

  • Ioan 14:1-3 „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un locŞi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca , acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

Oare ce vroia să spună Isus prin „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”? Domnul se referea la faptul că cei care sunt mântuiți vor locui în rai și vor avea propriile lor locuințe. Isus pregătește un loc pentru fiecare dintre copiii Săi. Ne-a spus cum vom ajunge acolo și cu ce scop? Da, El a zis:„Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

La răpire, copiii Lui Dumnezeu care vor fi atunci în viață, împreună cu cei care vor fi murit în Cristos vor fi „răpiți” (strânși la un loc și ridicați la cer, brusc și în mod vizibil) și se vor întâlni cu Domnul în văzduh. „Orice ochi” Îl va vedea pe Isus; „într-o clipă” trupurile credincioșilor se vor schimba în trupuri de slavă, și Domnul ne va duce pe toți în cer, unde ne-a pregătit un loc.

Sunt multe informații în Cuvântul Lui Dumnezeu despre felul în care va reveni Isus.

În Matei 24:1-51Marcu 13:1-37Luca 21:5-36, Isus a vorbit despre răpire precum și despre ce trebuie să se întâmple înainte ca acest eveniment să aibă loc. Ucenicii și apostolii așteptau întoarcerea Domnului de când a plecat la Tatăl. Apostolii Pavel, și Petru scriu deopotrivă despre acest lucru. Venirea Domnului este profețită și în cărți din Vechiul Testament, inclusiv în cartea Psalmilor, Isaia, Daniel și nu numai.

În ultimii ani ai vieții sale, apostolul Ioan era închis pe Insula Patmos. Domnul l-a ridicat „în Duhul”, sus în cer ca să-i descopere multe lucruri importante legate de viitor. Domnul I-a spus lui Ioan să scrie scrisori pentru fiecare dintre cele șapte biserici, ale vremii, cărora să le spună despre ce urma să se întâmple și să facă totul exact așa cum i-a spus Isus lui Ioan. Cartea Apocalipsa în integralitatea ei, este de fapt o scrisoare din partea Lui Isus pentru biserica Sa, scrisă prin Ioan.

Cele Șapte Peceți  din cartea Apocalipsa, relatează evenimentele premergătoare Răpirii și sunt în corelare perfectă cu ceea ce a vorbit Isus în Matei 24Marcu 13 și Luca 17 și 21.

Este foarte important de știut că Isus n-a spus niciodată că se va întoarce la Răpire ca să rămână. Isus nu a spus că la Răpire va pune piciorul pe Pământ. În schimb a spus că va veni din ceruri, împreună cu sfinții care vor fi deja în ceruri (1 Tesaloniceni 4:14) și cu îngerii Săi, și-i va chema pe Sfinții care sunt atunci pe Pământ, să se ridice la El și împreună se vor întoarce în Ceruri. Domnul Isus spune foarte clar, că „oricine umblă pe Pământ, pretinzând că e Isus” este un impostor. Isus se va opri în Ceruri, deasupra Pământului de unde îi va chema pe Sfinți să se urce la El și apoi în Ceruri.

Vă rog să citiți articolul, Cuvântul „Răpire” în Biblie, pentru mai multe detalii despre cât de vizibil va fi felul în care ne va lua Isus sus la El și cum cuvântul „răpire” a fost folosit prima dată în traducerea în limba latină „Biblia Vulgata”, pentru traducerea cuvântului grecesc „harpázō”.

Iată 3 secțiuni de versete, care descriu „venirea Domnului” și „strângerea laolaltă” cu Sfinții Săi, în văzduh. Vă rog să le recitiți, având în minte Răpirea și evenimentele care o vor preceda.

  • Matei 24:30-31 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

 

  • Luca 21:25-28 „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci, vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

 

  • 1 Tesaloniceni 4:13-18 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduhşi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

În Noul Testament, aproape toate versetele care fac referire la răpire, menționează că Domnul va veni pe norii cerului, ceea ce le face ușor de identificatLa bătălia de la Armaghedon (care va preceda A doua venire)Isus va veni călare pe cal, în fruntea oștirii cerești și nimic nu sugerează că sfinții vor fi „strânși laolaltă”, tocmai pentru că răpirea lor va fi avut deja loc (puteți vedea mai multe în graficul evenimentelor).

Picture

Câteva versete de avertizare despre impostori, profeți falși și înșelăciunea care au loc înaintea Răpirii, le găsim în Matei 24Marcu 13Luca 21 precum și în alte locuri. Iată două secțiuni din Evanghelia după Matei:

  • Matei 24:4-5 „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Cristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.
  • Matei 24:23-26 „Atunci, dacă vă va spune cineva: ‘Iată, Cristosul este aici sau acolo!’, să nu-l credeţi. Căci se vor scula cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată-L în pustiu”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi.”

Isus ne-a avertizat să nu credem că cineva care va fi aici pe Pământ, poate fi ElIsus nu va călca pe Pământ la răpire. Deci, oricine va fi aici și va pretinde că este Cristos, chiar dacă va face minuni și semne extraordinare nu este El, ci un impostor.

Anticristul va fi de asemenea unic; el nu este un Isus fals, ci un fals Mesia (un fals Cristos).

Este un fals Mesia care va nega faptul că Isus Cristos este Mesia. El va încerca să spună că primul Isus nu era adevăratul Mesia și nici Fiul lui Dumnezeu. Prin minciunile lui convingătoare, alura carismatică și puterea de convingere, va începe să pozeze în „adevăratul” Mesia. Dar nu va dura mult, până își „va da arama pe față” și în cele din urmă, spre finalul conducerii, înainte de Răpire, va declara în mod public că el este Dumnezeu și se va instaura în Templul (care va fi reconstruit până atunci) din Ierusalim, ca Dumnezeu.

Biblia ne avertizează specific cu privire la acest „fals-cristos/Anticrist”.

Acest Anticrist este fiul pierzării. Va fi foarte, foarte convingător, dar este unealta diavvolului și va încerca să distrugă toate planurile Lui Dumnezeu și să ia cu el în iad cât de mulți oameni poate.

Sunt mai multe versete care vorbesc despre falsul Cristos sau Anticrist; să vedem ce spun versetele din Epistola către Tesaloniceni despre Anticrist.

  • 2 Tesaloniceni 2:1-10 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.

Să remarcăm cum vor opera „amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării”. Cei răi, vor cădea ușor în plasa lui Anticrist, pentru că iubesc întunericul mai mult decât Lumina. Aceștia nici măcar nu vor accepta „dragostea” adevărului. Cei care-l iubesc sincer pe Dumnezeu, care știu și cred ce spune Biblia, vor realiza ce se întâmplă, tocmai pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, neprihănirea și adevărul Lui, mai mult decât orice altceva.

Biblia are multe de spus despre aceste lucruri.

Domnul vrea să știm care sunt semnele venirii lui, ce trebuie să așteptăm, cine este dușmanul, cum lucrează acesta, ca să nu ne lăsăm înșelați. Domnul vrea ca poporul Lui să fie pregătit. Diavolul a început deja să înșele credincioșii. Trăim perioada apostaziei sau lepădării de credință, așa cum am citit în versetele de mai sus, din 2 Tesaloniceni 2:1-10. Este posibil să nu mai fie mult până când va începe persecuția împotriva Bisericii, la un nivel chiar peste cel din vremurile Bisericii primare (Matei 24:21).

Domnul ne-a spus ceva foarte importantTrebuie să vrem să rămânem credincioși Domnului, indiferent cât ne costă, fără să privim înapoi și fără să tânjim după ceva din această lume.

  • Luca 17:32-33 „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde şi oricine o va pierde o va găsi.”

Pe măsură ce vor crește persecuțiile, va fi tot mai greu pentru credincioși să rămână fideli Domnului Isus Cristos. El ne-a spus:

  • Matei 10:22 „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.”

Dacă frica încearcă să vă umple inima, aduceți-vă aminte versetele care urmează:

  • Matei 10:28-31 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletulci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”

Îi place cuiva să fie persecutat sau să treacă prin vremuri grele? Bineînțeles că nu. Avem de ales? Nu. Și atunci ce putem face?​ Trebuie să realizăm următoarele 2 aspecte importante despre vremurile în care trăim.

1.  Va veni un Cristos-fals care va fi foarte înșelător. Să nu ne lăsăm înșelați. La început, va părea bun, dar în realitate este personificarea răului. „Bunătatea” lui va ține foarte puțin. Adevăratul scop al venirii lui este distrugerea Pământului și a tot ce cuprinde acesta, precum și să-i facă pe cât mai mulți oameni să ajungă în iad. Oricine se va închina lui Anticrist și imaginii lui, va fi condamnat pentru totdeauna (Apocalipsa 14:9-11).

2. Să ne păstrăm curați înaintea Domnului și să așteptăm venirea Lui! Să cunoaștem adevărul Cuvântului Lui Dumnezeu și să fim bine înrădăcinați în el. Să fim ca cele 5 fecioare înțelepte, să avem lămpile pregătite și ulei suficient în ele. Aceasta înseamnă să fim tari în Domnul și să perseverăm până la sfârșit.

Creștinii vor putea îndura ce va veni, așa cum spune Apocalipsa 12:11Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

3. Ezechiel

“Fiul omului, te pun pazitor peste casa lui Israel! Cand vei auzi un cuvant care iese din gura Mea, sa-i instiintezi din partea Mea!” (Ezec. 3:16-21).

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtatorul de cuvant al Tatalui, care-si disciplineaza copii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit in text: “slava Domnului”.

Titlul: Cartea poarta numele autorului ei care se poate traduce prin “Dumnezeu intareste” sau “Domnul este taria mea”.

Autorul: Ezechiel a fost si preot si profet. El se pregatea sa slujeasca Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o faca. Preotii erau instalati in slujire numai de la varsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus in robia babiloniana in anul 597 i.Ch., pe cand avea numai 25 de ani. Dupa inca cinci ani petrecuti in Babilon, Ezechiel si-a inceput slujirea printre poporul captiv de la raul Chebar. Timp de cel putin 22 de ani activeaza ca preot si profet (Ezec. 29:17). Se casatoreste, dar nu stim daca a avut sau nu copii din aceasta casatorie.

Data: Amanuntele date de Ezechiel ne ajuta sa stabilim foarte usor data scrierii. Fiecare sectiune profetica a cartii debuteaza cu data la care a fost primita de la Domnul si transmisa oamenilor. Activitatea profetica a lui Ezechiel a inceput in luna Iulie din anul 593 i.Ch. si a continuat cel putin pana la vremea mentionata in ultima profetie inregistrata de textul cartii, adica: luna Aprilie din anul 571 i.Ch. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia si Daniel. Cam de aceiasi varsta cu Daniel, dar mult mai tanar decat Ieremia, profetul a fost mult influentat de “profetul lacrimilor” caruia i-a continuat aparent trei dintre profetiile sale:

(1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15),

(2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) si

(3) pilda celor doua surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

Continutul cartii: Ezechiel a ajuns in Babilon 9 ani dupa Daniel, facand parte din cei 10.000 de captivi luati de Nebucadnetar in timpul domniei lui Zedechia (2 Imp. 24:11-18). El isi incepe activitatea profetica dupa 5 ani de robie, spulberand chiar de la inceput nadejdile false ale celor care credeau ca robia va fi scurta si ca evreii se vor intoarce foarte repede acasa.

Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat natiunii. Evreii trebuiau convinsi ca nu poate fi vorba despre o intoarcere in tara promisa, mai inainte de a se produce o totala intoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj isi atinge punctul maxim in pasajul din Ezec. 18:30-32 :

“Intoarceti-va si abateti-va de la toate faradele-gile voastre, pentru ca sa nu va duca nelegiuirea la pieire. Lepadati de la voi toate faradelegile, prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel? Caci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Intoarceti-va dar la Dumnezeu, si veti trai”.

Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic si este aranjata intr-o ordine cronologica. Profetiile rostite de Ezechiel pot fi rezumate si impartite in felul urmator:

(a) profetii adresate situatiei prezente: judecata Ierusalimului si a poporului (Ezec. 4-14),
(b) profetii despre viitor – destinul natiunilor (Ezec. 25-39)
(c) profetii despre vremea sfarsitului: Templul, inchinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

Ezechiel este un prooroc foarte putin citat in Noul Testament. Nu-l gasim in textul evangheliilor sau al epistolelor, dar apare in toata maretia in cartea Apocalipsei.

Pentru cel ce cunoaste Biblia, nu este nici un secret ca Ezechiel si Ioan sunt amandoi profeti apocaliptici. Si unul si celalalt au avut harul sa primeasca de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfarsitului, in care Dumnezeu va face ceruri noi si un pamant nou in care va locui neprihanirea. Multe din pasajele cartilor lor pot fi citite si studiate in paralel. Iata de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

“Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatra de safir, in chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care sedea pe el”. (Ezec. 1:26)

“Numaidecat am fost rapit in Duhul. Si iata ca in cer era pus un scaun de domnie, si pe scaunul acesta de domnie sedea Cineva. Cel ce sedea pe el, avea infatisarea unei pietre de iaspis si de sardiu; si scaunul de domnie era inconjurat cu un curcubeu ca o piatra de smaragd la vedere”. (Apoc. 4:2-3).

Ca si cartea lui Ioan, si profetiile lui Ezechiel sunt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. 19), proverbe (Ezec. 12:22,23; 18:2) si tablouri cu incarcatura simbolica.

Specificul acesta mai are inca o explicatie. Pana la caderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a facut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26,27). Asa ca mesajul lui catre popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor si al simbolurilor. Din cauza acestei situatii, profetul a fost impins de cateva ori de Dumnezeu in situatii dificile. A trebuit sa umble gol, sa stea legat cu franghii, sa manance baliga de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost insa moartea sotiei sale, produsa chiar in ziua in care a cazut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel catre popor sa sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul sa guste ceva din durerea pe care Dumnezeu Insusi a simtit-o cand a incuviintat pedepsirea cetatii favorite.

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cartii lui Ezechiel este capitolul 37 in care gasim viziunea vaii oaselor. Nicaieri in Biblie nu este descrisa mai plastic refacerea si renasterea poporului evreu. Si tot nicaieri in Biblie nu se gaseste mai clar declaratia ca Dumnezeu nu si-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate sa-i ridice chiar si din morminte pentru a-i aseza in matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie, teme caracteristice:

Expresia caracteristica a cartii este “slava Domnului”. Ea apare de 12 ori in primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca sa reapara in capitolul 43 al cartii. Capitolul 1 debuteaza cu descrierea slavei ceresti, iar capitolele 40-48 incheie cartea cu descrirea instaurarii slavei lui Dumnezeu pe pamant (“Tatal nostru care esti in ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; faca-se voia Ta; vie imparatia Ta; precum in cer asa si pe pamant” – Matei 6:9-10). Intre aceste doua extreme, cartea lui Ezechiel ne prezinta ce s-a intamplat cu slava Domnului in imparatia lui Iuda. In Ezechiel 8 il vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca sa fie martor la idolatria poporului si pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

In Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului. Locul ei era intre heruvimii harului de pe chivotul legamantului din Cortul intalnirii. Din pricina pacatelor poporului, in timpul vietii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Inainte insa de caderea Ierusalimului, slava Domnului paraseste treptat cetatea. Mai intai, ea “s-a ridicat dintre heruvimul pe care era si s-a indreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Aceasta miscare a ei a facut ca Templul sa se umple de nor si curtea de stralucire (Ezec. 10:4). Apoi “slava Domnului a plecat din pragul Templului, si s-a asezat pe heruvimi. Heruvimii si-au intins aripile … si s-au oprit la intrarea portii Casei Domnului spre rasarit” (Ezec. 10:18-19). “Dupa aceea, … slava Domnului s-a inaltat din mijlocul cetatii, si s-a asezat pe muntele de la rasaritul cetatii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a facut cu o incetineala si cu o maiestate care subliniaza parca regretul cu care Dumnezeu trebuie sa se desparta de cetate si sa ingaduie distrugerea ei. Cand slava a plecat, a inceput prapadul.

Ezechiel nu se opreste insa aici. Profetia lui ri-dica valul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cartii lui proclama intronarea imparatiei lui Israel si revenirea slavei: “M-a dus la poarta, la poarta dinspre rasarit. Si iata ca slava Dumnezeului lui Israel venea de la rasarit. …Slava Domnului a intrat in Casa pe poarta dinspre rasarit. Atunci, Duhul m-a rapit si m-a dus in curtea dinlauntru. Si Casa era plina de slava Domnului!” (Ezec. 43:1-5).

Mesajul cartii:

Nu trebuie sa cautam prea mult pentru a descoperi care este ideea principala si mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se gasesc pe aproape fiecare fila a cartii. Cu variatii minime, fraza: “Si vor sti ca Eu sunt Domnul” se repeta de nu mai putin de 70 de ori. Ea este folosita de 29 de ori atunci cand se vorbeste despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cand se vorbeste despre judecata divina care va cadea asupra Neamurilor; si de 17 ori atunci cand se vorbeste despre viitoarea restaurare a Israelului si despre binecuvantarea care va veni asupra lui la vremea sfarsitului. Aceasta observatie da pe fata insasi chintesenta cartii. Ezechiel anunta ca poporul ales, si toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge sa stie in scurgerea vremii ca Iehova este singurul si adevaratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor si asupra istoriei.

Aceasta se va face prin trei actiuni distincte:

– mai intai este vorba despre pedepsirea Ierusalimului si despre ducerea poporului ales in robie, lucru despre care noi stim astazi ca s-a in-tamplat intocmai;

– in al doilea rand, prin judecata si pedepsirea popoarelor existente in zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarasi noi stim ca s-a intamplat intocmai; si

– in al treilea rand, prin prezervarea Israelului si prin finala lui restaurare in pozitia si privilegiile de popor al Legamantului.

Aceasta s-a intamplat partial o data cu re’ntoarcerea din robia Babiloneana a “ramasitei” sub conducerea lui Ezra si Neemia, se intampla acum prin supravietuirea miraculoasa a Israelului si isi va avea curand incununarea in instaurarea Imparatiei Mielului.

Redus la o singura afirmatie, cartea lui Ezechiel spune : “Si veti cunoaste ca Eu sunt Domnul!”.

SCHIȚA CARTII

Impartirea cartii

IN INTERIOR = Anuntarea prabusirii Ierusalimului 1 – 24 – Prezent
IN AFARA = Prabusirea dusmanilor 25 – 36 – Viitor
IN AFARA = Sosirea unui nou pastor 25 – 36 – Viitor
IN SUS = O viata noua 37 – 48 – Vremea sfarsitului
IN SUS -= Un Templu nou 37 – 48 – Vremea sfarsitului
IN SUS = O inchinare noua 37 – 48 – Vremea sfarsitului

Locul: Babilon
Timpul: Aproximativ 22 de ani (592 – 570 i.Ch.)

(Pentru un studiu mai amănunțit mergeți aici)==https://barzilaiendan.com/samuel/ezechiel/

 

20. Ezechiel și cititorii creștini

(Încheiem aici un studiu fascInant. Sper că v-a plâcut să-l citiți măcar atât cât mi-a plăcut mie să-l scriu.)

Pentru ce toate acestea?

Da, există extratereștrii, există alte lumi sau mai bine zis, există lumi în alte dimensiuni ale universului. Cartea lui Ezechiel este o pledoarie pentru aceasta.

Există posibilitatea teleportării în spațiu și timp. Există telepatie și există levitație. Există posibilitatea ieșirii din găoacea dimensiunilor de spațiu-timp la care am fost limitați în urma păcatului lui Adam și Eva. Ezechiel a experimentat astfel de călătorii, la fel cum le-a experimentat mai târziu și apostolul Pavel:

„Cunosc un om în Christos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, cari nu se pot spune, şi pe cari nu-i este îngăduit unui om să le rostească“ (2 Cor. 12:2-4).

Una din teleportările spectaculoase din Noul Testament, trecută adesea cu vederea este, dispariția lui Filip dinaintea famenului etiopian. Luca caracterizează fenomenul drept o „răpire“:

„A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie, Filip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezarea. Şi propovăduia Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea“ (Fapte 8:38-40).

Într-o zi vom avea parte și noi, cei răscumpărați și strămutați în împărăția dragostei Lui, de astfel de experiențe:

„Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc“ (1 Cor. 2:9).

Vom putea să mergem pretutindeni în dimensiunile multiple ale realității divine pentru că vom fi făcuți parte naturii divine:

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:1-2).

Există interferențe între lumea noastră și făpturi din alte dimensiuni. Biblia este plină, de la un capăt la celălalt, de apariții angelice. Ele se materializează și se dematerializează înaintea oamenilor uimiți. Una din cele mai spectaculoase dematerializări s-a petrecut înaintea lui Ghedeon:

„Ghedeon I-a zis: ,,Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăţi că Tu îmi vorbeşti. Nu Te depărta de aici până mă voi întoarce la Tine, să-mi aduc darul, şi să-l pun înaintea Ta“. Şi Domnul a zis: ,,Voi rămânea până te vei întoarce“. Ghedeon a intrat în casă, a pregătit un ied, şi a făcut azimi dintr-o efă de făină. A pus carnea într-un coş şi zeama a turnat-o într-o oală, le-a adus subt stejar, şi I le-a pus înainte. Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: ,,Ia carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama“. Şi el a făcut aşa. Îngerul Domnului a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, şi a atins carnea şi azimile. Atunci, s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimile. Şi Îngerul Domnului S-a făcut nevăzut dinaintea lui“ (Jud. 6:17-21).

Alta i-a lăsat cu gura căscată pe părinții lui Samson:

„Îngerul Domnului i-a răspuns: ,,Pentru ce Îmi ceri Numele? El este minunat.“ Manoah a luat iedul şi darul de mâncare, şi a adus jertfă Domnului pe stâncă. S-a făcut o minune, în timp ce Manoah şi nevastă-sa priveau. Pe când flacăra se suia de pe altar spre cer, Îngerul Domnului S-a suit în flacăra altarului. Văzând lucrul acesta, Manoah şi nevastă-sa au căzut cu faţa la pământ“ (Jud. 13:18-20).

A crede însă că orice formă de supranatural este neapărat dumnezeiască înseamnă a ne expune naivi unor pericole moartale. La fel de supranatural este și demonicul! Așa cum am văzut, cartea lui Ezechiel ne prezintă în capitolul 8 oameni care, la umbra întunerecului de la Templu, căutau să intre în legătură cu tot felul de idoli:

„Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur. Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel, în mijlocul cărora era Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie.“ … „Şi iată că acolo stăteau nişte femei, cari plângeau pe Tamuz. Şi El mi-a zis: ,,Vezi, fiul omului? Vei mai vedea şi alte urâciuni mai mari decât acestea!“ Şi m-a dus în curtea din lăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit“ (Ezec. 8:10-11; 14-16).

O astfel de îndeletnicire nu este niciodată nevinovată. Apostolul Pavel le explică celor din Corint că în spatele idolilor se află forțe și ființe demonice:

„Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jerfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?“ (1 Cor. 10:19-22).

Cartea lui Ezechiel nu trebuie luată drept o încurajare pentru cei care caută să pătrundă în dimensiuni spirituale pe căi ilicite. Dimpotrivă! Ea trebuie luată ca un semnal de alarmă împotriva unor astfel de practici! Ghicirea, spiritismul, horoscoapele de tot felul și pseudomedicina care caută vindecarea trupului prin forțele spiritului sunt interzise cu desăvârșire în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că aduc înrobire demonică celor ce le practică. Judecați și voi înșivă: ar interzice Dumnezeu un lucru dacă n-ar fi fost cu putință? Bineînțeles că nu! Dumnezeu ni le-a interzis pentru binele nostru, știind ce rău putem ajunge dacă cochetăm cu duhurile fără un discernământ spiritual educat prin Biblie:

„Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt dela Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Christos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum“ (1 Ioan 4:1-3).

Dintre toate formele de ignoranță, ignoranța spirituală este cea mai periculoasă! Ea poate fi folosită de dușmanul lui Dumnezeu și al sufletelor noastre pentru a induce în eroare și a opri salvarea noastră. Mulțimea de filme cu tot felul de invazii extraterestre, obsesiva preocupare cu fenomenul OZN și tot felul de meditații mai mult sau mai puțin transcendentale au încolțit azi ca niște buruieni într-o ogradă neîngrijită. Creștinismul și Evanghelia nu mai sunt primite azi ca soluții viabile pentru viitorul societății. Se elaborează sisteme noi și se reiau eforturile pentru construirea unei omeniri independente de Dumnezeu, ca aceea de la Turnul Babel. Simetric, să fie oare acești extratereștrii care ne tot dau târcoale cu OZN-urile lor acei „fii ai lui Dumnezeu“ care și-au părăsit „locuința“ (domeniul spiritual al existenței lor – 2 Petru 2:4, Iuda 6) și s-au coborât pe pământ ca să nască o rasă mixtă cu oamenii?

Vor apare oare iar exponenții noi ai acestei încrucișări, acei oameni cu nume amintiți în Geneza 6 și în majoritatea mitologiilor lumii? Asta să fie explicația „întâlnirilor de gradul patru pe care le mărturisesc foarte mulți oameni din diferite colțuri ale lumii? Asta să fie explicația celebrelor „implanturi“ pe care mărturisesc ei că le poartă acum în corpurile lor?

Parcă ni se pregătește ceva, parcă suntem pregătiți sufletește pentru revelarea unei realități cunoscute până nu de mult doar de puțini inițiați, dar care va fi oferită în curând maselor mari de oameni. Așa să fie? Dumnezeu, care le știe pe toate și ni le-a revelat pe unele prin profețiile din Biblie anunță că așa va fi la vremea sfârșitului. Omenirea va fi dusă într-o nimicitoare lucrare de rătăcire, cu foarte puternice accente supranaturale. Ea se va petrece cu puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus Chistos:

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Christos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?

Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.

Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Christos. Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră. Şi însuşi Domnul nostru Isus Christos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere vecinică şi o bună nădejde, să vă mângâie inimile, şi să vă întărească în orice lucru şi cuvânt bun!“ (2 Tesal 4:1-17).

Profețiile despre Israel

Dincolo de întâlnirea cu factorul supranatural însă, cartea lui Ezechiel este o privire generală asupra viitorului glorios al Israelului. Proclamația: „Și vor știi că Eu sunt Domnul!“ este susținută și de capacitatea lui Dumnezeu de a anunța mai dinainte evenimentele care vor veni. Aceasta este de fapt una din dovezile existenței Sale pe care El o oferă celor tentați să-L ignore în favoarea unor alte entități „supranaturale“ oferite de religiile lumii:

„Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple!

Nu vă temeţi, şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta! Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine“.

„Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Cel ce te-a întocmit din pântecele mamei tale: ,,Eu, Domnul, am făcut toate aceste lucruri, Eu singur am desfăşurat cerurile, Eu am întins pământul. Cine era cu Mine? Eu zădărnicesc semnele proorocilor mincinoşi, şi arăt ca înşelători pe ghicitori; fac pe cei înţelepţi să dea înapoi, şi le prefac ştiinţa în nebunie. Dar întăresc cuvântul robului Meu, şi împlinesc ce proorocesc trimeşii Mei; Eu zic despre Ierusalim: „Va fi locuit“, şi despre cetăţile lui Iuda: „Vor fi zidite iarăşi, şi le voi ridica dărâmăturile“  (Isaia 44:6-9; 24-26

În viitorul apropiat, întreaga națiune va trăi „o întâlnire de gradul patru“ la Ierusalim. Dumnezeu va veni să locuiască în mijlocul copiilor Săi. Ultimul verset din cartea lui Ezechiel face această afirmație într-un limbaj pur apocaliptic: „Şi din ziua aceea, numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!“ (Ezec. 48:35).  Isaia spune că evreii vor fi tare fericiți și mândrii de lucrul acesta:

„Unul va zice: „Eu sunt al Domnului!“ Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: „Al Domnului sunt!“ Şi va fi cinstit cu numele lui Israel“ (Isaia 44:5).

Informația este confirmată și de profetul Zaharia:

„În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: Sfinţi Domnului! Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jertfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi Canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea“ (Zah. 14:20-21).

Dicționarul Biblic ne propune următoarea concluzie a cărții lui Ezechiel:

„Pentru a înţelege corect cartea trebuie să înţelegem că, la fel ca şi toate scrierile profeţilor, ea nu este strict un manual de teologie, ci Cuvântul lui Dumnezeu adresat unei rămăşiţe oropsite din exil, care era greu încercată în credința lor. Dacă Ezechiel, prin simbolismul său, pare să accentueze transcendenţa lui Dumnezeu, o face pentru a arăta clar că nu omnipotenţa lui Dumnezeu este de vină pentru tragedia copiilor Săi. Cauzele nu sunt în Dumnezeu, ci în lipsa de credincioșie a copiilor lui Dumnezeu față de legămintele divine. Cauzele principale ale decadenței spirituale și decadenței poporului evreu au fost curvia spirituală și idolatria“ (Ezechiel 16; 20; 23).

În partea a doua a cărții, promisiunea restaurării nu mai este legată de pocăinţa prealabilă a poporului, ci este o inițiativă a harului lui Dumnezeu care va duce apoi la pocăinţa celor din popor:

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei.“

„Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele. Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau Numele Meu cel sfânt, aşa încât se zicea despre ei: „Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit să iasă din ţara lor.“ Şi am vrut să scap cinstea Numelui Meu celui sfânt, pe care-l pângărea casa lui Israel printre neamurile la cari se dusese.“

,,De aceea, spune casei lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la cari aţi mers. De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi subt ochii lor. Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările, şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.“

„Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre. Voi chema grâul, şi-l voi înmulţi; nu voi mai trimite foametea peste voi. Voi înmulţi rodul pomilor şi venitul câmpului, ca să nu mai purtaţi ocara foametei printre neamuri.“

„Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, cari nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre. Şi toate aceste lucruri nu le fac din pricina voastră, zice Domnul Dumnezeu, să ştiţi! Ruşinaţi-vă şi roşiţi de purtarea voastră, casa lui Israel“ (36:16-32).

Mai presus de orice, restaurarea lui Israel este menită să reabiliteze onoarea lui Dumnezeu.

Charles Erdman a observat că „Ezechiel este absolut unicul profet din Vechiul Testament care prezice o invazie a țării după ce poporul Israel readus în țară locuia în pace și liniște, sub grija providențială a Păstorului cel Bun“ (The Book of Ezekiel, p.117). Limbajul folosit în capitolul 38 al cărții lui Ezechiel este izbitor de asemănător cu acela din capitolele nouăsprezece și douăzeci din Apocalipsa. Când căutăm să le înțeleg mesajul, suntem obligați să studiem aceste pasaje împreună. Este evident că Ezechiel vorbește despre o vreme de după împlinirea profețiilor mesianice despre refacerea națiunii, când neamurile necredincioase ale lumii se mai aruncă o dată asupra Israelului într-un ultim efort de nimicire. În clipa aceea apoteotică, Dumnezeu însuși se va arunca în bătălie și va pune capăt nebuniei din rasa umană:

„O spun, în gelozia şi în focul mâniei Mele: În ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel. Peştii mării şi păsările cerului vor tremura de Mine, şi fiarele câmpului şi toate târâtoarele cari se târăsc pe pământ, şi toţi oamenii cari sunt pe faţa pământului; munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi, şi toate zidurile vor cădea la pământ. Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui, şi peste popoarele cele multe, cari vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul“  (Ezec. 38:19-23).

La finalul istoriei nu vor exista atei! Toți oamenii vor trebui să-și plece genunchii în fața Celui Atotputernic.

„Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine“ (Isaia 45:23).

„ … pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Christos este Domnul“ (Filip. 2:10-11).

„Și vor fi că Eu sunt Domnul!“

15. Ezechiel – Teleportarea – călătorie în timp

Așa cum am spus deja, viziunile pot fi „anticipative“, veritabile călătorii printr-un tunel al timpului, în care subiectul este proiectat în viitor și făcut martor la evenimente care nu s-au petrecut încă, dar care se vor întampla cu siguranță.

O astfel de experiență a trăit Ezechiel. Una din vedeniile lui a fost o teleportare în locul unei realități spirituale care anticipa refacerea Israelului și conflictul final cu Gog și Magog prin care avea să treacă țara.

De la restaurare la reunificare

„Fărădelegile și păcatele noastre sunt asupra noastră și din pricina lor tânjim; cum am putea să trăim?“
„Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduți!“ (Ezec. 33:10; 37:11)

Așa gândeau și vorbeau cei aflați în robie și, din punct de vedere uman, aveau perfectă dreptate. Dacă ar fi ascultat însă cu atenție mesajul profeților atunci când îi mustra ei și-ar fi adus aminte de promisiunile lui Dumnezeu și le-ar fi așteptat cu nerăbdare. Ieremia le spusese că vor sta în Babilon timp de șaptezeci de ani, dar că, dincolo de această pedeapsă, Dumnezeu are pentru ei planuri bune, „ca să le dea un viitor și o nădejde“ (Ier. 29:10; Chiar și Ezechiel le spusese nu demult că Dumnezeu își va aduna iar poporul și-l va duce înapoi acasă (Ezec. 11:17; 20:34; 28:25).

Latinii spuneau: „Con spiro, spero!“, dar se pare că evreii nu mai aveau răsuflare ca să mai aștepte. În capitolele 36-48, Dumnezeu îi îngăduie lui Ezechiel o călătorie în viitor, dincolo de terminarea robiei babiloniene, spre vremea sfârșitului, când evreii vor fi iar în țara lor, țara va fi curățită și refăcută, națiunea va avea iar Templu, iar slava lui Dumnezeu va locui iar în mijlocul lor. Viitorul la care asistă Ezechiel prin această teleportare poate fi rezumat în patru cuvinte: restaurare, regenerare, reînviere și reunificare.

1. Restaurare

Capitolul 36 al cărții lui Ezechiel publică dreptul lui Israel de a fi așezat din nou în vatra străvechiului Canaan. Dumnezeu a dat această țară copiilor lui Israel, ca parte din legământul avraamic (Gen. 12:1-3; 13:14-18; 15:7-21). Asta pune capăt oricărei discuții despre ,,proprietarii“ acestei părți de pământ, dar nu și discuțiilor despre ,,dreptul de a sta în țară sau dreptul de a se bucura de ea. Acestea sunt drepturi „condiționate“ de credincioșia și ascultarea copiilor lui Dumnezeu (Lev. 26). Situația este aceeași și pentru creștini. Deși primim viața veșnică prin credința în Christos (Ioan 3:16; Efes. 2:8-9), nu ne bucurăm de binecuvântările ei decât în măsura în care trăim o viață de ascultare (2 Cor. 6:18 − 7:1). Toți copiii lui Dumnezeu, atât cei din Israel, cât și cei din Biserică, trebuie să simtă dragostea Tatălui lor care-i pedepsește ca să-i facă asemenea caracterului Său (Evrei 12). Este interesant că Ezechiel personifică țara și spune că pământul a intrat în conflict cu evreii și i-a nimicit:

„Tu, fiul omului, prooroceşte asupra munţilor lui Israel, şi spune: ,,Munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului!

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că vrăjmaşul a zis despre voi: „Ha! Ha! Aceste înălţimi vecinice au ajuns moştenirea noastră!“ prooroceşte şi zi: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Da, pentru că din toate părţile au voit să vă pustiască şi să vă înghită, ca să ajungeţi moştenirea altor neamuri, şi pentru că aţi fost de batjocura şi de ocara popoarelor, de aceea, munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului Dumnezeu!

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu munţilor şi dealurilor, râurilor şi văilor, dărâmăturilor pustii şi cetăţilor părăsite, cari au ajuns de prada şi de râsul celorlalte neamuri din prejur; ,,aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Da, în focul geloziei Mele, vorbesc împotriva celorlalte neamuri şi împotriva întregului Edom, cari şi-au însuşit ţara Mea, şi s-au bucurat din toată inima lor şi cu tot dispreţul sufletului lor, ca să-i jăfuiască roadele. De aceea, prooroceşte despre ţara lui Israel, şi spune munţilor şi dealurilor, râurilor şi văilor: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, vorbesc în gelozia şi urgia Mea, pentru că suferiţi ocară din partea neamurilor!“ De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Îmi ridic mâna şi jur, că neamurile cari vă înconjoară, îşi vor purta ele însele ocara! Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi, şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple. Iată că voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi, şi veţi fi lucraţi şi semănaţi. Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toţi! Cetăţile vor fi locuite, şi se vor zidi iarăş dărâmăturile. Voi înmulţi pe oamenii şi vitele, cari vor creşte şi se vor înmulţi: voi face să fiţi locuiţi ca şi mai înainte, şi vă voi face mai mult bine decât odinioară; şi veţi şti că Eu sunt Domnul. Voi face să umble pe voi oameni, şi anume poporul Meu Israel; ei te vor stăpâni; şi tu vei fi moştenirea lor, şi nu-i vei mai nimici.“(Ezec. 36:1-12).

Restaurarea evreilor în țara dată lor ca moștenire nu se va face din cauza meritelor evreilor, ci din cauza harului dat lor de providență:

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele. Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau Numele Meu cel sfânt, aşa încât se zicea despre ei: „Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit să iasă din ţara lor.“ Şi am vrut să scap cinstea Numelui Meu celui sfânt, pe care-l pângărea casa lui Israel printre neamurile la cari se dusese.“

,,De aceea, spune casei lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la cari aţi mers. De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi supt ochii lor“ (Ezec. 36:13-23).

2. Regenerare

Descrisă metaforic în capitolul 37, regenerarea lui Israel este anunțată încă din capitolul 36. Cine citește acest pasaj nu poate să nu se gândească la minunea întâmplată cu Israelul după 8 Mai 1948, când Ben Gurion a anunțat în fața unei lumi uimite reînființarea statului Israel. Descrierea lui Ezechiel merge chiar mai departe, anunțând regenerarea spirituală pe care o va face Dumnezeu în Israel la vremea sfârșitului:

„Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările, şi vă voi aduce iarăş în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru. Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre.

Voi chema grâul, şi-l voi înmulţi; nu voi mai trimite foametea peste voi. Voi înmulţi rodul pomilor şi venitul câmpului, ca să nu mai purtaţi ocara foametei printre neamuri. Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, cari nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre. Şi toate aceste lucruri nu le fac din pricina voastră, zice Domnul Dumnezeul, să ştiţi! Ruşinaţi-vă şi roşiţi de purtarea voastră, casa lui Israel!“

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,În ziua când vă voi curăţi de toate nelegiuirile voastre, voi face ca cetăţile voastre să fie locuite, şi dărâmăturile vor fi zidite din nou; ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor. Şi se va spune atunci: „Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului; şi cetăţile acestea dărâmate, cari erau pustii şi surpate, sunt întărite şi locuite!“ Şi neamurile, cari vor mai rămânea în jurul vostru, vor şti că Eu, Domnul, am zidit din nou ce era surpat, şi am sădit ce era pustiit. Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face.“ Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Iată în ce privinţă Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel, şi iată ce voi face pentru ei: voi înmulţi pe oameni ca pe o turmă de oi. Cetăţile dărâmate se vor umplea cu turme de oameni, ca turmele închinate Domnului, cu turme cari sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor mari. Şi vor şti că Eu sunt Domnul“ (Ezec. 36:24-38).

3. Reînviere

Capitolul 37 al cărții lui Ezechiel este unul din cele mai cunoscute capitole ale cărții. El descrie printr-o grafică spectaculoasă procesul reînvierii lui Israel. Pasajul este cunoscut ca „viziune din valea oaselor“ și descrie o teleportare a lui Ezechiel în dimensiuni spirituale dintr-o realitate viitoare. Așa cum am menționat deja, avem de-a-face cu o viziune anticipativă. Ea trece dincolo de vremea întorcerii din Babilon și de vremea risipirii printre Neamuri după ce Titus a ras de pe fața pământului Ierusalimul în anul 70 d.Ch. și vestește o aducere la viață, o înviere din morți a poporului Israel. De la niște „oase uscate“, bune doar să aducă aminte de ceea ce a fost, la incontestabila refacerea fizică a națiunii de după 1948 (marea întoarcere acasă – „alia“), Ezechiel ne poartă până la viitoarea renaștere spirituală neîmplinită încă.

Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea și renașterea poporului evreu. Și tot nicăieri în Biblie nu se găsește mai clar declarația că Dumnezeu nu și-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar și din morminte pentru a-i așeza în matca destinului lor mesianic. Reînvierea lui Israel în vatra strămoșească este descrisă ca un proces în trei etape: oase uscate (Ezec. 37:1-3), trupuri moarte (Ezec. 37:4-8) și o armată plină de viață (Ezec. 37:9-14).

        ,,Mîna Domnului a venit peste mine, şi m’a luat în Duhul Domnului, şi m’a pus în mijlocul unei văi pline de oase. M’a făcut să trec pe lîngă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văiei, şi erau uscate de tot.  El mi -a zis: ,,Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?“ Eu am răspuns: ,,Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!“ (Ezec. 37:1-3).

,,El mi -a zis: ,,Prooroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: ,Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului!  Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: ,Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia!  Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul.“ Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe cînd prooroceam, s’a făcut un vuiet, şi iată că s -a făcut o mişcare, şi oasele s’au apropiat unele de altele!  M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le -a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele“ (Ezec. 37:4-8).

,,El mi -a zis: ,,Prooroceşte, şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului, şi zi duhului: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Duhule, vino din cele patru vînturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!` Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.  El mi -a zis: ,,Fiul omului, oasele acestea sînt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: ,Ni s’au uscat oasele, ni s’a dus nădejdea; sîntem pierduţi!“  Deaceea, prooroceşte, şi spune-le: ,,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăş în ţara lui Israel.  Şi veţi şti că Eu sînt Domnul, cînd vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu!  Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăş în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul“ (Ezec. 37:9-14).

Națiunile lumii au trebuit, chiar dacă fără entuziasm, să recunoască revenirea statului Israel la viață. Astăzi, poporul lui Dumnezeu este așezat în străvechiul Canaan. Trupurile sunt acolo, dar viața spirituală încă nu există. Va trebui să existe în viitor o revărsare a Duhului peste națiunea lui Israel. Numai atunci va fi ea transformată într-o armată care va lupta spiritual pentru mântuirea lumii.

„Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri, şi care-i strâng iarăş în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo şi nu le voi mai acunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu pentru casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu“ (Ezec. 39:28-29).

„Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut“ … „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie. În ziua aceea – zice Domnul oştirilor – voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate de asemenea din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat“ (Zah. 12:10; 13:1-2).

„Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii!“ (Isaia 66:7-19).

4. Reunificare

Poporul Israel a fost o națiune unită până la moartea lui Solomon. Aroganța neînțeleaptă a fiului său, Roboam, a dus în anul 931 î.Ch. la ruperea națiunii, cu zece seminții formând un regat în nord cu capitala la Samaria și cu seminția lui Beniamin alături de seminția lui Iuda formând în sud un regat cu capitala la Ierusalim. Din cauza idolatriei, regatul de nord a fost dus în robia asiriană în anul 722 î.Ch. Idolatria s-a instaurat apoi și în regatul de sud, așa că Ierusalimul a fost asediat și distrus de babilonieni în 586 î.Ch.

Pasajul care vorbește despre reunificarea națiunii Israel este ultima predică cu mijloace vizuale pe care o pune profetul înaintea celor care îl  înconjurau:

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, ia o bucată de lemn, şi scrie pe ea: „Pentru Iuda şi pentru copiii lui Israel, cari sunt tovarăşii lui.“ Ia apoi o altă bucată de lemn, şi scrie pe ea: ,,Pentru Iosif, lemnul lui Efraim, şi pentru toată casa lui Israel, care este tovarăşa lui.“ După aceea, împreună-le una cu alta, într-o singură bucată, aşa încât să fie una în mâna ta. Şi când îţi vor zice copiii poporului tău: ,,Nu vrei să ne lămureşti ce înseamnă lucrul acesta?“ să le răspunzi:

,,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată că voi lua toiagul de lemn al lui Iosif, care este în mâna lui Efraim, şi al seminţiilor lui Israel cari-i sunt tovarăşe, le voi uni cu toiagul lui Iuda, şi voi face un singur lemn, aşa că vor fi una în mâna Mea.“

Toiegele de lemn, pe cari vei scrie, să le ţii astfel în mâna ta, supt ochii lor. Şi să le spui: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la cari s-au dus, îi voi strânge din toate părţile, şi-i voi aduce înapoi în ţara lor. Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel; toţi vor avea un singur împărat, şi nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii. Nici nu se vor mai spurca, prin idolii lor, cu urâciunile lor, şi cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu cari au păcătuit, şi-i voi curăţi; ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini. Vor locui iarăş în ţara, pe care am dat-o robului Meu Iacov, şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea, ei, copiii lor, şi copiii copiilor lor, pe vecie, şi Robul Meu David va fi voivodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ vecinic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi, şi voi pune locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor“ (Ezec. 37:15-28).

În cacofonia încuscririlor din lumea modernă se pune întrebarea: „Cum va reuși Dumnezeu să-i identifice pe evrei după semințiile din care fac parte fiecare dintre ei?“ La Dumnezeu nimic nu este cu neputință. La Tel Aviv există deja un computer care adună date istorice despre toți evreii de pe fața pământului, refăcând arborele genealogic al fiecăruia dintre ei. S-a identificat chiar și o „genă“ a kohelimilor, membrii familiei preoțești. Mulți rabini care se credeau descendenți ai lui Aaron au fost înlăturați, în timp ce alți evrei, despre care nimeni nu știa mare lucru, au fost identificați ca purtători ai sângelui levitic și sunt pregătiți pentru slujire. La posibilitățile pe care le întrezărim în tehnologiile de azi, nu va fi mare lucru dacă se va descoperi în curând că toți purtătorii de sânge evreiesc pot fi clasificați în douăsprezece varietăți diferite …

2. Jeremias

IEREMIA – Profetul lacrimilor

“O! de mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, as plange zi si noapte pe mortii fiicei poporului meu!” (Ieremia 9:1).

Titlul: Cartea poarta numele autorului ei, care tradus inseamna: “Dumnezeu arunca”. Numele lui este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o vesteasca.

Data: Dumnezeu l-a chemat in slujba pe Ieremia la aproximativ 60 de ani dupa moartea profetului Isaia. Activitatea lui avea sa se desfasoare pe durata ultimilor 40 de ani de existenta ai regatului lui Iuda:

“Cuvantul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, … pe vremea lui Ioiachim, … pana la sfarsitul lui Zedechia, … pana pe vremea cand a fost dus Ierusalimul in robie” (12:3).

Cand Ieremia a inceput sa vorbeasca, la varsta de aproximativ 21 de ani, norii grei si amenintatori se ridicasera deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria si intreg regatul de Nord cazusera deja prada de razboi si fusesera stramutati in tara amara a robiei. Idolatria copiilor lui Dumnezeu atrasese asupra lor pedeapsa judecatii divine.

Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte putin despre viata autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presarata aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografica (Ier. 10:23-24; 11:18 – 12:6; 15:10-18; 17:9-11,14-18; 18:18-23; 20:7-18)

(a). Locul nasterii: Ieremia s-a nascut la Anatot, un satuc din tinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a pastrat inca din vremurile vechi si deriva de la zeita feniciana Anat. Anatot era una din cele 13 cetati date Levitilor in teritoriile ocupate de Iuda, Simeon si Beniamin (Iosua 21:13-19; 1 Cronici 6:57-60). Dupa divizarea imparatiei lui Solomon, Anatotul a ramas in imparatia lui Iuda. Localitatea mai exista si astazi sub numele de Anata.

“Din tara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai tarziu si Ieremia a fost din semintia lui Beniamin si tot asemenea lui Pavel si el a primit o misiune indreptata in acelasi timp si inspre iudei si inspre Neamuri (Ieremia 1:5,10,18).

Cu amandoi s-au implinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresata de Dumnezeu cu secole inainte celor din semintia lui Beniamin:

“El este preaiubitul Domnului, El va locui la adapost langa Dansul. Domnul il va ocroti intotdeauna, si se va odihni intre umerii Lui” (Deuteronom 33:12).

Cu adevarat acesti doi beniamiti amenintati din toate partile au gasit odihna numai in Domnul, care a stiut sa-i ocroteasca si care i-a purtat cu credinciosie pe umeri.

(b). Familia: Tatal sau s-a numit Hilchia (1:1) si a fost din randul preotilor. Ieremia a fost deci si preot si profet. Mama lui este mentionata in 15:10, dar nu i se aminteste numele. Ni se mai spune ca Ieremia a mai avut si alti frati (Ier. 12:6). Un amanunt semnificativ pentru consacrarea profetului este ca Dumnezeu nu i-a dat voie sa se casatoreasca si sa aibe copii (Ier. 16:2).

(c). Chemarea lui Ieremia: “In al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” inseamna in anul 626 i.Ch. De fapt textul ne spune ca Dumnezeu l-a “plamadit” pentru misiunea lui inca din pantecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea si sfiiciunea lui proverbiala l-au facut insa sa primeasca numai cu greu misiunea care i-a fost incredintata (Ier. 1:5,7,8; 17:16; 20:7).

(d). Moartea sa: Traditia ne spune ca Ieremia a murit in Egipt, in mijlocul ramasitei poporului, fiind omorat cu pietre in timp ce-i mustra pentru inchinaciunea catre “imparateasa cerului” (Ier. 44:1,8,16,17,18, 25, 26).

(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe si mai atragatoare caractere din galeria eroilor biblici. In launtrul lui, Dumnezeu a tesut intr-o armonioasa intrepatrundere duiosia unei mame si statornicia unui luptator, tandretea feminina si hotararea ne’nduplecata a unui barbat, fragilitatea nervoasa si simplitatea transparenta, elocventa sensibila si duritatea proclamatorului de adevar.

Natura sa sufleteasca este atat de vizibila din afara, convulsiile sufletului sau sunt atat de publice, incat il putem asemana cu limpezimea apelor de clestar din lacurile montane care reflecta fidel turbulenta mereu schimbatoare a norilor de deasupra.
Ieremia a fost daruit de Dumnezeu cu o natura interioara care nu l-a lasat sa se restranga la pozitia unui simplu <comunicator> al vointei divine. El n-a fost niciodata capabil sa se detaseze afectiv de continutul mesajului care i-a fost incredintat. Mistuit de o dragoste intensa si chinuitoare, Ieremia si-a trait mesajele suferind si condamnand deopotriva. Omul si discursul profetic s-au contopit in intregime.

Ce impresioneaza mai intai cand ne gandim la Ieremia?

a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alaturi de cei cazuti in vina. Este o simpatie si o identificare la intensitatea careia numai putini oameni au ajuns. Launtrul lui Ieremia era sfasiat in doua. Pe de o parte, era indragostit de Dumnezeu cu o iubire suprema, neclatinata si definitiva, iar pe de alta parte era indragostit de concetatenii lui si nu se putea opri sa nu sufere alaturi de ei. Cand ei erau loviti, el le simtea loviturile.

Pe de o parte, in relatia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar in relatia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reusit sa intre deopotriva si in viata poporului sau si in natura divina, identificandu-se cu amandoua. El nu s-a multumit sa vorbeasca “pentru” Dumnezeu, ci a vorbit “impreuna” cu El si nu s-a oprit doar sa le vorbeasca oamenilor, ci s-a coborat sa fie “impreuna” cu ei in suferinta.

b. Perseverenta lui plina de rabdare. Ieremia a primit din partea lui Dumnezeu una din cele mai imposibile misiuni. Remarcati situatia paradoxala in care a trait profetul:

Dumnezeu l-a chemat sa vorbeasca unui popor de oameni razvratiti, dar in acelasi timp i-a interzis sa mijloceasca pentru ei (7:16; 14:11-12).

I-a incredintat un mesaj care l-a facut urat de popor, dar in acelasi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a iesi din mijlocul lui (Ier. 20:7-10 si mai ales 37:11-16 si 43:1-6).

In toate acestea, cu lacrimi pe fata si cu focul in suflet, Ieremia a mers inainte, singuratic, predestinat sa nu aibe pe nimeni drag alaturi, lipsit de intelegerea unei sotii si de mangaierea copiilor, urat de cei din jur, iubind fara masura, tratat ca tradator, dar purtand in sangele lui flacara nadejdii nationale, aruncat pe rand in temnita, in gherla, in groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbavit rand pe rand din toate acestea, nedorit ca prooroc si totusi tarat cu forta alaturi de cei ce-si impli-neau neascultarea fugind in Egipt.

Continutul cartii: Ieremia este “proorocul din ceasul al-12-lea”. El Il pre-zinta pe Dumnezeu ca fiind rabdator, dar plin de sfintenie. Cele doua lectii grafice din casa olarului ne spun ca un vas nereusit poate fi remodelat atata timp cat nu s-a uscat inca (Ier. 18:1-4), dar daca se usuca, el nu mai poate fi recuperat si sfarseste la groapa de gunoi (Ier. 19:10-11).

Avertismentul dat de Dumnezeu a fost foarte clar: timpul de asteptare pentru pocainta imparatiei lui Iuda se apropie curand de sfarsit. Din cauza impietririi inimii lor, robia Babiloniana a devenit inevitabila. Ieremia enumera cauzele morale si spirituale care atrag asupra natiunii catastrofa care urmeaza. El nu se opreste insa numai la aceasta. Dincolo de pedeapsa, el vesteste nadejdea intr-o viitoare restaurare a Israelului. Privind in zarea vremii, el vede o ramasita care se va intoarce si va incheia cu Dumnezeu un nou legamant (Ier. 31).

Cuvinte cheie, teme caracteristice: Cartea se desfasoara in jurul declaratiilor facute de Dumnezeu in Ier. 7:23,24 si 8:11-12:

“Caci iata porunca pe care le-am dat-o: “Ascultati glasul Meu, … Dar ei n-au ascultat, … au dat inapoi si n-au mers inainte”.

“Leaga in chip usuratic rana poporului Meu, zicand: “Pace! Pace!” Si totusi pace nu este. Vor fi dati de rusine, caci savarsesc astfel de uraciuni, … vor cadea impreuna cu cei ce cad, si vor fi rasturnati, cand ii voi pedepsi, zice Domnul”.

Mesajul cartii: Viata lui Ieremia este o incurajare pentru toti cei fragili si singuratici, pentru toti cei chemati de Dumnezeu, dar neprimiti de oameni. Cu rabdare, cu blandete si cu perseve-renta, el este purtat de Dumnezeu prin toate incercarile si reuseste sa-si duca pana la bun sfarsit slujirea. Multi din cei tari si inflacarati au cazut. Un chipes Saul, un intelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vanturile impotrivitoare ale vietii. Firavul si plangaretul Ieremia a ramas insa in picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apasarea furtunii, raman insa in picioare salciile plangatoare unduite de vant la marginea apelor.

Schita – Impartirea cartiiPRELUDIU – IEREMIA = Chemarea profetului – 1:1 – 19
PROFETII SI PREDICI = IUDA SI NEAMURILE = Condamnarea profetului – 2 – 25
Conflictele profetului – 26 – 29
Consolarile profetului – 30 – 33
Circumstanteleprofetului – 34 – 45
Condamnarea a noua imparatii – 46 – 51
POSTLUDIU = IERUSALIM = Caderea cetatii – 52

Locul: Iuda Babilon
Timpul: Aproximativ 40 de ani

PLANGERILE LUI IEREMIA

Cartea aceasta este o elegie scrisa la moartea unui oras. Ieremia plange peste Ierusalimul transformat in ruine de ostile Babilonului.

Titlul: Cartea poarta acelasi nume si in original si in traducerile mai cunoscute. Este clar ca durerea acestui profet l-a facut sa vibreze cu o maiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea s-o aibe. Cele cinci capitole ale cartii sunt tot atatea plangeri ale caror versete sunt asezate in ordine alfabetica. Fiecare dintre primele patru capitole incepe cu litera “A” si se termina cu “Z”. In capitolul 3, fiecarei litere ii sunt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plange literalmente de la A la Z.

Autorul: Nimeni nu putea sa scrie aceasta carte in afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri ne’mpartasite. Capitolele acestei carti ni-l prezinta plangand aplecat peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un esec total. Dumnezeu nu ne judeca insa dupa rezultatele slujirii noastre, ci dupa credinciosia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari barbati din istoria poporului lui Dumnezeu.
Data: Cartea a fost scrisa la putin timp dupa distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52). Nebucadnetar a asediat orasul din luna Ianuarie 588 pana in luna Iulie 586. Ierusalimul a cazut in 19 Iulie, 586 , iar Templul si cetatea au fost date prada focului in 15 August 586. Probabil ca Ieremia a scris aceasta serie de elegii inainte de plecarea lui inspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Continutul cartii: Asa cum am spus, cele cinci capitole sunt tot atatea plangeri pe care profetul le revarsa asupra ruinelor orasului. Cartea aceasta este o extraordinara carte de poezie. Ea nu a fost asezata in sectiunea cartilor poetice pentru ca se inlantuie in lucrarea profetica a lui Ieremia. Intr-adevar, in mijlocul durerii si deznadejdii, Ieremia inalta din cand in cand ode ale sperantei, veritabile demonstratii de credinta in mijlocul celor mai adverse conditii. Iata, de exemplu, pasajul din capitolul 3: 21-23: “Iata ce ma mai gandesc in inima mea, si iata ce ma mai face sa trag nadejde: Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat, ci se inoiesc in fiecare dimineata. Si credinciosia Ta este atat de mare!”.

Trei teme se impletesc in tesatura poetica:

(1). Cea mai importanta dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul daramat. Dumnezeu s-a tinut de cuvant. Lipsa pocaintei a atras asupra evreilor pedeapsa crunta. In durerea lui, Ieremia vorbeste cand in numele sau, cand in numele cetatenilor Ierusalimului, cand in numele cetatii insasi.

(2). A doua tema este marturisirea pacatelor si recunoasterea dreptatii lui Dumnezeu in hotararea pedepsei asupra imparatiei lui Iuda.

(3) Cea de a treia tema este mai putin dominanta, dar nu mai putin importanta: ea este nadej-dea intr-o viitoare restaurare a Ierusalimului si a locuitorilor sai, datorita marelui har pe care evreii l-au gasit intotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaste valoarea legamantului. Iata ce scrie el in 3:24-26 : “Domnul este partea mea de mostenire”, zice sufletul meu; de aceea nadajduiesc in El. Domnul este bun cu cine nadajduieste in El, cu sufletul care-L cauta. Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului”. Si aceasta pentru ca: “Domnul nu leapada pentru totdeauna. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare” (Plangeri 3:31-32).

Cuvinte cheie, teme caracteristice: Explicatia nenorocirii Ierusalimului este descrisa astfel: “Ca un vrajmas a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a daramat toate palatele, i-a prapadit intariturile, si a umplut pe fiica lui Iuda cu jale si suspin. I-a pustiit cortul sfant ca pe o gradina, a nimicit locul adunarii Sale; Domnul a facut sa se uite in Sion sarbatorile si Sabatul, si, in mania Lui napraznica, a lepadat pe imparat si pe preot” (Plangeri 2:5-6).

Mesajul cartii: Ieremia este un slujitor care se aseamana foarte mult cu Stapanul sau. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea sa vina El insusi pe pamant si sa planga pentru aceiasi cetate: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut! Iata ca vi se va lasa casa pustie” (Matei 23:37-38).

SCHITA CARTII

NECAZ

NADEJDE
Textul
Distrugerea Ierusalimului – 1:1 – 1:22
Mania lui Dumnezeu – 2:1 – 2:22
Rugaciune entru indurare – 3:1 – 3:36
Jalea Ierusalimului – 4:1 – 4:22
Rugaciune pentru renastere – 5:1 – 5:22

Locul: Ierusalim
Timpul: Aproximativ 586 i.Ch.

1. Isaiahu

Ce este Shakespeare pentru literatura, Michelangelo pentru sculptura si Bach pentru muzica, Isaia este pentru profetie. Calitatea scrisului sau il ridica deasupra tuturor celorlalti profeti ai Bibliei. Nu este de mirare ca profetia lui a fost aleasa sa deschida seria celor 17 carti profetice ale Vechiului Testament.
Considerat “Evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca sa dea lumii cufundate in intuneric cea mai luminoasa carte de profetie Mesianica.
“… Totusi intunerecul nu va imparati vesnic pe pamantul in care acuma este necaz. …Poporul care umbla in intunerec vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” (9:1,2). “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si Domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii” (9:6). “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (7:14).

Titlul: Cartea poarta numele autorului ei, care tradus inseamna providential tocmai: “Mantuirea este a Domnului”.
Autorul: Starea sociala a lui Isaia a fost inalta. Primit cu familiaritate de imparatii Ahaz si Ezechia (cap.7 si 37), el a fost cronicarul de la curte in timpul domniei lui Ozia si Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32). Cartea lui poarta pecetile unui om cu educatie aleasa: stil elegant, ritm, bogatie de pasaje cu o deosebita frumusete literara.
Nu stim nimic despre tatal sau, Amot, dar stim despre Isaia insusi ca a fost casatorit (7:3) si ca a avut doi copii: Sear Iasub (“O ramasita se va intoarce”) si Maher-Salal-Haz-Baz (“Grabeste de pradeaza, arunca-te asupra prazii”) (8:3).
Sotia lui a fost deasemenea proorocita. Este discutabil daca Isaia a fost din neam de preoti. Accesul lui in Templu s-ar parea ca indica acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18).
In privinta caracterului, putem spune ca Isaia a fost caracterizat de: (a) indrazneala, deopotriva inaintea imparatilor si inaintea multimii, (b) patriotism inflacarat – este pornit impotriva a tot ceea ce ar putea aduce nenorocire poporului sau. Totusi, (c) bland cu celelalte popoare din jur, intr-o (d) simpatie care se ridica deasupra ori-carui egoism national. Vorbeste cu (e) sarcasm si cu indignare impotriva pacatului, totusi este (f) atent in limbaj cand vorbeste fiind plin de reverenta fata de Dumnezeu. Viata sa intreaga este plina de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu Il numeste adesea Cel Prea Inalt, Cel Sfant, Cel Atotputernic. Toate aceste trasaturi il fac pe Isaia unul dintre cele mai bune exemple pentru predicatorii din toate timpurile.

Data: “Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz si Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetica (740-680 i.Ch.).
Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia incep atunci cand cele 10 semintii din regatul de Nord al lui Israel erau aproape sa fie cucerite de Asiria si duse in robie. Se incheiau astfel aproximativ 200 de ani de trista istorie in care Israelul ratacise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai putin de 19 imparati din opt dinastii diferite.
Sub amenintarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intra in alianta cu Siria si Damascul. Imparatul Ahaz din Iuda refuza sa se alature acestei aliante si este tinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 si 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeste Siria si Israelul, dar ia sub tutela sa si micul regat al lui Iuda. Vasalitatea imparatiei lui Iuda dureaza pana cand Ezechia se rascoala (2 Regi 18). La aceasta rascoala il indeamna Isaia care il incurajeaza sa iasa din orice aliante omenesti si sa se increada numai in Iehova. Speriat insa de amenintarea asiriana, Ezechia asculta de alte glasuri care-l indemnau sa se alieze cu Egiptul, singura putere rivala pe masura Asiriei (Isaia 30:2-4). Cand Sanherib, noul imparat al Asiriei, vine sa pedepseasca Iuda, Egiptul ezita sa trimeata ajutor, iar Ezechia este fortat sa se umileasca capituland si platind un mare pret in argint si aur (2 Regi 18:13-16). In secret insa, Iuda continua sa flirteze cu Egiptul. Afland aceasta, Sanherib se intoarce sa-si zdrobeasca toti rivalii. Din imensele trupe indreptate inspre Egipt, desprinde o armata pe care o trimite sa cucereasca Ierusalimul (Isaia 36,37). In panica asediului, Ezechia asculta de Isaia, striga catre Iehova si rezultatul nu intarzie sa apara: Dumnezeu Insusi se lupta cu asirienii producandu-le o mare infrangere din care Sanherib nu si-a mai revenit niciodata. Imparatia lui Iuda este eliberata astfel de orice amenintare si se va bucura pentru un timp de pace, liniste si prosperitate. Daca vom reusi sa tinem in minte acest mic rezumat istoric, citirea cartii lui Isaia va fi mai usoara, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu usurinta clarificate.
Continutul cartii: Profetiile lui Isaia cuprind o arie impresionanta de teme: de la intamplari petrecute in cer printre fapturile lui Dumnezeu inainte de creatia lumii (vezi Isaia 42:5), pana la evenimente din viitorul indepartat, in care Dumnezeu va crea ceruri noi si un pamant nou (Isaia 65:17; 66:22).

Chiar daca Isaia este important si din punct de vedere al profetiilor despre Ierusalim (pe care-l numeste in 30 de feluri diferite), despre Israel si Iuda sau despre celelalte natiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15,17,22; 66:18), totusi importanta lui majora ramane aceea a unui crainic ce vesteste lucrarea lui Mesia. In textul profetiilor sale este scris clar despre evenimente care s-au intamplat apoi in viata Domnului Isus Christos. Isaia a scris despre nasterea Sa (7:17; 9:6), despre dumnezeirea Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7; 61:1-2), despre suferintele si moartea Sa (52:1-53:12) si despre imparatia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65).

Cuvinte cheie, teme caracteristice: Dintre toate cartile Vechiului Testament, cartea lui Isaia este cea care vorbeste cel mai mult despre Domnul Isus Christos. De fapt, personajul mesianic este numit “Robul Domnului”. Intre evrei si crestini exista o disputa asupra adevaratei lui identitati: evreii il identifica cu Israelul, iar crestinii il identifica cu Domnul Isus Christos.
Este evident ca profetia lui Isaia a avut si un sens local imediat destinat vremii si poporului spre care a fost rostit si in cadrul acesta “robul Domnului” poate si trebuie sa fie identificat cu Israelul. Totusi, nimeni nu poate nega faptul ca profetia lui Isaia este si un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor implini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. In acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neaparat cu fiinta si lucrarea lui Isus Christos din Nazaret, Mantuitorul lumii. Combinand cele spuse, ajungem la concluzia ca in unele pasaje “Robul Domnului” poate fi identificat cu Israelul, care a functionat ca un un “ante-tip” al lui Christos in lucrarea de mantuire, in timp ce in alte pasaje este clar ca el nu poate fi identificat decat cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit sa traiasca si sa moara pentru salvarea oamenilor.
Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai putin controversat este Isaia 53. Biserica crestina a preluat acest capitol ca fiind al ei, fara sa mai tina cont ca el se adreseaza in primul rand si in mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) “nu L-a bagat in seama” (53:3), ci Israelul! Ei fusesera acolo cand a fost rastignit Robul Domnului si tot ei vor fi aceia care vor canta in viitor aceasta “cantare a plangerii”, despre care ne vorbeste si profetia din Zaharia 12:10.
Intre Israel si Biserica continua si astazi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astazi pe Domnul Isus-Christos ca “Mantuitor” in planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a intelege ca Isaia ni-l prezinta solemn si pe Israel in rolul sau mesianic. Pentru cititorul pasionat de desfasurarile politice din lumea contemporana, capitolele 60-66 sunt o lectura fascinanta. Textul vesteste re’ntoarcerea evreilor in tara lor, refacerea statului Isarel, criza mondiala si framantarile care nu se vor rezolva decat la revenirea lui Mesia.

SCHIȚA CĂRȚII
Cartea lui Isaia oglindeste simetric Biblia. Ea are 66 de capitole, exact cate carti sunt si in Biblia noastra. Cartea lui Isaia, se imparte in doua parti cu exact acelasi numar de capitole cate sunt si cartile din cele doua jumatati ale Bibliei: 39 de carti pentru Vechiul Testament si 27 de carti pentru Noul Testament.
Primele 39 de capitole ale cartii lui Isaia se ocupa ca si Vechiul Testament mai mult cu Legea, neascultarea si pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca si Noul Testament mai mult despre har, mantuire, restaurare si slava. Am putea spune ca profetia lui Isaia este o Biblie in miniatura, dovedind inca o data prin simetriile existente ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16).

Schita VINE JUDECATA! SLAVA VIITOARE
Impartirea cartii Judecata asupra lui Iuda Judecata asupra
vecinilor lui Iuda Judecata asupra
intregului pamant Interludiu istoric Izbavire
pentru poporul Domnului Izbavitorul
poporului Domnului Viitor stralucit
pentru poporul cel izbavit
Textul 1 – 12 13 – 27 28 – 35 36 – 39 40 – 48 49 – 57 58 – 66
Teme PROFEtIILE MKNIEI PARANTEZA PROFEtIILE MKNGKIERII
Locul Iuda si imprejurimi Israel si lumea
Timpul Aproximativ 40 de ani Mii de ani

ABC-ul Teologiei

In orice domeniu al existentei, specializarea produce un limbaj “pasaresc”, impanat cu numerosi termeni obscuri, particulari disciplinei respective: exista un limbaj medical, un altul al muzicienilor, un altul al avocatilor si, bineinteles, un altul al “teologilor”.

Prea multa vreme, teologia s-a inchis intr-un limbaj uscat si prafuit, fara viata. Teologia este o disciplina biblica ce trebuie aplicata la viata de fiecare zi. Ea trebuie sa lamureasca, nu sa creeze confuzie. Spre deosebire de “filosofie” care este dragoste de intelepciune, “teologia” (cunoasterea despre Dumnezeu) trebuie sa ne ajute sa ne indragostim de Acela care ne iubeste. Biblia este la urmei o scrisoare de dragsote si o veste buna: o invitatie la nunta si la un banchet gata pregatit pentru noi toti.

Biblia nu este aranjata in forma unui tratat sistematic de doctrine, dar pentru a afla tot ce ne spune Biblia despre un anumit subiect trebuie sa facem apel la un manual de teologie sistematica. In scurgerea vremii, teologia a ajuns sa fie asezata in capitole distincte. Iata mai jos o descriere a acestui mare si fascinant domeniu:

1. DOMENIUL TEOLOGIEI

Intregul domeniu al teologiei, cuprinzind toate disciplinele educatiei teologice, a fost impartit in mod traditional in patru diviziuni majore. La inceputul oricarui studiu al teologiei trebuie sa fie asezate subiecte cu un caracter general si orientativ care sa includa teme ca acestea: conceptul crestin de revelatie, natura experientei crestine, crestinismul si misticismul, crestinismul si celelalte religii, legea si Evanghelia, etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate in patru categorii dupa cum urmeaza:

I. TEOLOGIA EXEGETICA

1. Filologia biblica.

a. Ebraica
b. Aramaica (caldeana)
c. Greaca

2. Arheologia biblica

a. Geografia tarilor biblice
b. Flora si fauna
c. Viata sociala si familiala in Israel
d. Institutiile politice si civile
e. Ceremoniile si datinile religioase

3. Introducerea biblica

a. Originea cartilor Bibliei
b. Revelatia divina
c. Inspiratia
d. Canonul biblic
e. Diferitele traduceri

4. Criticismul biblic

a. Criticismul textual sau inferior
b. Criticismul literal sau superior

5. Hermeneutica sau Principii de interpretare

6. Exegeza cartilor din Vechiul si Noul Testament

II. TEOLOGIA ISTORICA

1. Studii pregatitoare

a. Protoistoria omenirii. Geneza 1 – 11
b. Istoria lui Israel
c. Viata Domnului Isus Hristos
d. Istoria apostolica

2. Istoria Bisericii

a. Primara, 30-590 d.H.
b. Medievala, 590-1517 d.H.
c. Moderna, 1517- prezent.
d. Aspecte distincte
(1) Persecutiile
(2) Dezvoltarea structurilor si organizatiilor
(3) Consiliile Bisericii
(4) Formele de inchinaciune
(5) Parintii Bisericii
(6) Simbolistica crestina
(7) Istoria denominatiilor
(8) Activitati misionare si de caritate
(9) Statistici
(10) Arta si arhitectura bisericeasca

3. Istoria doctrinelor biblice

4. Teologia biblica

a. Vechiul Testament: intelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic
b. Noul Testament: teologia caracteristica urmatoarelor sectiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola catre Evrei, Iacov si Apocalipsa.

III. TEOLOGIA SISTEMATICA

1. Apologetica
2. Polemica
3. Dogmatica sau Teologia Sistematica
4. Etica crestina
5. Enciclopedia teologica

IV. TEOLOGIA PRACTICA

1. Homiletica
2. Evanghelismul
3. Misionarismul
4. Teologia pastorala
5. Educatia crestina
6. Muzica bisericeasca
7. Structuri de autoritate bisericeasca
8. Institutiile de slujire crestina
9. Liturgica

2. CE ESTE “TEOLOGIA SISTEMATICA” ?
Schita de mai sus il poate ajuta pe cititor sa inteleaga care este locul ocupat de teologia sistematica in intregul studiilor teologice.

Prin “teologie sistematica” noi intelegem intregul adevar despre Dumnezeu asa cum ne este el descoperit in Cuvintul Sau. Cu alte cuvinte, teologia sistematica nu se ocupa cu ceea ce ne pune la indemina filosofia sau cugetarea omeneasca, ci numai si numai cu informatiile pe care ni le pune la dispozitie Cuvintul lui Dumnezeu. Credem ca va fi de folos sa aratam aici legatura care exista intre teologia sistematica si unele dintre celelalte discipline ale studiului biblic. Exegeza este examinarea unor anumite portiuni din textul Scripturii in limbile originale in care a fost scris. In esenta lor, toate studiile teologiei sistematice trebuie sa se sprijine pe o exegeza corecta, altfel ele nu ar avea nici un fel de valoare “teologica”. Teologia biblica preia rezultatele studiilor exegetice asupra unui anumit pasaj si le grupeaza in unitati de sine statatoare ca de exemplu: doctrina despre Dumnezeu in invatatura mozaica sau nadejdea mesianica din cartea lui Isaia. Teologia sistematica ia apoi invataturile biblice rezultate din studiile exegetice si din teologia biblica si le aduna pe toate la un loc in exprimari atotcuprinzatoare despre adevarurile divine. Teologia practica studiaza care sint cele mai bune cai pentru transmiterea acestor adevaruri despre Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Cuvintul Sau. Istoria bisericii traseaza drumul poporului lui Dumnezeu pe pamint de-a lungul secolelor.

Cel ce se ocupa cu teologia sistematica trebuie sa faca o distinctie clara intre proclamatiile despre adevar asa cum se gasesc ele in Cuvintul lui Dumnezeu si “interpretarile” intelepciunii omenesti in anumite aspecte ale revelatiei divine. Numai Cuvintul lui Dumnezeu ramine pururi autoritatea absoluta si pe deplin inspirata. Teologia, ca stiinta, este un produs al muncii omului in dorinta lui de a intelege si de a clarifica. Ea nu este infailibila si nu poseda nici un fel de autoritate divina. Cu toate acestea, ea are o deosebita importanta si valoare prin faptul ca ridica inaintea fiecarei generatii adevarurile divine marete ale divinului Cuvint al lui Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Scriptura.

3. DE CE STUDIAZA OAMENII TEOLOGIA?
Este absolut imposibil sa intelegi anumite exprimari ale Bibliei daca nu ai o cunoastere de ansamblu a ei. Asta nu inseamna in nici un fel ca Biblia este o carte confuza, ci doar atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decit vrem noi sa recunoastem de obicei, Scriptura pretinde un anumit nivel de “interpretare” din partea noastra. Iata un exemplu: cind Ioan ne spune ca “singele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7) , el nu ne trimite la ideea ca cel pacatos trebuie sa stea fizic sub cruce si sa lase singele lui Hristos sa se scurga asupra trupului lui pentru a dobindi curatia launtrica. “Interpretarea” pe care o dam pasajului devine automat “teologia” noastra si ea ne spune ca semnificatia pasajului este ca prin credinta in Hristosul crucificat se dobindeste iertarea pacatelor. Si tot asa, cind Pavel spune ca el se “lauda cu crucea lui Hristos” (Gal. 6:14) , el nu vorbeste despre crucea de lemn ca atare, ci despre lucrarea savirsita de Hristos prin moartea Sa din anul 30 d. H. Cind Ioan ne spune ca Satan este legat cu un “lant mare” (Apoc. 20:1-2), teologii nu inteleg prin aceasta un lant de otel, ci doar o metafora pentru exprimarea limitarii la care va fi supusa puterea de influenta a Satanei. Cind Domnul Isus a spus: “Acest pahar este legamintul cel nou” (1 Cor. 11:25), El a subinteles de fapt: “continutul acestui pahar simbolizeaza legamintul pe care-l fac cu cei credinciosi prin intermediul mortii Mele la Golgota”. De fapt, regula generala pe care am putea-o propune este ca adevarul spiritual este exprimat intotdeauna intr-o forma care presupune o oarecare masura de interpretare. In mod obisnuit, pentru a dobindi “intelepciunea care duce la mintuire” (2 Tim. 3:15), omul de rind nu are nevoie decit de o inima curata si de o minte luminata de calauzirea Duhului Sfint. Cu toate acestea, Biserica are nevoie si de “teologia” scolastica rezultata din activitatea intensa si indelungata a acelor crestini nascuti din nou la o intelegere duhovniceasca a Cuvintului lui Dumnezeu, care petrec ani indelungati in studiu si meditatie asupra Bibliei.

Aceasta nu pentru ca am avea nevoie de o autoritate “ex cathedra”, care sa guverneze Biserica, ci pentru a aseza in fata fiecarei generatii de oameni raspunsul Cuvintului lui Dumnezeu la framintarile contemporane si pentru a putea infrunta ereziile care apar in perioada respectiva. Eruditii bibliei si crestinii simpli fara pregatire teologica sint bineinteles, toti la un loc si fiecare in parte, frati cu statut egal in cadrul Bisericii crestine.
Oamenii studiaza teologia pentru ca nu se pot multumi sa vada in Biblie o colectie dezordonata de literatura religioasa. Mintea omului este in asa fel construita incit sa tinjeasca dupa o privire de ansamblu care sa explice rolul si intelesul fiecarui element in parte. Poate ca o comparatie cu natura s-ar putea sa ne ajute sa ilustram mai bine acest lucru. Iata copacii de exemplu: Dumnezeu nu a plantat copacii lumii intr-o ordine stiintifica riguroasa care sa tina seama de “soiuri” sau “categorii”. El nu i-a separat pe unii de altii. De fapt, s-a intimplat contrariul: natura ne prezinta o glorioasa si minunata diversitate de aranjament. Ce face mintea umana insa? Ea nu este multumita cu dezordinea frumoasa din jur, ea nu se poate opri la constatarea estetica. Mintea porneste infrigurat sa faca o clasificare care sa ordoneze realitatea din jur. Omul vrea sa stie cite soiuri de pomi exista si cum poate folosi diferitele soiuri pentru folosul muncii si vietii sale. Aceasta nu este adevarat numai pentru copaci, ci pentru toate celelalte elemente ale lumii noastre inconjuratoare. Oamenii de stiinta au grupat toate lucrurile in “sisteme”: minerale, plante, animale, bacterii, corpuri ceresti, etc. Savantii iau animale sau plante care au caracteristici asemanatoare si le grupeaza mai intii in cea mai generala clasa posibila, numita de ei filum. La rindul lui, fiecare filum este divizat progresiv in subgrupe numite: subfilum, clasa, subclasa, ordin, subordin, familie, gen, specie si subspecie sau varietate. Clasificarea moderna a biologiei este bazata de exemplu pe o lucrare facuta de Linnaeus in anul 1735 d.H. (”Classification.” The World Book Encyclopedia (Chicago: Field Enterprises, Inc. 1950), Vol. 3, C, p.1468) .

Imparatia plantelor a fost divizata in patru fila, iar cea animala in doisprezece sau chiar mai multe fila.
Oamenii de stiinta nu s-au putu insa multumi doar cu categorisirea lucrurilor din jur. Ei au vrut sa afle din ce sint facute aceste lucruri si asa s-a nascut chimia. Dupa acelasi proces s-au nascut si celelalte stiinte: aerodinamica, antropologia, arheologia, astronomia, bacteriologia, biochimia, etc. Produsul final al tuturor acestor clasificari si analize nu a fost doar simpla satisfacere a foamei mintii dupa explicatii, ci si descoperirea lucrurilor care ne-au imbunatatit existenta ca razele X, insulina, automobilul, aparatele electrice, etc. – toate acestea dovedind din plin valoarea cercetarii stiintifice.

Tot ceea ce am spus mai sus este valabil si pentru teologie. Mintea omeneasca nu este multumita sa citeasca doar istorisirile despre Moise, psalmii lui David, scrisorile lui Pavel si Apocalipsa lui Ioan. Oamenii vor sa inteleaga fiecare adevar in relatia lui cu adevarul total al revelatiei divine, iar aceasta este sarcina de capatii a teologiei. Pe tarimul teologiei, clasificarea mai mult sau mai putin standardizata a inceput inca de pe vremea lui Peter Lombard, (1100-1160 d.H.) intemeietorul scolasticii (Emil Brunner, The Christian Doctrine of God (Philadelphia: The Westminster Press, 1950), p.vi.) . Chiar
si inainte de aceasta, in cele dintii secole de existenta a crestinismului, teologii incepusera deja lucrarea de interpretare si organizare a materialului biblic, cautind sa-l aseze intr-un sistem organizat, facind acelasi lucru pe care l-au infaptuit oamenii de stiinta in ostenelile lor.

Este foarte adevarat ca orice crestin poate primi mintuirea si poate ajunge la intelegerea Scripturii si fara sa studieze teologie, dar Biserica ca institutie trebuie sa-si sistematizeze si clarifice crezul. Invatatorii si predicatorii ei trebuie sa cunoasca temeinic continutul si semnificatia “Kerugmei” (proclamarii) biblice. Si dupa cum exista anumiti oameni de stiinta specializati in anumite “specii” sau in domeniul clasificarilor si al scrierii de tratate si manuale stiintifice, si in teologie unii trebuie sa se specializeze in studii particulare iar altii trebuie sa caute sa se dedice teologiei propriu zise.

Cercetarile stiintifice n-au reusit sa scape lumea de sarlatani, dar ele au produs minuni in felul in care ne-au imbunatatit traiul si au eliberat masele populare de frica si ignoranta care ii inrobise de-a lungul istoriei. In acelasi mod, studierea teologiei n-a reusit sa-i elimine pe “invatatorii mincinosi” si nici ereziile nimicitoare care s-au abatut asupra Bisericii. Neglijarea studiului teologic a incurajat insa si mai mult aparitia denaturarilor de tot felul. Dupa cum stiinta a facut mult progres in stapinirea si folosirea naturii in folosul oamenilor, si teologii sint chemati in fiecare generatie sa preintimpine primejdiile, sa infrunte atacurile filosofiilor anti-crestine din fiecare veac si sa ofere credinciosilor neinstruti si tuturor conducatorilor Bisericii o calauzire clara care sa-i ajute sa-si formuleze mesajul in cel mai bun fel in care poate fi inteles de fiecare generatie. Tragem nadejde deasemenea ca de-a lungul secolelor s-a progresat mult in procesul de publicare a unei cit mai corecte teologii.

4. VALOAREA TEOLOGIEI

Studierea continutului doctrinar al Cuvintului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieti duhovnicesti. Unii scot in evidenta importanta trairilor emotionale si a aprinderii inimii drept factori majori in cresterea duhovniceasca. Fara indoiala ca ceva adevar exista si in aceasta parere, caci este important sa-ti tresalte inima atunci cind asculti o predica curata din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa ne atinga nu numai mintea, ci si emotiile. Altii au scos in evidenta activitatile ca cel mai important factor de maturizare crestina. Ideia lor este ca marturisirea publica are un efect intaritor asupra credintei si asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decit a sta de vorba cu un pacatos despre mintuire, a cauta sa cistigi un pierdut pentru Hristos si a depune marturie despre bunatatea lui Dumnezeu. Nici emotiile si nici activitatile insa nu pot fi, singure, sursa cresterii omului duhovnicesc. Este necesar sa apara si un al treilea factor care sa se adreseze mintii prin intelegerea adevarului slavit despre Dumnezeu si despre mintuirea Lui, asa cum ne sint descoperite ele in Scriptura. O intelegere buna a intregului adevar descoperit omenirii de catre Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea crestina.

Teologia sistematica ajuta deasemenea la proclamarea unei Evanghelii adevarate. Cel ce nu cunoaste decit versete izolate sau adevaruri partiale nu poate propovadui cum se cuvine Cuvintul lui Dumnezeu.Pentru a vorbi bine din Biblie trebuie sa cunoastem toata Biblia. Trebuie sa cunoastem toata istoria planului de mintuire asa cum este el descris din gradina Edenului si pina in cartea Apocalipsei. Trebuie sa fim familiarizati cu promisiunile si cu conditiile mintuirii si cu toate avertizarile din Scriptura. Nimeni nu cunoaste corect Cuvintul lui Dumnezeu pina cind nu poate sa faca legatura dintre pasaje particulare si intregul Bibliei.

In al treilea rind, studiul teologiei sistematice il poate pazi pe cineva de erezie. Orice ratacire care exista acum in lume, exista pentru ca cineva s-a departat de la adevarul curat al Scripturii si a propovaduit o deformare a invataturii data oamenilor in Biblie. De exemplu, unii credinciosi nu-si dau seama ca institutiile legii lui Moise au fost inlaturate prin lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Altii nu-si pot da seama de diferenta care exista intre cei care au trait inainte si dupa ziua de Rusalii, chiar daca au fost cu toti mostenitori ai mintuirii.

Teologia sistematica ne mai este de ajutor si pentru a trai o viata centrata in Dumnezeu. Daca procesul de studiu se desfasoara in umilinta si dintr-o dorinta sincera de a cunoaste voia lui Dumnezeu, El ne va apropia de Hristos si ne va darui calazuirea si siguranta zilnica atit de necesara unei trairi crestine in biruinta si bucurie. Pe masura ce crestem in intelegerea adevarului din Cuvintul lui Dumnezeu, ajungem sa ne dam seama cit de total depindem de Dumnezeu, cit de nevrednici sintem si ce mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Intrega viata crestina trebuie cladita pe adevar si nu pe oricare adevar, ci pe acela care se gaseste in Scriptura.

Din nefericire in studiul teologiei se pot face si abuzuri. Cineva poate face din el o preocupare sterila si un sistem intelectual golit de orice ascultare, smerenie si evlavie personala. Crestinismul se reduce atunci doar la un fel de filosofie pe care o pot pricepe chiar si intelectualii nemintuiti. Un studiu, care ar fi trebuit sa-L slaveasca pe Isus Hristos si sa-l ajute pe cel credincios sa se bucure de desavirsirea mintuirii prin har, se transforma astfel in ceva neatragator pentru omul simplu cu o credinta copilareasca si ramine doar ceva destinat jongleriilor intelectuale. Cea mai buna cale pentru a impiedica teologia sistematica sa devina nerodnica si neatragatoare este insotirea ei cu un timp de meditatie petrecut in rugaciune. Fara asa ceva, cunostinta ingimfa si putem deveni intelectuali mindri si aroganti, inclinati spre certuri de cuvinte si fara nici un rod in slujirea crestina. Practic, aceasta inseamna ca trebuie sa petrecem cel putin atita timp in citirea Cuvintului lui Dumnezeu, cit petrecem in citirea cartilor de teologie. Cel preocupat de teologie trebuie deasemenea sa citeasca biografiile unor oameni mari ai credintei ca Pavel, Augustin, Luther, Calvin, Grebel, Menno Simons, Wesley, Spurgeon, Finney, Moody, J.S. Coffman, etc. Biografiile crestine au o valoare exceptionala pentru vitalizarea teologiei sistematice si pentru dezvoltarea unei evlavii personale.

Cifrul spiritual al cifrelor

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Este îndeobște cunoscut că unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica și latina, folosesc aceleași semne atât pentru litere cât și pentru cifre. În felul acesta, fiecare cuvânt are, pe lângă semnificația literară și o valoare numerică dată de suma tuturor semnelor care îl compun. Știința care se ocupă cu interpretarea spirituală a valorilor numerice a cuvintelor se numește „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja că anumite numere și cuvinte se repetă în pasaje cu semnificații asemănătoare. În afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere și semnificațiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute creștinilor de astăzi. Iată mai jos o scurtă enumerare a semnificațiilor spirituale înscrise în numerele Bibliei:

UNU. Poartă în el semnificația unității și a originii. Ca regulă generală, prima apariție în textul Scripturii definește semnificația unui anumit termen și-i reglementează interpretările ulterioare. Cifra UNU apare în contextul creației primordiale. În cea dintâi zi, Dumnezeu a făcut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La început, Dumnezeu… “ Cifra unu este asociată cu divinitatea, ca sursă, suport și scop unic al întregii creații.

DOI. Este sinonim cu noțiunea de „diferență”. Teritoriul lui „doi” începe acolo unde se sfârșește limita unității. Cifra doi înseamnă conflict, opoziție, dezbinare. În cea de a doua zi a creației, Dumnezeu a „despărțit apele”. În domeniul lui „doi”, similaritățile sunt excepționale și trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecată, când două entități diferite au o poziție comună, mărturia lor este suficientă pentru un verdict, pentru o decizie. Tot așa, avem două urechi, doi ochi, etc.

TREI. Definește echilibrul și suficiența. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a îmbrăcat foarte repede semnificația „perfecțiunii divine” și a desăvârșirii. În cea de a treia zi a creației, Dumnezeu a făcut să apară lucruri, care împreună cu celelalte lucrări din primele două zile, au completat elementele strict necesare vieții. De fapt, zilele creației merg în serii paralele de câte trei. Ziua a patra, a cincea și a șasea, complectează simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintâi, cea de a doua și cea de a treia zi (În domeniul Luminii apar „luminătorii”; în spațiul Cerului apar păsările și animalele terestre). Cifra trei este asociată și cu Învierea, căci în cea de a treia zi a ieșit la iveală pământul de sub acoperișul de ape și a dat naștere la belșugul de vegetație, ca un prim salt de la materia moartă la cea vie.

PATRU. Poartă semnificația înfăptuirilor creatoare (3+1) și este întotdeauna asociată cu contextul realizărilor din lumea materială, a realității „de sub soare”. Există 4 Evanghelii care redau viața terestră a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Întreaga aventură a vieții umane a fost așezată de Dumnezeu într-un univers cu patru dimensiuni: lungime, lățime, înălțime și timp.

CINCI. Este cifra Harului (4+1) și multiplicată prin ea însăși duce la 25, care este ,,har peste har“ (Ioan 1:17). Cifra este menționată de 318 în Biblie. Este realitatea pământescului în care apare contribuția factorului divin. Dumnezeu adaugă de la Sine ceea ce lipsește performanțelor și strădaniilor noastre omenești. În limba ebraică, „Ha^areț” (pământul) este un multiplu de patru, în timp ce „Hașamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni în structura și măsurătorile Cortului Legământului.

Interesant, simbolul harului apare până și în contextul Legii lui Moise! Cele Zece Porunci sunt alcătuite din două serii de câte cinci. Prima reglementează relațiile noastre cu Dumnezeu, iar cea de a doua reglementează relațiile cu semenii noștri.

Harul apare și în domeniul jertfelor, procedee date de Dumnezeu ca intermediar între El și fința căzută în păcat. Există cinci feluri de jertfe: arderea de tot (Lev. 1; 8:18-21; 16:24), pentru păcat (Lev. 4; 16:3 – 22), pentru vină (Leviticus 5:14 – 19; 6:1 – 7; 7:1 – 6), de mîncare (Lev. 2) și de mulțumire (Leviticus 3; 7:11- 34).

Pentateucul lui Moise cuprinde cinci cărți, iar cartea mare a psalmilor este împărțită în cinci colecții individuale: prima este paralelă cu cartea Gemneza (psalmii 1 – 41) și se referă la Paște, la începuturile lui Israel și la inițierea planului de răscumpărare prin Christos. A doua secțiune corespunde cu cartea Exodul (Psalmii 42 – 72), cântă despre Israelul care primește Țara Promisă și prevestește noua creație din Noul Testament. Cea de a treia secțiune corespunde cărții Levitic (psalmii 73 – 89) și agonizează peste distrugerea Templului și a Ierusalimului, trecând dincolo de ele la evenimentele catastrofale din vremea sfârșitului. Cea de a patra secțiune corespunde cărții Numeri (psalmii 90 – 106). Ea sărbătorește profetic domnia de 1.000 de ani a Domnului Isus peste Israelul reunit în țară. Secțiunea a cincea corespunde cărții Deuteronom (psalmii 107 – 150), fiind o colecție de cântări pentru vremurile de ascultare de Dumnezeu și de reașezare a rânduielilor sfinte.

Femeia samariteancă a avut cinci bărbați, răbdată de Dumnezeu și salvată prin Christos. Domnul Isus a hrănit în mod miraculos 5.000 de oameni cu numai 5 pâini, poruncind mulțimii să stea în cete de câte 50. După înviere, Domnul isus s-a arătat prin har la peste 500 de frați deodată (1 Cor. 15:6). Duhul Sfânt a fost trimis prin har în cea de a ,,Cincizecea“ zi. La predica lui Petru s-au botezat 5.000 de oameni.

 

ȘASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat în cea de a șasea zi. Numărul șase este cifra căderii, a nedesăvârșirii, a uzurpării (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului să lucreze șase zile din săptămână. Numărul orelor din zi și numărul lunilor din an sunt și ele multiplii ai lui șase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de șase ani. Tiranii care s-au semețit și I s-au împotrivit lui Dumnezeu în istorie au nume cu valoare numerică din familia lui șase: Goliat, Nebucadnețar, Antichrist.

ȘAPTE. Definește superlativul divin în toată splendoarea și desăvârșirea. El este un sigiliu al lucrării Duhului Sfânt. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfânt și-a lăsat imprimat filigramul cifrei șapte în paginile Bibliei, tot așa cum fabricantul de hârtie își pune emblema în structura foii de celuloză. Dumnezeu este Izvorul și Dătătorul vieții și tot ce ține de gestație, incubație, în insecte, păsări, animale și om este reglementat de cifre cu factorul șapte. În creație, cea de a șaptea zi i-a aparținut în întregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit în ea, preocupându-se în întregime de Sine. Lumina albă, care ne înlesnește percepția realității înconjurătoare, și care este simbol al dumnezeirii, este compusă, așa cum ne arată și curcubeul, din șapte culori,  (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Este semnificativ că, în aproape toate limbile națiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid în minte sunt cifrele divinității: unu, trei și șapte.

Oamenii de știință onești își dau seama din Biblie că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și că această ordine se găsește în creația Sa. În mod logic, rezultă că, dacă Dumnezeu a pus ordine în toată creația Lui, cu atât mai mult El a pus ordine și în Cuvântul Său, Biblia.

+++++

,,Biblia este plină de cifra șapte. Zilele omului pe pământ „se ridică la sunt șaptezeci de ani” (7 x 10). Anatomia spune că, la fiecare șapte ani, întreaga structură a corpului uman se schimbă. Unii fiziologi afirmă că există ceea ce se numește „cele șapte vârste ale omului”.

Diferitele perioade de gestație pentru vietăți sunt, surprinzător, de obicei un multiplu de șapte, fie zile sau săptămâni. Ouăle de viespe, albină, etc. produc larve la șapte jumătăți de zile, iar la alte insecte timpul ecloziunii este de șapte zile întregi. Majoritatea insectelor au nevoie de la 14 (2 x 7) până la 42 (6 x 7) de zile de „gestație”. Pentru mamifere perioada de gestație este după cum urmează:

  • Șoarecele – 21 (3 x 7) zile.
  • Iepurele și șobolanul – 28 (4 x 7) zile.
  • Pisica – 56 (8 x 7) zile.
  • Câinele – 63 (9 x 7) zile.
  • Leul – 98 (14 x 7) zile.
  • Oaia – 147 (21 x 7) zile.

La păsări incubarea are loc, de exemplu:

  • Găina – 21 (3 x 7) zile.
  • Rața – 28 (4 x 7) zile.

La specia umană gestația este de 280 zile (sau 40 x 7).

Mai mult decât atât, omul pare să exemplifice ceea ce am putea numi „principiul de șapte zile”. În diferite boli a șaptea, a paisprezecea, și a douăzeci și una zi sunt critice; în alte boli medicii recomandă perioada de șapte sau 14 jumătăți de zile.

Te laud  sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:14)

(Traducere și adaptare de Teofil Ciortuz după http://www.cai.org)

OPT. Urmând după desăvârșitul șapte, cifra opt arată un nou început (7+1). Ea poate fi asociată deci cu Învierea și Regenerarea. De fapt, socotind în baza 7, cifra 8 este un nou 1. Această structură se vede din realitățile creației divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintâi zi a unei noi săptămâni; a opta notă muzicală este repetiția celei dintâi (octava). Domnul Isus a înviat în ziua a VIII-a, dăruindu-ne un nou început. De fapt, în Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777+111).

NOUĂ. Este cifra asociată cu Judecata și cu Deznodământul. Descompusă fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfecțiunii divine. Valorile lui nouă și ale multiplilor lui apar în Biblie acolo unde este vorba despre judecată.

ZECE. Această cifră este asociată cu ordinea perfectă. Ea apare după ce a avut loc judecata (9+1). După judecare și deznodământ, ea dă ocazia reașezării unei noi ordini. Toate sunt bune, atâta timp cât stăm în teritoriul lui zece; avem zece degete la mâini și tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divină a lumii guvernată de zece porunci.

Sigur că  dincolo de semnificația primelor zece cifre există semnificații și pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfectă (12 luni în anul administrativ, 12 seminții ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra răscoalei, a apostaziei, a dezintegrării (prima ei apariție în textul sacru ilustrează acest lucru (Gen. 14:4) și cea de a doua o confirmă (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea număr prim); 40 este cifra ordinii în încercările sau întreprinderile umane (40 de ani în pustie, 40 de zile de post și rugăciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar că există cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numărul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece și ilustrează perfecțiunea cronologică (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela că certifică inspirația divină a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desăvârșirea divină putea produce o asemenea armonie a numerelor.

Notă:

Când Daniela, soția mea, mi-a adus cheia de la recepție am zâmbit misterios. Era apartamentul cu numărul „137“. Zâmbetul meu a devenit un hohot de râs când m-am uitat la numărul cabanei, „17“ …

Suntem la Big Bear, o stațiune montană la aflată la 7.000 de picioare altitudine și cam la două ore de condus de casa noastră din Los Angeles. Am fost invitați de clasa „tinerilor căsătoriți“ din biserica noastră la un „retreat“. Suntem în total cam 60 de persoane. Ne-am întâlnit aici și cu Daniel Șarlea, colegul meu de la biserica română baptistă din Colton, care a venit și el împreună cu alte două familii.

Așa cum v-ați dat seama probabil din postul meu anterior, am luat cu mine spre lectură cartea „Armonia universală“ scrisă de Vasilică Moisescu, omul cu care și din cauza căruia a făcut pușcărie tatăl soției mele, Traian Ban.

Și acum, înapoi la motivația zâmbetului meu misterios.

Știam demult că „nu există coincidențe. O așa numită coincidență este o minune mai mică, în care Dumnezeu preferă să rămână anonim“.

Lectura mea mi-a umplut capul cu numere, ecuații și constante divine (numite și universale sau cosmice).  Este șansa mea de a relua legătura cu Moisescu și, prin el, cu numerologia, cabala și ghematria. În limbajul inițiaților, 137 (de fapt 1.3.7) este una din cele mai maiestuase constante divine. Numărul se găsește într-o sumedenie de măsurători și ecuații ale creației. Numărul 17 este și el foarte important, fiind cel de al „șaptelea“ număr prim (1.3.5.7.11.13.17).

Șansa ca numerele locuinței noastre temporare să fie în cordonatele acestor două numere este minimă. Pentru mine, această „coincidență“ este încă o confirmare că sunt acolo unde mă vrea El, împlinind planul faptelor bune pregătit încă din eternitate pentru mine.

Vă dați seama că a trebuit să-i explic lui Daniela starea mea lăuntrică. N-am putut-o face fără să-i spun și ei „pe scurt“ și „pe înțeles“ despre ce am citit în „Armonia universală“.  V-o spun acum și vouă.

Moisescu a înțeles, ca mulți alții înainte de el și mulți după el, că Universul are două căi de comunicare: literele, care redau sunetele și cifrele. Pentru că sunetele sunt și ele rezultatul unor vibrații de anumite frecvențe, și ele au de fapt o valoare numerică (atâtea vibrații pe secundă).

Spațiul poate fi și este exprimat numeric. Timpul poate și este și el exprimat numeric. Iată deci că cea mai fundamentală exprimare a universului spațiu-timp este una „numerică“, cea mai universală și cea mai rațională dintre toate comunicările posibile. Matematica este aceeași în toate limbile și în toate colțurile universului. Ea reprezintă armonia sub care și-a așezat Creatorul planurile Creației, atât materiale, cât și spirituale.

Unele limbi străvechi, ca ebraica și greaca, au preluat această realitate și au ilustrat-o dând „semnelor“ din limbaj o dublă valoare, una fonetică și una numerică. Textele pot fi citite atât ca o înșiruire (grupare) de sunete, cât și ca înșiruire (grupare) de numere. Între semnele scrise pot exista relații care dau sens literar, dar și relații care pot da un sens, o semnificație spirituală. Altfel spus, literele-numere sunt simboluri ale unor comunicări de rang superior, devenind „simboluri“ cu mesaj divin.

Tales, Pitagora și o sumedenie de alți oameni numiți astăzi „matematicieni“, au fost de fapt la vremea lor profeți și preoți, care s-au dedicat descoperirii relațiilor ascunse din arhitectura lumii și comunicării mesajelor înscrise în ea. „Teoremele“ lor au fost și sunt adevăruri universal valabile, relații armonioase așezate de „voia lui Dumnezeu“ în universul care ne înconjoară.

Pentru Moisescu, Biblia poartă atât un mesaj literar-didactic, cât și unul numeric, purtător al unor comunicări care-L vor dovedi în final pe Dumnezeul evreilor drept singurul Mare Arhitect al lumii, Creatorul care stăpânește și călăuzește universul spre împlinirea planurilor Lui eterne.

„Și ce este așa de interesant în cartea asta sau în piramidologie?“, m-a întrebat Daniela.

Important este că piramida ar putea fi (după Moisescu și alții chiar este) un monument unic, lăsat de Dumnezeu pentru cei ce comunică doar rațional, ca o confirmare și o amplificare a Bibliei.

De exemplu, la pagina 166, Moisescu vorbește despre cifra 17:

„Numărul 17 este întâlnit în piramidă în legătură cu noțiunle ei cele mai importante. ..Cifrele 1 și 7 ale lui „17“ sunt alfa și omega ale seriei septimale (numărătoare în baza 7 nu în baza 10). În 10+7 se îmbină sistemul zecimal cu sistemul septimal. … După Flamarion, 1/17 e raportul dintre diametrele soarelui și al stelei mari Sirius, care juca un rol primordial ca regulator în calendarul egiptean. …

Paralaxa solară, adică diametrul pământului văzut din soare, e în medie de 17 grade.

Piramidele situate în vechile orașe mexicane aveau diagonalele orientate după un unghi de 17 grade, cu meridianul locului, ceea ce denotă că străbunii Pieilor Roșii știau de importanța acestui număr.

Poate că din aceleași motive, tronul zeiței Isis avea 17 trepte, în legătură cu fenomenele lunare…

Cuvântul „cosmos“ se repetă de 17 ori în Noul Testament.

Atomul de timp  pentru om este a 17-a parte dintr-o secundă. La o frecvență ce depășește acest număr, senzațile nu mai sunt percepute distincte una de alta. De exemplu, 18 înțepături pe secundă făcute succesiv pe piele se simt ca o singură presiune uniformă; 18 vibrații sonore pe secundă, deși au mici intervale, se aud ca un sunet prelung; 18 imagini cinetice, reprezentând faze succesive de mișcare, dacă trec într-o secundă prin fața ochilor noștri, se percep simultan. Pe această debilitate a retinei omenești se bazează cinematografia. „Atomul de timp“ pentru peștii de pradă e de 1/50 din secundă, pentru melc este ¼, etc. Toate simțurile omenești sunt deci perfect adaptate acestui 17, minim de timp al activității funcțiunilor. Normal, respirăm de 17 ori pe minut, etc.

Dacă pământul s-ar învârti de 17 ori mai repede, s-ar anula gravitația la ecuator, iar dacă ar depăși de 17 ori, obiectele de pe el s-ar desprinde și ar fi aruncate în spațiu.

La Psalmul 83:6-9, se profetizează despre o confederație de 10 inamici care vor să distrugă pe Israel. La v.10-12  se enumără 7 vrăjmași deja distruți de Domnul în trecut, deci în total 17.

La Romani 8:35-37 numărăm tot 10+7 inamici:

„Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Oare (1) strâmtorarea, (2) întristarea, (3) prigoana, (4) foamea, (5) goliciunea, (6) pericolul, (7) sabia? Sunt încredințat că nici (1) moartea, nici (2) viața, nici (3) îngerii, nici (4) principii, nici (5) cele prezente, nici (6) cele viitoare, nici (7) puterile, nici (8) înălțimea, nici (9) adâncimea, nici (10) o altă creatură nu mă va despărți de dragostea lui Dumnezeu, arătată în Hristos.“ ….

De la respingerea Domnului Isus de către evrei, în anul 30 al răstignirii, până la 1917, când englezii au eliberat Ierusalimul, au trecut 17×111=1887. Integrând și fracțiunile de an avem 1888, numărul lui Isus, adevăratul Eliberator și 1000=cârmuirea divină. La fix 4000 de ani, tot în 1917, însă înainte de era creștină, Avraam a intrat în Palestina!

Din viața lui Iosif (Gen. 37:2) vedem că visele lui Iosif de la 17 ani s-au realizat la maturitate. Să visăm deci la ce e mai sublim, să nu ne mulțumim cu mărunțișuri, când avem un Tată așa bogat. Pe patul morții să putem spune: VIXI= an trăit! Valoarea numerică a lapidarei expresii este … 17.

*************

Acum, că am recitit cartea lui Moisescu, pot spune că o recomand și altora?

Răspunsul nu este unul ușor. Probabil că și da și nu. Ca mai toți „inițiații“, Moisescu scrie încâlcit, amestecând idei care se suprapun unele peste atele. Cine nu l-a cunoscut personal pe Moisescu, așa cu am avut și eu onoarea, cine nu l-a auzit „pe viu“ având astăzi privilegiul de a-i vedea chipul în spatele paginilor lecturate, va avea un mare handicap intelectual.

Oamenii simpli gândesc liniar. Inițiații gândesc armonic, polifonic, simfonic. Noi putem urmări linia melodică a unui singur instrument. Ei pot asculta câteodată, toată orchestra. În mintea lor, când se naște un gând, apar foarte rapid și altele, aflate la terțe, cvinte sau octave armonice.  Deobicei, o asemenea carte trebuie rescrisă de un iscusit în popularizarea științei, adică în exprimarea marilor adevăruri pe înțelesul tuturor.

Când Einstein a fost adus în America, pragmatiștii de aici au vrut să afle dacă se „rentează“ să finanțeze cercetările lui. Ca să afle au pus la cale o călătorie pentru marele savant și un om de știință american. În singurătate, Einstein urma să-i explice omologului american la ce se gândește să facă în domeniul teoriei relativității. Când au revenit printre „pământeni“, finanțatorii au întrebat nerăbdători: „Ei, ce zici? Despre ce este vorba?“ Omul de știință american a spus doar atât: „Singurul lucru pe care vi-l pot spune cu siguranță este că el știe despre ce vorbește. Eu încă nu.“ Și când te gândești că teoria relativității a intrat astăzi în „folclorul mondial“. Câți însă știu cu adevărat despre ce este vorba?

În plus, majoritatea „citim“ litere, dar avem alergie când trebuie să citim numere; ne place rima poeziei, dar când dăm de fracții supraetajate sau de radicale la orice putere ne pierdem buna dispoziție. Moisescu a fost un mare matematician, iar cartea lui a fost prefațată de domnul profesor universitar D. Pompeiu, ilustru matematician, membru al Academiei române. Deci …

NECAZUL SI MÂNIA LUI DUMNEZEU

Ultimii 7 ani dinaintea sfârșitului, ce este Necazul cel mare și ce este mânia Lui Dumnezeu.

Picture

Mai sunt 7 ani rămași din ceasul profetic, despre care citim în Daniel capitolul 9, pe care mulți îi numesc cei 7 ani de necaz”. Semnificația acestei denumiri, nu este deloc unitară. Noi credem că sunt 7 ani pe care Dumnezeu i-a rezervat pentru final, care nu sunt toți ani de mare necaz sau de mânie, ci o combinație a celor douăVor fi „3 ani și ½ de mari necazuri”, urmați de răpire și apoi de alți „3 ani și ½ ai mâniei Lui Dumnezeu”. Majoritatea pretribulaționiștilor spun că aceștia sunt 7 ani de necaz și apoi spun că răpirea trebuie să aibă loc chiar la începutul acestei perioade, pentru că Domnul nu și-ar revărsa mânia peste copiii Săi. Înseamnă că ei cred că toți acești ani sunt 7 ani ai mâniei Lui Dumnezeu, ceea ce nu este adevărat.

Este adevărat că mânia Lui Dumnezeu va produce mari necazuri și suferințe. Dar în nici un caz cei 7 ani nu vor fi doar necazuri și nici doar mânia Lui DumnezeuDefiniția biblică a cuvântului „necaz”, conform concordanței Strong’svine din cuvântul “thlipsis” și înseamnă presat, afectat (-are), chin (-uit), împovărat, persecuție, necaz, probleme. Necazurile vin atât peste creștini cât și peste necreștini. În schimb, mânia Lui Dumnezeu, este doar pentru „fiii pierzări” (necredincioșii).

A spune că ultima „săptămână de ani” este numai „mânia Lui Dumnezeu” este total fals.  Putem afirma cu certitudine că această perioadă de 7 ani are două părți bine definite. Îprima jumătate, creștinii vor fi încă pe Pământ și vor trece prin mari necazuri, așa cum a spus Isus, după care va avea loc răpirea bisericii, iar în a doua jumătate, mânia Lui Dumnezeu va fi turnată peste cei rămași, așa cum a prorocit Ioan în cartea Apocalipsei. Vom dezbate pe larg toate acestea. Dacă scădem din cei 7 ani perioada Anticrist-ului și a Celor doi martori, care ambele sunt de 42 de luni (3 ani și ½,) mai rămân 3 ani și ½ pentru trâmbițele și potirele mâniei Lui Dumnezeu care se vor încheia cu bătălia de la Armaghedon.

Să urmărim ce spune biblia. În primul rând, să privim la cele două idei asupra cărora majoritatea suntem de acord:

1. Va fi o ultimă săptămână de ani, înaintea sfârșitului.

Știm din Daniel 9 că Dumnezeu Tatăl a pus deoparte o săptămână de ani. Dacă doriți să aflați mai multe despre această profeție, puteți citi articolul: Misterul celor 70 de săptămâni”.

2. Mânia Lui Dumnezeu nu este pentru copiii Săi:

  • 1 Tesaloniceni 1: 9-10 Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţipe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.

 

  • 1 Tesaloniceni 5:9-10 Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.

Putem spune că creștinii nu vor suferi niciodată?

Nici vorbă, de fapt toți creștinii adevărați trec prin suferințe și persecuții pentru credința lor și nu numai. 

  • 2 Timotei 3:12 De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi.

Isus, care este Fiul Dumnezeului Celui Viu, a fost acuzat pe nedrept, batjocorit, bătut cu cruzime și crucificat; apostolul Pavel scrie despre sine: „am fost în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; în osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, înfrig şi lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11:23-27); Iacov, fratele lui Isus după mamă, a murit ca martir în primul secol, la fel și Stefan, care a fost ucis cu pietre pentru credința lui; de fapt toți cei unsprezece ucenici autentici ai Domnului au fost uciși pentru credința lor. De la început, creștinii au suferit și au murit pentru credința și dragostea lor pentru Isus. Creștinii au fost torturați, încarcerați, înrobiți, persecutați, arși de vii, au fost dați ca hrană la lei și crocodili, decapitați și chiar crucificați. 

Deci, chiar dacă Isus a plătit cu moartea în locul nostru, al creștinilor, salvându-ne de mânia Lui Dumnezeu, totuși sunt situații în care creștinii suferă și sunt persecutați, chiar uciși pentru credința lor. Dar chiar dacă trupurile noastre fizice vor fi ucise, pentru că moștenim viața veșnică prin credința în Isus,  vom fi cu Domnul nostru pentru eternitate.

Ce mai știm cu certitudine despre acești ultimi 7 ani, din ceea ce spune Cuvântul Lui Dumnezeu?

Știm că sunt anumite evenimente în această perioadă, care trebuie să aibă loc într-o anumită ordine, așa cum a hotărât Dumnezeu. Domnul ne-a spus frânturi despre aceste lucruri și este de datoria noastră să le găsim și să aflăm adevărul.

Iată câteva certitudini:

Sunt 7 Peceți (care nu sunt mânia Lui Dumnezeu), 7 Trâmbițe și 7 Potire ale mâniei Lui Dumnezeu care toate fac parte intrinsecă din acești ultimi 7 ani ai vremurilor din urmă.

Când citim despre prima pecete din cele 7 peceți, aflăm că lui Anticrist „i se va da” o coroană (cunună), care reprezintă autoritate și va porni să cucerească (Apocalipsa 6:1).

  • Apocalipsa 6:1-2 Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie.

Ce va face cel rău cu autoritatea pe care o va primi?

Îl va blasfemia „pe Dumnezeu, cortul și pe toți cei din cer” și va porni să cucerească Pământul.

  • Apocalipsa 13:5-7 I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.

Știm cât timp va lupta cel rău și ai lui contra creștinilor?

Dușmanul se va război cu sfinții și chiar îi va birui, timp de 42 de luni:

  • Apocalipsa 13:4-7 Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.

 

  • Apocalipsa 11:2 Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. (42 luni sunt 3 ani și ½

Ca să dea credibilitate „teologiei lor eronate”, pretribulaționiștii susțin că oamenii „vor mai fi mântuiți” și după Răpirea bisericii (cu toate că insistă că Duhul Sfânt va fi luat de pe Pământ la Răpire, și orice creștin care citește Biblia știe că fără convingerea de păcat pe care o face Duhul Sfânt, nimeni nu poate fi mântuit; așa cum citim în Ioan 6:4 „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”, și în Ioan 16:8 „Şi când va veni El (Duhul Sfânt), va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.”); adevărul este că după Răpire urmează să fie turnate potirele mâniei Lui Dumnezeu peste toți cei care L-au respins pe adevăratul Isus Cristos și mesajul Evangheliei predicat de Cei Doi Martori timp de 3 ani și ½. Anticristul, căruia i se dau tot 3 ani și jumătate, îi va ucide pe Cei doi martori, și când vor fi înviați după 3 zile și ½, vor învia și sfinții din morminte și atât martorii cât și sfinții înviați, precum și cei care sunt în viață la acel moment vor fi Răpiți la cer.

  • Apocalipsa 11:3 „Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile.”

 

  • Apocalipsa 11:7 Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.

 

  • Apocalipsa 11:11-12 Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.

  • 1 Tesaloniceni 4:14-17 Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

La acel moment, toți vor fi fost deja forțați să se închine fiarei și icoanei ei, iar cei care nu se vor fi supus, vor fi fost uciși. Doar creștinii autentici, plini de puterea Duhului Sfânt vor putea scăpa și dacă Domnul nu va scurta acele zile, n-ar putea scăpa nimeni.

  • Marcu 13:19-20 „Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată. Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.

De unde știm ce se va întâmpla cu cei pierduți după Răpire?

Cei care se vor închina fiarei și icoanei sale și vor accepta semnul ei, vor trebui să „bea din vinul mâniei Lui Dumnezeu, care va fi turnat în paharul mâniei Lui.”

  • Apocalipsa 13:15-17 S-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.

 

  • Apocalipsa 14:9-10a Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,  va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui”

Toți care vor rămâne după Răpire, sunt condamnați pentru că au ales răul și să slujească diavolului și lui Anticrist, respingând bunătatea și dragostea lui Isus Cristos care le-a transmis mesajul mântuirii prin Cuvântul Său, prin oamenii Săi și chiar prin Cei doi Martori. În preajma Răpirii, cei 144.000 de evrei, câte 12.000 din fiecare seminție, vor primi pecetea Lui Dumnezeu, care-i va proteja pe parcursul ultimilor 3 ani și jumătate.

Patru îngeri vor fi opriți să-și împlinească misiunea pe perioada pecetluirii celor 144.000 de evrei, pentru ca aceștia să fie feriți de urgii:

  • Apocalipsa 7:1-8 După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiţi.

Toate cele 7 Peceți sunt pentru prima jumătate a ultimilor 7 ani și se încheie la Răpire care are loc la jumătate sau la jumătate, plus 3 zile și jumătate.

Prima pecete este începutul înălțării lui Anticrist, și pe parcursul acesteia i se dă autoritate (Apocalipsa 6:1-2). Mai urmează șase peceți, iar pe parcursul ultimelor două va avea loc Răpirea sfinților la cer. Toate acestea arată că cele șapte Peceți durează 3 ani și ½ și finalul lor este de fapt Răpirea (Apocalipsa 8:1).

A 5-a pecete arată efectele începutului luptei celui rău contra creștinilor, în încercarea lui de a-i elimina de pe fața Pământului:

  • Apocalipsa 6:9-11 Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”  Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

Pecețile a 6-a și a 7-a arată clar Răpirea și sunt corelate cu ce spune Isus în Matei 24:29-31Marcu 13:24-27 și Luca 21:25-28.

  • Apocalipsa 6:12-17 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

 

  • Apocalipsa 8:1 Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.

Aici este clar momentul Răpirii, dar liniștea nu va dura mult, pentru că, cu siguranță va fi multă gălăgie când Isus se va întoarce în rai cu toți sfinții Săi!

  • Apocalipsa 7:9-17 După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne,” i-am răspuns eu, „tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

  • Apocalipsa 19:1-9 După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă care zicea: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi au zis a doua oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!”  Şi, din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!”  Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor). Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!”

Acum să revenim la ce este scris în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, și care confirmă că Pecețile a 6-a și a 7-a sunt Răpirea La  ruperea peceții a 6-a, atmosfera terestră se va rula ca un sul, ca să-i facă loc Lui Isus să vină în gloria Sa, iar la pecetea a 7-a va fi liniște în cer timp de o jumătate de oră, datorită evenimentelor care vor avea loc la răpire:

  • Matei 24:29-31 „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

  • Marcu 13:24-27 „Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.”

 

  • Luca 21:25-28 „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Dacă creștinii nu vor mai fi încă pe Pământ la acel moment, cine vor fi cei care se vor aduna ca să fie izbăviți?)

Cum se încadrează cele 7 Trâmbițe și 7 Potire ale mâniei în cei 7 ani?

Cele  7 Trâmbițe și 7 Potire vor avea loc după Răpire, când mânia Lui Dumnezeu va fi turnată peste Pământ.

  • Apocalipsa 8:2 Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.

 

  • Apocalipsa 8:4-5 Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ.

După sunetul celor 7 trâmbițe, vor urma urgii teribile. Prima trâmbiță va aduce grindină și foc amestecate cu sânge; la a doua, ceva ca un munte mare de foc va fi aruncat în mare; a treia va face ca o stea mare în flăcări, numită „Pelin”, să cadă peste râuri și izvoare; a patra va face ca o treime din Soare, Lună și stele să se întunece; a cincea va elibera din fântâna Adâncului, demonii, care vor arăta ca niște lăcuste care îi vor tortura pe cei fără pecetea Lui Dumnezeu și care nu vor putea muri oricât își vor dori; la a șasea trâmbiță vor fi dezlegați 4 îngeri, cu o armată de 200 de milioane de călăreți, care vor ucide o treime din omenirea rămasă; cea de-a șaptea trâmbiță, aduce distrugerea finală a celor pierduți. (rezumat din Apocalipsa 89 și 11)

Cele 7 Potire sunt numite chiar „potirele mâniei Lui Dumnezeu”.

Apocalipsa 16:1 Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!

Turnarea potirelor vor produce suferințe cumplite celor răi. Primul potir va produce răni rele și dureroase, tuturor celor care vor fi primit semnul fiarei și care s-au închinat icoanei acesteia; al doilea va transforma apele mărilor în sânge de cadavru și va ucide orice formă de viață din mări; al treilea va schimba restul apelor în sânge; al patrulea va face ca Soarele să ardă ca un foc pe cei rămași; al cincilea va fi turnat peste tronul fiarei (anticristul) aducând întuneric peste împărăția celui rău, iar cei rămași își vor mușca limbile de durere; al șaselea va fi turnat peste râul Eufrat și va pregăti drumul pentru lupta de la Armaghedon; și ultima trâmbiță aduce sfârșitul, Armaghedon se va fi terminat și totul va fi ajuns la final (rezumat din Apocalipsa 16).

Nu deținem toate răspunsurile, dar lucrurile de bază sunt foarte clare, așa cum puteți vedea și în prezentarea schematică de mai jos, și cum puteți citi mai în detaliu despre diferite aspecte ale vremii sfârșitului, în alte articole de pe acest site. De fapt, cei care consideră toată perioada ultimilor 7 ani ca fiind doar ani de mare necaz, sunt mai aproape de adevăr, decât cei care susțin că sunt toți ani ai mâniei Lui Dumnezeu. Mânia Lui Dumnezeu va fi turnată doar după ce copiii Săi vor fi răpiți și cei 144.000 de evrei vor primi pecetea Domnului. La Armaghedon sau imediat după, toți oamenii răi care n-au murit încă, își vor găsi sfârșitul. Toți trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să-i ajutăm pe cât mai mulți să se întoarcă la Cristos. Toate acestea au fost profețite de Domnul Isus însuși și indiferent dacă noi înțelegem sau nu ce a spus, cuvintele Lui se vor împlini.

Picture

Un ultim gând care anulează doctrina pre-tribulaționistă: Dacă Duhul Sfânt va fi luat de pe Pământ la începutul celor 7 ani de mânie a Lui Dumnezeu și Răpirea are loc înaintea acestor ani, pentru că Dumnezeu nu și-ar lăsa copiii să sufere sub mânia Lui și totuși ei susțin că vor mai fi oameni mântuiți în acei 7 ani, după Răpire, atunci cum justifică că acești noi copii ai Lui Dumnezeu vor trece tocmai prin mânia Lui Dumnezeu, din momentul convertirii lor, când Biblia spune clar că mânia Lui Dumnezeu nu este pentru copiii Săi?

Răspuns: O teologie falsă, are „goluri” pe care nu are cu ce le umple. Răpirea va fi la jumătatea ultimilor 7 ani și mânia Lui Dumnezeu va fi turnată doar după ridicarea copiilor Lui Dumnezeu la cer, peste toți cei pierduți.

MISTERUL CELOR 70 DE SĂPTĂMÂNI DE ANI

În prorocia celor „șaptezeci de săptămâni” din cartea Daniel, „ultima săptămână de ani” ai acestui Pământ este de obicei numită „cei 7 ani de Necaz”.
Picture

Susținătorii doctrinelor pre-, mid- sau posttribulaționiste sunt de acord că „Dumnezeu a rezervat 7 ani pentru împlinirea profețiilor, denumiți frecvent „necazul cel mare” sau „7 ani de necaz”. Acest concept se bazează pe o profeție din cartea Daniel. Arhanghelul Gavril a fost cel care i-a transmis lui Daniel mesajul din partea Lui Dumnezeu.

Găsim această profeție în versetele următoare: 

  • Daniel 9:22-23a El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. 23 Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!”
  • Daniel 9:24-27 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. 25 Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. 26 După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. 27 El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămânădar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

Să analizăm ce spune această profeție:

PARTEA a 1-a: Gavril a menționat săptămâni și apoi 62 de săptămâni, ambele fiind „săptămâni de ani”. În total sunt 70 de săptămâni de ani, adică este vorba de 490 de ani în această profeție. Aceste săptămâni de ani au 3 secțiuni distincte.
Prima secțiune: 7 săptămâni de ani = 49 de ani (până la porunca pentru reconstruirea Ierusalimului).
2-a secțiune: 62 de săptămâni 434 de ani (până când Mesia va fi stârpit și Ierusalimul, inclusiv Templul, va fi distrus și cotropit).

     7 săptămâni de ani,        49 de ani
+ 62 de săptămâni de ani, 434 de ani
= 69 de săptămâni de ani, 483 de ani (care s-au împlinit din cei „490 de ani” ai profeției).

Deci 69 de săptămâni din cele 70 profețite, s-au împlinit. A mai rămas a 3-a secțiune, 1 săptămână de ani, adică 7 ani (care uneori sunt denumiți și „cei 7 ani profetici rămași”).

De la scrierea profeției de către Daniel, au trecut: 7 săptămâni de ani (49 de ani) de la „porunca” reconstrucției Ierusalimului; apoi, au mai trecut 62 de săptămâni de ani (434 de ani) până la încheierea lucrării Lui Mesia şi asediereai Ierusalimului (în 70 d. Hr.). Aici se vede clar  s-au împlinit 69 de săptămâni de ani din cele 70!

La acest punct, „ceasul profetic s-a oprit” şi au început „vremurile Neamurilor”, numite și „Epoca (veacul) Bisericii”… ***

Alte Confirmări: Isus a vorbit despre Necazul din zilele din urmă. Iată ce a notat Luca în:

  • Luca 21:24 „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.”

Ştim care sunt cele 70 de săptâmâni (de ani)! Dar care este acea săptămână de ani rămasă,adică ultimii 7 ani?

(7 + 62 = 69 de săptămâni, la care adăugăm ultima săptămână + 1 = 70 de săptămâni (490 de ani)

PARTEA a 2-a: A mai rămas o săptămână profețită: Când „ceasul profetic începe din nou să ticăie” şi timpul Neamurilor va fi împlinit (veacul bisericii), va începe şi ultima săptămână. Se va încheia un tratat de pace pentru o săptămână de ani, (7 ani), pe care Anticristul îl va accepta dar îl va încălca la jumătatea perioadei stabilite (la 3 ani și 1/2), când va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare - și apoi va așeza urâciunea pustiirii în Locul Sfânt, conform profeţiei din Daniel 9:2711:31 precum și a ceea ce spune Domnul Isus în Matei 24:15 și Marcu 13:14. Vom dezvolta acest subiect în alte articole.

La finalul celor 70 de săptămâni, va fi ceea ce numim „sfârşitul veacului”. După Bătălia de la Armaghedon, Satan va fi legat pentru o mie de ani şi va fi o nouă eră. Isus va împărăți și va restaura Pământul pe perioada Domniei de o mie de ani. După trecerea celor 1000 de ani, diavolul va fi dezlegat pentru scurt timp, și la final va fi ultima bătălie între diavol și Dumnezeu. Apoi va urma Ziua Judecății care va însemna sfârșitul Pământului și al universului. Vor fi un cer nou și un Pământ nou, unde păcatul nu va mai exista! Gloria Lui Dumnezeu va lumina totul și nu va mai fi nevoie nici de Soare nici de Lună.

*** unele dintre versetele corelate cu această parte din profeție sunt: Ieremia 25:8-1129:10Zaharia 1:12Ezra 1:1-4  

OPINII DESPRE RĂPIRE


Semnificația termenilor și a variatelor opinii despre Răpire, cum sunt escatologia, mileniul, a doua venire, mânia, preterism, pan-tribulaționism și altele.

Picture

Trăim în cele din urmă zile, dintre cele de pe urmă. Răpirea va avea loc; singurele necunoscute sunt, când și cum va fi. Tocmai pentru că sunt atât de multe opinii despre Răpire și despre viitoarele evenimente, este esențial să studiem ce spune Biblia în integralitatea ei, despre toate acestea, nu doar anumite doctrine care se bazează numai pe unele versete. Majoritatea doctrinelor și a conceptelor eronate, dacă sunt cercetate mai atent, vedem că  au luat în considerare doar unele părți ale Bibliei în loc să considere tot ce este scris în întreaga Biblie pe acea temă. Această practică este periculoasă, pentru că duce la ratarea adevărului pe care Dumnezeu Îl are pentru noi în Scriptură și poate avea consecințe grave pentru cei care cred ceva ce nu este corect biblic. De aceea avem atât de multe opinii despre Răpire.

Anticiparea evenimentului Răpirii a început practic, de la înălțarea Domnul Isus la cer.

Autorii Noului Testament erau toți de acord, că la vremea scrierilor lor, erau deja „zilele din urmă” (Evrei 1:2 și Faptele Apostolilor 2:17 și 2 Timotei 3:1) și că „venirea Domnului” (Iacov 5:8) era aproape.

Petru ne-a avertizat despre cei care urmau să zică „unde este făgăduința venirii Lui?” (2 Petru 3:4).

  • 2 Petru 3:8-9 Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Isus a descris „secerișul sfinților și eliminarea celor răi” care va avea loc la „sfârșitul veacului.”

  • Matei 13:47-49  „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni.

Pe urmă, ucenicii i-au pus mai multe întrebări pe tema sfârșitului.

  • Matei 24:3 El a şezut jos, pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El, la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?

Sunt multe alte versete pe această temă, pe care le vom dezbate, dar deocamdată, doar stabilim  premisele. Indiferent că denumim această perioadă „zilele din urmă” sau „sfârșitul veacului”, adevărul este că trăim în vremuri semnificative. Sunt mulți care spun că trăim ultimele zile ale „zilelor din urmă” și cu siguranță suntem mult mai aproape de „sfârșitul veacului” decât au fost generațiile anterioare.

Aceasta se vede și din împlinirea profețiilor. Referirile biblice la împlinirea și anticiparea profețiilor despre vremurile din urmă, apar deseori denumite ca „semnele vremurilor”.

Mai jos sunt enumerate mai multe opinii despre Viitor și Răpire:

Termeni de bază:

  • Escatologie: Doctrină religioasă despre destinele finale ale omenirii, despre sfârșitul lumii și Judecata de apoi. Din escatologie fac parte doctrinele referitoare la „A doua venire a Lui Cristos”, învierea morților sau Judecata de apoi.
  • Răpire: considerată în general a fi „strângerea sfinților” ca să-L întâmpine pe Isus în văzduh, pentru ca ulterior să meargă în Rai împreună cu El.
  • A doua venire a lui Cristos: considerată în general a fi revenirea Lui Cristos pe Pământ ca să-și stabilească Împărăția.
  • Domnia de o mie de ani (Mileniul): Cei o mie de ani în care Cristos va împărăți pe Pământ.

Opinii despre „Domnia de o mie de ani:

  • Postmileniștii: Aceștia susțin că a doua venire a Domnului va avea loc după Domnia de 1000 de ani (acești o mie de ani, fiind ultimii 1000 de ani din istoria bisericii).
  • Amileniștii: Aceștia spun că nu există nici o domnie de 1000 de ani. Totul se încheie cu a doua venire a Domnului, care-și aduce Împărăția cu El în Rai și împărățește pentru eternitate. Aceasta este opinia oficială a Bisericii Romano-catolice, Biserica Ortodoxă Greacă și de Răsărit și este susținută și de mulți Luterani și Reformați.
  • Premileniștii: A doua venire a Domnului va avea loc înaintea Domniei de 1000 de ani, urmând să împărățească pe perioada ultimilor 1000 de ani, după care va veni învierea morților și Judecata celor nemântuiți, urmate de veșnicie.

Doctrine despre Răpire:

  • Răpirea Pre-tribulaționistă: consideră că Isus vine să-și ia sfinții la El, la începutul celor 7 ani ai Necazului cel Mare; această doctrină susține că toți cei 7 ani de Necaz vor fi anii Mâniei Lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu nu va permite sub nici o formă, ca copiii Săi să îndure mânia Sa, aceștia vor fi răpiți înaintea celor 7 ani. După Răpire, urmând să înceapă domnia de 1000 de ani și la sfârșitul acesteia să fie Ziua Judecății).
  • Răpirea Mid-tribulaționistă: Isus vine să-și ia sfinții la El, la jumătatea celor 7 ani ai Necazului cel Mare; această doctrină spune că primii 3 ani și 1/2 sunt ani de mari necazuri și progoniri, și doar ultima jumătate a celor 7 ani, sunt revărsarea Mâniei Lui Dumnezeu peste cei răi, care au refuzat mântuirea (urmată de domnia de 1000 de ani, după care vine Ziua Judecății).
  • Răpirea Post-tribulaționistă: Isus vine după sfinții Săi, după încheierea celor 7 ani ai Necazului Cel Mare; deci biserica va fi aici pe Pământ pe parcursul întregii perioade a Necazului. În acest caz, mulți consideră că Răpirea și a doua venire vor fi unul și același eveniment.
  • Răpirea Parțială: Unii vor fi luați sus la Cer cu Isus, iar alții vor rămâne pe Pămînt ca să continue să propovăduiască Evanghelia.
  • Dubla Răpire: Isus va veni după Sfinții Săi la începutul celor 7 ani ai Necazului Cel Mare, iar cei care vor fi mântuiți după Răpire, vor fi răpiți la sfârșitul celor 7 ani.
  • Răpiri Multiple: Sfinții vor fi răpiți în mai multe ocazii, toate în legătură cu cei 7 ani ai Necazului cel Mare și Domnia de 1000 de ani.

Alte opinii interesante:

  • Nu va fi nici o Răpire: similară cu opinia Amilenistă. Viața pe Pământ se va încheia cu a doua venire a Domnului.
  • Răpirea a avut deja loc: Aceasta este opinia Martorilor lui Iehova și probabil și a altora. Ei cred că Răpirea a fost un eveniment invizibil, care a avut loc în 1918 și doar 144000 mai pot ajunge acum în Rai. Deci numai cei cu cele mai bune fapte vor reuși și ca urmare toți trebuie să se străduiască din răsputeri, ca să se numere printre aceștia (ei cred în mântuirea prin fapte și că Isus nu este Fiul Lui Dumnezeu și nici Mântuitorul lor).
  • Trezirea Globală pentru Cristos: Biserica Nouapostolică, Mișcarea Ploaia Târzie, Dominioniștii și alții, cred că în locul unei mari lepădări de credință/apostazii dinaintea Răpirii, vor vedea trezirea și întoarcerea la Isus a tuturor oamenilor, pregătind împărăția pentru a doua venire a Lui Isus ca să înceapă să împărățească. Ei cred că Necazul, Anticristul, Răpirea și toate evenimentele care au loc cu acestea, sunt doar o teologie greșită.
  • Pan-tribulaționiști: „Ce va fi, va fi” și totul va fi bine („pan-out”) până la urmă.
  • Preteriștii: Aceștia cred că toate profețiile Scripturii s-au împlinit deja.
  • Pre-mânie: Este doctrina celor care cred că  Răpirea va avea loc la aproximativ 3/4 din ultimii 7 ani  ai acestui veac și înainte să aibă loc evenimentele celor 7 trâmbițe și 7 boluri ale mâniei Lui Dumnezeu.


Adevărul este că fiecare Creștin, t
rebuie să citească Biblia și să studieze fiecare temă în parte, înainte de a crede ce susțin alții. Predicile și învățăturile primite de la alții pot fi minunate, dar dacă credinciosul nu are Cuvântul Lui Dumnezeu strâns în inima sa, cum va putea discerne falsul de adevăr, când ascultă ce spun alții? De multe ori, Dumnezeu vrea să ne descopere ce avem nevoie să aflăm prin Cuvântul Lui, să ne dea soluții pentru problemele prin care trecem, dar trebuie să deschidem Biblia și s-o citim cu inima deschisă și doritoare să audă ce are Domnul de spus, ca să putem primi ce are pentru noi.

În concluzie, mulți spun că nu contează să știm când va veni Domnul, noi trebuie doar să fim pregătiți. Este adevărat, într-o oarecare măsură. Dar crudul adevăr este că dacă cineva crede că va scăpa de vremurile de necaz, de persecuții și prigoniri, pentru că va fi răpit înainte ca acestea să se întâmple, și nu va fi așa, își va mai putea păstra credința? Și mai ales, după ce Anticristul va începe să facă semnele și minunile lui false, urmate de prigonirea crudă a creștinilor, va fi foarte greu ca cineva să mai fie creștin adevărat, dacă nu este pregătit pentru acele evenimente.

 

CUVÂNTUL “RĂPIRE” IN BIBLIE

Picture

Răpirea este termenul cel mai frecvent folosit pentru strângerea noastră laolaltă” sus la Domnul. Este cuvântul răpire în Biblie? Da. În traducerea Cornilescu, acest cuvânt este folosit inclusiv referitor la răpirea sfinților la cer. Cuvântul răpire derivă din latinescul „rapio”, care a fost folosit prima dată pentru traducerea cuvântului grecesc „harpázō” în versiunea latină, Biblia Vulgata” și înseamnă „luat cu forța” sau „luat pe sus în mod deschis”.

Să vedem acum ce este „Biblia Vulgata” și cum a ajuns „harpázō” să fie cuvântul „răpire” din zilele noastre.

„Biblia Vulgata” (traducerea în limba latină a Bibliei), este cea mai veche versiune tradusă din original. Este în uz de peste o mie șase sute de ani, cu aproximativ o mie două sute de ani mai veche decât prima traducere integrală a Bibliei în limba română, numită „Biblia de la BucureștiBiblia Vulgata” a fost tradusă în limba latină din manuscrisele timpurii, de către teologul creștin Sophronius Eusebius Hieronymus, numit de bisericile catolică și ortodoxă, Sf. Ieronim. Acest mare teolog a tradus diferitele forme și timpuri ale verbului din limba greacă originală, „harpázō”, prin formele și timpurile corespunzătoare ale cuvântului latinesc „rapio”. Indiferent de limbă, „rapio” înseamnă „luat cu forța pe sus în mod deschis și brusc, confiscat sau smuls.

Diferitele forme ale cuvântului „rapio” din limba latină, stau la originea cuvintelor răpire, răpit, a răpi ș. a. Este foarte important să păstrăm acuratețea sensului original al cuvântului harpázō”. Să vedem cum este definit în concordanța biblică Strong’s Greek Concordance”:

Termenul „harpázō” înseamnă: „luat cu sila, confiscat cu forța; smuls, luat pe sus brusc și decisiv (cum se înșfacă o recompensă sau o pradă); luat pe sus cu o manifestare deschisă de forță (nu pe ascuns sau în secret)”.

Deci, „harpázō” înseamnă luat pe sus cu o manifestare de forță în mod deschis, brusc și decisiv, nu în secret, ceea ce reiterează faptul că răpirea bisericii este vizibilă” și nu secretă, invizibilă.

Cuvântul „harpázō” este folosit de cel puțin treisprezece ori în Noul Testament. Îl găsim tradus prin răpit”/„răpiți” la cer în 2 Corinteni 12:2-4 (cu referire la Pavel), în Apocalipsa 12:5, (referitor la Isus) și în 1 Tesaloniceni 4:16-17 (unde este vorba despre răpirea sfinților la cer). Iată cinci dintre acestea.

  • Faptele Apostolilor 8:39-40 „Când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurieFilip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezareea. Şi propovăduia Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea.

 

  • 2 Corinteni 12:2 Cunosc un om în Cristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie).

 

  • 2 Corinteni 12:3-4 Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.

 

  • 1 Tesaloniceni 4:16-17 „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

 

  • Apocalipsa 12:5 „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.” (Cu referire și în Luca 24:5-51 și Faptele apostolilor 1:9)

În concepția noastră, a Răpirii mid-tribulaționiste și pre-mânia Lui Dumnezeu, cuvântul „harpázō” are o semnificație și mai profundă.

Domnul spune că vom trece prin cele mai intense necazuri din istoria omenirii (Matei 24:21-22) și El va scurta acea perioadă, datorită celor aleși. Credem că evenimentele care vor conduce la Răpire, încep cu ruperea primei peceți și continuă pe perioada tuturor celor șapte peceți, dintre care ultimele două fiind de fapt Răpirea. În special a cincea pecete implică cele mai mari persecuții care se vor solda cu moartea și martiriul creștinilor (Apocalipsa 6:9-11). Noi credem că timpul cât va dura pecetea a cincea va fi scurt și Răpirea va veni repede. Credem sincer că aceasta va avea loc când Cei doi martori ai Lui Dumnezeu vor fi uciși și Anticristul va începe să-și impună agenda lui cu viteză maximă. Din fericire, Cei doi martori vor fi morți doar 3 zile și 1/2, și apoi, așa cum am menționat deja, vor urma pecețile a șasea și a șaptea, care se vor succeda rapid (Apocalipsa 6:12-17,8:1).

Când vine Răpirea, va fi un eveniment mult așteptat, după cum vedem în versetele următoare:

  • Matei 24:21-22 „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.

După câteva versete, citim,

  • Matei 24:29-31 „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”(Comparabil cu a șasea pecete din Apocalipsa 6:12-17) Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

Cu referire la același subiect, Isus spune de asemenea, în Luca:

  • Luca 21:27-28 „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.””

De ce să includem aceste gânduri aici?

Răpirea este mult mai mult decât „capturarea și ridicarea” bisericii la cer. Va fi eliberarea bruscă și în mod deschis a copiilor Lui Dumnezeu de cei răi. Când cel rău reușește să-i ucidă pe Cei doi martori, prigonirea creștinilor și a evreilor va atinge apogeul. Creștinii vor fi fost deja persecutați, dar acum se va dezlănțui o ură maximă contra adevăraților creștini, în special când vor refuza să se supună celor răi. La acel moment, prorocul mincinos al celui rău, va comanda execuția unei icoane (sau a unei statui) în omagiul lui Anticrist și apoi „îi va da suflare așa încât să vorbească”. Li se va porunci tuturor oamenilor să se închine icoanei fiarei sau vor fi omorâți. Cel rău, va crede că are toată libertatea să se declare pe sine ca fiind Dumnezeu, în Templul din Ierusalim. Și pentru că nu va mai avea nevoie de cei care vor fi unica ordine mondială, care l-au pus la putere, va „invoca propriul său sistem”, impunând ca toți să primească semnul lui, fără de care nimeni nu va putea vinde și nici cumpăra. Vor fi 144.000 de evrei neîntinați, care vor fi păzit „cartea Legii” sau Tora și care vor vedea Lumina, dar va fi prea târziu pentru a fi răpiți. Această rămășiță a poporului Lui Dumnezeu va fi pecetluită pentru a fi protejată de cel rău și de evenimentele celor șapte trâmbițe și șapte potire ale mâniei Lui Dumnezeu care vor urma după Răpire.Pentru o mai bună înțelegere a acestor gânduri, puteți citi următoarele articol„Orice genunchi se va pleca”„Orice ochi Îl va vedea”„Graficul Răpirii Mid-tribulaționisteRăpirea mid-tribulaționistă – versete biblice”.

În încheiere, iată cele 14 locuri în care este folosit în original cuvântul grecesc „harpázō”, în Biblie:

  • Matei 11:12 „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.”

 

  • Matei 12:29 „Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.”

 

  • Matei13:19 „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum.”

 

  • Ioan 6:15 Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.

 

  • Ioan 10:12 „Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.”

 

  • Ioan 10:28-29 „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”

 

  • Faptele Apostolilor 8:39 Când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie

 

  • Faptele Apostolilor 23:10 Fiindcă gâlceava creştea, căpitanul se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăţi de ei. De aceea a poruncit ostaşilor să se coboare, să-l smulgă din mijlocul lor şi să-l ducă în cetăţuie.

 

  • 2 Corinteni 12:2-4 Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.

 

  • 1 Tesaloniceni 4:17 Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

 

  • Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne.

 

  • Apocalipsa 12:5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*